Sunteți pe pagina 1din 30

Dezvoltare Regionala Capitolul I Capcana conceptelor

Una din conditiile comunicarii productive o constituie insusirea unui pachet de concepte si definitii acceptate de toti membrii grupului. In vartejul cvasi-sinonimiilor si al multiplicarii conotatiilor, intretinut de o dubla sustinere, aceea a unei reale nuantari a faptelor, dar si de o complicata ratiune academica a teoriei subtilului, o lamurire transanta a continutului unor termeni este dificila si riscanta.

1.1 Regiunea
Aparut la geografi la inceputul secolului XX, conceptul de "regiune" urmeaza sa evolueze foarte rapid. Astazi, definitiile si dimensiunile propuse nu sunt lipsite de ambiguitate, dar se pot recunoaste, totusi, cateva sintagme intrate in limbajul specific al analizei regionale al caror continut este oarecum clar si acceptat. Nu ne vom lasa tentati de caruselul enunturilor, teoriilor si definitiilor demonstrate care au marcat acest culoar deanaliza de-a lungul acestui secol pentru a face o istorie a subiectului "despre regiune". Diversitatea criteriilor, a argumentelor si rezultatelor privind regiunea a aliniat la startul cercetarii si a elaborarii teoriilor o impresionanta adunare de capacitati intelectuale diverse, ca intr-un maraton de masa , la sfarsitul caruia doar cateva nume au finalizat demersul cu rezultate reper pentru competitiile viitoare. Multe lucrari asupra regiunii nu reusesc sa depaseasca faza descrierii aleatorii a unei istorii stufoase a clasificarii regiunilor pentru ca apoi, raliindu-se partizan unei linii apropiate de formatia autorului, sa incerce sa scoata in evidenta intaietatea domeniului sau in fata celorlalte. Aprioric si detasat de orice cliseu de reprezentare a regiunii, putem sa acceptam ca regiunea are o componenta materiala,decupajul teritorial, pe care se proiecteaza componenta relationala, a competentelor institutionale, intr-o indisociabila manifestare. Luand in considerare calitatea publica a segmentului de receptori caruia se adreseaza cu precadere randurile urmatoare, si fara sa ne contrazicem afirmatiile anterioare, ne vom ralia totusi, unei anumite clasificari a regiunilor, ca reper si nu ca dogma , pentru a avansa in parcurgerea temei propuse. Clasificarea propusa de Philippe Aydalot (1),in 1985, ar putea fi socotita ingerabila in numeroase opinii, prin subtilitatea formularii. Asadar, se poate analiza regiunea ca : regiune omogena, polarizata sau regiune plan. Regiunea omogena are la baza gruparii unitatilor teritorial relativa identitate de parametri economici, care sunt in ultima instanta reflexia vocatiilor naturale ale teritoriului, sau cel putin a acelor factori care direct sau indirect poarta amprenta cadrului natural. Spre exemplificare, se vorbeste de regiuni sarace sau bogate, de regiuni industriale, agricole sau turistice, etc. Regiunea polarizata este definita de ansamblul punctelor legate de un pol unic, de ex. campul de polarizare al unei metropole, teritoriul de influenta a unui complex industrial putand determina ansambluri regionale. Regiunea plan este spatiul ale carui componente se supun aceluiasi plan, plan regional sau al unei unitati economice dominante. Se intelege ca fiecare teritoriu national poate face obiectul, pe aceste baze, a unor decupaje multiple, dar regiunea plan prezinta cadrul cel mai potrivit de condus, deoarece decupajul administrativ in vigoare, chiar daca este artificial si criticabil, furnizeaza baza planificarii regionale si poseda din acest motiv propria sa coerenta. Acestui ultim tip pare sa i se potriveasca cel mai bine definitia adoptata de Adunarea Regiunilor Europei ( ARE) in Declaratia asupra Regionalismului in Europa, in 1996, conform careia, regiunea este entitatea publica teritoriala corespunzatoare nivelului imediat inferior celui de stat si dotata cu un guvern care dispune de puteri politice proprii (2). Conform aceluiasi document, in anexa articolului 3 se arata , privitor la competentele regiunii ca, acestea pot viza : -politica economica regionala ; - amenajarea teritoriului, politica in materie de constructii si locuinte ; - infrastructuri de telecomunicatii si de transport ; - energie si mediu, - agricultura si piscicultura, - educatie la toate nivelurile , - cultura si media, - sanatate publica , - turism, petrecerea timpului liber si sport , - politie si securitate publica.

1.2 Dezvoltarea regionala


Nu indraznim sa credem ca ar fi locul sa definim conceptul de dezvoltare, pentru ca ar insemna fie sa facem loc unei discutii despre filosofia dezvoltarii, fie sa fim priviti cel putin cu indulgenta pentru ca ne legam de aspecte considerate elementare, cum este notiunea de dezvoltare. Nu la fel stau lucrurile cu sintagma dezvoltare regionala, care suporta o acceptiune globala dar, in acelasi timp, o suprapunere variabila a sferei continutului, a instrumentelor si tehnicilor de realizare cu alte domenii cu care se creaza o confuza asimilare :dezvoltare locala, dezvoltare durabila, dezvoltare economica, amenajarea teritoriului, etc Dezvoltarea regionala este un concept nou care semnifica nu doar impulsionarea si diversificarea activitatilor economice, stimularea investitiilor in sectorul privat, contributia la reducerea somajului si imbunatatirea nivelului de trai, ci un intreg mediu de sustinere si adaptare a actiunilor durabile care converg cu domeniile de competenta ale regiunii. Privitor la natura dezvoltarii regionale exista doua raspunsuri : -raspunsul clasic al dezvoltarii functionale ; -raspunsul critic al dezvoltarii teritoriale. Cat despre ingalitatea dezvoltarii in spatiu, se propun trei raspunsuri : -convergenta ; -independenta ; -divergenta. Natura procesului de dezvoltare regionala In teoria economica, reglatorul natural este piata. Schimbul, libera actiune a agentilor independenti, trebuie sa defineasca ansamblul parametrilor vietii economice. In termeni spatiali se ajunge la o logica a specializarii spatiilor si a integrarii interspatiale.Aceasta este esenta teoriei comertului international - prin specializarea fiecarui decupaj de spatiu in activitatile pentru care el este mai bine dotat sa poata atinge optimul. Acest optim este obtinut spontan si permite, in dinamica, dezvoltarea cea mai rapida. Intr-o asemenea conceptie, spatiul nu exista ca atare, el nu este decat o constrangere de cost care poate limita sau diferentia acest proces de integrare sau ii poate da o forma particulara. Acest gen de dezvoltare este de natura functionala. Ea va fi pusa in practica de agentii maximizatori, care isi vor utiliza atuu-rile (economii de scara) pentru a maximiza eficienta combinatiilor. Insuficienta acestui model functional clasic a generat propunerea unui model de dezvoltare teritoriala. Unii autori vad geneza acestei noi paradigme de dezvoltare in revolutia culturala din China, rapoartele Clubului de la Roma, existenta notiunii de nevoi fundamentale in teoria economica, aparitia unor sintagme noi, cum ar fi, dezvoltare agropolitana, ecodezvoltare , gandire ecologica etc. Ruptura cu logica fundamentala a organizarii vietii economice inseamna de fapt revenirea la o viziune teritoriala, si anume, numai in cadru local, prin punerea in valoarea a resurselor locale si cu participarea populatiei, dezvoltarea va putea sa raspunda in mod real nevoilor populatiei. Sursele inegalitatii teritoriale : 1. Independenta evolutiilor spatiale Se spune frecvent ca fiecare spatiu, fiecare regiune, fiecare natiune urmeaza o evolutie autonoma. Dezvoltarea este rezultatul anumitor comportamente, a anumitor propensiuni, fiecare spatiu fiind responsabil pentru nivelul sau de dezvoltare. Acest discurs este totusi rar in materie de dezvoltare regionala, din ratiuni evidente : integrarea avansata care uneste regiunile unei tari. Consideratii sociale si politice simple arata ca nu ne putem limita la o alipire artificiala , spate in spate a regiunilor, cerandu-le doar sa faca eforturi. 2. Dezvoltarea regionala pe etape Ideea de dezvoltare regionala sprijinita pe parcurgerea unor etape a constituit punctul de plecare al reflectiei. Fara indoiala, explicatia cea mai simpla a disparitatilor regionale este de tip diacronic : regiunile parcurg o serie de etape dar nu demareaza toate in acelasi timp. In fapt este vorba de un dublu proces, de divergenta urmat de convergenta ( Friedman & Richardson, 1973). Richardson imagineaza trei ipostaze simetrice : - dezvoltarea nationala este mai intai polarizata, apoi integrata ; - in interiorul fiecarei regiuni, dezvoltarea este mai intai concentrata intr-un numar mic de centre inainte de a se difuza ( integrarea interregionala nu pune in relatie la inceput decat centrele din regiuni diferite) ; - in interiorul unitatilor urbane descentralizarea progresiva se realizeaza in beneficiul periferiilor. Impartasind parerea lui Richardson, prima ipoteza se verifica din mai multe ratiuni. La inceputul procesului de dezvoltare, investitia este concentrata intr-un singur centru, care beneficiaza de efecte cumulative numeroase (economii de scara ale unitatilor de productie, economii de aglomeratie, efecte de polarizare, crearea unui dualism intre centrul bogat si regiunile periferice inapoiate, concentrarea populatiei, dezvoltarea concentrata a aparatului educativ).Concentrarea urbana favorizeaza dinamismul, spiritul de risc si de intreprindere, inovatia. Simetric, apar insa si efectele de imbatranire ale centrului, imbatranirea intreprinderilor, poluarea, degradarea spiritului de

intreprindere.

13 Teoria dezvoltarii endogene (3)


Originile teoriei sunt relative la eforturile si caracteristicile regiunilor lumii a treia, pentru care, teoria dezvoltarii "autocentrate" reprezinta o critica la adresa societatilor de consum ale economiilor occidentale. Dezvoltarea nu poate fi un proces de difuzie a unei cresteri care vine de la centru, mai ales daca centrul si-a incetat cresterea. Regiunile inteleg ca modelul clasic de dezvoltare nu mai poate sa le aduca decat efecte negative : dependenta crescuta, imprastierea resurselor locale, degradarea mediului, specializarea in functii si sectoare subordonate sau regresive. Dezvoltarea autocentrata face obiectul dezvoltarii la doua nivele. Daca pentru tarile occidentale are un continut regional, a se vedea microregional, ea poate fi aplicata in tarile lumii a treia in ansamblul lor. Se prezinta mai putin ca o teorie a dezvoltarii regiunii si mai ales ca o paradigma noua a dezvoltarii : dezvoltarea teritoriala, adica dezvoltare "from below" opusa dezvoltarii functionale si "up-down" care constituia practica anterioara. Componentele dezvoltarii endogene sunt, in termeni sintetici, urmatoarele : critica economiei ateritoriale, critica modurilor de evaluare a optimului, dezvoltare teritoriala, referire la nevoile de baza, dezvoltare comunitara, valorizarea resurselor locale, dezvoltare integrata, autarhie selectiva, scara redusa, economie informala, microfederalism, inovatii cu caracter local.

Capitolul II Componentele sectoriale calitative si cantitative ale dezvoltarii regionale


2.1 Dezvoltarea institutionala
Dezvoltarea institutionala este, in mod esential, mijlocul prin care institutiile devin apte sa mobilizeze de o maniera eficace resursele umane si financiare disponibile. Acest concept a fost asimilat unor notiuni foarte diferite -intarirea institutiilor, gestiunea sectorului public, administrarea dezvoltarii etc. Conteaza prea putin cuvintele utilizate. Chestiunea esentiala este de a sti cum sa mobilizezi eficient resursele unei tari. Acest obiectiv este in miezul dezvoltarii si a devenit o prioritate in raport cu criza mondiala. Interesul pentru dezvoltarea institutionala nu este nou. El a reprezentat o parte importanta a strategiilor de dezvoltare, mai ales pentru agentiile si fundatiile specializate. Sunt cunoscute exemplele fundatiilor Rockefeller si Ford, care au pus in miscare in anii '50 -'60 programe de sustinere ale institutiilor de administratie si gestiune, iar Agentia Americana de Dezvoltare International s-a interesat de intarirea institutionala in anii '60- '70 (4). Dezvoltarea institutionala inseamna in fapt capacitatea unei institutii de a folosi eficient resursele umane si financiare disponibile. O asemenea mobilizare a resurselor poate fi pusa in opera din interior, prin gestionarii institutiei insasi, sau stimulata din exterior de catre guvern sau agentii de dezvoltare (5). Conceptul de institutie, in sens larg, include deopotriva entitati de la nivel local sau national, unitati de gestiune de proiect, intreprinderi para-publice, agentii executive la nivel central etc. O institutie poate apartine sectorului productiv, public sau privat, dar poate releva si functii publice administrative ale guvernului, in sensul cel mai larg. Dezvoltarea institutionala , ca si analiza institutionala in general, priveste sistemele de gestiune, schimbarile institutionale, planificarea , politicile de resurse umane, formarea, gestiunea financiara si programarea, procesele bugetare, contabilitatea, auditul, intretinerea, etc. Eficacitate si eficienta Eficacitatea institutionala priveste localizarea activitatilor si tehnologiilor unei institutii. Evaluarea eficacitatii si comparatiile intre tari, sectoare si tehnologii ridica numeroase probleme de metodologie. In ce masura sunt posibile comparatiile? In acest sens pot fi concepute cateva clasificari. Mai intai este important de a se pastra distinctia intre eficacitate si eficienta. Conceptul de eficacitate este mai larg si inglobeaza capacitatea de a pune in practica obiective operationale adecvate. In aceasta perspectiva, criteriul de eficacitate se refera la capacitatea unei organizatii de a se conforma propriilor exigente. Dar eficacitatea se poate masura si in raport cu exigentele externe ale institutiei. In aceasta directie nu exista nici un consens cu privire la parametrii externi ce trebuie luati in consideratie. Conceptul de eficienta se refera numai la maniera in care sunt utilizate resursele disponibile pentru a realiza obiectivele definite, fara a se preocupa daca obiectivele sau scopurile sunt adecvate. Din punct de vedere pur tehnic, o institutie eficienta este cea care afiseaza o rata ridicata a iesirilor in raport cu intrarile. In acest sens o organizatie putin eficienta poate fi relativ eficace daca ea isi realizeaza obiectivele, chiar cu un cost ridicat. Invers, dar cu inconveniente mai sensibile, o institutie poate fi considerata ca eficienta doar din punctul de vedere al rentabilitatii, dar cu obiective inadecvate. O alta distinctie care opereaza vizeaza diferenta intre eficienta operationala si cea "alocativa". Eficienta

alocativa priveste <<alocarea resurselor, prin intermediul pretului, a pietei si a interventiilor administratiei>>, in timp ce eficienta operationala vizeaza <<maximizarea utilizarii capitalului si a muncii, prin intermediul unei sanatoase gestiuni a intreprinderilor, programelor si proiectelor in sectorul privat, ca si in sectorul public>>. (6) De ce unele institutii sunt mai eficace decat altele? Explicatiile furnizate in mod obisnuit prezinta, in ordine crescanda, urmatoarele cauze: - factori exogeni ; - rolul determinant al unui individ sau grup de indivizi; - o programare eficace si o buna aplicare a programelor de dezvoltare institutionala; - o aplicare efectiva a tehnicilor de management; - o politica de preturi adecvata; - un angajament suficient de profund. Cateva strategii pentru dezvoltarea capacitatilor institutionale (7) 1. Incitarea autoritatilor spre luarea la cunostinta a problemelor institutionale Desi faptul pare evident necesar, in practica el este frecvent uitat. Aici intervine un lant al slabiciunilor care incepe cu inconsistenta contextului politic in care organismele publice trebuie sa functioneze, care se reflecta in dificultatea de a ameliora administratia publica si de a stimula anumite servicii sa lucreze in maniera adecvata. Mai departe, autoritatile se plang de dificultatile pe care le intampina in dezvoltarea unui serviciu oarecare in mediul rural, dar vor avea tendinta sa uita ca salariile sunt prea mici sau ca serviciul respectiv este sub-reglementat si nu are decat o mica libertate de actiune. Decidentii sunt uneori destul de reticenti pentru a trata in mod explicit anumite probleme, cum ar fi slabiciunea institutiilor lor ,care ar putea fi interpretata ca un semn de inadaptare la societate. O asemenea temere nu este deloc justificata . Este evident ca o societate traditionala nu are aceiasi parametri de performanta ca una moderna, dar depinde de decidenti daca vor sa-si schimbe atitudinea fata de aceasta problema si sa abordeze frontal chestiunea insuficientei capacitatii de actiune. Pentru a sensibiliza mai mult cu privire la dezvoltarea institutionala pe cei care au un rol de jucat ca promotori ai dezvoltarii -decidenti politici, administratori, economisti si universitari - , pot fi intreprinse trei tipuri de demersuri : a. organizarea de seminarii de sensibilizare pentru decidentii de la nivel inalt. Asemenea seminarii se pot organiza de catre institutii nationale insistandu-se atat asupra aspectelor teoretice cat si asupra aspectelor practice traite. b. posibilitatea implicarii organismelor si comunitatilor interesate sa evidentieze costul lipsei de capacitate institutional si toate avantajele care decurg din intarirea institutiilor ; c. utilizarea presei si a altor canale de comunicatie in vederea mobilizarii grupurilor interesate. Agentiile bilaterale si multilaterale de dezvoltare pot juca un rol catalizator important in acest sens. 2. Prioritate acordata activitatilor putin concurentiale si putin specifice Multi se vor intreba daca importanta data aspectelor institutionale ale activitatilor putin specifice sau non concurentiale se justifica in materie de dezvoltare, in masura in care aceasta conduce la neglijarea sectoarelor moderne. La aceasta temere se pot aduce mai multe raspunsuri : - activitatile concurentiale si moderne, in general, se dezvolta oricum mult mai repede si mai bine decat celelalte; - activitatile non concurentiale si slab specifice sunt cele mai numeroase. Ele trebuie sa constituie, in consecinta, o tinta a strategiilor de dezvoltare; - cea mai mare parte a acestor activitati priveste zonele rurale si paturile cele mai sarace ale populatiei.

