Redactează un eseu, de minimum 400 de cuvinte, în care să prezinţi tema şi viziunea

despre lume într-o nuvelă studiată, aparţinând lui Ioan Slavici.

În elaborarea eseului, vei avea în vedere următoarele repere:
- evidenţierea a două trăsături care fac posibilă încadrarea textului în specia literară, într-o
perioadă sau orientare culturală;
- analiza a două elemente de structură şi de compoziţie ale textului epic, semnificative pentru
tema aleasă (acţiune, conflict, relaţii temporale şi spaţiale, perspectivă narativă, tehnici
narative, incipit, final, limbaj etc.);
- prezentarea evoluţiei personajelor, prin care tema aleasă se evidenţiază în nuvela aleasă.
Notă!
Ordinea integrării reperelor în cuprinsul eseului este la alegere.
Pentru conţinutul eseului, vei primi 18 puncte (câte 6 puncte pentru fiecare reper/cerinţă). Pentru
organizarea discursului, vei primi 12 puncte (părţile componente – introducere, cuprins, încheiere
– 3 puncte; logica înlănţuirii ideilor - 3 puncte; abilităţi de analiză şi argumentare - 3 puncte;
claritatea exprimării – 2 puncte; respectarea precizării privind numărul minim de cuvinte – 1 punct).
În vederea acordării punctajului pentru organizarea discursului, eseul trebuie să aibă
minimum 400 de cuvinte şi să dezvolte subiectul propus.

Încadrarea textului în perioadă, orientare culturală

Ioan Slavici este un prozator realist, care s-a afirmat în a doua jumătate a secolului al XIX-
lea. Această perioadă este cunoscută sub numele de epoca marilor clasic iși s-a caracterizat prin
influența societății culturale Junimea, care a asigurat coagulat în jurul său scriitori diferiți ca
apartenență la un curent, precum M. Eminescu, I.L.Caragiale, I. Creangă, Ioan Slavici. Realismul
este un curent literar care a apărut ca reacție împotriva romantismului în a doua jumătate a secolului
în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, având ca trăsături observația mediului social, viziunea
obiectivă asupra realității, crearea unor personaje tipice
Nuvela este o specie a genului epic, de dimensiuni medii, între povestire și roman, cu un fir
epic principal, în care se urmărește evoluția unui personaj, din perspectiva unui narator obiectiv.
Moara cu noroc este una dintre cele mai valoroase nuvele ale lui Slavici, apărută în volumul Novele
din popor, în 1881, alături de Popa Tanda, Budulea Taichii sau Pădureanca.

Semnificația titlului
Titlul precizează locul unde se desfășoară evenimentele. Epitetul conține o ironie amară
pentru că locul în care Ghiță speră să găsească fericirea aduce numai nenorociri familiei sale. Se
poate identifica și un sens figurat al sintagmei: cârciuma este „moara” unde se macină destine, „se
cerne” binele de rău, toate personajele care se abat de la principii morale fiind sancționate în final.

