1. Cum poate fi definit conceptul de competenta in dreptul internațional privat?

Ce alte
denumiri mai poarta aceasta notiune?
Competenţa în dreptul internaţional privat reprezintă abilitatea conferită de lege
instanţelor unui stat în raport cu instanţele celorlalte state, de a soluţiona litigiul civil
cu element de extraneitate.
Competenţă generală sau competenţă internaţională de atribuire
2. Ce este forul de necesitate?
Instanţa română de la locul cu care cauza prezintă o legătură suficientă devine
competentă să soluţioneze cauza, deşi legea nu prevede competenţa instanţelor române, dacă
se dovedeşte că nu este posibilă introducerea unei cereri în străinătate sau că nu se poate
pretinde în mod rezonabil ca ea să fie introdusă în străinătate.

3. Enumerati 3 efecte ale stabilirii instantei competente sa solutioneze litigiul cu element de

extranietate:

Determinarea instanţelor competente atrage după sine aplicarea unui anumit

sistem de DIP, pentru că instanţele competente vor aplica normele conflictuale ale
statului căruia îi aparţin.
Determinarea instanţelor competente determină şi stabilirea normelor de
procedură aplicabile, care sunt diferite de la o ţară la alta.
Soluţia litigiului poate diferi în funcţie de statul ale cărui instanţe vor soluţiona cauza
cu element de extraneitate, chiar dacă normele conflictuale ar fi identice. Aceasta se întâmplă
deoarece legile la care trimit normele conflictuale pot fi diferite de la un stat la altul.
4. Care sunt cele trei tipuri de izvoare juridice formale care contin norme de competenta
internationala obligatorii pentru instantele romanesti.
Tratatele internationale
Regulamentele Europene
Codul de procedura civila
5. Normele de competenta internationala sunt norme conflictuale? Ce inseamna norma de
competenta exclusiva?
Normele de competenţă în DIP nu sunt norme conflictuale, ci de aplicare imediată , ce
se aplică direct raportului juridic litigios, înainte de momentul determinării legii aplicabile
procedurii litigioase şi înainte de aflarea normei apte să soluţioneze conflictul de legi ridicat
de acel raport de drept privat cu element de extraneitate.

