Curs de Sintaxa Limbii Romăne

CURSUL I
A. Obiectivele specifice ale cursului 1: Însuşirea noţiunilor de bază privind relaţia dintre
sintaxă, fonetică şi fonologie, lexicologie, morfologie, stilistică şi poetică; perspectiva
structurală şi funcţional - sintactică
B. Rezultate aşteptate si competenţele dobândite prin însuşirea conţinutului: formarea

competenţelor privind cunoaşterea bazei teoretice, structura, metoda de analiză
C. Organizarea sarcinilor de lucru:
- se parcurg cele 2 lecţii ale modulului de studiu:

timp de studiu 2 ore
D. Modulul de studiu este divizat în 2 lecţii şi unităţile de studiu aferente:
1. Sintaxa şi celelalte componente ale limbii

2. Sintaxa - perspectivă structurală şi funcţional - sintactică
E. Recomandări bibliografice pentru modulul 1:
Gramatica limbii române II,2005, Bucureşti, Editura Academiei Române
Pană Dindelegan, G., 1976, Sintaxa limbii române. Partea I.Sintaxa grupului verbal,
Bucureşti, Tipografia Universităţii din Bucureşti (ediţia a II-a: 1999, Braşov, Aula).
Pană Dindelegan, G.,1992, Sintaxă şi semantică. Clase de cuvinte şi forme gramaticale cu

dublă natură, Bucureşti, Tipografia Universităţii din Bucureşti.
Diaconescu, I., 1989, Probleme de sintaxă a limbii române actuale, Bucureşti,

Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică.
Avram, M., 1960, Evoluţia subordonării circumstanţiale cu elemente conjuncţionale în limba
română, Bucureşti, Editura Academiei Române.
Benveniste E., 2000, Probleme de lingvistică generală, vol.I, trad. de Lucia Magdalena
Dumitru, Iaşi, Universitas.
Berceanu, B. B.,1999, Negaţia. Sistemul negaţiilor în limba română, Bucureşti, Crater.
Bidu-Vrânceanu, A., N. Forăscu, 1984, Modele de structurar semantică, Timişoara, Facla.
Borchin, M. I., 1999, Modalitatea şi predicatul verbal compus, Timişoara, Helicon.
Brâncuş, Gr., 1976, Limba română contemporană. Morfologia verbului, Bucureşti, Tipografia
Universităţii din Bucureşti.
Coja, I., 1983,Preliminarii la gramatica raţională a limbii române, Bucureşti, Editura Ştiinţifică
şi Enciclopedică.
Coşeriu, E.,1966, Lingvistica integrală.Interviu cu Eugen Coşeriu realizat de Nicolae

Saramandu, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române.
Coteanu, I,L. Wald (coord), 1981,Semantică şi semiotică, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi

Enciclopedică.
Diaconescu, I., 1989, Probleme de sintaxă a limbii române actuale, Bucureşti, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică.
Dimitriu, C, 1999, 2002, Tratat de gramatică a limbii române, I, Morfologia, II, Sintaxa, Iaşi,
Institutul European.
Dragoş Elena, 1995, Elemente de sintaxă istorică românească, Bucureşti, Editura Didactică şi
Pedagogică.
Draşoveanu,D. D., 1997, Teze şi antiteze în sintaxa limbii române, Cluj-Napoca , Ed. Clusium.
Graur, Al., 1987-1988, Puţină gramatică, I-II, Bucureşti, Editura Academiei Române.
Gruiţă G.,2006, Moda lingvistică 2007-norma, uzul şi abuzul, Paralela 45.

Guţu Romalo, V.,1973, Sintaxa limbii române.Probleme şi interpretări, Bucureşti, Editura
DFidactică şi Pedagogică .
Hristea, Th., Gr. Brâncuş (coord), 1972,Sinteze de limba română, Bucureşti, Editura Didactică
şi Pedagogică.
Iordan I., V. Robu, 1978, Limba română contemporană, Bucureşti, Editura Didactică şi
Pedagogică.
Irimia D., 1997, Gramatica limbii române, Iaşi, Polirom.

Neamţu, G.G., 2007, Teoria şi practica analizei gramaticale. Distincţii şi… distincţii, Piteşti,
Paralela 45.
Sala, M.(coord.), 2001, Enciclopedia limbii române, Bucureşti, Univers Enciclopedic.
Vasiliu, E., S. Galopeniţa-Eretescu, 1969, Sintaxa transformaţională a limbii române,

Bucureşti, Editura Academiei Române.
I.1. Sintaxa şi celelalte componente ale limbii
Sintaxa se află într-o strânsă interdependenţă cu celelalte niveluri ale limbii:

fonologic, morfologic, lexical şi semantic. Relaţia dintre morfologie şi sintaxă se bazează pe
sistemul opoziţiilor: conţinut - expresie, funcţie - formă, sintagmatic - paradigmatic etc.
Lingvistica tradiţională a intuit existenţa unui raport de complementaritate între sintaxă şi
morfologie: morfologia cuprinde regulile referitoare la modificarea formei cuvintelor, iar
sintaxa, legile privind îmbinarea cuvintelor în propoziţii şi a propoziţiilor în frază.
Gramaticile structuraliste însumează morfologia şi sintaxa unei singure componente,
considerându-le inseparabile.
Raportul sintaxă – fonetică/ fonologie. Raporturile sintaxei cu fonetica sau fonologia
îşi găsesc expresia atât la nivelul comunicării orale, prin norme ortoepice, cât şi la nivelul
comunicării scrise, printr-un sistem de norme ortografice. Aşa, de pildă, ortografia cunoaşte
reguli care organizează reprezentarea grafică a omofonelor şi a formelor conjuncte ale
pronumelor personale şi reflexive. Se va scrie odată, când cuvântul dată are înţelesul cândva,
şi o dată când substantivul dată are sensul de zi importantă .Principiul sintactic se dovedeşte
important şi în scrierea formelor conjuncte ale pronumelor personale şi reflexive :ia- i, m-ai
etc.. Un rol deosebit revine mijloacelor fonetice de tip prozodemic şi grafemic, numite în
lingvistică mijloace suprasegmentale: accentul, intonaţia, pauza.
Iată câteva funcţii ale accentului:
Prin funcţia contrastivă se pune în evidenţă o silabă, graţie duratei, înălţimii şi intensităţii.
Prin mobilitatea sa, accentul serveşte ca mijloc de relevanţă semantică şi gramaticală a
unităţilor sintactice. Astfel, în propoziţia: Bătrânul adună frunzele…, funcţia de subiect este
relevată de accentul de intensitate (tonic) care cade pe substantivul : Bătrânul. Constituenţii
de tip relaţional sau funcţional sunt marcaţi printr-un accent de intensitate, care evidenţiază
poziţia lor specifică în propoziţie sau în frază : Cine absentează…De unde ai venit…
În vorbire se schimbă mereu tonul cu care sunt pronunţate cuvintele într- o propoziţie
sau frază .Acestei variaţii de tonalitate îi corespunde o schimbare în planul înţelesului .
Intonaţia este variaţia tonului, a timbrului vocal şi este prezentă în orice act de enunţare.
Participă la realizarea semnificaţiei. Are un rol relevant în limbă , constituind unicul mijloc de
diferenţiere a propoziţiilor după scopul comunicării şi modalitate: enunţiative, interogative
etc…La nivelul frazei, se diferenţiază interogativele directe de interogativele indirecte,
precum şi principalele incidente de principalele regente.
Raportul sintaxă – lexicologie. Se bazează pe însuşirea cuvintelor de a deveni părţi de
propoziţie sau cuvinte auxiliare. Devin părţi de propoziţie doar acele cuvinte care se
integrează unei unităţi sintactice superioare şi au o funcţie: substantivul, pronumele,
adjectivul, numeralul, verbul etc. În procesul de formare a cuvintelor prin compunere,
lexicologia foloseşte regulile de combinare a cuvintelor, specifice sintaxei : viţa de- vie,
Facultatea de Litere .Şi în schimbarea valorii gramaticale, sintaxa se dovedeşte a fi
hotărâtoare în modificarea statutului unui cuvânt. Un adjectiv devine substantiv odată cu
eliminarea determinantului nominal: Omul leneş mai mult aleargă. Leneşul mai mult aleargă.
Raportul sintaxă – morfologie. Raportul de complementaritate dintre sintaxă şi

morfologie este ilustrat prin variate fenomene: flexiunea analitică nominală şi verbală se
realizează prin mijloace sintactice (prepoziţiile în flexiunea cauzală, verbele auxiliare în
flexiunea verbală etc). Topica unităţilor sintactice are un rol fundamental în sistemul
articulării: în funcţie de topica substantiv-adjectiv (silitorul student) se determină formele
articolului hotărât sau ale adjectivului pronominal demonstrativ: studentul acela- acel student.
În virtutea unui raport combinatoriu, liniar, se manifestă şi acordul adjectivului cu
substantivul, în gen, număr şi caz: acea floare unică-acele flori unice. Clasele morfologice,
prin varietatea formelor de expresie ale cuvintelor , reprezintă baza părţilor de propoziţie :
substantivul, pronumele, numeralul - subiect, verbul- predicat. Se pot distinge în cadrul
părţilor de propoziţie sau al propoziţiilor subordonate, variate tipuri de atribut, în funcţie de
părţile de vorbire prin care se exprimă (adjectivul, substantivul).Şi prin raporturile sintactice
de determinare, specifice flexiunii cazuale se ilustrează intercondiţionarea morfologie –
sintaxă.
Raportul sintaxă–semantică. Există între sintaxă şi semantică o relaţie de

intercondiţionare: sintaxa foloseşte unităţi lexico- gramaticale, purtătoare de sens, iar
semantica operează cu unităţi semice al căror sens se actualizează în context, prin combinări
produse la nivel sintactic .Din planul paradigmatic emiţătorul selectează morfeme lexicale ,
morfologice , pe care apoi le combină în structuri liniare . În structurile sintactice se are în
vedere elaborarea expresiei lingvistice, care pune în valoare o anumită semnificaţie. Sintaxa
ordonează şi integrează unităţile semantice, din planul abstract, în planul concret al actului de
comunicare, transpune relaţiile care există între obiecte, între obiecte şi însuşiri, sub forma
unor structuri propoziţionale sau frastice. Sensul propoziţiei rezultă din ansamblul relaţiilor
care se stabilesc între unităţi, nu din suma sensurilor fiecărei unităţi semantice. Aceleaşi
unităţi semantice ,în raport cu modalităţile de structurare, pot pune în valoare semnificaţii
diferite, date de relaţiile care le reunesc. Sintaxa este singurul operator dezambiguizator
(principalul generator de ambiguitate este polisemantismul.)
Procesele combinatorii în care sunt cuprinse unităţile sintactice sunt condiţionate, atât
din punct de vedere al raporturilor pe care le stabilesc cât şi din punct de vedere al funcţiei ,
de calitatea fiecărei unităţi semantice. Pentru ca două unităţi să se poată combina într-o
structură superioară, ele trebuie să fie compatibile semantic. Aşa, de pildă, între student şi
pasionat există o compatibilitate semantică, în virtutea căreia vorbitorul poate proiecta la
nivel superior, sintagma student silitor. Incompatibilitatea semantică devine operantă în cazul
unităţilor student şi ploios. Dacă un termen este incompatibil cu altul, la nivel semantic, poate
deveni compatibil în plan poetic, prin valorile conotative cu care creatorul de artă operează.
Limbajul poetic este fundamental ,un limbaj al devierilor semantice , prin care se pun în
valoare combinaţii incompatibile sub raportul normei: „Cobori în jos…””Frunză verde de
albastru…”.
Funcţie distinctivă are şi topica. În propoziţiile subordonate circumstanţiale, intonaţia
are o valoare afectivă: Dacă nu ţi- e teamă, de ce ai mai rămas După ce că nu este pregătit
mai şi reproşează. Pauza se manifestă printr-o întrerupere a lanţului vorbirii. Articulaţia
poate aparţine unei părţi de propoziţie, unei sintagme, unei propoziţii sau unei fraze.
Pauza are o valoare demarcativă şi ajută la receptarea analitică a discursului. La nivelul
părţilor de propoziţie, aceasta delimitează unităţile semantice şi sintactice, precum şi unităţile
neintegrate structural: vocativele, modalizatorii, incidentele, apoziţiile. În enunţul :Diana a
venit primăvara, unităţile constitutive pot fi delimitate în funcţie de pauză şi de intonaţie,
fiind interpretate în două moduri: Diana a venit primăvara, cu substantiv propriu în
nominativ, cu funcţia de subiect şi cu adverbul primăvara (compl. circ. de timp) şi Diana, a
venit primăvara! cu substantivul propriu în vocativ şi cu substantivul primăvara în
nominativ, cu funcţia de subiect. În vorbirea populară precum şi în discursul narativ , pauza
suplineşte uneori, predicatul, implicat contextual:,, El - un demon. Ea - o zână ce se roagă”.
Pe lângă accent şi intonaţie, lingviştii vorbesc şi de aşa- zisa pauză sintagmatică ( vezi
I.Diaconescu), prin care unităţile se delimitează şi ca unităţi ritmice: Paza bună trece
primejdia rea. În versificaţie, se vorbeşte de pauza metrică , ce marchează sfârşitul versului şi
de cezură , pauza ritmică din interiorul unui vers.
Raportul sintaxă - stilistică. Două sunt elementele pe care se fundamentează relaţia
dintre sintaxă şi stilistică, din punctul de vedere al lui I. Diaconescu: unul de ordin funcţional,
ilustrat prin faptul că semnul lingvistic are un rol dublu: referenţial (denotativ), în virtutea
funcţiei de comunicare a limbii, emoţional (conotativ),reflectând atitudinea subiectivă a
emiţătorului. Cel de-al doilea element comun , ţinând de geneză, se bazează pe faptul că
fenomenele sintactice şi stilistice se determină reciproc. În sintaxă, limba este folosită ca
mijloc de comunicare, într-un sistem normativ; în stilistică, mai mult ca mijloc de expresie,
ca o abatere de la sistemul de norme .În lingvistică se vorbeşte despre o stilistică sintactică ,”
ce ar urmări studiul mijloacelor şi procedeelor sintactice cu relevanţă stilistică, al cărei obiect
este studiul mijloacelor şi procedeelor stilistice cu relevanţă la nivel sintactic.”- nota I.
Diaconescu.
Sintaxa reprezintă pentru stilistică zona cea mai amplă de acţiune, în care sunt angajate
toate elementele nivelului sintactic. Creatorul combină unităţi sintactice ( părţi de propoziţie,
sintagme, propoziţii, fraze), relaţii, funcţii, mijloace de construcţie (parataxa, hipotaxa,
conectori), predicaţia, expansiunea, contragerea, organizarea topică. Propunând o serie de
echivalenţe pe care le desfăşoară la acest nivel, poetul transferă emoţia contemplativă în
planul expresivităţii deliberate. În acest context are loc procesul de transformare a funcţiei
denotative în funcţie conotativă. Procedeele sintactice au o deosebită importanţă în construcţia
figurilor de stil: elipsa, inversiunea, tautologia, pleonasmul, repetiţia, anacolutul, anafora,
emfaza, comparaţia, paralelismul, acumularea, opoziţia, incidenţa.
Sintaxa constituie principalul mod de diferenţiere a stilurilor funcţionale. I. Diaconescu
reţinea următoarele aspecte: stilul „ beletristic” ( operează cu unităţi sintactice cu funcţie
conotativă, organizarea structurală a unităţilor constitutive este liberă, foloseşte modalităţi
variate de expunere şi construcţie, utilizează toate tipurile de relaţii şi funcţii sintactice);stilul
ştiinţific( operează cu unităţi sintactice cu funcţie denotativă, unităţile sintactice urmează o
ordine logică, ca mod de expunere foloseşte descrierea ştiinţifică, face apel la unele clişee sau
structuri fixate prin uz), publicistic ( unităţile sintactice pot avea funcţie denotativă sau
conotativă, se folosesc resursele sintactice atât ale stilului beletristic cât şi ale stilului
ştiinţific)şi administrativ ( operează cu unităţi sintactice cu funcţie denotativă şi cu structuri
specializate pentru fiecare domeniu, nu acceptă abateri de la norma prestabilită, unităţile
sintactice urmează o ordine canonică).
1.2. Sintaxa - perspectivă structurală şi funcţional - sintactică

I.2.1. Noutăţi aduse de GALR 2005. Gramatica tradiţională avea în vedere
următoarele unităţi sintactice: propoziţia, fraza, partea de propoziţie şi sintagma. GALR 2005
realizează distincţia: unitate comunicaţională (enunţul), unitate sintactică. În organizarea
structural-ierarhică, sistemul sintaxei are în vedere două compartimente: structuri sintactice şi
funcţii sintactice
Structurile sintactice au în vedere:
1. Organizarea structurală a grupurilor sintactice în funcţie de calitatea morfologică a
centrului: grupul verbal, grupul nominal, grupul adjectival, grupul adverbial, interjecţional,
prepoziţional.
La analiza Grupului sintactic GALR are în vedere:
- diferenţele între componentele aceleiaşi clase-tip ( GN cu centru substantival şi
GN cu centru pronominal, fiecare dintre acestea au, pe lângă elementele comune şi trăsături
proprii);
- relaţiile dintre centrul de grup şi subordonaţi, diferenţele dintre complemente şi
circumstanţiale, dintre diferitele tipuri de circumstanţiale;
- relaţiile dintre subordonaţi (binare sau ternare );
Reorganizările de grupuri sintactice
Perspectiva structurală asigură studiul relaţiilor dintre centru şi subordonaţi, a
relaţiilor dintre elementele subordonate, a incompatibilităţilor şi compatibilităţilor
specifice.
Organizarea funcţional - sintactică apropiată de perspectiva sintaxei tradiţionale aduce
câteva elemente novatoare:
1. paradigmaticul este introdus în descrierile sintactice ( funcţiile sunt clase de
termeni substituibili în acelaşi context: Tu ai rămas om-acelaşi, Tu, cât o arătare,
primul…);
2. sunt evidenţiate elementele comune ale funcţiei raportate la centre diferite
(complementele verbului, ale adjectivului, ale adverbului sau ale interjecţiei sunt
determinate de acelaşi tip de regim al centrului: Vine la serviciu devreme, venit la
serviciu devreme, Decât la serviciu, mai bine la studiu… );
3. se creează posibilitatea caracterizării generale a fiecărei funcţii, indiferent de
realizarea individuală a centrului;
4. sunt separate unele funcţii pe care gramaticile anterioare le grupau împreună.
Trăsături specifice:
- sunt evidenţiate funcţiile sintactice determinate de centru prin restricţiile de formă
impuse subordonaţilor ( D: soră fratelui - absenţa articolului impune D; G: sora fratelui –
forma articulată a subst – centru impune G );
- se realizează distincţia dintre funcţiile matriciale, determinate de trăsăturile centrului
şi funcţiile reorganizate, funcţii ocurente numai în unele utilizări (reorganizarea pasivă a
grupului verbal duce la modificarea funcţiei de subiect gramatical în subiect logic);
- sunt abordate distinct funcţiile actanţiale, referenţiale, specifice comunicării şi
funcţiile predicative;
- este problematizată diferenţa dintre funcţiile sintactice şi cele sintactico – enunţiative
( acestea din urmă implică nivelul pragmatic al comunicării: predicatul enunţării se
situează mai presus de sintaxă; circumstanţialul de modalitate aparţine unui plan exterior
organizării sintactice, planul atitudinii modalizatoare a locutorului; apoziţia este legată de
echivalenţa discursiv- pragmatică impusă de locutor: Studenţii, adică acei tineri pentru
care studiul este începutul tuturor lucrurilor,… ).
I. 2. 2. Enunţul - unitate comunicativă. Enunţul ca unitate comunicaţională se
caracterizează prin referenţialitate, prin corelarea pragmatică a unei secvenţe fonice cu o
informaţie referitoare la un fapt, la un eveniment al realităţii. Informaţia este obiectul actului
de comunicare.
Din punct de vedere lingvistic, enunţul este asocierea unei secvenţe fonice cu un
contur intonaţional şi poate fi analizabil sau neanalizabi la nivelul unităţilor semnificative ale
limbii; spre deosebire de cuvânt nu aparţine sistemului lingvistic, comunică o informaţie.
Organizarea lingvistică a enunţului depinde de mesajul, informaţia transmisă şi de situaţia de
comunicare. Această unitate a comunicării este condiţionată de referenţialitate.
Intonaţia, formele verbale personale care participă la organizarea prototipică, corelează
secvenţa lingvistică a enunţului cu informaţia.
Enunţul ca unitate sintactică, lingvistică a comunicării este dependent de sistemul
lingvistic al unui idiom. Tipuri de enunţuri lingvistice:
- structurate sintactic: diferă ca lungime şi organizare (reduse la două, trei unităţi
lexicale: Ce uşor! ; ample, organizate în jurul unei forme verbale personale).
Enunţurile analizabile au componentele organizate pe baza relaţiilor sintactice.
- nestructurate: secvenţa fonică se identifică cu unitatea lexicală; sunt neanalizabile:
Of! Linişte! Înainte!
Structura enunţului se bazează pe unităţi lexicale, mod specific de organizare sintactică.
Avem enunţurile:
Studentul are o morală a vârstei sale.
Înţelepciunea anilor o are mentorul.
Se deosebesc prin: informaţie; sub aspectul unităţilor lexicale sunt diferite (student, profesor,
morală, înţelepciune); diferenţă de organizare a enunţului, prin repartizarea diferită a rolurilor
tematice. Diferenţe există şi la nivelul situaţiei comunicaţional - referenţiale: în primul enunţ
substantivul are un alt referent decât în al doilea. În organizarea unui enunţ se intersectează
două planuri: informaţional şi sintactic.
I. 2. 3. Organizarea sintactică a enunţului. Propoziţia şi fraza.
Enunţul este structurat pe următoarele elemente: componente lexicale şi relaţii sintactice
care constituie ansambluri coerente din punct de vedere informaţional. Ca unitate a
comunicării este dependent de referinţă.
Există: ansamblu unic (Timpul trece. Aleasă credinţă!); grupuri multiple incluse, asociate în
aceeaşi structură: Tânărul japonez studiază cu seriozitate (componentele enunţului sunt
organizate sintactic şi semantic în jurul unui nucleu verbal, există un alt nucleu nominal.
Grupul sintactic participă la alcătuirea unui ansamblu superior care transformă grupul în
subansamblu al unei structuri ierarhice. În contextul diferitelor grupuri sintactice un rol aparte
îl are grupul verbal. Acesta poate fi un subansamblu sintactic autonom (dacă centrul este un
verb la un mod personal: Toţi studenţii din Universitate au fost anunţaţi în pofida voinţei lor.)
sau subansamblu dependent, dacă verbul este la un mod nepersonal (Văzându-se prins de
remuşcări, s-a hotărât să vină.).
Propoziţia este o structură actualizată printr-un mic grup verbal.
Fraza este o structură pluripropoziţională.
I.2.4.Clasificarea enunţurilor
a. după scopul comunicării
În procesul comunicării, vorbitorii produc diferite acte de vorbire, pe care GALR le clasifică
în: reprezentative (prin care este prezentată realitatea în plan discursiv), directive (prin care se
dau ordine, instrucţiuni), întrebări, comisive, promisive (prin care se fac promisiuni),
expresive (prin care sunt exprimate emoţii, atitudini), declarative.
După scopul comunicării structurile sunt:
- enunţiative(asertive): Elevii sunt atenţi.
- Enunţuri interogative: Sunt prezenţi?
- Enunţuri imperative: Veniţi mai repede!
- Enunţuri exclamative:Ce lungă e toamna!
Aserţiunile se corelează cu sintaxa asertivă, enunţiativă, întrebările cu sintaxa interogativă,
enunţurile expresive, cu sintaxa exclamativă. Există o corelaţie între actele de vorbire şi
tipurile de enunţ, însă aceasta nu este obligatorie: în interogaţiile retorice o aserţiune se poate
produce şi prin intermediul unei structuri sintactice interogative(Cine te-a tocmit?),un act de
vorbire expresiv poate fi realizat şi prin intermediul unei structuri sintactice asertive.
Enunţurile asertive pot fi: asertive subiective (exclamative) şi asertive obiective,
neutre (se caracterizează prin diferite tipuri de intonaţie: de închidere, de continuitate,
enumerativă, parantetică, de suspensie), în funcţie de implicarea, nonimplicarea afectivă a
locutorului:Au plecat acum la cursuri!
Sunt modalizate prin diverse mijloace: gramaticale, lexico- gramaticale, lexicale, prozodice.
Certitudinea sau incertitudinea se exprimă prin modurile verbale: prezumtivul exprimă
probabilitatea, posibilitatea, conjunctivul exprimă o supoziţie, condiţionalul marchează
neîncrederea: Studentul absentează - modul indicativ exprimă certitudinea; Va fi studiind-
prezumtivul exprimă o supoziţie: Dacă ar munci!- condiţionalul exprimă neîncrederea, dubiul
locutorului faţă de informaţia primită.
Sub aspect funcţional, sunt utilizate în comunicare, în cadrul producerii unor acte
reprezentative, directive, în acte de vorbire promisive.
Enunţurile imperative sunt forme prototipice de manifestare a actului directiv. Au
structuri variate, în funcţie de modul de realizare a actului de vorbire. Au fost clasificate în:
enunţuri imperative directe (apar sub forma unor enunţuri simple sau complexe, sunt
nemediate de alte acte):Vino!Să mergem acolo!
Enunţurile imperative indirecte (sunt mediate, fiind formulate în cadrul unor acte
asertive):Vrei să pleci de aici ? (cu accent pe forma verbală regentă) Spune ce gândeşti!
Predicatele se realizează prin moduri verbale personale şi prin structuri cu forme verbale
nepersonale: A nu se deschide uşa!(infinitivul), De scris tema până mâine(supinul).
Funcţiile enunţurilor imperative : exprimă un ordin sau un îndemn. Au o sintaxă asertivă,
interogativă sau exclamativă. După structură (numărul de unităţi) sunt: simple (exprimate prin
propoziţie: Spune tot!) sau complexe exprimate prin fraze: Spune ce crezi!
Din punct de vedere structural există: structuri sintactice imperative realizate cu verbe la un
mod personal: Să vină aici! Să- l auzim şi noi!
Structurile sintactice realizate cu verbe la moduri nepersonale (infinitivul şi supinul): A nu se
agita înainte de folosire!De încheiat mediile până mâine.
Enunţurile exclamative sunt construcţii de tip afectiv şi exprimă o stare afectivă a
locutorului. Structura se realizează în funcţie de nota intonaţională, organizarea sintactică,
prezenţa interjecţiilor, a elementelor exclamative. După organizarea sintactică avem: enunţuri
exclamative independente, rezultate ale unor elipse (sub formă nominală sau propoziţională:
Cât soare! Ai auzit totul! ), incidente ( Ne-a lăsat toată iubirea sufletului ei, iubită să fie de
Dumnezeu! ). Enunţurile independente au structură nominală (Alese maniere!Frumoasă
femeie!, se bazează pe interjecţii(Uf! Ce lume, soro dragă!), pe elemente adjectivale sau
adverbiale( Ce frumoasă e grădina! Cu cât aplomb o spune!).Intră în categoria elementelor
exclamative: ce, cât, unde, când, că: Că deşteaptă mai eşti! Unde nu începe să turăie! Când
nu începe a clănţăni!
Un rol aparte îl are topica, în enunţurile exclamative. Din punct de vedere funcţional,
reprezintă expresia lingvistică a performării unor acte expresive prin care locutorul îşi
exprimă atitudinea psihologică.
Enunţurile interogative sunt structuri sintactice (propoziţii sau fraze) specializate pentru
a formula întrebări. Tipuri de enunţuri interogative: interogative totale, interogative parţiale,
interogative, alternative
CURSUL II
RELAŢIILE SINTACTICE
A. Obiectivele specifice ale cursului 2: Însuşirea noţiunilor de bază privind conceptul de

relaţie sintactică. Tipuri de relaţii sintactice: de subordonare , de coordonare şi de
echivalenţă.Apoziţia.

competenţelor privind cunoaşterea bazei teoretice, structura, metoda de analiză

I. Relaţii sintactice
II. Subordonarea şi coordonarea
III. Relaţia de echivalenţă: apoziţia şi propoziţia apozitivă
Diaconescu, I., 1989, Probleme de sintaxă a limbii române actuale, Bucureşti,

Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică.
Draşoveanu, D.D.,1968, Observaţii asupra cuvintelor relaţionale, în CL, XIII, I
Vasiliu, E., S. Galopeniţa-Eretescu, 1969, Sintaxa transformaţională a limbii

române, Bucureşti, Editura Academiei Române.
Graur, Al, 1956, Pentru o sintaxă a propoziţiilor principale, în SG, I
Guţu Romalo, V.,1973, Sintaxa limbii române. Probleme şi interpretări, Bucureşti,