2.2 Dezvoltare economica


Dezvoltarea economica este rezultatul unei politici definite pe plan national, care consta in adoptarea unor masuri macro-economice dar si structurale care sa favorizeze eficacitatea pietei dar si imbunatatirea generala a nivelului de viata. Traducerea acestei politici la scara regionala sau locala va fi mult mai productiva daca autoritatile locale iau initiative complementare. Aceasta complementaritate intre politicile macro-economice, structurale si teritoriale este importanta din mai multe ratiuni : - deplina reusita a reformelor economice si structurale depinde de stimularea inovatiei si a antreprenoriatului local si regional ; - politicile nationale se sprijina pe dinamismul colectivitatilor locale unde, intreprinderile, puterile publice si societatea civila pot sa se asocieze dupa modalitati noi de parteneriat si sa urmareasca o strategie adaptata la situatia lor ; - colectivitatile teritoriale dinamice pot sa intareasca coeziunea sociala sprijinind, de exemplu, reinsertia somerilor si lansand noi forme de participare democratica la dezvoltarea economica durabila a spatiului urmarit. Dezvoltarea economica este vazuta ca o proiectie inmanunchiata a dezvoltarii sectoarelor si ramurilor

economice . Dar greutatea si semnificatia sectoarelor este extrem de diferita in economia actuala si dezvoltarea economica pare sa se coreleze din ce in ce mai mult cu sectoarele tertiar si cuaternar, iar industria se mentine in competitie prin forme pivot de tipul tehnopolilor. Tehnopolii sunt rezultatul strategiilor oraselor universitare pentru o dezvoltare economica care sa valorifice potentialul de cercetare antrenand un nou tip de industrializare de inalta tehnologie, a carei folosinta se afla la limita dintre secundar si tertiar(8). Dezvoltarea economica si dezvoltarea durabila Din 1992, odata cu introducerea notiunii de "dezvoltare durabila" la nivel comunitar, legatura intre dezvoltarea economica si mediul inconjurator este definitiv consacrata. Aparut pentru prima data in cadrul Natiunilor Unite, acest concept implica o dezvoltare moderata si respectuoasa fata de mediu pentru a asigura supravietuirea ecosistemelor. Cu tratatul de la Maastricht, conceptul de dezvoltare durabila figureaza in centrul misiunilor Uniunii Europene, iar al cincilea program comunitar de actiune pentru mediu intitulat "Spre o dezvoltare sustenabila "(1992-2000) marcheaza o turnanta in politica europeana privind mediul inconjurator. El favorizeaza o abordare globala si pune accentul : - pe impartirea responsabilitatilor mijlocind o mai mare participare a diferitilor actori a lumii sociale si economice, ca si o supraveghere regulata ; - pe complementaritatea instrumentelor financiare si a masurilor legislative. Programul integreaza de asemenea dimensiunea <<mediu>> in toate celelalte politici ale uninii si vizeaza in mod particular : - cinci domenii cheie asupra a caror impact de mediu este major - industrie, energie, transporturi, agricultura si turism; - sapte teme specifice - schimbarile climatice, calitatea aerului, mediul urban. zonele costiere, gestiunea deseurilor, gestiunea resurselor de apa, protectia naturii; - trei domenii sensibile care implica "gestiunea riscului" - riscuri industriale, securitate nucleara si protectie radioactiva, protectia civila si catastrofele naturale.

2.3 Management teritorial (9)


Managementul teritorial este un neologism care se inscrie in grupul conceptelor generate de analiza functionarii sectorului privat. Cum modelul intreprinderii serveste drept sursa de inspiratie pentru abordarea sectorului public, recurgerea la termenul de management teritorial este explicabila. Intelegerea campului de actiune al MT este legata de cateva caracteristici : - intelegerea mecanismelor care actioneaza in sectorul privat permit o mai buna sesizare a diferentelor intre intreprindere si societatea civila (la care se aplica actiunea publica); - retinerea termenului de management in defavoarea celui de "gestiune" chiar daca ambii impart ideea de functionare, dar managementul implica in plus alegerea unei optiuni de dezvoltare si in consecinta, amnsamblul demersurilor necesare acestei decizii; - asocierea managementului cu calificativul teritorial face trimitere directa la conceptele de teritoriu si teritorialitate dezvoltate cu precadere de geografi. Astfel, MT este distinct de notiunea de management dezvoltata de stiinta economica. Nu este numai managementul unei resurse sau a unui spatiu-suport cum este regiunea, orasul sau cartierul, ci este mai degraba managementul de ansamblu al relatiilor interumane care contribuie la producerea de teritorii. - nu este intamplatoare nici asemanarea, mai puternica in limba franceza, pe a carei filiera au si fost preluate unele concepte, dintre management si amenajare (sau amenajament), filiatia etimologica anuntand dimensiunile sociale, economice, ecologice, temporale si culturale ale MT, evocand legatura sa cu dezvoltarea durabila si ecologia umana. Finalitatile si modalitatile MT Mai intai, MT ia in considerare faptul ca elaborarea si aplicarea oricarui proiect, program sau politica publica exercita intotdeauna un impact teritorial mai mult sau mai putin direct : -asupra teritoriului, influentand repartitia fizica a activitatilor intr-o regiune data, sau chiar regulile formale de utilizare a terenurilor, - asupra teritorialitatii (10), influentand posibilitatile de relationare intre actorii unei colectivitati. Aceasta actiune asupra teritorialitatii se face prin :

- dezvoltarea retelei tehnice de transport si comunicatii, - modificarea activelor intangibile ale unei colectivitati ( imagine, know-how, cultura colectiva proprie, resurse umane) pe care actorii unei regiuni le mobilizeaza in activitatile cotidiene si care influenteaza capacitatea lor de dexvoltare, de inovatie si de schimbare, - maniera de luare in considerare a acestor actori in elaborarea si aplicarea politicilor publice. Asadar, MT reprezinta o modalitate particulara, de fapt un ansamblu de modalitati, de elaborare si aplicare a politicilor publice, luand in considerare in mod explicit dimensiunea lor teritoriala si avand ca finalitate favorizarea unei dezvoltari autonome si creatoare in sensuri multiple si cresterea marjei de manevra organizationala a colectivitatii publice, gratie luarii in considerare a producerii de noi teritorii (11). Finalitatile MT imbraca doua forme, una strategica si une operationala. Finalitatea strategica are in vedere orientarea, pe cat posibil, catre producerea de noi teritorii in sensul unei dezvoltari care nu este o simpla cautare a unei cresteri economice pe termen scurt ci o dezvoltare multidimensionala, creatoare de sensuri mulriple. Dezvoltarea desemneaza aici producerea unui teritoriu in sens istoric. Pentru a se putea vorbi de dezvoltare trebuie ca aceasta crestere sa fie: - complexa -crescand, un sistem se diversifica si trebuie sa se reorganizeze prezervand coerenta si integrarea elementelor care il compun ; - multidimensionala - dezvoltarea depaseste latura economica : " o crestere a PIB insotita de excludere sociala de deculturalizare si de o degradare a mediului natural nu este dezvoltare " (12); - durabila - cresterea trebuie sa raspunda nevoilor trecutului fara sa compromita capacitatea generatiilor viitoare de a raspunde propriilor nevoi. A adopta un MT inseamna, in fapt, sa pledezi pentru eleborarea si aplicarea politicilor luand in considerare dezvoltarea globala a unei colectivitati, nu numai sub aspectul chestiunilor economice si tehnologice, ci si modul in care acestea sa favorizeze autonomia teritoriala si a actorilor. Autonomia nu inseamna aici autarhia actorilor sau independenta cu privire la altii ci, din contra, capacitatea de a avea relatii durabile si coerente. Totusi trebuie retinut ca politicile publice nu sunt decat instrumente ale producerii teritoriilor, asa cum organismele politice si administrative care formeaza colectivitatea publica nu sunt decat un tip de actori care concura la producerea de noi teritorii . Ca finalitate operationala se considera ajutorul dat colectivitatilor publice sa recastige o marja de manevra operationala in contextul actual si a le ajuta sa trateze dificultatile specifice generate de adaugarea de noi teritorii. MT cauta de fapt sa intareasca capacitatea unei colectivitati publice si a actorilor sai de a lua in considerare evolutiile teritoriale, inegalitatile si sansele pe care le genereaza. El are ca finalitate operationala ajutarea colectivitatilor publice de a-si pilota insertia in contextul mai vast din care fac parte integranta, tinand cont in acelasi timp de specificitatile locale, de noile clivaje si de problemele specifice provocate de producerea de noi teritorii astazi. Pe scurt, MT pleaca de la principiul ca, in circumstantele actuale, capacitatea organizationala a colectivitatilor publice este cel mai important atuu in dezvoltarea locala. Acesta presupune colaborarea intre colectivitati, crearea de retele sau alte forme de coordonare si verificarea rezultatelor si a efectelor teritoriale ale politicii (13). Despre teritoriu Teritoriul este generat de spatiu; el este rezultatul unei actiuni conduse de un actor care realizeaza un program, indiferent la ce nivel ar fi acesta. Asadar actorul "teritorializeaza" spatiul (14). Astazi, teritoriile generate de autoritatea publica, antreprenori, finantisti sau cetateni sunt extrem de diverse. Simplificand, se degaja doua tipuri de teritorii : - teritoriul institutional, care este , grosso modo,cel al statului si al cetateanului; - teritoriul relational, corespunzand intreprinderii, utilizatorului si locuitorului. Teritoriul institutional este in fapt teritoriul statului modern, delimitat de o frontiera, si cuprinde ansamblul fiintelor vii, resurselor si relatiilor strict incluse in interiorul acestuia (15). Pentru a defini teritoriul relational trebuie sa urmarim legatura cu ''piata" - si, prin extensie, cu orice loc in care se poate dezvolta autoreglarea - si cu reteaua. Reperul istoric est revolutia industriala. Asta inseamna ca teritoriile relationale nu ar fi existat si inainte.Dar acest "calaj" se justifica mai ales pentru a incerca un paralelism cu teritoriul institutional care este asociat statului modern. Notiunea de teritoriu relational poate functiona la scari diverse, mergand de la global -<<mondializarea>> schimburilor economice - pana la local , cum ar fi revendicarile unei asociatii de cartier. Cele doua tipuri nu se exclud, ci se completeaza. Totusi, teritoriul institutional nu este decat un aranjament imperfect . Rigiditatea organizarii sale, dificultatea de a-l face sa jongleze cu scarile ( finantarea serviciilor si echipamentelor intercomunale, respectarea reglementarilor internationale, etc), vanitatea de a defini reteaua adecvata pentru a trata toate problemele ( poluarea este departe de a respecta granitele nationale) ,etc nu ar putea in nici un caz sa suplineasca avantajele complementare aduse de teritoriul relational. Toate masurile luate insa de-a lungul secolului pana in anii '70 au relevat primatul teritoriului institutional fata de cel relational.Conceptia unei politici cum este cea

de amenajarea teritotiului dovedeste prezenta mai multor forte -suprafata domina reteaua. Ori inversiunea acestui raport este in curs de a se realiza. Ea este profund legata de influenta crescanda a schimburilor informationale si imateriale. Declinul statului-providenta, criza finantelor publice, globalizarea economica sunt semnele acestor mutatii care impun reducerea regulilor ce franeaza sau perturba schimburile. Ori aceasta respingere a statului poate deveni sursa de excludere sociala, economica sau culturala. O noua articulatie intre teritoriul institutional si cel relational trebuie sa se rediscute , iar modalitatile apartin MT. Teritoriu, actiune si dezvoltare economica Cand se vorbeste despre teritoriu in relatie cu dezvoltarea economica regionala se evidentiaza urmatoarele aspecte: -teritoriul nu se reduce la spatiul fizic ci este, in parte, produsul si producatorul acestuia din urma ; - teritoriul poate fi inteles ca un ansamblu de relatii intre elementele materiale si imateriale, actori si spatii fizice ; - teritoriul este rezultatul constructiei istorice a societatii sau comunitatii ; - relatiile din teritoriu pot fi de natura fizica (sosele, autostrazi), sociala, economica, politica (concurenta, cooperare, relatii de putere, grupuri, familii) sau culturala ( cunostinte, know-how, valori ). Oricum ar fi ele trimit intotdeauna la interdependentele care se nasc din conjunctia relatiilor de diferite naturi si proximitatea fizica. Astfel, articulatia celor doua dimensiuni ( relatii si proximitate fizica ) face ca doua persoane sa se afle implicate in aceleasi alegeri locale sau sa fie in concurenta pe aceeasi piata a muncii (16). Se pune atunci problema extensiei spatiale a unui asemenea ansamblu - un teritoriu este o entitate limitata la un oras, o comuna, o tara sau chiar un continent ? Raspunsul spune ca trebuie sa ne ferim sa fixam o limita obiectiva. Extensia cea mai potrivita va fi intotdeauna in functie de problema tratata, de proiectul elaborat, de abordarea aleasa. Alegerea unui decupaj geografic nu este o operatiune neutra, din contra, ea are consecinte fundamentale asupra formularii si rezolvarii problemei. Actorii implicati vor fi autoritati publice la diferite scari geografice, institutii de cercetare si formare, intreprinderi, asociatii si institutii profesionale, culturale si sociale si persoane in multiplele lor calitati - cetateni, consumatori, utilizatori, salariati, antreprenori. Asociind diferiti actori se modifica natura problemei tratate. Teritoriu si MT Revenind la faptul ca MT se refera la pilotajul unei entitati teritoriale de catre colectivitatile publice, in scopul de a o dezvolta, se va intelege necesitatea unei grile de analiza a MTcare va cauta sa identifice elementele, relatiile si dinamicile principale care permit descrierea, intelegerea si evaluarea practicilor MT. Grila va tine insa seama ca : - MT nu se aplica la un spatiu dat o data pentru totdeauna, cu atat mai mult cu cat actorii nu sunt intotdeauna aceiasi, dar poate sa priveasca orice aspect al dezvoltarii teritoriilor; - MT trebuie sa reuseasca sa articuleze ( comunice, intereseze, integreze, coordoneze) diferiti actori; - dupa ce s-au integrat elementele si relatiile care participa la o operatie de MT trebuie urmarita producerea teritoriilor; - se impune o evaluare a schimbarilor inregistrate, prin comparare cu punctul de vedere al finalitatilor MT.

2.4 Dezvoltarea locala


Dezvoltarea locala ar putea fi descrisa ca un demers de dezvoltare teritoriala globala, adica incluzand aspecte economice, sociale, culturale, politice, prin favorizarea dezvoltarii endogene, mobilizand ansamblul mijloacelor umane si financiare care concura la aceasta si asigurand convergenta lor. Este vorba de un proces fondat pe implicarea tuturor actorilor interesati (alesi locali, grupuri socio-profesionale, grupuri asociative, promotori de proiecte asupra unui teritoriu ) dar si a populatiei locale. In aceasta acceptiune, elementele care concura la aceasta, cum ar fi dezvoltarea economica sau interventiile actorilor izolati, nu constituie ele insele << dezvoltare locala>>, chiar daca au o contributie importanta la aceasta. Dezvoltarea locala s-a nascut in Franta, in mediul rural , in zonele aflate in dificultate, la inceputul anilor '70. Ea a fost creata "de jos in sus" de catre actorii locali care se opuneau in acest fel dezvoltarii "descendente ", impuse din exterior. Toti acesti actori, eterogeni prin pozitia lor economica si sociala,erau de fapt, militanti adesea grupati in forme asociative, care puneau la indoiala eficacitatea modelului dominant de reducere a decalajelor crescande intre beneficiarii dezvoltarii si populatiile si teritoriile marginalizate. Propria lor conceptie de dezvoltare plasa omul in centrul economiei, cauta sa creasca solidaritatea si exercitiul de implicare a cetateanului prin practica democratiei locale.Dezvoltarea locala se gaseste de atunci in disociere cu notiunea dominanta de dezvoltare ! Dezvoltarea locala se dorea globala, sprijinindu-se in acelasi timp pe dezvoltarea economica, sociala, culturala, si luand in considerare in mod egal, mediul inconjurator. Ori, dezvoltarea dominanta se face esentialmente pe sectoare si domenii. Metoda dezvoltarii locale era endogena, sprijinindu-se pe initiativa actorilor locali si nebazandu-se pe aportul de capital si experti din afara. Reactiile negative la adresa acestui demers nu au intarziat, acuzand miscarea de autarhie, de dorinta de a crea "nise" arhaice, aflate in afara diviziunii internationale a muncii etc. Dupa o perioada de critici si scepticism au aparut totusi elemente pozitive.

