Hortensia PAPADAT BENGESCU - biografie - (opera si scrierile)

n. 8 dec. 1876, com. Ivesti, jud. Galati - m. 5 mart. 1955, Bucuresti.

Prozatoare si autoare dramatica.

Fiica a ofiterului Di-mitrie Bengescu si a prof. Zoe (n. Stefanescu). Tatal e

frate cu dramaturgul (si generalul) G. Bengescu-Dabija.

Primeste, din familie, o frumoasa educatie muzicala si literara (indeosebi

franceza); prin unchiul ei, atrasa de teatru. Studii la un pension de fete,
"Bolintineanu", din Bucuresti (1887-1894). in ciuda dorintei de a continua
studii superioare (la Paris), renunta, datorita prejudecatilor timpului si
dragostei materne "excesive". Replica acestei renuntari fortate este casatoria
cu magistratul N. N. Papadat (cea 1896), om mult mai varstnic, cu care nu va
putea realiza comuniunea afectiva si intelectuala dorita.

O lunga perioada de greutati (cinci copii) si nemultumiri, cu peregrinari prin

diverse orase de provincie (Turnu-Magurele, Buzau, Focsani, Constanta,
Galati) ii dau sentimentul dezolant de solitudine si captivitate. Imposibilitatea
comunicarii spirituale cu un sot refractar preocuparilor ei intelectuale
deturneaza nevoia de confesiune in lungi epistole catre o prietena scriitoare,
Constanta Marino-Moscu, care o indeamna sa treaca la scrisul literar.
inceputuri in lb. franceza. Debut, in 1912, cu un necrolog la moartea actorului
Petre Liciu, in ziarul monden La Politique (semnand Loys); adevaratul debut e
insa inceputul colaborarii la Viata Romaneasca (1913), cu poemul in proza
Viziune, urmat de suita prozelor lirice. Remarcata si incurajata de G.
Ibraileanu si G. Toparceanu, se ataseaza cercului iesean, indeosebi de
mentorul sau critic (cu Ibraileanu intretine un foarte interesant dialog
epistolar intre 1914 si 1923), dar si cu D. D. Patrascanu, C. Stere s. a. In
1914, Premiul rev. Femina, pentru poezia in lb. franceza La mer. Toate
acestea alcatuiesc conditiile contradictorii care isi lasa amprenta asupra
configuratiei psihice a marii scriitoare: "autobiografia mea literara si cea
personala se confunda inextricabil." Debut editorial cu voi. de proze scurte
Ape adanci (1919), comentat favorabil de G. Ibraileanu, dar remarcat si de T.
Vianu, in Sburatorul. Urmeaza drama Batranul (1920), apoi voi. de proza
Sfinxul (1920), Femeia in fata oglinzii (1921), Balaurul (1923). Acesta din
urma, rod al unei experiente traite in timpul primului razboi mondial, ca sora
de caritate in gara Focsani (1916-1917), marcheaza si cotitura prozatoarei
catre observatia exterioritatii. Romanul Adrianei (1924), Romanta provinciala
(1925) si Desenuri tragice (1927) extind formula asupra unei geografii si
tipologii citadine, tot mai obiectivata. Noua formula o apropie de cercul
"Sbura-tonilui", de care va ramane definitiv legata. ,Apartin acum unei
 grupari literare. Acei ce nu cunosc gustul izolarii, nu cunosc nici pretul unei
ambiante. " Simte, in continuare, nevoia unei autoritati critice; o va gasi, in
mod fericit, in persoana lui E. Lovinescu, care o indeamna spre abordarea
romanului. Fecioarele despletite (1926) este primul pas pe acest drum, fiind
si prima parte a unui ciclu epic construit din mers, "cronica a familiei" Hallipa:
Concert din muzica de Bach (1927), Drumul ascuns (1933), Radacini (1938),
Straina (1946, pierdut), intre aceste voi., mai scrie Logodnicul (1935), roman
autonom, si, in ultima faza de "creatie, romanul Fetita (ms). in 1930, rev.
Tiparnita literara ii consacra un nr. omagial, subliniind dimensiunea
europeana a operei. In 1933, dupa pensionarea sotului ei, se stabileste, cu
familia, in Bucuresti. La 60 de ani primeste Marele Premiu al S.S.R. (1936),
votat de un juriu format din L. Rebreanu, T. Arghezi, Perpessicius, Al.
Busuioceanu si S. Ciocules-cu. Premiul National pentru proza (1946) consacra
o creatie de fapt incheiata. Cateva, rare, interventii publicistice postbelice mai
amintesc existenta scriitoarei, atinsa de o boala indelungata si penibila, care
o rapusese psihic inaintea disparitiei fizice (1955). P.-B. poate fi considerata
drept cel mai modern dintre prozatorii nostri din prima jumatate a veacului
XX: creatoare a unui teritoriu romanesc inconfundabil, cu o bogata existenta
ina-parenta, populat de personaje bantuite de obsesii, nevroze, stari psihice
anormale si totusi situate in marginile - largite - ale normalitatii, asa cum
evolutia mentalitatilor a sfarsit prin a le accepta. Fara sa se bucure, in timpul
vietii, de o prea mare audienta, apreciata doar de critica vremii, aceasta, in
cele mai multe ocazii, superlativa, opera era destinata unei penetratii lente,
sfarsind prin a-si cuceri (din deceniul al saptelea) o tot mai sigura receptare.

