III.

ROMÂNIA ÎN PERIOADA RĂZBOIULUI RECE

1. Politica externă în primii ani ai regimului comunist . „De la Stettin, în Baltica, la Triest, în
Adriatică, o cortină de fier a căzut peste continent. În spatele ei se găsesc capitalele tuturor ţărilor
Europei Orientale: Varşovia, Berlin, Praga, Viena, Budapesta, Bucureşti, Sofia. Toate aceste oraşe
celebre, toate aceste naţiuni se găsesc în sfera sovietică şi toate sunt supuse, sub o formă sau alta, nu
doar unei influenţe sovietice, dar şi controlului foarte strâns şi în continuă creştere al Moscovei (...).” Cu
toate că acest discurs, ţinut de Winston Churchill la 5 martie 1946, în faţa studenţilor Universităţii din
Fulton (Missouri, SUA), este considerat a fi începutul Războiului Rece, de fapt, nu reprezintă decât o
definire a unei realităţi existente de mai mult timp. Mesajul transmis de Churchill, cu prilejul discursului
de la Fulton, s-a dorit, în principal, a fi o alarmă pentru „lumea liberă” şi mai ales pentru SUA. Interesul
imediat era realizarea unui baraj în Europa, care să pună astfel la adăpost statele occidentale de
„mareea sovietică”. Acordurile încheiate între marile puteri în cadrul conferinţelor de la Ialta (februarie
1945) şi Potsdam (iulie-august 1945) au contribuit, neîndoios, atât la crearea condiţiilor favorabile
pentru întărirea poziţiilor Moscovei în România, cât şi pentru aducerea şi menţinerea la putere a unui
guvern procomunist condus de Petru Groza.
Gheorghe Tătărescu a fost conducătorul delegaţiei oficiale a României la Conferinţa de pace de
la Paris, după cel de-al Doilea Război Mondial (29 iulie - 15 octombrie 1946), fapt intens utilizat de
propaganda comunistă în exterior pentru a încerca să demonstreze legalitatea guvernului Groza. Prin
Tratatul de pace, semnat la 10 februarie 1947, s-a consfinţit statutul politico-juridic al României, ce
cuprindea şi partea de nord-vest a Transilvaniei, cedată Ungariei în 1940. Cu toate acestea, delegaţia
oficială a României nu a ridicat deloc, conform instrucţiunilor primite de la Moscova, problema
Basarabiei. Ca urmare, graniţa de est rămânea cea impusă în iunie 1940 prin Pactul Ribbentrop-
Molotov. Temându-se de expansiunea comercială şi politică a SUA în sfera ei de influenţă, Moscova a
impus adoptarea unei linii politice care nu ţinea cont de interesele reale ale economiilor statelor din
răsăritul european. Kremlinul a reacţionat aşadar prompt şi, în iulie 1947, respingea Planul Marshall,
impunând aceeaşi linie politică şi ţărilor-satelit. La 9 iulie 1947, România denunţa în termeni fermi acest
plan, ca de altfel toate ţările aflate în zona sovietică de influenţă. Într-un asemenea context de ofensivă
a comunismului, la 5 noiembrie 1947, Gheorghe Tătărescu era înlocuit din funcţia de ministru de
externe cu Ana Pauker, fapt ce marca preluarea de către PCR a controlului total asupra diplo maţiei
româneşti.
Având în vedere succesiunea periculoasă a evenimentelor la scară mondială, apariţia unor
alianţe politico-militare, dar şi economice, aparţinând celor două sisteme, nu reprezenta decât o
problemă de timp. Crearea Consiliului Economic de Ajutor Reciproc (CAER), în 1949, a constituit iniţial
o ripostă' imediată la aplicarea Planului Marshall, dar şi o alternativă a blocului comunist la Organizaţia
pentru Cooperare Economică Europeană. Pe lângă hotărârile strict economice, între statele membre, în
cadrul CAER au fost adoptate şi unele hotărâri politice vizând relaţiile cu lugoslavia, după sciziunea
Stalin-Tito. România, ca exportatoare de materii prime, a fost nevoită să-şi limiteze orizontul comercial
doar la ţările din cadrul CAER, ca de altfel şi importurile de tehnică sau de produse industriale, într-o
primă perioadă. La 4 aprilie 1949, la Washington are loc ceremonia de semnare a Pactului NATO, ce
cuprindea majoritatea statelor democratice din Europa şi desigur SUA (pe parcurs vor adera şi alte
state). La 14 mai 1955, statele aflate în sfera de influenţă sovietică (mai puţin lugoslavia) semnează în
capitala Poloniei un tratat de alianţă militară, cunoscut sub numele de Tratatul de la Varşovia.
