FILOLOGIE

RY
RA
CU PRIVIRE LA TEXTELE SLAVO-ROMÂNE

LIB
CU TRADUCERE INTERLINEARA DIN SECOLELE
AL XVI-LEA ȘI AL XVII-LEA

TY
DE

ION GHEȚIE

SI
ER
Un loc aparte printre vechile monumente de limbă română din seco­
lele XVI—XVII îl ocupă așa-numitele texte slavone cu traducere româ­
nească interlineará. Este vorba de scrieri care cunosc o dispoziție particu­
IV

lară a textului celor două versiuni. Acestea nu sînt dispuse pe două coloane,
ci sînt împărțite într-un număr mare de porțiuni, fiecare fragment slavon
UN

fiind urmat de corespondentul său românesc. De remarcat că scindarea

textului nu se face pe versete și, uneori, nici pe fraze sau propoziții. Seg­
mentele sînt alcătuite din cîteva cuvinte, nu totdeauna cu înțeles de sine
AL

stătător, însoțite de traducerea românească. Asemenea texte erau numite

în secolul al XVI-lea „cu otveat” 1 sau „cu izvod” 2, ceea ce înseamnă că
TR

versiunea slavă era însoțită de „răspunsul” ei românesc sau că versiunea

românească avea alăturat originalul slavon.
Care- este motivul acestei structurări deosebite a textelor în cauză
EN

și în ce scop au fost dispuse în această formă cele două versiuni ?

Opiniile mai importante emise asupra acestei probleme pot fi gru­
pate - în următoarele categorii :
/C

a) După Șt. Ciobanu, textele slavo-române cu traducere interli­

neará erau * destinate pentru a fi folosite în școli, la învățarea limbii sla­
vone. Se știe că învăț-ămîntul în vechile școli românești se întemeia, între
SI

altele, pe Psaltire, pe Apostol și pe Evanghelie,. texte care apar în secolele

IA

al XVI-lea și al XVII-lea în versiune slavo-română cu traducere interli­

neará. Fragmentarea textului slavon și alăturarea versiunii românești
corespunzătoare permitea elevilor o mai lesnicioasă înțelegere și adîncire
U

a textului slavon. Notițe tîrzii de pe asemenea scrieri bilingve dovedesc

BC

că ele - erau folosite în școli. Astfel, pe o Evanghelie din 1677, copistul ei

menționează că a scris-o „cînd am fost în Țara Oltului, la unguri, de - am
învățat grămătici”. . Un Apostol bilingv din 1716 „s-au • adus aici la epi­
scopie la Roman, la școală, pentru treaba învățăturii”. De observat că
1 Epilogul Psaltirii slavo-române din 1577 : ,,scrisu-v-am aceste Psaltiri cu otveat”.
2 P. P. Panaitescu, începutul și biruința scrisului in limba română, București, 1965,
p. 149.
76 ION GHETIE 2

și la ruși învățarea limbii grecești se făcea după cărți în care textul . slav
era scris alături de cel grecesc 3. După Șt. Ciobanu, destinația didactică a
acestor texte slavo-române a fost susținută și de Șt. Pașca. Susținînd
scopul didactic al acestor cărți, Șt. Pașca admite că ele puteau fi folosite
în subsidiar atît în bisericile „păstrătoare a tradiției slavonismului”, cît și
în cele în care „începea să se năruie această tradiție” 4.

RY
b) După N. Iorga56 7 și acad. Al. Rosetti 6, alăturarea textului
românesc la cel slav servea la justificarea versiunii românești, pentru a
arăta că ea este canonică și nu cuprinde imixtiuni protestante.

RA
c) Pentru P. P. Panaitescu „scopul acestor texte bilingve apare evi­
dent, ele erau un ajutor pentru preoții care citeau în biserică în slavo-

LIB
nește, deși nu înțelegeau această limbă, dar aveau în față o tălmăcire,
care le slujea de îndreptar și pe care o împărtășeau și auditoriului neștiutor
de carte” 7.
Nici una din explicațiile înșirate mai sus nu este însă inatacabilă.

