ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR.

10 BACĂU

PORTOFOLIU ISTORIE

NUMELE ȘI PRENUMELE : Bertalan Andrei

CLASA a VIII-a A
Tema 1
a)Portretul lui Tudor Vladimirescu. Scurtă prezentare a revoluției de la 1821
Tudor Vladimirescu (n. 1780, Vladimir, Țara Românească – 28 mai 1821, Târgoviște, Țara Românească) a fost
o figură emblematică pentru istoria Țării Românești, de la începutul secolului al XIX-lea, fiind conducătorul
Revoluției de la 1821, al pandurilor și domn al Țării Românești.

S-a născut în satul Vladimir, județul Gorj într-o familie de moșneni. A învățat carte și limba greacă în casa
boierului Ioniță Glogoveanu, din Craiova, care a făcut din inteligentul și destoinicul băiat administrator de
moșie și care l-a folosit în afacerile de negoț, mai ales la exportul de vite.

Tudor Vladimirescu și-a constituit o avere prin cumpărare de pământ, făcând comerț pe cont propriu. S-a
emancipat din slujba lui Glogoveanu intrând în rândurile pandurilor - armată cu obligații semipermanente - și
participă la războiul ruso-turc din 1806 - 1812, recompensat de oficialitățile ruse cu Ordinul Sfântului
Vladimir, clasa a III-a

Cunoscător al limbii germane, Tudor Vladimirescu a putut să urmărească problemele politice care se
dezbăteau în presă în capitala Imperiului Austriac. Întors în țară la începutul anului 1815, Tudor a aflat că
garnizoana otomană din Ada-Kaleh, care cutreierase județele Mehedinți și Gorj, distrusese și gospodăria lui
de la Cerneți și îi luase toate bucatele.

Conducătorii eteriștilor au pus la cale un complot pentru a-l îndepărta. Ridicat prin trădare de la Golești la 21
mai, Tudor a fost ucis de șefii eteriștilor la Târgoviște, în noaptea de 27 spre 28 mai, învinuit probabil de
colaborare cu otomanii împotriva eteriștilor.

b) Generația pașoptistă-o generație care a schimbat istoria țării

La Iași, are loc prima mișcare revoluționară pe 27 martie 1848, când cu acordul
domnului Mihail Sturdza are loc o adunare în fața hotelului Petersburg, la care
participă aproape 1000 de persoane

Printre fruntaşi se numără: Lascăr Rosetti, Vasile Alecsandri sau Costache Negri;

Se alcătuieşte programul numit Petițiunea-Proclamație (35 de articole), care

cuprinde printre altele:

1. desfiinţarea cenzurii;
2. responsabilitatea ministerelor;
3. siguranţa persoanei;
 4. reforma învăţământului;
5. eliberarea deţinuţilor politici;
6. alegerea unui noi Adunări Obşteşti;
7. îmbunătăţirea situaţiei ţăranilor.

Programul este moderat, iar, din cauza apropierii de Rusia, el începe cu „Sfânta păzire”
a Regulamentului Organic

Deoarece nu prevede clar împroprietărirea sau măcar emanciparea ţăranilor,

programul nu-i atrage pe aceştia spre revoluţie

Prin urmare, domnului Mihail Sturdza îi este foarte uşor să înăbuşe din faşă această
mişcare, pe 29 martie, când 13 dintre conducători au fost arestaţi şi trimişi spre
Constantinopol. Pe drum, o parte reuşesc să fugă de sub escortă şi vor participa la
evenimentele din celelalte ţări româneşti.

După ce în martie 1848 la Paris, tinerii revoluţionari munteni şi moldoveni

participaseră la evenimentele din capitala Franţei, au hotărât să se întoarcă în ţară şi
să declanşeze revoluţia

Se organizează în luna mai, la Bucureşti, un Comitet revoluţionar din care fac parte
Nicolae Bălcescu, I. Ghica, I.C. Brătianu, C. A. Rosetti, fraţii Golescu, I. H. Rădulescu etc.
Tema 2
a) Alexandru Ioan Cuza
Alexandru Ioan Cuza (sau Alexandru Ioan I; n. 20 martie 1820, Bârlad, Moldova – d. 15 mai 1873, Heidelberg,
Germania) a fost primul domnitor al Principatelor Unite și al statului național România. Prin alegerea sa ca
domn al Moldovei, la 5 ianuarie 1859, și al Țării Românești, la 24 ianuarie 1859, a fost înfăptuită Unirea celor
două principate.

Ales domnitor, Cuza a dus o susținută activitate politică și diplomatică pentru recunoașterea Unirii
Moldovei și Țării Românești de către Puterea suzerană (Imperiul Otoman) și Puterile Garante și apoi pentru
desăvârșirea Unirii Principatelor Române prin înfăptuirea unității constituționale și administrative. Aceasta s-
a realizat în ianuarie 1862, când Moldova și Țara Românească au format statul român unitar modern,
adoptând oficial numele de România, cu capitala la București, cu o singură adunare și un singur guvern.