Elemente de structură și conținut

a. Acțiunea prezintă în expozițiune venirea lui Ghiță la Moara cu noroc, unde ia în arendă
cârciuma și se stabilește cu familia, sperând ca în câțiva ani să se îmbogățească. Intriga este
reprezentată de apariția la cârciumă a lui Lică Sămădăul. Aceste este un adevărat stăpân al locurilor
și îi dă de înțeles lui Ghiță că siguranța familiei și prosperitatea afacerii sale pot fi influențate de
colaborarea lor. Desfășurarea acțiunii prezintă evenimentele din viața lui Ghiță care oscilează între
viața de familie și afacerile necurate cu Lică. Treptat, el devine părtaș la fapte precum crima și
tâlhăria, câștigă bani, dar își pierde iremediabil liniștea, dragostea și încrederea Anei. Punctul
culminant marchează apogeul alienării lui Ghiță. Conștient că onoarea familiei este pierdută, o
ucide pe Ana, apoi este la rândul său împușcat de oamenii lui Lică. Deznodământul subliniază
mesajul moralizator al operei: Lică se sinucide, cârciuma, locul atâtor fărădelegi, este incendiată -
focul are aici rol purificator - iar în viață rămân personajele nevinovate: soacra și copiii.
 b. Relația incipit-final
Incipitul nuvelei are valoarea unui prolog, fiind reprezentat de vorbele bătrânei soacre:
„Omul să fie mulțumit cu sărăcia lui, căci, dacă e vorba, nu bogăția, ci liniștea colibei te face
fericit.” Bătrâna este un personaj secundar, dar ea îndeplinește rolul unui alter ego al autorului,
pentru că transmite viziunea lui moralizatoare. Aceste vorbe sunt un sfat, dar și un avertisment pe
care Ghiță îl ignoră, ceea ce va influența nefast destinul său. În mod simetric, ca într-un epilog, în
finalul nuvelei regăsim din nou vorbele soacrei. Rămasă în viață împreună cu cei doi copii
nevinovați, găsește moara arsă până în temelii, fata și ginerele morți și afirmă: „Se vede c-au lăsat
ferestrele deschise. Simțeam eu că n-are să iasă bine, dar așa le-a fost data.” Identificăm o
semnificație adâncă în aceste cuvinte, ideea că răul a fost adus din afară, pentru că familia „a lăsat
ferestrele deschise” și nu s-a îngrijit de „liniștea colibei”.

c. Relaţii temporale şi spaţiale

Ca în majoritatea operelor realiste, şi în această nuvelă locul acţiunii are coordonate reale:
aproape de Ineu, regiunea natală a prozatorului, care se regăseşte, de altfel, şi în romanul său, Mara.
Spaţiul ficţional are însă alte coordonate. Drumul până la cârciuma de la Moara cu noroc, lasă sate
la dreapta şi la stânga, este bun, apoi devine anevoios, urcă, apoi coboară, trece prin locuri rele şi
ajunge la loc binecuvântat – detalii care anticipează oscilaţia interioară pe care o va trăi
protagonistul, dar şi imaginea unui alt drum celebru, cel din deschiderea romanului unui alt mare
prozator realist ardelean, Liviu Rebreanu. Descrierea împrejurimilor, cu trunchiul unui copac, ars pe
jumătate, pe care se aşază corbii şi cele cinci cruci, două de piatră şi trei de lemn reprezintă motive
anticipatorii ale finalului tragic.
Evenimentele se petrec pe durata unui an, delimitate de două momente religioase, cu
semnificaţii legate de mesajul textului. Ghiţă se aşază cu familia la Moara cu noroc de Sfântul
Gheorghe – personaj biblic care e reprezentat iconografic învingând balaurul. Protagonistul poartă
numele diminutivat al acestui sfânt, va duce, la rândul său o luptă, dar va sfârşi învins.
Deznodământul tragic, moartea personajelor care s-au abătut de la legile morale şi incendierea
locului unde s-au petrecut nenorocirile se petrece în noaptea de Înviere. Focul are astfel rol
purificator, iar morala transmisă de prozator este evidentă.