Diferentele intre mediul rural si mediul urban au vizat directia dezvoltarii locale - mai mult o dezvoltare sociala decat o dezvoltare locala propriu-zisa in mediul urban. In prezent cele doua concepte coexista, chiar daca primul a devenit minoritar. Doua definitii ale dezvoltarii locale par sa trimita la conceptiile exprimate. Cea a lui B. Pecqueur reprezinta o incercare de definire a conceptului insusi : <<dezvoltarea locala reflecta capacitatea grupurilor localizate de a se adapta la constrangerile internationalizarii concurentei plecand de la potentialurile de organizare care le sunt proprii. Este vorba de traiectorii care pun in joc un proces de transformare sociala, in care intervin si se conjuga factori economici, culturali, politici, ecologici>>. Cealalta definitie, mai institutionala, care descrie mai mult mijloacele la care face apel dezvoltarea locala, este cea a grupului interministerial al celui de-al IX -lea plan , conform careia dezvoltarea locala reprezinta << crearea unui veritabil parteneriat in care se asociaza aspectele economice, sociale si culturale ale dezvolterii. Initiat, in general, de catre alesii locali ,un proces de dezvoltare locala se elaboreaza plecand de la concertare larga a unui numar mare de cetateni si de parteneri interesati si isi gaseste traducerea intr-o stapanire comuna a situatiei>>.

2.5 Amenajarea teritoriului


Dupa parerea lui Jean-Louis Guigou, directorul DATAR, amenajarea teritoriului se afla la intretaierea geografiei, economiei si analizei mediului inconjurator. In Romania, notiunea de amenajarea teritoriului este foarte noua si lasa impresia ca ar putea sa inlocuiasca discreditata sistematiza re a teritoriului si a localitatilor. Sistematizarea teritoriului a fost termenul folosit in nomenclatorul stiintific romanesc pentru desemnarea sferei de activitati teoretice si practice aferente acestui domeniu. Dupa aprecierea multor specialisti, acest termen este chiar cel mai potrivit profilului unei astfel de discipline, in comparatie cu titulaturi sinonime utilizate in literatura de specialitate a altor tari (17). Dupa 1990, schimbarile politice au introdus termeni si practici noi, in concordanta cu principiile economiei de piata, dar si cu orientarile politicii interne si externe, vorbindu-se astazi de amenajarea teritoriului, ca activitate cvasisinonima cu sistematizarea, ca un ansamblu de activitati cu caracter interdisciplinar si global a carui obiectiv este reorganizarea si planificarea fizica a spatiului. Acesta activitate este de interes pentru intreaga societate si se caracterizeaza prin dezvoltare pe intregul teritoriu national, in acord cu principiile dezvoltarii durabile. Obiectivele sale sunt : - dezvoltarea economica si sociala echilibrata prin respectarea specificului fiecarei regiuni ; - imbunatatirea calitatii vietii oamenilor si a colectivitatilor ; - managementul responsabil al resurselor naturale si protectia mediului ; - utilizarea rationala a pamantului. Desi la nivel de maxima generalitate sferele celor doua notiuni, sistematizare si amenajare par suprapuse, diferentele specifice sunt numeroase, reprezentate printr-o serie de principii adoptate, prin obiectivele si modul de realizare si prin efectele obtinute (fig.1.1). Amenajarea teritoriului si politica regionala, vezi Puscasu, p.109-113 1.Istoricul politicilor de amenajare a teritoriului in Franta Intre amenajarea teritoriului, asa cum se definea ea in anii '50-'60 si dezvoltarea locala, recte regionala, de la sfarsitul secolului XX, succesiunea de scopuri si instrumente vis-a-vis de spatiu corespunde unui traseu politic talonat de reactia colectivitatii. Politica de amenajare a teritoriului si-a schimbat profund natura de la inceputurile sale, iar revirimentele succesive i-au dat un caracter din ce in ce mai rigid si mai confuz. Reperele istorice ale politicii de amenajare a teritoriului in Franta corespund unor etape de schimbari institutionale si comportamentale in acelasi timp. Schitarea unei politici de amenajare a teritoriului se plaseaza intre anii 1950-1960, urmare a sesizarilor unui grup de oameni politici si universitari, care au pus in evidenta considerabilele inegalitati teritoriale intre aglomeratia pariziana si restul tarii, asemanat unui "desert" . Eugene Claudius-Petit, pe atunci ministru al reconstructiei si urbanismului, prezinta in 1950 un prim plan national de amenajare a teritoriului, propunand patru obiective : promovarea unei industrializari descentralizate de maniera sa orienteze noile intreprinderi spre provincie, refacerea agiculturii considerata arhaica,reinnoirea echipamentelor turistice si favorizarea unei descentralizari culturale. Eforturile nu au produs totusi efectele scontate din cauza lipsei unei autoritati care sa asigure unitatea de conceptie si sa traduca vointa politica de punere in aplicare.Se creaza astfel, in 1960, CIAT -Comitetul interministerial pentru amenajarea teritoriului, si, in 1963, DATAR - Delegatia pentru amenajarea teritoriului si actiune regionala. Intre 1960 -1974, dupa faza de reconstructie, amenajarea teritoriului are drept scop redistribuirea cresterii. Anii '60 sunt marcati de aparitia unui nou context - constructia europeana, decolonizarea, concentrarea industriala, reorganizarea agriculturii etc. Alegerea a opt metropole de echilibru care sa gazduiasca activitatile tertiare descentralizate si sa devina motorul dezvoltarii regionale, reprezinta o actiune benefica pentru scopul urmarit.

Politici specifice au fost puse in actiune si pentru zonele rurale depopulate. Sistemul de ajutoare cunoaste mai multe evolutii. Comentatorii acestei politici considerau in 1975 ca ea si-a atins obiectivele cantitative, fara sa se poata distinge insa ,cu adevarat, ceea ce ar fi rezultat oricum dintr-o evolutie spontana. In aceeasi perioada (1972), la conferinta europeana a sefilor de stat se decide definirea unei veritabile politici regionale, care sa intareasca Comunitatea, pe langa uniunea economica si monetara. Confruntarea politicii cu criza din perioada 1974-1984, a determinat punerea accentului pe cresterea rolului calitativ al metropolelor de echilibru, pe asigurarea dezvoltarii oraselor mici si mijlocii si intarirea actiunii de revitalizare a mediului rural (crearea FIDAR-Fondul interministerial de dezvoltare si de amenajare rurala).Incepand din anii '80, cresterea dificultatilor industriale in nordul Europei si largirea sa spre sud au dus la cresterea disparitatilor si au determinat mai mult orientarea catre o abordare globala comunitara. In Franta este totodata momentul cand se decide transformarea institutiilor publice regionale in veritabile colectivitati teritoriale, ceea ce corespunde legilor de descentralizare din 1982. Perioada care urmeaza legii din 1982 se caracterizeaza printr-o adaptare a politicii nationale de amenajare a teritoriului la noul context economic si al descentralizarii : cresterea actorilor publici si privati, reducerea numarului de reglementari, intarirea monedei nationale, rate ale dobanzilor crescute. In intervalul 1981-1994, in fata mutatiilor politice, politica de amenajare incearca sa se adapteze pe mai multe cai : - o reforma a regimului primelor de dezvoltare regionala; - constituirea unui plan de actiune pentru locuri de munca si schimbari in industrie ; - aplicarea unei descentralizari planificate odata cu prima elaborare a contractelor de plan Statregiune si Stat-intreprinderi publice; - dezvoltarea infrastructurilor, atat pentru a scoate din izolare o serie de regiuni cat si pentru a face din Franta un nod de comunicatii in Europa; - conducerea unei politici de repartitie echilibrata a activitatilor, printr-o actiune asupra factorilor de localizare, fondata pe accesibilitate si atractivitate ( transporturi, mana de lucru calificata, servicii de calitate oferite intreprinderilor, proximitatea unui potential de cercetare si invatamant superior ); - continuarea celor doua politici de solidaritate in favoarea zonelor de conversie si a zonelor cele mai fragile din mediul rural. In 1995, intr-un cadru politic in care actiunile, obiectivele si puterile se amestecau, intr-un univers economic in care concurenta crescuta in interiorul Uniunii europene risca sa favorizeze migrarea intreprinderilor spre strainatae, daca statul penaliza regiunile bogate, si intr-un context social in care aspiratiile populatiei pentru o imbunatatire a conditiilor de trai cresteau, se adopta legea de orientare asupra dezvoltarii si amenajarii teritoriului, care va crea noi zone " de exceptie" care se adaugau altor zonari , fara deci sa le suprime : regiunile urbane sensibile, regiunile de redinamizare urbana, teritoriile rurale de dezvoltare prioritara, regiunile de revitalizare rurala. Se creaza instante specifice -CNADT (la nivel national) si Conferintele regionale de amenajarea teritoriului, care asociaza alesi locali si reprezentanti din sfera socio-profesionala- ,se regrupeaza diversele fonduri intr-un fond unic -Fondul National de amenajare si de dezvoltare a teritoriului ( FNADT) - si se creaza totodata alte patru noi fonduri -fondul de perecuatiune a transporturilor aeriene, fondul de investitie a transporturilor terestre, fondul de gestiune a spatiului rural si fondul national de dezvoltare a intreprinderilor. In sfarsit, avand o orientare mai degraba rurala decat urbana, legea oficializa un nou concept, cel de "tinut", spatiu in care actorii puteau sa-si defineasca si sa-si puna in practica actiunile care nu se inscriau in mod necesar in cadrele administrative si politice clasice. Dezvoltarea durabila A conjuga amenajarea teritoriului si dezvoltarea durabila, inseamna a orienta politicile teritoriale in jurul a trei obiective: -organizarea unui oras durabil, limitand expansiunea urbana, cresterea deplasarilor si preponderenta automobilului; -controlarea mobilitatii interurbane, cautand printr-o mai buna combinatie a mijloacelor de transport sa se limiteze costurile infrastructurii si a impactului lor asupra mediul inconjurator, veghindu-se totodata ca regiunile cele mai dinamice sa nu mobilizeze doar in profitul lor investitiile; -conservarea si valorizarea atuu-lui pe care il reprezinta spatiul rural pentru generatiile urmatoare. Efectele politicii de amenajare a teritoriului asupra dezvoltarii locale Politicile de amenajare si de dezvoltare a teritoriului isi propun, ca obiectiv, asigurarea sanselor fiecarui cetatean si promovarea unei dezvoltari echilibrate a intregului teritoriului, corectand inegalitatile si redresand situatiile datorate conditiilor geografice, demografice si economice defavorabile. A amenaja teritoriul inseamna a crea conditiile generale de dezvoltare a intregului teritoriu. Acest proces presupune cativa pasi de sustinere a proiectelor globale de dezvoltare : a. Scoaterea din izolare a teritoriului. Dezenclavarea teritoriului este, in general, prezentata ca o conditie primara a dezvoltarii, fara insa sa ramana si suficienta. Cum se face acest lucru devine intrebarea firesca ,dar a carui raspuns nu este spectaculos: - prin politici de creare si sustinere a infrastructurii de comunicatii.

Experienta franceza in domeniu arata un interes crescut pentru acest subiect, statul propunandu-si ca obiectiv acoperirea intregului teritoriu cu mijloace moderne de comunicatie. A fost fixat astfel, ca obiectiv, dezvoltarea retelei de autostrazi si a TGV-ului astfel incat nici o localitate sa nu se afle la o distanta mai mare de treizecisicinci de km de aceste cai de comunicatie ! In materie feroviara, politica a constat mai ales intr-o rationalizare a costurilor, suprimand liniile prea putin rentabile financiar si dezvoltand transportul de mare viteza. - prin actiunea regiunilor.Regiunile au la randul lor interesul de a-si reechilibra propriile teritorii, adesea foarte diverse, ele insa trebuie sa gandeasca la o complementaritate a traseelor nationale, daca nu vor sa se confrunte cu o noua manifestare a concentrarii activitatilor, in jurul catorva axe. - prin actiuni demarate la initiativa actorilor locali. Actorii locali pot la randul lor sa elaboreze o adevarata politca locala privind infrastructura, in relatie cu politica nationala, daca perimetrul lor de interventie le permite acest lucru. In Nord-Pas-de-Calais, de exemplu, datorita unei initiative concertate - orase, grupari intercomunale, camere consulare, porturi, departamente, Consiliul regional, statul si serviciile sale deconcentrate, universitatea, asociatiile diverse, organismele publice si private interesate - s-a constituit progresiv un "teritoriu de dezvoltare" dea lungul litoralului, cu obiectivul declarat de a amenaja si dezvolta acest teritoriu. Asadar actiunile sunt intim legate. - prin intermediul noilor tehnologii de informare si comunicare (NTIC). Acestea vor trebui sa joace un veritabil rol in integrarea teritoriilor izolate, slab conectate la centru. Suporturile multimedia, inclusiv Internet-ul sunt din ce in ce mai utilizate in promovarea economica sau turistica a unui oras sau regiuni. Desi aflate inca la inceputuri, NTIC vor reprezenta un instrument de amenajare a teritoriului in viitorul nu foarte indepartat. Aparitia geomaticii este cea mai buna confirmare a acestui fapt. b.Organizarea teritoriului . Cand este vorba de dezvoltare regionala se admite implicarea mai multor nivele de competenta, dar se recunoaste si suprapunerea confuza si nefasta a acestora.Care ar trebui sa fie reactiile principalelor nivele cu privire la organizarea teritoriului, in vederea cresterii nivelului de dezvoltare ? Raspunsul statului : mijloacele clasice de interventie ale statului in organizarea si structurarea teritoriului sunt din ce in ce mai discutate. Statul se indrepta catre o pierdere treptata a prerogativelor sale si experienta occidentala verifica valabilitatea procesului.Totodata statul trebuia sa isi creeze calitati noi, printre care cea de a sti sa accepte repartitia competentelor, devenita un adevarat hatis si absenta ierarhiei intre colectivitatile teritoriale, care complica parteneriatele si suprapune responsabilitatile si puterile, fragmentand eficacitatea si lizibilitatea actiunilor angajate. Raspunsul regiunilor si a celorlalte colectivitati teritoriale. Regiunile si celelalte colectivitati teritoriale, desi insarcinate la randul lor cu realizarea unei dezvoltari locale, nu pot sa impuna nimic atat timp cat nu au personalitate juridica , si nici modalitati de negociere cu statul pentru obtinerea finantarii unei investitii. Aici se interpune insa si raspunsul orasului, regiunile intervenind sub triplu aspect in guvernarea orselor : in organizarea teritoriului, in cooperarea intre colectivitatile locale si in gestiunea propriu-zisa a ariei urbane. Regiunea isi organizeaza teritoriul Organizandu-si teritoriul, regiunea atinge direct marile orase punand problema statutului lor in raport cu zonele rurale si orasele mai mici. Specificitatea marilor orase, a regiunilor urbane, trebuie sa se reflecte in planificarea lor si in institutiile lor. Majoritatea regiunilor stabilesc planuri regionale generale sau sectoriale. Aceste planuri acorda un ststut aparte spatiilor urbane, mai ales marilor orase. Facand aceasta, regiunile individualizeaza ariile urbane in planul teritorial; ele individualizeaza de asemenea, in planul politic si institutional, acordandu-le competente sau responsabilitati diferite de celelalte teritorii. Temerea regiunilor sau a ansamblelor regionale actuale si viitoare ar putea sa aiba in vedere, in acest context, exacerbarea rolului unor orase care vor tinde sa-si creeze propriul lobby, sa scape de sub influenta regiunii, ba mai mult sa se substituie acesteia. c. Implantarea activitatilor economice. Epoca de aur a amenajarii teritoriului in Franta a fost marcata de o politica de redistributie a activitatilor economice in teritoriu. Daca ne amintim bine, formularea consacrata pentru explicitarea sistematizarii la noi, suna oarecum asemanator : repartitia echilibrata a fortelor de productie in teritoriu. In prezent in Franta, procesul este incheiat, daca exceptam politica dusa pentru crearea conditiilor favorabile implantarii intreprinderilor straine. ( Franta a primit 264 de proiecte ale investitorilor straini in 1995 si 350 de proiecte in 1996 !). In Romania, in incercarea sa de a asigura o dezvoltare echilibrata ( in sens egalitarist)a tuturor regiunilor, planificarea socialista a orientat investitiile in industrie si infrastructura catre toate zonele tarii, indiferent daca aceste investitii erau justificate din punct de vedere economic. Efectele s-au vazut in ultimii ani. Morala tine de o orientare a resurselor catre acele regiuni unde maximizarea utilizarii lor este posibila. d. Organizarea si dezvoltarea serviciilor publice ...........................................................................................................................................................