Editura Didactică şi Pedagogică .
Iordan, I; V. Robu, 1978, Limba română contemporană, Buc.,Editura Didactică şi
Pedagogică
Pană Dindelegan, G.,1992, Sintaxă şi semantică. Clase de cuvinte şi forme
gramaticale cu dublă natură, Bucureşti, Tipografia Universităţii din Bucureşti.
Vântu Ileana, Relaţii sintactice în Gramatica limbii române II,2005, Bucureşti,

Editura Academiei Române
II. 1. RELAŢIILE SINTACTICE
Înţelegem prin relaţii sintactice legăturile de natură gramaticală ce există între doi
termeni. Opiniile referitoare la numărul şi denumirea raporturilor sintactice diferă în funcţie
de perspectiva conceptuală sau metodologică din care acestea sunt abordate. Gramaticile
generativ- transformaţionale acceptă un singur tip de relaţie sintactică, de dependenţă, pe care
o transpun în reguli sintagmatice. Structuraliştii consideră ca relaţie sintactică numai
subordonarea sau dependenţa.
În gramaticile tradiţionale sunt recunoscute două raporturi: coordonarea (egalitatea )şi
subordonarea(dependenţa).Unii structuralişti recunosc existenţa a trei tipuri de relaţii:
coordonarea, subordonarea şi relaţia dintre subiect şi predicat pe care o numesc de
interdependenţă, de independenţă, de solidaritate. Au fost catalogate şi alte tipuri de relaţii:
relaţia apoziţională, relaţia de dublă subordonare sau relaţia de incidenţă, precum şi aşa-
zisul raport mixt.
GALR II acceptă următoarele tipuri de relaţii existente la nivelul structurii enunţului:
de dependenţă, de nondependenţă sau de coordonare şi de echivalenţă sau apozitivă.
II. 1.Relaţia de dependenţă sau de subordonare
Acest tip de relaţie se stabileşte între două unităţi heterofuncţionale. Implică existenţa a
doi termeni: un regent sau determinat (neomisibil, deoarece, în caz contrar ar determina
dezorganizarea enunţului) şi un subordonat sau determinant (absenţa acestui termen anulează
relaţia de dependenţă, dar nu dezorganizează enunţul): frumoasă carte- la nivel sintagmatic- ;
Este frumos că acceptă- la nivelul frazei.
Termenul regent impune anumite particularităţi de construcţie (restricţii gramaticale):
verbul, substantivul, adjectivul impun anumite forme cazuale: Îl chem pe fiul meu ( vb. A
chema, tranzitiv, cere un acuzativ, complement direct; fiul impune genul, numărul şi cazul
adjectivului meu, cere un atribut );Telefonez profesorului(verbul intranzitiv cere un dativ,
complement indirect); Este frate mamei mele (substantivul nearticulat impune cazul dativ- nu
genitivul, caz revendicat numai de substantivele articulate: fratele mamei )
II. 1.1.Tipologia. Fiind o relaţie structurală, referenţială şi ierarhică, relaţia de
subordonare este creatoare de funcţii sintactice: atribut, complement . Această relaţie se
realizează diferit la nivelul propoziţiei şi la nivelul frazei. GALR 2005 are în vedere
următoarele tipuri:
a. Relaţia de dependenţă bilaterală sau de interdependenţă (stă la baza structurării
sintagmei verbale alcătuită din verb şi nume în nominativ cu funcţie de subiect).Acest tip de
relaţie se stabileşte între subiectul şi predicatul unei propoziţii şi formează nucleul unui enunţ
structurat. Atât subiectul cât şi predicatul impun reciproc restricţii referitoare la categoriile
gramaticale:
Lumea este cum este.(verbul regent impune subiectului cazul nominativ, subiectul impune
predicatului numărul singular.)
b. Relaţia de dependenţă unilaterală asociază doi termeni (determinatul impun
determinantului un regim aparte prin recţiune şi acord: părerea lui, vorba bună). La nivelul
frazei, dependenţa unilaterală se stabileşte între un cuvânt din propoziţia regentă şi propoziţia
dependentă (subordonată):Trăim în lumea/ pe care o făurim.
Ion Diaconescu admitea şi alte tipuri: relaţia de dependenţă colaterală ( presupune prezenţa
unui al doilea termen care să fie dependent de acelaşi regent:
Pe lângă talent mai are şi un dram de spirit .
Caracterizează funcţiile cumulative, opoziţionale, de excepţie, relaţia de dublă dependenţă
( termenul determinant este dominat simultan de doi regenţi diferiţi cu funcţie sintactică:
Diana este sărbătoarea sufletului. Studentul a fost numit preşedinte.
II. 1. 2. Modalităţi fonetice de realizare a relaţiei de dependenţă : fonetice sau
prozodemice (accentul, intonaţia şi pauza), semne ortografice şi de punctuaţie
(grafemice);
II. 1.3. Mijloace morfologice:
a. Recţiunea ( regimul) este procesul prin care un termen, în calitate de regent, impune
determinantului anumite trăsături de expresie sau de conţinut.
Substantivul impune forma de genitiv după substantivele articulate enclitic: glasul
ierbii ,haina sufletului.
Substantivul impune forma de dativ - în limba veche şi în condiţiile impuse de regent: frate
tatălui.
Cazul este cerut de prepoziţie sau de locuţiunea prepoziţională, în construcţii prepoziţionale:
acuzativ: cu, de , la , despre, pentru, faţă de;
genitiv: asupra, contra, deasupra, înaintea, în faţa, în locul, în afara, de-a lungul…
dativ: conform, contrar, datorită, graţie, mulţumită, potrivit, asemenea, aidoma;
Verbul impune substantivului determinat, în funcţie de valoarea lui sintactică, următoarele
cazuri:
nominativ, când actualizează funcţia de subiect;
acuzativ, când îndeplineşte funcţia de complement direct;
dativ, când îndeplineşte funcţia de complement indirect;
Acordul este tot o formă de manifestare a relaţiei de dependenţă şi constă în prezenţa
aceloraşi caracteristici la ambii termeni ai relaţiei: 1.adjectivul preia genul, numărul şi cazul
de la substantivul determinat. Acordul presupune repetarea, prin mijloace morfologice, a unei
anumite informaţii gramaticale „de la regent spre termenul dependent”: acordul în gen, număr
şi caz, pentru atributul adjectival, acordul în persoană, dintre subiect şi predicat etc
II. 1. 4. Modalităţi sintactice de realizare a relaţiei de subordonare. Participă la
exprimarea relaţiilor de dependenţă sau de subordonare : joncţiunea (se realizează prin
conjuncţii, pronume şi adverbe relative), aderenţa şi topica.
Joncţiunea este legătura sintactică ce se realizează prin elemente de relaţie (relatori
sau conective) : prepoziţii şi locuţiuni prepoziţionale, conjuncţii şi locuţiuni conjuncţionale,
pronume şi adjective relative sau interogative, adjective sau pronume nehotărâte, adverbe
relative…
La nivelul propoziţiei: prepoziţii şi locuţiuni prepoziţionale. Aceste elemente exprimă
relaţiile de dependenţă între un regent şi un subordonat: „Un basm cu pajuri şi cu zmei …
Aderenţa( adjoncţiunea) angajează unităţi sintactice exprimate prin părţi de vorbire
neflexibile. O unitate sintactică dependentă intră în relaţie cu un regent prin simpla alăturare,
fără a implica prezenţa unor mărci gramaticale: Scrie chiar el./ Primăvara se întorc
berzele./Nu poate scrie acum.
Topica acţionează mai mult la nivelul propoziţiei, ca ordonator al unităţilor
sintactice. Funcţionează ca o modalitate de exprimare a relaţiilor de determinare şi implicit, a
funcţiilor sintactice, în următoarele situaţii:
subiect- nume predicativ ( când ambele sunt substantive articulate); subiect- complement
direct ( când complementul direct este un substantiv articulat neînsoţit de morfemul
pe);atribut- element predicativ suplimentar ; atribut- complement direct;
II. 2. Relaţia de nondependenţă
II. 2. 1. Modalităţi de realizare. Relaţia de coordonare desemnează ceea ce V. Guţu

Romalo numea relaţie de nondependenţă, în care sunt cuprinse coordonarea şi apoziţionarea
(echivalenţa). Este o relaţie monoplană care operează cu părţi de propoziţie (A cumpărat cărţi
şi caiete) sau propoziţii principale
( Scrie şi citeşte.) ori secundare ( Probabil că va participa la Conferinţă şi îl va descoperi
acolo. ) dispuse în acelaşi plan.
Se stabileşte între unităţi sintactice situate pe acelaşi plan: părţi de propoziţie,
propoziţii principale sau secundare, fraza, la nivel textual, marcată prin ceea ce I. Diaconescu
numea „coordonare contextuală”. Relaţia de coordonare reprezintă o egalitate între două sau
mai multe unităţi sintactice. Şi vocativele, ca unităţi neintrgrate pot stabili raporturi de
coordonare: Vino-ncoa să stăm de vorbă ,unice amic şi orni! Eminescu.; interjecţiile: Aoleu
şi vai de mine!
Relaţia de coordonare se realizează prin joncţiune sau hipotaxă (exprimată prin
conectori care, morfologic, sunt conjuncţii sau locuţiuni conjuncţionale coordonatoare) şi prin
juxtapunere (parataxă), marcată intonaţional prin pauză.
După trăsăturile de expresie şi cele de conţinut, se disting patru tipuri de
coordonare:copulativă, adversativă, disjunctivă şi conclusivă.
II.2.2.Coordonarea copulativă
Joncţiunea se realizează cu ajutorul conjuncţiilor şi, iar şi a locuţiunilor

conjuncţionale cu sau fără conectori (care au rol corelativ, incluzând în structura lor şi
adverbe): atât …cât şi, ca şi, dar şi nu numai…ci şi , până şi, precum şi, şi cu, cum şi , după
cum şi. Cercetătorii sunt de părere că numai şi funcţionează ca element joncţional, ceilalţi
constituenţi funcţionând în calitate de modalizatori.
Juxtapunerea este procedeul prin care două sau mai multe unităţi ( părţi de propoziţie
sau propoziţii) se asociază în serii coordonative fără vreun element de relaţie.
II.2.3.Coordonarea adversativă
Se stabileşte între două unităţi monoplane, opuse prin denotaţia lor semantică. Indică,
din punct de vedere semantico-pragmatic, o opoziţie cu diverse tipuri de manifestare. Implică
doi termeni şi se realizează în serii binare: Era scund, dar deosebit de mare la suflet. Raportul
de coordonare adversativă se exprimă, atât la nivel sintagmatic cât şi la nivelul frazei prin
joncţiune, prin juxtapunere şi uneori prin topică.
Joncţiunea se realizează cu ajutorul conjuncţiilor dar, ci, decât, iar, însă, or ,şi, precum
şi a locuţiunilor conjuncţionale dar că, doar că, când acolo, numai că, numai să, numai cu.
Juxtapunerea se utilizează la nivelul frazei: Eşti o femeie în toată firea, nu eşti un copil.
II.2.4. Coordonarea disjunctivă
Raportul de coordonare disjunctivă se stabileşte între două sau mai multe unităţi
sintactice, una excluzând-o pe cealaltă. Termenii acestui raport au în comun o serie de
trăsături semantice la care se adaugă altele care se exclud reciproc, în toate situaţiile.
Constituenţii coordonării disjunctive pot fi părţi de propoziţie sau propoziţii de acelaşi fel:
„Şi de-i vremea rea sau bună, Vântu-mi bate, frunza-mi sună.” (Eminescu );
Era cu neputinţă să mai dorm sau să mai citesc.
Raportul de coordonare disjunctivă se exprimă, atât la nivel sintagmatic cât şi la
nivelul frazei, prin joncţiune şi juxtapunere. Joncţiunea se realizează cu ajutorul conjuncţiilor
fie, ori, sau şi al locuţiunii conjuncţionale, dacă nu. Fără a fi un mijloc de conexiune frecvent,
juxtapunerea este folosită şi în coordonarea disjunctivă. Pot fi coordonate prin juxtapunere
atât părţi de propoziţie cât şi propoziţii: Vine, nu vine tot una mi-e.
II.2.5.Coordonarea conclusivă
Acest tip de coordonare reuneşte unităţi monoplane, dintre care una reprezintă
concluzia celeilalte sau a celorlalte şi ocupă întotdeauna ultima poziţie în seria coordonativă:
Cuget, deci exist. Termenii implicaţi în coordonarea conclusivă exprimă următoarele valori:
urmare factuală (Este iarnă, deci afară e îngheţat.),concluzie(Cuget, deci exist),deducţie
(Cursul a fost predat, deci trebuie să ştie), Raportul de coordonare conclusivă se exprimă prin
mijloace joncţionale şi prin mijloace paratactice. Joncţiunea se realizează cu ajutorul
conjuncţiilor şi al locuţiunilor conjuncţionale: deci, dară, aşadar, aşa că, prin urmare, în
concluzie, drept care, drept aceea, va să zică: Va să zică avusese dreptate să se teamă…Din
punct de vedere paradigmatic, conectorul conclusiv poate corela acte diferite de limbaj, cum
ar fi o aserţiune şi o interogaţie (Ai învăţat tot cursul, deci vei merge la examen?), o aserţiune
şi un ordin sau o invitaţie (Este târziu, deci nu mai lungi vorba!)
III.1. Relaţia de echivalenţă sau apozitivă
Apoziţionarea se stabileşte între două unităţi coreferenţiale: A rămas fratele său,

profesorul. Apoziţia poate fi: simplă (corespunde ca extensie unei părţi de propoziţie, fără să
îndeplinească funcţiile acesteia),dezvoltată( Poetul, fidelul copil al muzelor,rămâne mereu
alături de lume). Specificul relaţiei de echivalenţă constă în identitatea referenţială a
termenilor. De exemplu, în enunţul: Octavian Goga, poetul pătimirii noastre, s-a născut la
Răşinari. - numele propriu Octavian Goga şi secvenţa poetul …se află într-o relaţie de
echivalenţă, având acelaşi referent. Apoziţia se poate exprima şi printr-o propoziţie principală
sau secundară, care va purta numele de propoziţie apozitivă. În raport cu baza, apoziţia poate
fi neizolată ( este totdeauna postpusă şi formează împreună cu baza o unitate prozodică
marcată printr-un singur accent principal) şi izolată, fiind marcată prin pauză şi intonaţie
specială, în limba vorbită, şi prin semne grafematice ( virgulă, două puncte, paranteze) în
limba scrisă.
Termenii implicaţi într-o relaţie de echivalenţă sunt diferiţi ca organizare lingvistică:
Azi, 19 mai, este…La ţară, unde s-a născut, a venit..
III. 2. Apoziţia
III. 2. 1. Opinii în cercetarea lingvistică românească. G.G. Neamţu: „apoziţia este

o reformulare, o explicitare cu alte cuvinte a antecedentului, fapt care şi permite eliminarea
apoziţiei fără a dezorganiza enunţul.”Apoziţia nu este un grup, nu este integrată sintactic într-
un grup, ci doar semantic. Apoziţia şi baza formează o unitate referenţială şi informaţională.
Elementele relaţiei apozitive sunt coreferenţiale, dar natura acestei referinţe este diferită.
Apoziţia este un indice iconic al bazei, cu funcţia de indica proprietăţile acesteia. Conceptul
de apoziţie este strâns legat de pragmatică, sintagma apozitivă fiind eminamente discursivă
(este act de limbaj, strategie discursivă cu intenţie de comunicare, ce impune selecţia la nivel
lexico- semantic.)
Este partea secundară de propoziţie al cărei rol este de a relua înţelesul unui termen ori de câte
ori este necesară precizarea acestuia, fără a se subordona lui, ci situându-se pe acelaşi plan cu
el.
Termenul de referinţă al apoziţiei:
- substantivul: „De pe alte dealuri se înălţa în sus şfară, adică fumegare…” (M.
Sadoveanu)
- pronumele: „ – Suntem de la domnie, noi, boieri ai ţării,….”(Al. Odobescu),
- numeralul: Trei dintre ei, Dan, Mirela şi Maria, au pornit acţiunea.
Mijloacele de exprimare ale apoziţiei se află într-o strânsă legătură cu termenul de bază.
Dacă acesta este un substantiv, un pronume, un numeral etc., apoziţia se exprimă, de regulă,
printr-un substantiv. Este precedată în unele situaţii de adverbele adică, anume etc.
Gramaticile tradiţionale au în vedere două tipuri de apoziţii:
- determinative ( în conţinut )şi neizolate ( ca mod de construcţie) ;
- explicative ( în conţinut)şi izolate ( ca mod de construcţie);
G. G. Neamţu este de părere că apoziţiile determinative, nefiind izolate prin nici un semn de
punctuaţie, sunt atribute propriu- zise, numite, datorită cazului nominativ în care stau, atribute
substantivale nominativale. Acestea se exprimă de regulă prin substantive proprii: fluviul
Dunărea, strada Caragiale, romanul Ciuleandra .
Apoziţiile explicative (sau propriu- zise) sunt izolate în scris prin perechea de virgule,
perechea de liniuţe, două puncte, virgulă sau punct, paranteze, puncte de suspensie, semnul
egalităţii:
”În fruntea alaiului, dregători măreţi purtau semnele împărăteşti: sabia, varga şi globul de
aur.”
”Soţul şi soţia – coana Olimpia- se mutau acum de la Turnu, în Bucureşti.”
”- Dumneavoastră, domnule subprefect, veţi face cum veţi crede că-i mai bine, numai să - mi
daţi voie să-mi îngrop omul„ ( M. Sadoveanu)
Apoziţia neizolată stă numai în cazul nominativ, indiferent de cazul termenului
regent.
Apoziţia izolată „are două modalităţi de construcţie cazuală, aflate în raport de
variaţie liberă”, nota G. G. Neamţu:
- în nominativ, indiferent de cazul antecedentului;
- în oricare dintre cazuri, dar obligatoriu acelaşi cu al antecedentului:
„Un ţigan, gâdele obişnuit al locului, veni cu o sabie…” N. Bălcescu - nominativ
L-am audiat pe Aurelian Ioan, pe acuzatul din dosar. Întâlnirea are loc în grădină, în locul
meu preferat. - acuzativ;
- în vocativ: Copile, năzdrăvanule, unde te-ai ascuns.
GALR ia în considerare apoziţia exprimată prin verb la un mod nepersonal: Dorinţa de
triumfa, adică de a fi mai bun decât alţii, este mare.
Prepoziţia, conjuncţia şi interjecţia pot fi apoziţii numai în metalimbaj: Marcă a obiectului
direct, „pe” este o ..
Din punct de vedere structural, apoziţia este de două feluri: simplă şi dezvoltată. Sub
aspectul conţinutului, această parte de propoziţie a fost clasificată după cum urmează:
calificativă, explicativă şi denominativă.
Apoziţia calificativă are valoarea unui epitet („Pajul Cupido, vicleanul.”)
Apoziţia explicativă aduce note suplimentare termenului de referinţă, reliefându-i
anumite trăsături: „Cucul, un solist vestit,/ De prin alte ţări venit,/Va cânta din flaut”.
Apoziţia denominativă precizează sau restrânge sfera noţională a termenului de
referinţă: „… sat mare şi vesel, împărţit în trei părţi, care se ţin tot una: Vatra satului, Delenii
şi Bejenii.” (I. Creangă, Amintiri din copilărie)
Tipuri de apoziţii:
a. simple, cu structură binară (opţional au determinanţi): Popescu, premiantul din
clasa paralelă,…
b. complexe (sau înlănţuite): Bunicul, fost luptător în Rusia, deportat în Siberia…;
c. apoziţii rezumative: A oferit bani, cărţi, caiete, totul.
d. multiple: Ori citeşte, ori nu citeşte, aceasta este o problemă de personalitate.
III. 2.2. Topica şi punctuaţia . Apoziţia are o topică fixă; ea stă în general după
termenul la care se referă şi pe care-l reia şi-l precizează.
Mărci lexico-semantice, prozodice sau grafice ale apoziţiei:
Apozemele, adică adverbe cu funcţie metalingvistică: adică, altfel spus, cu alte cuvinte, mai
bine zis, mai exact, respectiv, anume. Grafic se izolează prin: două puncte, pereche de liniuţe,
paranteze,virgulă.
Tipuri de apoziţii nominale: ECUATIVE (au aceeaşi încărcătură referenţială, pot lua locul
bazei prin intervertirea topicii) :Citesc un roman bun, Numele trandafirului. Liceul,bucuria
tinereţii mele… Prietenia voastră, o amintire unică…;
Apoziţie ATRIBUTIVĂ (nu este substituibilă bazei): A venit sora lui, doctoriţa.
III.2.3. Propoziţia apozitivă. Propoziţia apoziţională este propoziţia care
califică, explică sau precizează conţinutul unei propoziţii sau al unui termen de referinţă, cu
care se află pe acelaşi plan.
Elemente de referinţă:
- substantiv (indiferent de funcţia lui sintactică): „Când ocheam cu puşca, aveam o
singură preocupare: să ochesc bine şi să-l ucid pe cel ochit, să nu-l rănesc numai şi
să-l las să se chinuie” (Z. Stancu)
- pronume: „Dacă vede lupul şi dacă vede că nu mai găseşte nimic, îşi pune în gând
una: aşază cele două capete cu dinţii rânjiţi la fereştri, de ţi se părea că râd…” (I.
Creangă)
- numerale: „Trebuie să alegi una din două: ori să fii cu copii tăi, ori să fii cu mine” (P.
Ispirescu)
- adjective
III. 2.4. Tipologia propoziţiei apozitive:
Apozitivele juxtapuse au aspectul unor propoziţii principale, delimitate prin două
puncte: „Înţelegerea asta e: nu îţi este permis să părăseşti şcoala”
Apozitivele relaţionale
Această categorie de propoziţii apozitive poate fi introdusă prin elemente relaţionale:
conjuncţii, adverbe, pronume:
- conjuncţii şi locuţiuni conjuncţionale: că, să, ca…să, aşa cum: „Mi-a mărturisit un
fapt: că intenţionează să plece”; A descoperit un lucru: că natura îşi are legile ei.
- pronume relative: care, cine, ce, ceea ce: Intenţiona să ştie un lucru: cu cine va pleca
la examen; Sunt toate gândite de el: adică de cine se pricepe.
- adverbe relative: când, cât, cum, unde: Să se oprească acolo: unde l-a trimis;
III.2.5. Modul în propoziţia apozitivă:
- indicativ: „… ştia a face şi mari minunăţii: alunga norii cei negri de pe
deasupra satului nostru şi abătea grindina din alte părţi, înfigând toporul în pământ
afară, dinaintea uşi…” (I. Creangă)
- conjunctiv: „Omul de aceasta a apărut, să dea fiecărui chip şi fiecărei stări a
lumii, un nume”
Notă:
Propoziţia apozitivă poate fi dedusă din: referirea pe care o face ; conţinutul
logico-semantic; topică, pauză şi punctuaţie. Se folosesc şi mărcile adverbiale explicative:
adică, anume, altfel spus, bunăoară, cu alte cuvinte, de exemplu, de pildă, de regulă, de fapt,
în fond, în special, în speţă, în realitate, mai ales, mai exact, mai precis, respectiv etc. Tot din
categoria mărcilor explicative fac parte şi aşa-numitele verba dicendi (a spune, a zice), aflate
în poziţie incidentă, precum şi verbele: aş fi zis, aş spune, s-ar putea zice, cum se zice, cum s-
ar spune, ca să zic etc., şi chiar fraze incidente de tipul: Vreau să spun… mai bine ar fi să spun
(I. Diaconescu)
III. 2.6. Topica şi punctuaţia:
Propoziţia apozitivă are topică fixă: după propoziţia sau termenul de referinţă.
Este întotdeauna separată prin două puncte, puncte de suspensie şi chiar prin punct: „În loc să-
l dregi – ceea ce te va scoate pentru câtva timp din tabieturile tale – eşti în stare să te îmbeţi
în fiecare zi ca să uiţi că din clipă-n clipă poate să-ţi cadă în cap” (I. Teodoreanu)
CURSUL III
A. Obiectivele specifice ale cursului 2: Însuşirea noţiunilor de bază privind conceptul de

grup verbal. Clasificarea şi structura grupului verbal. Relaţii şi funcţii sintactice la nivelul
grupului verbal

competenţelor privind grupul verbal

I. Relaţii sintactice
II. Subordonarea şi coordonarea
III. Relaţia de echivalenţă: apoziţia şi propoziţia apozitivă
III. 1.GRUPUL VERBAL
III.1.1.Structura. Este o parte componentă a enunţului, organizată în jurul unui centru verbal:
- verb la un mod personal: Citeşte şi dă mai departe!
- formă verbală nepersonală: infinitiv (A nu se deschide brusc!); gerunziu (Auzind
poarta a deschis.)
Participiu (Promovat la toate!); supin (Rămâne de analizat variantele).
Este alcătuit din verbul - centru şi constituenţii legaţi sintactic de acesta. Ipotezele referitoare la
structura grupului verbal diferă:
a. GV include numai verbul –centru şi actanţii - complementele sale, adică: Verb-
Complemente: Îmi trebuie cartea.
b. Componenţa GV este lărgită, incluzând şi Grupul Circumstanţial care intră în relaţie
sintactică şi semantică cu centrul verbal, dar nu este cerut de sintaxa matricială verbală (pot
fi omişi) :Verb – Complemente - Circumstanţiale (Îmi trebuie cartea numai dimineaţă)
GALR ia în considerare şi alte deosebiri de interpretare, privind statutul ierarhic al subiectului
(acesta poate fi cuprins sau necuprins în componenţa grupului verbal):
a. conform tradiţiei, subiectul se aşază la acelaşi nivel ierarhic cu verbul, fiind a doua parte
principală din organizarea enunţului;
b. subiectul este considerat complement de tip special al verbului, căruia acesta îi impune,
ca şi altor complemente, restricţii în măsură să justifice atragerea subiectului sub
dominaţia GV;
c. subiectul este complement extern, cerut nu numai de verb, ci compoziţional, de grupul
VB- Complement
GAR include circumstanţialele legate de proces în componenţa grupului verbal şi
adoptă soluţia teoretică a celor două nivele ierarhice de organizare a grupului. Această soluţie se
bazează pe relaţii semantico - sintactice între verb şi aceste circumstanţiale, pe afinităţi între tipul
semantic de verb şi tipul circumstanţial. În problema subiectului, GALR adoptă soluţia
interpretării subiectului ca un complement de tip special, dependent, parţial, de verb, dar
impunând el însuşi restricţii acestuia şi având calitatea de „complement extern”
II. Grupul verbal poate coincide cu un enunţ format dintr-o propoziţie (suprapunere neprototipică,
posibilă accidental şi la alte grupuri sintactice (grupul nominal: Ce carte frumoasă! Adverbial:
Afară din casă! Prepoziţional:Pe cai!): Este profesorul nostru! Devine maestru de grup. A rămas
conform planului adus.
III.1.2. Caracteristici
- caracteristicile de regim ale verbului-centru (verbul impune restricţii de caz, de
prepoziţie, de conjuncţie):se miră (impune nominativul sau acuzativul, prepoziţia de);
- diateza din paradigma verbului- centru (activ, pasiv, impersonal);
- după forma din paradigma flexionară a verbului-centru (personal- nepersonal);
- actualizarea posibilităţilor combinatorii ale verbului-centru (circumstanţialele pot fi
omise,alte complemente sunt obligatorii prin natura lor şi nu permit omisibilitatea din
considerente sintactico- semantice.)
III. 1.3. Determinări obligatorii (complementele):
Complementele sunt complinirile obligatorii cerute de caracteristicile semantico-sintactice
matriciale ale verbului-centru, care conferă coeziunea grupului verbal. Centrul verbal constrânge
complementele şi subiectele(coeziune semantică),verbul impune restricţii de formă (de caz şi de
prepoziţie) complementelor şi restricţii formale bilaterale în cazul subiectului;subiectul impune
restricţii de acord (este asigurată coeziunea sintactică).
Inventarul de complemente cerute de verb cuprinde: subiectul, complementul direct,
complementul secundare, complementul indirect, complementul prepoziţional, numele predicativ,
complementul predicativ al obiectului,complementul circumstanţial.
Trăsături ale complementelor:
1. SUBIECTUL:complement de tip special, complement extern se distinge prin restricţii
formale bilaterale: V-SB; Sb-V.
2. Complemente propriu- zise sunt: COMPLEMENTUL DIRECT, INDIRECT,
PREPOZIŢIONAL. Acestea sunt atribuite de centrul verbal. Se disting de subiect prin relaţii
binare şi prin restricţii formale unilaterale (Verb- Complement)
3. COMPLEMENTUL SECUNDAR se caracterizează relaţional prin participarea la o relaţie
ternară, în care complementul cere obligatoriu prezenţa verbului şi a complementului direct:
Colegul mă întrebă rezultatul.
4. NUMELE PREDICATIV este un complement de tip special, se caracterizează, sintagmatic,
printr-o relaţie obligatoriu ternară.
5. COMPLEMENTUL PREDICATIV AL OBIECTULUI se caracterizează prin natura ternară
a construcţiei: relaţie cu verbul şi relaţie de subordonare faţă de complementul direct: L-au
numit primar. L-au desemnat candidat.
6. CIRCUMSTANŢIALUL este cerut obligatoriu de o clasă restrânsă de verbe, care cer un
circumstanţial modal (Se poartă bine), locativ (Locuim în ţară),al ţintei (Ajungem la
Cluj),cantitativ ( Cântăreşte mult).
Funcţiile sintactice se disting în funcţie de rerlaţiile stabilite cu verbul, atât prin relaţii
sintagmatice (unilaterale, bilaterale, ternare), cât şi prin relaţiile paradigmatice (clase diferite de
substituţie).
III.1.4. Reorganizarea grupului verbal
Centrul verbal la o formă personală Grupul verbal îşi modifică structura,
ierarhia complementelor după diateză şi tranzitivitate.
Diatezele
1. Pasivizarea produce trecerea complementului direct în poziţia subiectului :
Părinţii îl laudă pe copil.(activ)
Copilul este lăudat de părinţi.(pasiv): complementul direct este aşezat în poziţia subiectului şi
devine complement extern; subiectul este postpus în raport cu verbul, devine complement de agent;
(verbul devine intranzitiv)
2. Impersonalizarea produce pe lângă schimbarea formei verbului:suprimarea nominalului din
poziţia de subiect, modificarea valenţelor verbului, în sensul trecerii în clasa verbelor zero
valente (Se citeşte puţin! Nu se munceşte!Se întârzie de la şcoală.)
3. Reflexivizarea şi organizarea „reflexiv - reciprocă”este o formă de pronominalizare, rezultată
din coreferenţialitatea subiect- complement direct sau subiect - complement indirect:
lăudându-se, atribuindu-şi.
4. Reorganizarea „posesivă”.Complementul posesiv. Verbul centru îşi modifică numărul de
valenţe când primeşte determinări necuprinse în matricea lui sintactico - semantică
( forma neaccentuată de dativ, cu valoare „posesivă”):I-am adus cărţi. În cazul utilizării pronumelui
reflexiv, nominativul şi dativul sunt coreferente: Şi-a adus aminte. Îşi spune povestea.
5. Reorganizarea verbului copulativ
Verbele copulative sunt matricial, bivalente, dar îşi pot lărgi posibilităţile de combinare:
- atrag un complement indirect prin forma clitică din exteriorul grupului verbal: Le este drag
tuturor vecinilor (grupul adjectival, nominalul este predicativizat).
III.1.5. Funcţiile sintactice ocupate de centrul - verbal
Predicat al enunţării (această funcţie se situează dincolo de sintaxă, la nivel semantico-
enunţiativ interesând şi planul pragmatic, comunicativ; este o funcţie determinată de capacitatea
verbului de a-şi ataşa morfemele de predicativitate - mod, timp, persoană, număr).
Tipuri de predicat:_simplu: Va învăţa mult.
Predicatul complex: interpretarea se realizează pe mai multe niveluri:
1. cele două componente îşi păstrează autonomia (îndeplinind funcţia sintactică de nume
predicativ…)
A rămas dascăl în sat.(nume predicativ)
Profesorul începe să scrie.(complement direct)
Vecinul se apucă de învăţat (complement prepoziţional).
Începe a vorbi.(subiect)
2. La nivel semantico - enunţiativ, grupul funcţionează în bloc, îndeplinind funcţia de
predicat al enunţării.
III.1.6. Centrul verbal la o formă nepersonală
Formele nepersonale sunt inapte de a primi morfemele de predicativitate. Infinitivul,
supinul, gerunziul, participiul nu pot îndeplini funcţia de predicat al enunţării. Pentru a obţine această
autonomie au nevoie de un suport sintactic (operator de predicativitate) ce îi va lega de un operator
verbal:
Începând ploaia devreme – au plecat.
Studentul poate citi colegilor pasajul.
Grupurile cu centru verbal nepersonal sunt lipsite de predicativitate , sunt subordonate şi încorporate
în organizarea altor grupuri sintactic.
III.2. Predicatul semantico – sintactic - enunţiativ
Predicatul semantic este componentul propoziţiei care stabileşte o relaţie

sau exprimă o proprietate: existenţială ( Există un vinovat), de identificare (Ea este Maria),
calificativă (Ei sunt inteligenţi),argument nominal (Tânărul studiază).Funcţionează ca
predicate semantice:1. adjectivul: El este bun; 2. substantivul (cu funcţia de nume predicativ,
element predicativ suplimentar, apoziţie izolată): A rămas profesor. Este artist. Prietena mea,
Cristina Popescu,…; adverbul, prepoziţia: Aşa este bunicul!
Adverbul poate fi predicat nerelaţional (v. supra) sau predicat relaţional: Se comportă
asemenea vecinilor. Vecina este asemenea.
Sunt relaţionale adverbele: asemenea, aproape, departe, alături: Stă alături de

părinţi, asemenea cucului, departe de casă….
Sunt nerelaţionale adverbele modale: Vorbeşte româneşte..
Adverbele modalizatoare pot primi o propoziţie, devenind predicate nerelaţionale:

Sigur că va reuşi. Majoritatea predicatelor semantice sunt şi predicate sintactice.
Predicatul sintactic este centrul unui grup sintactic aşezat într-o poziţie semantic-
predicativă (în grup verbal sau cu nume predicativ, element predicativ suplimentar,
apoziţie).Calitatea de predicat al enunţării adaugă predicatului semantico - sintactic şi
trăsătura de predictivitate legată de enunţare, de domeniul pragmatic (se află în relaţie prin
diverse mijloace lingvistice cu un eveniment extralingvistic). Calitatea predicativităţii asigură
unui enunţ autonomie enunţiativă, în comunicare, calitatea de enunţ. Această autonomie este
dată de morfemele deictice ale predicativităţii: de mod, timp, persoană şi număr.
III. 2.1.Clasificare
1. Predicatul canonic (simplu) poate cuprinde: morfeme clitice ale predicativităţii;

pot apărea semiadverbele cu valoare semantico- discvursivă: El chiar( şi, mai, doar) plânge.
Tipuri structurale de predicat canonic:
- predicat locuţional ( a-şi aduce aminte, a pune la cale);

- cu clitic pronominal: a-şi aduce aminte:
- L-am văzut pe Ion (CD., pron pers.- l identic referenţial cu CD.).
- Vezi-ţi de treabă (pron reflexiv, identic referenţial cu CI)
- Mă doare măseaua.(pron. reflexiv, identic referenţial cu subiectul)
- Mi-l pune pe fugă.(dativ etic)
Au valoare neutră: i,îi la dativ: Ce să-i faci!Dă-i cu bere, dă-i cu vin! Forma de Ac - o : A
luat-o la sănătoasa! Forma clitică a pronumelui reflexiv se include în verb:Cartea se citeşte.
Predicatul simplu se mai poate exprima prin: interjecţie, verb la infinitiv (A nu se face
zgomot!),verb la supin, în enunţuri imperative (De corectat tezele!), adverb şi locuţiune
adverbială (poate, probabil, fireşte, cu siguranţă, fără îndoială, cu certitudine, cică, pasămite,
parcă, într-adevăr care constituie structuri de tipul: modalizatori - propoziţie./ cf. Desigur că
va ajunge.).
Opinii privind predicatul exprimat prin adverb:
În lucrarea intitulată Predicatul în limba română, G.G. Neamţu menţionează: „un

predicat adverbial şi deci apersonal nu există, aşa-numitele „adverbe predicative” fiind de fapt
adverbe propoziţionale (pag. 32)”.
Ecateria Teodorescu: „din punct de vedere funcţional, adverbele predicative pot fi

cuprinse în categoria aşa-numitelor adverbe regim, deci în categoria adverbelor care
determină cu diferite nuanţe lexicale (precizare, restricţie, modalitate) un întreg enunţ sau
numai o parte a lui.”(Adverbe predicative, în LR XII, 1964, nr.5, pag. 423-426)
C. Dimitriu: „… predicatul exprimat prin adverb ce nu se poate combina cu un

verb constituie o clasă aparte, diferită de predicatul exprimat prin verb, şi anume predicatul
adverbial. Predicatul adverbial se deosebeşte de predicatul verbal şi prin aceea că în timp ce
predicatul adverbial are totdeauna subiectul în frază (o propoziţie subordonată subiectivă) în
dreapta sa, predicatul verbal în regulă generală priveşte subiectul în propoziţie (o parte de
propoziţie principală) în stânga sa”
2. Predicatul complex este alcătuit din: verb – operatori verbali de

predicativitate (adjectiv, participiu,verb la supin propoziţie, operatorul pasiv a fi ) care
participă la semantica globală: Ana este bună( distinsă, de ocrotit)…;Mi-a fost furată viaţa.
Predicatul nominal este alcătuit din nume predicativ + verb copulativ la un mod
personal. În ceea ce priveşte conceptul şi termenul de predicat nominal părerile lingviştilor
diferă:
D. D. Draşoveanu a remarcat „nonunitatea” predicatului nominal, ajungând la

următoarele concluzii:
- nu există verbe copulative, toate fiind predicative;
- adjectivul însoţitor este un adjunct extrapredicativ şi numai printr-o
complementaritate semantic - lexicală adpredicativ („adjunct predicativ
complementar”, în prezenţa lui a fi, respectiv „adjunct predicativ suplimentar”, în
prezenţa tuturor celorlalte verbe).
- nu există un „predicat nominal”, nici unic şi nici unitar.
Profesorul clujean este de părere că „aşa-numitul predicat nominal nu este deloc unitar din
punct de vedere gramatical”, „clasificarea verbelor în predicative şi nepredicative cade de la
sine, toate verbele fiind predicative”.
Ion Diaconescu este de aceeaşi părere: „Virtual, toate verbele sunt susceptibile de o
întrebuinţare predicativă, încât consideraţiile în baza cărora unele verbe, datorită
semantismului lor, n-ar pute îndeplini o funcţie predicativă, rămân fără un temei pertinent.
Verbul a fi (pentru că numai acesta poate fi luat în discuţie, celelalte având un statut semantic
definit) are, ca orice verb, o semantică a sa prin care se afirmă existenţa subiectului –
independentă… ”
Gramaticile tradiţionale analizează acest tip de predicat ca predicat nominal.
III.2.2. Verbul copulativ
GALR 2005 clasifică verbele copulative sub aspect semantic, sintactic şi stilistic.
a. Copulative (matricial): a fi, a deveni, a se face, a ieşi, a ajunge,a rămâne
b. Operatori copulativi prin reorganizare şi recategorizare: a părea- operator modal- şi a

ajunge- operator aspectual.
Sunt copulative acele verbe care şi-au pierdut, total sau parţial, conţinutul noţional
şi intră în alcătuirea predicatului nominal ca simple instrumente gramaticale; indică persoana
şi numărul prin care se acordă cu un subiect, precum şi timpul, modul şi chiar diateza. Verbele
copulative stabilesc legătura între subiect şi numele predicativ, în măsura în care permit celor
două nume (subiect şi numele predicativ) să intre în raport de inerenţă. G.G. Neamţu observă
că un inventar cert al verbelor copulative nu a fost făcut încă. Gramaticile acceptă următoarele
verbe copulative: a fi, a însemna, a părea, a deveni, a ajunge, a rămâne, a ieşi, a se face.
Valorile verbului „a fi”:

I. auxiliar (ajută la formarea modurilor şi a timpurilor compuse);
II. copulativ: intră în componenţa predicatului nominal;
III. predicativ, în situaţiile de mai jos:
- când arată existenţa (cu sensurile: a exista, a se afla, a se găsi, a dura, a ţine, etc.): În valea
aceea este un sat.
- când arată o acţiune (cu sensurile: a se petrece, a se produce, a avea loc, a se întâmpla, a se
desfăşura, a cădea, a se ţine): Şedinţele erau în Aulă. (se ţineau)/ Când sunt cursurile ? (se ţin)
- când indică desfăşurarea în timp (sinonim cu: a dura, a dăinui, a data, a trece, a se împlini):
Sunt ani mulţi de atunci. (au trecut)
- când arată mişcarea (sinonim cu: a merge, a trece, a se duce, a umbla): Am fost cu studenţii
în sală.
- când arată provenienţa, originea (cu sensurile: a se trage, a proveni, a fi de loc): De unde era
bunicul ?
- când arată valoarea, cantitatea, mărimea (sinonim cu: a costa, a dura, a valora): Cât e
kilogramul de mere?
Valorile verbului „a însemna”:

- copulativ, când este sinonim cu „a fi”: Copiii înseamnă totul pentru mine.
- predicativ, când este sinonim cu a nota, a scrie, a desemna, a face semn: Elevii
însemnau grăbiţi câte o pagină.
Valorile verbului „a părea”
- copulativ, dacă este însoţit de un subiect: „O glumă-ţi par cuvintele-aceste / Şi râzi de
noi, odraslă basarabă…” (O. Goga); „Pare-un lan de diamanturi ce scârţie sub picioare!” (V.
Alecsandri); „Părea un tânăr voievod cu păr de aur moale”;
- predicativ, dacă este folosit cu valoare impersonală; este urmat de o subiectivă: „Părea
că printre nouri s-a fost deschis o poarta / Prin care trece albă regina nopţii moartă”
(Eminescu, Menalconie)
Valorile verbului „a deveni”

- copulativ (sinonim cu a fi): Bătrânul deveni mai blând.
- predicativ (sinonim cu a se transforma): „Dacă n-ar fi fost aşa, omenirea n-ar fi aflat
niciodată că este şi nici fiinţa umană n-ar fi ştiut că devine” (L. Ulici)
Valorile verbului „a ajunge”
- copulativ, când are sensul de a deveni: „Acum Ghioagă a ajuns căprar”
- predicativ (sinonim cu: a se transforma, a fi suficient): Îmi ajung cărţile (sunt suficiente);
Au ajuns în tabără, înainte de apusul soarelui.
Valorile verbului „a ieşi”

- copulativ, dacă arată dobândirea unei calităţi (a deveni): „Frate-său, care ieşise ofiţer cu
vreo trei ani în urmă, ceru să fie trecut în rezervă” (D. Zamfirescu).
- predicativ, dacă are sensul a părăsi un loc; este însoţit de un complement circumstanţial: A
ieşit mai devreme din casă.
Valorile verbului „a rămâne”

- copulativ, când are sensul a păstra, a deţine o calitate: „Ci tu rămâi în floare ca luna lui
april” (M. Eminescu, Despărţire)
- predicativ, când este sinonim cu a sta, a nu pleca, a continua să existe, a persista, a trebui,
a urma; este însoţit de circumstanţiale: „O lume-ntreagă mi-a rămas în urmă / Cu goana ei
pripită după viaţă” (O. Goga, Locaş străbun)
Valorile verbului „a se face”

- copulativ, dacă este la diateza reflexivă, cu pronume în Ac, când arată dobândirea unei
calităţi (sinonim cu a deveni): „Băiatul se făcea mai isteţ şi mai iscusit.” (P. Ispirescu); „Aud
mereu: războiul se face cu bani”
- predicativ, în cazul în care este sinonim cu a se construi, a se preface, a simula, a se

întâmpla, a se desfăşura, a fi pasibil (vezi G.G. Neamţu): El s-a făcut că rămâne în şcoală.;
Cum se face că ai absentat?
Valorile verbului ,, a veni”:
- copulativ, dacă are sensul de ,, a însemna” : ,,Aceasta vine că mâine vei lipsi”
- predicativ: Va veni cândva.
Notă:
a. verbele copulative sunt intranzitive, nu pot avea complement direct;

b. cu excepţia verbelor a fi şi a deveni, celelalte copulative îşi păstrează într-o mai
mică sau mai mare măsură înţelesul lor lexical, din care cauză au fost numite şi
„semicopulative”.
c. din motive stilistice, verbul copulativ, exprimat prin a fi, poate lipsi. Gramaticile
tradiţionale numesc acest tip de predicat, predicat incomplet: „Ea un înger ce se roagă / El un
demon ce visează / Ea o inimă de aur / El un suflet apostat”
Numele predicativ
Se exprimă prin:1. substantiv, pronume, numeral în cazurile:

- nominativ: „Pupăza era ceasornicul satului”, „În cele din urmă a rămas conferenţiar”
- acuzativ, precedat de prepoziţie sau locuţiune prepoziţională: Florile erau pentru
prietena mea.; „Acolo, lângă izvoară, iarba pare de omăt”.; Nu toate bijuteriile sunt
din argint.
- genitiv - fără prepoziţie: „Pământul este al boierilor” (Z. Stancu)
- cu prepoziţie sau locuţiuni prepoziţionale specifice: Studenţii ..sunt contra
fumatului.
- dativ, precedat de propoziţiile specifice: conform, contrar, potrivit, datorită, graţie,
mulţumită, asemenea: Realitatea va rămâne conform visurilor voastre; Construcţia a
fost potrivit planurilor propuse.
Notă: Atunci când potrivit, conform, contrar se acordă cu un substantiv, acestea devin
adjective: Hotărârea este contrară educaţiei sale. (adjectiv).
Numele predicativ se exprimă prin adjectiv sau locuţiune adjectivală, care se
acordă în gen, număr şi caz cu substantivul subiect: Iar cel din dreapta era înţelept şi bun.
2.Verbele la un mod nepersonal pot îndeplini funcţia de nume predicativ:
- infinitiv: Obligaţia noastră este de a ajuta.
- supin: Cartea este de citit;
3.Numele predicativ se exprimă prin adverb: Nu se ştie cum va fi ziua de mâine; Astfel a fost
să fie. /
4.Prin interjecţie: „Şi cu străjuirea voastră… era vai de pielea noastră”, „E vai şi-amar că ne-
am născut”.
Numele predicativ poate fi:
- multiplu („Fata babei era ţâfnoasă, urâtă şi rea la inimă”(I. Creangă) / „Verbul său
era uşor, clar, logic, precis, fluent, elegant” (Maliţa ).
- simplu: „Apa era limpede ca cristalul”
NOTA
III. 3. PROPOZIŢIA PREDICATIVĂ
III.3.1.Propoziţia predicativă conjuncţională. Această subordonată se referă

la predicatul nominal, în sensul că dezvoltă la nivel sintactic, valoarea numelui predicativ.
Îndeplineşte funcţia de nume predicativ al unei propoziţii regente.
Elemente regente:
- verbele copulative: a fi, a deveni, a ieşi, a ajunge, a însemna, a se face, a rămâne, a
părea, atât la modurile personale cât şi la cele nepersonale: Devenind ceea ce şi-a
propus a rămas el însuşi;
- „… vornicul rămânea mereu să-şi scoată necazul pe paserile cerului şi pe lighioanele
pământului” (Al. Odobescu)
Conectivele:
conjuncţii: că, să, ca… să, dacă, de:
„Şi-o fântână strâmbă pe lumina zării pare că sporeşte liniştea-nserării” (G. Topârceanu,
Balada călătorului);/„Singura-ţi chemare sfântă E / să mă-nveseleşti” (Al. Vlahuţa)/
Modul în propoziţiile predicative:
1. indicativ: „Înălţimea ta eşti/ Oricât de slab pofteşti” (G. Alxandrescu, Dreptatea Leului)
2. conjunctiv: „Băiatul cu care ucenicise George ajunsese să fie mâna dreaptă a împăratului”
(P. Ispirescu)
3. condiţional – optativ: „Cum îl părăseau, ucenicii urmau să fie ca şi cum n-ar fi văzut
niciodată”
4. prezumtiv: „A fost el ce-o fi fost; întrebarea este ce-i acum?” (G.A.II, 273)
Topica şi punctuaţia
Predicativa stă, de regulă, după verbul copulativ regent, dar poate sta şi înaintea
acestuia: A fost şi este cum ai dorit tu; Cum este tatăl lui este şi el.
Dacă subiectiva este introdusă prin conjuncţia dacă, sau prin pronumele relativ ce, ceea
ce, topica devine fixă: SB + P + PR: Dacă nu au ajuns înseamnă că au renunţat; „Şi dacă
ramuri bat în geam / Şi se cutremur plopii / E / Ca aminte să te am / Şi-ncet să te apropii” (M.
Eminescu, Şi dacă)
III.3.2. Propoziţia predicativă relativă. Propoziţia predicativă relativă substituie

numele predicativ şi se introduce prin:
1. pronume şi adjective pronominale relative şi nehotărâte: cine, ce, care, cât, câţi, ceea
ce, cele ce, oricare, oricine, orice: Problema este cine a fost mai bine pregătit;
„Doar să te porţi de acum tare bine, să mai fiu ceea ce am fost pentru tine” (I. Creangă)
2. adverbe RELATIVE sau locuţiuni adverbiale: oricum, ori cât de, parcă, după cum, ca
şi cum (toate cu valoare comparativă): „Lumea-i cum este şi ca dânsa suntem noi” (M.
Eminescu, Epigonii)
COMPLEMENTUL PREDICATIV AL OBIECTULUI
Acest CPO este cerut de un centru verbal noncopulativ, este o clasă de substituţie, având ca
termen prototipic substantivul nepropoziţional, iar ca relaţie sintagmatică, o relaţie obligatoriu
ternară. Este cerut matricial de o subclasă de verbe trivalente:
a. A boteza, a chema, a denumi, a desemna, a intitula, a numi, a porecli, a

spune, a zice;
L-a botezat Ion. Îl cheamă Popescu.(predicaţie semantică denominativă)
L-au denumit deal.
b. A alege, a angaja, a desemna, a unge;

L-au ales deputat. L-au angajat dascăl.(predicaţie semantică categorizantă)
c. A lua: Se ia pe sine drept altul.
Complementul predicativ al obiectului face parte din structuri ternare:
V- OD-CPO; V-CI-CPO.
Caracterizare: este purtător de predicaţie semantică;
Clase de substituţie: substantivul nearticulat, grup prepoziţional: (M-au luat drept altul, drept
cine nu trebuie.), substitute adverbiale: Cum l-au denumit! L-au angajat ceva.
PREDICATIVUL SUPLIMENTAR
Istoricul părţii de propoziţie:

Până în anii 50 a fost considerată fie complement circumstanţial de mod , fie atribut sau nume
predicativ. Elementul predicativ suplimentar a fost numit ,după cum urmează :predicat
circumstanţial( Niţă),nume predicativ circumstanţial ( Rădulescu), element predicativ
suplimentar( GA),nume predicativ de gradul III( Draşoveanu),complement predicativ( Irimia)
Este partea secundară de propoziţie care determină un verb şi exprimă o caracteristică , o calitate,
o acţiune care se referă la nume. Este facultativ, omisibil, din punct de vedere sintactic. Apare în
structuri ternare:L-a văzut mergând. Referirea la nume se face prin intermediul verbului, motiv
pentru care, elementul predicativ suplimentar este o parte de propoziţie cu dublă subordonare: atât
faţă de verb cât şi faţă de nume .
Elemente verbale regente:
1 Verbe de percepţie ( apud Bogza, Mioara Avram):
A arăta: Se arăta lumii pregătit pentru cercetare .
A auzi :O aud păşind. Te ştiam printre ei.
A se considera : Lumea îl considera îndrăzneţ. Vă credeam cu ele la mare.
A se crede :Se credea un mare curtezan.
A delega: A fost delegat ispravnic la Curte.
A se interesa: S- a interesat ca om.
A lua: A luat- o de nevastă.
A se naşte: Românul s-a născut poet.
A porecli: Ovidius a fost poreclit Năsosul.
A promova: A fost promovat manager.
A propune: A fost propus Director.
A primi: A fost primit chiriaş.
A se socoti: Nu se socotea demn de luat în seamă. ca mareşal.
A se simţi: Se simţea tânăr.
A se şti: Se ştia descurcăreţ.
2. Verbe de mişcare: a curge , a se înălţa, a se întoarce a sări , a trece, a veni; Râul curgea spumegat.
Se exprimă prin :
1.substantive sau substitute ale acestora, în cazul :
1. nominativ :
- acuzativ, cu prepoziţiile: de , dintre, fără, în , în calitate de, în chip de : Mi s-a arătat în chip de
înger.
2.adjective: A luat- o de frumoasă.
1. verbe la moduri nepersonale:
gerunziu: Merge fredonând.
Infinitiv:L- am crezut în stare a face greşeli ca aceasta.
4. adverbe :Nu o cunoşteam aşa. Cum ţi-l închipui!Unde te crezi!
Interjecţia:M-a lăsat praf. O consider cam tra-la- la.
Elemente nominale regente

Funcţia sintactică a regentului nominal poate fi:
Subiect :
Bunicii ne primesc bucuroşi.
complement:
Am simţit- o fericită.
NOTĂ: complementul predicativ al obiectului se raportează la obiectul direct şi se

realizează numai în prezenţa acestuia.
1. Nu confundăm elementul predicativ suplimentar exprimat prin adjectiv cu complementul

circumstanţial de mod exprimat prin adverb, dacă avem în vedere faptul că adjectivul se acordă cu
numele în gen şi număr cu numele , în timp ce adverbul rămâne invariabil.
O vedea harnică şi înţeleaptă.( eps)
A vorbit înţelept.
2. Nu confundăm elementul predicativ suplimentar exprimat prin verb la gerunziu cu

complementul circumstanţial de mod , dacă avem în vedere faptul că gerunziul – complement
circumstanţial de mod exprimă o acţiune care poate caracteriza acţiunea principală şi nu o acţiune
însoţitoare a acesteia.( apud Mioara Avram)
Merge şchiopătând.( compl. circ. de mod)
Merge cântând( eps- Merge şi cântă)
Topica şi punctuaţia :
Se situează după verbul la care se referă, în cazul unei topici obiective. Dacă are valoare
afectivă, elementul predicativ suplimentar este antepus .Nu se desparte prin virgulă de verbul
determinat.
PROPOZIŢIA PREDICATIVĂ SUPLIMENTARĂ( PRS)
Este subordonata ce corespunde unui element predicativ suplimentar şi exprimă o caracteristică ,o

calitate ori o acţiune simultană cu acţiunea regentei, dar referitoare la subiectul , complementul
regentei.
Elemente regente
2. Verbul - predicat şi subiectul său
„ Crengile copacului au fost făcute numai pentru paserile cerului , şi deci să nu se mire ursul
când ele se sfarmă şi- l lasă să cadă.”( N. Iorga)
- verbul - predicat şi complementul direct:” Te văd adesea cum te mişti , cum priveşti
câteodată cu ochii în gânduri, şi puterea visului e aşa de mare , că a doua zi îmi aduc aminte că
priveam şi eu tot acolo.( D. Zamfirescu)
- verbul- predicat şi complementul său indirect:
Ne uităm la el cum mînuieşte, arcul, săgeata şi sabia.
Elemente relaţionale:
- conjuncţii subordonatoare: că, să, fără să…
A ieşit din Universitate fără să privească înapoi.
- pronume şi adjective pronominale relative: cine, care, ce, cât, câtă, câţi, câte.
3. Vecina mea mă ştie ce sunt, în fapt.
- adverbe relative: cum, precum, cât şi ce adverbial.
Propoziţia predicativă suplimentară stă întotdeauna după propoziţia regentă Nu se desparte de aceasta
prin virgulă.
„Cutremurat de clipa asta sfântă ,
Un gând simţeam cum sufletu- mi frământă,
Cum mă supune gândul şi mă- ndeamnă,
Poruncitor cum drumul mi- l arată..”
( O. Goga)
Texte propuse spre analiză.
Identifică cpo şi eps din enunţurile:Profesorul îl considera inteligent. eps L-au angajat profesor.-CPO
(predicaţia priveşte complementul, nu subiectul).L-au botezat Petru. L-au ales presedinte.(cpo.)Cum
l-au denumit ! Cum a denumit! L- au ales ce şi-a dorit.-cpo Au ales ce şi-a dorit. S-a ales ce s-a dorit.
El este uns episcop. I se zice urmaş-CPO. Noi am terminat de citit primele- eps. A taiat merele
bucaţele. Ea a ieşit a treia pe judeţ. Cărţile le-am pus câte două pe masă.Porţiile le-am comandat
duble.
CONSTRUCŢII SINTACTICE
Construcţii pasive şi construcţii impersonale
Construcţia pasivă se defineşte în opoziţie cu construcţia activă, prin:

- subiectul trece în poziţie postverbală de complement prepoziţional al verbului (complement
de agent).Verbul se intranzivizează. Nu mai primeşte un complement direct, forte, dar poate
avea:
- un complement secundar: Elevul a fost întrebat rezultatul.
- un complement predicativ al obiectului:
Cristian a fost numit ambasador. El a fost ales director.
Tipologia construcţiilor pasive:
- o construcţie lungă, cu cei doi actanţi exprimaţi:
A fost scris de studenţi. Situaţia este cunoscută de oricine vine la cursuri.
- o construcţie scurtă, cu unul dintre actanţi neexprimat: Domniţa a fost adusă.
În funcţie de forma şi caracteristicile mărcii pasive, există două tipuri de pasiv: pasivul marcat cu
verbul „a fi” şi pasivul nemarcat (lexical sau marcă zero).
Pasivul marcat cu verbul a fi este o construcţie analitică analizabilă: a fi poate fi înlocuit cu alte verbe
sinonime: a veni, a se afla ( Cratiţa vine unsă, Documentaţia se află depusă în bibliotecă ).
Construcţia permite inversiunea.
Pasivul reflexiv. Ca şi pasivul prototipic, pasivul-reflexiv se caracterizează prin trecerea subiectului
activ în poziţia complementului de agent şi prin trecerea complementului direct activ în poziţia de
subiect.
Se construieşte cu cliticul reflexiv se: Nu se citesc actele. Paradigma pasivului- reflexiv este
incompletă sub aspectul persoanei. Nu se foloseşte complementul de agent, decât foarte rar.
Pasivul lexical (numit şi pasivul cu marcă zero):verbele tranzitive primesc trăsătura pasivului, dar nu
şi marca de pasiv: casă bine păzită, temă bine consolidată…
COMPLEMENTUL DE AGENT(ag)
Este partea secundară de propoziţie care determină un verb la diateza pasivă (exprimată prin „a
fi” + participiu) sau la pasivul reflexiv şi arată de cine este făcută acţiunea exprimată de verbul
determinat:
„Această strâmtoare fu aleasă de Mihai-Vodă” (N. Bălcescu)
Elementele regente ale complementului de agent:
1. verbe şi locuţiuni verbale la diateza pasivă:

„Şi fiindcă nea Şuncărică se îmbăta în fiecare noapte, eram încredinţat de ceea ce vedeam, că nu
există un alt om mai necăjit decât el” (Th. Constantin);
A fost lăudat de amândoi.
2. participiu cu sens pasiv:

„Aceste scrisori n-ajunseră până la Ali, fiind prinse de către ai noştri” (N. Bălcescu)
3. adjectiv, provenit din participiu;

Mijloace de exprimare
1. substantive (comune şi proprii), pronume şi numerale, în cazul Ac, precedat de prepoziţiile de, de
către:
„Până atunci se încheie de Radu un tratat lămurit cu craiul vecin” (N. Iorga)
„În primăvara lui 1923, s-a votat de către Parlament Constituţia cea nouă” (Const. C. Giurescu,
Amintiri)
Notă:
Prepoziţia compusă „de către” se foloseşte de obicei înaintea complementelor de agent exprimate
prin substantive ce denumesc persoane, instituţii sau ţări:
„Propunerile au fost făcute de către România”;
„În Ţara Românească primele cărţi au fost tipărite de către tipograful Macarie”
Complementul de agent poate sta lângă verbul determinat sau poate fi despărţit de acesta prin alte
părţi de propoziţie:
„Hotărârea lui fu primită cu entuziasm de toţi”
Intercalarea altei părţi de propoziţie se poate face şi între auxiliarul „a fi” şi participiu:
„Meritele lui au fost după câteva luni recunoscute de către colegi”
Topica şi punctuaţia complementului de agent
Complementul de agent stă, aproape totdeauna, după regenţi, foarte rar, din motive stilistice,
poate fi aşezat şi înaintea acestora: „Ajungând acolo Floarea – Împărăteasa şi cu Ler – Voievod, au
fost întâmpinaţi de Albul – Împărat, de împărăteasa lui, de copii şi de o ceată întreagă de fruntaşi.”
„Rămase aşa de Dumnezeu bătută
Să toarcă biata-n sat” (G. Coşbuc)
Complementul de agent nu se desparte niciodată prin virgulă de regent.

PROPOZIŢIA COMPLETIVĂ DE AGENT (AG)
Propoziţia completivă de agent este determină un verb la diateza pasivă construit cu auxiliarul
„a fi” sau un verb pasiv reflexiv şi arată de cine este făcută acţiunea exprimată de verbul determinat.
Ea se introduce printr-un pronume relativ sau nehotărât cu prepoziţia „de” sau „de către”. Această
subordonată se foloseşte rar:
„El spunea că, fiind copil, a fost răpit de cine umblă cu casa în căruţă, de o laie de ţigani, şi abia când
s-a făcut mare a izbutit să fugă de la ei” (D. Stănoiu)
Elemente de relaţie
Pronume relative sau nehotărâte, precedate de prepoziţiile „de”, „de către”:
„Această stângăcie de intrus nu scapă fetei… ea căută în raft nu lipsită de un răsfăţ interior… ştiut de
cine ar fi avut ochi buni să vadă” (C. Ţoiu)
„Până la moarte voi rămâne acelaşi, un visător nepocăit, pururi atras de ce e îndepărtat şi tainic”
(Mateiu Caragiale)
„Acesta era un lucru uşor de făcut de oricine îşi cunoştea meseria”
Propoziţia completivă de agent stă de obicei, după regentă. Dacă se insistă asupra subordonatei
ea este pusă înaintea regentei. În această situaţie, propoziţia completivă de agent poate fi reluată în
regentă prin pronumele demonstrativ de depărtare la acuzativ cu prepoziţia „de (către)”, pronumele
având în regentă funcţia de complement de agent:
„De către cei ce vin după voi, va fi împlinit ce visaţi voi astăzi.”
„De către cei ce vin după voi, de către aceia va fi realizat.”
Propoziţia completivă de agent se desparte prin virgulă de regenta ei, numai atunci când,
aflându-se înaintea regentei, este reluată prin pronumele demonstrativ (vezi exemplul de mai sus).
CONSTRUCŢII VERBALE REFLEXIVE
Sunt construcţii realizate în jurul unui centru- verbal, la mod personal sau la o formă verbală
nepersonală. Există două clase de construcţii reflexive, pe lângă verbele reflexive: reflexiv cu
utilizare sintactică şi reflexiv cu utilizare non sintactică.
Reflexivul sintactic însumează:
- reflexive cu formă clitică sau nonclitică: se amăgeşte pe sine(cd), nu-şi adună(ci),contează pe
sine; Avem următoarea tipologie: reflexiv, CD, CI al verbului; cliticul reflexiv de dativ,
complement posesiv: îşi adună cărţile, şi-a pus vizor; cliticul reflexiv de acuzativ cu valoare
posesivă: Mă doare capul. Reflexivul accentuat în poziţia de Oprep: contează pe sine,
vorbeşte despre sine(cu formă accentuată) şi: asupra-şi, asupră-şi.
Clitic reflexiv cu utilizări nonsintactice: se laudă, se deplasează.
Construcţii cauzativ - factitive: sunt construcţii verbale cu doi actanţi, unul reprezentând persoana
sau cauza care declanşează o acţiune ce determină un efect, iar celălalt persoana sau obiectul asupra
căruia se răsfrânge efectul acţiunii cauzatoare: Ion a făcut-o pe Maria să plece.
Construcţii cu predicativ suplimentar
Sunt construcţii ternare care cuprind un nominal la care se raportează două predicaţii: una principală şi
una suplimentară: Profesorul îl vede pe student intrând ( a se compara cu : Profesorul vede că Maria
intră ; prin reorganizarea structurii, subiectul completivei directe devine complement direct, gerunziul
devine predicativ suplimentar).Propoziţia care poate fi redusă este: o subordonată completivă, o
subiectivă, circumstanţială sau atributivă:Ei mă credeau la munte.(amalgamare din CD: Ei credeau
că sunt la munte.); Bibliografia se cuvine să fie parcursă.(din SB: Se cuvine să…):L-au învăţat
prietenos (din completiva secundară: L-au învăţat să fie prietenos…);M-am măritat tânără (din CT…
când eram tânără. );ceaiul îl bea cu lapte (din At….ceaiul care are lapte); Fata venea veselă; Scrie cu
ochii închişi; Pleacă urmărită de privirile lor.
Construcţii comparative
Comparaţia poate fi: calitativă (este ca o …)şi cantitativă(..este cât un…).Construcţiile

comparative cuprind compliniri obligatorii(cele ale adjectivului şi ale adverbului) şi facultative.
Elementele care introduc astfel de construcţii sunt: ca, precum, cât, decât, cum.Cuprind şi mărci de
emfatizare: tocmai, chiar, la fel, exact: E mic exact cât o gâză.
Complementul comparativ proporţional cuprinde elemente corelative: pe cât …pe atât…
Construcţii comparative de inegalitate: mai învăţat decât strămoşii…
Construcţii comparative de egalitate: tot aşa de…; tot atât de…;
CONSTRUCŢII CU PROPOZIŢII RELATIVE
Propoziţiile relative sunt subordonatele circumscrise după tipul de conectiv: pronume, adjectiv sau
adverb relativ. Se opun propoziţiilor conjuncţionale. Conectivul relativ se deosebeşte de cel
conjuncţional prin faptul că are două roluri sintactice:operator al subordonării şi constituent cu funcţie
sintactică în propoziţia subordonată.
Exerciţii de sintaxa a frazei:
Indicaţi subordonatele şi arătaţi felul lor:
A ajuns să nu mai vadă pe nimeni.
Să notezi trei pagini ajunge.
Ar fi o nebunie să crezi că poţi tot.
Asta e ca şi cum nu ar exista.
Bineînţeles că vor veni .
Ciudat că nu răspunde.
Că nu vine nu trebuie să te mire.
Rămâne cum am stabilit.
Rănit fiind înseamnă că nu va participa.
Bine că nu a întârziat.
Nu- i lesne de învăţat.
Se făcea că pleacă.
El mă făcea să văd ce am de făcut.
Trebuie să existe o Providenţă.
Părea să plouă.
Oamenii trebuiau să adune.
Mi- e drag să- l văd.
Se pare că nu aude.
Înseamnă cum vrei. Aceasta nu înseamnă că eşti dezordonat.

GRUPUL NOMINAL
Este o parte a enunţului organizată în jurul unui termen nominal (substantiv, pronume, numeral,
orice substitut al substantivului. Există mai multe tipuri: grup substantival, grup pronominal.
Grupul nominal cu centru substantival
Este alcătuit din substantivul- centru şi disponibilităţile sale de combinare.

Substantivul-centru este nearticulat:
Din punct de vedere semantico- gramatical, substantivul poate exprima: nume de obiecte concrete,
substantive abstracte (nonnumărabile- curaj, blândeţe; numărabile- interes, voluptate), verbale
(plecarea , tăcerea), colective(mulţime, cârd, popor), masive, nume proprii. Numeralul nu are
adjuncţi.
ADJUNCŢII substantivului pot fi:
În genitiv: substantive (părerea prietenilor) pronume; mai rar apar substantive în dativ, pe lângă
substantivele nearticulate (acordarea acestui drept femeilor, frate mamei mele), numerale
substitute(drepturile primilor doi);
- adjective propriu-zise şi pronominale (carte frumoasă, acel gând), participiale(fosta clasă,
data trecută), gerunziale (lumină tremurândă);
- grupări prepoziţionale la care participă substantive: fântâna dintre plopi, lauda de sine;
- verbe la gerunziu: drum lucind a ploaie; stropi căzând;
- adverbe: ziua de mâine, mersul pe jos;
- propoziţii introduse printr-un element relativ anaforic (teza pe care o citesc, seara când ne-
am văzut)
Distribuţia unor adjuncţi este largă, aceştia fiind compatibili cu toate tipurile de substantive regente.
Distribuţia altor adjuncţi este limitată la combinaţiile cu anumite tipuri semantico – gramaticale:
atributul în dativ şi propoziţia introdusă prin pronume relativ în dativ:poet nemărginirii; Dau cui îl
merită.
Coeziunea grupului nominal este asigurată prin mijloace diferite:
- substantivul impune genul, numărul şi cazul (adjectivului şi cuvintelor cu comportament
adjectival);
- prepoziţii selectate liber, restricţii de topică (numeralele cardinale sunt antepuse, verbul
nepersonal este mereu postpus).Grupul nominal poate fi restrâns (frumuseţe albastră) sau
extins (această nouă frumuseţe de porţelan).Relaţiile dintre membrii grupului nominal sunt:
relaţii sintactice între substantivul- centru şi adjuncţi, relaţii de compatibilitate (de coocurenţă
) sau de incompatibilitate între adjuncţi: o casă nouă, o această casă.
Funcţiile semantice ale adjuncţilor:
1. funcţia semantico- pragmatică de actualizare discursivă a conceptului exprimat prin
substantivul- centru, prin extensia substantivului realizată prin numele predicativ (Studentul
este Petrescu) şi prin asocierea cu un referent.
Structuri eliptice: substantivul lipseşte, fiind recuperat din context:- Ce carte? –Verde!
Grupul nominal se încadrează sintactic în enunţ în funcţie de poziţia centrului substantival, ca
adjunct în diferite grupuri sintactice.
GRUPUL NOMINAL CU CENTRU PRONOMINAL
Este o realizare particulară a grupului nominal. Funcţionează ca centre ale grupului pronominal
toate tipurile de pronume. Nu aparţin grupului pronominal realizările clitice ale pronumelor
personale şi reflexive. GP se integrează în propoziţie analog grupului nominal. Pronumele- centru
poate fi însoţit de semiadverbe(chiar tu, exact acela, aproape toate).Adjuncţii grupului pronominal
sunt:
1. obligatorii pentru: pronumele semiindependente: cel poate primi ca adjuncţi obligatorii
adjective(cel nou), adverbe, numerale ordinale (cel de aici, cel de-al doilea), substantive ,
pronume precedate de al(cel al copilului), substantive , pronume precedate de prepoziţie(cel
de la tine).Pronumele semiindependent poate primi ca adjuncţi obligatorii un substantiv în
genitiv(Al copilului a plecat)sau un posesiv(Al meu este la Facultate)
2. facultativi.
Grupul pronominal poate fi amplificat prin apoziţionare, prin citare, prin alăturări expresive de
termeni: Tu, omul pădurii,…; Amândoi, George şi Dan,…; Despre care al meu vorbeşti tu.(prin
citare); El, mânca l-ar Raiul, mi-a deschis uşa(construcţie expresivă).
SUBIECTUL
Definiţii:
„..partea principală de propoziţie despre conţinutul căreia se spune ceva cu ajutorul predicatului” –
Iorgu Iordan
„…arată cine săvârşeşte acţiunea exprimată de predicatul verbal sau cui i se atribuie o însuşire ori o
caracteristică exprimată prin numele predicativ…Când predicatul propoziţiei este un verb la pasiv sau
reflexiv pasiv, subiectul arată pe cel care suferă acţiunea exprimată de predicat.- G. A. II
„…este nume în nominativ impunând acordul verbului cu care intră în relaţie de interdependenţă.” V.
Guţu – Romalo.
„…este partea de propoziţie principală despre care se face o comunicare prin predicat şi cu care – ca
expresie a raportului de inerenţă- se acordă în categoriile gramaticale comune părţilor de vorbire prin
care se exprimă subiectul şi predicatul” – Dimitriu.
După prezenţa sau absenţa în propoziţie subiectul poate fi:
a) exprimat:
- simplu: „Copii învaţă bunătatea de la natură, iar răbdarea de la oameni” (N. Iorga,
Cugetări)
- multiplu: „Erau de faţă şi Pârvu Miu şi fii-sa Salomia şi lea Manda, mama Salomiei şi moş
Grigore, alt vecin”. (I.Al. Brătescu -Voineşti)
b) subiect neexprimat
- inclus (verbul predicat este la pers. I sau a II-a sg. sau pl.): „De vorbiţi mă fac că n-aud / Nu
zic ba şi nu vă laud” (M. Eminescu)
- subiect subînţeles (verbul predicat este la persoana a III-a; subiectul a mai fost exprimat
anterior): „Mama ne-a luat de mână şi ne-a târât până sus în poieniţă” (G. Galaction)
- subiect inexprimabil (G. G. Neamţu: „subiect zero”): Ninge. Se vorbeşte prea tare.
C)subiect dublu exprimat:
Vine ea mama! Acum voinicul meu va face el ceva!
D) subiect in constructii atipice: cu centru interjectie:
Cu interjectii: Si catelul tusti! in pat.
CAZURI SPECIALE:
- In constructii eliptice: Jos mafia!sus patria!

- In constructii adjectivale eliptice:Copiii, unul mai frumos decat altul, ne desfatau…
- in enunturi nominale existentiale: Ploaie, vânt, frig!Ninsoare mare!Vantoasa in rafale!
- constructii existentiale cu a fi: e noapte,soare,bine, rau, urat…
mi-e somn, rusine, greata, lehamite, dor, jena,lene, cald…
SUBIECTUL SUPINULUI:
Ma pregatesc de citit (in constructii personale este controlat de subiectul regentului):
- intra sub controlul complementului indirect in constructii impersonale: mie greu de citit,
mi-e la îndemana;
- in constructii impersonale in care supinul este urmat de un complement de agent: Este
greu de inteles de catre intraga comunitate.
Subiectul poate fi exprimat prin următoarele părţi de vorbire:

- substantiv comun sau propriu: „Feciorii cei buni adaugă şi cresc numele părinţilor lor şi-l fac
fără de moarte” (M. Costin)
Notă:
În metalimbaj, valoare de substantiv pot avea şi părţile de vorbire nenoţionale (prepoziţia, conjuncţia),
precum şi elementele componente ale cuvintelor (morfeme, silabe, sunete): „Un şi era suficient.”
- pronume (personal, de politeţe, demonstrativ, posesiv, relativ, nehotărât, negativ): „Tu eşti o
zână, eu sunt un soare, eu sunt un flutur, tu eşti o floare / Eu sunt un templu, tu eşti un zeu –
Iubitul meu!” (M. Eminescu, Replici): „Ai mei pierduţi sunt, paşă, toţi” (Coşbuc El –
Zorab); „Toţi priveau curioşi la străinii care intraseră în sat” (M. Sadoveanu); „Pomul care
nu face roadă se taie şi în foc se aruncă” (Matei 7)
- numeral: „Şi amândoi vom fi cuminţi / Vom fi voioşi şi teferi / Pierde dorul de părinţi / Şi
visul de luceferi” (M. Eminescu, Luceafărul)
- verbe şi locuţiuni verbale la moduri nepersonale: „E uşor a scrie versuri” (infinitiv); „E uşor
de spus, dar e greu de făcut” (supin); „Se aude râzând” (gerunziu) Notă: subiectul exprimat
prin gerunziu urmează numai după un reflexiv impersonal
- interjecţii (numai când predicatul este exprimat prin reflexivul impersonal al verbului a auzi):
„Şi adeseori… s-auzea jart, torsc, pleosc, auleu ! ha tătarule !”
Topica
Subiectul poate sta înainte sau după predicat, poate fi intercalat în structura locuţiunii verbale
sau între verbul copulativ şi numele predicativ: Îşi va aduce el aminte de anii de şcoală ? Vei fi şi tu
membru în societatea lor ?
Subiectul unui verb declarativ, într-o construcţie incidentă, stă întotdeauna după predicat.
Punctuaţia
Nu se desparte prin virgulă de predicat. Virgulele care apar se justifică prin intercalări şi aparţin
acestora.
Probleme controversate
Există unele situaţii în care subiectul se descoperă cu o oarecare dificultate, cel mai adesea lăsând
impresia că stă în D sau Ac cu prepoziţie. Iată câteva exemple: A venit la lume ! S-a strâns la peşte !
Comentariu:
Lume şi peşte sunt subiecte şi stau în cazul nominativ deoarece la are valoare adjectivală şi nu este
prepoziţie. La poate fi înlăturat sau poate fi înlocuit prin adjectivele multă, mult, fără ca sensul să se
schimbe: A venit multă lume! S-a strâns mult peşte!
Ai casei sunt ospitalieri.- Locuitorii casei sunt...
Ipoteze:
1. Articolul ai este pronume semiindependent şi ţine locul substantivului în cazul nominativ.
2. Articolul posesiv – genitival se acordă cu substantivul determinat de cuvântul în genitiv : Cărţi

ale studenţilor …Articolul este lipsit de conţinut lexico- semantic iar din acest motiv nu poate
funcţiona ca subiect .În consecinţă, subiectul rămâne în cazul genitiv.
Reluarea subiectului
Din motive de ordin stilistic, subiectul poate fi reluat prin pronume, sau prin substantiv, atât la
nivelul propoziţiei, cât şi la nivelul frazei: „Harap – Alb vede el bine unde merge treaba, că doar nu
era din butuci”; „Virtutea pentru dânşii, ea nu există”.
Izolarea subiectului (anacolutul)
Gândirea pornită de la un subiect este suspendată ,în unele situaţii ; continuă într-un alt plan, cu
un alt subiect. În această situaţie, primul subiect rămâne izolat, acordul realizându-se cu cel de-al
doilea. Această abatere de la normele limbii literare se numeşte anacolut şi caracterizează limba
populară, stilul colocvial: „Fata împăratului, cum a ajuns la casa mirelui, i-au plăcut palaturile şi
socrii” (I. Creangă, Povestea porcului); „Norocul, lui nu-i trebuie ochi”.
Eterogenitatea semantica a relatiei verb-subiect
Semantica subiectului este eterogena, depinde de tipul semantico-sintactic de verb, de diateza

centrului verbal. In pozitia de subiect se pot subiectiviza nominale cu diferite roluri semantice:
agentul(Copilul loveste mingea),instrumentul(Microfonul amplifică.), cauza(Lacustele au distrus
recolta.),beneficiarul(Studentii beneficiaza de burse),locativul(Ma doare spatele)etc..
Interpretarea comunicativ- pragmatica a subiectului: relatia subiect-tema, subiect- rema.

Sub aspect comunicativ- pragmatic, subiectul este purtatorul informatiei tematice(al partii de
informatie cunoscute de locutor).Exista: subiecte anaforice (asigura transfrastic transferul si
continuitatea de informatie de la un enunt la altul)si subiecte deictice(asigura ancorarea in situatia
de enuntare).
Propoziţia subordonată subiectivă (SB)
Poate fi: subiectiva relativa, cu variantele: relativa interogativa, relativa propriu-zisa. Urmeaza
dupa verbe dicendi, dubitandi, de modalitate epistemica (accepta numai în asnumite constructii
vorbirea indirecta: nu se stie, sa se cunoasca…)Exista apoi: relativa infinitivala (arhaica şi fixa): Nu-i
cine pleca, Nu-i cui cere, Nu-i unde merge; subiectiva cu conectori conjunctionali:sa, ca…sa, că,
precum ca, cum de… Este subordonata care îndeplineşte funcţia de subiect pe lângă un verb, adverb
predicativ, dintr-o regentă. Propoziţia subiectivă este mai abstractă şi are un sens mai general, în
raport cu subiectul: Cine fuge după doi iepuri, nu prinde nici unul.
Regenţi:
1. Verbe, locuţiuni verbale, expresii verbale impersonale: trebuie (este necesar), ajunge (este
suficient), este (se întâmplă), rămâne, rezultă, urmează, vine, înseamnă, se admite, etc: „Datoria
trebuie să ţi-o plăteşti la timp, căci are şi ea rostul ei… Rămânea doar ca cei de aici să intre, mai ales
că întrebau şi de Niculae cum merge cu şcoala” (M. Preda, Moromeţii); „Când este să dai peste
păcat…” (I. Creangă);
„Îţi ajunge cât ai lucrat astăzi”;
„Ne doare că a fost scris aşa”
Expresii verbale impersonale: e adevărat, e bine, e rău, e firesc, e greu, e uşor, util e;
Locuţiuni verbale: îmi trece prin minte, îmi şade bine, îmi vine în gând; Îi venea în gând să plece
în străinătate.
„Îi era degrabă să meargă la neica Stravache, hangiul, frate-său mai mare”. (I. L. Caragiale, În vreme
de război)
2. Verbe şi locuţiuni verbale la moduri personale, persoana a III-a:
„Carele iubeşte pe Dumnezeu să aibă învăţătura lui” (Coresi);
„Cine e făcut pentru lucruri mari, moare când nu le poate face” (N. Iorga, Cugetări);
„Om învăţat e întâi cine nu ştie nimic, al doilea cine ştie ceva şi se miră el singur, al treilea cel
care, ştiind ceva, nu se mai miră” (N. Iorga, Cugetări)
3. Adverbe şi locuţiuni adverbiale predicative: desigur, probabil, fireşte, cu siguranţă, fără îndoială,
pesemne, poate: „Destul că foarte de dimineaţă dumnealor, frumos gătite, împreună cu tânărul Goe,
aşteaptă cu multă nerăbdare… trenul accelerat care trebuie să le ducă la Bucureşti”. (I.L. Caragiale, D-
l Goe); „Pesemne c-a ajuns şi el în mintea copiilor” (I. Crangă, Ivan Turbincă)
4. Interjecţia zău: „Zău că va ajunge repede”
5. Verbe pasive folosite ca impersonale: este scris, este hotărât, este dat: „Dar ţi-a fost dat să plângi
tu plânsul tuturora ?” (Al. Vlahuţă, Lui Eminescu)
Elemente relaţionale
4. Pronume şi adjective pronominale relative şi nehotărâte, la orice formă flexionară: care,
cine, ce, cât, cel ce, ceea ce, oricine, oricare, oricât: „Cine are minte nu se amestecă în
gâlceava altora” (folclor).
„Nu se ştie ce a făcut acolo”;
„Cel ce în astă lume a dus numai durerea / Nimic n-are dincolo, căci morţi sunt cei muriţi” (M.
Eminescu, Împărat şi proletar),
„Să se culce cui i-e somn, fătul-meu !”
2. Conjuncţii şi locuţiuni conjuncţionale: că, să, ca… să, de, dacă, cum că (totdeauna după un
regent impersonal): „Se pare cum că alte valuri / Cobor mereu pe-acelaşi vad / Se pare cum că-i altă
toamnă” (Eminescu, Cu mâne zilele-ţi adaogi); „Şi-n farmecul vieţ-mi / Nu ştiam că-i tot aceea / De te
razimi de o umbră / Sau de crezi ce-a zis femeia” (Eminescu, Pe aceeaşi ulicioară)
3. Adverbe şi locuţiuni adverbiale relative sau nehotărâte: unde, când, cum, cât, încotro (de
regulă au ca regenţi verbe copulative): „Când măriţi o fată e parcă ţi-ar arde casa” (Rebreanu, Ion);
„Nu se ştie unde vor ajunge”; „Ne-a impresionat cum a sărit în ajutor”.
Topica
Subiectiva stă, de obicei, înaintea regentei, când determină un verb personal fără subiect: „ Cine
are carte are patru ochi”.
După regentă stau, de obicei, propoziţiile subiective care determină verbe impersonale, expresii
verbale impersonale sau adverbe predicative: „Trebuie să vă hotărâţi”
Punctuaţia
Nu se desparte prin virgulă de propoziţia regentă.
Observaţii
I. Propoziţii subiective izolate: fenomenul izolării subiectului, cunoscut sub numele de anacolut, apare
şi în cazul propoziţiei subiective: „Care om horeşte mândru / La noroc nu-i steie gându” (folclor)
II. Propoziţii subiective reluate: propoziţiile subiective pot fi reluate printr-un pronume demonstrativ:
„Cine va persevera, acela va izbândi”, „Că n-a venit, asta se ştie”.
Valoarea sintactică a pronumelor şi a adverbelor relative în propoziţia subiectivă:
II. subiect: Nu se ştie cine vine.

III. nume predicativ: Nu se ştie a cui este cartea. Nu se cunoaşte cum a fost timpul acela.
IV. atribut pronominal: Nu se ştie a cărei mame era copilul.
V. Atribut adjectival: Nu se cunoaşte care studiu îl interesează.
VI. Complement direct: Nu se ştie pe cine cheamă.
VII. Complement indirect: Nu s-a înţeles despre ce ai vorbit.
VIII. Complement de agent: Nu s-a menţionat de cine era scrisă cartea.
ACORDUL DINTRE SUBIECT SI PREDICAT
Acordul se face in numar, in persoana, in gen.

Abateri:
1.Acordul prin atractie: Fiecare dintre cei patru oameni purtau cravata.
2. Acordul dupa inteles (la substantivele colective): Majoritatea a fost trimisa…
GRUPUL ADJECTIVAL
Este organizat în jurul unui centru exprimat prin adjectiv. Acesta participă la organizarea
enunţului ca termen dependent , adică se subordonează centrului unui grup ierarhic superior (grup
nominal, grup verbal).Acest grup face parte din remă , nu din temă, fiind plasat după componentul
temă. Se situează în poziţie tematică în enunţuri emfatice, fiind asociat cu o intonaţie
specială.Centrul unui grup adjectival poate fi: un adjectiv propriu- zis, un participiu cu valoare
adjectivalăn un gerunziu acordat..Adjectivul pronominal şi numeralul cu valoare de adjectiv nu
pot genera grup adjectival.
Centrul de grup are consecinţe directe în selectarea adjuncţilor. Coeziunea sintactică a grupului
este asigurată de restricţiile de caz impuse de centru, determinativului, ca şi conectorului
cerut(prepoziţie, conjuncţie).Determinativii adjectivului sunt obligatorii dacă sensul adjectivului
centru este insuficient: bombe cauzatoare de moarte.
Structura grupului adjectival
Adjectivul propriu- zis poate fi centru al unui grup sintactic în condiţii limitate semantic şi formal.
Pot avea determinativi unele adjective calificative( destul de bun, frumos, urât), participiile, care
păstrează, parţial, regimul verbelor (recunoscătoare colegelor), gerunziile cu valoare adjectivală
(lumină veşnic pâlpâindă ).
Tipuri de adjuncţi: adverb (pe jumătate matematică, parţial morală), nume(mi-e dator un
răspuns), verb la o formă nepersonală (infinitiv, supin: student vrednic de a primi bursă,stilou bun
de scris ), adjectiv, prepoziţie, conjuncţie (Se simţea vinovată că …).
Extinderea grupului: Semiadverbele care se referă la adjectivul- centru sunt antepuse: cam fericit
în suflet, aproape surdă.
ATRIBUTUL (AT)
Face parte din grupul nominal, functionează ca adjunct al centrului nominal. Intre atribut si
centru se stabileste o relatie de dependenta. Rolul atributului este de a restrânge sfera semantica a
regentului, introducând noi elemente semantice, utile identificarii referentului reprezentat prin regent.
Este partea secundară de propoziţie care determină un substantiv, un pronume sau un numeral,
indiferent de forma morfologică sau de funcţia sintactică a determinatului.
Clasificarea atributului:
1. atribut adjectival
2. atribut substantival
3. atribut pronominal
4. atribut verbal
5. atribut adverbial
6. atribut interjecţional
Unii cercetători admit alte puncte de vedere în legătură cu clasificarea atributului:
C. Dimitriu este de părere că în limba română există doar două clase de atribut: atribut adjectival,
exprimat prin adjectiv sau prin orice parte de vorbire cu valoare de adjectiv; atribut substantival,
exprimat prin substantiv sau un echivalent al acestuia. În legătură cu celelalte tipuri de atribut,
lingvistul precizează: „Acordând însă, dreptul la funcţie predicativă infinitivului şi gerunziului,
urmează că acestea nu sunt atribute la nivelul propoziţiei, adică părţi de propoziţie, ci la nivelul
frazei, adică propoziţii atributive. Cât priveşte participiul şi supinul, acestea când au funcţia de
atribut, şi-au pierdut valoare verbală, devenind adjective sau substantive. În acelaşi sens cu verbele
credem că pot fi privite şi adverbele şi interjecţiile care, îndeplinind funcţia sintactică de atribut, şi-au
pierdut calitatea iniţială, devenind adjective”.
Atributul adjectival
Se exprimă prin:
- adjectiv propriu – zis şi locuţiune adjectivală, care poate fi la orice grad de comparaţie; poate fi
însoţit de articolul demonstrativ cel, cea, cei, ele, poate fi articulat cu articolul hotărât dacă precedă
substantivul:
„Era un vis misterios
Şi blând din cale-afară

Şi prea era de tot frumos
De-a trebuit să piară” (M. Eminescu, S-a dus amorul);
„Cu noi şedea şi moş Bodrângă, un moş fără căpătâi, însă de tot hazul”
Semantica atributului adjectival:
Semantica atributului adjectival nu depinde numai de sensul celor doi componenti ai grupului
nominal, ci şi de tipul de regent :substantiv comun nume de obiect, abstract verbal sau adjectival,
nume propriu. Atributul adjectival poate exprima:aprecierea calitativa,clasarea (categorizarea):
echipa sportiva.Referentul poate fi categorizat si prin exprimarea unei relatii de posesie, acest tip de
atribut fiind compatibil cu orice tip semantico- gramatical de regent.Atributul poate indica
cuantificarea (destule vorbe, numerosi copii): unele roluri tematice, in grupul nominal au drept centru
substantive abstracte (interventie bulgară). Nuantele semantice ale atributului adjectival depind atât
de sensul regentului cât si de cel al atributului.
- adjectiv pronominal
Pot deveni adjective pronominale: pronumele de întărire (însumi, însuţi, însuşi, înşine, etc.),
pronumele posesiv (mea, sa, ta, noastră, voastră etc.), pronumele demonstrativ (acesta, aceasta,
acela, aceea, acelaşi, aceeaşi, etc.), pronumele nehotărât (un, o, alt(ă), atât(a), cutare, fiecare, etc. –
cu excepţia lui cineva, altcineva, oricine, fiecine, careva, altceva), pronumele relativ (ce, care, cât(ă) –
cu excepţia lui cine , pronumele interogativ (în afară de cine), pronumele negativ (nici un, nici o):
„Dă-mi tot amarul, toată truda
Atâtor doruri fără leacuri” (O.Goga, Rugăciune)
„Alt om mi-a spus c-ai stat la pat bolnavă
Eu nu ştiu cum să cred atâtea veşti
Când din scrisori eu văd precum matale
Din zi în zi mereu întinereşti” (N.Labiş)
- numerale cu valoare adjectivală (numerale care permit acordul în gen, număr şi caz): numerale
cardinale: una, unu, doi, două:
„Trei pruni frăţâni ce stau să moară
Îşi tremur creasta lor bolnavă.” (O. Goga)
Numerale ordinale: primul, prima, al doilea, a doua, întâiul, întâia, etc:

„… întâia explozie îţi sparge urechile” (C. Petrescu)
Numerale colective: amândoi, amândouă, tustrei, tustrele:
„Amândoi prietenii şi-au strâmbat nasurile unul cătră altul. S-au îmbrăţişat” (M. Sadoveanu)
Numerale multiplicative: îndoit, întreit, înzecit, însutit, dublu, triplu, dublu, cvadruplu, etc.
„Cu o putere îndoită, cu braţe de fier o smuci pe babă de mijloc…” (M. Eminescu)
- adjective participiale (provenite din participii)
„şi cu toate că se văd, ici, ceva holde de grâne sau vreun câmp semănat cu porumb, colo, o livadă de
pomi sau o vâlcea acoperită cu viţă, urma omului nu se zăreşte nicăieri.” (Al. Odobescu).
- adjective provenite din gerunziu acordat:
„Pe-un pat alb ca un linţoliu zace lebăda murindă…
Măşti râzânde, puse bine, pe-un caracter inimic.” (M. Eminescu, Epigonii)
Atributul substantival
Se exprimă prin substantiv sau prin altă parte de vorbire cu valoare substantivală. Se clasifică în
două mari grupe: neprepoziţional şi prepoziţional.
Atributul substantival neprepoziţional – cunoaşte două subgrupe:
- atribut substantival genitival

- atribut substantival în dativ
Atribut substantival genitival – se exprimă prin substantiv ori înlocuitor al acestuia, în cazul
genitiv: „Luna trecuse de pe crestele Parângului peste pădurile întunecate” (Geo Bogza).
Notă:
Există construcţii echivalente cu atributul substantival genitival (Ac. precedat de prepoziţii):

prepoziţie + adjectiv sau numeral cu funcţie de atribut + substantiv: A avut loc adunarea a toată
suflarea;
„Trei palide cadavre a trei viteji de oaste
Străpunşi de iatagane în piepturi şi în coaste.” (V. Alecsandri)
Regional şi popular, uneori, se înlocuieşte genitivul cu o construcţie specifică alcătuită din

prepoziţia compusă „de la” + substantivul nearticulat: A spart încuietoarea de la uşă. (în loc de: A
spart încuietoarea uşii.)
Atributul substantival în dativ:
Substantivele în dativ îndeplinesc funcţia sintactică de atribut numai dacă determină un substantiv
nearticulat. Acest tip de atribut este specific limbii române vechi şi celei populare. Îl întâlnim şi în
stilul publicistic actual. Atributul substantival în dativ determină numai substantive nearticulate care
denumesc, în general, grade de rudenie sau funcţii sociale:
„Şi somnul, vameş vieţii, nu vrea să-mi ieie vamă” (M. Eminescu)
„Preot deşteptării noastre, semnelor vremii profet” (M. Eminescu)
Atribut substantival prepoziţional

Se exprimă printr-un substantiv precedat de o prepoziţie, simplă sau compusă, de o locuţiune
prepoziţională sau de un adverb de comparaţie. Cazul substantivului este cerut de elementul
prepoziţional:
- Ac, cu prepoziţiile, locuţiunile prepoziţionale specifice sau cu un adverb de comparaţie:

„Plutonul de paradă venise să se înfăţişeze în ograda spitalului, în faţa odăii întunecoase ca
o hrubă de beci” (Emil Gârleanu).
- Genitiv, cu prepoziţiile şi locuţiunile prepoziţionale specifice: asupra, contra, deasupra,
dedesubtul, împotriva, împrejurul, înaintea, dinaintea; în faţa, în spatele, în stânga, în
dreapta, în urmă, de-a lungul, de-a latul, de-a curmezişul, de jur împrejurul, din jurul, din
partea, în privinţa, pe baza, în temeiul, pe dinăuntrul , pe dinainte, pe dinafară, în susul, în
josul, etc.
„Protestele împotriva poeziei dificile nu vin în genere din cauza unei reale dificultăţi… „ (G.
Călinescu)
- Dativ, cu prepoziţiile specifice: asemenea, aidoma, conform, contrar, datorită, mulţumită,

potrivit.
Deplasarea conform hotărârii a fost aprobată ieri.
Atributul pronominal
Comportă aceeaşi clasificare şi aceleaşi valori ca şi atributul substantival, pronumele fiind un
înlocuitor al substantivului:
- atribut pronominal neprepoziţional
- atribut pronominal prepoziţional
Atributul pronominal neprepoziţional – cunoaşte două realizări:
- atributul pronominal genitival se exprimă prin pronume personale de politeţe, posesive,

demonstrative, nehotărâte, negative, interogative şi relative în cazul genitiv:
Părerea lui (dumnealui, alor tăi, aceluia, celuilalt, cuiva, nimănui, nici unuia) a contat enorm;
„Mureşan scutură lanţul cu-a lui voce ruginită…” (Eminescu, Epigonii).
- atributul pronominal în dativ se exprimă prin forma neaccentuată de dativ a pronumelui personal
şi reflexiv, numit şi dativ posesiv, fiind echivalent cu un adjectiv pronominal posesiv. Dativul posesiv
poate apărea ca unitate lexicală independentă sau alăturat, prin liniuţă de unire, altei părţi de vorbire
(substantiv, adjectiv, verb):
„Schimbându-ţi fără temei părerea asupra altora ajungi să nu mai ai nici o părere despre tine însuţi”;
„Patria-mi îşi desfăşoară
Câmpii veşnic roditori”
Dativul posesiv poate fi ataşat:
- substantivului (articulat şi, rar, substantivului nearticulat):
„Fiarbă vinu-n cupe, spumege pocalul
Dacă fii-ţi mândrii aste le nutresc”
- dativul posesiv ataşat adjectivului (adjectivul stă înaintea substantivului pe care îl determină):
„Dar ne-nfricatul meu cârlan
Goni-va negru-ţi armăsar…” (Ion Pillat, Cântecele stepei)
- dativul posesiv ataşat verbului:
„… şi iute mi-a scos ciubotele din picioare, că se făcuseră bocnă” (I. Creangă)
Atributul pronominal prepoziţional se exprimă printr-un pronume precedat de o prepoziţie, de o

locuţiune prepoziţională ori de un adverb de comparaţie. Elementul prepoziţional cere cazul:
- acuzativ, precedat de prepoziţiile: de, dintre, de lângă, despre şi adverbul ca:

Mai ales unul dintre ei nu se prezentase niciodată.
- genitiv, precedat de prepoziţiile şi locuţiunile prepoziţionale specifice:
Sala de deasupra dumitale este liberă.
- dativ, precedat de propoziţiile specifice:
Reuşita graţie muncii este o mare virtute.
Atributul poate fi exprimat şi prin numerale. Numeralele cardinale, indiferent de valoarea lor
numerică, până la nouăsprezece sau de la nouăsprezece înainte au valoare de atribut. Prepoziţia de
care apare între numeral şi substantiv, la numeralele de la douăzeci înainte, ţine de numeral şi nu de
substantivul care-şi păstrează funcţia sintactică iniţială:
„Creierul omenesc, constituit din circa 14 miliarde de celule nervoase este un organ extrem de
complex” (A. Kreindler)
- numeral adverbial: Strigatul de două ori este deranjant.

- numeral multiplicativ: „Şi-apoi, v-aşezaţi pe jeţe / Jefuind ca dregători! / Zgripţori cu- ntreite
feţe / Jupuiţi de muncitori” (Bolliac)
Atributul verbal
Este exprimat prin verbe la moduri nepersonale:
- infinitiv, de obicei, precedat de prepoziţiile de, fără, pentru:
Pasiunea de a citi a rămas o constantă;
„Dezleagă-mă de vina de-a fi încercat să fac
Granit din cărămidă” (Minulescu)
- supin, însoţit de prepoziţiile de, pentru, la:
„Avea Pisicuţa un aşa talent la ronţăit iarba şi la ucis între dinţi vârfurile tinere şi fragede ale crengilor
încât îţi lăsa gura apă…” (Calistrat Hogaş)
- gerunziu
„Haina-i măturând pământul
Şi-o târăşte – abia, abia” (G. Coşbuc, Iarna pe uliţă)
Atributul adverbial
Se exprimă prin adverbe şi locuţiuni adverbiale, de loc, de timp, de mod, cu sau fără prepoziţie.
Se poate că atitudinea de dinainte l-a deranjat.
Ziua de ieri nu se potriveşte cu ce de azi.

Atributul interjecţional
Se exprimă prin interjecţii. Se întâlneşte în stilul colocvial şi, accidental, în limba literaturii
artistice:
„Auzeam… strigăte de chemare: „Hăp – hăăp! Hăp - hăăp” (I.A. Brătescu - Voineşti)
PROPOZIŢIA ATRIBUTIVĂ (AT)
Atributul realizat propozitional se diferentiază in functie de conectori: propozitie atributiva

relativa, propozitie atributivă conjunctionala.
Îndeplineşte funcţia de atribut al unui substantiv sau al înlocuitorului acestuia, aflat în propoziţia
regentă. Determină, ca şi atributul, un substantiv, un pronume sau un numeral din propoziţia regentă:
„Luaţi-o înainte voi care cunoaşteţi drumul”
În frunte mergeau cei trei care nu cunoşteau drumul.
Elementele de relaţie
Pronume şi adjective pronominale relative şi nehotărâte compuse cu ori-: care, cine, ce, cât
(oricare, oricine, orice, oricât):
„Nu dorm toţi câţi au ochii închişi” (folclor)
Adverbe relative: unde, când, cum, încotro:

„Feciorul de împărat căută a se urni din scorbura unde stătuse pitulat.” (Al. Odobescu)
Conjuncţii şi locuţiuni conjuncţionale (nespecifice): că, să, ca…să, dacă, până, până să, până ce,
aşa cum, de:
„Aveam avantajul că ştiam precis ce trebuie să fac”
Subordonate atributive neizolate şi izolate
Ca şi atributul, subordonata atributivă a fost clasificată , în funcţie de legătura ei cu elementul

determinat din propoziţia regentă, în două grupe:
atributive neizolate şi atributive izolate.
Atributivele neizolate sunt strâns legate de regent; identifică sau clasifică obiectele desemnate în
termenii determinaţi: „Aici, lângă Iablanicioara, l-a ajuns într-o zi veste că Alexandru Şuţu a murit”
„Fabula cu care-ncepem ţine locul de prefaţă” (T. Arghezi, Fabula fabulelor)
Atributivele izolate se despart prin virgulă de elementul regent, deoarece au o legătură slabă cu
determinatul ; pun în evidenţă caracteristici suplimentare ale determinanţilor:
„Vederea acestei lupte, care i se păruse cumplit de crâncene, atât îl mişcase, încât a povestit-o şi
altora” (I. Al. Brătescu - Voineşti)
Modul în propoziţia atributivă

- indicativ: „Bine, dragul tatei, dacă te bizuieşti că-i putea răzbate până acolo, … ie-ţi banii,
câţi ţi-or trebui…” (I. Creangă, Harap - Alb)
- conjunctiv: „Vine timpul ca omul să culeagă ce a semănat”
- condiţional – optativ
- prezumtiv.
Propoziţia atributivă are o topică fixă: stă numai după termenul determinat, imediat sau la o
oarecare distanţă de acesta. Se despart prin virgulă doar atributivele izolate
Manifestarea relatiei de dependenta:

Relatia de dependentă se realizeaza prin: rectiune (centrul nominal impune adjectivului forma
cazuala), acord – dupa inteles şi – prin atractie.
GRUPUL ADVERBIAL
Centrul grupului îl constituie toate elementele din clasa semantică a adverbelor: de loc, de
timp, de mod, de cantitate, modalizatoare: aproape de casă, colegii din dreapta. Semi adverbele nu
pot fi centru de grup.
Adjuncţii grupului adverbial pot fi: nominali. Au adjuncţi nominali: asemenea contrar, anterior,
posterior, ulterior, potrivit, conform, corespunzător, aidoma, întocmai. Unele adverbe pot primi ca
adjunct un verb la infinitiv: înainte de a termina lucrarea, o propoziţie relativă: S-a discutat
referitor la ceea ce se scrie în presă.
Grupul adverbial poate fi extins prin construcţii: Acum, când proiectul e terminat.
GRUPUL INTERJECŢIONAL
Este organizat sintactic, în jurul unei interjecţii.

Structura: prin conţinutul lor interjecţiile au autonomie comunicativă şi capacitatea de a forma
singure enunţuri nestructurate: Iată! Sunt predicate sintactice ale enunţării numai unele interjecţii
Tipuri de predicat interjecţional: predicat de tip imperativ(hai, na, poftim)cu conţinut marcat de
intonaţie sau de morfeme ale predicaţie (haidem, haideţi).Există interjecţii tranzitive(iată, na,
poftim, uite!) şi interjecţii care nu primesc un complement direct (intranzitive)
Adjuncţii:subiect (Hop şi eu, de la Durău; Iar el zvârr!!! cu o scurtătură…);complementul direct
se întâlneşte în grupurile interjecţionale având ca centru interjecţiile na, uite, iată, poftim (poftim
cursurile! Iată florile pe care … ); complementul indirect poate apărea pe lângă interjecţii ca:
bravo! halal!vouă, lui…
Circumstanţialele se pot construi cu toate interjecţiile cu valoare predicativă:Hai aici!Poftim pe
la noi!
GRUPUL PREPOZIŢIONAL
Cuprinde o prepoziţie cu statutul de centru de grup şi un element care depinde de acesta.

Prepoziţia impune termenului cu care se asociază o serie de restricţii, de caz, de număr, de
articulare,de topică, iar aceste restricţii asigură coeziunea grupului. Grupul prepoziţional nu este
niciodată monomembru: prepoziţia se asociază obligatoriu cu un alt termen al enunţului.
Prepoziţia-centru, plină semantic, circumstanţială funcţionează ca un predicat semantic (Stă în
magazin).Prepoziţia- regim (impusă de termenul- regent), necircumstanţială este non-
predicativă: Ne sprijinim pe ajutorul vostru; În afară de cărţi a cumpărat…
Grupul prepoziţional se include într-un grup sintactic superior (grup nominal, verbal, adjectival,
adverbial, interjecţional): vai de voi,clasă cu pretenţii, toţi de aici, scrie despre ceilalţi…
Structura. Grupul prepoziţional apare în combinaţia prepoziţie +nominal(nominalul suportă cele
mai multe restricţii impuse de prepoziţia – centru de grup): restricţie de caz:
Impun genitivul: împotriva, asupra, contra, deasupra, înaintea, în faţa, în locul, în afara, de-a
lungul…;
Impun dativul: conform, contrar, potrivit, datorită, graţie, mulţumită, asemenea, aidoma;
Impun acuzativul:dintre, la, pentru…
Prepoziţiile impun şi restricţii de număr:dintre, de cu sens partitiv cer pluralul: dintre neamurile
voastre, două…
Impune articularea sau nearticularea nominalului: împotriva legii (G articulat).
COMPLEMENTUL
Este partea secundară de propoziţie care determină verbe, adjective, adverbe şi

interjecţii .Indică obiectul asupra căruia se exercită o acţiune, persoana sau lucrul căruia i se atribuie o
acţiune sau circumstanţa în care se produce acţiunea.
Elementele regente ale complementului:
1. verbe şi locuţiuni verbale, la modurile personale sau nepersonale (guvernează toate categoriile
de complemente – necircumstanţiale şi circumstanţiale);
2. interjecţii predicative (pot fi urmate de următoarele complemente: complement direct,
complement indirect, complement de loc, complement circumstanţial de timp, circ. de mod,
circ. de scop, circ. instrumental, circ. concesiv, circ. opoziţional, circ. cumulativ, circ. de
cauză)
3. adjective (şi alte părţi de vorbire cu valoare de adjectiv). Mioara Avram observa faptul că
adjectivele determinate de complemente sunt de origine verbală (derivate cu sufixele: -tor, -
ant, -bil, -ar). Determină adjective următoarele tipuri de complemente: complementul indirect,
complementul de agent, circumstanţial de loc, circumstanţial de timp, circumstanţial de mod,
circumstanţial de cauză, concesiv, consecutiv, de relaţie, instrumental, condiţional, sociativ,
opoziţional.
4. adverbe :pentru complement direct, circumstanţial de mod, de relaţie, consecutiv, de loc, de
timp, opoziţional, de excepţie)
Clasificarea complementului
a) complemente necircumstanţiale: complementul direct, indirect şi complementul de agent.

b) complemente circumstanţiale
COMPLEMENTUL DIRECT
Complementul direct functioneaza în grupul verbal şi, uneori,in grupul interjectional, ca termen
subordonat în cadrul unei relatii de dependenta fata de centrul grupului verbal. Se realizeaza, in forma
sa prototipica, printr-un nominal in cazul acuzativ.
Functia de complement direct este o functie actanțială, impusa de un verb tranzitiv care atribuie roluri
tematice nominalului.Functioneaza in constructii cu verbe bivalente si trivalente. Foarte rar cd. Se
combina cu un verb fara subiect: Mă ninge. Mă ploua.
Elemente regente:
1. verbe şi locuţiuni verbale tranzitive:
- mereu tranzitive (Ion Coteanu): a agrea, a avea, a căuta, a certa, a dori, a putea, a şti, a ucide,
a vrea.
- bitranzitive (dublu tranzitive sau bivalente) în cazul în care pot avea două complemente
directe: unul al persoanei şi altul al lucrului, ca: a anunţa, a asculta, a examina, a întreba, a
învăţa, a ruga, a sfătui, a trece: L-a anunţat vestea cea mare. (l – complement direct al
persoanei; vestea – complement direct al lucrului, numit de V. Guţu-Romalo complement
secundar, iar de Dindelegan obiect secundar)
- tranzitive cu unele sensuri şi intranzitive cu altele: a petrece, a plămădi, etc.
- „verbe cu tranzitivitate limitată „( I. Coteanu) sunt acele verbe care devin tranzitive numai în
cazul în care au un complement direct exprimat printr-un nume înrudit, formal şi semantic, cu
verbul: a dormi (un somn), a fugi (o fugă), a lupta (o luptă), a trăi (un trai), a visa (un vis).
Complementul verbelor cu tranzitivitate limitată a fost numit complement direct intern.
5. interjecţii predicative: Iată pe colegii tăi.
Clasa de substitutie:
Complementul direct se exprimă prin:
a) părţi de vorbire din categoria numelui: substantiv, pronume, numeral şi toate celelalte părţi de
vorbire substantivizate
b) moduri nepersonale: infinitiv, supin, gerunziu
Complementul direct se realizează, în limba română actuală, prin două structuri distinctive: cu
morfemul pe şi fără acesta, respectând tradiţia sintaxei latine: „…îl cunoşteam bine pe domnul
Vucea”; „Baba avea o găină”
Notă:
1. Complementul direct se construieşte fără morfemul pe, dacă acesta este exprimat prin
substantive ce denumesc nume de lucruri, oraşe, nume de persoane şi animale sau dacă acestea
sunt folosite abstract, neindividualizat.
2. Complementul direct se construieşte cu morfemul pe dacă este exprimat prin substantive,
nume proprii de persoane sau de animale, substantive comune care denumesc relaţii sociale şi
profesionale, persoane ori animale, în general cunoscute şi neindividualizate. Acest tip de
complement poate fi dublat, prin anticipare sau prin reluare, de un pronume personal, forma
scurtă.
Complementul direct se exprimă prin următoarele verbe la modurile nepersonale:

- infinitiv (după verbele a putea, a şti, morfemul a al infinitivului poate lipsi): Poate scrie corect.
- supin (mai ales după verbul a avea şi după cele care înseamnă „a termina”: a isprăvi, a înceta,
a sfârşi, a mântui): „După ce au mântuit de mâncat, călătorul străin scoate cinci lei din pungă şi-i
dă, din întâmplare celui ce avusese trei pâini” (I. Creangă)
- gerunziu: „Când am auzit strigând, am alergat acolo”
Identificarea complementului direct se realizează prin raportarea la elementul regent. A nu se

confunda:
- cu subiectul inclus sau subînţeles: Omul acesta nu a ajuns la timp. (sb.); Caietul acesta nu l-am
început încă. (c.d.)
- cu numele predicativ
-cu elementul predicativ suplimentar, care are dublă subordonare, şi faţă de verb şi faţă de
pronume: L-au făcut primar.
Complementul direct are, de regulă, o topică liberă. Excepţii există în câteva situaţii:
- complementul direct este postpus când este exprimat prin verbe sau când nu este dublat: Aude
trosnind trosnind prin grădină.
- complementul direct este antepus, dacă se exprimă prin pronume personale şi reflexive, forme
scurte, sau dacă este exprimat prin nume şi reluat prin pronume.
PROPOZIŢIA COMPLETIVĂ DIRECTĂ (CD)
Este propoziţia subordonată care determină un verb tranzitiv sau o interjecţie predicativă şi
corespunde complementului direct.
Elemente regente:
1. verbe şi locuţiuni verbale tranzitive:
„N-auzisem până atunci legenda celor două poieni şi nu ştiam cine au fost Gratie şi Palamon.” (G.
Galaction);
„Când vei ajunge şi tu odată mare şi tare, …. vei crede celor asupriţi şi necăjiţi, pentru că ştii acum ce
e năcazul” (I. Creangă)
2. interjecţii predicative:
„Iaca ce-mi scrie frate-meu” (I. Creangă)
„Acum iată că din codru şi Călin mirele iese.” (M. Eminescu)
Întrebări: pe cine? ce ?
Elemente de relaţie:
1. conjuncţii şi locuţiuni conjuncţionale: că, să, ca…să, dacă, de, că ce, că după ce, că pentru ce,
că unde, cum că, pe cum că, precum că etc.
2. adverbe relative: când, cât, cum, încotro, unde
3. pronume şi adjective pronominale relative şi nehotărâte: care, cine, ce, cât, câtă, ceea ce,
oricare, oricine, orice, oricât, oricâte etc. singure sau însoţite de prepoziţii: „Rămâne-acum să
ştim cine este mai tare” (G. Alexandrescu)
Completiva directă stă atât înaintea cât şi în urma regentei. Completivele directe aşezate înaintea
regentei se despart prin virgulă, iar cele aşezate după regentă nu se izolează de aceasta:
„Spuneţi-mi ce-i dreptatea” (M. Eminescu)
„Ce ştii tu azi, eu am ştiut de ieri” (M. Eminescu)
COMPLEMENTUL SECUNDAR
Acest tip de complement funcţionează în grupul verbal ca termen subordonat fata de centrul
grupului într-o structura ternara din care face parte si un complement direct subordonat aceluiaşi
centru verbal: Profesorul îl asculta pe elev tema.
Elemente regente:
- verbe tranzitive la un mod personal: L-a învăţat scrisul şi cititul pe copil.
- mai rar o formă verbală nepersonală, infinitiv sau gerunziu: M-a rugat ceva, ori o forma la
diateza pasivă: Omul a fost întrebat ceva.
Se exprima prin:
- nominal neprepoziţional inanimat, de obicei abstract, articulat enclitic, mai rar articulat
proclitic sau nearticulat;
Compară: El a anuntat ora plecării.- cd. ;El m-a anunţat ora plecarii.c. secundar.
- pronume demonstrative, interogative şi relative, nehotărâte, negative: Nu-l întreabă
nimic.
Îl învăţ asta. Ce îl anunţă?Nu cunosc ce îl anunţă.
Compară: Cine ştie ce gândeşte. Te sfătuieşte cine ştie ce. Învaţă unele, altele, toate. Îl învaţă ceva,
te miri ce, nu se ştie ce.
- propoziţii completive secundare conjuncţionale :
Îl anuntă că rămâne peste noapte. Îl informeaza că…A învăţat pe elevi că…Îl întreabă dacă…Nu
întreabă pe copii de le este foame…
Trăsături ale complementului secundar: nu acceptă realizarea cu pe; nu accepta substituirea printr-o
forma clitica a pronumelui personal, nici dublarea prin clitic;nu se realizează coordonarea unui
complement direct cu un complement secundar;este incompatibil cu complementul indirect.
COMPLEMENTUL INDIRECT
În forma sa prototipică este un component al grupului verbal, (reprezintă destinatarul), al

grupului adjectival, al grupului interjecţional (Na- ţi o carte. Na – vă cer v-am promis. Bravo lui, Vai
celui care greşeşte.). La nivelul propoziţiei se exprimă numai prin: clitic pronominal în dativ, prin
nominal în dativ fără prepoziţie, prin nominal coocurent cu un clitic pronominal coreferenţial,
ambele în dativ(Sora mea le trimite nişte carţi prietenelor).
La nivel frastic se exprimă printr-o propoziţie relativă fără antecedent.
Caracteristici sintactice: este un constituent obligatoriu al grupului verbal, interjecţional,
adjectival, adverbial.
Potrivit înţelegerii vor veni mâine. Li s-a pus pata să vină. Conform planului este bine. A procedat
adecvat situaţiei.
Este o complinire facultativă în construcţii cu vb. predicativ a fi: Mi s-a făcut foame. Mi-e bine, rău.
Este obligatoriu în construcţii cu vb copulativ :Mi-e prieten.
Complementul indirect funcţionează şi în grupul adjectival.
Este cerut de adjective neologice, împrumutate din franceză, unde se construiesc tot cu
dativul:adecvat, aferent, analog,accesibil, anterior, conform, contrar, egal, exterior,fatal,
favorabil,indispensabil, inerent, interior, inferior, loial, necesar, ostil, propice, propriu,refractar,
superior; adjective provenite din participii: opusă, deschisă, necunoscută nouă.
Face parte şi din grupul adverbial, având ca regent un adverb: aidoma, adecvat, conform, potrivit
cărţii…
Complementul indirect se exprimă prin:
- substantiv în cazul dativ;
- substantiv propriu: Mariei i-a spus…
- cliticele de pronume personale sau reflexive, în cazul dativ: Dumnezeu nu ni se comunica.
- Pronume nonclitice de diverse tipuri.
PROPOZIŢIA RELATIVĂ COMPLETIVĂ INDIRECTĂ
Propoziţia completivă indirectă, echivalentă complementului indirect, arată obiectul căruia i se

atribuie o acţiune sau o însuşire. Este introdusă printr-un conector în cazul dativ:
COMPARĂ:
Cui nu-i place sa nu vină- sb
Cui nu-i place cartea nu i se dau cărţi.
Îi dau sfaturi oricui ma ascultă. C. ind. I se dau sfaturi oricui ascultă. Sb.
Dau sfaturi la cine ma asculta.(familiar cu la).Se dau sfaturi la cine ma asculta.
Texte propuse pentru analiză: Identifica toate complementele indirecte, precizează clasa de
substituţie, cazul, caracteristicile comunicativ- pragmatice:
N-a pozat niciodată unui artist. Este la fel de imposibil să atingi absolutul pe cât îi este de imposibil
unui artist să nu picteze. I-am dat şi lui Carmen. Ţi s-a făcut un dar. Ei îşi sunt dragi. Primeia i-a mers
bine în viaţă. La mulţi le-a spus. Celui de-al treilea i s-a spus să revină. Mă adresez la cine te-ai adresat
şi tu. Cui nu-i place vara nu i se va dărui soarele. Nu se ştie cui va oferi premiul. Na-ţi cartea! Acestuia
nu-i rămân dator. Cui se pricepe la muzică îi place Enescu. S-au acordat burse conform meritelor.
COMPLEMENTUL PREPOZIŢIONAL
Complementul prepoziţional este un component actanţial al grupului verbal. La nivelul propoziţiei se

exprimă printr-un grup prepoziţional în componenţa căruia intră fie un nominal, fie o formă verbală
nepersonală. La nivelul frazei se realizează printr-un grup prepoziţional în componenţa căruia intră o
propoziţie relativă: Mă gândesc la care…
GALR. Realizează distincţia între complementul în dativ si complementul prepoziţional, în pofida

asemănărilor.
Deosebiri:
- centrul de grup impune nominalului un regim sintactic diferit: dativul pentru compl. indirect
prototipic şi prepoziţional pentru compl. prepoziţional:
- grupul prepoziţional este o realizare marginală pt. compl. indirect, dar pentru compl.
prepoziţional este realizarea prototipică:
- compl. indirect se poate exprima numai si prin clitic pronominal, realizare exclusă în cazul
compl. prepoziţional;
- compl. prepoziţional se poate exprima şi prin forme verbale nepersonale - infinitiv si supin;
- la nivel frastic , compl. indirect se realizează numai prin propoziţie relativă, pe când compl.
prepoziţional se poate realiza şi prin propoziţie conjuncţională.
Compl indirect şi compl. prepoziţional sunt coocurente. Coordonarea lor este imposibilă:
Compară:
Lui Carmen nu-i pasă de nimeni.
Lui Ion i s-a urât cu binele.
Romanul mi-a dat de furcă, de gândit.
I s-a făcut de ducă.
I-a vorbit mamei despre el.
Îi plăcea de Gabriela.
Compl. prepoziţional este un constituent obligatoriu :
Aceasta echivalează cu primăvara.
Se pretează la orice.
Este o fiinţă aptă de orice răutate.
Sau facultativ:
Are în voi un aliat de nădejde.
Complementul prepoziţional se poate exprima prin:
- substantiv sau substitut al acestuia cu prepoziţii în Ac., G., D- mai rar: Luptă contra lui. Are
împotriva aceluia ceva. Au procedat contrar legii.
„Altfel eram în stare să tai lemne, să sap, să car saci, să bat cu ciocanul, să scriu, să citesc, să predau
lecţii ori să învăţ fără să mă sinchisesc prea mult de ele” (Zaharia Stancu).
„Budulea s-a gândit dar să vie, ca să-l ia pe Huţu şi să-l ducă acasă, dar să nu-i spuie nimic,
pentru ca să vază ce zice” (I. Slavici)
adjective (aceleaşi care cer şi un complement indirect): „Sentimentul că Otilia este o fiinţă
destinată să urmeze foarte de aproape propria lui cale crescuse mult în ultima vreme” (G.
Călinescu, )
adverbe: Stă departe de ce se zvoneşte.
interjecţii: „Vai de cine nu gândeşte”
„Aha ! Lia, te gândeşte că soarele-i cu dar / De viaţă şi de moarte, că-i dulce şi amar !”
„Ea a doua zi se miră cum de firele sunt rupte” (M. Eminescu)
: „Tot drumul până la redacţie m-am gândit câtă prăpastie este între educaţiunea spiritului şi
educaţiunea inimii…” (Caragiale, Momente şi schiţe).
Texte propuse pentru analiză. Analizează complementele:Îl cunosc pe acela.(cd poate fi dublat spre
deosebire de ci cu pe).Mă bazez pe acela. Contez pe mama. Nu mizez decât pe reuşită, cu toate că
nu-l cunosc pe el şi nici pe colaboratori. S-au îndrăgostit de Anglia. S-a atentat la siguranţa statului. A
participat la colocviu. M-a căutat la facultate. Am plecat la cumpărături. Ne-am cunoscut în vacanţă.
A crescut în înălţime. M-a ascultat cu atenţie. Scrie cu pixul. Merge cu sora ei la teatru. Ana râde de
bucurie. Ne înţelegem de minune. S-a abătut asupra lui. S-a năpustit asupra omului. Strugurii sunt
buni de cules. Este un argument demn de luat în seamă.
COMPLEMENTUL POSESIV
Este un component al grupului verbal, se actualizează într-o structură ternară şi exprimă

posesorul printr-un clitic de pronume reflexiv sau personal: Ţi-am auzit vocea. Lui Ion i se zbate
ochiul. Ştiu un om căruia nu i-au lipsit carţile.
Trăsături: nominalul în dativ cu funcţie de compl posesiv are următoarele caracteristici:prezenţa în

enunţ este condiţionată de coocurenţa cu un substantiv subordonat aceluiaşi verb:rolul semantic
de posesor nu îi este atribuit de verbul regent ci se datorează substantivului coocurent.
Mariei i se pare că bate vântul.
Îi curge nasul. I-a venit sora. Ţi s-a stricat televizorul. Mâinile îi sunt reci. Mersul îi este nesigur .Îşi
uda florile.
Deosebiri între complementul indirect si complementul posesiv:
- numai verbul şi interjecţia pot fi regenţi ai complementului posesiv,pe când compl indirect
poate determina şi adjective şi adverbe;
- compl. ind. se poate exprima prin nominal nedublat de un clitic, pe când complementul
posesiv nu se poate realiza decât prin nominalul dublat:
Compară:Povestesc prietenilor –ci. Cu Povestea îi este nesigură.
Conferă casei valoare absolută.-ci. Cu Îşi vede de casă
Clase de substituţie:
- cliticele de dativ ale pronumelui personal şi reflexiv;

- construcţii reflexive şi construcţii reciproce: Îşi îneacă mai întâi necazurile. Îşi cunoaşte
slăbiciunile. Sunt datori a-şi da oamenii unul altuia.
- prin clitice în dativ:Vă marturisiţi pacatele. Îţi consideri opera genială. Vă vedeţi de treburi.
Îţi cauţi de drum.
- Pron personal în dativ:Vocea i s-a asprit.
Se repede şi ne ia cărţile. Le-au plecat departe parinţii.
- Propoziţie relativă dublată prin clitic în regentă:
Compară: Cui îţi spuneam i-au plecat toate rudele.pro. compl. psesiv
Spun cui doresc.-ci.
Îi vin vecini în vizită cui stii tu. Voi relata totul cui ştii.
NOTĂ: Nu confunda complementul posesiv cu atributul posesiv (dativul adnominal):
Compară: S e gândeşte la frumuseţea-i trecută. Îl fascina aleasa-i cultură. Citesc măiastra-ţi carte. -
ATR. POSESIV….cu: Îi pun jucăriile în dulap. Îşi bea tacticos cafeaua. Omului i-au venit minţile la cap.
COMPL. POSESIV.
Texte propuse pentru analiză. Analizează complementele posesive şi atributele în dativ(exprimate

prin clitic ).
Se întoarce la copilăria-i de vis. I s-au înecat corăbiile. Îl cuprinde frumoasa-i amintire. Câmpul de jur
împrejuru-i este minat. Gardul di faţa-vă este un exemplu.Cărţile mi le ordonez în bibliotecă. Nu-ţi
ştiu năravul. Am încredere în oameni şi le preţuiesc libertatea. O fiinţă cultivată , căreia nu-i stau o
clipă ochii…se plimbă de ici-acolo. Când mersul contra-ne devine o povară, oprim timpul. Când nu-ţi
consideri prietenii drept instrumente poţi să te consideri om.. Căutarea-i neostoită a dat roade. Rula
un film de-ţi tăia răsuflarea.
COMPLEMENTUL COMPARATIV
Determină un adjectiv sau un adverb, indicând termenul cu care se stabileşte o comparaţie privind
caracteristicile unui obiect sau ale unui proces. Tipuri de c.c.: comparativ de inegalitate se realizează
prin grup prepoziţional sau construcţie comparativă introdusă prin decât sau ca (E mai bună ca tine) ;
de egalitate se realizează prin grup prepoziţional alcătuit din prepoziţiile: ca, precum, cât ( Sunt mici
ca furnicile. Merge repede ca gândul.).Complementul partitiv al unui superlativ este însă un adjunct
primar, asemănător complementului prepoziţional: un om mai cinstit decât el; Vorbeşte la fel de bine
ca profesorul, E cel mai înalt dintre elevi. Vrea o casă mai ieftină decât a lui .E produsul cel mai bun
dintre toate. Trenul merge repede ca gândul. E tot atât de mic precum un vârf de ac. E atât de mare
ca şi un munte.
Complementul comparativ se poate realiza şi prin propoziţii comparative de diferite tipuri: propoziţii
predicative (reiau anaforic numele predicativ)
Casa este la fel de frumoasă cum este şi cartierul.
S-a aşezat o pulbere fină peste peretele alb cum e laptele.(CCM)
O movilă mare cât e casa este dealul din dreapta.

Nevoia mea de a scruta absolutul este la fel de aprigă pe cât este aceea a lui Andrei.
Comparativul patritiv complineşte un adjectiv sau adverb la gradul superlativ relativ şi se realizează
prin grup prepoziţional (format din prepoziţiile din sau dintre): Este cel mai bun băiat din lume.
Cântă cel mai bine dintre concurenţi.
Din PUNCT DE VEDERE SINTACTIC, complementul comparativ este un adjunct al adjectivului sau al
adverbului.
Nu se confundă cu complementul circ. de mod care este un adjunct al verbului.
Compară: Vine mai repede.- ccm- cu Vine mai repede decât el.
Vorbeşte cel mai clar(ccm).Vorbeşte cel mai clar dintre toţi. (compl. comparativ).
Texte propuse pentru analiză. Analizează complementele comparative şi complementele de mod din
textele date:
Acţionează tot aşa de bine ca sora lui. E tot atât de mare ca brazii .E mai mare decât sunt eu. Drumul
a fost pe cât de scurt pe atât de interesant. Am hoinărit astăzi mai mult decât am lucrat. Vorbeşte
mai bine decât a vorbit sora ei. Autobuzul merge pe o stradă pietruită mai greu decât ar merge pe
autostradă. Vino eventual astăzi. Nu reuşeşte , din păcate, să ajungă. În mod evident, voi scrie mai
mult. Au votat în unanimitate. Ţin neapărat să vorbim. Natural, Mihai va veni!Cum se ştie, au fost
prezenţi toţi. Cum arătam, n-aţi greşit. Ne-am fi oprit, probabil, după obiceiul locului, la jumătatea
drumului. Fireşte, asta nu însemnă şi renaşterea literaturii.
COMPLEMENTELE CIRCUMSTANŢIALE
Complementele circumstanţiale se clasifică în:
a. Circumstanţiale situative: circ. de loc şi circ. de timp asigură ancorajul spaţio-

temporal al proceselor comunicate.
b. Circumstanţiale procesuale: circ. de mod, circ. cantitatic şi circ. instrumental.
c. Redau raporturi logico- semantice stabilite de locutor:circ. de cauză, de scop,
condiţional,concesiv, consecutiv.
d. Opoziţionalul, cumulativul,circumstanţialul de excepţie, sociativul şi
circumstanţialul de relaţie centrează informaţia nouă pe anumite secvenţe ale
enunţului.
Caracteristici sintactico- semantice:

Regentul unui circ. poate fi centrul grupului ( verbul la un mod personal sau nepersonal); în unele
situaţii, circumstanţialele pot avea regenţi adverbiali, adjectivali sau interjecţionali.
Complementele circumstanţiale sunt componenţi facultativi ai enunţului şi nu fac parte din structura
tematică a verbului.
Sub aspect comunicativ- pragmatic, circumstanţialele sunt componente necesare ale enunţului. Dacă
enunţuri ca: Andrei pleacă. Ioana călătoreşte sunt corecte, ele sunt incomplete din punct de vedere
al intenţiei, al strategiei de comunicare.
COMPLEMENTEUL CIRCUMSTANŢIAL DE LOC
Este partea secundară de propoziţie care arată locul (punctul de plecare, direcţia, limita acţiunii,
spaţiul străbătut) unde se petrece o acţiune. Determină un verb sau o interjecţie cu funcţia de
predicat:
Mi-am petrecut concediul la ţară. (locul)
Se îndreptau în sus spre Codrii Cosminului. (direcţia)
Au plecat din Universitate acum o oră. (punctul de plecare)
Au ajuns până la Teatru cu multă greutate. (limita acţiunii)
Elemente regente:
1. verbe şi locuţiuni verbale (cele care se referă la spaţiu, la mişcare sau la existenţă): a merge, a
pleca, a ajunge, a trăi, a fi, la moduri personale şi nepersonale:
„M-am aşezat pe o piatră cu faţa la oraş şi l-am privit până s-au aprins deasupra lui stelele” (Z.
Stancu)
„Şi când răcneşte o dată cât poate eu zvârr ! chibriturile din mână, ţuşti ! la spatele lui Zaharia…”
„Ţac, ţac prin copac
Fâş, fâş, prin tufiş” (Folclor)
3. adverbe:
„Azi am să-ncrestez în grindă
Jos din cui acum oglindă !” (G. Coşbuc, La oglindă)
4. adjective:
Uneori sufletul devine pustiu pe dinăuntru, alteori ochiul pare pustiu şi gol pe dinafară.
Mijloace de exprimare:
1. substantive, pronume ,numerale, în cazurile:
- acuzativ, precedat de prepoziţii şi locuţiuni prepoziţionale: aproape de, către, de, de la, de lângă,
de pe la, de pe lângă, de peste, de prin, de sub, din, dincoace de, dincolo de, din jos de, dinspre, din
sus de, dintre, după, în, înspre, între, întru, la, lângă, pe, pe după, pe la, pe sub, peste, până la, până
peste, prin, printre, spre, sub:
„Ajunserăm până la cei doi”
„Tresărind scânteie lacul
Şi se leagă în sub soare;
Eu, privindu-l din pădure,
Las aleanul să mă fure
Şi ascult de la răcoare
Pitpalacul” (M. Eminescu)
- acuzativ fără prepoziţie;

- genitiv, precedat de prepoziţii şi locuţiuni prepoziţionale specifice: asupra, deasupra, împrejurul,
înaintea, înapoia, de-a lungul, în dosul, în faţa, în spatele etc:
„Apoi îi trecea repede pe dinaintea ochilor câte o umbră neagră de lăstun rătăcit” (Al. Odobescu)
Oamenii s-au strâns în jurul maşinilor.
Notă:
Aceste prepoziţii şi locuţiuni prepoziţionale apar şi pe lângă pronumele posesive în acuzativ (vezi G.
G. Neamţu, Teoria şi practica analizei gramaticale. Pot fi urmate de formele neaccentuate ale
pronumelor personale sau reflexive în dativ, cu funcţia sintactică de complemente circumstanţiale
de loc:
„Deasupră-mi teiul sfânt
Să-şi scuture creanga” (M. Eminescu)
„Împrejuru-ne să-adună
Ale curţii mândre neamuri” (M. Eminescu)
- dativul locativ (rar şi învechit; apare fără prepoziţie şi numai la substantive care conţin ideea de
loc: drum, loc, pământ):
„Aşterne-te drumului
Ca şi iarba câmpului”
2. verbe la supin, precedate de prepoziţia compusă „de la”:
Se întorcea de la şcoală.
3. adverbe şi locuţiuni adverbiale, cu sau fără prepoziţie:
„Unde soarele pătrunde
Printre ramuri a ei unde
Ea în valuri sperioase
Se azvârle” (M. Eminescu)
„Acolo unde pădurea se mai potoleşte puţin, se zăresc doar păşuni, pe care turmele se mişcă
asemenea unor furnici albe” (G. Călinescu)
De regulă, stă după cuvântul determinat. Din motive stilistice, afective, poate sta şi înaintea
regentului:
„De afară se aud zgomote”
Nu se desparte prin virgulă de regent, în mod obişnuit. Când stă înaintea acestuia şi, dacă
autorul insistă asupra lui, se desparte prin virgulă:
Atunci, de pretutindeni, se auziră uralele de bucurie.
SUBORDONATA CIRCUMSTANŢIALĂ DE LOC
Arată locul unde se petrece acţiunea exprimată de un verb din regentă şi corespunde
complementului circumstanţial de loc.
Elemente regente:
1. verbe şi locuţiuni verbale
„Unde pica nuca, pica şi din Talpa – Iadului bucăţica” (I. Creangă)
„Îi greu de tot, domnişorule, încotro te întorci” (C. Hogaş)
2. interjecţii predicative
Haidem, amice, unde mi-ai arătat peştişorii.
3. adverbe
„Satele nu apar decât pe marginea apelor şi mai în jos, unde valea se lărgeşte deodată între ridicături
mai dulci” (G. Călinescu)
„Unde n-a fost semănată sămânţă de grâu, unde n-a fost semănată sămânţă de mei ori de secară, ori
de orz, ori de rapiţă, acolo a răsărit iarbă.” (Z. Stancu)
1. adverbe relative sau nehotărâte (compuse cu ori-):
„Acolo unde stau Carpaţii cu de stânci înalte coaste,
Unde paltinii pe dealuri se înşir cu mândră oaste;
Munţii ţeapăna lor frunte o suiau-n-albastre bolţi” (M. Eminescu)
„Ori încotro te-i uita vezi colori felurite… şi tabloul cel mai încântător farmecă vederea” (N. Bălcescu)
2. pronume şi adjective pronominale nehotărâte şi relative (compuse cu ori-), precedate de prepoziţii:
„Mergea la oricine îi vorbea frumos”
Corelative
Propoziţia circumstanţială de loc poate avea în regentă un corelativ exprimat prin adverb de loc, cu
funcţia sintactică de complement circumstanţial de loc, indiferent de poziţia pe care o ocupă:
De unde nu te- aştepţi , de-acolo vine ajutorul .
Subordonatele circumstanţiale de loc stau, în general, după regentă, dar, din motive de
expresivitate, pot sta şi înaintea acesteia :
Unde mi-ai spus te aştept, nu în altă parte.
În mod obişnuit, subordonate de loc nu se desparte prin virgulă de regentă, indiferent de topică.
Dacă stă înaintea regentei şi autorul insistă asupra ei, se desparte prin virgulă:
Oriunde te-i duce, Dumnezeu să te aibă în paza lui.
Texte propuse spre analiză:Vino înăuntru!De unde până unde a săpat. Drumul se întinde de acolo
până acolo!Deasupra casei tale a răsărit primăvara. Ne-am adunat în jurul grădinii; şi deasupra floare,
dedesubt iarbă. Dintr-o parte şi alta bate vânt.Ca într-o medievală iubire, tu trebuie sa le cauţi.
Umblă cale de kilometri. Împresurat din toate părţile a ajuns la castel.
COMPLEMENTUL CIRCUMSTANŢIAL DE TIMP
Complementul circumstanţial de timp este partea secundară de propoziţie care arată timpul când
se petrece o acţiune şi ţine locul unui complement circumstanţial de timp:
6. durata (cât timp?)
7. momentul începerii acţiunii (când?)
8. timpul propriu – zis (când?)
9. limita de timp (de când?, până când?)
10. frecvenţa acţiunii (cât timp)
Elemente regente
1. verbe şi locuţiuni verbale la moduri personale şi nepersonale:
„Dânsa puse în fiecare zi o vorbă bună pentru Rănică” (Al. Odobescu)
„Eu atunci haţ! de sumanul moşneagului să-mi plătească pasărea” (I. Creangă)
3. adverbe de timp:
L- a părăsit devreme după aceea.
1. substantive, pronume, numerale în cazurile:
- acuzativ, însoţit de prepoziţii şi locuţiuni prepoziţionale:
„ – Lasă şaua, sai pe mine
Şi de coamă ţin-te bine,
Ca s-arăt la bătrâneţe
Ce-am putut la tinereţe” (T. Alimoş)
- acuzativ fără prepoziţie

„Cine nu vrea să plămădească cerne toată ziua” (Folclor)
- genitiv ,însoţit de prepoziţii şi locuţiuni prepoziţionale specifice sau grupuri cvasilocuţionale cu

regim de genitiv: În timpul scandalului a intrat în sală. Pe parcursul discuţiei…
A intrat la curs înaintea fratelui său.
A lipsit de acasă din preajma Sărbătorilor pascale.
2. adjective (în special cele care se referă la vârstă), precedate de prepoziţia de: „De copil,
Alexandrescu cunoştea poeţii greci” (I. Ghica)
3. adverbe şi locuţiuni adverbiale de timp, cu sau fără prepoziţie:
„A fost odată un vânător…” (I. Creangă)
„Şi Doamne, frumos era pe atunci… şi copiii şi copilele megieşilor erau de-a pururea în petrecere cu
noi” (I. Creangă)
„Doar el singur, câteodată, lăsa să se priceapă unele lucruri” (Sadoveanu)
4. verbe şi locuţiuni verbale la moduri nepersonale:
- infinitiv, însoţit de prepoziţia până şi locuţiunea prepoziţională înainte de:
Până a nu ajunge la tine, viaţa mea părea fără rost. Până a se dezmetici, ea a şi dispărut.
- gerunziu:
„Fiul craiului încălecând, îl netezeşte pe coamă…” (I. Creangă)Ascultând pierdut se trezi cu o

întrebare curioasă.
- supin: Parchetul se lăcuieşte după raşchetat. Până la semănat mai este.
Structura complementului circumstanţial
D. Irimia lua în discuţie următoarele tipuri structurale de complement circumstanţial de timp:
- simplu, când se exprimă printr-un singur cuvânt, precedat sau nu de o prepoziţie sau locuţiune
prepoziţională:
„Pe uliţa pustie sună când şi când călcâiele vreunui trecător grăbit” (E. Gârleanu)
- dezvoltat, dacă exprimă limite temporale, durata, frecvenţa unei acţiuni prin conţinutul său
semantic( Gramatica limbii române, pag. 434):
a) prepoziţia + adverb + numeral + substantiv (+ alt determinant);

b) prepoziţie + atribut + substantiv + alt determinant
„Doar n-am a trăi cât lumea” (I. Creangă)
Unsprezece luni a stat copilul la bunici.
Complementul circumstanţial de timp are, în general, o topică liberă. Poate sta atât înaintea cât şi
în urma regentului. Numai în propoziţiile interogative adverbul de timp stă înaintea verbului:
Când pleci ?
Cât stai ?
Complementul circumstanţial de timp se desparte prin virgulă de regent, indiferent dacă se

doreşte evidenţierea lui sau se exprimă prin construcţii infinitivale şi gerunziale sau este intercalat.
Texte propuse pentru analiză. Identificaţi circumstanţialele de timp, analizaţi i tipurile de realizări ale
acestora, identificaţi regenţii:
A muncit zile întregi. Noaptea trecută nu a venit. Săptămâna precedentă au vorbit la telefon. O lună
de zile i-a trebuit. Un an de zile tot nu e suficient. Iarna asta vor stabili. Toată vara muncesc.
(Pronumele din aceste construcţii sunt neutre). Înaintea crizei monetare era bogat. Pe parcursul
spectacolului se desfăşoară totul. În vremea copilăriei mă simţeam mult mai aproape de bunici. Cu un
an în urmă a venit aici. A intrat după Cristina. A răspuns înainte de oricare dintre voi. A venit după
mine. Intră în sală după oricare dintre voi. Ajuns acasă şi vizionând programele a observat
carenţele.
PROPOZIŢIA CIRCUMSTANŢIALĂ DE TIMP (CT)
Propoziţia circumstanţială de timp arată timpul în care se petrece acţiunea unui verb din
regentă şi ţine locul unui complement circumstanţial de timp. Realizări:temporale relative,
temporale conjuncţionale.
”Când cu gene ostenite sara suflu-n lumânare,
Doar ceasornicul urmează lung- a timpului cărare. „ (M. Eminescu)

Elemente regente :
1. Verbe şi locuţiuni verbale, la moduri personale şi nepersonale;
”Pe când era el tânăr, lumea- i părea îngustă pentru bine , şi largă, prea largă pentru rău.
( Alecsandri);
2. Interjecţii predicative: Hai când îţi spun.
Elemente de relaţie. Temporala conjuncţională.

1. Conjuncţii şi locuţiuni conjuncţionale: că, dacă, până, cât ce, cât timp, câtă vreme, de cum, de
îndată ce, după ce, imediat ce, înainte să, înainte ca …să, mai înainte să, mai înainte ca… să,
îndată ce, în timp ce, în vreme ce, odată ce, ori de câte ori, pe când, pe măsură ce, până ce,
până să, până când să;
„Îndată ce soarele scapătă după culme , luna, alungată de pe tărâmul celălalt , ieşi în răsărit , la
marginea dumbrăvii”( M. Sadoveanu)
Temporala relativă:
1. Adverbe relative şi nehotărâte :când, de când, până când, de pe când, cum, cât, ce, oricând,
orişicând;
„Când nu gândeşti , atunci te trezeşti cu el.”
„Şi cum a venit împăratul la vânătoare…Hârca i-a şi trimis laptele, şi cum l-a băut împăratul pe loc
a şi adormit ca mort”.( I. Creangă)
Corelative
Există uneori , în regentă, un adverb de timp, drept corelativ, având funcţia sintactică de
complement circumstanţial de timp şi scopul de a preciza ideea de timp: atunci, , cum, adesea
întărite prin alte adverbe: tocmai, şi
.”…cum mă scol , îndată mă şi trimite mama cu demâncare în ţarină…( I.Creangă);
„Cum ne-a văzut, pe loc ne-a sărit înainte.”( I. Creangă);
„ …cum ajunge acolo, Ipate se şi prinde în joc.”( I.Creangă)
Raporturile temporale
Raportul de temporalitate dezvoltă trei variante : de simultaneitate, de anterioritate, de

posterioritate .
1.Raportul de simultaneitate.
Acţiunea din regentă se desfăşoară în acelaşi timp cu cea din subordonată:
”În vreme ce trăsura alerga pe cuburile de granit, Grigore Iuga …privea furnicarul de oameni.”( L.
Rebreanu) .
2. Raportul de anterioritate. Acţiunea din regentă are loc înaintea celei din subordonată.
Elementele de relaţie sunt:
11. locuţiuni conjuncţionale: până când, până ce, până să, când să, pe când să;- pronume şi
adverbe relative şi nehotărâte, însoţite de prepoziţii şi locuţiuni prepoziţionale .
3. Raportul de posterioritate. Acţiunea din regentă are loc după cea din subordonată, fiind
folosite ca elemente relaţionale următoarele:
-locuţiuni şi conjuncţii: după ce, dacă, de, imediat ce;
12. adverbe relative: când, cum, cât, cât ce, de când, de cum, de pe când;
13. pronume şi adjective pronominale relative şi nehotărâte, însoţite de prepoziţii şi locuţiuni
prepoziţionale: de la, din, după, în urma:
”Cum am trecut bolta, m-am coborât şi am început a umbla printre gârle, căutând
raţe…”(Sadoveanu)
Propoziţiile circumstanţiale de timp pot sta după regente, înaintea regentelor sau pot fi
intercalate. Temporalele aşezate înaintea regentei se despart prin virgulă, cele aşezate după
regente nu se izolează : Înainte ca să deschidă, a spus ceva.
Temporalele intercalate se despart prin virgulă:
„Eu, fiind ascuns în cămară, cum aud unele ca aceste , iute mă sui în pod.” ( I. Creangă)
” De cu toamnă îşi iau de la noi făină pentru toată iarna , că, de cum se lasă zăpada, nu mai e
chip de răzbătut”.( A.Vlahuţă)
Texte propuse spre analiză. Identificaţi circumstanţialele de timp şi precizaţi elementele

corelative:
Cei care călătoresc devin invizibili de îndată ce pleacă avionul.
Cum aude, şi vine la Facultate; şi cum vine, şi începe discursul.
Nu credea să-l revadă, când deodată apare în faţa casei.
Dădu fuga să cumpere cartea, când acolo, cartea cumpărată de altcineva.
Nici nu apucă bine să respire că şi trebuie să plece iarăşi.
Tocmai deschisese poarta, că a şi venit la picioarele lui Rex.
COMPLEMENTUL CIRCUMSTANŢIAL DE MOD( CM)

Complementul circumstanţial de mod este partea secundară de propoziţie care arată modul în care
se desfăşoară o acţiune: În funcţie de nuanţele pe care noţiunea de mod le are , complementul
exprimă următoarele tipuri semantice:
14. modul propriu- zis:

” Visul tău se- nfiripează şi se-ntinde vultureşte..( M. Eminescu)
15. măsura : substantivul este însoţit de un numeral care indică însuşirea de greutate , de
temperatură, preţ;- progresia într-o acţiune sau calitate; se exprimă prin repetarea unui
cuvânt- pronume, numeral, adverb- singur sau însoţit de prepoziţii:
” La ghişeu lumea se rărise de-a binelea”( Liviu Rebreanu)
- progresia într-o acţiune sau într-o calitate: Vestea se răspândi tot mai mult şi mai mult.
- comparaţia:” Şi mergând mai departe,…părul grijit de dânsa era încărcat de pere galbene ca
ceara…şi dulci ca mierea .Complementul circumstanţial de mod comparativ aşezat înaintea
adjectivului sau a adverbului determinat se leagă de acesta prin prepoziţia de.
Elemente regente:
1. Verbe şi locuţiuni verbale:

Grupul se împărţi în două.
Omul intră cu sfială.
2. Adjective:
”Optzeci de ani îmi pare în lume c- am trăit
Mă simt bătrân ca iarna, că tu vei fi murit”. ( M. Eminescu)
3. Interjecţii predicative:Diii mai repede1
3. Adverbe:
Mergea încet ca melcul.
1.Adverbe şi locuţiuni verbale: Se puse binişor în pat Din ce în ce mai mult încerca să atingă pragul
propus.
2. Numerale cu valoare adverbială:
” Ipate se îmbogăţise însutit şi înmiit… „( I.Creangă)
3.Substantive, pronume, numerale , în cazurile:

-Acuzativ, fără prepoziţie( substantivele cu valoare adverbială):
A stat popândău toată noaptea. Sta adunat covrig.
.-Acuzativ cu prepoziţii, locuţiuni prepoziţionale şi adverbe de comparaţie: cu, fără de ,pe, în, întru,
după, din, la, prin, pentru, pe, în chip de:
El, într-o jumătate de an, lucra ca o calfă veche
.”Bologa îşi zise îndată, fără grijă şi fără şovăire…”
-Genitiv, precedat de prepoziţiile şi locuţiunile prepoziţionale specifice ( în stilul ştiinţific şi

administrativ):
Se organizează pe baza unor instrucţiuni clare.
- Dativ, cu prepoziţiile: asemenea, conform, contrar, potrivit;
Au procedat conform programului.
4. Verbe şi locuţiuni verbale la moduri nepersonale:
16. infinitiv, cu prepoziţia fără:

A alergat spre ţintă fără a se abate din drum.
Gerunziu:
Vorbesc doar şoptind.
-Supin:
L- au ţinut pe stat şi pe dormit.
-Interjecţii:” Şi odată pornesc ei , teleap, teleap, teleap!”( I.Creangă)
Locul complementului circumstanţial de mod este, în general, după regent, dar, din motive de
ordin expresiv, el poate sta şi în faţa cuvântului determinat:
.” La a zecea zi , unde se scutură odată calul , şi se făcu frumos, gras ca un pepene şi sprinten ca o
căprioară.”( P. Ispirescu)
Abia păşea pe covorul moale.
De regulă, nu se desparte prin virgulă .În cazul în care complementul circumstanţial de mod
este exprimat prin verbe la infinitiv sau dacă este intercalat, acesta se desparte prin virgulă de
regent.
SUBORDONATA CIRCUMSTANŢIALĂ DE MOD (CM)
Arată felul în care se desfăşoară acţiunea din regentă sau cum se prezintă o calitate ori o
împrejurare şi corespunde complementului circumstanţial de mod. Modala poate fi:
17. propriu- zisă;

18. circumstanţială de mod comparativă;
Propoziţia de mod comparativă se deosebeşte de propoziţia de mod propriu- zisă prin faptul că
aceasta arată felul cum se desfăşoară acţiunea din regentă sau cum este însuşirea ori caracteristica
exprimată de adjectivul sau adverbul determinat, în comparaţie cu altă acţiune, însuşire ori
caracteristică:
Cum vei privi , aşa vei fi privit. – propoziţie de mod propriu- zisă
Vei considera că eşti liber cum e pasărea cerului. – propoziţie de mod comparativă.
Cele mai multe propoziţii circumstanţiale de mod, atât propriu-zise, cât şi comparative se
introduc prin adverbele relative: cum, precum, cât sau prin locuţiunile conjuncţionale: după cum,
după cât.
A lucrat cât a putut.
Lucrurile s-au petrecut după cum v-am spus.
Învaţă după cât îl ajută puterile.
Modala propriu-zisă
1. adverbe relative: cum, precum:
„…la casa mea ai dus-o cum ai dus-o” (Creangă)
2. locuţiuni conjuncţionale: după cum, fără ca să
„lucrurile s-au petrecut după cum ţi-am povestit”
3. pronumele relativ ce, după o calificare exprimată prin adjectiv sau adverb cu funcţia de
complement circumstanţial de cauză:
De trist ce era, nu putea să răspundă.
Corelative: adverbele aşa, astfel

Modala comparativă:
- locuţiuni conjuncţionale: cu cât, pe cât, de ce, pe măsură ce, aflate în legătură cu corelativele din
propoziţia regentă (cu excepţia ultimei):
Cu cât mă apropiam mai mult, cu atâta se depărta de mine.
„Şi într-una din sări, cum şedea spânul împreună cu moşul său şi cu verele sale sus într-un foişor,
numai iaca ce zăresc în depărtare un sul de raze scânteietoare care veneau înspre dânşii, şi de ce se
apropia, de ce lumina mai tare, de li se fura vederile.” (Ion Creangă)
Topica circumstanţialelor de mod este liberă. Comparativele introduse prin de cum au topică
fixă, fiind plasate numai după regentă.
Propoziţiile de mod propriu-zise şi cele comparative stau mai ales după regentă, în timp ce
propoziţiile de măsură progresivă sunt antepuse:
„Ca şi când i s-ar fi uscat gâtlejul, lupul înghiţi odată.”
„Cum măsori, ţi se măsoară.”
COMPLEMENTUL CIRCUMSTANŢIAL DE CAUZĂ(cz)
Complementul circumstanţial de cauză determină un verb sau un adjectiv şi arată cauza unei acţiuni,
a unei stări sau însuşiri:
„Din ciudă plâng eu numai, mamă…” (G. Coşbuc)
Elemente regente
1. verbe şi locuţiuni verbale:
Se plângea de bătrâneţe.
2. interjecţii predicative
Bătrâna haţ ! de ciudă câte o floare.
3. adjective:
Erau roşii de mânie, când au ieşit de la curs.

1. substantive, pronume, numerale, în cazurile:
- acuzativ, însoţit de prepoziţii şi locuţiuni prepoziţionale: de, din, dintre, pentru, din cauză că, din
pricină de
„Şi tocmai din acest motiv suferinţa din mine, care în nici un caz nu era totuna cu mustrarea de cuget,
se împletea cu revolta” (Th. Constantin)
- dativ, cu prepoziţia datorită:
„Datorită muncii, a reuşit la facultate.”
2. adjective, precedate de prepoziţia de:
„De bolnav ce era a întârziat la curs”
3. adverbe, însoţite de prepoziţia de şi de locuţiunile adverbiale: pentru asta, de aceea, pentru

aceea:
De tare ce vorbeşte nu îndrăznesc să deschid uşa.
4. verbe la gerunziu:
„Fata împăratului se mira… văzând frumuseţile câmpului.” (P. Ispirescu)
Notă:
Gerunziul verbelor copulative nu poate exprima singur un complement circumstanţial, deoarece

verbul copulativ este numai un instrument gramatical: „Dar turturica, fiind mai uşoară, ajunge mai
departe” (I. Creangă)
Complementul circumstanţial de cauză stă, de regulă, după regent, dar, din motive stilistice,
poate sta şi înaintea acestuia:
De fericit iradiază ca lumina răsăritului .
Aşezat după elementul regent, complementul circumstanţial de cauză nu se desparte prin virgulă
de acesta; cel care stă înaintea elementului regent se desparte prin virgulă doar când este exprimat
prin verb la gerunziu.
PROPOZIŢIA CIRCUMSTANŢIALĂ DE CAUZĂ(CZ)
Propoziţia circumstanţială de cauză arată cauza unei acţiuni sau a unei însuşiri din propoziţia
regentă şi corespunde complementului circumstanţial de cauză. Indiferent de locul pe care-l are
subordonata faţă de regentă, acţiunea din propoziţia cauzală se realizează înaintea celei din regentă:
„Fiindcă îl ştia bine, i l-a recomandat din tot sufletul.”
Elemente regente
1. verbe şi locuţiuni verbale, la moduri personale şi nepersonale:
„Doar n-am venit pentru tine ş-am venit pentru Harap-Alb, căci el este adevăratul nepot al împăratului
Verde”
2. interjecţii:
„Hai ! Vorbi gazda mea către primar, hai mai iute, că nu-i de chip altfel” (C. Hogaş)
3. adjective:
„Erau atât de trişti din pricina că nu ajunseseră la timp”
1. conjuncţii şi locuţiuni conjuncţionale: căci, deoarece, fiindcă, întrucât, din cauză că, din pricină că,
de vreme ce, din moment ce, pentru că. Propoziţia cauzală poate fi introdusă şi prin conjuncţiile că, de,
dacă, odată ce:
„Aşa-i că dacă n-am ţinut samă de vorbele lui, am ajuns slugă la dârloagă…”
(I. Creangă)
2. adverbe relative: când, cum, unde:

„Cum no-i mai fi pribeag,
De atunci înainte,
M-or troieni cu drag
Aduceri – aminte” (M. Eminescu)
Notă:
Adverbele apoi, atunci şi locuţiunile adverbiale de aceea, pentru aceea, de asta, pentru asta sunt
corelativele adverbelor: când, cum, unde, în structuri de tipul: atunci… când; cum… de aceea;
fiindcă… .
Propoziţia cauzală se desparte de regentă prin virgulă, indiferent dacă este aşezată după aceasta sau
înainte:
„Stai, că mai ai şi cu mine oleacă de treabă” (I. Creangă)
Fiindcă era un om blând, toată lumea îl iubea.
COMPLEMENTUL CIRCUMSTANŢIAL DE SCOP
Este partea secundară de propoziţie care arată scopul unei acţiuni exprimate de un verb sau de o
interjecţie predicativă: „…nu se dumirea ce să facă spre a scăpa de ruşine.”
Elemente regente:
1. Verbe şi locuţiuni verbale:” Ajungând într-o cetate , porunci de- i făcu trei perechi de opinci de fier
şi un toiag de oţel , se găti de drum şi porni în călătorie, spre a- şi găsi bărbatul.”
1. Substantive, pronume, numerale , în cazul:
19. acuzativ, precedate de prepoziţiile :pentru, după, în:”…La curte se făcuse mare pregătire
pentru ospăţul acesta.”
20. Genitiv, precedat de locuţiunea prepoziţională în vederea :Au cercetat în vederea studierii
originilor.
2. Verbe şi locuţiuni verbale la moduri nepersonale:
21. infinitiv, precedat de prepoziţiile : pentru, spre:
Pentru a- şi aduna gândurile nu are nevoie de nimeni. „ spre a ajunge înapoi la sălciile bătrâne,
muncea o zi şi o noapte, trăgând barca împotriva apelor.!””( E. Camilar)
22. supin, precedat de prepoziţiile pentru, după, în, la:
” Când punea mama laptele la prins, eu…de pe a doua zi şi începeam a linchi grosciorul de pe
deasupra oalelor.” ( I. Creangă)
Complementul circumstanţial de scop poate sta atât înaintea cât şi în urma elementului regent.
Dacă stă înaintea cuvântului determinat , se desparte de acesta prin virgulă; când este în urma
regentului nu se foloseşte virgula:
”Mihai cugeta în inima sa că împrejurarea cere neapărat vreo jertfă eroică spre a descuraja pe turci şi
a îmbăta pe ai săi.”( N. Bălcescu)
SUBORDONATA CIRCUMSTANŢIALĂ DE SCOP SAU FINALĂ
Propoziţia circumstanţială de scop sau finală arată scopul în vederea căruia se îndeplineşte
acţiunea exprimată de verbul determinat şi corespunde complementului circumstanţial de scop:
Mă pregătesc să plec la Universitate.
Elemente regente:
Verbe şi locuţiuni verbale:
„Mama a trimis pe Barbură să aducă pe Huţu.”
Interjecţii predicative:
Hai la mama să te joace!
Conjuncţii şi locuţiuni conjuncţionale: să, ca…să, pentru ca să, întărite , uneori, prin adverbul
cumva, în structuri de tipul: să nu cumva, ca nu care cumva, pentru ca nu cumva să:
”De acolo plecai călare, ca să merg la Bisoca.”
„Acum, dragă Doamnă , du- te de- ţi vezi copiii.”
Circumstanţialele de scop pot avea corelative, adverbe şi locuţiuni adverbiale : anume , de
aceea, pentru aceea , de asta .
Acestea au, în regentă, funcţia sintactică de complement circumstanţial de scop.
Circumstanţialele introduse prin să, de apar numai după regentă; celelalte finale pot fi antepuse
şi postpuse în funcţie de valoarea stilistică: Dacă sunt antepuse , finalele se despart prin virgulă:
„Ca să nu mai rămână repetent şi anul acesta , mam- mare , mamiţica şi tanti Miţa au promis
tânărului Goe să- l ducă în Bucureşti…”( I. L. Caragiale)
Propoziţia circumstanţială de scop introdusă prin conjuncţia de nu se desparte prin virgulă.
NOTĂ:
Nu confunda propoziţia finală cu subordonata cauzală: propoziţia cauzală nu se construieşte
niciodată cu conjunctivul sau cu imperativul, în măsura în care arată un fapt real. Această subordonată
nu se introduce niciodată prin conjuncţia să sau prin conjuncţii şi locuţiuni conjuncţionale în alcătuirea
cărora intră conjuncţia să şi nici prin de.
COMPLEMENTUL CIRCUMSTANŢIAL CONDIŢIONAL
Complementul circumstanţial condiţional este partea secundară de propoziţie care determină un

verb sau un adjectiv şi arată condiţia de care depinde realizarea acţiunii sau a însuşirii exprimate de
verbul sau adjectivul determinat.
În caz de nevoie v-aş anunţa.
Elemente regente:
În cazul acesta vom aştepta.
2. adjective:
Acesta este un echipament utilizabil în caz de incendiu.
1. Prin substantivele: caz, condiţie, ipoteză, eventualitate precedate de prepoziţia în sau prin orice alt
substantiv precedat de locuţiunea prepoziţională în caz de:
În cazul acesta vom aştepta.
În ipoteza reuşitei să mă anunţi.
2. Prin substantive sau pronume la genitiv ori prin adjectiv posesiv la acuzativ cu locuţiunea
prepoziţională în locul:
Eu, în locul dumitale, aş prima bucuros.
3. Verbe la gerunziu:
Citind îţi vei dezvolta gândirea.
4. Adverbele: altfel, altminteri, când exprimă o idee contrară celor afirmate înainte:
Ia-ţi un ajutor, altminteri nu vei termina la timp.
Topica şi punctuaţia:
Complementul circumstanţial condiţional stă înaintea regentului, respectând logica lucrurilor

prin relaţia cauză, condiţie –efect. Din motive afective, poate sta şi în urma cuvântului determinat.
Complementul circumstanţial condiţional se desparte, de regulă, prin virgulă de regent.
SUBORDONATA CIRCUMSTANŢIALĂ CONDIŢIONALĂ
Exprimă condiţia sau ipoteza de a cărei îndeplinire depinde realizarea acţiunii din regentă.
Elemente regente:
Aş fi bucuroasă dacă ai scrie.
„ – Hai, dacă-i cunoaşte-o care-i a mea adevărată şi ie-ţi-o şi duceţi-vă de pe capul meu că mi-aţi scos
peri albi de când aţi venit.”
1. conjuncţii şi locuţiuni conjuncţionale: dacă, de, să, când, în caz că, de unde etc.
„Dă ieşi primăvara cu două vaci cu viţei …eşti pe cale bună…prinzi cheag.”( C. Petrescu)
2. pronume relative precedate de locuţiunea prepoziţională în locul (rar):
„În locul cui a vorbit, eu n-aş fi spus asta” (apud - Avram)
NOTĂ: Adverbele corelative apoi, atunci.
Raportul condiţional prezintă următoarele particularităţi:

- acţiunile exprimate prin verbul din propoziţia condiţională şi prin cel din regentă sunt nerealizate,
dar realizabile.
- Indiferent de locul propoziţiei condiţionale, ordinea acţiunilor este următoarea:
1. Acţiunea din propoziţia condiţională + acţiunea din regentă: Dacă s-ar fi uitat ar fi rămas acolo.
De regulă, circumstanţiala condiţională trebuie să fie antepusă. Din motive stilistice, poate sta şi
după regentă. Condiţionalele postpuse nu se despart prin virgulă. Celelalte sunt despărţite prin virgulă
de regentă.
COMPLEMENTUL CIRUMSTANŢIAL CONCESIV
Complementul circumstanţial concesiv determină un verb sau un adjectiv şi arată o împrejurare

care ar fi putut împiedica realizarea acţiunii exprimate de verbul determinat sau existenţa însuşirii
exprimate de adjectivul determinat:
„Cu toată osteneala, greierul le cântă în cinstea lor un imn al dimineţii.” (E. Gârleanu)
Elemente regente:
„Cu toată vremea nefavorabilă, am urcat muntele.”
2. adjective:
„Echipă victorioasă, în ciuda jocului slab” (apud – Mioara Avram)
I. Substantiv sau pronume, numerale în cazurile:
1. Acuzativ, însoţit de prepoziţia cu + adjectivul nehotărât tot, toată, toţi, toate.

Cu toată stăruinţa, nu l-a înduplecat.
2. Genitiv, precedat de prepoziţia împotriva şi locuţiunile prepoziţionale în ciuda, în pofida, în contra:
Împotriva voinţei lui, a ajuns pe rampă.
3. Dativ, precedat de prepoziţiile contrar, datorită:
Contrar aşteptărilor, au întârziat.
II. Adjective, precedate de adverbele chiar (şi), nici:
Chiar şi mărunt, tot juca baschet.
III. Verbe la modurile nepersonale:
- infinit, cu prepoziţia fără:
Fără a face gălăgie, m-a mişcat totuşi din rosturile mele.
- gerunziu: Auzind , neauzind, se îndreaptă spre Stadion.
Elemente corelative:
Complementul circumstanţial concesiv foloseşte drept corelative, unele dintre adverbele: tot,
totuşi. Acestea întăresc valoare concesivă.
Cu toată osteneala, s-a prezentat la curs.
Topica complementului concesiv este liberă. Acest tip de complement poate sta atât înaintea cât şi
în urma cuvântului determinat, iar virgula se foloseşte doar când este aşezat înaintea elementului
regent.
SUBORDONATA CIRCUMSTANŢIALA CONCESIVĂ
Subordonata circumstanţială concesivă arată o împrejurare menită să împiedice realizarea acţiunii

din regentă, dar nu o împiedică:
„Dar , oricât s- ar fi lipit , sub uriaşa apăsare a propriei lor greutăţi şi a milioanelor de ani , între ele tot
a rămas o fiasură.”
Elemente regente:
Cu toate că am stăruit, n-a primit propunerile.
Hai, deşi n- ai fost invitat .( apud Bejan)
1. conjuncţii şi locuţiuni conjuncţionale specifice: deşi, cu toate că, măcar că, măcar să, măcar de,
chit că, chiar dacă, chiar de, chiar să; şi nespecifice:
-că, dacă, măcar, fără ca să, de bine ce, indiferent că, indiferent dacă, în timp ce, în vreme ce, pe câtă
vreme tocmai de, după ce.
„Cu toate că ştia, se arăta mirat.
- Dar eu nu te mai ţin minte, măcar ca nu-i aşa de mult de atunci” (M. Sadoveanu)
„Dacă în multe privinţe erau deosebiţi unul de altul, în altele se asemănau, ceea ce-i făcea prieteni
buni.”
(I. Slavici)
„Asta n-aş face-o eu de-ar mai fi el pe cât este”
(I. Creangă)
2. adverbe relative şi nehotărâte: cât, unde, oricând, oricât, oriunde, oricum.

„Oricât de tânără era Ileana, înţelesese că taică-so citea în sufletul ei tot aşa de bine ca-n cărţile lui”
(Caragiale)
3. pronume şi adjective pronominale nehotărâte: oricare, oricine, orice, oricât, oricâţi, oricâte:
„Orice- ar face, orice ar încerca duşmanii muncitorilor şi ai democraţiei, sindicatele din Brăila vor şti
să lupte şi să învingă.”
Corelative: locuţiuni adverbiale cu toate acestea şi adverbele tot, totuşi, încă…

Topica propoziţiei circumstanţiale concesive este, în general, liberă. Această subordonată poate
fi aşezată înaintea sau în urma regentului, sau intercalată. În ceea ce priveşte punctuaţia, ea se
desparte prin virgulă de regentă:
„Pe coastele astea, cât e frigul de mare, tot năduşeşti” (Geo Bogza)
„Deşi venise pe lumea aceasta într-un grajd boieresc şi cu toate că sfărâma oase suculente, Jap era
lipsit de veselie.” (G. Galaction)
COMPLEMENTUL CIRCUMSTANŢIAL CONSECUTIV
Complementul circumstanţial consecutiv este partea secundară de propoziţie care arată

rezultatul unei acţiuni sau a unei însuşiri.
„Avea o figură atât de fioroasă, de speriat”
Elemente regente:
„Şi figura marelui om se înălţa covârşitoare, întunecând cu încetul pe ceilalţi, pe toate gloriile de o zi.”
(D. Anghel)
2. adjectiv:
1. Substantive în cazul acuzativ cu prepoziţiile : de , spre, până la considerate în lingvistică , expresii :

de minune, de mai mare dragul, de mirare, de nespus, până la lacrimi, până la sânge .( apud Mioara
Avram)
- infinitiv, cu prepoziţiile pentru, până la, spre:
„Era prea ironic, pentru a crede în el sau în alţii” (N. Iorga) (Era prea ironic încât nu credea.)
- gerunziu
„S-a zdruncinat până-ntr-atât, spărgând geamurile toate.” (S-a zdruncinat încât a spart geamurile)
- supin, cu prepoziţia de: Era acolo o frumuseţe de nepătruns.
Corelative: adverbele atât, destul de, prea, suficient de…
Topica şi punctuaţia :Se desparte prin virgulă doar când este antepus.
SUBORDONATA CIRCUMSTANŢIALĂ CONSECUTIVĂ
Propoziţia circumstanţială consecutivă arată rezultatul unei acţiuni sau a unei însuşiri. Se
utilizează într- o mai mare măsură , în vorbire, decât complementul circumstanţial consecutiv.
Elemente regente:

3. ”Băiatul îşi strângea fălcile de- şi simţea în creier crâşnirea măselelor, dar se stăpânea.”( M.
Sadoveanu)
2. adjective:
„Noaptea era totuşi aşa de oarbă, încât la doi paşi lucrurile dispăreau” (G. Hogaş)
3. adverbe:
Urla aşa de tare, încât îţi lua auzul.
1. conjuncţii şi locuţiuni conjuncţionale specifice: încât şi nespecifice: că, să, ca… să, de, de să,
decât, pentru ca să etc.
„Doar nu-i frate cu mama sa-l pun în capul cinstei” (Ion Creangă)
„Prisăcile sunt atât de multe, că ai putea alcătui uriaşe movili de faguri” (Z. Stancu)
Topica propoziţiei consecutive este fixă. Subordonata stă totdeauna după regentă. Cu excepţia
subordonatelor construite cu conjunctivul, care au corelativul prea şi a celor introduse prin de, care
stau după predicatul regentei, circumstanţialele consecutive se despart prin virgulă de propoziţia
regentă:
„Drumurile erau nespus de grele, aşa încât caii începură a îngenunchea.”
COMPLEMENTUL CIRCUMSTANŢIAL DE RELAŢIE
Este partea secundară de propoziţie care arată obiectul, persoana sau partea dintr-un întreg la
care se referă o acţiune ori o însuşire.
Elemente regente:
De citit nu l-am citit până acum.
2. adjective; întrebări: în ce privinţă ? din ce punct de vedere?.

Nu erai cel mai mare în cercetarea românească.
„Făcu aproape scandal în Muntenia de pe atunci, mai orientală în port şi în obicei decât Moldova.”
3. adverbe:
Învăţăm să scriem corect morfologic.
4. o construcţie comparativă ( apud AL. Metea):

Săreau scânteile cât brazii de sus.
5. o construcţie cu nume de unităţi de măsură:
Bunicul avea o ogradă de două hectare de mare.
- Ac, precedat de prepoziţiile şi locuţiunile prepoziţionale: de, în, la, despre, cu, din, după, cât despre,
cu privire la, în materie de etc.
În materie de algebră se pricepea de minune.

„… cât despre mine, nu m-am îndoit niciodată de sinceritatea dumitale şi aste îmi ajunge” (E.
Lovinescu)
Ar trebui să ne documentăm cu privire la filozofia budhistă.
- G, precedat de prepoziţia asupra şi locuţiunile prepoziţionale în privinţa, din punctul de vedere.
Asupra moralităţii dumitale nu mă îndoiesc.

„Şi cum marea problemă a vieţii este moartea, inteligenţii sunt în inferioritate şi în privinţa acestei
probleme capitale a existenţei noastre” (G. Ibrăileanu Adela)
- D, cu prepoziţiile conform, potrivit:
Conform legii, suntem neavizaţi.

Potrivit rezultatelor nu am fost admişi.
2. adjective însoţite de prepoziţia de sau de locuţiunea din punct de vedere:

De bună, e bună.
3. verb la modul supin sau la infinitiv (rar):

De plâns, ea nu plânge niciodată.
De vorbit, au vorbit ore în şir.
El este potrivit în a organiza orice serată.
4. adverbe, însoţite, în general, de prepoziţiile de, în:

De bine este bine acolo unde sunt.
Cărţile corespund valoric, calitativ, precum şi cantitativ pretenţiilor voastre.
Complementul circumstanţial de relaţie nu are o topică fixă, putând sta atât înaintea cât şi în
urma regentului. Nu se desparte prin virgulă de cuvântul determinat, decât dacă se exprimă prin
adverbe şi verbe la supin.
PROPOZIŢIA SUBORDONATĂ CIRCUMSTANŢIALĂ DE RELAŢIE (C.REL)
Această subordonată corespunde unui complement circumstanţial de relaţie şi arată la cine se

referă ori se limitează acţiunea sau existenţa unei însuşiri din propoziţia regentă sau din ce punct de
vedere este emisă comunicarea.( apud Al . Metea)
Elemente regente:
Pentru cine este pasionat, arta rămâne un aliat fidel.
În ceea ce priveşte personalitatea lui, au avut loc schimbări, dar fără prea mult succes.
2. adjective:
Ecaterina a rămas o prietenă potrivită şi în ceea ce priveşte manierele.
3. adverbe:
Pentru ceea ce ai de gând este bine să fii înţelept.
1. pronume relative şi nehotărâte, precedate de prepoziţii şi locuţiuni prepoziţionale în, la, pentru:
În ceea ce priveşte sinceritatea, prietena ta lasă de dorit.
„Dar întru ce te priveşte pe dumneata necăjita viaţă a birtaşului literat, care te stimulează şi vorbeşte
pentru totdeauna cu admiraţie de meritele dumitale ?” (V. Streinu)
2. adverbe relative: cât, cum, precedate de prepoziţiile în, întru, uneori:

Cât priveşte soarta voastră, noi suntem încântaţi.
„Ţugurlan da de bănuit că în ce priveşte problema discutată, nu credea că Moromete poate să
înţeleagă ce gândea de fapt Ţugurlan despre ea şi asta oricât de mult ar încerca Ţugurlan să-i explice.”
3. conjuncţii şi locuţiuni conjuncţionale: dacă, de, să, după cum, cum că:
„Să alerge după clienţi, nu a alergat niciodată.”
„Puiculiţă, pui păun
Treci la badea peste drum,
Să cercăm vinul de-i bun.” (J. Bârseanu)
Subordonata circumstanţială de relaţie stă după regentă. Când are valoare stilistică, ea poate sta şi
înaintea acesteia. Subordonata circumstanţială de relaţie aşezată după regentă nu se desparte prin
virgulă de aceasta; cea aşezată înaintea ei se izolează prin virgulă.
COMPLEMENTUL CIRCUMSTANŢIAL INSTRUMENTAL

(instr)
Este partea secundară de propoziţie care arată fiinţa sau lucrul la care se recurge pentru
realizarea acţiunii. Determină un verb sau o interjecţie predicativă. Al. Metea clasifica mijloacele
prin care se realizează acţiunea, după cum urmează:
- un lucru, un obiect sau un instrument propriu-zis:
„La nevoie, artileristul trebuie să lupte şi cu puşca, grenada ţi arma albă” (M. Preda)
- o persoană:
Mi-a trimis cartea printr-un prieten.
- materia:
„Ştie numai bunul Dumnezeu, cu cât sânge ne-am plătit noi pământul acesta, scump tuturor
românilor.” (Al. Vlahuţă)
- o acţiune:
„În zadar cercetai cu privirea întinderea cerurilor.” (G. Hogaş)
Elemente regente:
„Voi aţi cântat cu glas fierbinte
Naturii calde imnuri sfinte”( G. Coşbuc)
2. interjecţii:
„Iar el zvârr ! … cu o scurtătură în urma noastră” (I. Creangă)
3. adjective (rar):
Avea o suferinţă tratabilă prin cură balneară.
- Ac, precedat de prepoziţiile cu, din, fără, prin, pe, la:
„Luca moşneagul, megieşul nostru vă duce cu căruţa cu doi cai ca nişte zmei.” (I. Creangă)
- D, cu prepoziţiile datorită, graţie, mulţumită (în stilul ştiinţific şi în publicistică):
Graţie aparaturii de bord moderne maşinile circulă în mai mare siguranţă.
„Datorită unor foi de învălit marfa ale negustorului meu de cafea… am descoperit versiunea cea bună
a acestei povestiri.”
(apud – G.A. 2 189)

- infinitiv, cu prepoziţia prin sau cu locuţiunea prepoziţională cu (în scopul de):
A început prin a-şi aduna voturile.

În scopul de a reface proiectele pierdute, a recuperat cărţile.
- gerunziu:
„Şi gândirilor dând viaţă, suferinţele întuneci” (Eminescu)
Complementul circumstanţial instrumental poate sta atât înainte, când se insistă asupra lui, cât şi
după cuvântul determinat:
Am văzut cu ochii mei. – Cu ochii mei am văzut.
De obicei, nu se desparte prin virgulă.
PROPOZIŢIA SUBORDONATĂ CIRCUMSTANŢIALĂ INSTRUMENTALĂ (instr)
Corespunde unui complement circumstanţial instrumental şi arată mijlocul, lucrul sau fiinţa,
prin care se realizează acţiunea din propoziţia regentă. Este mai puţin uzuală decât circumstanţialul
instrumental cu care este echivalentă.
1. pronume şi adjective pronominale nehotărâte şi relative, precedate de prepoziţiile cu, prin:
Ea s-a remarcat prin ceea ce a scris în ultimii ani.
„Cu ceea ce câştigă la Timpul nu poate trăi; trebuie să-l ajutăm.” (E. Lovinescu)
2. conjuncţia de (rar, cu valoare arhaică):

„Ştiu că a făcut un păcat de a călcat pe moşia slutului” (apud – G.A.2 318)
Stă atât după propoziţia regentă, cât şi în faţa acesteia. Ca punctuaţie, se foloseşte virgula numai
atunci când instrumentala este antepusă.
„Dacă Achim are să stea toată vara la Bucureşti, înseamnă că el va tunde oile şi cine ştie ce are să facă
cu lâna.” (M. Preda)
Părţile de propoziţie cu dublă determinare
COMPLEMENTUL CIRCUMSTANŢIAL SOCIATIV (soc)
Este partea secundară de propoziţie care arată fiinţa sau lucrul ce însoţeşte subiectul sau un
complement în săvârşirea acţiunii sau în suportarea efectelor ei şi determină un verb, o interjecţie
predicativă sau un adjectiv.
Elemente regente:
1. verbe şi locuţiuni adverbiale
Ei şi-au petrecut concediul împreună cu prietenii din Ardeal.
2. adjectiv:
Pierderile suferite sunt recuperabile cu tot cu marfa încărcată.
Hai cu mama !
Asocierea se face cu următoarele părţi de propoziţie:

I. subiect: Împreună cu tine vor veni şi alţi studenţi.
II. complement direct: Am anunţat pe fiecare împreună cu părinţii.
III. complement indirect: Studenţii au discutat despre influenţele balcanice împreună cu condiţiile de
formare a limbii.
IV. complement de agent: Problemele cele mai grele au fost discutate de rector împreună cu studenţii
facultăţii.
V. complementul circumstanţial cumulativ: Pe lângă Diana cu Ioana au venit şi alte studente.
VI. complement circumstanţial de excepţie: Nu a sunat nimeni în afară de maică-ta.
1. substantive, pronume, numerale, în cazul Acuzativ, cu prepoziţiile: cu, fără şi locuţiunile

prepoziţionale împreună cu, laolaltă cu, la un loc cu, cu tot cu, cu… tot:
El s-a distrat numai cu Ioana.
„Unde eşti, copilărie, cu pădurea ta cu tot ?” (Eminescu)
2. pronume cu prepoziţiile cu, fără, sau locuţiunile prepoziţionale împreună cu, laolaltă cu, la un loc
cu, cu tot cu, cu… tot.
Ne simţim mereu fericiţi împreună cu voi.
3. numeral, cu valoare de substantiv, cu prepoziţiile cu, fără, sau locuţiunile prepoziţionale împreună
cu, laolaltă cu, la un loc cu, cu tot cu, cu… tot:
Cu cel de-al doilea a mai venit şi un alt compatriot de-al lor.
Stă atât în faţa cuvântului regent, cât şi după acesta. Nu se desparte prin virgulă de cuvântul
determinat.
NOTĂ:
Complementul circumstanţial sociativ nu se confundă cu un element al subiectului multiplu, dacă avem în
vedere faptul că, în cazul subiectului multiplu, verbul predicat este la numărul plural:
El împreună cu Ioana vine la timp. (c.c. Soc)
El împreună cu Ioana vin la timp. (subiect multiplu)
Complementul circumstanţial sociativ nu poate fi confundat cu un complemente circumstanţial instrumental

construit cu prepoziţia cu, dacă avem în vedere că primul poate fi identificat cu întrebarea împreună cu cine?,
iar prepoziţia poate fi înlocuită cu locuţiunea prepoziţională împreună cu. Complementul circumstanţial
instrumental răspunde la întrebarea cu ajutorul cui?
Am rezolvat problema cu colegii mei. (c. c. soc)
Am rezolvat problema cu ajutorul tău. (c.c. instr)
Complementele circumstanţiale introduse prin construcţiile în rând cu, cot la cot cu, umăr la umăr cu sunt
interpretate de către Al. Metea , fie modale fie sociative.
Cot la cot cu prietenii poţi învinge orice obstacole.
SUBORDONATA CIRCUMSTANŢIALĂ SOCIATIVĂ
Subordonata circumstanţială sociativă arată fiinţa sau obiectul care participă la realizarea
acţiunii din regentă. Determină un verb şi se asociază unui nume cu funcţie de subiect sau
complement direct din propoziţia determinată.
Trebuie să mergi la cursuri numai cu cine este interesat.
1. pronume şi adjective pronominale relative şi nehotărâte, precedate de prepoziţiile cu, fără sau de
locuţiunile prepoziţionale împreună cu, cu tot cu, laolaltă cu, dimpreună cu.
Cu cine nu este om nu te poţi asocia.
„Haide, pleacă acasă ! du-te cu cine mi te-a trimis” (L. Rebreanu)
Subordonata circumstanţială sociativă poate sta atât înaintea, cât şi în urma regentei. Nu se desparte
prin virgulă de aceasta:
Cu cine a venit, a şi plecat.
Pleacă în călătorie împreună cu cine doreşte.
COMPLEMENTUL CIRCUMSTANŢIAL CUMULATIV (cum)
Este partea secundară de propoziţie care determină un verb, o interjecţie predicativă şi arată lucrul,
fiinţa sau situaţia căreia i se adaugă cele exprimate prin subiect, prin complement sau prin predicatul
propoziţiei.
Cuvântul determinat:
1. subiect:
Pe lângă fraţi îl susţin şi prietenii.
2. complement direct
În afară de romanţe cântă şi doine.
3. complement indirect
Pe lângă tenis este pasionat şi de calculatoare.
4. complement de agent
În afară de prieteni a fost văzut şi de colegi.
5. complemente circumstanţiale
În afară de primăvara el este împreună cu noi şi toamna.
Pe lângă Oradea, prietena mea merge şi în Maramureş.
6. nume predicativ
Pe lângă secretară ea este şi confidentă.
7. predicat
Pe lângă divertisment a mai şi învăţat.
1. substantive, pronume, numerale precedate de prepoziţii, în cazurile:
- Ac, însoţit de: alături de, pe lângă, în afară de.
„În afară de acestea, babele care trag pe fundul sitei în 41 de bobi, toţi zodierii şi cărturăresele şi
femeile bisericoase din sat îi băgaseră mamei o mulţime de bazaconii în cap, care de care mai
ciudate.” (I. Creangă)
- G, însoţit de locuţiunea prepoziţională în afara.
„În afara acestora, scriitorul publicase un număr impresionant de articole în ziare, el însuşi socotindu-
le, ceva mai târziu, la vreo cinci mii.” (Cezar Petrescu)
2. adjective:
Pe lângă albi, am cumpărat şi pantofi negrii. (apud – Avram)
3. adverbe:
În afară de mâine, vino şi poimâine.
4. verbe la modul infinitiv cu prepoziţia compusă pe lângă şi locuţiunea prepoziţională în afară de:
Pe lângă a scrie mai are şi alte obligaţii la şcoală.
În afară de a studia mai trebuie să te şi bucuri de tinereţe.
PROPOZIŢIA SUBORDONATĂ CIRCUMSTANŢIALĂ CUMULATIVĂ (c. cumul.)
Este propoziţia subordonată care îndeplineşte funcţia de complement circumstanţial cumulativ,

arătând ce se adaugă la ceea ce exprimă propoziţia regentă .
Cuvântul determinat:
1. verb
Pe lângă că este deşteaptă, mai este şi frumoasă.
2. adjectiv
În afară că citeşte mult, face şi sport.
- locuţiuni conjuncţionale: după ce că, pe lângă că, în afară că, în plus că:
El este bine ancorat în realitate, plus că are şi o viziune corectă asupra lumii.
- pronume relative, precedate de prepoziţia compusă pe lângă, locuţiunea prepoziţională în afară de,
ori de adverbul de cât:
În afară de cine este iniţiat nu participă nimeni.
Corelative:
De regulă, în regentă, apare un corelativ adverbial: şi, mai şi, încă şi, nici, apoi:
În afară că scrie bine mai şi pictează cu mult har.
De obicei, propoziţia subordonată cumulativă poate sta atât înainte, cât şi după propoziţia regentă.
Stau numai după regentă propoziţiile circumstanţiale cumulative introduse prin plus că şi decât.
Punctuaţia: se desparte ,de obicei, prin virgulă de propoziţia regentă. Propoziţiile circumstanţiale
cumulative introduse prin pronume relative sau adverb se despart sau nu prin virgulă în funcţie de
gradul de legătură cu propoziţia regentă.
COMPLEMENTUL CIRCUMSTANŢIAL DE EXCEPŢIE
Este partea secundară de propoziţie care determină un verb şi exprimă obiectul ce reprezintă o
excepţie faţă de subiect, de complement, de atribut sau de nume predicativ. Iată o listă a părţilor de
propoziţie la care se referă excepţia( apud Al. Metea) :
- subiect
Nici un prieten nu a venit în afară de Cristian.
- complement direct
Nu scrie altceva decât poezie.
- complement indirect
Nu povesteşte nimănui decât fiicei sale.
- complement de agent
Nu a fost ajutată de nici un coleg în afară de Cristian.
- complement circumstanţial
În vacanţă nu plecăm niciunde decât la părinţi.
- atribut (rar)
Cartea are poze reuşite în afară de câteva.
- nume predicativ
Copilul meu poate deveni orice în afară de profesor.
Se exprimă prin:
1. substantive şi înlocuitori ai substantivului, în cazurile:
- Ac, însoţit de locuţiunile prepoziţionale: afară de, în afară de, adverbul decât (limitat numai la
propoziţii negative).
Nu-i place nici un roman afară de Idiotul lui Dostoievski.
- G, precedat de locuţiunile prepoziţionale: în afara, cu excepţia:
Cu excepţia studenţilor silitori nimeni nu a promovat examenul.
2. adjective, precedate de locuţiunea prepoziţională în afară de:

În afară de teatru nu iubeşte nimic altceva.
3. verbe la infinitiv:
În afară de a studia nu face nimic.
4. adverbe, precedate de aceeaşi locuţiune prepoziţională în afară de:
A venit mereu, afară de alaltăieri.
Nu citeşte presa niciodată decât lunea.
Complementul circumstanţial de excepţie poate sta atât după elementul regent cât şi înaintea
acestuia.
A venit întreaga suflare, în afara fratelui tău.
SUBRODONATA CIRCUMSTANŢIALĂ DE EXCEPŢIE (exc)
Este propoziţia care îndeplineşte funcţia unui complement circumstanţial de excepţie. Determină
un verb şi arată ce se exclude de la cele exprimate în regentă.
Cuvântul determinat
1. subiect:
N-a venit altul decât cine s-a oferit.
2. complement direct
Ei nu au făcut altceva decât că i-au oferit o posibilitate.
3. complement indirect
În afară de cum va arăta nu au mai discutat despre altceva .
4. complement circumstanţial
Nu ne implicăm niciodată decât când suntem anunţaţi.
- conjuncţii şi locuţiuni conjuncţionale: în afară că, decât că, decât să, decât dacă.
În afară că frecventează cursurile nu mai face nimic.
- conjuncţia că, precedată de adverbul de mod, de restricţie de cât
Nu a consumat nimic decât că a privit mereu spre ea.
- pronume relative: cine, ce, care, ceea ce, cât, câtă, câţi, câte precedate de locuţiunile prepoziţionale
afară de, în afară de, în afară sau de adverbul de mode de restricţie de cât:
Nu a venit nimeni în afară de cine s-a anunţat.
- adverbe relative, precedate de adverbul de cât, de cât când, de cât cum, de cât unde (dacă referirea se
face la un adverb):
Nu afli nicăieri aceste idei decât unde se scoate ziarul.
Stă atât în faţa regentei, cât şi după aceasta, în afară de cele introduse prin decât, care stau numai
după regentă. Punctuaţia: în mod obişnuit nu se desparte prin virgulă de propoziţia regentă.
COMPLEMENTUL CIRCUMSTANŢIAL OPOZIŢIONAL( OP)
Complementul circumstanţial opoziţional este partea secundară de propoziţie care determină un verb,
o interjecţie şi arată obiectul sau acţiunea care se opune celor exprimate prin subiectul, complementul
sau predicatul propoziţiei . Opoziţia poate fi exprimată faţă de:
23. subiect:
În locul alor tăi au participat vecinii…
24. complement( direct, indirect, circumstanţial):
L-au adus pe Paul în locul Dianei.
- nume predicativ: Copilul s- a făcut ofiţer în loc de doctor.
- predicat: Vorbeşte fară să gândească în loc de a face ceea ce trebuie.
Substantiv, pronume , numeral, în cazul:
- acuzativ , precedat de locuţiunea prepoziţională în loc de: În loc de carte a găsit un caiet.
- genitiv: În locul tatălui va merge?
- dativ, precedat de prepoziţia contrar: Se sculă de dimineaţă, contrar obiceiului său.
Verbe şi locuţiuni verbale la infinitiv precedate de locuţiunea prepoziţională în loc de:

În loc de a participa la cursuri el a lipsit mereu.
Adverbe:
În loc de bine a scris rău.
Complementul circumstanţial opoziţional nu are o topică fixă. El poate sta atât înaintea cât şi în urma
elementelor regente. Complementele circumstanţiale opoziţionale exprimate prin substantive în Ac şi
D sau prin verbe la infinitiv, se despart prin virgulă de restul propoziţiei. Dacă aceste complemente
sunt exprimate prin substantive în G, nu se despart prin virgulă.
SUBORDONATA CIRCUMSTANŢIALĂ OPOZIŢIONALĂ (OP)
Corespunde unui complement opoziţional şi determină un verb sau o interjecţie predicativă,

marcând un raport de opoziţie faţă de o anumită unitate sintactică (predicat, complement).
1. Conjuncţii şi locuţiuni conjuncţionale: în loc să, în loc ca să. Există şi o altă categorie de
conjuncţii şi locuţiuni conjuncţionale care introduc opoziţionala, deşi nu sunt specifice acesteia: să,
pentru ca să, dacă, decât să, în vreme ce etc.:
Dacă participarea la Congres este de mare folos pentru comunicare, participarea la celelalte întâlniri
vine să suplinească toată problematica ridicată la Congres.
„Ce grozăvii sunt stelele, care, în loc să ne înspăimânte, se prefac în florile de lumină ale unui ogor
albăstrui! E o învăţătură şi în aceasta” (N. Iorga)
Dacă la Peirce „limba este pretutindeni şi nicăieri, Saussure porneşte de la necesitatea cunoaşterii
limbii şi a delimitării şi autodefinirii lingvistice”
2. Pronume şi adjective pronominale relative precedate de locuţiunea prepoziţională în loc de:
3. Adverbe relative, precedate de prepoziţia de sau de locuţiunea prepoziţională în loc de:
„Pe când eu căutam să ascund oarecum dragostea noastră, ea ţinea s-o afişeze cu ostentaţie, cu
mândrie.” (Camil Petrescu)
Subordonatele opoziţionale nu au o topică liberă. Propoziţiile introduse prin adverbul când stau numai
după regentă , iar cele introduse prin dacă, de unde sunt aşezate înaintea regentei. De regulă, se
izolează prin virgulă de elementele regente.
„În vremea asta puiul al mare în loc să stea nemişcat ca fraţii lui, după cum le poruncise mă-sa,
zboară” (I. Al. Brătescu-Voineşti)
„Ce-ţi pasă când faci un lucru bun că altul, în loc să facă şi el aşa, te vorbeşte de rău” (Al. Cazaban)
Bibliografie
 Mioara Avram, Gramatica pentru toţi, Ed. Academiei, Bucureşti, 1986, ediţia a II-a, Ed.
Humanitas, Bucureşti, 1997
 Gheorghe Bulgăre, Limba română. Fonetică, lexic, morfologie, sintaxă, stilistică, Ed. Vox,
Bucureşti, 1995; (ediţia I, 1968)
 Ion Coteanu, Gramatica de bază a limbii române, Bucureşti, 1982
 Ion Diaconescu, Probleme de sintaxă a limbii române actuale, Bucureşti, 1989.
 Ion Diaconescu, Sintaxa limbii române, I. Unităţile sintactice, Bucureşti, 1992.
 Ion Diaconescu, Sintaxa limbii române, II. Relaţiile sintactice, Bucureşti, 1993
 C. Dumitriu ,Gamatica limbii române explicată. Sintaxa, Iaşi, 1982
 Mircea Goga, Gramatica limbii române fără profesor, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1995.
 Al. Graur, Tendinţele actuale ale limbii române, Bucureşti, 1968
 Valeria Guţu Romalo, Sintaxa limbii române. Probleme şi interpretări, Bucureşti, 1973
 Theodor Hristea, Limba română, Ed. Petrion, Bucureşti, 1998
 Theodor Hristea, coordonator, Sinteze de limba română, Ediţia a III-a, Bucureşti, 1984
 Iorgu Iordan, Vladimir Robu, Limba română contemporană, Bucureşti, 1978
 Dumitru Irimia, Gramatica limbii române. Morfologie. Sintaxă, Ed. Polirom, Iaşi, 1997
 Alexandru Metea, Limba română de la A la Z, Ed. Helicon, Timişoara, 1998.
 G.G. Neamţu, Predicatul în limba română, Bucureşti, 1986
 G.G. Neamţu, Teoria şi practica analizei gramaticale, Ed. Excelsior, Cluj-Napoca, 1999
 Aurel Nicolescu, Probleme de analiză a frazei, Bucureşti, 1969
 Gabriela Pană Dindelegan, Teorie şi analiză gramaticală, Ed. Coresi, Bucureşti, 1994.
 Sorin Stati, Elemente de analiză sintactică, Bucureşti, 1972

Curs de Sintaxa Limbii Romăne

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Curs de Sintaxa Limbii Romăne

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

CURSUL I

B. Rezultate aşteptate si competenţele dobândite prin însuşirea conţinutului: formarea

C. Organizarea sarcinilor de lucru:

- se parcurg cele 2 lecţii ale modulului de studiu:

D. Modulul de studiu este divizat în 2 lecţii şi unităţile de studiu aferente:

1. Sintaxa şi celelalte componente ale limbii

E. Recomandări bibliografice pentru modulul 1:

Gramatica limbii române II,2005, Bucureşti, Editura Academiei Române

Pană Dindelegan, G.,1992, Sintaxă şi semantică. Clase de cuvinte şi forme gramaticale cu

Diaconescu, I., 1989, Probleme de sintaxă a limbii române actuale, Bucureşti,

Berceanu, B. B.,1999, Negaţia. Sistemul negaţiilor în limba română, Bucureşti, Crater.

Bidu-Vrânceanu, A., N. Forăscu, 1984, Modele de structurar semantică, Timişoara, Facla.

Borchin, M. I., 1999, Modalitatea şi predicatul verbal compus, Timişoara, Helicon.

Coşeriu, E.,1966, Lingvistica integrală.Interviu cu Eugen Coşeriu realizat de Nicolae

Coteanu, I,L. Wald (coord), 1981,Semantică şi semiotică, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi

Gruiţă G.,2006, Moda lingvistică 2007-norma, uzul şi abuzul, Paralela 45.

Irimia D., 1997, Gramatica limbii române, Iaşi, Polirom.

Sala, M.(coord.), 2001, Enciclopedia limbii române, Bucureşti, Univers Enciclopedic.

Vasiliu, E., S. Galopeniţa-Eretescu, 1969, Sintaxa transformaţională a limbii române,

I.1. Sintaxa şi celelalte componente ale limbii

Sintaxa se află într-o strânsă interdependenţă cu celelalte niveluri ale limbii:

Raportul sintaxă – morfologie. Raportul de complementaritate dintre sintaxă şi

Raportul sintaxă–semantică. Există între sintaxă şi semantică o relaţie de

1.2. Sintaxa - perspectivă structurală şi funcţional - sintactică

A. Obiectivele specifice ale cursului 2: Însuşirea noţiunilor de bază privind conceptul de

B. Rezultate aşteptate si competenţele dobândite prin însuşirea conţinutului: formarea

C. Organizarea sarcinilor de lucru:

- se parcurg cele 3 lecţii ale modulului de studiu:

D. Modulul de studiu este divizat în 3 lecţii şi unităţile de studiu aferente:

E. Recomandări bibliografice pentru modulul 2:

Diaconescu, I., 1989, Probleme de sintaxă a limbii române actuale, Bucureşti,

Draşoveanu, D.D.,1968, Observaţii asupra cuvintelor relaţionale, în CL, XIII, I

Vasiliu, E., S. Galopeniţa-Eretescu, 1969, Sintaxa transformaţională a limbii

Graur, Al, 1956, Pentru o sintaxă a propoziţiilor principale, în SG, I

Guţu Romalo, V.,1973, Sintaxa limbii române. Probleme şi interpretări, Bucureşti,

Vântu Ileana, Relaţii sintactice în Gramatica limbii române II,2005, Bucureşti,

II. 1. RELAŢIILE SINTACTICE

II. 1.Relaţia de dependenţă sau de subordonare

II. 2. Relaţia de nondependenţă

II. 2. 1. Modalităţi de realizare. Relaţia de coordonare desemnează ceea ce V. Guţu

Joncţiunea se realizează cu ajutorul conjuncţiilor şi, iar şi a locuţiunilor

III.1. Relaţia de echivalenţă sau apozitivă

Apoziţionarea se stabileşte între două unităţi coreferenţiale: A rămas fratele său,

III. 2. 1. Opinii în cercetarea lingvistică românească. G.G. Neamţu: „apoziţia este

A. Obiectivele specifice ale cursului 2: Însuşirea noţiunilor de bază privind conceptul de

B. Rezultate aşteptate si competenţele dobândite prin însuşirea conţinutului: formarea

C. Organizarea sarcinilor de lucru:

- se parcurg cele 3 lecţii ale modulului de studiu:

D. Modulul de studiu este divizat în 3 lecţii şi unităţile de studiu aferente:

E. Recomandări bibliografice pentru modulul 2:

III. 1.GRUPUL VERBAL

III.2. Predicatul semantico – sintactic - enunţiativ

Predicatul semantic este componentul propoziţiei care stabileşte o relaţie

Sunt relaţionale adverbele: asemenea, aproape, departe, alături: Stă alături de

Sunt nerelaţionale adverbele modale: Vorbeşte româneşte..

Adverbele modalizatoare pot primi o propoziţie, devenind predicate nerelaţionale:

1. Predicatul canonic (simplu) poate cuprinde: morfeme clitice ale predicativităţii;

- predicat locuţional ( a-şi aduce aminte, a pune la cale);

Opinii privind predicatul exprimat prin adverb:

În lucrarea intitulată Predicatul în limba română, G.G. Neamţu menţionează: „un

Ecateria Teodorescu: „din punct de vedere funcţional, adverbele predicative pot fi

C. Dimitriu: „… predicatul exprimat prin adverb ce nu se poate combina cu un

2. Predicatul complex este alcătuit din: verb – operatori verbali de