Tema și viziunea / Particularități de realizare a personajului

Ghiță, protagonistul nuvelei, este un personaj realist care reprezintă individul dezumanizat
de patima pentru avere. Din acest punct de vedere el se aseamănă cu alte personaje realiste precum
hangiul Stavrache din În vreme de război de I.L. Caragiale sau Duțu din Comoara de Ioan Slavici.
Este, aşadar, un personaj tipic, în împrejurări tipice.
Autorul nu îi realizează portretul fizic, urmărind cu precădere evoluția sa interioară, analiza
psihologică, realizată adesea prin tehnica monologului interior.
La începutul nuvelei, Ghiță este prezentat ca un om preocupat de bunăstarea familiei sale.
Este „mai mult cârpaci decât cizmar” și decide să ia în arendă cârciuma de la moara cu noroc, având
speranța unei îmbogățiri rapide. Cu acest scop în minte, ignoră sfatul bătrânei soacre, fără să fie
conștient că bogăția la care visează va distruge liniștea familiei, sfidează modelul unei vieţi
cumpătate şi alege drumul spre o falsă fericire, cea adusă de bani.
Un episod semnificativ în realizarea temei /în evidențierea trăsăturilor protagonistului este
apariția lui Lică Sămădăul la Moara cu noroc. Deși ştie că Lică “e om rău și primejdios” își
ascunde temerile față de el, iar acțiunile pe care le va întreprinde demonstrează că se gândește încă
la apărarea familiei: cumpără câini, pistoale și angajează o slugă. Orgolios, vrea să fie tratat de Lică
drept un egal și îi atrage atenția că oameni ca el pot fi “prieteni de nădejde, dar dușmani de temut”.
Devine mai puternic gândul că în complicitate cu Lică se poate îmbogăți și acceptă colaborarea cu
acesta. Din acest moment autorul urmărește oscilația permanentă a protagonistului între dorința de a
rămâne atașat de familie şi dorința de a se îmbogăți pe căi necinstite. Este o oscilație care
declanșeză drama interioară, pentru că personajul este conștient permanent de greșelile sale.
 Se înstrăinează de Ana și de copii și chiar ajunge să își considere familia o povară: ,,pentru
prima oară în viața lui ar fi vrut să n-aibă familie și copii ca să poată zice: prea puțin îmi pasă”.
Fiecare gând al său este întotdeauna anulat de o trăire contrară, pentru că îi cere iertare Anei, și prin
monolog interior își exprimă remușcarea și față de copiii săi: ,,sărmanilor mei copii, voi nu mai
aveți, cum avură părinții voștri, un tată om cinstit”.
Prudența sa de odinioară este înlocuită de nesăbuința unor acțiuni riscante: ,,vedea banii
adunându-se grămadă înaintea lui și i se împăienjeneau parcă ochii. De dragul acestui câștig și-ar
fi pus un an-doi capul în primejdie.” Deși la începutul nuvelei era cunoscut de cei din jur ca un om
muncitor și cinstit, ajunge complice la tâlhărie și crimă - prădarea arendaşului, uciderea femeii şi a
copilului - oferindu-i lui Lică la proces un alibi salvator.
Drama sa interioară crește pe măsură ce se amplifică și răceala sufletească dintre el și Ana.
Respinsă de soț, aproape împinsă în brațele lui Lică, ea ajunge să-l disprețuiască pe Ghiță și să
afirme despre el că ,,nu e decât o muiere în straie bărbătești, ba încă mai puțin de atât.”
Chiar dacă asistă la propria-i prăbușire, Ghiță dă dovadă de fatalism și nu întreprinde nimic
pentru a se schimba: ,,Ce să fac dacă e-n mine ceva mai puternic decât voința mea? Nici cocoșatul
nu e de vină că are cocoașă în spinare. Așa m-a lăsat Dumnezeu.” Referitor la acest aspect,
jandarmul Pintea, personaj secundar, are rolul de a reliefa prin comparație caracterul lui Ghiță.
Acesta fusese la rândul său, complicele lui Lică, dar trecuse de partea legii. În concepția autorului
moralist, Ghiță este cu atât mai vinovat, cu cât nu face nimic pentru a reveni la o viață normală.
Un alt episod semnificativ în realizarea temei /în evidențierea trăsăturilor protagonistului
este punctul culminant al nuvelei care marchează totodată un apogeu al alienării lui Ghiță. Dându-și
seama că onoarea familiei și liniștea sufletească sunt iremediabil pierdute și că nu a reușit să-l dea
pe Lică pe mâna lui Pintea, decide să se sinucidă, dar mai întâi să o omoare pe Ana. Își înjunghie
soția în ciuda rugăminților ei disperate, apoi este împușcat în ceafă de oamenii lui Lică, fără a avea
posibilitatea să se apere sau măcar să vadă de unde vine moartea; trupul său și al Anei vor fi
mistuite de flăcările puse de Lică în cârciuma de la Moara cu noroc.
Prin realizarea acestor personaje, Ioan Slavici marchează un moment de evoluție în tehnica
analizei psihologice în proza realistă românească. Totodată, Ghiță este un personaj reprezentativ
pentru tema arghirofiliei în literatura română.