Capitolul III Suprapunerea

responsabilitatilor,

competentelor

si

reglementarilor

institutionale in materie de dezvoltare regionala


- cazul francez O similitudine a trasaturilor sociale si de grup si a comportamentelor, traditia unor relatii pe multiple planuri, disponibilitatea la cooperare si multe alte cauze particulare, intre care nu trebuie omisa colaborarea interuniversitara care se afla la originea acestei lucrari, justifica o succinta trecere in revista a specificului regional francez si motiveaza o eventuala copiere sau in orice caz o raportare la istoria si instrumentele dezvoltarii regionale din Franta. Este de notorietate faptul ca administratia franceza abunda in structuri, comisii si organisme ale caror domenii de actiune sunt frecvent nu doar contigue ci de-a dreptul suprapuse, dar suprareglementarea se justifica tocmai prin nevoia de a acoperi toate aspectele dezvoltarii in plan teritorial. In administratia centrala a statului functioneaza cinci categorii de institutii, una dintre acestea, administratiile de misiune, reunind Comisariatul General al Planului, al carui scop la crearea lui in 1946 era reconstructia si dezvoltarea economiei franceze, si DATAR., creata in 1963, caracterizata drept piesa forte a administratiei centrale pentru amenajarea teritoriului.Rolul acesteia din urma era de a determina actiuni si nu acela de a face ea insasi . In structura sa functioneaza departamente spaecializate pe actiune regionala si dezvoltare rurala, actiune economica, organizarea spatiului, afaceri europene si actiunea statului si organisme publice. DATAR colaboreaza cu numeroase structuri, la diferite nivele, dupa cum urmeaza : pe plan national - Consiliul National al Amenajarii si Dezvoltarii Teritoriului, creatie noua, din 1995, prezidat de primul ministru si format din alesi locali si nationali, din reprezentanti ai activitatilor economice, sociale, culturale, grupari asociative, personalitati. Acesta formuleaza pareri si sugestii referitoare la aplicarea politicii de amenajarea teritoriului si dezvoltare de catre stat, colectivitatile teritoriale si U.E. pe plan regional - prefectii regiunilor, in raport cu competentele acestora in materie de amenajarea teritoriului, intarite prin legile din 1992 privind administratia teritoriala a republicii si din 1995, privind amenajarea si dezvoltarea teritoriala. Prefectii fixeaza orientarile necesare punerii in aplicare a politicilor nationale si comunitare privind dezvoltarea economica si sociala si amenajarea teritoriului. pe plan infraregional - comisariatele pentru dezvoltare economica ( comisariatele pentru reconversie industriala din regiunea Nord-Pas-de-Calais, Ardennes sau Loire, comisariatele pentru industrializare din Languedoc, Roussillon, Auvergne, Limousin, comisarii pentru amenajarea masivelor muntoase Alpii de nord, de sud, Masivul central, Vosgi ) ; pe plan international - biroul DATAR de pe langa Comunitatea Europeana; - reprezentantii DATAR in ambasadele Frantei, insarcinati de a atrage intreprinderile straine pe teritoriul francez; pe plan interministerial - Comitetul interministerial al amenajarii si dezvoltarii teritoriului (CIADT), care inlocuieste din 1995 vechiul CIAT. Sarcina CIADT este de examina chestiunile relative la amenajarea si dezvoltarea teritoriului in scopul de a pregati deciziile guvernamentale. Instrumentul de programare il constituie Schema Nationala de Amenajarea si Dezvoltarea Teritoriului, care fixeaza orientarile fundamentale in materie de amenajarea teritoriului, mediu si dezvoltare durabila. SNADT este completata de Schemele Regionale si Sectoriale de Amenajarea si Dezvoltarea Teritoriului . Schemele sectoriale vizeaza invatamantul superior si cercetarea, echipamentele culturale, comunicatiile. Instrumentele financiare sunt reprezentate prin doua fonduri bugetare specializate si trei conturi speciale ale trezoreriei : FNADT (Fondul National pentru Amenajarea si Dezvoltarea Teritoriului) administrat de CIADT, FGER ( Fondul de Gestiune al Spatiului Rural), Fondul de perecuatiune a trensporturilor aeriene, Fondul de Investitii al Transporturilor terestre si Cailor navigabile, FNDE ( Fondul national de dezvoltare al intreprinderilor ). Prin legea din 1992 privind administratia teritoriala a Republicii, aceasta este asigurata prin colectivitatile teritoriale si prin serviciile descentralizate ale statului. Dificultatile de intelegere a administratiei teritoriale de catre administrati sunt adesea doar o chestiune de vocabular. Intr-adevar, termenii de departament si regiune acopera realitati administrative diferite. Departamentul si regiunea denumesc in acelasi timp o circumscriptie administrativa a statului si o colectivitate teritoriala. In materie de dezvoltare, deciziile la nivel de regiune implica urmatoarele forme de reprezentare ale administratiei teritoriale a statului : - prefectul regiunii ; - secretariatul general cu afaceri regionale, functioneaza ca si corespondent al DATAR, rolul sau concretizandu-se in momentul negocierii si concluzionarii contractului- plan intre stat si regiune, ca sinteza a orientarilor statului si a politicilor regionale imaginate de consiliul regional ; - conferinta administrativa regionala, compusa din prefectii departamentelor, secretarul general al

Institutii si instrumente

prefecturii sau departamentului unde se afla resedinta administrativa a regiunii, trezorierul, sefii de servicii descentralizate ale statului. Conferinta se pronunta in materie de dezvoltare economica, sociala si amenajarea teritoriului si este consultata asupra pregatirii contractelor-plan, precum si si asupra programelor nationale si comunitare care privesc regiunea. - serviciile descentralizate ale statului in regiune ( mai ales misiuni de coordonare, cum sunt directiile regionale ale echipamentului, industriei si cercetarii, serviciilor sanitare, sociale sau sub forma comisariatelor pentru industrializare, vezi nivelul infraregional al colaborarii DATAR ). Colectivitatile teritoriale Reforma descentralizatoare dupa 1982 este o opera legislativa, cu peste 40 de legi privitoare la organizarea si functionarea administratiei descentralizate, la care se aduga decretele aferente, privind patru domenii : transformari institutionale, transferuri de competenta, functia publica si activitati spaecifice asupra teritoriului. Comuna, in sensul de localitate, este colectivitatea cea mai bine implantata in sistemul administrativ francez beneficiind de o buna traditie. Ea este esalonul administrativ de baza. Departamentul, asimilabil judetului din Romania, corespunde la doua realitati administrative distincte - o circumscriptie administrativa a statului, cu prefectul ca autoritate responsabila, si o colectivitate teritoriala cu un presedinte al consiliului general ca autoritate responsabila. Competentele departamentului actioneaza in domeniul sanatatii si actiunii sociale, invatamant, cultura, porturi maritime (cand nu sunt autonome sau de interes national ), retaua de transport, mediu inconjurator, planificarea si amenajarea teritoriului. Regiunea constituie o colectivitate teritoriala specifica in tesatura administrativa si institutionala a Frantei, ea inscriindu-se in demersul U.E. Printr-un fel de sedimentare administrativa, de-a lungul timpului, regiunea s-a adaugat, departamentul a ramas in continuare. Regionalizarea administrativa vizeaza mai ales o administrare mai buna a teritoriului in circumscriptii mai mari decar departamentul pentru teme ca supravegherea politieneasca si mentinerea ordinii publice, amenajarea teritoriului sau interventionism economic. Istoria regiunii ca si colectivitate teritoriala incepe in 1972, cand o modesta descentralizare teritoriala creaza regiuni cu structura de institutie publica regionala ( EPR =etablissement publique regional ). Regiunea incepe sa-si afirme identitatea si sa construiasca politici regionale specifice. In 1982, principiul liberei administrari a colectivitatilor teritoriale se aplica si regiunilor care devin colectivitati teritoriale. In 1986, legitimitatea politica a regiunii este afirmata prin extinderea sufragiului universal la consiliul regional. Exista asadar o regionalizarea care nu este numai administrativa ci si democratica, in cadrul mentinut de unitatea republicii. Aceasta regionalizare nu este comparabila cu statele federate din RFG sau cu componentele statului federal belgian. Ea se apropie de regiunile italiene sau de comunitatile autonome spaniole, fara sa ajunga la crearea unui stat autonomic ! Aceasta regionalizare prezinta mai multe caracteristici. Regiunile franceze sunt mai degraba de talie medie, cele 22 de regiuni metropolitane au contururile geografice definite pentru circumscriptiile regionale din anni 1950. Ele se prezinta deci fie ca o continuitate istorica in raport cu vechile provincii( Alsace, Lorraine, Bretagne, Aquitaine, Bourgogne, ...) fie ca un decupaj arbitrar sau impus ( Rhone-Alpes, Midi-Pyrenees, ...). Urmarind decupajul teritorial, identitatea regionala este mai mult sau mai putin facil de construit. Exista o anume inegalitate in termeni de suprafata, numar de departamente sau populatie intre regiuni. Acest decupaj este in mod regulat criticat ca si cum ar exista intr-adevar un standard regional european sau un optim dimensional regional. Forma moderna a regiunii este consfintita prin legea din 1992. Institutiile regiunii sunt reprezentate prin consiliul regional, presedintele si administratia regionala la care se adauga consiliul economic si social regional. Competentele regiunii pot fi grupate in competente generale si specializate. Competentele generale privesc promovare dezvoltarii economice, sociale, culturale, stiintifice si amenajarea teritoriului pentru a asigura identitatea regiunii. Competentele specializate imbraca forma : - contributie la dezvoltarea economica sau culturala a spatiului ,direct sau in colaborare cu statul si celelalte colective prin studii, propuneri, participari sau realizari de echipamente colective de interes regional direct; - in domeniul dezvoltarii economice : poate sa acorde ajutoare directe sau indirecte intreprinderilor sau garantii de imprumut, sa participe la capitalul societatilor de dezvoltare regionala, a societatilor de finantare inter, sau proprii fiecarei regiuni sau societati cu economie mixta,; - in domeniul planificarii, regiunea negociaza si concluzioneaza contractul-plan intre stat si regiune ; - in domeniul formarii, invatamantului si cercetarii regiunea este responsabila de construirea, echiparea si intretinerea liceelor ( cu exceptia cheltuielilor cu personalul si materialul didactic); - in domeniul urbanismului, locuintelor, pescuitului , porturilor fluviale si canalelor, mediu inconjurator.

Institutiile publice de cooperare transcomunala au evoluat de la sindicatele de comune din 1890, la districtul din 1959 si pana la comunitatea de comune, rod al legii 125/1992, privitoare la administratia teritoriala a republicii. Comunitatea de comune este o institutie publica de cooperare intercomunala grupand mai multe comune. Ea are ca obiectiv asocierea mai multor comune in cadrul unui "spatiu de solidaritate ", in vederea elaborarii unui proiect

Cooperarea locala

comun de dezvoltare si amenajare a spatiului. La initiativa unuia sau a mai multor consilii municipale care cer crearea unei comunitati de comune, reprezentantul statului in departamentele interesate fixeaza, prin hotarare , lista comunelor interesate, termenul de fiintare fiind determinat sau nu. Competentele comunitatii de comune vizeaza doua aspecte : 1. comunitatea de comune exercita dreptul deplin in locul comunelor membre, pentru conducerea actiunilor de interes comunitar in : - amenajarea spatiului; - actiunea de dezvoltare economica care priveste intreaga comunitate. 2. comunitatea de comune trebuie sa exercite competente cel putin in unul din urmatoarele domenii : - protectia si punerea in valoare a mediului inconjurator (in cadrul schemelor departamentale) ; - politca locuintelor si a cadrului de viata ; - crearea, amenajarea si intretinerea retelei de drumuri; - construirea, intretinerea si functionarea echipamentelor culturale, sportive si de invatamant prescolar si elementar. Comunele membre pot transfera oricand, integral sau partial, comunitatii de comune, competentele, echipamentele sau serviciile publice utile exercitiilor acesteia. Cand comunele au decis crearea unei comunitati de comune substituie dreptul deplin fata de sindicat sau district. Originalitatea acestei structuri in raport cu formele clasice de coperare rezida in competentele si regimul lor financiarsi fiscal. Comunitatea urbana. Inca din 1966, posibilitatea regruparii comunelor in jurul unei mari aglomeratii (cu minim 50000 locuitori), a fost consfintita printr-o lege in acest sens, fata de care, legea din 1992 aduce imbunatatiri si schimba, printre altele,orientarea gruparilor catre aglomeratii mai mici ( minim 20000 locuitori).Comunitatea urbana este creata fara limita de durata, fiind o forma de cooperare foarte integrata daca tinem seama de intinderea competentelor transferate si care beneficiaza de o mare autonomie( finante si fiscalitate distincte, personal specific, bunuri proprii ). Competentele comunitatii urbane se grupeaza in : competente obligatorii, transferuri de competente, modalitati particulare de interventie, transferuri de bunuri, drepturi si obligatii. Competentele obligatorii. Sunt transferate comunitatii urbane competentele atribuite comunelor in urmatoarele domenii : a. harti intercomunale de dezvoltare si amenajare, scheme directoare, planuri de ocupare a terenurilor ( sau documentele de urbanism care tin loc), programe locale privind habitatul, constituirea rezervelor funciare in interesul comunitaii, pentru care consiliile municipale trebuie sa fie sesizate pentru aviz; b. crearea si realizarea de zone de amenajare concertata, actiunea de dezvoltare economica, crearea si echiparea zonelor de activitate industriala, tertiara, artizanala, turistica, portuara sau aeroportuara, actiunea de reabilitare de interes comunitar ; c. luarea in considerare a unui program de amenajare de ansamblu si determinarea sectoarelor de amenajare conform codului de urbanism ; d. construirea, amenajarea si intretinerea localurilor scolare , a liceelor si colegiilor ; e. serviciile de pompieri ; f. transportul urban de calatori ; g. liceele si colegiile ; h. apa, canalizarea, gunoiul menajer ; i. crearea si extinderea cimitirelor si a crematoriilor; j. abatoare si piete de interes national ; k. reteaua de drumuri si de semnalizare, parcarile. Transferuri de competenta. Comunele membre pot decide, in conditiile majoritatii prevazute, sa excluda integral sau partial unele din competentele comunitatii urbane, cu exceptia celor de la punctele a.d.e.f.g.h.j., competentele excluse (ramase) fiind restituite comunelor. Modalitati particulare de interventie. Comunitatea urbana poate sa atribuie fonduri comunelor membre pentru a contribui la realizarea sau functionarea echipamentelor de interes comunitar, precum si incredintarea gestiunii unor echipamente sau servicii. Transferuri de bunuri, drepturi si personal. Bunurile mobile si imobile ale localitatilor membre sunt transferate comuniutatii urbane fie prin acord amiabil sau prin decret al consiliului de stat. Decupaje paralele in sprijinul dezvoltarii regionale Cuvantul "pays" isi leaga relansarea de legea Pasqua (1995), legea de orientare pentru amenajarea si dezvoltarea teritoriului care prevede ca solidaritatea teritoriala sa nu se sprijine pe decupajele administrative ! " Pays", cu intelesul romanesc de tinut, "tara" sau provincie, semnifica teritorii prezentand o coeziune geografica, culturala, economica sau sociala. Numai ca in speta franceza, comisia departamentala, recte judteana,a cooperarii intercomunale (sau

comisiile departamentale interesate, daca teritoriul depaseste limitele unui departament) este cea care constata daca se poate forma un "pays". Tinutul este un teritoriu care nu are granite prestabilite dar in care oamenii se cunosc, chiar daca numarul lor poate ajunge pana la 30.-40.000 de locuitori. Tinutul poate sa capete statutul neoficial de "stat" in interiorul regiunii, el putand sa initieze un contract cu regiunea, asa-numitele "contracte ale teritoriului"(" contrat-terroir").Legea, care se cere completata prin decrete, indica faptul ca, colectivitatile teritoriale si gruparile lor definesc, in cadrul tinutului, in concertare cu actorii interesati, un proiect comun de dezvoltare.

Criticile aduse administratiei


1. O administratie apasatoare. Constatarea porneste de la aspectul cantitativ (aprox. 4,5 milioane de agenti si functionari publici ) care induce trei aspecte derivate : - comportamente corporatiste, acestea la randul lor generand dificultati la reforma si modernizare; - probleme bugetare; - aspecte calitative reprezentate prin prezenta principiilor de ierarhie si ascultare - numarul mare al agentilor publici determinand recursul la moduri de guvernare adaptate numarului mare, ca in armata -, a dificultatii procedurilor publice si a numarului mare de lucrari raportate la intervalul de timp. 2. Actiune publica lipsita de transparenta. Acest defect decurge din complexitatea aparatului administrativ public. Intrebarile cetateanului - cum, cine ce face, cine este responsabil cu ce ?- nu primesc raspunsuri simple si directe, de aici nevoia repartitiei competentelor si a cizelarii mecanismelor de coordonare intre administratii si intre acestea si cetatean(20) 3. Inflatia normativa, reprezentata prin aproximativ 7500 de legi, la care se adauga, in fiecare an, aproximativ 15000 de circulare emise de autoritatile centrale, in jur de 21000 de reglementari comunitare aplicabile in U.E. si alte aproape 6 milioane de acte /an produse de colectivitatile teritoriale, plus alte norme si reguli ale autoritatilor administrative independente (21). Efectele negative ale acestei inflatii vin din lipsa de claritate juridica, dar mai ales din insuficienta cunoastere a intregului stoc de reglementari, din imposibilitatea acoperirii lui, ceea ce duce la o aplicare defectuoasa si la sprijinirea mai ales pe reguli generale, deja cunoscute.

Instrumentele strategice ale teritoriului

interventiei economice : planificarea economica si amenajarea

Planificarea economica se straduieste sa incadreze evolutia "istorica" a economiei, in timp ce amenajarea teritoriului se preocupa de orientarile sale geografice, straduindu-se sa favorizeze o repartitie spatiala armonioasa a activitatilor economice. Primele texte importante privind amenajarea teritoriului au aparut in 1955 : o serie de decrete care creau programe de actiune regionala, instituind ajutoare intreprinderilor care acceptau sa se instaleze in anumite zone, si creand o procedura de "descentralizare",( in realitate de delocalizare, de instalare in provincie) a serviciilor si institutiilor statului. Evolutia amenajarii teritoriului a fost constant legata de cea a regionalizarii ( regionalizarea asa cum s-a dezvoltat ea incepand din 1964, in sanul administratiei statului, apoi descentralizarea regionala). La ora actuala, dupa reforma de descentralizare inceputa in 1982, regiunile, instantele regionale ale statului, joaca un rol esential in amenajarea teritoriului. Istoria amenajarii teritoriului este legata de cea a planificarii, careia regionalizarea i-a oferit un mijloc esential de ghidare si conceptie. Legea de orientare din 1995 (Legea Pasqua) a schimbat profund instrumentele juridice si financiare ale amenajarii teritoriului si a instituit schema nationala, schemele sectoriale si directivele teritoriale de amenajare. Reforma instrumentelor financiare a insemnat de fapt regruparea diverselor bugete in cadrul unuia singur, FNADT. Dezvoltarea regionala prin amenajarea teritoriului si constructia comunitara. Ajutoarele acordate de catre stat in cadrul politic al amenajarii teritoriului trebuie sa fie conforme regulilor comunitare. Articolul 92 din tratatul de la Roma interzice, in principiu, orice ajutor al statului, care este susceptibil de a strica jocul liberei concurente. Dreptul comunitar accepta totusi, in anumite conditii, ajutoarele acordate dezvoltarii rurale, remedierii dezechilibrelor regionale, in aceste cazuri insa, aceste ajutoare sunt supuse controlului comisiei comunitare. P e de alta parte, U.E. a dezvoltat propria sa politica de ajutorare a regiunilor defavorizate. Principalul instrument al acestei politici este FEDER ( Fondul European de Dezvoltare Economica Regionala) alaturi de altele ca, FEOGA (Fondul European de Orientare si Garantare Agricola), FSE ( Fondul Social European ) etc. Punerea in practica a politicii de amenajarea teritoriului in scopul dezvoltarii regionale. Politica franceza de amenajarea teritoriului se caracterizeaza sub acest aspect prin doua trasaturi fundamentale : - ea prefera tehnicile de " pudrare"( repartitia avantajelor pe intregul teritoriu al regiunii ), tehnica numita " poli de dezvoltare " sau " zone de interventie masiva" care permite o actiune directe si importanta asupra unui punct determinat din teritoriu ; - a ales sa actioneze dand un loc preponderent investitiilor publice considerate atractive si recurgand fata de particulari, mai degraba la procedee indirecte de incitare decat la constrangeri sau procedee directe.

Organele insarcinate sa puna in opera tehnicile de executie sunt organismele financiare si societatile de economie mixta.( Se intelege ca autoritatile administratiei generale, in mod special cele care sunt dotate cu puteri de conceptie a politicii de amenajarea teritoriului au, de asemenea, un rol important de jucat, vezi organele de elaborare) Tehnicile de aplicare a amenajarii teritoriului cumuleaza, prin caracterul lor si prin mijloacele juridice pe care le folosesc, mijloacele planificarii si de o maniera mai generala, formele de interventie ale administratiei in economie : -Creatiile administratiei includ investitii publice, delocalizarea anumitor administratii nationale, cautarea unei bune implantari ale administratiilor locale ale statului, operatiunile de amenajare, echipare, valorificare si renovare. -Tehnicile de constrangere sunt de natura reglementara si partajate cu activitatile de urbanism. -Tehnicile de incitare imbraca forma ajutoarelor financiare ( Prima de dezvoltare regionala/ cf. legii din 1972, poate fi acordata, in anumite zone, intreprinderilor industriale care fac investitii, mentin sau creaza locuri de munca, in alte zone, intreprinderilor care creaza, extind sau mentin activitati de cercetare sau anumite activitati tertiare ) sau a stimulentelor fiscale (acordarea de avantaje fiscale intreprinderilor care se instaleaza in zone ce se doresc intarite ; in acest sens, legea din 1995 a prevazut delimitarea zonelor prioritare de amenajare a teritoriului in care intreprinderile pot beneficia de scutiri fiscale, garantii de imprumut etc). -Tehnicile contractuale sau cvasicontractuale. Contractele-plan.

Franta, care se vrea liberala, nu inceteaza totusi sa planifice intr-o dezordine stupefianta. Planuri, programe, carte, contracte adevarate si conventii false se succed, se suprapun, se intretaie si se armonizeaza destul de rar. Totusi, de aproape patru decenii, se manifesta clar o evolutie : regiunea se impune ca si cadru <<natural>> al planificarii locale, planificare intarita de legea Pasqua.. Regiunea s-a impus de asemenea ca un partener privilegiat al statului in realizarea contractelor plan. Prioritatea regionala in eleborarea planului. Planificarea regionala este izvorata dintr-o dubla actiune, pe de o parte de a proiecta, in circumscriptiile regionale, orientarile planului national si pe de alta parte de a stabili un plan propriu fiecarei regiuni. Originea planurilor regionale vine din nevoia de a sustine expansiunea diferitelor regiuni, mai ales a celor care sufereau de o subocupare a locurilor de munca sau de o dezvoltare economica insuficienta. Pregatite mai intai de o maniera tehnocratica, apoi de o maniera mai concertata, dar mereu intr-un cadru administrativ restrans, fara finantarea prevazuta,ele nu au avut efectele scontate. Ele au fost dublate de << planurile de amenajare regionala destinate sa favorizeze o repartitie geografica armonioasa a populatiei si activitatilor>>. O fuziune a acestor doua documente de planificare a fost operata in cadrul << planurilor regionale de dezvoltare economica si sociala si de amenajarea teritoriului>>. Aceste planuri imprecise nu au fost sincronizate cu planul national, iar din 1977 orice referire la aceste documente a disparut. Pana in 1982, planurile regionale au fost elaborate intr-un desert juridic, dupa care a urmat o constrangere juridica excesiva. Fecare regiune determina liber procedura de elaborare ( crearea de exemplu, a unei comisii regionale de planificare a carei compozitie este fixata de consiliul regional) si de de aprobarea planului sau, cu observatia ca regiunea trebuie , in mod obligatoriu, sa consulte departamentele, comitetul economic si social regional, localitatile resedinta de departament, cele cu peste 100.000 locuitori, comunele asociate intr-o carta intercomunala de dezvoltare, etc. Nu mai est prevazuta nici o aprobare la nivel national : planurile aprobate de consiliile regionale trebuie sa fie doar adresate ministrului insarcinat al Planului si amenajarii teritoriului care va informa comisia nationala de planificare. Executia planului, care trebuie sa faca obiectul unui bilant anual, poate fi realizata in doua moduri. Fie direct de catre regiune care pune in aplicare programul de executie cu propriile sale mijloace si resurse, fie pe cale contractuala. Aceasta executie conventionala se sprijina pe contractele plan, incheiate intre regiune si persoanele publice sau private implicate ( statul, departamentele, comunele, institutiile publice, intreprinderile publice sau private, asociatiile sau alte regiuni interesate). Aceasta prezentare teoretica a planificarii regionale actuale are nevoie de doua observatii : 1. procedura de elaborare a planului regional este determinata de fiecare consiliu regional si se deruleaza sub autoritatea presedintelui consiliului regional, Serviciile statului, sub autoritatea prefectului regiunii, pot interveni la cerere, pentru o munca de consiliere si expertiza (nimic nu interzice intreprinzatorul de a face apel si la consultantii privati) : SGAR (Secretariatul general pentru afaceri regionale) mai ales, joaca un rol important intre serviciile deconcentrate ale statului, in coordonare, impreuna cu instantele nationale (DATAR si Comisariatul general al planului). 2. mecanismul acesta nu a functionat sau a functionat rau. Planul regional era, in termenii legii din 1982, o obligatie pentru regiune, dar era vorba de o obligatie imposibil de sanctionat, cel putin politic daca nu juridic. Un plan regional este util? Raspunsul nu este asa de usor de dat , dar ar putea fi acesta : un plan regional este fara indoiala util dar nu indispensabil. Utilitatea sa poate sa apara sub forma sustinerii contractului de plan ( ceea ce presupune ca el sa fie stabilit inainte de negocierea contractului) si ca proiect care permite o mai buna concertare a eforturilor colectivitatilor publice si deci de a favoriza emergenta unei constiinte si a unei identitati regionale acolo unde ea lipseste. Schema Regionala de Amenajare si Dezvoltare a Teritoriului << exprima orientarea fundamentala in materie de mediu, dezvoltare durabila, mari infrastructuri de transport, mari echipamente si servicii de interes regional>>. Pentru regiune este deci un ghid pentru localizarea si realizarea marilor operatiuni. Este un proiect de dezvoltare si nu un document contabil. Aceasta schema este, de asemenea, un instrument de coordonare si coerenta.Cu acest titlu, ea trebuie sa ia in calcul orientarile schemei nationale, proiectele de investitie ale statului, ale colectivitatilor locale si institutiilor publice si sa faca de asa maniera incat aceste proiecte nu numai sa nu se contrapuna ci sa intareasca coeziunea teritoriului regional. In principiu, elaborarea schemei este obligatorie pentru regiuni. Procedura de elaborare si aprobare este descentralizata ,sub autoritatea consiliului regional. Acesta trebuie sa faca apel la stat ( prefectul regiunii) si la toate structurile administrative ierarhic inferioare. Obiectivul acestei concentrari este clar : de a face din schema regionala un veritabil proiect comun de dezvoltare. Inainte de adoptarea sa ea trebuie supusa pentru avizare consiliilor generale interesate, consiliului economic si social regional si timp de doua luni ea este pusa la dispozitia publicului pentru consultare. Conditiile de aplicare a schemei regionale sunt examinate cel putin o data pe an intr-o conferinta regionala de amenajarea si dezvoltarea teritoriului. Aceasta conferinta are ca particularitate interesanta, si traducere juridica a formelor noi de parteneriat, coprezidarea de catre prefectul regiunii si presedintele consiliului regional.Ea este compusa din patru categorii de colectivitati publice: stat, regiune, departamentele din regiune, comunele si gruparile de comune competente in materie de amenajarea teritoriului si urbanism. Elaborarea si finantarea contractului-plan Elaborarea contractului-plan este asigurata de presedintele consiliului regional ( pentru regiune) si de prefectul regiunii (in numele statului ). Si unul si altul se sprijina pe propriile lor servicii : servicii regionale conduse de directorul general al regiunii si SGAR, care constituie, intr-un fel, statul major economic al prefectului de regiune. Contractul-plan este un succes si constituie astazi "inima " planificarii. Desi semnarea unui asemenea contract nu este o obligatie juridica, toate regiunile Frantei au folosit aceasta tehnica pentru planurile IX si X. A nu contracta ar reprezenta pentru regiune, ca si pentru stat, un risc politic, la care s-ar adauga , pentru regiune, cel de a-si vedea secate fluxurile de subventie catre institutiile locale.

Avantajele acestui instrument pot fi structurate in cateva idei : - este vorba in primul rand de un contract, chiar de un contract administrativ; - finantarea este garantata, chiar daca nu este in fapt o garantie absoluta ( statul nu se angajeaza decat in <<limita creditelor deschise prin legea finantelor anului - legea bugetului anului respectiv>>) ; - "cheia" de finantare prevazuta prin contract este , in general, 50-50, dar poate fi de asemenea negociata; - contractul-plan prezinta avantajul de a fi contribuit la o stabilizare a raporturilor intre stat si regiuni. Aceasta stabilizare, care tine in mare parte de caracterele relatiei contractuale ( << contractele plan tin loc de lege pentru cei intre care au fost facute>>) rezulta din urmatoarea constatare : bilantul de executie a contractului-plan este global pozitiv. Este desigur dificil, chiar imposibil sa se cunoasca cu precizie executia financiara, cantitativa si fizica de ansamblu a contractelor. Ratiunile acestei imprecizii tin de diversitatea regulilor bugetare utilizate de stat si regiune , de interventia de angajare a creditelor de stat, de dificultatea de a cifra cantitatea de operatiuni si chiar de a identifica toti partenerii cocontractanti. Dar chiar tinand seama de aceasta imprecizie, bilantul nu este negativ, si alesii sunt sensibili la aceasta. Pentru a cunoaste mai bine executia contractului-plan a fost aplicata o procedura de evaluare. Ea este condusa in regiune de catre stat si Consiliul regional. Un comitet de pilotaj alege programele care trebuie sa fie evaluate de o instanta tehnica ( compusa din functionari si experti din afara administratiei) plecand de la indicatori acceptati de parti. Contractelor-plan, ca instrumente de aplicare a politicii de amenajarea si dezvoltarea regionala a teritoriului li se recunosc, asadar, cateva avantaje : - creditele contractualizate nu sunt, in general, afectate de masurile de anulare a creditelor, decise de stat in cursul anului ; - contractele plan joaca rol de corectori ai "incertitudinilor legislative" in domeniul repartitiei competentelor. Ele permit intr-adevar de a remedia o legislatie eficienta care da ansamblului colectivitatilor publice, drepturi de interventie in sectorul economic si in amenajarea teritoriului; - contractele plan au facut din regiuni stapanii amenajarii teritoriilor lor si permit totodata statului ca, printr-un dozaj de efort financiar, sa tina seama de inegalitatile dintre regiuni.

Capitolul IV Regiunea in Romania -reconsiderare sau noutate absoluta ?


Conceptii si actiuni ce pot fi considerate manifastari simultane ale planificarii spatiale macroteritoriale si microteritoriale s-au produs de-a lungul tuturor etapelor de dezvoltare a societatii omenesti. In acest secol, cresterea numerica a populatiei, cresterea si dezvoltarea economica de ansamblu, dinamica politica si amplificarea constiintei ecologice au generat direct sau indirect conturarea
unei atitudini distincte fata de planificarea spatiala in Romania.

4.1 Organizarea administrativ-teritoriala ca suport al planificarii spatiale (22) Reperele spatio-temporale ale planificarii spatiale se afla in conexiune cu evenimentele istorice si politice ce au marcat Romania. Aparent repetabile in plan notional, cele mai multe dintre elementele planificarii spatiale impun aceeasi abordare, pluridisciplinara si sistemica in acelasi timp. Planificarea spatiala, ca ansamblu de idei si masuri practice care privesc procesul de aranjare a componentelor spatiului si de redimensionare a relatiilor dintre acestea, se sprijina pe organizarea administrativ- teritoriala, actiune complexa de modelare a structurilor teritoriale prin prevederi constitutionale, pentru a delimita unitatile administrativ- teritoriale considerate cele mai bune la un moment dat pentru aplicarea normelor de conducere si a politicii de dezvoltare locala sub aspect economic, financiar, cultural, social etc. Oraganizarea ad-tiv teritoriala si selectarea unitatilor teritoriale administrative fundamentale se realizeaza conform unor criterii politice, sociale, istorice, functionale, economice si ecologice. Criteriul politic este de o importanta primordiala, el fiind adesea primul utilizat in realizarea decupajelor teritoriale supuse factorilor decizionali si de actiune. Intre 1918 -1940, Romania asa cum este ea definita si delimitata in toate lucrarile istorice si cartografice ale timpului, cuprindea, ca unitati ad-tive, judetele. Dupa 1918, ca urmare a necesitatilor ce au decurs din faurirea statului national unitar roman si a faptului ca unele judete erau prea mici, iar altele foarte mari, s-a trecut la o arondare a unitatilor administrative ale Romaniei. Astfel, organizarea administrativa din 1926, a divizat teritoriul in 71 de judete , ce grupau in interiorul lor 429 de plasi si cuprindeau 179 de orase si 15981 de localitati rurale. Cele 71 de judete au fost grupate in 10 tinuturi care aveau drept scop descentralizarea la acest nivel a principalelor probleme de ordin economic, social, cultural si politic. Tinuturile, insa, nefiind viabile, au fost desfiintate, judetele ramanand unitatile administrativ- politice de baza pana in anul 1950 cand teritoriul a fost reorganizat pe regiuni si raioane. Acestei organizari administrative i s-au adus mai multe imbunatatiri in anii 1952, 1956 si 1960, etape in care numarul regiunilor si raioanelor s-a

redus continuu ca urmare a transformarilor petrecute timp de un deceniu in cadrul structurii economico-sociale a tarii. O noua organizare a avut loc in 1968(23). Dimensionarea spatiala a judetelor a fost facuta si in functie de posibilitatile oferite de reteaua de cai de comunicatie pentru facilitarea legaturilor cu centrele judetene, cu orasele sau cu centrele rurale polarizatoare, de conditiile oferite pentru organizarea activitatilor culturale si sociale nesocotind uneori afinitatile si legaturile istorice dintre teritorii. Noua organizare administrativ-teritoriala evidentiaza doua categorii de unitati teritoriale : judetul - organism administrativ ce cuprinde un teritoriu mai intins in care se grupeaza o complexitate de activitati economico-sociale, orasul si comuna - organisme administrative de baza ce se suprapun unei suprafete restranse, in care se grupeaza activitati legate de specificul teritoriului respectiv si de dotarile economice si sociale existente sau posibile. La organizarea administrativ- teritoriala din 1968 au fost infiintate 49 de orase ( numarul localitatilor care au format aceste orase fiind de 101), carora li s-au adaugat 13 localitati componente. In acelasi timp, 63 de sate au fost trecute in categoria localitatilor componente ale municipiilor sau oraselor, 136 de localitati componente ale municipiilor si oraselor au fost desfiintate prin contopirea lor cu alte sate , 9 localitati foste componente ale oraselor au trecut in categoria satelor ; au fost infiintate 10 sate noi si au fost schimbate denumirile a 331 de localitati. In perioada 1968-1983 au fost efectuate mai multe modificari privind trecerea de la o categorie la alta sau desfiintarea unor localitati prin contopire sau prin dezafectare. De asemena, mai multe orase au trecut in randul municipiilor, iar 30 de sate au fost desfiintate prin dezafectare. Criteriul functional a stat la baza zonarii teritoriului Romaniei dupa 1968, delimitarea acestor zone functionale avand insa doar caracter auxiliar.S-au delimitat 11 zone functionale tinandu-se seama de factori istorici, economici si naturali. In cadrul lor s-au identificat subzone, arii, axe, coridoare si cordoane teritoriale generate de distributia naturala a unor resurse, de concentrarea populatiei si de gradul de urbanizare, ignorandu-se uneori diferentele de pretabilitate la cerintele sistematizarii.Din interferenta factorilor mai sus amintiti, luand in consideratie si elementele de specific regional s-au delilmitat urmatoarele zone (24) : - zona functionala carpato-dunareana olteana, cuprinzand judetele Mehedinti, Gorj, Dolj, Olt si Valcea, avand in structura ei o varietate de elemente ale cadrului natural ; - zona functionala banatica, sud-vestica, conturata de trasaturile economice comune orientate de profilul judetelor Caras-Severin si Hunedoara; - zona functionala a Crisurilor si Somesului inferior, caracterizata prin complexitate fizicogeografica si economica, sociala si istorica apartinand judetelor Bihor , Salaj si Satu-Mare ; - zona functionala a Marmatieie si Tarii de Sus cuprinde tinuturile de puternica rezonanta istorica din nordul tarii, astazi regrupat in judetele Maramures, Bistrita-Nasaud si Suceava ; - zona functionala central-transilvaneana a Valahiei Interior se suprapune in cea mai mare parte cu provincia istorica Transilvania, in cuprinsul careia intra judetele Alba, Cluj, Mures si Sibiu; - zona functionala a tarii Barsei si Ciucurilor grupeaza judetele Harghita, Brasov si Covasna ; - zona functionala central-nord moldoveneasca este partajata de judetele Botosani, Iasi, Nemt, Bacau si Vaslui ; - zona functionala carpato-dunareana est-valahica, cuprinzand intinderea dintre curbura Carpatilor si pana la apele Dunarii, respectiv judetele Vrancea, Buzau, Galati, Braila si Ialomita ; - zona functionala dunareana-maritima (ponto-danubiana) inscrie judetele Constanta si Tulcea ; - zona functionala carpato-dunareana central-valahica reuneste judete cu un grad de dezvoltare destul de diferentiat, fiind vorba de judete puternic industrializate ca Prahova, sau judete in plina dezvoltare sau mai slab industrializate ca Arges, Dambovita, Teleorman si Ilfov ; - zona functionala metropolitana - Bucuresti, cuprinzand municipiul Bucuresti, orasul Buftea

si 12 comune suburbane ( Bragadiru, Chiajna, Chitila, Dobroesti, Glina, Jilava, Magurele, Mogosoaia, Otopeni, Pantelimon, Popesti-Leordeni, Voluntari). Vom constata ulterior ca unele dintre aceste zone se suprapun regiunilor de dezvoltare propuse prin Carta Verde si adoptate de Legea nr. 151/1998. In teoria sistematizarii, pana in 1989 un rol insemnat l-a avut depistarea zonelor cu profil geografic sau zonele geografice complexe. Cu o utilitate mai mare in politicile de dezvoltare teritoriala sectoriala, asemenea delimitari necesita studii speciale de detaliu care solicita o cunoastere profunda a trasaturilor particulare in special ale fiecarui component al cadrului natural. Imbinarea conditiilor naturale ofera peisaje sau sisteme geografice, pe fondul carora se reliefeaza cele mai caracteristice trasaturi ce dau nota de originalitate, proprie fiecarei unitati.Pornind de la acest criteriu s-au delimitat 4 tipuri de zone mari - zone cu resurse sigure cunoscute, zone cu resurse complexe, zone de munte, zone specifice dezvoltarii agriculturii. In acest sens, pe fondul marilor unitati- munti, dealuri, depresiuni, campii, lunci- s-au conturat zone ce trebuiau luate prioritar in atentie de catre orice practician, delimitarea lor putandu-se face inter sau intrajudetean (25). Selectia teritoriala a celor mai potrivite unitati pentru implementarea unor programe de amenajare a teritoriului nu a pierdut din vedere organizarea spatiului pe bazine hidrografice, abordare ceruta atat de specificul fizico-geografic cat si de ratiuni economice privind consumul, necesarul si resursele de apa.Bonitarea hidrografica desi dublata de o bonitare funciara si pedologica nu a putut constitui criteriu stabil al zonarii din cauza marilor diferente intre bazine si a dificultatii de inregistrare a datelor statistice privind populatia si economia. Influenta asupra retelei de asezari Evolutia retelei de asezari este in stransa legatura nu numai cu gradul de faramitare administrativa ci mai ales cu dinamica populatiei, cu procesele socio-economice si cu nevoile fundamentale ale omului.Complexitatea retelei urbane, asa cum a fost ea modelata si de practica sistematizarii, se explica deopotriva printr-o evolutie continua de-a lungul acestui secol si printr-o vointa politica careia ii lipsea suportul material corespondent in realitate. Inainte de 1912, reteaua urbana a Romaniei se compunea din 115 orase repartizate neuniform. In 1930 reteaua urbana numara 142 de orase, in care locuiau 21,3% din intrega populatie, majoritatea in centrele de judet. Aici se includ si orasele actualei Republici Moldova.Numarul lor era de 22. In perioada 1950-1959 numarul oraselor tarii a crescut de la 148 in 1950 la 171 de orase si 132 de localitati de tip urban in 1959.Urmatorii 30 ani au adaugat alte orase retelei urbane romanesti care insuma 265 de orase in 1989. Teoria urbanizarii si a sistematizarii localitatilor in intrega perioada comunista include si translatia conceptuala de la retea de asezari la sisteme de asezari. Literatura de specialitate a anilor '70 considera sistemul de asezari o forma de organizare specifica Romaniei. " Constituirea tuturor localitatilor tarii in sisteme de asezari ar genera o organizare teritoriala profilata la nivelul celor mai inalte conceptii contemporane in acest domeniu, care ar putea fi considerata, totodata, specifica tarii si oranduirii sociale pentru o serie de argumente" (26). Continutul teoretic rezista sub multe aspecte si se regaseste chiar in lucrarile contemporane de planificare spatiala, dar compromiterea argumentelor prin masuri si practici aberante datorate politicii comuniste ne obliga la reformularea lor, pe langa necesara completare si adaptare la orientarile societatilor avansate.Cele patru trasaturi specifice ale organismului teritorial sistemic, care se cer a fi promovate si perfectionate de-a lungul intregului proces de planificare si amenajare a mediului uman sunt : organicitate, complexitate, integritate si adaptabilitate. Argumentele pentru care sistemele de asezari, ca mod de alcatuire a formelor viitoare de asezare a populatiei -si care nu trebuie sa se limiteze doar la enuntarea unui principiu general organizatoric- sunt nu numai adaptabile dar chiar verificabile pe o anumita treapta ierarhica de

dezvoltare ar fi urmatoarele : -sistemul de asezari, constituit din asocierea si dezvoltarea interconditionata a tuturor localitatilor in formatii teritoriale complexe si puternice, corespunde unei tendinte deja materializate in unele regiuni, privind cooperarea, relizarea unor obiective comune, preocuparea pentru realizarea unor investitii eficiente comune; - formatiunea in sistem de asezari intruneste dezideratul dezvoltarii echilibrate a tutror unitatilor teritorial-administrative ale tarii; - asocierea in sistem a tuturor asezarilor din retea va genera acel cadru material echilibrat , in care va fi posibila stapanirea exodului necontrolat al populatiei si a pendularii excesive a fortei de munca. Tot pe aceasta cale vor putea fi furnizate argumente convingatoare institutiilor beneficiare de dotatii ca si celor titulare de investitii, organelor locale ale administratiei de stat ca si populatiei, in vederea combaterii tendintelor de centralizare megalomana a obiectivelor construite ca si a unei descentralizari cumpanite, de care sa poata beneficia toate asezarile . Nimic nu interzice totusi de a concepe geografia urbana in cadrul unei abordari pseudo-ecologice, mergand dincolo de simpla analiza a cauzelor si consecintelor repartitiei si stratificarilor teritoriale (Scoala de la Chicago)pentru a incerca perceperea prin aceeasi miscare, a diferitelor tipuri de mecanisme relationale care leaga actorii in interiorul unei productii urbane avand drept obiectiv " imblanzirea " teritoriului in triplul sens al identitatii spatiale, al exclusivitatii si compartimentajului interactiunii umane in spatiu. Pana in urma cu mai bine de 10, ani o viziune prospectiva a organizarii macroteritoriale a teritoriului Romaniei propunea o trama majora reticulara alcatuita din doua familii de benzi teritoriale, fiecare in parte cuprinzand cate patru fasii paralele longitudinale, corelate, in oarecare masura cu directiile de-a lungul carora se desfasoara elementele predominante ale cadrului natural -Dunarea si cele doua laturi ale unghiului carpatic- si tinand seama de actualele grupari inlantuite orasenesti, respectiv ocolind cele mai fertile intinderi agricole. In nodurile in care se interfereaza liniile de forta ale marelui teritoriu si-ar justifica dezvoltarea diferitele categorii de centre polarizatoare ale tarii. Dintre acestea, un prim grup ar detine functii majore descentralizate la nivel national, contrabalansand pozitia excentrica a municipiului Bucuresti, propunand in acest scop municipiile Iasi, Cluj, Timisoara, Craiova, Brasov, Constanta si perechea asociata Galati-Braila. Toate acestea ar detine, in mod teoretic, raze similare de deservire la nivel judetean si interjudetean, prin care s-ar trasa cercuri virtuale ce ar acoperi intreaga intindere a tarii. Un al doilea grup de astfel de centre polarizatoare cu caracter auxiliar si-ar justifica existenta in zonele perimetrale si de interferenta ale ariilor circulare mai sus mentionate(27). 4.2 Aspectele actuale ale regionarii
4.2.1 Cadrul legal si institutional

Urmare a programului pentru politica de dezvoltare regionala initiat in cadrul PHARE de catre Uniunea Europeana si Guvernul Romaniei in 1996, a carui principala sarcina a fost pregatirea unui set de principii fundamentale pentru dezvoltarea politicii regionale in Romania, parlamentul Romaniei a adoptat Legea privind dezvoltarea regionala in Romania (28), prin care se stabilesc cadrul institutional, obiectivele, competentele si instrumentele specifice politicii de dezvoltare regionala in Romania. Prin acesta se urmareste reducerea dezechilibrelor regionale existente, apropierea cadrului institutional de cerintele de integrare in structurile europene, corelarea politicilor si activitatilor sectoriale guvernamentale la nivelul regiunilor, stimularea cooperarii interregionale, interne si internationale. Normele metodologice de aplicarea a Legii nr. 151/1998 definesc regiunile de dezvoltare ca fiind zone ce corespund unor grupari de judete, constituite prin asocierea voluntara a acestora pe

baza de conventie semnata de reprezentantii consiliilor judetene si, respectiv, ai Consiliului General al Municipiului Bucuresti. Regiunile nu sunt unitati administrativ-teritoriale si nu au personalitate juridica. Conform Cartei Verde, unitatile de baza pentru politica regionala, respectiv regiunile de dezvoltare si ariile prioritare, implica mai multe stadii de definire : - identificarea judetelor vecine cu profiluri economice si sociale similare ; - regruparea regiunilor de similaritate in regiuni de dezvoltare, definite prin relatii functionale, de tipul infrastructurii de comunicare sau al sistemelor de interactiune umana . Regionarea actuala a teritoriului Romaniei, in urma conventiilor semnate de reprezentantii consiliilor judetene, evidentiaza 8 regiuni de dezvoltare (fig. 1) : regiunea de dezvoltare nord-est, regiunea de dezvoltare sud-est, regiunea de dezvoltare sud, regiunea de dezvoltare sud-vest, regiunea de dezvoltare vest, regiunea de dezvoltare centru, regiunea de dezvoltare Bucuresti-Ilfov. Comparand regionarea actuala cu cea dupa criteriul functional anterior prezentata, vom constata ca unele regiuni se suprapun sau includ zone delimitate similar si in urma cu doua decenii, de exemplu regiunea 4 sud-vest suprapusa zonei carpato-dunareana olteana, sau regiunile 1 nord -est si 2 sudest care, cu cate o singura exceptie, includ aceleasi judete ca si zonele functionale, dar exista si numeroase neconcordante intre cele doua regionari . Constatarea poate reprezenta un argument pentru actuala regionare, dar si un motiv de reflectie asupra variabilitatii decupajului teritorial care poate glisa major sau nesemnificativ, de la o epoca la alta, in functie de transformarile inregistrate si de efectele unei anumite politici intr-un interval de timp. Subregiunile cu probleme specifice de dezvoltare (agricole, industriale, de mediu etc) sunt definite ca arii problema sau arii prioritare. O arie prioritara est o grupare de orase, comune sau judete, continue sub aspect teritorial, caracterizate prin profiluri asemanatoare de probleme, rezolvabile prin politici regionale. Regiunile de dezvoltare si ariile prioritare pot avea functie regionala distincta : - regiunile de dezvoltare, pentru a orienta politica regionala a guvernului, in sensul reducerii dezechilibrelor teritoriale majore de dezvoltare intre ariile cele mai dezvoltate si cele mai putin dezvoltate; in acelasi timp, regiunile de dezvoltare sunt cel mai bun cadru de implementare si evaluare a politicii de dezvoltare regionala; - ariile prioritare, pentru a permite structurarea unor programe specifice de dezvoltare in domeniile industrie, agricultura, somaj, mediu inconjurator etc, avand ca actori nu numai guvernul, ci si autoritatile la nivel de judet, comuna sau oras. Ariile prioritare, definite ca subregiuni sau grupari de localitati, sunt in mod deosebit utile pentru reducerea disparitatilor intraregionale. Termenul de arie prioritara nu se regaseste in Ordonanta de urgenta nr. 24/1998, privind regimul zonelor defavorizate (29), dar zonele defavorizate in intelesul amintitei ordonante, reprezinta arii geografice strict delimitate teritorial, care pot fi asimilate unor arii problema. Politica de dezvoltare regionala, ca ansamblu de masuri planificate si promovate de autoritatile publice locale si centrale, in parteneriat cu diversi actori, trebuie sa asigure o crestere economica si sociala dinamica si durabila, prin valorificarea eficienta a potentialului regional si local. Obiectivele acestei politici sunt orientate catre diminuarea dezechilibrelor regionale existente, indeplinirea criteriilor de integrare europeana si corelarea cu politicile sectoriale guvernamentale de dezvoltare. Elaborarea si aplicarea politicii de dezvoltare regionala se sprijina pe cateva principii majore, de a caror respectare depinde succesul politicii : descentralizarea, parteneriatul, planificarea si cofinantarea.Daca parteneriatul intre actori publici, privati si voluntari si cofinantarea, interna si externa , par conditii simple, elementare si aproape suficiente- oricine va spune ca daca suntem uniti si avem bani treburile vor merge bine -, in schimb descentralizarea si planificarea pot determina atitudini contrare si o anume intarziere in aplicarea lor, deoarece experienta "decide singur " nu este foarte bogata, iar planificarea mai are inca imaginea sifonata. Structurile nationale si corespondentele lor teritoriale pentru coordonarea procesului de dezvoltare regionala sunt Consiliile si Agentiile regionale si nationale. Acestea pot fi considerate

formele-pionier ale descentralizarii in profil regional. Cat despre planificare, ea se materializeaza in Planul de Dezvoltare Regionala, document ce trebuie sa se integreze in termenii Planului National de Dezvoltare. 4.2.2 Planul National de Dezvoltare - reperul planurilor de dezvoltare regionala Planul National de Dezvoltare reprezinta documentul necesar pentru programarea asistentei acordate de U.E. tarilor candidate la aderare. Prin aceasta, se realizeaza o acomodare cu principiile politicilor structurale ale Uniunii : programarea, parteneriatul, aditionalitatea si concentrarea. Analizand situatia actuala a dezvoltarii pe sectoare de activitate, PND contine prioritatile strategice de dezvoltare pentru perioada 2000-2002, pentru care Romania solicita asiastenta financiara din partea U.E. Programul este in coerenta cu Programul National de Aderare a Romaniei la U.E.-ca parte componenta a acestuia - si in concordanta cu Strategia Nationala pentru Dezvoltare Durabila elaborata de Grupul de Lucru din cadrul Guvernului. PND cuprinde, ca anexe, planurile sectoriale elaborate de ministerele de resort, ca documente de sustinere a programelor de finantare SAPARD si ISPA. Au fost elaborate in acest sens Planul National pentru Agricultura si Dezvoltare Rurala, Planul National pentru Transporturi, Planul National pentru Mediu si Strategia de Dezvoltare a Resurselor Umane. Dupa insusirea lor de catre comisia europeana, PND devine documentul pe baza caruia U.E. acorda fondurile de tip structural pentru finantarea prioritatilor de dezvoltare ale Romaniei. PND este primul exercitiu de programare democratica, de jos in sus, realizat in Romania, concretizand principiul descentralizarii.

Ca in aplicarea oricarui program este nevoie de o cunoastere prealabila cat mai exacta a situatiei, de aceea analiza socio-economica la nivel national impune in fapt o radiografie directionata pe marile domenii pe care le incumba dezvoltarea : Analiza sectoriala este cea mai cuprinzatoare actiune prin numarul mare de componente si subcomponente studiate : agricultura, industria, constructiile, serviciile si asezarile umane (in aceasta ultima directie analizandu-se reteaua de localitati, nivelul si efectele procesului de urbanizare, migratia, locuintele, problemele structurale ale localitatilor, factorii de risc natural si disparitatile regionale si decalajele intre mediile de rezidenta). Cu o importanta in crestere, capitalul uman face de asemenea obiectul unor studii distincte in vederea cunoasterii transformarilor pe piata muncii, a evolutiei populatiei si a factorilor de crestere si descrestere demografica, structura populatiei dupa variabile socio-economice si analiza structurala a pietii muncii, somajul si politicile de protectie a somerilor. Am aratat anterior ca dezvoltarea regionala este superior cuprinzatoare dezvoltarii economice in sensul proiectiilor imediate si pe termen lung al interrelatiilor cu toate sferele societatii inclusiv cu cadrul natural de sustinere a acesteia. Prin urmare, si ca efect al unei experiente anterioare frecvent negative in domeniul preocuparilor ecologice, PND include in analiza socio-economica o analiza separata a factorilor de mediu : aer, apa, sol, paduri, arii protejate si a deseurilor. Infrastructura, diversa ca si categorii , niveluri si perspective de dezvoltare este o arie de interes care se bucura de atentie prin unele planuri si programe speciale -Planul national pentru transporturi- desi si celelalte componente -telecomunicatiile, infrastructura tehnica a localitatilor si infrastructura cercetarii stintifice, dezvoltarii tehnologice si inovarii- sunt deopotriva necesare dar si deficitare. In fine, analiza socio-economica in plan regional impune prezentarea cadrului legal si institutional, a profilurilor regionale, a disparitatilor in dezvoltarea economica si sociala, a zonelor defavorizate, si a cooperarii transfrontaliera. Rezultatele analizei socio-economice la nivel national permit conceperea si fundamentarea strategiei nationale de dezvoltare in care sunt incluse coordonatele strategice ale dezvoltarii economice a Romaniei, schita strategiei natioanale pentru dezvoltare regionala, prioritatile de dezvoltare si masurile corespunzatoare, managementul si implementarea PND, parteneriatul si procedurile de consultare, asistenta tehnica, informarea si publicitatea. Coordonatele strategice ale Romaniei pentru dezvoltare economica sunt : - schitarea strategiei nationale de dezvoltare economica pe termen mediu ; - eleborarea strategiilor sectoriale ; - strategia de amenajarea teritoriului ; - strategiile de dezvoltare a celor opt regiuni. Schita strategiei nationale pentru dezvoltare regionala si prioritatile nationale de dezvoltare privesc dezvoltarea regionala, cu accent asupra : - dezvoltarea sectorului privat si promovarea investitiilor; - sprijinirea IMM-urilor ; - imbunatatirea si dezvoltarea infrastructurii regionale si locale ; - dezvoltarea resurselor umane ; - dezvoltarea turismului ; - sprijinirea cercetarii stiintifice, dezvoltarii tehnologice si a inovarii si dezvoltarea sectoriala, mai exact : - agricultura si spatiul rural, - infrastructura de transport si - protectia si conservarea mediului. La intrebarea cum se poate asigura derularea strategiei nationale de dezvoltare raspunsurile sunt : - prin managementul si implementarea PND ; - prin parteneriat si proceduri de consultare ; - asistenta tehnica ; - informare si publicitate. Cu ce bani ? Programarea financiara pentru viitor ia in considerare in primul rand fondurile oferite pentru dezvoltare de catre Uniunea Europeana prin fonduri structurale, dar nu sunt excluse forme complementare care sa fie antrenate in schemele de finantare.

Fig. 2 Dezvoltarea regionala in Planul National de Dezvoltare 4.2.2.1 Scopul lucrarilor de cercetare la nivel regional Obiectivul cel mai important este de a releva acte si fapte observate la scara regionala. Mai exact de a informa diversii protagonisti asupra diferitelor piedici dar si a atu-urilor , in masura posibilului dar si de a-i face sa adere la solutiile si propunerile cu caracter operational schitate.. Acest studiu vizeaza inainte de toate sa prezinte fiecare faza a strategiei de dezvoltare preconizata, combinand abordarile teoretice si observarea faptelor pentru a aduce lamuriri novatoare asupra fenomenelor economice si de a sugera tipurile de masuri concrete care pot fi luate de catre diversi actori. Liniile majore ale strategiei care va permite regiunii, in Romania, sa intampine sfidarile secolului XXI sunt de inspiratie europeana si consista in : - a determina pe toti actorii institutionali, grupuri socio-profesionale, precum si pe reprezentanatii societatii civile la definirea proiectului global de dezvoltare; - a antrena direct pe toti cetatenii in luarea deciziilor privind problemele esentiale ale vietii lor cotidiene depasind anumite incoerente ale decupajelor administrative, cand circumstantele o impun si natura actiunii de realizat o cere; - luarea in considerare a nevoilor reale ale teritoriilor, pentru a lasa sa emearga adevaratele mize in cadrul noilor tinuturi, de exemplu, scurtand complicata retea a institutiilor administrative. Strategia cea mai potrivita va consta in a fixa mai intai obiectivele, de o maniera concertata, si apoi de a oferi mijloacele de a le atinge. I. Definirea obiectivelor Regiunea trebuie sa-si fixeze ca obiective imbunatatirea competentelor prin formarea (1) si transformarea ei intr-un arie de concentrare a tehnologiilor de varf pentru toate intreprinderile orientate catre inovatie. 1.Promovarea polilor de competenta prin formare Dezvoltarea durabila a unei regiuni, oricare ar fi ea, nu este posibila decat cand isi creaza conditiile propice pentru a atinge acest scop. In acest sens plasarea factorului uman in centrul strategiei este primul demers ce trebuie intreprins.In acest sens se aduc mai multe argumente. a. Disparitatile intre regiunile dinamice si regiunile aflate in dificultate se datoreaza mai multor factori : nivelul de dezvoltare a infrastructurii, capacitatea de adoptare si de difuzare a tehnologiilor; specificul industrial, volumul investitiilor straine sau in orice caz exterioare regiunii. Factorul uman ramane insa de departe cel mai important factor de influentare a dinamicii regiunilor. Asupra acestui ultim punct se poate afirma ca regiunea, ca institutie, este cea mai potrivita pentru a supraveghea climatul de afaceri, pentru a oferi infrastructurile adecvate, si pentru a servi ca liant intre intreprindere, forta de munca si puterea publica in vederea asigurarii formarii si calificarii cerute de piata muncii si progresul economic. b. Experienta arata ca oamenii si competentele pe care le aduc la locul lor de munca sunt un factor esential al dezvoltarii economice. Resursele umane vor juca in viitor un rol important in societatile industrial-informationale bazate pe cunoastere. Cu cat o regiune va avea mai multe intreprinderi de varf, lidere in numeroase sectoare, cu atat isi va asigura calitatea de " pole-position" in raport cu celelalte regiuni. c. In cadrul schimburilor intre regiuni, greutatea cercetarii si a cunoasterii nu face decat sa se accentueze. Cererea de personal calificat este din ce in ce mai mare, iar lucratorii cu o slaba calificare vor fi intotdeauna primii afectati de somaj. Aceasta observatie este in mod particular verificabila in interiorul regiunii care va trebui sa promoveze crearea polilor de competenta in tehnologii de varf daca doreste sa asigure o dezvoltare durabila si locuri de munca stabile pentru cetateni. d. Parteneriatul productie-invatamant este o linie pe care multe din tarile occidentale au

adoptat-o in vederea obtinerii de rezultate practice. Modelul francez este un bun exemplu in privinta descentralizarii invatamantului profesional si in realizarea programelor de invatamant fondat pe parteneriatul cu intreprinderile acestea din urma beneficiind de sustinerea autoritatilor nationale si regionale. Regiunea MidiPyrenees a inregistrat intr-un interval de trei ani o crestere a numarului de ucenici cu 25% urmare a aplicarii acestei politici. Cercetarea este la randul ei in mod particular un alt domeniu care se preteaza la parteneriate promitatoare, asociind intreprinderile private de anvergura si institutiile de invatamant superior. 2.Cum sa devii un centru de greutate al tehnologiilor de varf ? Cu cat sunteti mai conectat cu atat sunteti mai puternic, scria recent un jurnalist american. Forta unei tari se masoara astazi in raport cu importanta conexiunilor sale la reteaua mondiala. Bogatia informationala a timpurilor pe care le traim obliga intreprinderile si toti ceilalti actori implicati in viata economica sa tina seama de acest lucru. Nivelul de penetrare a NTIC in industrie si in invatamant influenteaza covarsitor efectele activitatilor specifice. [...] II. Determinarea mijloacelor de realizare Cel mai des mijloacele de realizare pot fi grupate in doua categorii :tehnice si institutionale. Mijloacele tehnice sunt destinate sa intareasca dispozitivele existente, in timp ce mijloacele institutionale imbraca forma crearii unor structuri destinate a sustine initiativele. Necesitatea unei analize socio-economice in plan regional este dovedita de includerea sa ca parte distincta a analizei socio-economice, alaturi de analiza sectoriala. In cadrul acesteia, cooperarea transfrontaliera este subliniata ca una din directiile care trebuie accentuate. Cooperarea transfrontaliera - regionare sui generis Materializarea conceptului in plan teritorial a imbracat una din cele mai noi forme, euroregiunile. Vom exemplifica succint aspectul euroregiunilor prin Euroregiunea Dunarea de Jos care reuneste unitati teritorial-administrative de diferite ranguri din Romania , Moldova si Ucraina. Fara discutie ca istoria comuna , compatibilitatea si complementaritatea subunitatilor spatiale implicate in acest demers regional favorizeaza alegerea instrumentelor politice si a masurilor practice comune asa cum o cere conditia reusitei. Faptul ca o structura interstatala cum este euroregiunea, se suprapune alteia de nivel national -regiunea de dezvoltare SE - ar trebui sa nu introduca divergente de scop si realizare. Fara indoiala ca pe langa elementele de mare mobilitate -politica, populatia, calitatea mediului- exista si componente cu precadere din sfera materiala care pot fi previzionate pentru un orizont de timp indelungat, intrand in incidenta cu amenajarea teritoriului si cu planificarea spatiala. Infrastructura urbana si de transport precum si amenajarile in scop economic au scari de existenta istoric-temporala superioare intereselor politice oricat de strategice ar fi ele. In atari conditii ne asteptam ca planurile viitoare de dezvoltare regionala si locala sa priveasca dincolo de granitele administrative conform unor delimitari ce vin in acelasi timp in intampinarea intereselor locale cat si ale recomandarilor europene. Vedem mai mult decat un decupaj teritorial si o reasamblare a unitatilor regionale , ci o suprapunere de planuri spatiale ca proiectii ale unei multiple regionari -cu care stiinta geografica opereaza de cateva decenii. Desi planul teoretic se afla de regula cu cateva trepte in fata aplicatiei practice si marea familie a planificatorilor se imparte intotdeauna in preponderent teoretician sau preponderent practician ,am incercat o radiografiere a posibilelor suprapuneri care sa justifice o planificare spatiala comuna, dincolo de granite . Ce se poate proiecta in comun? Reteaua urbana existenta ca element de plecare in stabilirea unui sistem de sisteme urbane, infrastructura de transport, inclusiv cea a formelor speciale -conducte si magistrale-, spatiile protejate si cele cu fragilitate ecologica ridicata, dotarile turistice si de loisir, depozitele de deseuri si valorificarea resurselor de apa. dupa cum se vede nu suntem departe de o abordare cu rezonanta ecologica dar ce altceva este noua

planificare spatiala si dezvoltarea regionala decat economie ecologica aplicata. Exemplul ariei geografice din nord-vestul Marii Negre nu este singular in practica planificarii spatiale concertate, dar singurul de acest fel in Europa centrala si de est prin cadrul pe care il implica. IMM-urile schimba geografia economica romaneasca Am aratat anterior ca schita strategiei nationale pentru dezvoltare regionala si prioritatile nationale de dezvoltare regionala pun accent asupra sectorului privat, IMM-uri, resurse umane, infrastructura regionala, turism si cercetare. Desi fiecare domeniu in parte este scena unor continue transformari si innoiri, ne vom opri doar asupra catorva dintre ele care prin noutatea intrinseca, mediul creat sau viteza de impact asupra dezvoltarii au devenit directii-cheie in majoritatea tarilor aflate intr-o forma de tranzitie. In peisajul economic romanesc, intreprinderile mici si mijlocii (IMM) au schimbat configuratia repartitiei teritoriale a productiei si consumului, cel putin in industria alimentara, usoara si a lemnului, precum si in sectorul constructii, in comert si servicii. Reperele teritoriale ale geografiei economice politic rationate s-au diluat unele pana la disparitie, locul fiind luat de o geografie a dispersiei elastice : nu numai resursele ci si mediul concurential vor determina aparitia unor "locus"-uri izomorfe cu grade de concentrare variabila Cum IMM-urile joaca un rol important pentru viitorul dezvoltarii regionale, distributia lor teritoriala poate sa ofere o imagine a mediilor regionale predispuse la transformare. Municipiul Bucuresti continua sa concentreze un procent important din IMM-uri (30) , in restul tarii numarul intreprinderilor corelandu-se direct cu dimensiunea judetului ( numarul de locuitori) si cu nivelul de dezvoltare economica. Un numar redus de judete detine aproape o treime din numarul total de IMM-uri si de IMM-uri in constructii, majoritatea acestor judete fiind mari si dezvoltate : Bihor, Brasov, Cluj, Constanta, Dolj, Iasi, Prahova, Timis. Oricum, se constata ca, din acest punct de vedere, judetele in cauza apartin tutror regiunile definite neinregistrandu-se diferente majore in nivelul de reprezentare. In municipiul Bucuresti domina intreprinderile de comert si de servicii (peste 90 % din totalul IMM-urilor la nivelul municipiului ). Ponderea numarului de intreprinderi industriale private mici si mijlocii nu este conditionata de marimea judetelor si nici de nivelul de dezvoltare a acestora. Datele privind structura sectoriala din industrie sustin mai degraba regula conform careia numarul intreprinderilor este influentat de tipul resurselor disponibile la nivelul judetelor. Judetele care se situeaza mult peste ponderea numarului intreprinderilor pe economie sunt :Alba, Arad, Bistrita-Nasaud, Cluj, Covasna, Harghita, Maramures, Mures, Neamt, Satu-Mare, Sibiu. Ponderea mare a numarului intreprinderilor industriale din judetele Covasna, Harghita si Maramures este determinata de numarul acestora in industria lemnului. In judetele Arad, Neamt si Satu-Mare domina cele din industria usoara , iar in judetele Alba, Bistrita-Nasaud si Sibiu cele din industria alimentara.Situatia prezentata se explica prin perpetuarea specificului resurselor si a vocatiei economice care se transmit si noilor structuri teritoriale. Accesul direct la informare Marirea accesului la sursele majore de informare in toata lumea va schimba atat calea primara de actiune a actorilor ce opereaza in dezvoltarea spatiala, cat si stilul general de viata in viitor. Municipalitatile vor descoperi mai devreme sau mai tarziu valoarea si deci necesitate achizitionarii si introducerii sistemelor de informare si comunicare, desi costurile pot parea prohibitive. Geomatica, nascuta din mariajul informaticii cu stiintele pamantului este o disciplina relativ recenta care permite integrarea informatiilor geografice si descriptive in beneficiul cunoasterii teritoriului si a gestiunii resurselor sale. Campul de actiune al geomaticii se largeste : implantata mai intai in ministerele si organismele mandatate cu amenajarea si gestiunea teritoriului si a resurselor, astazi

este pusa in slujba altor domenii, cum ar fi dezvoltarea socio-economica, fiscalitatea funciara si promovarea investitiilor. Pentru a favoriza recursul la geomatica tarile dezvoltate au pus in functiune o structura de coordonare, asa-numitul Plan geomatic, care permite ministerelor si organismelor de stat sa-si imparta domeniile de competenta si expertiza. Plan geomatic este un mecanism de concertare a initiativelor si investitiilor guvernamentale in materie de geomatica. El faciliteaza punerea la punct a metodelor de gestiune inovatoare si eficiente care fac apel la geomatica. Prin aceasta se sprijina dezvoltarea noilor modalitati de gestiune pentru optimizarea actiunii guvernamentale. Planul geomatic permite accesul la date din domeniile mediu inconjurator, gestiune funciara, agricultura, resurse naturale, si date socio-economice. Fig. 3 Directii de acces prin planul geomatic GIS (Geographical Information Systems) va fi una din cele mai importante industrii ale secolului 21. La nivel regional si municipal, instrumentul cu larga utilitate se dovedeste a fi SIG (Sistemul de Informatii Geografice) ,in fapt o baza de date topografice si administrative, la baza careia stau hartile numerice. Cateva exemple ale continutului acestei baze de date topografice si administrative sunt : reteaua de canalizari si statii de epurare, liniile de transport a energiei, reteaua rutiera completa, caile ferate, zonele urbanizate, coordonatele geografice, toponomia, limitele administrative,etc. Utilitatea ei se verifica in special in planificarea si gestionarea regionala, fiind in acelasi timp un mijloc de informare pertinenta a ministerelor in analizele spatiale ale zonelor, in vederea amenajarii teritoriului si a gestiunii socio-economice.(31)

4.3 Tendinte majore in amenajarea si dezvoltarea teritoriului In 1992, directorul DATAR, Jean-Louis Guigou identifica o serie de tendinte majore in amenajarea si dezvoltarea teritoriului francez, pe care le putem verifica in parte si relativ la teritoriul Romaniei. 1. Spatiul romanesc este fragil si dificil de administrat, deoarece este eterogen si cvasidiscontinuu, cu o densitate eterogena. Supus economiei de piata, el este amenintat de disfunctionalitati : - pe de o parte depopulare , 30 % din teritoriul national inregistreaza o densitate sub 25 locuitori/kmp ; prabusirea demografica a unei mari parti a spatiului rural devitalizar se va produce in urmatorii 10 ani. - supraconcentrarea pe de alta parte, in cateva orase, intre care capitala detine ponderea. 2. Irezistibila concentrare urbana Desi mai scazuta decat in multe tari europene, in Romania fata de populatia urbana din Romania tinde sa cresca . Faptul in sine nu ar fi extrem de negativ daca nu se considera si caile pe care se produce aceasta crestere : polarizarea populatiei din mediul rural.Raportul populatie urbana/suprafata urbana este acceptabil pe plan economic si social. Numeroase tari au un raport cu mult supraunitar si fac eforturi sa il pondereze. Tendinta spre metropolizare si concentrare este legata de globalizarea economiei, expansiunea sectorului tertiar, cresterea gradului de calificare a angajatilor, dezvoltarea transporturilor de mare viteza si mare distanta. 3. Spatiul rural se diversifica si se fragmenteaza

Realitatea existentei mai multor tipuri de spatii rurale se poate verifica si exemplifica usor, in Romania ultimilor ani, si ca tendinta pentru anii urmatori .Statisticile judetene arata ca exista comune in crestere demografica , dar si asezari in declin, de unde diferentierea spatiului rural. Pe langa spatiul rural periurban, in extindere inca , chiar si la distanta de anul 1991 cand se plaseaza inceputul fenomenului, si spatiul rural in expansiune, in care predomina o activitate agricola stabila sau care a inregistrat o deschidere spre activitati diversificate, se identifica spatiul rural fragil si dezechilibrat, cu monoactivitate agricola in declin si spatiul rural devitalizat cu o slaba densitate . Pentru fiecare dintre aceste tipuri, se impun politici specifice,si mai ales nu trebuie cautata mentinerea sau repopularea cu orice costuri a unor asezari rurale, ci mai degraba imaginarea unor forme originale de activitate pe suprafete intinse dar cu o slaba densitate a populatiei. 4.Trecerea de la o retea cu verigi mici la o retea cu verigi majore Secolele XIX si XX s-au caracterizat printr-o evolutie a retelelor de comunicatie -drumuri, cai ferate, telefonie etc- formata din verigi de dimensiuni mici, ceea ce se traducea printr-o usurinta a penetrarii lor ; secolul XXI se va caracteriza printr-o retea cu verigi puternice, structurat pe viteze superioare sau pe transportul la mare distanta. Va fi mult mai greu de a patrunde ,de a fi conectat si de a iesi chiar din aceasta retea. De aici si iresversibilitatea concentrarii urbane in conexiune cu retele si noduri, lasand zone intregi depopulate. Este vorba de concurenta sau de complementaritate ? In sfera Amenajarii teritoriului este vorba de o trecere de la un "model ierarhizat" la un "model in retele" si de facilitarea interconexiunii acestor retele. Este vorba de a trece de la o geografie topografica (relatia de proximitate si ierarhie) la o geografie topologica (relatia de comunicare). Pentru Romania nu este inca vorba de a inregistra fenomenul din interior ci de a percepe reverberatia producerii lui in restul teritoriului european si de a-si adapta insertia viitoare. 5. Se cere Geografie, Teritorializare si Amenajarea teritoriului Geografia are vantul in pupa. Hartile si imaginile sunt foarte des folosite. Citirea lor este mult usurata de noile tehnologii si de obisnuita ochiului cu imagini si simboluri capatata gratie folosirii curente a mijloacelor video. Mai departe, explicatia asocierii crescande a unor domenii multa vreme separate vine din accentuarea cererii de teritorii, spatii si locuri in calitatea lor de bunuri. Aceasta tine de nevoia de autonomie si de identificare : cu cat economia devine mai hegemonica si mai complexa, se mondializeaza si se banalizeaza bunurile de consum de masa, cu atat teritoriile, locurile, tinuturile, radacinile locale, procesele de teritorializare constituie antidoturi care asigura autonomia si identificarea. In fine, amenajarea teritoriului national si local revine in preocuparile politicienilor dar in alti termeni decat s-a facut in cazul sistematizarii.Faptul ca populatia este mai informata si are posibilitatea sa-si exprime pozitia in raport cu calitatea vietii in oras, cu initiativele locale, amenajarea unor cai de comunicatii sau reteau de universitati, cu calitatea mediului etc, reprezinta in fapt ca este nevoie de amenajarea teritoriului si aceasta se adreseaza alesilor locali dar si statului. 6.Dezvoltarea locala (dezvoltarea de jos in sus) si descentralizarea corespund unei cereri puternice Aceste doua cereri forte sunt : - nevoia de identificare pentru a contracara tendinta inevitabila la banalizare si la omogenizarea economiei (consumul de masa) in baza "dreptului la diferenta"; - nevoia de autonomie pentru a scapa tendintei de crestere a complexitatii limii moderne. Dezvoltarea local, autonomia deciziei, descentralizarea sunt antidoturi la cresterea hegemoniei economice.

7. Marile orase nu raspund la problemele societatii contemporane : - singuratatea - insecuritatea - problemele ecologice - imigratia clandestina - problemele de gestiune a timpului ( disocierea locului de munca de cel de rezidenta) - segregarea intre cartiere - impozitele locale si serviciile pentru public. Singurele probleme pe care marile concentrari urbane le rezolva fata de sat par sa fie locul de munca , diversitatea culturala si calitate schimburilor. Orasele de marime mijlocie sunt de fapt orasele ideale. 8. Secolul XXI va fi secolul mobilitatii generalizate : mobilitatea persoanelor, a marfurilor (mondializarea economiei), a activitatilor ( noile diviziuni ale muncii pe continentul european) modernizarea este concomitenta cu delocalizarea activitatilor - mobilitatea informatiei (NTIC) iar conceptele de departare sau rastimp iau sfarsit. 9. Inegalitatile teritoriale reproduc si amplifica inegalitatile sociale Diviziunea muncii cumulata cu concentrarea urbana, concurenta legata cu descentralizarea si nu in ultimul rand scaderea rolului redistributiv al statului, fac sa apara inegelitati crescande. De la inegalitatea regionala la segregarea urbana, segregarea sociala in spatiu are toate sansele sa fie din ce in ce mai marcata. 10. Prospectarea teritoriilor se impune ca o "obligatie arzatoare" Toate fenomenele si deciziile care se inscriu in spatiul geografic sunt lente, grele, oneroase, dotate cu o mare inertie si cu o anumita ireversibilitate. De aici, toata actiunea asupra teritoriului impune o permanenta "naveta" intre prezent si viitor. Nu este vorba de a proiecta prezentul in viitor (tehnica de previziune) ci mai degraba de a proiecta viitorul in prezent ( tehnica actualizarii). Prospectarea este un demers care implica tehnici de anticipare permanente de a actiona intr-o perioada scurta pentru slefuirea unei perioade lungi. Prospectarea teritoriului are virtuti multiple : -virtute pedagogica , in sensul ca ea cere cercetare si bune cunostinte ale mecanismelor care structureaza viitorul dincolo de vizibilul aparent; - virtute terapeutica, in masura in care ea calmeaza nelinistile reducand incertitudinile; - virtute de coerenta, permitand diferitelor nivele de decizie sa devina compatibile. 13. Geografia Romaniei este amenintata de dislocare in sanul continentului european ? Aspectul s-ar putea verifica cel mai devreme in urmatorul deceniu , in cazul marilor orase situate mai aproape de granite, si cu precadere a celor situate in vest, unde o presiune crescanda a capitalului si a unor regiuni si orase vecine vor deborda peste teritoriul romanesc, integrandu-le totodata pe acestea intr-un mic circuit european. 14. A amenaja teritoriul inseamna a exprima un proiect global pentru societate Prin intermediul orasului, a periferiilor, a ruralului , colectivitatilor teritoriale si a institutiilor lor se abordeaza temele izolarii, democratiei, cetateniei, ca si cele ale echilibrului si disparitatilor.Acest rol, din ce in ce mai central, al amenajarii teritoriului in societatile dezvoltate tine de faptul ca amenajarea teritoriului realizeaza mai multe interfate : - intre sectorul public si privat, intre individ si colectiv , - intre centru si periferie,

- intre diferitele ministere, - intre termenul scurt si termenul lung, - intre abordarea sectoriala si cea geografica, - intre cautarea eficacitatii si exigentele solidaritatii. 4.4 Dezvoltarea locala si mediul referential .Cu cine ne comparam? Atat timp cat problemele legate de dezvoltare se vor inmulti si nu vor putea fi rezolvate in interiorul granitelor municipalitatilor, uneori nici macar in interiorul granitelor nationale : problemele legate de somaj, locuinte, tranzactii funciare, poluare , migratie,etc se cer in continuare expuse legaturilor si programelor nationale, europene sau chiar globale. Comparatiile cu tarile in care regiunea are o istorie de cateva decenii limiteaza criticile dar si posibilitatea unei copieri a modelelor, etapelor sau tiparelor. Legea evolutiei sistemelor a dovedit ca fiecare isi perfectioneaza mecanismul de autoreglare dupa o suma de incercari in care variantele neviabile sunt eliminate, dar nu instantaneu ci dupa ce au produs efectele lor asupra cunoasterii .Asadar, rezultatul final nu este numai cel al ultimei variante acceptate si adoptate, ci a intregii intelepciuni acumulate care da o forma proprie functionalitatii sistemului. Nimeni nu indrazneste sa propuna un model. Regiunea franceza este diferita de landul german sau de cantonul elevetian. Regiunea romaneasca va avea la randul ei propria fizionomie, chiar daca va imprumuta de la omoloagele sale europene directii si instrumente de dezvoltare. Materialele pe care le-am folosit , experienta personala si contactul cu realitatea franceza ne-au aratat o regiune contradictorie, pe de o parte slefuita si adaptabila la valurile de scheme si tipare in care a trebuit sa intre periodic, pe de alta parte incapabila sa spulbere fracturile teritoriale generate de potentialuri geoenergetice diferite. Evident ca palierul comparatiilor va cuprinde termeni generali, aspecte legate de cadrele socio-economice si contextele politice, structurile majore si orientarile globale, detaliile fiind adesea intamplator sau fals similare. Exemplul francez ar putea fi comparat cu un marcaj alb, fata de care noi putem incerca trasarea unei linii asemanatoare sau a unui desen nou cu totul original.

NOTE 1.Aydalot, Ph., Economie Regionale et Urbaine, Collection Economie, Ed. Economica, 1985, Paris, p.101-103 2. ***, Declaratia Asupra Regionalismului in Europa, Adunarea Regiunilor Europei, 1996, art.1 3.Aydalot, Ph.,op.cit.,p.107-154 4.Israel, A., Le Developpement Institutionnel, L'Harmattan, Paris, 1996, p.7, (titlul original, Institutional development, Incentives to performance, Collection University Press ) 5. conceptul de dezvoltare institutionala sau de intarire institutionala a trecut prin diferite stadii si numeroase definitii. Una dintre ultimele definitii se refera la ideea ca "dezvoltarea institutionala este procesul de punere in practica a unor modele de comportament si de actiuni durabile conforme cu normele, standardelesi valorile proprii ale tarii "(Brinkerhoff, D.V.,The Evolution of Current Perspectives on Institutional Development : an Organisational Focus,

University of Maryland, 1985) 6.Israel, A., op.cit., p.40-47 7. ibidem, p.123 8. Puscasu, Violeta ,Geografie Economica Mondiala, Ed. Arionda, Galati, 1999, p.56-57 9. Decoutere, S., Ruegg J., Joye D., Le Management Territorial. Pour la Prise en Compte des Territoires dans la Nouvelle Gestion Publique, Presses Polytechniques et Universitaires Romandes, Lausanne, 1996, p.11 10.relatiile intre actorii care produc teritorii si intre acestia si mediul lor ( Raffestin, 1994) 11. Decoutere, S.,op.cit., p.29 12. Passet, R.,Theys, J., Heritiers du Futur. Amenagement du Territoire, Environnement et Developpement durable, Ed. de l'Aube, Paris, 1995 13. Decoutere, S., op.cit., p.30-32 14. Raffestin, C., Pour une Geographie du Pouvoir, Paris, Litec, 1980, p.129 15. Ruegg, J., op.cit., p.14-16 16. Crevoisier, O., Developpement Economique Regional et MT : Grille d'Analyse, Presses Polytechniques et Universitaires Romandes, Lausanne, 1996, p.47 17. <<termenul romanesc "sistematizare" expliciteaza intrega multilateralitate a acestui proces remodelator al cadrului material - investigare, analiza, propuneri selectate, stabilirea obiectivelor strategice, programarea masurilor tactice optime, controlul activitatii de edificare. De asemenea se refera la totalitatea organismelor teritoriale, indiferent de marimea si complexitatea profilului, considerate in relatii sistemice>> Gusti,G., Forme Noi de Asezare. Studiu Prospectiv de Sistematizare Macroterotoriala, Bucuresti, 1974 18.Armstrong H., Taylor J., Regional Economics and Policy, Phillip Publishers, Oxford, 1985, p.180-181 19. Sthr, W., Regional Policy at the Crossroads: an Overview, Jessica Kingley Publishers, London, 1989, p.192 20.vezi si Coman, F.,Comunicare Publica, 2000, Bucuresti 21.Auby J.M., Auby J.B., Institutions Administratives, Ed. Dalloz, Paris, 1996 22. Puscasu, V. Spatial Planning in Romania and Moldavia, XIV Congress AESOP, Brno, 2000 23. ***, Geografia Romaniei, Ed.Academiei, Bucuresti, p.... 24. Cucu,V., Sistematizarea Teritoriului si a Localitatilor din Romania.Repere Geografice, Ed. St. si Encicloped., Bucuresti, 1977, p.56 25.ibidem, p.99 26. Gusti, G. op.cit. p.... 27. ibidem, p.... 28. Legea nr. 151/1998, in M.O. al Romaniei, Partea I, Nr.265/16.VII.1998 29. Ordonanta de urgenta nr.24/1998, privind regimul zonelor defavorizate, in M.O.al Romaniei, Partea I, Nr.378/2.X.1998 30. ***, Sectorul Privat de Intreprinderi Mici si Mijlocii din Romania. Raport anual 1997, p.44 31. ***, Le territoire. L'expertise du Quebec em matiere territoriale, Gouvernement du Quebec, Ministere des Ressources Naturelles, 1999