În anul 1866, o largă coaliție a partidelor vremii, cunoscută sub denumirea de Monstruoasa
Coaliție din cauza orientărilor politice diferite ale membrilor săi, l-au forțat pe Alexandru
Ioan Cuza să abdice.

Alexandru Ioan Cuza s-a născut la Bârlad, fiind fiul ispravnicului Ioan Cuza, proprietar de
pământ în județul Fălciu, și al Sultanei (sau Soltana), membră a familiei de origini fanariote
Cozadini.

A învățat carte mai întâi la Iași, în pensionul francez al lui Victor Cuenin (la fel ca și
Mihail Kogălniceanu și Vasile Alecsandri), viitorii lui colaboratori. Apoi la Paris, unde și-a
luat bacalaureatul în litere în 1835, la Sorbona, diploma fiind semnată de Francois Guizot,
ministrul instrucțiunii publice, obținând calificative lăudabile. Studiaza la Facutatea de Drept
pentru 2 ani, pe care nu o termină fiind obligat să se întoarcă în țară. În țară își continuă
studiile împreună cu fratele său Dimitrie, la Academia Mihăileană.

Alexandru Ioan Cuza a încetat din viață la 3/15 mai 1873, la Hotelul Europa din Heidelberg, în
vârstă de 53 ani, ca urmare a unei puternice răceli, fiind suferind însă și de o boală mai
veche (astm) precum și de unele tulburări ale ficatului și inimii.
 Mihail Kogălniceanu
Mihail Kogălniceanu (n. 6 septembrie 1817, Iași, Moldova – d. 1 iulie 1891, Paris, Franța) a fost un om politic
de orientare liberală, avocat, istoric și publicist român originar din Moldova, care a devenit cel de-al treilea
prim-ministru al României la 11 octombrie 1863, după Unirea din 1859 a Principatelor Dunărene în timpul
domniei lui Alexandru Ioan Cuza, și mai târziu a servit ca ministru al Afacerilor Externe sub domnia lui Carol I.
A fost de mai multe ori ministru de interne în timpul domniilor lui Cuza și Carol. A fost unul dintre cei mai
influenți intelectuali români ai generației sale (situându-se pe curentul moderat al liberalismului). Fiind un
liberal moderat, și-a început cariera politică în calitate de colaborator al prințului Mihail Sturdza, în același
timp ocupând funcția de director al Teatrului Național din Iași și a publicat mai multe opere împreună cu
Vasile Alecsandri și Ion Ghica.

A fost redactor șef al revistei Dacia Literară și profesor al Academiei Mihăileane. Kogălniceanu a intrat în
conflict cu autoritățile din cauza discursului inaugural cu tentă romantic-naționalistă susținut în anul 1843. A
fost unul dintre ideologii Revoluției de la 1848 în Moldova, fiind autorul petiției Dorințele partidei naționale
din Moldova.

După Războiul Crimeii, prințul Grigore Alexandru Ghica l-a însărcinat cu elaborarea unui pachet de legi pentru
abolirea robiei romilor. Împreună cu Alecsandri, a editat revista unionistă Steaua Dunării, a jucat un rol
important în timpul alegerilor pentru Divanurile ad-hoc, și l-a promovat cu succes pe Cuza, prietenul său pe
tot parcursul vieții, la tron.

Kogălniceanu a susținut prin propuneri legislative eliminarea rangurilor boierești și secularizarea averilor
mănăstirești. Eforturile sale pentru reforma agrară au dus la o moțiune de cenzură, care a declanșat o criză
politică care a culminat cu lovitura de stat din mai 1864, provocată de Alexandru Ioan Cuza pentru
implementarea reformei. Cu toate acestea, Kogălniceanu a demisionat în 1865, în urma conflictelor cu
domnitorul. După un deceniu, a pus bazele Partidului Național Liberal, dar mai înainte de asta, a jucat un rol
important în decizia României de a participa la Războiul Ruso-Turc din 1877-1878, război care a dus la
recunoașterea independenței țării. În ultimii ani de viață a fost o figură politică proeminentă, președinte al
Academiei Române și reprezentant al României în relațiile cu Franța.
 Carol I
Carol I al României, a fost domnitorul, apoi regele României, care a condus Principatele Române și
apoi România după abdicarea forțată a lui Alexandru Ioan Cuza în urma unei lovituri de stat.

Din 1867 a devenit membru de onoare al Academiei Române, iar între 1879 și 1914 a fost protector și
președinte de onoare al aceleiași instituții.

În cei 48 de ani de domnie (cea mai lungă din istoria statelor românești), Carol I a obținut
independența țării, datorită căreia i-a și crescut imens prestigiul, a redresat economia, a dotat România cu o
serie de instituții specifice statului modern și a pus bazele unei dinastii. A construit în Munții Carpați Castelul
Peleș, care a rămas și acum una dintre cele mai vizitate atracții turistice ale țării. După războiul ruso-turc
(1877-1878), România a câștigat Dobrogea (dar a pierdut sudul Basarabiei), iar Carol a dispus ridicarea
podului peste Dunăre, între Fetești și Cernavodă, care să lege noua provincie de restul țării.

Carol s-a născut în Principatul Hohenzollern-Sigmaringen la Sigmaringen ca Prinț Karl von Hohenzollern-
Sigmaringen. Era cel de-al doilea fiu al prințului Karl Anton de Hohenzollern-Sigmaringen (ramura catolică a
familiei Hohenzollern) și al soției sale, prințesa Josephine. Prințul Karl Anton, tatăl lui Carol, servise ca
ministru-prezident al Prusiei în anii 1858-1862.

După exilarea lui Alexandru Ioan Cuza, conducătorii loviturii de stat au format un guvern provizoriu, puterea
executivă fiind încredințată unei Locotenențe Domnești, formată din Nicolae Golescu, ministru de Interne și
de Război sub Cuza; Lascăr Catargiu, unul dintre fruntașii conservatori și generalul Nicolae Haralambie,
prefectul de poliție al Bucureștilor. Ion Ghica, pașoptist și unionist, a devenit prim-ministru și ministru de
Externe. Alegerea lui Cuza ca domnitor în ambele principate fusese singurul motiv pentru care puterile
europene permiseseră unirea principatelor Moldovei și Țării Românești, iar acum țara risca să ajungă la
dizolvarea acestei uniri. Ion C. Brătianu, călătorește în Germania și se întâlnește la Düsseldorf cu Carol și cu
tatăl său, obținând acordul acestuia de a deveni principe. Brătianu a telegrafiat guvernului provizoriu că
obținuse acordul lui Carol.

Domnia îndelungată a lui Carol a ajutat dezvoltarea rapidă a statului român. Statul însuși însă – sub domnia
lui Carol s-a dezvoltat într-un mod în care administrația era una coruptă și ineficientă, iar puterea marilor
proprietari de pământ – care-l siliseră să abdice pe Alexandru Ioan Cuza rămăsese intactă
Tema 3
a) România stat comunist
„România comunistă” este denumirea neoficială a perioadei comuniste din istoria României (1947-1989)
cunoscută cu denumirile oficiale de Republica Populară Română / Republica Populară Romînă respectiv
Republica Socialistă România. În această perioadă, Partidul Comunist Român - creat în anul 1921 - a primit
numele de Partidul Muncitoresc Român (între 1948-1965) și a fost, de facto, partidul politic unic care a dictat
viața publică în România.

După încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial, Uniunea Sovietică a făcut presiuni pentru includerea în
guvernele postbelice a unor reprezentanți ai Partidul Comunist din România, recent reintrat în legalitate
(partidul fusese interzis în 1924 pe motivul acceptării tezei cominterniste „a dreptului popoarelor oprimate
din România imperialistă la autodeterminare până la despărțirea de stat”), în vreme ce liderii necomuniști
erau eliminați în mod constant din viața politică.

În primii ani de dominație comunistă resursele României au fost exploatate de sovietici prin
intermediul companiilor mixte româno-sovietice SovRom, înființate după încheierea conflagrației mondiale
pentru a gestiona plata uriașei datorii de război către URSS, stabilită prin Tratatul de Pace de la Paris la suma
deloc neglijabilă de 300.000.000 de dolari (la valoarea din 1938, echivalentul a cca. 5 miliarde de dolari la
valoarea din 2014). SovRom-urile nu au fost ceva specific românesc, sovieticii înființând asemenea societăți
mixte în toate țările care trebuiau să le plătească despăgubiri de război (în Finlanda, de pildă, a fost înființată
o societate mixtă pentru producerea construcțiilor de lemn numită Puutalo Oy). Un mare număr de oameni
(estimările variază de la 137 la mai multe zeci de mii) au fost închiși din motive politice. Există mărturii despre
numeroase cazuri de abuzuri, asasinate sau torturi aplicate unui mare număr de oameni, în principal în
cazurile oponenților politici. La începutul deceniului al șaptelea (1960 - 1970), guvernul român a început să
treacă la acțiuni pentru creșterea gradului de independență față de Uniunea Sovietică.

După decesul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, survenit în martie 1965, Nicolae Ceaușescu a fost ales noul
Secretar General al PCR (în 1965) și șef al statului în 1967. Denunțarea invaziei sovietice în Cehoslovacia din
1968 și scurta relaxare a represiunii interne, l-au ajutat pe noul lider comunist de la București să-și creeze o
imagine pozitivă în țară și în Occident.

Rapida creștere economică, susținută prin mari credite obținute din vest, nu a putut fi menținută și a scăzut
gradual în intensitate până s-a ajuns la austeritate și la represiune internă, care au avut ca rezultat Revoluția
din decembrie 1989 și prăbușirea regimului comunist și în România.