TY
Astfel, acad. Al. Rosetti a combătut teoria lui Ciobanu, întemeindu-se pe
faptul, remarcat de G. Gălușcă, că uneori textul românesc al Psaltirii

SI
Voronețene nu corespunde celui slavon, ceea ce „răstoarnă explicația [lui
Ciobanu] și ruinează teoria sa”, căci, arată acad. Rosetti, „ce fel de învă­
ER
țătură mai e posibilă, cînd textele nu corespund !” 8. La rîndul ei, expli­
cația lui N. Iorga și a acad. Al. Rosetti se dovedește insuficientă. Ea lămu­
IV
rește numai juxtapunerea textului românesc și a celui slavon, nu și carac­
terul specific al distribuirii celor două versiuni. Pentru a dovedi caracterul
UN

canonic al traducerii românești era destul să se alăture, pe două coloane,

versiunile slavonă și română, ca în Evangheliarul din Petersburg (Sibiu,
c. 1550). De ce a fost necesar însă ca versiunile să fie tăiate în nenumărate
AL

segmente și apoi juxtapuse ? De remarcat că astfel de texte slavo-române

apar în Moldova pînă la începutul secolului al XVIII-lea, adică într-o regiune
unde și într-o perioadă cînd nu se exercită nici o presiune reformată, pentru
TR

a face necesară justificarea caracterului canonic al traducerii românești.

Teoria de sub c) are împotriva ei faptul, remarcat de Ciobanu, că, din cauza
EN

dispunerii fragmentelor, „o lectură curentă a textului . slav sau românesc

devine imposibilă” 9. Dacă unele texte, cum ar fi Apostolul Iorga i° sau
/C

3 Șt. Ciobanu, începuturile scrisului in limba română, București, 1941, p. 40—54;

cf. M. Roques, Palia d’Orăștie (1581"—1582), I, Paris, 1925, p. XII — XIII.
4 Șt. Pașca, Conttibizț.ii la istoria începutului scrisului românesc, în cl, 11956 p. 82 — 85.
SI

Maria Zdrenghea (Slavona „Legendei Duminicii” din Codicele'de la Ieud, în CL, III, 1958, p. 116>
împărtășește opinia lui Pașca în următorii termeni : „Legenda duminicii ... pare a fi fost scrisă
IA

cu un dublu scop, bisericesc și didactic : pe de o parte de a nu lipsi pe credincioșii de limbă

românească de un text religios atît de important cum era Legenda duminicii, iar pe de altă
parte, de a ajuta pe preoții români care, în biserică, trebuiau să utilizeze slavona pe care nu o-
U

mai cunoșteau bine”. Un text aprocrif, ca „Legenda Duminicii”, folosit în biserică în secolul
al XVI-lea? !
BC

s N. Iorga, Istoria literaturii românești, ed. II, București, 1925, p. 195.

6 Al. Rosetti, Istoria limbii române. Istoria limbii române din secolul al XlII-lea pînă
la începutul secolului al XVJIllea, București, 1966, p. 352.
7 ®P- c. ■ » P- 128; cf. N. Iorga , Histoire des Roumains et de la românite orientale, voi.
IV» Les chevaliers, Bucarest, 1937, p. 517 și S. Pușcariu, Istoria literaturii române, Epoca veche,
ed. II, Sibiu, 1930, p. 71.
8 Op. cit., p. 351.
• Op. cit., p. 45. .
, x-T-^.Vezi N' Jorga, Citeva documente de cea mai veche limbă românească (sec. al XV-lea și
al XVI-lea), București, 1905, p. 2—7.
3 TEXTELE SLAVO-ROMÂNE CU TRADUCERE INTERLINEARÁ 77

Apostolul■ Cardaș 11 au textul românesc scris cu altă cerneală (roșie), ceea

ce asigură ^cursivitatea relativă a lecturii, alte cărți similare nu notează
cu cerneală aparte decît prima literă a textului românesc sau se mulțu­
mesc să pună un punct (cu roșu) între versiuni 12. O a patra categorie de
texte, printre care Psaltirea lui Coresi din 1577, au scrise ambele versiuni
cu aceeași cerneală (neagră) 13, ceea ce face de-a dreptul imposibilă o