De la notatia lirica a primei scrieri literare, scurta compozitie Viziune, pana la

obiectivitatea intinsului roman Radacini, scriitoarea strabate spatiul enorm
care desparte perspectiva microscopica asupra personajului de perspectiva
larg deschisa asupra unei intregi lumi fictive de o mare bogatie si coerenta
interioara. Asadar, dupa cum s-a observat de atatea ori, opera sa cuprinde
doua faze distincte: prima, lirica si confesiva (Ape adanci, Sfinxul, Femeia in
fata oglinzei, Balaurul, Romanta provinciala. Deserturi tragice), cea de-a
doua, obiectiva, de ampla constructie romanesca (ciclul Hallipilor,
Logodnicul). Semnificativ este faptul ca si in aceasta din urma perioada de
creatie - de o rece distantare, dupa opinia criticii -, modalitatea narativa a
pastrat minutia descriptiva a perioadei anterioare. Fenomenul se explica prin
unitatea conceptiei sale asupra realitatii, intelegand prin realitate un lent si
amplu proces de formare a fiintei umane. Faptele sunt retinute doar in
masura in care actioneaza, chiar imperceptibil, asupra sensibilitatii. A scrie
inseamna a urma santul subtire pe care contactul cu lucrurile si cu oamenii 1-
a creat in materia permeabila si adanca a sufletului. Creatia este descifrarea
acestei melodii unice pentru fiecare individ in parte. Schita Viziune - din
multe puncte de vedere graitoare pentru ce a urmat - recupereaza unul
dintre aceste momente aparent nesemnificative, avand, de fapt, consecinte
definitive asupra unui intreg destin: "La incrucisarea unui drum, unul langa
altul trecuse de-abia atingandu-si mana, si a ei ramasese arsa. Atat fusese"
Un simplu contact, evanescent, al epidermelor, si urma se imprima si se
adanceste in imaginar pentru totdeauna. Lirismul nuvelelor de inceput
provine din aceasta patimasa fixare aupra cate unui detaliu, pe care analiza il
impresoara, redandu-i cele mai fine nuante si ecouri. Din aceasta tehnica
provine si impresia de stereoscopie. Insistenta asupra unui singur fapt,
dinamismul pur verbal sau senzitiv duc la un rezultat la care proza europeana
a ajuns dupa cateva decenii, prin noii romancieri: disparitia imaginii sub
fluxul descrierii. Proza aceasta poematica, alimentata de aparent neglijabile
intamplari traite: voluptatea unei cufundari in valuri, spaima unei aplecari
peste o balustrada, o iubire imaginara pentru un barbat si el imaginar, Don
Juan, un gest observat la bal, o reflectare fugitiva in oglinda, nu lasa prea
multe sanse cititorului obisnuit cu proza traditionala. P.-B. este, astfel, inca
de la inceput, autoarea unei opere scriptibile: nesupusa nici unui model,
proza sa, in care predomina descrierea analitica, perspectiva mozaicata
asupra realitatii, insistenta asupra fragmentului, opereaza modificari
substantiale in actul lecturii. Desi productia sa "lirica" nu sta, valoric, la
inaltimea scrierilor ulterioare (exista inca stangacii - povestirea Pe cine a iubit
Alisia? este narata intr-un limbaj in intregime fals), ea constituie totusi, in
sine, o experienta unica si originala, fiind in acelasi timp si un exercitiu
analitic - o galerie de portrete reutilizabile in substanta marii constructii
romanesti. In prima perioada, un loc aparte il ocupa Balaurul. Sub impresia
covarsitoare a unei realitati dramatice - succesiunea convoaielor de raniti,
acum accentul se deplaseaza intr-o oarecare masura de pe observarea
narcisica a unor procese psihice individuale catre spectacolul exterior al unei
umanitati degradate de suferinta, sublima in durerea ei. Memorabile sunt
despartirea celor doi soldati rusi, tragedia omului cu inima dezvelita,
traversarea "Balaurului", trenul intesat cu raniti. Calvarul Laurei, personajul
principal, sora de caritate, corespunde in realitate unei purificari: lepadarea
temporara a propriei subiectivitati, intoarcerea privirii de la sine spre ceilalti.
Aceasta este transformarea prin care trece, de altfel, si scriitoarea. Conceptia
ei asupra vietii sufletesti, ca suma a tuturor amprentelor pe care le lasa
convietuirea cu semenii si cu lucrurile, o conduce la ideea trupului sufletesc.
Ideea exista, implicit, si inainte de scrierea romanului Fecioarele despletite,
unde insa o vom gasi expusa si reluata de cateva ori de catre Mini, personajul
feminin din unghiul caruia se face scrierea majoritatii evenimentelor. Trupul
sufletesc este forma pe care o ia sensibilitatea la un moment dat. Descrierea
lui inseamna descoperirea locurilor vulnerabile ale acestei sensibilitati
ascunse: inconstientul, de a carui existenta scriitoarea ia contact, probabil, si
prin literatura vremii, si prin indelungata meditatie asupra propriei vieti
sufletesti. Asimilarea activitatilor psihice cu material-corporalul, cu obscurele
fenomene patologice, aberante, este inca un aspect prin care P.-B.
prefigureaza evolutia ulterioara a literaturii europene. G. Calinescu ii reprosa in
Istoria tocmai lipsa planului cosmic din existenta personajelor, adica a
factorului propriu-zis romantic, fara a banui ca in chiar aceasta lipsa si in
aceasta deplasare a interesului romanesc sta marea descoperire a autoarei.
Trupul sufletesc poate fi si este aproape intotdeauna diferit de trupul fizic, asa
cum se intampla in cazul lui Rim: "Mini hotari, dupa privirea de ansamblu, ca
doctorul Rim ca si atatia avea un trup sufletesc care contrazicea pe celalalt.
Arareori cele doua trupuri se suprapuneau desavarsit, dar asa de mare
contrast era totusi ceva rar. Cu un creion fin in degetele cugetarei, Mini facea
un desen in care trupul sufletesc al lui Rim, plin de ispite, iubitor de alcov si
par-fumuri, nevoit sa-si exteriorizeze aptitudinile pasionale prin fizicul
aceluiasi Rim, facea contorsiuni disperate si comice." Existenta unui alt trup,
unei alte sensibilitati cu alta viata, secreta, profunda, implica inventarea unei
metode apte sa aduca in lumina ceea ce ramane intotdeauna pastrat in
umbra, asa incat P.-B. este nu numai creatoarea unui spatiu romanesc inedit,
ci si autoarea unei adecvate hermeneutici literare de recuperare a lui. Nu
exista personaj important in ciclul Hallipilor care sa nu posede in trecut, la
"radacini", un amanunt tainuit, rusinos, generator al unei biografii duble,
paralela cu cea cotidiana: Lenora a nascut-o pe Mika-Le" dintr-o legatura
intamplatoare, extraconjugala, Sia este rezultatul unei aventuri de tinerete
dintre Lica si Lina, doctorul Walter a fost amantul opulentei Salema Efraim,
feminista Nory isi da seama, in urma unei incercari ratate, ca este frigida
Fiecare comportament are o explicatie a lui, precisa. Fiindca explicatia nu
vine decat tarziu, reactiile unor personaje apar in ochii semenilor sau in ochii
cititorului misterios disproportionate fata de cauzele care le-au provocat, daca
nu chiar de-a dreptul nemotivate.

Destainuirile ulterioare, demascarile accidentale, perspicacitatea vreunui

personaj arunca noi lumini asupra paginilor anterioare, semnificandu-le
retrospectiv. Periodica reintoarcere asupra trecutului este una dintre
caracteristicile tehnicii sale de constructie a personajului, pe deplin evidenta
in Radacini. Reintoarcerile produc adevarate lovituri de teatru: nimeni nu este
ce pare a fi, chipurile multiple ale aceluiasi personaj pot foarte bine sa
coexiste. Buna Lina adapostea in sine o fiinta supusa si concesiva (de unde si
adjectivul devenit nume), alaturi de alta neinduplecata si razbunatoare.
Relativizarea personajului, contradictia interioara, caracterizarea lui treptata,
procesuala aduc in literatura noastra aceleasi innoiri pe care le-au adus
Marcel Proust, James Joyce si Virginia Woolf in literatura europeana. Lipsa de
miscare epica, remarcata cu insatisfactie de unii critici ai vremii, este numai
in parte adevarata. intr-adevar, sunt putine intamplari in romanele sale.
Putine, din punctul de vedere al cititorului obisnuit cu vechiul model de
discurs realist. Exista insa o puzderie de intamplari marunte, care, puse cap
la cap, transforma pe nesimtite o situatie in alta, contrara sau doar diferita.
Marea arta a scriitoarei consta in a da impresia de static, atunci cand, de
fapt, opereaza o schimbare in adancime. Raporturile dintre Coca-Aim6e si
Walter, tatal ei vitreg, evolueaza cu o infinita lentoare, astfel incat, dupa
moartea Lenorei, casatoria celor doi, imposibil de imaginat la inceputul
romanului, pare la sfarsitul lui un lucru firesc, necesar chiar. Putem spune,
prin urmare, ca si la nivelul naratiunii, P.-B. a produs mutatii importante.
Tematic, opera sa a introdus sistematicul literatura noastra cazurile atipice,
maladive, incestuoase, cu un psihic aberant. Costel din Logodnicul se
insoteste cu Ana, sora sotiei sale plecate de mai mult timp in cautare de noi
aventuri; aceeasi Ana, impreuna cu cele doua surori mai mici, accepta
propunerile unchiului bogat la care locuiesc; Aneta coboara spre limita
inferioara a comportamentului erotic; refuzata de toti barbatii, ajunge sa
imparta flori in tramvai in cautarea unui amant, ce nu se lasa sedus. Relatiile
dintre soti sunt asezate de cele mai multe ori la cele doua extreme: ori
exacerbari senzuale (Lenora, Zaza, Ada), ori inexistente (Rim, Gina - Dinu
Delescu din drama Batranul, Simona - Ian Balli din drama A cazut o stea).
Complexul lui Daphne al refuzului oricarei atingeri masculine, este -in mod
semnificativ - extrem de puternic. Sa ne oprim acum asupra principalului
topos din ciclul Hallipilor: salonul (si existenta mondena). Cu snobismul si
nonsalanta lui trucata, cu libertatile si tabuurile lui, salonul este, surprinzator,
scena de manifestare a tuturor intimitatilor. Noutatile de orice fel, strigate in
gura mare, devin - inevitabil - fapte publice. O anumita optiune tematica
impune automat o compozitie adecvata. Naratorul nu stie mai mult decat
personajele sale. De aici, necesitatea colportajului, a confesiunii si a
reamintirii. Daca in Fecioarele despletite naratorul si-a ales un singur punct
de vedere, Mini, in prezenta careia aveau loc toate evenimentele si se
transmiteau toate informatiile, in romanele care au urmat, scriitoarea a
renuntat la aceasta modalitate de narare, stanjenitoare prin ingustimea
campului de perceptie, preferand sa multiplice perspectivele. De fiecare data
insa, naratorul urmeaza un anumit personaj. Multiplicarea perspectivelor si
viziunea prin optica personajului au cateva consecinte imediate, de mare
importanta: intensificarea, curios, a impresiei de obiectivitate, apelul masiv la
discursul indirect liber (P.-B. dovedeste o adevarata virtuozitate in folosirea
limbii vorbite), imbinarea polifonica in cuprinsul romanelor a mai multor
limbaje ("caut ceea ce ma poate lamuri din tumultul glasurilor suprapuse").
Aceasta "descentrare" -alt element de modernitate - a putut sa dea la un
moment dat impresia falsa de neorganizare a materiei epice (pentru a
inlatura aceasta impresie, unii cercetatori ai operei au cautat, fortand uneori,
simetrii intre personaje). Cu toate acestea, unitatea romanelor nu se pierde.
Astfel, in Concert din muzica de Bach, capodopera scriitoarei, coexista in
acelasi spatiu o diversitate extraordinara de medii si de tipuri umane. De la
Sia pana la Elena Draga-nescu distanta este enorma. in cele 200 de pagini
intalnim alaturi de buna Lina pe Nory Baldovin, alaturi de printul Maxentiu pe
Lica Trubadurul, alaturi de Marcian pe Rim; muzica geometrica a concertului
de Bach, garantand posibilitatea unor zone subiective inalt purificate de
impulsuri imunde, chinuitoare, sta in vecinatatea celor mai abjecte complaceri
morale. Si totusi, convergenta textului este uimitoare. Toate personajele sunt
cuprinse in trei grupuri - al Rimilor, al printesei Ada si al Elenei Draganescu -
inegale ca pondere in roman: familia Rim se afla in prim-plan, celelalte doua
in plan secund. Marea ingeniozitate compozitionala a scriitoarei face ca
structura romanului sa fie analoaga unei sonate clasice. Titlul are astfel o
multipla acoperire. Fiecare grup functioneaza ca o tema muzicala. Elementul
tonal, centrul de gravitatie al intregului ansamblu, este - in mod neasteptat -
Lica Trubadurul. inca din Fecioarele despletite el indeplinea acest rol: "Pe
scara, la intrare, Lica Trubadurul fusese elementul de legatura care facuse din
ei un «trio-allegretto»". Aici Lica uneste cele trei grupuri intr-o inextricabila
tesatura romanesc-muzicala (numele de Trubadur indica de altfel natura si
functia personajului, cat se poate de clar). De Rim, el este legat printr-o
poveste mai veche, tinuta secret, episodul pasager cu buna Lina, sfarsit, cum
se stie, prin conceperea Siei. Acestei legaturi i se adauga alta - plasarea Siei
in casa cea noua a Rimilor. Tema principala va suferi insa grave modificari,
alterata de intruziunea factorului neprevazut Sia se lasa sedusa de Rim; Lina
afla si e obligata acum sa-si marturiseasca greseala de tinerete, cu speranta
ca forteaza astfel ruptura celor doi. Momentul de mandrie stupida a
barbatului ("-Dumneata, madam, ai crezut ca traiesti cu prostii!") asaza intre
cei doi soti o ura definitiva. Intalnindu-se intamplator cu echipajul printului
Maxentiu, Lica are prilejul sa o vada pe Ada si sa fie vazut de ea. Cu ganduri
amoroase, Ada il angajeaza ca maitre-dresseur. In felul acesta, Lica, nota
tonala a ansamblului, este introdus si in al doilea grup, in a doua tema
muzicala a romanului. Dar cum amantul are nevoie de o carte de vizita, el
trebuie acceptat si in cercul muzical al Elenei. Iata-1 asadar pe insinuantul
personaj prezent si aici. Intre Rim si palatul Elenei, via Ada, s-a produs astfel
un prim contact. El va fi intarit prin aducerea lui Marcian, o celebritate
muzicala, in casa Elenei, gratie abilitatii Adei. "Toate aceste resorturi - se
spune la un moment dat - erau puse in miscare pentru Trubadurul Lica, la
care nimeni, afara de Ada, nu se gandea si care nu se gandea deloc la
concertul din Bach". O alta legatura intre Rim si familia Elenei se stabileste
direct: Rim este un bun instrumentist, indispensabil reusitei concertului. Dar
Rim intarzie sa vina, sau cand se decide s-o faca lipseste des de la repetitii,
preocupat de Sia, fata lui Lica (iarasi Lica!). Cercul s-a inchis. "Temele" se
inlantuie si se suprapun neincetat intr-un dinamism ce asteapta o rezolvare,
un final, iar finalul uneste toate existentele intr-o dezvoltare simultana,
polifonica, la inmormantarea Siei, si le ravaseste. Elena renunta in fine la
corectitudinea ei inghetata, incurajand apropierea lui Marcian. Ada ramane
vaduva si are serioase intentii cu privire la Lica. Lina si Rim sunt pe cale de a
divorta. Pentru ultima oara, in biserica, ei au astfel prilejul sa locuiasca
acelasi stramt spatiu, scaldati deopotriva de revarsarea muzicii lui Bach.
Compozitia este impecabila; fiecare personaj, nici prea complicat si nici prea
sumar, este o piesa perfect conturata si perfect functionala in aceasta
geometrie muzicala. O caracteristica esentiala a artei scriitoarei este
detasarea ironica a povestitorului de lumea reprezentata, atitudine insotita de
o paradoxala complacere in acea lume. Logodnicul probeaza in chipul cel mai
evident afirmatia de mai sus. Mediul social si uman difera aici. Salonul e
inlocuit cu demisolul, printii si muzicienii -cu micii slujbasi si fetele cu statut
dubios. Modestul fante bucurestean venit din provincie, Costel Petrescu,
esueaza buimacit intr-o casatorie pusa la cale de altii, alegandu-se cu o
nevasta si cu o cumnata parasite de un unchi bogat candva, acum falit. Cu
alte planuri si gusturi, nevasta pleaca si vine din cand in cand, in timp ce
Costel si Ana, cumnata, isi continua traiul in comun. Inevitabilul se produce
(daca nu hotaraste altcineva pentru Costel, hotaraste intamplarea) si cei doi
devin amanti. In urma unei intoarceri neasteptate a sotiei, care banuieste
situatia. Ana incearca sa se sinucida. Rateaza, dar se alege cu un ulcer grav
(dupa cat se pare). Cu o bolnava in grija, cu o stare civila nedecisa, cu o
existenta precara si fara orizont, Costel reprezinta, cum s-a spus, primul
personaj existentialist, avant la let-tre, din literatura noastra. Abulic, purtat in
toate directiile de orice si oricine, el este redus la cateva reactii stereotipe,
fiind incapabil sa-si inteleaga conditia si sa o modifice. Dramaturgia are ca
problematica principala, nu intamplator, nepotrivirea conjugala. Dramele
Batranul, Povarnisul (A cazut o stea) si cu atat mai putin Medievala nu au
valoarea romanelor. In teatru, P.-B. nu este o inovatoare. Conflictele sunt
clasice. Replicile, uneori lirice si descriptiv-epice, au totusi alteori vioiciune si
stralucire spirituala. Creatia autentica, revolutionara, a marii scriitoare,
ramane ciclul Hallipilor si Logodnicul. Energia acestei proze, ca si valentele ei
multiple au ramas inca potentiale, deschise spre noi continuari literare si spre
noi interpretari critice.