 2. Raporturile româno-sovietice în perioada dintre moartea lui Stalin şi retragerea Armatei Roşii .
Moartea lui Salin, la 5 martie 1953, nu a fost de natură să genereze vreo modificare, imediată şi de
substanţă, a atitudinii liderilor români, ca de altfel a tuturor celor din spaţiul sovietic. Teama că timidul
dezgheţ început la Moscova, după decesul lui Stalin, ar fi putut readuce în prim-planul vieţii de partid pe
unii dintre rivalii săi I-a determinat pe Gheorghiu-Dej să ordone neutralizarea acestora (închisoare pe
viaţă pentru Vasile Luca şi condamnarea la moarte a lui Lucreţiu Pătrăşcanu). Chiar şi acum, când
Gheorghiu-Dej îşi consolidează puterea în PMR, acesta nu are încă curajul necesar pentru a recurge la
o distanţare fermă de Moscova. Demascarea cultului personalităţii lui Stalin, în raportul secret prezentat
de Nikita Hruşciov, în cadrul Congresului XX al PCUS, desfăşurat în februarie 1956, a constituit o primă
încercare, venită din interiorul sistemului, de cercetare şi dezvăluire a crimelor perioadei staliniste.
Revoluţia anticomunistă din Ungaria, schimbările de conducere din Polonia şi Cehoslovacia, precum şi
reluarea raporturilor cu lugoslavia au determinat Kremlinul să aibă în vedere o reconsiderare a
raporturilor politice din cadrul Tratatului de la Varşovia. Evenimentele desfăşurate la Budapesta, în
toamna anului 1956, au arătat cu prisosinţă că Moscova nu accepta desprinderea din sfera sa de
influenţă, astfel că intervenţia militară pentru înăbuşirea revoltei a reprezentat doar o chestiune de
decizie politică. Înfrângerea revoluţiei anticomuniste maghiare prin intervenţia Armatei Roşii, acordarea
azilului politic unor membri ai guvernului de la Budapesta şi apoi extrădarea lor, pentru a fi condamnaţi
şi executaţi, au permis lui Gheorghiu-Dej să-şi consolideze prestigiul în cadrul blocului comunist. Lucrul
acesta a fost posibil şi datorită înfrângerii oricărui tip de opoziţie internă, atât din partea populaţiei, cât
şi la vârful conducerii de partid. Sporirea încrederii Moscovei în liderii PMR a făcut ca aceştia să
abordeze problema retragerii trupelor sovietice din ţară. În memoriile sale, Nikita Hruşciov nota: „Cu cât
mă gândeam mai mult la această problemă, cu atât mi se părea mai raţional să retragem cele câteva
divizii pe care le aveam în România şi să le cantonăm în apropiere, în Moldova şi Ucraina (...). I-am
informat pe tovarăşii români de schimbarea condiţiilor şi acum ne aflăm în poziţia de a retrage trupele
din ţara lor fără a ne expune”. La 24 mai 1958, era anunţată decizia Kremlinului de retragere a trupelor
sovietice din România, retragere ce a fost încheiată, practic, în luna august. Plecarea Armatei Roşii a
însemnat pe plan extern primul pas al unei desprinderi relative de Moscova, în limitele acceptate de
aceasta, iar pe plan intern a prilejuit declanşarea unui nou val de represiuni, având ca scop
descurajarea oricăror tentative de opoziţie la sistem.
3. Politica externă în ultimii ani ai regimului Gheorghiu-Dej. Până în anul 1962, conducerea PMR
a continuat să susţină necondiţionat poziţia URSS în arena internaţională, liderii comunişti români
confirmând statutul lor de credincioşi ai Kremlinului. Însă izbucnirea conflictului sovieto-chinez în acest
an, precum şi dificultăţile prin care trecea Moscova, ca urmare a declan şării „crizei rachetelor” din
Cuba, i-au permis lui Gheorghiu-Dej să se distanţeze treptat de aceasta. Pe măsură ce „schisma” se
adâncea, PMR şi-a atribuit tot mai pronunţat un rol de mediator între cele două puteri, URSS şi China.
Acest rol avea să fie însă unul periferic, judecând după rezultate. Cu toate că România s-a pronunţat
de mai multe ori împotriva divizării economice planificate între membrele blocului comunist, adevărata
luare de poziţie s-a petrecut cu ocazia plenarei CC al PMR din aprilie 1964, care s-a concretizat prin
elaborarea Declaraţiei din aprilie. Devierea PMR de la linia moscovită a reprezentat momentul de
început al naţional-comunismului, care asimila o seamă de valori şi precepte naţionaliste, fără însă a
repudia, de o manieră hotărâtă, internaţionalismul proletar. Presiunile Moscovei în direcţia accelerării
sistemului economic de integrare a statelor din blocul comunist au fost percepute de Gheorghiu-Dej ca
un atentat la adresa suveranităţii ţării, fapt ce a grăbit căutarea unei proprii căi de dezvoltare. Disputa
româno-sovietică, în principal de natură economică, s-a acutizat din 1963, în urma controverselor privind
integrarea economiilor est-europene în cea sovietică şi a dorinţei Kremlinului de a transforma România
într-o sursă agrară pentru statele mai dezvoltate din CAER. La presiunea Kremlinului, CAER a lansat
Planul Valev, care propunea o diviziune a muncii în cadrul blocului socialist, între anumite complexe
economice supranaţionale, agrare sau industriale. Declaraţia din aprilie, considerată un adevărat manifest
de ieşire a ţării de sub influenţa Moscovei, a relevat faptul că discuţiile pe marginea Planului Valev, au
convins conducerea PMR că industrializarea se putea face doar prin ruperea de Kremlin. Trebuie subliniat
însă faptul că această ieşire de sub influenţa Moscovei s-a realizat doar în termenii acceptaţi de aceasta
şi a fost folosită de URSS pentru a sublinia neamestecul ei în problemele celorlalte partide comuniste.
Programul de industrializare rapidă a României a fost susţinut asiduu şi în cadrul CAER, prin delegatul
său permanent Alexandru Bârlădeanu, desigur având sprijinul total al lui Gheorghiu-Dej, pe fondul unei
tensionări crescute a relaţiilor cu URSS.
Teoretic, PMR era interesat să implementeze un sistem politic care, pornind de la desovietizare,
să ducă la o liberalizare internă. Distanţarea PMR de Kremlin a provenit din dorinţa de a decide singur
propria politică, pe fondul creşterii pretenţiilor de patriotism ale regimului. Ambivalenţa aşa-numitei
„politici de independenţă” promovate de Gheorghiu-Dej, s-a datorat, în principal, fricii comuniştilor
români că timida liberalizare începută pe plan intern ar putea pune în pericol monopolul pe care îl
aveau asupra societăţii româneşti.
4. Politica externă în primii ani ai regimului Nicolae Ceauşescu . La 19 martie 1965, Gheorghe
Gheorghiu-Dej a încetat din viaţă, lăsând deschisă lupta pentru succesiune. Secretar general al
partidului a devenit Nicolae Ceauşescu. După 1965, politica de distanţare a regimului comunist din
România faţă de Moscova se menţine, fiind chiar accelerată, cel puţin la nivel propagan distic. Acest
lucru este dovedit şi de vizita făcută la Moscova, în septembrie 1965, de Ceauşescu, vizită care, cu
toate că s-a dorit a fi una de confirmare, a nemulţumit în parte conducerea sovietică, prin accentele
programului său de guvernare. Oricum, independenţa politicii lui Ceauşescu se va manifesta doar în
limitele concesiilor oferite de Moscova.
Dacă pe plan intern perioada de început a regimului Nicolae Ceauşescu s-a caracterizat prin
plasarea apropiaţilor săi în posturi-cheie, pe plan extern asistăm la continuarea politicii externe din
ultimii ani de viaţă ai lui Gheorghiu-Dej. Teoria „căii naţionale în construcţia comunismului românesc° a
fost repede îmbrăţişată de Occident, care avea interesul de a promova şi lărgi ruptura faţă de Kremlin.
Nimic nu-l putea face mai popular pe Nicolae Ceauşescu, atât pe plan intern, dar mai ales pe plan
extern, decât discursul cu accente antisovietice. De asemenea, România a fost primul stat din Estul
comunist care a stabilit relaţii diplomatice cu RFG, în 1967, şi care nu a rupt legăturile diplomatice cu
Israelul, după Războiul de Şase Zile. În aprilie 1968, preşedintele Franţei, Charles de Gaulle, efectua o
vizită în România, prilej de a-l felicita pe Nicolae Ceauşescu, conform uzanţelor diplomatice, pentru
pretinsa lui politică de independenţă.
În noaptea de 20/21 august 1968, a avut loc intervenţia militară a trupelor Tratatului de la
Varşovia în Cehoslovacia, intervenţie ce a pus capăt „Primăverii de ta Praga”, în fond un curent
reformist manifestat la nivelul conducerii acestei ţări, care milita pentru liberalizarea regimului politic în
interior şi apropierea de statele occidentale. Din punctul de vedere al Kremlinului, intervenţia militară a
fost pe deplin justificată, deoarece, conform „doctrinei Brejnev”, a suveranităţii limitate, evoluţia politică
din Cehoslovacia punea sub semnul întrebării însăşi existenţa sistemului comunist. Reacţia lui Nicolae
Ceauşescu fată de intervenţia militară în Cehoslovacia a trupelor Tratatului de la Varşovia s-a înscris în
cursul politicii sale de distanţare de Moscova. Atitudinea fată de intervenţia militară a URSS în
Cehoslovacia a reprezentat refuzul său de a da curs solicitărilor Moscovei de a avea sub control întreg
blocul comunist. Acum s-a fundamentat naţional-comunismul lui Nicolae Ceauşescu, prin discursul de
condamnare a intervenţiei militare a Moscovei, ţinut la 21 august 1968, în Bucureşti. Semnalele trimise
în lumea liberă privind linia nouă în politica externă promovată de Nicolae Ceauşescu nu au avut cum
să scape Washingtonului, care a încurajat această politică, sperând într-o lărgire a breşei în blocul
comunist. Vizita lui Richard Nixon la Bucureşti a prins contur odată cu amplificarea politicii de distanţare
a României faţă de Moscova, distanţare care trebuia accentuată în opinia SUA, cu toate că Bucureştiul
nu a cochetat niciodată cu ideea părăsirii blocului sovietic. Faptul că România a fost folosită ca un
ghimpe în coasta Moscovei reieşea şi din invitaţia adresată lui Nicolae Ceauşescu şi acceptată de
acesta de a efectua o vizită oficială în SUA, în octombrie 1970. Cinci ani mai târziu, un al doilea
preşedinte SUA, Gerald Ford, vizitează Bucureştiul. Nu întâmplător, România a beneficiat de o serie de
favoruri economice: este primită în GATT (Acordul General pentru Tarife şi Comerţ), în 1971, iar în
1972 România este acceptată în FMI (Fondul Monetar Internaţional) încheind ulterior acordul cu Banca
Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BIRD).
Relaţiile la cel mai înalt nivel cu Occidentul au fost reflectate şi de vizita lui Nicolae Ceauşescu la
Paris, unde, în cadrul întrevederilor cu preşedintele francez Georges Pompidou, a fost subliniat rolul
jucat de România în progresul securităţii europene. Era însă vorba de limbajul diplomatic, menit să
ascundă interese ambivalente. Între 30 iulie şi 1 august 1975, are loc la Helsinki ultima reuniune a
Conferinţei pentru securitate şi cooperare în Europa, unde au fost prezenţi şefii de stat sau de guvern
din cele 35 de ţări participante. Dincolo de stările conflictuale latente existente, s-au găsit şi căi de
ameliorare a neînţelegerilor. Pentru statele aflate sub controlul Moscovei, deci şi pentru România,
conferinţa a fost o reuniune cu rol propagandistic, axată pe ideea înţelegerii internaţionale. Pentru
Occident, conferinţa a reprezentat, pe lângă atingerea unor obiective imediate, şi premisa liberalizării
progresive a regimurilor comuniste din estul Europei.
5. Relaţiile diplomatice ale României în ultimul deceniu al regimului Nicolae Ceauşescu . După ce
a devenit preşedinte al României, în 1974, şi mai ales după semnarea Actului final al Conferinţei de la
Helsinki, Nicolae Ceauşescu a urmărit obţinerea unei poziţii mai vizibile pe arena internaţională şi
înlăturarea oricărei posibilităţii a Kremlinului de a interveni în politica PCR. Niciodată, după 1965, nu s-a
pus problema părăsirii Tratatului de la Varşovia sau CAER, aşa cum a fost pusă în timpul evenimentelor
de la Budapesta, din 1956. A fost vorba strict de manifestări de independenţă, dar în limitele impuse de
regimul comunist. Atât timp cât luările de poziţie ale lui Nicolae Ceauşescu, în plan extern, nu au
afectat sistemul, poziţia sa la conducerea PCR nu era ameninţată, chiar dacă pe plan intern s-a trecut
la un regim cu accente staliniste.
După anul 1980, s-a observat o degradare continuă a vieţii, urmată desigur şi de o restrângere
treptată a contactelor diplomatice de interes major pentru România. Nicolae Ceauşescu a încercat să
se implice în rezolvarea tensiunilor dintre Israel şi statele arabe, precum şi în conflictul din Vietnam,
fără prea mare succes însă. Am asistat astfel, în ultimii ani ai dictaturii lui Ceauşescu, la încheierea
unor relaţii diplomatice şi economice aproape exclusiv cu ţări din Lumea a Treia şi din Liga Arabă, care
le-au înlocuit treptat-treptat pe cele cu Occidentul. Venirea lui Mihail Gorbaciov la putere în URSS şi
lansarea politicii sale de „glasnost” şi „perestroika” au zdruncinat din temelii regimurile comuniste din
Europa. De acum înainte, Nicolae Ceauşescu nu a mai reprezentat un favorit al cancelariilor
occidentale, ci a devenit o simplă problemă a Moscovei, fapt ce nu a fost sesizat de diplomaţia
românească decât cu întârziere. Impactul acestor reforme politico-economice asupra regimurilor din
zona sovietică era din ce în ce mai mare, pe măsura accelerării lor. În România însă, această politică a
avut un efect contrar, deoarece au fost impuse noi reduceri la consumul de carburanţi şi electricitate, cu
toate că în 1989 a fost anunţată, ca o victorie a regimului, plata integrală a datoriei externe. Mihail
Gorbaciov a vizitat România în luna mai a anului 1987 şi a abordat, aluziv, în discuţii tema introducerii
unor reforme. Într-un discurs transmis în direct, în timpul vizitei sale la Bucureşti, la 26 mai 1987 ,
Gorbaciov a prezentat noile concepte ale politicii sale, de reformă şi deschidere, criticând prin aceasta,
implicit, şi starea de lucruri din România. Vizita a rămas practic fără efect, deoarece până în 1989 nu s-
a simţit o îmbunătăţire a vieţii economice. Politica de destindere şi reconciliere promovată de liderii
reformişti de la Kremlin în relaţiile cu SUA a constituit factorul primordial în prăbuşirea sistemului
comunist din Europa şi în disoluţia URSS, fapt ce a marcat sfârşitul Războiului Rece.
Acordul General pentru Tarife şi Comerţ (General Agreement on Tariffs and Trade - GATT) - tratat multilateral
interguvernamental cu privire la tarife vamale şi alte probleme de comerţ internaţional, încheiat în anul 1947.
Cortina de Fier - termen folosit pentru a denumi împărţirea Europei după sfârşitul celui de-al Doilea Război
Mondial între Estul comunist si Vestul democratic.
Războiul Rece - starea de neîncredere şi ostilitate reciprocă, între lumea comunistă şi cea liberă (1945-1989).
Perestroika - încercare de restructurare şi modernizare a sistemului economic din URSS.
Sistemul Versailles = ansamblul tratatelor    de pace semnate în cadrul Conferinţei de pace de la    Paris (1919 -
1920).
revizionism = politica de revizuire a graniţelor; curent politic care îşi propune modificarea unor tratate
internaţionale.
Zona Renană = zonă demilitarizată creată după primul război mondial între Franţa şi Germania pentru a evita
conflictul între aceste ţări.
Pactul Ribbentrop-Molotov = înţelegerea dintre Germania şi U.R.S.S. pentru delimitarea      sferelor de influenţă
(1939).
Consiliu de Coroană = consiliu format din oameni politici reprezentativi, având caracter consultativ, pe care regii
României îl convocau în situaţii deosebite.
dictat (diktat) = act prin care un stat impune altui stat condiţii împotriva voinţei acestuia.
ultimatum = comunicare cuprinzând condiţiile irevocabile pe care o putere, un stat, le pune altuia, în vederea
rezolvării unei situaţii litigioase de care depind relaţiile reciproce.
Organizaţia Naţiunilor Unite = organizaţie cu caracter internaţional, constituită în 1945, care îşi propune apărarea păcii
şi securităţii în lume.
Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (N.A.T.O.) = alianţă militară înfiinţată în 1949 de marile puteri
occidentale ca o contrapondere la extinderea comunismului.                                                                                                 
Tratatul de la Varşovia = alianţă militară a statelor comuniste, fondată în 1955 sub egida Uniunii Sovietice.
Uniunea Europeană = organizaţie politică şi economică a statelor din Europa occidentală. Tratatul privind
crearea Uniunii Europene s-a semnat în 1991 la Maastricht; comunitate juridică apărută în 1992, având ca
obiective integrarea economică, cetăţenia europeană şi o politică externă comună.