RY
lectură curentă. în plus, admițînd că ambele versiuni se citeau în biserică
(teoria de sub c), nu se explică fragmentarea capricioasă a textului, care
devenea de neînțeles pentru ascultători prin desele întreruperi ale lecturii

RA
în limba română.
Defectul capital al celor mai multe din teoriile de mai sus îl consti­

LIB
tuie faptul că s-au întemeiat pe cunoașterea parțială a textelor slavo-ro-
mâne cu traducere interlineará și n-au avut în vedere domeniile variate
ale literaturii în care se întâlnesc astfel de texte. Toți cercetătorii amintiți
mai sus au luat în considerație numai textele religioase slavo-române și

ITY
nici măcar pe acestea în întregime. Or, domeniile în care s-au scris texte
bilingve sînt numeroase și depășesc cadrul religios. Iată textele slavo-
române cu traducere interlineará pe care le cunoaștem, repartizate pe

S
domenii: ER
1) Texte biblice: Psaltirea, Apostolul, Evanghelia (la lista
lor, alcătuită de Șt. Ciobanu, sînt de adăugat Apostolul (fragmentar)
Iorga și Apostolul Cardaș).
IV

2) Ca z a nii: Cazania Iorga (fragimeb,tHr^) 14.

UN

3) Texte religioase apocrife: Scriptură de la Domnul

Hristos căzută în piatră din ceriu din Codicele de la Ieud15, Legenda Sf.
Sisin și textul Să neștire buru creș^'iru din Codex Sturdzanus16.
4) Texte iuridice: Pravila ritorului Lucaci (ms. sl. Ac. nr.
AL

692)17.
5) Cărți populare: Floarea darurilor (ms. Ac. nr. 4620)18.
TR

Cum textele slavo-române înșirate mai sus au o structură asemănă­

toare (versiune slavă segmentată și urmată, după fiecare fragment, de
corespondentul românesc) e limpede că această structură trebuie expli­
EN

cată într-un singur fel pentru totalitatea lor. Nu putem admite că un

anumit motiv a dictat fragmentarea textelor în cărțile bisericești și
/C

altul în cărțile laice sau în cele religioase apocrife ori juridice. Dacă
recunoaștem justețea acestui punct de vedere, atunci teoriile de sub b)
și c) nu mai pot fi reținute (ele au împotriva lor și altfel de obiecții, cum
SI

am văzut mai sus). Rămîne, așadar, să acceptăm teoria lui Șt. Ciobanu și
să admitem că textele bilingve ■ erau un fel de juxte folosite în învăță-
IA

mîntul bisericesc sau laic. Diferențele dintre versiunea slavonă și cea ro-
U

11 Vezi P. P. Panaitescu, op. cit., p. 128.

BC

12 Șt. Ciobanu, op. cit., p. 44.

13 BRV, I, p. 63.
14 Vezi N. Iorga, Ctteva documente ..., p. 7 — 15.
15 Texte de limbă din secolul XVI. III. Manuscript de la Ieud, București, 1925, p.l — 28.
16 Cuvente den bătrtni, II, București, 1879, p. 261 — 298 și 73 — 87.
17 P. P. Panaitescu, op. cit., p. 176 ; I. Rizescu, Un text puțin cunoscut de drept vechi
românesc, în Omagiu lui Al. Rosetti, București, 1965, p. 767 — 770.
18 P. P. Panaitescu, op. cit., p. 110 — 111 (cota ms. notată greșit 6420); N. Smochină,
O traducere românească din secolul al XV-lea a cărții „Floarea datutilor”, în „Biserica ortodoxă
română”, LXXX, 1962, nr. 6-7, p. 711^—^7^41.
 ION GHETIE 4
78

mânească, care se constată uneori (subliniem acest. cuvînt, deoarece în

majoritatea cazurilor versiunile coincid), nu constituie un argument inata­
cabil împotriva acestei teorii. Din capul locului trebuie să amintim că
traducătorii români din secolele al XVI-lea și al XVII-lea cunoșteau destul
de rău slavona și de aceea redau textul slavon cum se pricepeau (adică
cu greșeli). în plus, nu trebuie să ne închipuim că pe textele - bilingve *își
însușeau elevii primele elemente de limbă slavonă. La ele *se apela în-