Evoluția relației între două personaje (Ghiță și Lică Sămădăul)

Tema realistă a dezumanizării individului determinată de patima pentru avere se realizează
în operă prin evoluția personajelor Ghiță și Lică Sămădăul. Cele două personaje prezintă
particularități de construcție prin care se diferențiază. Astfel, protagonistul Ghiță este realizat ca
un personaj tipic în împrejurări tipice, având un corespondent în alte nuvele realiste precum
Comoara de Ioan Slavici sau În vreme de război de I.L.Caragiale. De altfel, lipsa unui portret fizic
are rolul de a reliefa atât încadrarea lui într-o tipologie, cât și faptul că autorul urmărește în primul
rând analiza stărilor sale interioare.
Lică Sămădăul este un personaj în realizarea căruia se simte influența esteticii romantice.
Caracterul său ieșit din comun este surprins de la început cu ajutorul unui portret fizic detaliat: un
bărbat de vreo treizeci și cinci de ani, ”cu ochi mici și verzi și sprâncene împreunate la mijloc”;
este porcar, dar poartă ”cămasă albă cu floricele”, ”bumbi de argint”, iar mânerul biciului este
împodobit ”cu ghintulețe de aur”.
Un episod semnificativ în evoluția relației celor doi este venirea la han a lui Lică Sămădăul,
ceea ce în structura nuvelei corespunde intrigii. Din reacțiile celor doi se desprind trăsături de
caracter: Ghiță este ezitant, conștientizează că Lică este un pericol și se gândește la protejarea
familiei, în timp ce replicile Sămădăului evidențiază un individ dominator care se comportă ca un
stăpân al locurilor. Totodată, episodul marchează și începutul decăderii treptate a lui Ghiță care,
orbit de dorința îmbogățirii, devine complice la fărădelegile comide de Lică.
Din schimbul de replici al celor doi se desprinde caracterizarea directă, cu cele două
componente, autocaracterizare sau caracterizare realizată de celelalte personaje. De exemplu, Ghiță
afirmă: ”Tu nu ești om, Lică, ci diavol” sau îl avertizează: ”Oameni ca mine sunt prieteni de
nădejde, dar dușmani de temut”.
Patima pentru bani marchează, de altfel, destinele ambelor personaje și determină sfârșitul
lor lamentabil, chiar dacă, aparent, parcursul lor diferă. Naratorul surprinde frământările interioare
ale lui Ghiță, remușcările redate prin monolog interior, oscilația între familie și bani. În cazul lui
Lică, trăsăturile demonice, specifice esteticii romantice, se desprind din situații ieșite din comun: îi
mărturisește lui Ghiță plăcerea de a ucide, se adăpostește de furtună, intrând cu calul în altarul
bisericii, iar la final se sinucide într-un mod neverosimil, izbindu-și capul de un trunchi.
Viziunea moralizatoare a prozatorului realist se desprinde din felul în care sfârșesc cele
două personaje. Se transmite, astfel, că patima pentru bani are consecințe nefaste și este
sancționată de destin: Ghiță este împușcat din ordinul lui Lică, iar Sămădăul se sinucide atunci când
își dă seama că prinderea lui este iminentă.
Relația celor două personaje susține în această nuvelă realistă un conflict puternic prin care
se transmite viziunea prozatorului asupra unei teme specific realiste, arghirofilia