Normele de competenţă internaţională exclusive proclamă că numai

autorităţile unui stat (cel căruia îi aparţin şi normele de competenţă internaţională)
sunt abilitate să soluţioneze anumite litigii de DIP, în vreme ce normele de
competenţă relativă instituie competenţa jurisdicţională a autorităţilor statului
respectiv asupra unor litigii de DIP, acceptând însă şi competenţa autorităţilor altor
state.
Competenţa exclusivă are un caracter absolut în sensul că normele de
competenţă exclusivă se impun cu forţă obligatorie atât părţilor cât şi instanţei de
judecată, derogarea de la aceste norme prin convenţii de prorogare încheiate de
părţi fiind nulă. De asemenea, hotărârile pronunţate de instanţele străine în litigii
de competenţa exclusivă a instanţelor unui stat nu vor fi recunoscute şi nici
executate silit pe teritoriul acelui stat
6. Care este situatia in care instantele romane sunt competente sa judece un litigiu
civil cu element de extranietate care are mai multi parati?
În cazul mai multor pârâţi (situaţie denumită şi litisconsorţiu subiectiv pasiv),
instanţele române sunt competente, conform art. 1.066 alin. (2) Cod procedură
civilă, dacă unul dintre pârâţi îşi are reşedinţa obişnuită, sediul principal sau secundar
sau fondul de comerţ pe teritoriul României.
7. Trei situatii de competenta exclusiva in materie patrimoniala
litigii privind drepturi reale imobiliare sau închirierea de imobile situate în România;
litigii privind constituirea, nulitatea, dizolvarea persoanelor juridice cu sediul în
România sau privind validitatea deciziilor luate de organele acestor persoane
juridice.
itigii privind validitatea înregistrărilor făcute în registrele publice ținute în România;
8. Explicati cele doua tipuri de prorogare de competenta internationala
Prorogarea de competență poate fi voluntară expresă (se încheie o convenție de
alegere a forului) și voluntară tacită (pârâtul se prezintă în fața forului sesizat și
formulează apărari pe fond, fără să-i invoce necompetența)
părţile (indiferent de domiciliul lor) pot conveni, printr-o convenţie, competenţa unei
instanţe sau a instanţelor dintr-un stat membru asupra unui
litigiu ce a survenit sau poate surveni în legătură cu un raport juridic
patrimonial determinat. Această competenţă jurisdicţională internaţională este
exclusivă, cu excepţia convenţiei contrare a părţilor.
Pentru a fi validă, convenţia atributivă de competenţă jurisdicţională
internaţională trebuie să îndeplinească condiţiile de fond impuse de legea statului
membru ale cărui instanţe devin competente. Condițiile de fond avute în vedere
pentru validitatea convenției sunt cele reglementate de legea forului ales
la momentul încheierii convenției sau la momentul sesizării instanței4. În privinţa
condiţiilor de formă, convenţia este validă dacă îndeplineşte una din următoarele
cerinţe:
a) formă scrisă (se asimilează acestei forme şi comunicarea electronicăce
permite consemnarea durabilă a convenţiei);
b) forma verbală cu confirmare scrisă;
c) forma conformă cu obiceiurile statornicite între părţi;
d) forma conformă cu uzanţa din comerţul internaţional pe care părţile o cunosc sau
ar trebui să o cunoască şi care este notorie şi respectată cu regularitate de către
părţile la contractele de tipul pe care îl implică domeniul respectiv.
Dacă pârâtul, se prezintă în faţa instanţei române ce l-a citat (deşi aceasta nu
era competentă internaţional) şi formulează apărări pe fond, fără a invoca excepţia
de necompetenţă până la terminarea cercetării procesului, atunci instanţa română
devine singura competentă să judece cauza respectivă, cu excepţia situaţiilor în care
legea română prevede altceva. Însă, prorogarea de competenţă poate fi respinsă de
instanţele române (împreună cu cererea), dacă litigiul nu prezintă nicio legătură
semnificativă cu România (fapt apreciat din ansamblul circumstanţelor).

9)Doar în trei situaţii expres prevăzute, instanţa română poate judeca litigiul
respectiv,în ciuda convenţiei arbitrale:
 atunci când pârâtul nu a invocat convenţia de arbitraj până la primul
termen la care a fost legal citat (reamintim că potrivit art. 208 alin. (1) şi 201
Cod procedură civilă, , întâmpinarea este obligatorie şi se depune în termen de 25
de zile de la comunicarea cererii de chemare în judecată). Instanţa poate proceda la
judecarea litigiului numai dacă tribunalul arbitral nu a fost sesizat cu tranşarea
litigiului respectiv. În caz contrar, tribunalul arbitral va avea prioritate în
soluţionarea cauzei, conform art. 1119 Cod procedură civilă;
 atunci când instanţa constată c ă respectiva convenţie de arbitraj este fie
caducă, fie inoperantă. Acest caz de inopozabilitate a compromisului (clauzei
compromisorii) este o transpunere în Codul de procedură civilă român a art. II pct. 3
al Convenţiei pentru recunoaşterea şi executarea sentinţelor arbitrale străine (New
York,10 iunie 1958);
 Şi, în sfârşit, atunci când, din cauze imputabile în mod vădit pârâtului,
tribunalul arbitral nu se poate constitui.
10. Competenţa preferenţială a instanţelor române conform Codului de procedură
civilă:
1. locul unde a luat naştere sau trebuia executată (chiar în parte) o obligaţie
contractuală se află în România.
2. Locul unde a intervenit un fapt juridic care naşte obligaţii extracontractuale
sau unde se produc efectele acestuia se află în România
3. se încearcă ocrotirea în străinătate a proprietăţii intelectuale a unei persoane
cu reşedinţa obişnuită în România (cetăţean român sau apatrid). Excepţie:
existenţa unei convenţii de alegere a forului.
4. părţile sunt străini, obiectul litigiilor fiind reprezentat de drepturi patrimoniale
privind bunuri sau interese ale unor persoane din România. Pentru ca instanţele
române să dobândească această competenţă este necesar acordul expres al părţilor.
5. este vorba despre răspunderea civilă pentru prejudiciile cauzate de produse
originare din România