RY
tr-un stadiu ceva mai înaintat al procesului de învățămînt, cînd se putea
trece la o interpretare mai liberă a textului slav 19. Cînd spunem acest
lucru, ne gîndim mai ales la textele literare propriu-zise (aici putem încadra

RA
nu numai cărți ca Floarea darurilor, ci și scrierile apocrife), care urmau,
după toate probabilitățile, cărților de lectură bisericească (Psaltirea,

LIB
Apostolul și, mai rar, Evanghelia). Ele alcătuiau lectura literară a tinerilor
învățăcei și presupuneau o anumită cunoștință dobîndită a slavonei,
în cadrul lecturilor din toate aceste cărți (religioase sau nu) se putea
urmări și o anumită interpretare stilistică (dacă termenul nu sună prea

TY
pretențios) a termenilor sau a frazelor slavone. O dovadă în acest
sens o constituie prezența a două cuvinte - sau grupuri de cuvinte

SI
românești pentru redarea echivalentului slavon (în Psaltirea de la
Mehadia). împărtășim părerea lui Șt. Pașca că astfel de glosări duble
ER
au un evident caracter școlăresc 19 20. Tot în școli erau folosite și „juxtele”
juridice bisericești. Faptul că pravila din 1581 e alcătuită de Lucaci,
IV
„ritorul și sholasticul” școlii (seminarului) de pe lingă mănăstirea Putnei
pledează în acest- sens. Evident, toate aceste cărți puteau fi folosite (și
UN

desigur erau folosite) și în afara școlii, pentru consolidarea și împros­

pătarea cunoștințelor de slavonă cîștigate.
Admițînd că textele slavo-române cu traducere interlineará erau
AL

destinate nevoilor didactice nu înseamnă că, în subsidiar, unele dintre ele

(cele religioase) nu puteau avea și o altă destinație. Astfel, în măsura în
care textul românesc era distins, prin culoarea cernelii, de cel slavon, Apos­
TR

tolul sau Psaltirea puteau fi folosite, în lipsă de ceva mai bun, și la lectură
sau cîntare în biserici. De asemenea, tipărind Psaltirea slavo-română
EN

din 1577, Coresi demonstra totodată și caracterul canonic al traducerii

românești pentru cei ce ar fi avut îndoieli în aceestă privință și și-ar fi
dat osteneala să confrunte seriile de fragmente de text alternativ slavon
/C

și românesc. Scopul ințial și* fundamental al tuturor textelor slavone cu

traducere românească interlineará rămîne însă cel didactic.
SI

în încheiere, vrem să arătăm că, acceptînd explicația lui Ciobanu,

nu . ne alăturăm, totuși, opiniei sale că primele texte românești au fost
IA

bilingve, cu versiunea slavă urmată de traducerea românească- interli­

neará, și că din asemenea texte au fost desprinse ulterior toate traducerile
românești ale cărților sfinte din secolul al XVI-lea. Aceasta este o altă
U

problemă, asupra căreia nu ne pronunțăm în momentul de față.

BC

19 Cf. Șt. Ciobanu op. cit., p. 41 — 42, N. Iorga, Istoria învățămtntului românesc, Bucu­
rești. 1928, p. 13. Nu ni se pare nefolositor să arătăm cutn descrie I. Budai-Deleanu (Trei viteji,
cîntul I, str. 19 — 20), procesul de învățămînt în vechea școală românească, prin care el însuși
trecuse : „Cînd fu mărișor îl dede la carte /Unde într-o iarnă pănă la psaltire/ Ajunsă și acum nu
era departe, /De la glasul treti - ... Destul că învăța ca șt trei alalții/ Ș-acum cetisă toată
Alexoadria...” ' '
20 Loc. cit., p. 84: