Curs ID Doctrine Economice

UNIVERSITATEA „DANUBIUS“ DIN GALAŢI
DEPARTAMENTUL DE ÎNVĂŢĂMÂNT LA
DISTANŢĂ
FACULTATEA DE ŞTIINŢE ECONOMICE
DOCTRINE ECONOMICE CONTEMPORANE

Anul I, Semestrul II
Lect. univ. dr. GINA IOAN

Gina Ioan Doctrine economice contemporane
CUPRINS
Introducere........................................................................................... 5
1. Gândirea economică în Antichitate și Evul Mediu.Mercantilismul 7
2. Liberalismul economic. Fiziocrații. Școala clasică engleză............ 22
3. Marxismul....................................................................................... 76
4. Neoclasicismul și revoluția marginalistă…………………………. 91
5. Keynesismul.................................................................................... 111
6. Neoliberalismul. Influența Școlii Austriece asupra evoluției
științei economice............................................................................ 128
7. Ciclul economic. Teorii endogene și exogene ale ciclului
economic. Tipologii și faze ale ciclului economic.......................... 153
3
4
INTRODUCERE
Modulul intitulat “Doctrine economice contemporane” se studiază în anul I în
semestrul al II-lea și vizează dobândirea de competențe în domeniul
cunoașterii evoluției teoriilor economice.
După ce se va învăța modulul, vor fi dobândite următoarele competențe
generale:
 Însuşirea și cunoașterea modului în care ideile și paradigmele au
influențat economia în ansamblul ei;
 Oferirea studenților a unui aparat ştiinţific adecvat cunoaşterii mai
profunde a realităţii, a înţelegerii politicilor economice;
 Cunoașterea și însușirea celor mai importante contribuții în cadrul
teoriilor economice înregistrate de-a lungul istoriei;
 Cunoașterea și înțelegerea raționamentelor economice dezvoltate de-a
lungul istoriei;
 Manifestarea unor atitudini pozitive şi responsabile faţă de domeniul
ştiinţific în care se regăseşte disciplina , cultivarea unui mediu ştiinţific
centrat pe valori şi relaţii democratice, valorificare optimă şi creativă a
propriului potenţial în activităţile ştiinţifice, participarea la propria
dezvoltare profesională.
Obiectivele cadru pe care le propun sunt următoarele:
 Însuşirea și cunoașterea modului în care ideile și paradigmele au
influențat economia în ansamblul ei;
 Oferirea studenților a unui aparat ştiinţific adecvat cunoaşterii mai
profunde a realităţii, a înţelegerii politicilor economice;
 Cunoașterea și însușirea celor mai importante contribuții în cadrul
teoriilor economice înregistrate de-a lungul istoriei;
 Cunoașterea și înțelegerea raționamentelor economice dezvoltate de-a
lungul istoriei.
Conținutul este structurat în următoarele unităţi de învăţare:

 Gândirea economică în Antichitate și Evul Mediu.Mercantilismul
 Liberalismul economic. Fiziocrații. Școala clasică engleză
 Marxismul
 Neoclasicismul și revoluția marginalistă
 Keynesismul
 Neoliberalismul. Influența Școlii Austriece asupra evoluției științei
economice
 Ciclul economic. Teorii endogene și exogene ale ciclului economic.
Tipologii și faze ale ciclului economic
5
În unitățile de învăţare se vor regăsi operaționalizarea următoarelor competenţe

specifice:
 Definirea adecvată a conceptelor şi principiilor specifice teoriei
economice;
 Explicarea şi interpretarea de date si informaţii din punct de vedere
cantitativ şi calitativ, pentru formularea de argumente şi decizii
concrete asociate;
 Explicarea corectă a noilor concepte;
 Dezvoltarea capacităţii studentului de a percepe rolul şi importanţa
doctrinelor economice
după ce se va studia conținutul cursului şi se va parcurge bibliografia
recomandată. Pentru aprofundare şi autoevaluare se propun teste adecvate care
vor permite să se aprofundeze noțiunile prezentate.
Pentru o învăţare eficientă este nevoie de următorii pași obligatorii:
 Să se citească modulul cu maximă atenție;
 Să se evidențieze informațiile esențiale cu culoare, să fie notate pe
hârtie, sau adnotate în spațiul alb rezervat;
 Să se răspundă la întrebări şi să se rezolve exercițiile propuse;
 Să se simuleze evaluarea finală, autopropunându-vă o temă şi
rezolvând-o fără să apelați la suportul scris;
 Să se compare rezultatul cu suportul de curs şi să vă explicaţi de ce ați
eliminat (eventual) anumite secvențe;
 În caz de rezultat nesatisfăcător să se reia întreg demersul de învăţare.
Se vor primi, după fiecare capitol parcurs, lucrări de verificare, cu cerinţe clare,
care vor trebui rezolvate, imediat ce veți fi anunțați prin intermediul platformei
de învățământ în termen de o săptămână; în acest fel vor fi îndeplinite
obiectivele pe care le-am formulat. Se va răspunde în scris la aceste cerințe,
folosindu-vă de suportul de curs şi de următoarele resurse suplimentare (autori,
titluri, pagini). Veți fi evaluat după gradul în care ați reușit să operaționalizați
competenţele. Se va ţine cont de acuratețea rezolvării, de modul de prezentare
şi de promptitudinea răspunsului. Pentru neclarităţi şi informații suplimentare
veți apela la tutorele indicat. 30% din notă va proveni din evaluarea continuă
(cele două lucrări de verificare) şi 70% din evaluarea finală.
6
1. GÂNDIREA ECONOMICĂ ÎN
ANTICHITATE ȘI EVUL
MEDIU. MERCANTILISMUL
Gândirea economică în Antichitate și Evul Mediu.

Mercantilismul 7
Rezumat 19
Test de autoevaluare 20
Răspunsuri şi comentarii la întrebările din testele de

autoevaluare 21
Bibliografie minimală 21
Obiective în termeni de competențe specifice:

La sfârşitul modulului, se va şti:
să se definească în mod adecvat conceptele şi principiile specifice
teoriei economice;
să se explice şi interpreteze datele și informaţiile din punct de vedere

cantitativ şi calitativ pentru formularea de argumente şi decizii
concrete;
să se poată explica corect noile concepte;
să se folosească în mod practic instrumentarul economic.
Timp mediu estimat pentru studiu individual: 2 ore
Cursul “Doctrine economice contemporane” își propune

analiza formării și gândirii economice încercând să redea, în
spiritul obiectivității științei economice, școli și curente,
paradgime și idei, confruntarea acestora pe terenul doctrinar
precum și influența acestora asupra dezvoltării științei economice.
Odată înțeles faptul că domeniul cercetării economice este unul al
întrebărilor la care găsim sau nu răspuns, admitem în același timp că lipsa
întrebărilor în acest domeniu face din știința economică, o știință aridă și mai
puțin spectaculoasă. Felixibilitatea dialogului, evitarea subiectivismului sunt
indispensabile progresului științei economice.
7
Gândirea economică în Antichitate și Evul Mediu

Deși despre economie putem afirma că este o știință relativ tânără,
fenomenele economice și sociale le găsim dezbătute în cadrul gândirii
filosofice la Hesiod, Xenofon, Platon, Aristotel. Aceste fenomene economice
nu erau altceva decât reguli de gestiune a treburilor comune ale cetății. Astfel,
studiul economiei a început timid să se contureze căpătând nu numai forma pe
care o cunoaștem astăzi, ci și importanța pe care o reprezintă în mersul
funcțional al societății, fiind însăși pilonul de bază al acesteia.
Economia este o știință socială care, încă din cele mai vechi timpuri, încearcă
să rezolve compromisul dintre resursele limitate și nevoile nelimitate, cu care
indivizii și națiunile se confruntă.
Pentru a rezolva acest compromis, de-a lungul istoriei, s-au folosit patru
mecanisme: mai întâi a fost folosită forța brută, apoi fenomenul de alocare a
resurselor având la bază tradiția, odată cu civilizația societăților, alocarea
resurselor a fost făcută de instutuțiile guvernamentale și de biserică și cel de-al
patrulea mecanism în cadrul alocării resurselor, apărut odată cu industrializarea
societății, a fost piața care s-a dezvoltat în timp (Harry Landreth). Deși
definirea obiectului de studiu al științei economice pare simplă, de-a lungul
timpului și până astazi, aceasta a fost și este o preocupare importantă pentru
economiști. Cu toate acestea, chiar dacă există un conflict de definiții așa cum
îl numește Jacques Sapir în cartea sa Quelle économie pour le XXIème siècle?,
observăm că multitudinea definițiilor pentru știința economică (și nu contează
aici dacă autorii respectivi fac trimitere fie la proces, fie la scop) are la bază
insuficiența resurselor, nevoile nelimitate și automat problema alegerii
raționale.
Dezvoltarea științei economice nu putea avea loc decât însoțită de
puternice controverse pe tărâm ideologic, doctrinar. Având la bază un imens
volum de cercetări și reflecții economice, se impune, tocmai, pentru o
cunoaștere eficientă a problemelor economiei actuale o etapizare a acesteia,
mai exact a teoriei și a gândirii economice. Mergând mai departe, trebuie să
menționăm că atunci când scoatem în evidență rezultatele gândirii economice,
termenul corespunzător este cel de doctrină economică.
O doctrină economică este partea activă a teoriei și a gândirii
economice, ne spune cum ar trebui să fie lucrurile și prin intermediul
intrumentelor de politică economică, ea experimentează. Conform teoriei lui
Thomas S. Khun, baza practicii, cercetării și a consensului într-o știință care a
atins stadiul maturității nu este teoria științifică, ci ceva mai complex,
paradigma. Filosoful argumentează că cercetarea științifică în disciplinele care
au ajuns în acest stadiu nu este condusă în primul rând de teorii și reguli
metodologice generale, ci de experiențe împărtășite în comun, ce sunt
încastrate în paradigme. În procesul evolutiv al științei economice identificăm
perioade în care se naște un ansamblu coerent de valori, idei și credințe, urmate
de perioade în care susținătorii valorilor respective se dedică atât dezvoltării cât
și aprofundării paradigmei și în cele din urmă, odată cu acumularea de
8
contradicții și deziluzii, aceasta părăsește scena duelului doctrinar, o alta

luându-i locul. Părăsirea scenei nu înseamnă întodeauna și dispariția
paradigmei, ci o revenire a acesteia purtând, poate, alte haine, potrivite texturii
climatului economic în care își face din nou apariția.
Economiștii care împărtășesc aceleași idei, valori, credințe sunt grupați
în ceea ce numim școli de gândire economică. Denumirea unei școli de gândire
poate veni fie de la contribuția majoră a unor economiști la dezvoltarea și
maturizarea științei economice (școala clasică – Francois Quesnay, Adam
Smith, David Ricardo; școala neoclasică – Carl Menger, Alfred Marshall,
Eugen Böhm-Bawerk etc.), fie de la metodologia folosită de acești autori
(școala marginalistă - Carl Menger, Alfred Marshall, Eugen Böhm-Bawerk,
Stanley Jevons, Vilfredo Pareto), fie denumirile sunt date de numele orașului în
care aceste școli s-au născut și dezvoltat (Școala de la Viena, Școala de la
Cambridge, Școala de Chicago etc.). Referitor la doctrine, denumirea acestora
are la bază aceleași criterii: doctrina ricardiană, doctrina smithiană, doctrina
keynesistă, doctrina marxistă sau doctrina liberală, doctrina neoliberală,
doctrina protecționistă, doctrina dirijistă (denumirea acestora din urmă fiind
dată de instrumentele și setul de măsuri recomandate pentru soluționarea
problemelor).
Începuturile gândirii economice le putem lesne plasa în negura
timpului, deoarece economia a reprezentat, în orice perioadă, temelia pe care s-
a dezvoltat societatea. Problematica fenomenului economic a preocupat omul
cu mult înaintea părintelui economiei, Adam Smith, iar edificiul (încă în
construncție) pe care îl admirăm sau îl blamăm astăzi nu a început cu acesta, ci
a culminat cu el.
Deși gândirea economică a ocupat un loc secundar în antichitate față de
alte științe, ideile economice nu au lipsit, ele reflectând preocuparea societății
pentru un cadru normativ și din această perspectivă, iar odată cu apariția
banilor și a dezvoltării relațiilor comerciale și de schimb, interesul pentru
economie a depășit pragul descriptivist și pragmatic înscriindu-se deja pe linia
teoriei economice.
Reprezentatul Școlii Austrice, Murray N. Rothbard, în lucrarea
Economic Thought Before Adam Smith, An Austrian Perspective on the
History of Economic Thought, vol. I (p8), îl consideră pe Hesiod, primul
gânditor economic. În poemul său Munci și zile autorul, pe lângă insuflarea
ideii de dreptate, vorbește despre importanța muncii productive, a eficienței,
pentru că cine este în stare să munceasă, acela își va îndeplini menirea.
După aproximativ 400 de ani de la Hesiod, Xenofon preia conceptul de
eficiență economică aplicabil și la nivelul întregii cetăți. Pentru Xenofon,
economia reprezintă o știință și o artă ce are drept scop sporirea avuției, ceea ce
l-a determinat să afirme că o eficiență ridicată poate fi obținută numai cu
ajutorul diviziunii muncii.
La sfârșitul secului al IV-lea î.e.n., Atena era confruntată cu o amplă
criză socială și politică, dublată de o criză morală și intelectuală. În cadrul
9
amplelor dezbateri poltice, care de fapt erau critici la adresa legilor cetății, se
remarcă Platon și elevul său Aristotel.
Pentru Platon, o cetate ideală nu poate exista fără suportul unei
economii ideale. Pentru ca membrii societății să fie fericiți, au nevoie ca
nevoile lor de bază să fie satisfăcute, lucru pe care nu-l poate îndeplini decât
economia. Platon consideră benefic ca bunurile să fie posedate în comun,
deoarece în cetatea ideală totul le aparține tuturor. Ca atare, la Platon,
societatea este împărțită în trei categorii: soldați sau gardieni, producători
(agricultori, meșteșugari, comercianți) și conducători. Cetatea este justă numai
dacă acei conducători care fac legile urmăresc unicul scop, și anume, virtutea
supremă, gardienii le apără, iar producătorii se supun autorităților. Acest punct
de vedere i-a condus pe unii exegeți să vorbească despre comunismul lui
Platon.
Spre deosebire de Platon, Aristotel se dedică mai mult laturii pozitive a
problemelor economice. Nu este un susținător al posesiunii în comun al
bunurilor, ci se declară pentru proprietatea privată, problema economiei de
piață fiind abordată întotdeauna alături de cea a dreptății. Încercând să
înțeleagă mecanismele economiei de piață și nu numai, putem spune că
Aristotel este inițiatorului analizelor în ceea ce privește teoria valorii pe care o
vom întâlni de-a lungul întregii istorii a gândirii economice, valoarea
îmbrăcând nu numai sensuri diferite ci și definiții la fel de diferite.
El nu se opune schimbului de mărfuri, și evident, este de acord cu
folosirea banilor atât timp cât procesul în sine (schimbul de mărfuri și folosirea
monedei) se face cu scopul obținerii unei valori de folosință precum și
satisfacerii nevoilor. În schimb, Aristotel observă că nu întotdeauna, schimbul
de mărfuri se rezumă la aspectul enunțat anterior, ci are drept scop obținerea
profitului, moneda fiind de data aceasta un instrument ce permite acumularea
nelimitată a avuției. Această acumulare nelimitată a avuției, pe care Aristotel o
numește crematistică, este respinsă și condamnată de filosof, fiind considerată
un factor care poate duce la fragilitatea unității și stabilității cetății.
Atunci când Aristotel vrea să descopere acele principii care stau la baza
unei cetăți sănătoase (al cărei scop este să conducă indivizii care o compun
spre fericire), el vorbește despre principiul justiției distributive și despre cel al
justiției comutative.
Referitor la justiția distributivă, filosoful suține că egalitatea nu se
înfăptuiește când se distribuie fiecărui cetațean în mod egal, ci adevărata
egalitate există când se dă mai mult celui care merită mai mult, și mai puțin,
celui care merită mai puțin.
Referitor la justiția comutativă (în contracte, schimburi), Aristotel face
primele reflecții asupra valorii bunurilor, anticipând atât teoria valorii-muncă
pe care o regăsim dezbătută de economiștii secolelor XVIII și XIX, cât și
explicarea valorii lucrurilor prin utilitate (de către neoclasici).
Schimbul, susține Aristotel, nu poate exista fără egalitate, iar la rândul
său egalitatea nu poate exista fără comensurabilitate. Și continuă Aristotel,
10
spunând că în realitate este imposibil ca bunuri foarte diferite să fie

comensurabile. Această afirmație l-a făcut pe Marx să constate că din acest
punct, Aristotel a renunțat să mai analizeze forma valorii. De ce? Pentru că
Aristotel nu a reușit să găsească acea măsură comună, acel element identic
între bunurile schimbate. Și această măsură comună nu este altceva decât
munca încorporată în bunuri. Cum în Grecia Antică, cei care munceau erau
sclavi (sclavia fiind motivată ca o garantie indispensabilă a oamenilor liberi de
a-și putea dedica timpul unei bune guvernări a cetații) pentru Aristotel ar fi fost
imposibil să găsească acea măsură comună, esența valorii ramânând în
continuare o enigmă.
Opera lui Aristotel a fost importantă nu numai pentru contribuțiile
aduse gândirii filosofice, ci și pentru impactul (ideilor economice) pe care
aceasta l-a avut asupra scolasticilor medievali cu preocupări în această direcție.
Între secolele V și X dHr. Europa a cunoscut o gravă criză economică și
morală, favorizând apariția unor noi structuri economico-sociale. Această
perioadă, în care gândirea economică fie a cunoscut și ea aceeași criză, fie
informațiile referitoare la acest domeniu nu s-au păstrat, a fost denumită de
Joseph A. Schumpeter marele gol.
Un reviriment al gândirii economice și al economiei se produce în
secolul al XIII-lea, plin de transformări radicale la nivel politic, moral,
economic, dar și intelectual, marcat de redescoperirea ideilor aristotelice. În
aceste timpuri, în care biserica ocupă spațiul cultural și trebuie să exprime un
punct de vedere asupra problemelor economice și sociale multă vreme
ignorate, îl descoperim pe Toma d’Aquino (1225-1274) care în opera sa
Summa Theologica (care conține o importantă doctrină socială, dar nu și una
economică) creionează principiile economice și sociale care stau la baza unei
vieți virtuoase.
Doctrina tomistă se bazează mult pe etica lui Aristotel, dar găsim acum
o etică aristoteliană ce se împletește cu doctrina religioasă (condamnarea
sclaviei și, evident, reabilitarea muncii, credința că în fiecare ființă umană
există un suflet liber).
Sfântul Toma d’Aquino susține principiul pieței libere și existența
proprietății private cu condiția ca factorul moral să fie mereu prezent. De
asemenea, nu vede nici un rău în negustoria practicată pentru a obține un profit
comercial, dar și aici condiționează ca intenția negustorului să fie una morală,
adică profitul așteptat să nu fie destinat unei îmbogățiri nelimitate, ci doar
asigurării traiului familiei sau de a-i ajuta pe cei nevoiași. Problema ridicată de
Toma d’Aquino era, de fapt, cea a unui profit just legată de o altă problemă cea
a prețului just. În ceea ce privește prețul just sau corect, era vorba despre acel
preț care-i asigura negustorului profitul just sau corect, enunțat anterior.
Referitor la muncă, Toma d’Aquino o considera o activitate demnă (contrar
filosofiei Greciei antice), pentru care trebuia stabilit un salariu just necesar doar
cât să-i asigure muncitorului o viață decentă. Citind opera lui Toma d’Aquino,
se observă că problemele economice sunt subordonate celor morale, de aceea
11
acesta nu a putut spune cum se poate stabili un preț just, un profit just sau un
salariu just.
Împrumutul cu dobândă a fost condamnat, la început, de Toma
d’Aquino care exprima atitudinea oficială a bisericii afirmând că dobânda este
prețul timpului, dar timpul este al lui Dumnezeu, deci nimeni nu trebuie să
atingă acest preț1. Dar, mai târziu, Sfântul Toma d’Aquino, este de acord cu
dobânda, dacă creditorul este obligat să suporte o privațiune reală, iar în aceste
condiții, dobânda reprezintă o compensație modestă.
Opera lui Toma d’Aquino, precum și întreaga doctrină scolastică nu a
avut drept scop analiza fenomenelor economice, ci doar au încercat să traseze
unele standarde religioase prin care să justifice comportamentul economic. Este
și de înțeles, dacă ne raportăm la vremea respectivă, vedem o societate cu o
activitate economică timpurie, în care factorii de producție (munca, pământul și
capitalul) nu făceau obiectul tranzacțiilor pe piață și în care obiceiuruile,
tradițiile și nu în ultimul rând, autoritățile jucau un rol important.
Mercantilismul
De-a lungul Antichității și a Evului Mediu, economia nu a avut un obiect
propriu de studiu, nu reprezenta o realitate care să îmbrace întreaga societate,
cu toate astea, am văzut că idei despre economie au fost inserate în scrieri cu
caracter filosofic, etic sau religios. Începând cu secolul al XIV-lea, asistăm la
un context economic cu un suflu nou, caracterizat de dezvoltarea capitalismului
comercial și apariția unei clase de comercianți, burghezia, protejată de puterea
regală. Acest context economic este însoțit și de un nou context intelectual
marcat de ideile renascentiste și care se opunea în oarecare măsură doctrinei
religioase. Astfel, lumea care se supune legilor naturale poate fi cunoscută de
către toți oamenii pe baza rațiunii și a experiențelor, iar cel care făcea negoț
putea acum să acumuleze avuție, aceasta fiind considerată o binecuvântare
divină.
În acest peisaj, apare și se dezvoltă o gândire economică care nu mai
este subordonată doctrinei religioase, favorizând practic apariția politicilor
economice. Această gândire economică este definită și cunoscută în literatura
de specialitate sub denumirea de mercantilism. Începând cu mercantilismul,
continuând cu fiziocrații și apoi cu Adam Smith și David Ricardo, economia,
ca știință, pășește într-o etapă importantă în care clădește paradigme proprii
prin care economia reală este explicată și înțeleasă.
Demersul mercantiliștilor este unul cât se poate de practic, deoarece se
bazează pe ideea că statul trebuie să-și sporească bogăția plecând de la
dezvoltarea forței sale economice, contribuind astfel la îmbogățirea cetățenilor.
Mercantiliștii văd bogăția ca unicul scop al vieții sociale și economice. În ceea
ce privește procesul prin care se poate ajunge la bogăție, mercantiliștii
consideră că principalul motor de creștere a acestei este producția, și nu
consumul cum întâlnim în economia clasică de mai târziu. Astfel, ei pledau
1
Popescu Gheorghe, Evoluția gândirii economice, Editura Academiei Române, București, 2004, p.43
12
pentru o încurajare a producției simultan cu creșterea exporturilor și menținerea

la un nivel mai redus al consumului. Pentru ei, bogăția națiunii nu a fost
definită în termeni de agregare a averilor individuale.
Pentru o imagine cât mai corectă a doctrinei mercantiliste trebuie să
distingem între mercantislimul timpuriu și mercantilsmul matur.
Mercantislismul timpuriu este considerat a fi cel al secolului al XVI-
lea.
Dezvoltarea comerțului în această perioadă impunea sporirea masei
monetare în circulație, dar nu oricum, ci cu putere de cumpărare constantă pe
perioadă îndelungată. Ca urmare, primele analize ale mercantiliștilor se
îndreaptă către probleme de ordin monetar. Odată cu descoperirea Lumii Noi,
au loc fluctuații monetare ce au făcut ca Europa să se confrunte cu o creștere a
prețurilor. În 1569, în încercarea de a surprinde relația dintre volumul
mărfurilor de pe piață și volumul banilor care mijloceau schimbul, Jean Bodin
(1530-1597), în lucrarea La Response au paradoxe de monsieur de Malestroit,
touchant l’encherissement de toutes choses, et le moyen d’y remedier, dă
naștere unor discuții controversate pe care se clădește, mai târziu (de-a lungul
secolelor XIX și XX), teoria cantitativă a banilor.
În 1556, cu 13 ani înaintea lui Jean Bodin, Martin de Azpilcueta
(1491-1586) a demonstrat că principalul factor care determină modificările la
nivelul prețurilor este cantitatea de bani aflată în circulație. ceea ce l-a
determinat pe Mark Blaug să afirme că teoria cantitativă a banilor este cea mai
veche teorie economică2.
În Comentario resolutorio de cambio, Martin de Azpilcueta scrie „în
ţinuturile unde există penurie mare de bani, toate celelalte lucruri care sunt de
vânzare, chiar şi mâna de lucru, se dau pe mai puţini bani decât acolo unde
există abundenţă de bani; de pildă, experienţa ne arată că în Franţa, unde sunt
bani mai puţini decât în Spania, pâinea, vinul, pânzeturile şi mâna de lucru
costă mult mai puţin; şi chiar în Spania, pe vremuri, când erau mai puţini bani,
lucrurile de vânzare şi mâna de lucru se dădeau pe mult mai puţin decât după
ce Indiile au fost descoperite şi au acoperit Spania cu aur şi argint. Cauza
acestora este că moneda valorează mai mult când şi unde este puţină, decât
atunci când şi acolo unde este abundentă”3.
Un alt gânditor al doctrinei mercantiliste este William Stafford al cărui
punct de vedere îl găsim expus în lucrarea Expunere critică a unor cereri ale
compatrioţilor noştri (1581). Considerând reforma monetară inutilă, deoarece
mărfurile se plătesc tot cu mărfuri, autorul recomandă că nu trebuie cumpărat
din străinătate mai mult decât se vinde străinătății4.
Secolul al XVII-lea este asociat mercantilsmiului matur, o perioadă în
care teoria mercantilistă s-a transformat din punct de vedere teoretic. Tipic
mercantislmului matur ca instrument de politică economică a fost balanța
2
Landreth Harry, Collander David, History of Economic Thought, The Fourth Edition, Boston, 2001, p.67
3
apud Huerta de Soto J., Moneda, creditul bancar și ciclurile economice, Institutul LvM, România, 2010, p.603
4
13
comercială. Nu se mai căutau soluții de a limita scurgerea de metale prețioase

din țară, ci se căutau modalități de stimulare a comerțului exterior, astfel încât
soldul balanței comerciale să fie activ, considerând că surplusul la export este
indicatorul bunăstării economice, idee care a însoțit întreaga gândire
mercantilistă.
Unul dintre cei mai cunoscuți gânditori mercantiliști ai acestei perioade
este Antoine de Montchrestien (1575-1621), autorul lucrării Traité de
l’économie politique (1615), primul care a introdus termenul de economie
politică. Astfel, autorul pe lângă faptul că leagă sfera economică de cea
politică, prefigurează distincția dintre economia normativă și cea pozitivă, dar
și consacră denumirea științei, ca fiind economie politică.
În “Tratat asupra economiei politice”, autorul consideră negustorimea
drept cea mai importantă categorie a societății, fiind foarte utilă statului. Deși
era de acord cu încurajarea oricărei meserii, el vede în comerț scopul tuturor
meseriilor, acesta fiind singurul mijloc sigur de îmbogățire. Comerțul interior
este privit ca un joc cu sumă nulă, pierderea unui negustor fiind egală cu
câștigul altuia, în ansamblu, economia națională nici pierzând, dar nici
câștigând. Nu la fel a văzut lucrurile în ceea ce privește comerțul exterior. De
aceea, s-a declarat împotriva luxului considerând că “luxul este pentru stat ca o
ciumă şi un cancer ruinător; datorită mătăsii (importului articolelor de lux)
aurul nostru se scurge în Turcia şi Italia”5.
Problema comerțului exterior, dar și analize asupra monedei le întâlnim
în lucrările Expunere despre comerțul Angliei cu Indiile Orientale (1609) și
Tezaurul Angliei în comerțul exterior (1621) scrise de Thomas Mun (1571-
1641). În cea de-a doua lucrare, chiar titlul acesteia ne relevă opinia autorului,
tipic mercantilistă, conform căreia bogația Angliei se bazează în principal din
comerțul exterior.
Thomas Mun, ca de altfel toți gânditorii mercantiliști, confundă bogăția
unei națiuni cu stocul de metale prețioase, de aceea se pronunță pentru o
balanță comercială favorabilă. Astfel, statul ar trebui să intervină mai cu seamă
în reglementarea comerțului exterior, să încurajeze importul de materii prime,
exportul de bunuri finale, să introducă taxe de import.
De asemenea, fiind nevoie de un volum mare de forță de muncă și în
același timp ieftină, statul ar trebui să ia măsuri pentru sporirea populației și
pentru constrângerea zecilor de mii de oameni (care în sec. al XVI-lea fuseseră
alungați de pe pământurile lor ca urmare a desființării terenurilor comunale și
concentrarea proprietăților, la care se adaugă meșteșugarii falimentați de
apariția primelor manufacturi) să-și vândă aproape gratis forța de muncă.
Thomas Mun analizează moneda în strânsă legătură cu comerțul, ambele
(moneda și comerțul) intercondiționându-se reciproc.
În Franța, mercantilsmul a atins o perioadă de vârf în timpul lui Jean
Baptiste Colbert (1619-1683), perioadă care s-a numit colbertism. Jean
Baptiste Colbert a fost ministrul de finanțe al Franței între anii 1665-1683. În
5
ibidem
14
1664, Jean Baptiste Colbert trimite o scrisoare către regele Ludovic al XIV-lea
în care își expune ideile proprii despre o reformă economică care să impună
Franța în rândul țărilor industrializate, scrisoare care este cunoscută acum în
literatura de specialitate ca Memorandum on Trade, 1664.
Măsurile propuse de Colbert și implementate în timpul mandatului său
ca ministru de finanțe au avut drept scop crearea unei industrii naționale și
ocupării forței de muncă cu sprijinul statului:
- îmbunătățirea sistemului de impunere;
- renunțarea la tariful vamal prohibitiv;
- promovarea unui protecționism moderat;
- desființarea vămilor interne între provincii;
- înființarea unor companii naționale în domeniul comerțului exterior;
- înființarea unor manufacturi pe bază de patent regal și care dețineau monopol
într-un anumit domeniu;
- intrarea liberă în Franța a meșteșugarilor;
- reglementarea producției pentru a preveni abuzurile și a impune produsele
franceze pe piețele internaționale.
Mercantilsmul francez, fără a avea prea mulți teoreticieni, are totuși
meritul că s-a aplecat în analiză asupra unor probleme fundamentale cu care se
confrunta la acea vreme economia.
Doctrina mercantilistă, evident, nu a dus lipsă de critici nici la acea
vreme și nici mai târziu. Eroarea cea mai gravă a mercantilștilor este
considerată aceea de a confunda banii cu capitalul, eroare care a constituit și
esența criticii lui Adam Smith asupra gândirii mercantiliste, afirmând printre
altele că “mercantilismul nu este decât un păienjeniș de observații vârâte pe
gât unui parlament venal de către comercianții și industriașii noștri, bazat pe
zicala populară că bogăția constă în bani”6.
În apărarea doctrinei mercantiliste, cu argumente raționale, a venit
Gustav von Schmoller, reprezentatul școlii istorice germane, odată cu apariția
lucrării The Mercantile System and Its Historical Significance în anul 1896,
înțelegând finalitatea dorită de mercantiliști ca fiind consolidarea și extinderea
puterii statului. Acest punct de vedere a fost acceptat de exegeții literaturii
economice mercantiliste. Mai târziu, un alt punct de vedere ce vine în apărarea
mercantiliștilor îl găsim expus în Teoria generală, Cartea a VI-a, capitolul 23,
Note asupra mercantilismului... În acest capitol, Keynes îi consideră pe
mercantiliști inițiatorii ideii că frica de bunuri și penuria de bani sunt cauzele
șomajului, iar strădania acestora pentru a atrage cât mai mult aur în țară nu a
fost nicidecum una “puerilă”, mai mult decât atât, autorul Teoriei Generale
atribuindu-le mercantiliștilor meritul de a fi intuit o legătură între cantitatea de
bani și rata dobânzii. Conștient că “slăbiciunea stimulării investițiilor a fost
mereu cheia problemelor economice”, J.M.Keynes este convins că în lipsa
investițiilor, cel mai bun lucru este acela de a inflaționa moneda printr-o
balanță comercială excedentară. Excedentul contribuie la creșterea prețurilor,
6
Blaug Mark, Teoria economică în retrospectivă, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1992, p.44
15
curgerea spre interior a aurului înregistrează câștiguri mai mici, favorizând în

acest mod investițiile și ocuparea forței de muncă7.
Spre mijlocul secolului al XVII-lea, doctrina mercantilistă intră o fază
de declin. Acum, unii reprezentanți ai acestui curent, pe care ar fi mai bine să-i
denumim precursori ai liberalismului clasic evoluează
într-o altă direcție, în sensul că devin conștienți de erorile analitice ale
predecesorilor lor. Ei recunosc faptul că nici o economie nu poate menține o
balanță comercială excedentară pe termen lung și, mai mult decât atât,
schimburile comerciale pot fi reciproc avantajoase intuind importanța
specializării și a diviziunii muncii. În căutarea de noi paradigme, mulți scriitori
recomandă ca intervenția statului în economie să fie cât mai redusă.
Între acești scriitori se remarcă medicul economist William Petty
(1623-1687) preocupat de identificarea surselor de creștere a bogăției
naționale. Contribuția lui W. Petty la dezvoltarea gândirii economice este
remarcabilă. Influența a doi mari filosofi și oameni de știință de la acea vreme,
Thomas Hobbes și Francis Bacon l-a determinat pe W. Petty să-și
fundamenteze analizele pe o anume precizie cantitativă, convins fiind că
matematica și simțurile trebuie să fie baza tuturor științelor raționale.
Considerat de Karl Marx drept fondatorul Economiei politice, W.Petty este
primul care a susținut în mod explicit utilizarea metodelor statistice în
măsurarea fenomenelor sociale.
Cele mai importante lucrări scrise de W.Petty sunt: Tratat asupra
impozitelor şi contribuţiilor (1662); Anatomia politică a Irlandei (1665);
Aritmetica politică (1676), Câte ceva despre bani (1682), Un eseu despre
creşterea populaţiei (1686).
În aceste lucrări, găsim cele mai importante teorii și analize asupra unor
subiecte majore cum ar fi: avuția națională, contribuțiile fiscale, oferta de bani,
valoarea, rata dobânzii, comerțul internațional, producția, repartiția, prețul etc.
Una din cele mai mari realizări ale secolului al XVII-lea este considerată a fi
însă Aritmetica Politică. În prefața cărții, Petty menționează că s-a străduit a
evita cuvintele simple și argumentele intelectuale și să folosească argumente
ale simțului, și anume: numărul, greutatea și măsura, în scopul de a fi
manipulate matematic, argumente cărora Petty le-a rămas fidel în toate
demersurile sale științifice.
Printre meritele atribuite lui W.Petty la dezvoltarea economiei ca știință
(unele de pionierat) trebuie să spunem că, încă de atunci, acesta se declară
pentru existența unui sistem al conturilor naționale, propune efectuarea de
lucrări publice ca o măsură de diminuare a șomajului (precursor al lui Keynes).
Referitor la contribuțiile fiscale, a căutat soluții pentru o impozitare echitabilă,
dar și suficientă pentru diferitele tipuri de cheltuieli publice (apărare, educație,
guvernare, biserică, ajutorarea celor nevoiași, infrastructură). Referitor la
creșterea impozitelor se declară un susținător al taxelor de consum, dar fără a-l
descuraja pe acesta din urmă.
7
16
Cu rigoarea sa intelectuală ce străbate întreaga sa operă, relevă

importanța vitezei de rotație a banilor, precum și efectul de multiplicare a
acestora, formulează pentru prima dată o teorie a dobânzii, clarifică distincția
dintre valoare și preț.
În ce privește producția, W. Petty acceptă doar doi factori de producție:
munca și pământul. Capitalul era considerat o muncă acumulată, materializată.
Analiza începută de Aristotel, cu privire la valoare, este continuată de
William Petty care consideră că munca și pământul stau la baza bogăției
(pamântul este mama bogăției, dar munca este tatăl ei). Problema care l-a
preocupat de-a lungul vieții sale a fost aceea de a găsi un numitor comun al
pământului și al muncii, astfel încât valoarea oricărui lucru să poate fi măsurată
numai prin unul din acești doi factori de producție (muncă sau pământ).
William Petty este primul economist care consideră că valoarea unui bun este
dată de timpul de muncă cheltuit la înfăptuirea sa și surprinde în același timp
implicațiile cantitative și calitative ale relației muncă-valoare-preț8.
Deși el acceptă doar doi factori de producție, munca și pământul, în
formularea teoriei repartiției face referire la trei categorii de venituri: renta,
profitul și salariul. Atunci când vorbește despre profit ca fiind remunerarea
întreprinzătorului, W. Petty îl consideră un preț care, spune el, se formează pe
piața liberă în jocul cererii și al ofertei. Acest lucru i-a determinat pe exegeți să
afirme că profitul, fie nu a fost cercetat, fie a fost confundat cu salariul sau cu o
parte din renta funciară.
O altă figură proeminentă în călătoria spre liberalismul economic a fost
fără îndoială Richard Cantillon (1697-1743). Principala sa lucrare Eseu
asupra naturii comerțului în general a fost scrisă în 1743, dar publicată
postum în 1775. Lucrarea lui Cantillon, deși se ocupă de explicarea unor
concepte și probleme economice fundamentale, a fost parțial ignorată până în
1881 când a fost redescoperită de W.S.Jevons descriind-o ca fiind primul tratat
sistematic de economie politică și leagănul economiei politice.
Considerat un proto-austriac și unul dintre personajele cele mai
fascinante din istoria gândirii economice, Murray Rothbard îl numește pe
Cantillon părintele economiei moderne9.
Critic la adresa mercantiliștilor, care asimilau bogăția stocului de
metale prețioase, pentru Cantillon, bogăția reprezintă bunurile pe care
pământul le oferă, iar munca este instrumentul care o produce. Pentru el, banii
reprezintă doar o iluzie a bogăției. Țările care dețin zăcăminte de metale
prețioase nu sunt în opinia sa și bogate. Bogate sunt acele țări care își dezvoltă
producția autohtonă și care își pot procura prin export metalele prețioase printr-
o balanță comercială favorabilă.
De asemenea, lui Cantillon îi sunt atribuite multe alte contribuții,
inclusiv teoria locației, teoria populației, modelul de flux circular, teoria
8
Gheorghe Popescu, p72
9
Rothbard Murray, Economic Thought Before Adam Smith, An Austriane Perspective on the History of
Economic Thought, vol.I, LvM Institute, 1995, p.345
17
ciclului de afaceri, ipoteza caeteris-paribus, precum și inovații metodologice

cum ar fi separarea economiei pozitive de economia normativă. Fiind el însuși
un prosper om de afaceri, în scrierile sale conturează și dezvoltă o teorie a
întreprinzătorului.
În economia lui Cantillon distingem trei tipuri de agenți economici:
proprietarii care sunt și principalii consumatori, iar întreaga producție (oferta)
vine în întâmpinarea dorințelor lor (cererea), iar ceilalți doi se deosebesc numai
prin natura veniturilor care sunt fie nesigure și incerte, fie fixe. Cel care trăiește
pe un venit nesigur este antreprenorul, iar cel care câștigă un venit fix este
muncitorul care primește salariul. Antreprenorul lui Cantillon acționează în
condiții de risc și incertitudine, deoarece cumpără bunuri la un preț cunoscut în
prezent, dar le vinde la prețuri necunoscute în viitor. În urmărirea profitului,
antreprenorul trebuie să-și asume riscuri, deoarece își desfășoară activitatea pe
o piață unde incertitudinea este omniprezentă. De aceea, antreprenorul de
succes va obține întotdeauna profit, cel cu mai puțin succes va duce o viață în
sărăcie sau chiar va falimenta.
Teoria antreprenorului este una dintre cele mai de seamă contribuții ale
lui Cantillon la dezvoltarea gândirii economice.
Vorbind despre salariu, ca un venit câștigat de muncitor și despre profit,
acel venit pe care-l încasează antreprenorul, Cantillon a abordat (cu intenție sau
nu) și o teorie a repartiției. Cât despre preț, se apropie foarte mult de viziunea
școlii austrice. Prețul pentru Cantillon este determinat de cerere și raritatea
relativă. Cererea, văzută ca un concept subiectiv care ține mai mult de sistemul
de nevoi ale oamenilor, de intensitatea și diversitatea acestora, alături de
raritate determină prețul pieței, acel preț plătit de cumpărător10.
Richard Cantillon, separă noțiunile de preț de piață și valoare de piață
de cea de preț și valoare.
Prețul de piață și valoarea de piață reprezintă prețul și valoarea care se nasc pe
piață din confruntarea forțelor economice. Prețul și valoarea sunt folosite
pentru a descrie costul de oportunitate al resurselor utilizate în producerea
bunului respectiv (munca și pământul).
10
Hayek F.A., Richard Cantillon. Introduction to Richard Cantillon Essai sur la Nature du Commerce en
General", University of Chicago Press, [1931] 1991
18
Sarcina de lucru 1
Enunțați în ce constă doctrina socială a lui Toma d’Aquino (1225-

1274) expusă în opera sa Summa Theologica.
Rezumat
Opera lui Aristotel a fost importantă nu numai pentru contribuțiile
aduse gândirii filosofice, ci și pentru impactul (ideilor economice) pe care
aceasta l-a avut asupra scolasticilor medievali cu preocupări în această
direcție.
Demersul mercantiliștilor este unul cât se poate de practic, deoarece se
bazează pe ideea că statul trebuie să-și sporească bogăția plecând de la
dezvoltarea forței sale economice, contribuind astfel la îmbogățirea
cetățenilor. Mercantiliștii văd bogăția ca unicul scop al vieții sociale și
economice. În ceea ce privește procesul prin care se poate ajunge la bogăție,
mercantiliștii consideră că principalul motor de creștere a acestei este
producția, și nu consumul cum întâlnim în economia clasică de mai târziu.
Unul dintre cei mai cunoscuți gânditori mercantiliști ai acestei
perioade este Antoine de Montchrestien (1575-1621), autorul lucrării Traité
de l’économie politique (1615), primul care a introdus termenul de economie
politică.
Spre mijlocul secolului al XVII-lea, doctrina mercantilistă intră o fază
de declin. Acum, unii reprezentanți ai acestui curent, pe care ar fi mai bine să-
Ti denumim precursori ai liberalismului clasic evoluează
eîntr-o altă direcție, în sensul că devin conștienți de erorile analitice ale
spredecesorilor lor. Ei recunosc faptul că nici o economie nu poate menține o
balanță comercială excedentară pe termen lung și, mai mult decât atât,
t schimburile comerciale pot fi reciproc avantajoase intuind importanța
specializării și a diviziunii muncii. În căutarea de noi paradigme, mulți
dscriitori recomandă ca intervenția statului în economie să fie cât mai redusă.
eÎntre acești scriitori se remarcă medicul economist William Petty (1623-
1687) preocupat de identificarea surselor de creștere a bogăției naționale și
Richard Cantillon (1697-1743).
a
u
19
Teste de autoevaluare
I. Expuneți pe scurt gândirea mercantilistă atât ca teorie cât și ca politică
economică.
II. Analizați influența lui Richard Cantillon asupra dezvoltării gândirii
economice.
1. În cetatea ideală a lui Platon:

a. Totul aparține membrilor clasei superioare;
b. Bunurile sunt deținute în comun;
c. Bunurile sunt deținute de clasa producătoare;
d. Fiecare membru al societății deține cât produce.
2. Justiția distributivă în viziunea lui Aristotel:
a. Se referă la faptul că egalitatea între oameni are loc atunci când
fiecare obține după merit;
b.Se referă la faptul că egalitatea între oameni are loc atunci când
fiecare deține o parte egală a produsului net;
c.Face referire la faptul că totul aparține membrilor clasei superioare;
d.Face referire la faptul că totul aparține membrilor clasei
producătoare;
3. Justiția comutativă îl conduce pe Aristotel spre o analiză:
a. asupra teoriei valorii;
b. asupra teoriei rentei;
c. asupra teoriei prețurilor juste;
d. nici un răspuns nu este corect
4. Crematistica reprezintă în gândirea economică a lui Aristotel:
a. o acumulare nelimitată a averii;
b. o justețe în efectuarea schimburilor;
c. egalitate între membrii societății;
d. pilonul pe care se sprijină cetatea ideală;
5. Teoria cantitativă a banilor are la bază:
a.. lucrările lui William Petty;
b. lucrarea Summa Theologica;
c. cercetările lui Irving Fisher
d.cercetările lui Jean Bodin și Martin de Azpilcueta;
6. Conceptia mercantislita asupra bogatiei iși găsește corespondent în:

a. Productivitatea marginală a capitalului;
b. Rolul preponderent al agriculturii;
c. Stocul de metale pretioase;
d. Individualimul metodologic.
7. Mercantilismul
a. Consideră acumularea bogăției scopul final al activității economice;
b. A fost primul curent care a realizat o prezentare sintetică asupra
mecanismelor de funcționare a proceslor economice;
20
c. A separat aspectele economice de cele politice;

d. S-a aplecat mai mult asupra cererii.
8. Cel care folosește pentru prima dată termenul de economie politică este:
a. Antoine de Montchrestien în anul 1620;
b. Antoine de Montchrestien în anul 1615;
c. John Law în anul 1615;
d. William Petty în anul 1620.
Răspunsuri la întrebările din testul de autoevaluare:
1 –b; 2-a; 3-a; 4-a; 5-d; 6-c; 7-a; 8-b;
Bibliografie minimală
Ioan G., (2017), Doctrine economice, Editura Zigotto, Galați
Popescu Gheorghe, Evoluția gândirii economice, Editura Academiei Române,
București,
21
2. LIBERALISMUL ECONOMIC.
FIZIOCRAȚII. ȘCOALA
CLASICĂ ENGLEZĂ
Liberalismul economic. Fiziocrații. Școala clasică engleză 22
Rezumat 72

autoevaluare 75

Principiile de bază ale liberalismului economic;
Cadrul teoretic al Școlii Fiziocrate și al școlii clasice de economie
Liberalismul economic. Fiziocrații

Spre sfârșitul secolului al XVII-lea, doctrina mercantilistă
este din ce în ce mai contestată. Reglementările autorităților
îngrădesc tot mai mult activitatea economică a noii clase –
burghezia – încurajată inițial de suveran, urmărind să-și
consolideze poziția și să-și asigure sprijin financiar.
Spre mijlocul secolului al XVIII-lea, noul context intelectual este
marcat de ideile filosofice (John Locke, Montesquieu) care susțineau existența
drepturilor naturale ale individului pe care societatea și, mai ales, suveranul nu
ar trebui ca să le încalce. Pentru filosofi, legea naturală era legea unui
Dumnezeu bun care dorea ca omul, pe care l-a lăsat liber, să fie fericit.
Existența drepturilor naturale face ca economia să fie ea însăși, guvernată de
mecanisme naturale care ar trebui lăsate să funcționeze libere, fără niciun
amestec din partea statului. Aceasta este condiția ca o economie să funcționeze
și să prospere. Tot în această perioadă, burghezia devine o pătură socială tot
mai puternică și nu mai are nevoie de aceeași susținere și protecție din partea
22
suveranului. În acest context apare doctrina liberalismului economic care se

opune oricărei forme de intervenție a statului în economie.
Începuturile revoluției industriale au făcut ca la nivelul economiei reale
să apară noi procese și fenomene care au transformat din plin societatea din
acel timp. Capitalul trece din sfera circulației în sfera producției, devine astfel
capital productiv, se dezvoltă inițiativa privată care stă la baza libertății de
acțiune a agenților economici.
Pilonii pe care se sprijină doctrina liberală sunt:
a. viața economică se desfășoară într-un climat liberal, guvernată de legi naturale;
b. proprietatea privată reprezintă fundamentul pe care se dezvoltă interesele
economice ale indivizilor, fiind principala motivație;
c. homo Oeconomicus nu este îngrădit în acțiunile sale, urmărindu-și propriul
interes într-un sistem social bazat pe diviziunea muncii;
d. climatul economic este dominat de o concurență pură și perfectă fără
intervenții din partea statului. Agenții economici sunt ghidați de o mână
invizibilă.
Aceste principii, precum și credința în existența unei ordini naturale
date de Dumnezeu, au stat la baza unui gândiri economice apărută în jurului
anului 1750, în Franța, și anume fiziocrația (gr. guvernarea naturii).
Mulți exegeți împărtășesc aceeași părere, și anume că fiziocrații
s-au constituit în prima școală economică având o doctrină (ordinea naturală) și
un crez (supremația naturii) proprii precum și un conducător de școală. Printre
cei mai de seamă reprezenanți ai fiziocraților amintim pe: François Quesnay,
Mercier de la Rivière (1720–1793), Guillaume François Le Trosne (1728–
1780), Nicolas Baudeau (1730–1792); Du Pont de Nemours (1739–1817),
Marquis de Mirabeau (1715–1789), Vincent de Gournay (1712–1759). În
crezul lor (supremația naturii) au fost conduși de principiul laissez-faire11 ce va
deveni alături de mâna invizibilă a lui Adam Smith una din emblemele
liberalismului economic. Prin valorile pe care le-au cultivat și s-au sprijinit în
demersul lor, fiziocrații au oferit o nouă dimesniune științei economice.
Pentru fiziocrați, libertatea, sprijinită pe proprietatea privată, este
intrinsecă ordinii naturale și nu poate exista fără cunoaștere și fără
responsabilitate. Pentru ei, omul poate fi liber numai prin cunoaștere, este liber
în acțiunile întreprinse, dar răspunzător pentru faptele sale. Cel mai bun stat
pentru fiziocrați era acel stat care promovează reguli conform ordinii naturale
și asigură climatul necesar pentru a se desfășura concurența liberă.
În cadrul gândirii fiziocrate, preocuparea principală era aceea de a afla
ce este bogăția și cum poate fi ea sporită, preocupare pe care am întâlnit-o și la
mercantiliști și care ne va însoți mereu până în zilele noastre.
Fiziocrații împreună cu liderul lor de necontestat, medicul regelui
Ludovic al XV-lea, François Quesnay (1694-1774) au inițiat un program de
11
fraza "laissez faire, laissez passer, le monde va de lui même", (în traducere lăsaţi să se facă, lăsaţi să treacă,
lumea merge de la sine sau lăsaţi lucrurile să-şi urmeze cursul firesc) îi este atribuită fiziocratului Vincent de
Gournay
23
relansare și dezvoltare a agriculturii, singurul sector menit să contribuie

semnificativ la creșterea bogăției unei națiuni. Întregul edificiu al fiziocraților
s-a bazat pe supremația naturii, fiind convinși că numai natura poate crea, omul
doar transformă și adună ceea ce natura oferă. Pentru fiziocrați, a aduna nu era
același lucru cu a înmulți. Doar natura poate înmulți prin agricultură, vazută ca
o resursă regenerabilă, deoarece era singura care poate oferi necontenit bunuri
consumabile. Tot ceea ce rezultă este bogăție, iar diferența dintre prețul
produselor agricole și costul lor de producție reprezintă pentru fiziocrați
produsul net.
Agricultura era vazută ca singura ramură productivă, comerțul și
industria erau considerate necesare, dar sterile, neproductive. Comerțul și
industria puteau degaja venit pentru comercianți și muncitori atât cât se le
asigure subzistența, dar nu erau capabile să degaje și excedent.
Eroarea fiziocraților precum că doar agricultura este singura ramură
productivă are o explicație foarte simplă. Concepția lor avea un substrat
teologic în sensul că natura este darul lui Dumnezeu, deci și producția agricolă,
doar Dumnezeu putând ca să creeze. În comerț și industrie, creația era a
omului, iar omului, potrivit convingerilor fiziocrate, nu-i stă în putere să creeze
ceva.
O altă eroare de care fiziocrații sunt acuzați este aceea că au confundat
utilitatea cu valoarea. În climatul dominat de concurență liberă, enunțat de ei,
prețurile se formau prin confruntarea cererii și a ofertei pe piață. Iar pe piață se
găseau măfuri produse nu numai în agricultură, ci și mărfuri produse în
industrie, erau și comercianții cu produsele lor, deci toate prețurile erau
subordonate aceluiași joc economic. Acest lucru demonstrează că fiziocrații au
tratat valoarea prin intermediul utilității. De fapt, produsul net de care vorbesc
fiziocrații reprezintă utilitatea mărfurilor (diferența pozitivă dintre utilitatea
creată și cea consumată). Dimpotrivă, valoarea reprezintă venitul net (diferența
dintre prețul de vanzare și costul produselor)12.
Ce înseamnă producția pentru fiziocrați? Iată o întrebare la care
răspunsurile acestora nu i-au mulțumit pe exegeți, fapt ce a condus la ideea că
producția, era pentru ei o noțiune vagă. Produsul net poate fi creat și în
industria extractivă? Ei spun că poate fi creat produs net cu două condiții:
materia să fie furnizată, fară ca acest lucru, însă, să conducă la epuizarea ei.
Comerțul, în gândirea fiziocrată, nu mai este văzut ca și mijloc de
îmbogățire ca la mercantiști. Comerțul exterior, ca și cel intern, nu produce nici
o bogăție, deoarce presupune echivalența mărfurilor schimbate. Este un joc cu
sumă nulă, câștigul unei națiuni este pierderea alteia. “Fiecare națiune
comercială se laudă că se îmbogățește în urma comerțului exterior. Este într-
adevăr un lucru uimitor crezând că se îmbogățesc unele de la altele. Trebuie
12
Popescu Gheorghe, p.107
24
să admitem, că acest câștig așa cum îl văd ele, este un lucru remarcabil, căci
fiecare câștigă și nimeni nu pierde”13.
Politica fiziocraților în schimburile comerciale a fost una
antimercantilistă și anticolbertistă. Mercantiliștii susțineau exporturile și
importurile produselor de lux și descurajau schimburile cu produse agricole
pentru a se menține cât mai scăzute prețurile produselor agricole și, implicit,
pentru a se ieftini forța de muncă. Mercier de la Rivière vedea comerțul ca un
rău necesar, importurile trebuie făcute doar pentru acele bunuri care nu se pot
produce în interiorul țării, iar exporturile doar pentru acele bunuri care sunt de
prisos în țară.
Libertatea comerțului era un principiu fundamental în doctrina
fiziocrată, deoarece contribuie la satisfacerea nevoilor și variază plăcerile.
Libertatea comerțului duce la formarea prețului corect pe piață. În opinia lui
François Quesnay “abundența și ieftinătatea nu-i bogăție, lipsa și scumpetea e
sărăcie, dar abundența și scumpetea e îmbelșugare”14.
Cea mai însemnată contribuție a doctrinei fiziocrate la gândirea
economică, este de departe Tabloul economic (fig.1) realizat de François
Quesnay în două versiuni, una în 1758 și alta, mai completă, în 1766. Varianta
reprodusă cel mai mult este cea a tabloului tipărit la Versailles în 1758.
Chiar dacă doctrina fiziocrată este considerată a fi deficitară în ceea ce
privește consistența logică și detaliile, aceasta a simțit nevoia de a construi
primul model teoretic pentru studiul și analiza variabilelor economice. Astfel,
gândirea fiziocrată a adus contribuții majore în analiza interdependețelor, atât
la nivel microeconomic, dar mai ales la nivel macroeconomic.
Figura 1
Tabloul economic
Menționat de câteva ori în Avuția Națiunilor, de către Adam Smith,
Tabloul economic a lui Quesnay a stârnit admirația lui Marx spunând că
13
Gide Charles, Rist Charles, A history of economic doctrines from the time of the physiocrats to the present day
, disponibil la https://archive.org/details/historyofeconomi00gideiala
14
Popescu Gheorghe, p.109
25
“această încercare, făcută în a doua treime a secolului al XVIII-lea, în

perioada copilăriei economiei politice, reprezintă o idee genială, fără îndoială
cea mai genială idee din câte a formulat până acum economia politică”15.
În demersul său, Quesnay consideră că produsul net al unui stat are la
bază exclusiv munca productivă (lucrătorii din agricultură). Produsul net este
obținut în condițiile liberei concurențe, proprietății private și a libertății
prețurilor. Societatea este împărțită în trei clase sociale între care se realizează
circulația bunurilor și repartiția veniturilor: clasa productivă, clasa
proprietarilor și clasa neproductivă sau sterilă.
Clasa productivă era formată din fermieri și muncitorii din agricultură
și avea sarcina de a plăti renta proprietarilor de pământ și de a transforma
darurile naturii.
Clasa proprietarilor reprezenta clasa celor care încasau impozitele și
rentele, clasă care se afla deasupra tuturor: proprietării de pământ, suveranul,
biserica.
Clasa neproductivă sau sterilă era reprezentată de comercianți,
industriași și toți cei care nu lucrau în agricultură.
Clasa proprietarilor avea rolul esențial în a da startul circuitului
productiv. Teoria reproducției a lui Quesnay se sprijină pe cei trei factori de
producție: pământul, munca și capitalul. Cheltuielile necesare procesului de
producție sunt denumite “avansuri” de către fiziocrați.
Avansurile funciare sunt cheltuielile pe care le fac proprietarii de
pământ pentru introducerea pământului în circuitul economic. Ele sunt făcute o
singură dată și se amortizează complet.
Avansurile anuale sunt investițiile făcute de clasa productivă (semințe,
îngrășăminte, hrana animalelor) care pot fi identificate cu capitalul circulant.
Avansurile primitive care pot fi asimilate capitalului fix și reprezintă
cheltuielile făcute de către fermieri pentru achiziționarea mijloacelor fixe
necesare în agricultură și a animalelor de muncă. Pentru că avansurile primitive
se uzează, fiziocrații prevăd o amortizare a acestora de 10% din valoarea totală.
Fascinat de modul de gândire a lui Quesnay în elaborarea Tabloului
economic, Marx remarcă faptul că circulația banilor apare ca fiind în totalitate
determinată de circulația și reproducția mărfurilor, adică de procesul de
circulație a avansurilor.
Avansurile anuale ale clasei productive sunt de 2 miliarde, iar
avansurile anuale ale clasei sterile sunt în valoare de 1 miliard.
Punctul de plecare în teoria reproducției îl reprezintă plată rentei în
valoare de 2 miliarde către proprietarii pământului. Aceștia din urmă cumpără
de la fiermieri mijloace de subzistență în valoare de 1 miliard, astfel încât clasa
productivă primește înapoi 1 miliard. Tot proprietarii de pământ cumpără
produse manufacturate în valoare de 1 miliard de clasa sterilă. Se face astfel
trecerea de la circulație la consum. Acum, clasa sterilă deține 2 miliarde (1
15
Karl Marx, Friedrich Engels, Opere, vol.26, partea I, Teoria plusvalorii, Editura Politică București, 1980,
p.329
26
miliard avansul anual și 1miliard primit de la proprietarii funciari) pe care-i va

cheltui pe bunuri de subzistență de la clasa productivă. La sfârșitul acestui
circuit complet, realizat între cele trei clase existente, cele 2 miliarde se află din
nou în posesia fermierilor. În cele din urmă pentru inițierea următorului ciclu
de producție, clasa productivă folosește 1 miliard pe avansuri primitive
necesare înlocuirii capitalului fix.
În tabloul realizat de Quesnay observăm o circulație completă între cele
trei clase și două circulații incomplete între două clase (clasa productivă-
proprietari și clasa productivă-clasa sterilă).
Produsul net realizat și pus în circulație este alcătuit din:
 3 miliarde deținute de clasa productivă, reprezentând bunuri de subzistență
achiziționate de celelalte două clase;
 2 miliarde deținute de clasa sterilă (produse manufacturate și avansuri
primitive);
 2 miliarde deținute de fermieri pentru plata rentei către proprietari.
În total, în circulație există 7 miliarde, dintre care 5 miliarde sunt puse
în circulație de către clasa productivă și 2 miliarde de către clasa sterilă.
Chiar dacă Quesnay, în analiza sa, pleacă de la o serie de ipoteze cum
ar fi constanța prețurilor, produsul social nu circulă și în interiorul claselor,
echivalența schimbului, este ignorată productivitatea muncii, meritul său
rămâne acela de reda aspectele fundamentale ale reproducției capitalului și ale
repartiției veniturilor între cele trei clase sociale.
Fiziocrații au teoretizat nu numai interdependențele dintre diferitele
clase ale economiei, dimpotrivă ei au încercat să cuantifice și dimensiunea
acestor interdependențe. Un asemenea demers l-a inspirat mai târziu pe
economistul rus Wassily Wassilyevich Leontief în elaborarea unui model de
echilibru general folosind analiza input-output (balanța legăturilor dintre
ramuri) pentru care în 1973 primește premiul Nobel pentru economie.
Pentru fiziocrați cea mai importantă funcție a statului era aceea de a
respecta proprietatea și ordinea naturală. În cadrul acestei sarcini, statul trebuia
să asigure cadrul normal în care economia să funcționeze în siguranță. Pe lângă
instrucție și siguranța publică, statul trebuia să realizeze și lucrări publice în
vederea valorificării optime a resurselor dăruite de natură. Pentru toate aceste
lucruri, statul avea nevoie de venituri. Sursa veniturilor, considerau fiziocrații,
nu putea fi decât surplusul bogăției, produsul net. Tabloul economic al lui
Quesnay ne dezvăluie că beneficiarii produsului net erau proprietarii funciari,
de aceea ei erau și singurii plătitori de impozit. A impune impozite și celor
două clase, însemna a diminua masiv producția anului viitor. Clasa sterilă
trebuia scutită de impozit deoarece venitul său nu asigura decât subzistența
membrilor săi, iar clasa productivă, de asemenea, deoarece venitul realizat de
către aceasta stătea la baza reproducției avansurilor anuale.
Un nivel al impozitului de 30% era considerat suficient de către
fiziocrați ca statul să-și poată acoperi cheltuielile. În ceea ce privește
modalitatea de plată a acestui impozit, fiziocrații au găsit soluții ce favorizau
27
clasa proprietarilor de pământ (plătitorii de impozit). Raționamentul

fiziocraților consta în faptul că nimeni nu va simți acest impozit pentru că
nimeni, în realitate, nu-l va plăti. De ce? Pentru că la achiziționarea terenului se
scade 30% din valoarea acestuia, exact cuantumul impozitului.
În cadrul gândirii economice, fiziocrația este considerată a fi primul
demers cu adevărat științific.
Fiziocrații au fost ultimii gânditori care au limitat economia la un
singur sector și la un singur factor de producție și, de asemenea, tot ultimii care
au subordonat viața economică unei paradigme religioase (ordinea naturală
dată de Dumnezeu).
În același timp, ei au fost primii gânditori care au intuit importanța
producției, chiar dacă preponderent agricolă.
Încercând să combată punctul de vedere mercantilist referitor la faptul
că bogăția se reduce doar la stocul de metale prețioase, fiziocrații au fost primii
gânditori care au văzut în bogăție totalitatea bunurilor.
În pofida erorilor de care sunt acuzați, fiziocrații au fost primii gânditori
care au analizat echilibrul la nivelul unei economii naționale. Cei care le
urmează, reprezentanții școlii clasice, ignoră o analiză la nivel macroeconomic,
concentrându-se pe microeconomie și pe conceptul abstract în jurul căruia se
construiește întregul edificiul clasic – Homo Oeconomicus. Abia cu Leon
Walras (Elemente de Economie politică pură, 1873) care folosește în
cercetarea sa instrumente microeconomice și, mai târziu, cu Karl Marx se reiau
analizele asupra echilibrului la nivel macroeconomic.
Jacques Turgot (1727–1781), deși respinge ideea fiziocraților precum
că singura ramură productivă este agricultura, opunându-se oricărei forme de
dogmatism, este considerat unul dintre reprezentanții Școlii fiziocrate.
Considerând analiza lui Quesnay irațională, Turgot încearcă să-i redea o
anumită suplețe logică plecând însă, de la o teorie a capitalului total opusă
școlii fiziocrate.
Pentru Turgot, capitalul nu există doar în agricultură, ci reprezintă o
bogăție acumulată folosită în procesul de producție și care trebuie să stea la
baza profitului, denumit capital real.
Una din marile contribuții a lui Turgot a fost faptul că a evidențiat rolul
major al capitalului în creșterea economică. După opinia sa, singura modalitate
de a acumula capital era aceea de a nu se consuma tot ce se produce, deoarece
economiile realizate în prezent se transformă în investiții (stau la baza
capitalului) în viitor.
În Reflecții asupra modului de formare și distribuire a bogăției (1766)
analizează interdependențele dintre rata de rentabilitate și rata dobânzii pentru
diferite tipuri de investiții, observând că rata dobânzii este influențată de oferta
și cererea de capital. Pentru Turgot, deși ratele de rentabilitate pot varia, el
consideră că într-o economie de piață caracterizată de circulația liberă a
capitalului, ratele de rentabilitate tind să devină egale.
28
Turgot distinge între prețul de piață al unui bun determinat de cerere și

ofertă și prețul natural. Pentru el, prețul natural este acela care se formează în
condițiile unor “industrii” competitive și a unei realocări a resurselor.
Tot el recunoaște, înaintea lui Adam Smith, importanța diviziunii
sociale a muncii în evoluția și prosperitatea economică.
Referitor la producție, teoria lui Turgot este diferită de cea a
fiziocraților. Chiar dacă numai pământul este productiv, pentru o creștere a
produsului net resursele naturale trebuie transformate de munca omului și
Turgot este de părere că munca trebuie inclusă în fiecare etapă a procesului de
producție. Producția se realizează în timp și necesită mai multe etape și, prin
urmare, concluzionează J. Turgot, cei mai importanți factori de producție sunt
pământul, munca și timpul.
În ceea ce privește randamentul capitalului, este primul economist care
vorbește de legea randamentelor descrescânde în agricultură. El observă că
randamentele capitalurilor nu sunt proporționale. La început, randamentele sunt
în creștere până ating un punct de maxim după care fecunditatea naturii se
epuizează și randamentele sunt descrescătoare16.
Fără a avea la îndemână terminologia specifică, este primul gânditor
care analizează fenomenul în termeni de productivitate marginală, punând
bazele legii randamentelor neproporționale.
O altă contribuție remarcabilă a lui Turgot în ceea ce privește gândirea
economică a fost fără îndoială lucrarea Value and Money din păcate
neterminată. În demersul său științific, Turgot, asemenea Școlii Austriece de
mai târziu, folosește ca metode de cercetare, aproximările succesive și
abstracția.
El dezvoltă, mai întâi, o economie de tip Crusoe, extinsă ulterior la o
economie de 2 persoane, 4 persoane și apoi la o piață completă. În cadrul
economiei de tip Crusoe, Turgot surprinde în mod magistral că singurul individ
nu numai că conferă valoare diferitelor bunuri economice, ci și compară și
alege între ele în funcție de valoarea lor și în raport cu nevoile sale. Mai mult
decât atât, Crusoe nu numai că compară și alege între bunurile destinate
consumului prezent, ci și între consumul prezent și acumularea acestora pentru
un consum viitor17.
Acest lucru ne conduce la ideea că Turgot consideră că există o scară
subiectivă a valorilor pentru fiecare individ. Extinzându-și teoria (de tip
praxiologic), Turgot este convins că nici un schimb nu poate avea loc dacă
fiecare individ nu oferă o valoare mai mare bunului de care are nevoie decât
celui care-i prisosește, în final câștigul pentru fiecare parte fiind egal, deoarece
fiecare schimbă o valoare egală pe altă valoare.
Școala clasică de economie
16
Pohoață Ion, Doctrine economice universale, Predecesori și fondatori, vol.1, Ed.Fundației Academice
Gh.Zane, Iași, 1996
17
Gordon David, The Turgot Collection Writings, Speeches, and Letters of Anne Robert Jacques Turgot, LvMI,
2011
29
Școala de clasică de economie acoperă mai mult de 100 de ani de

gândire economică fiind aproape exclusiv engleză sub raportul reprezentaților
săi cei mai de seamă.
Termenul de economie clasică a fost folosit pentru prima data de Marx
în opera sa Capitalul, pentru a descrie operele scriitorilor englezi și scoțieni
care au căutat în permanență să explice cadrul general al modului de producție
capitalist.
Cele trei mai opere pe care școala clasică se sprijină sunt Avuția
națiunilor. Cercetare asupra naturii și cauzelor ei (1776) scrisă de Adam
Smith, Principiile economiei politice și ale impunerii (1817) scrisă de David
Ricardo și Principiile de economie politică (1848) a lui John Stuart Mill. Așa
cum am menționat, clasicismul acoperă aproape un secol de reflecții
economice, de la sfârșitul secolului al XVIII-lea până la sfârșitul secolului al
XIX-lea (1870), ideea dominantă a școlii fiind aceea că piața funcționează cel
mai bine dacă este lăsată liberă, fără intervenția statului în mecanismul său.
Dezvoltarea economică nu poate fi generată decât de eficiența piețelor
libere care, prin jocul prețurilor, ghidează ca o mână invizibilă cea mai bună
alocare a resurselor. De altfel, circumstanțele istorice ale apariției acestei
doctrine au fost confruntarea dintre instituțiile libere și valorile moștenite din
Evul Mediu.
Cu mult înainte de apariția liberalismului, chiar și în perioada
preclasică, gânditorii au fost preocupați mai mult de natura etică a procesului
economic și mai puțin de o analiză a acestuia.
Perspectiva clasică a imprimat un suflu nou dezbaterilor economice.
Chiar dacă problemele economice abordate nu au fost noi (ele fiind ridicate atât
de mercantilismul englez, cât și de fiziocrații francezi), gânditorii clasici le-au
abordat dintr-o altă perspectivă, dându-le în același timp și o altă interpretare.
John Locke (1632-1704), filosof și om politic englez, consideră că
puterea politică este puterea naturală, precum și dreptul natural al fiecărui
individ dintr-o colectivitate cedată unui organism central care este în măsură să
protejeze aceste drepturi mult mai bine decât ar putea fiecare individ în parte.
Dar, cum orice guvern are menirea de a aduce bunăstarea colectivității, atunci
când n-o face, el trebuie înlocuit, iar comunitatea are obligația morală de a se
revolta.
De asemenea, Locke este de părere că ordinea morală a dreptului
natural capătă virtuți de auto-întreținere, iar autoritățile și guvernul trebuie să
contribuie la această ordine morală.
Un adept al ideilor lui Locke în Franța este Étienne Bonnot L`Abbé de
Condillac (1715-1780), un om de o vastă cultură, care prin susținerea
principiilor liberale influențează profund economia liberală clasică (Adam
Smith) și în special pe cea franceză (Jean Baptiste Say). Deși un apropiat al
liderului Școlii fiziocrate, François Quesnay, el respinge ideea că agricultura
este singura ramură productivă considerând că avuția națională reprezintă
totalitatea bunurilor de care dispune o țară. De asemenea, consideră că este
30
nevoie ca economia să pășească pe un târâm mult mai logic și, în același timp,
coerent, din punct de vedere științific.
Deși publicată tot în anul 1776 (ca și Avuția Națiunilor), cartea sa Le
Commerce et le Gouvernement îi inspiră deopotrivă atât pe Adam Smith, cât și
pe Jean Baptiste Say. În această carte, Condillac reflectă asupra valorii
lucrurilor, asupra prețului și a variațiilor acestora, asupra pieței, salariului,
dreptului de proprietate etc.
În ceea ce privește valoarea lucrurilor, autorul consideră că un bun sau
o marfă are valoare atunci când satisface o nevoie și este lipsit de valoare
atunci când acesta nu servește la nimic. De aceea, în opinia sa un lucru nu are
valoare pentru că el costă, lucrul respectiv costă, tocmai pentru faptul că el are
valoare.
Abordând valoarea din perspectiva utilității, Condillac, alături de
Turgot și de Say, este considerat precursor al școlii neoclasice precum și al
școlii psihologice de economie. Reflecțiile asupra valorii îl conduc pe
Condillac spre o teorie a prețului. În opinia sa, prețul adevărat este acela care se
formează pe piață din interacțiunea nestingherită a cererii și a ofertei, evident
numai în cadrul unei economii de piață libere.
Gândirea economică din această perioadă, pe care o numim clasicism a
fost puternic influențată de climatul intelectual al timpului respectiv. Adam
Smith, alături de alți clasici, au asociat ordinea economică cu universul fizic al
mecanicii newtoniene. Deciziile economice, în opinia școlii clasice, erau
guvernate de anumite legi, cunoscute pe de o parte indivizilor care acționează,
dar aflate, pe de altă parte, dincolo de controlul direct al acestora. Obiectivul
principal al clasicilor era acela ca subiecții economici să cunoască în
profunzime principalele caracteristici ale acestor legi pentru a-și orienta
acțiunile spre cel mai bun scop.
Pentru clasici ordinea naturală reprezintă principalul instrument de
luptă împotriva reglementărilor și intervenției statului în economie, altfel spus
împotriva sistemului mercantilist.
ADAM SMITH (1723-1790)
Adam Smith, denumit și părintele economiei, s-a născut în Scoția, în

orașul Kirkcaldy în iunie 1723. El devine cunoscut, odată cu publicarea cărții
Avuția națiunilor. Cercetare asupra naturii și cauzelor ei (1776), carte care
este considerată biblia economiei.
La vârsta de 15 ani, este admis la Universitatea din Glasgow, unde
studiază filosofia morală cu renumitul profesor Francis Hutcheson. La 17 ani
câștigă o bursă care-i permite să studieze la Oxford, unde rămâne vreme de 6
ani, după care se întoarce în Scoția. În 1751 este numit profesor de filosofie
morală la Universitatea din Glasgow.
În 1759, Adam Smith publică lucrarea Teoria sentimentelor morale, o
carte de referință pentru vremea sa (ar trebui să fie și pentru timpurile de
31
astăzi), dar din păcate umbrită ulterior de Avuția națiunilor. Cercetare asupra
naturii și cauzelor ei.
În Teoria sentimentelor morale găsim nucleul filosofic al gândirii lui
Adam Smith, nucleu pe care îl găsim și în Avuția Națiunilor, și în care se
concentrează, de această dată, întregul sistem de gândire economică a
autorului. De aceea, aceste două mari lucrări se completează reciproc,
întregesc, dau valoare și forță edificiului științific smithian.
Obișnuiți să vorbim despre egoismul (din punct de vedere economic)
omului economic caracterizat de Smith în Avuția Națiunilor, pierdem din
vedere faptul că același individ, oricât de egoist ar fi, are în natura lui ceva ce-l
face să se intereseze de soarta celorlalți semeni. Așa își începe Adam Smith
cartea Teoria sentimentelor morale, în capitolul 1 intitulat “Despre simpatie”.
Ideea centrală a acestei cărți, este aceea că toate acțiunile morale ale
omului reprezintă un produs al naturii sale ca individ social. La baza ideilor sau
acțiunilor noastre morale nu stă vreun anumit motiv, ci tocmai psihologia
socială care ne face să identificăm regulile de bază privind prudența, etica,
justiția care sunt necesare nu numai pentru supraviețuirea noastră ca individ, ci
și a societății în ansamblul său.
Conduita morală, privită atât din perspectiva bunăvoinței față de ceilalți
semeni, cât și din perspectiva iubirii de sine, este, la Adam Smith, principala
motivație a acțiunii umane.
Metafora mâinii invizibile apare pentru prima data la Adam Smith în
Teoria Sentimentelor Morale și nu semnifică doar un argument în favoarea
pieței libere și împotriva intervenției statului. Atunci când vorbește de
libertatea de acțiune, o face cu convingerea că aceasta este una din sursele
progresului, dar și una din sursele inegalităților sociale. Referindu-se la cei
bogați care sunt animați, în mod natural, de interese egoiste, crede cu tărie că
acestea sunt ghidate de o mână invizibilă, cu scopul de a împărți cu cei săraci
din ceea ce le prisosește, contribuind, fără ca ei să aibă în intenție acest lucru,
la binele și progresul societății. De asemenea, în partea a II-a din Teoria
Sentimentelor morale, Smith ne spune că fiecare om este înzestrat de natură cu
sentimente (gratitudine, aversiune) care promovează existența continuă a
speciei și a societății noastre. Este ca și cum o mână invizibilă ne ghidează în
tot ceea ce facem.
La Smith, moralitatea este naturală, făcând parte din structura fiecărei
ființe umane. Sentimentele oamenilor: de durere, plăcere, tristețe sunt procese
afective ce derivă din durerea, plăcerea sau tristețea altora (nu în aceeași
măsură, evident).
Pe lângă descrierea fenomenelor și realităților, Adam Smith folosește
atât în Avuția Națiunilor cât și în Teoria sentimentelor morale, abstractizarea
ca metodă de cercetare științifică. În Teoria sentimentelor morale, conceptul
abstract în jurul căruia Adam Smith construiește, este spectatorul imparțial.
Acest spectator imparțial, în viziunea lui Smith, este conștiința, responsabilă în
formarea judecăților morale și care, prin simpatie și empatie, ghidează fiecare
32
om, să construiască, prin experiență, un sistem de reguli care stau la baza unui
comportament de moralitate.
În anul 1764, renunță la catedra de la Universitatea din Glasgow și
devine tutorele viitorului duce de Buccleuch. Împreună cu acesta, călătorește în
Franța, unde rămâne timp de trei ani, perioadă în care îi cunoaște pe Jacques
Turgot și pe François Quesnay. Totodată, această perioadă, în afara
oportunităților de călătorie, îi aduce și mult timp liber. Într-o scrisoare adresată
prietenului său, David Hume, în anul 1764, Smith îi mărturisește că a început
să scrie o carte ca să mai treacă timpul18.
Este vorba despre Avuția națiunilor. Cercetare asupra naturii și
cauzelor ei, care va deveni biblia economiei politice, iar autorului însuși îi va
aduce titlul de părintele economiei. După 12 ani de muncă, în 1776, Adam
Smith finalizează lucrul și aduce în lumina tiparului cea mai frumoasă și
completă carte de economie politică din toate timpurile, așa cum o numesc
exegeții în domeniu. Dincolo de importanța cărții în cadrul gândirii economice,
titlul acesteia poate fi considerat cea mai simplă și, în același timp, completă
definiție a economiei. De asemenea, opera lui Adam Smith a influențat
puternic mari reprezentanți ai gândirii economice: David Ricardo, Thomas
Malthus, Jean Baptiste Say, Ludwig von Mises etc.
Capitalismul modern își are izvorul în cartea lui Adam Smith și, deși
nu-i putem ignora pe Ricardo, Marx, Keynes, trebuie să recunoaștem că și după
240 de ani, Avuția națiunilor fascinează în continuare cercetătorii din cadrul
teoriei și practicii economice.
De ce cartea lui Adam Smith este așa de importantă și continuă să
fascineze și astăzi, știut fiind că autorul nu a plecat de pe un teren gol? Cărți de
teorie economică s-au scris și înaintea lui Adam Smith. Lui Smith nu îi sunt
străine lucrările lui Jacques Turgot, François Quesnay sau lucrarea lui Adam
Anderson Originile comerțului, apărută în anul 1762. Mai mult decât atât, un
alt scoțian, James Steuart publică în anul 1767 lucrarea An Inquiry into the
Principles of Political Economy, considerată la vremea respectivă cel mai
sistematic tratat de economie politică, în care autorul abordează probleme de
natură economică pe care le găsim și în Avuția Națiunilor. Citind cartea lui
James Steuart, identificăm punctul de vedere al autorului asupra problemelor
abordate cu cel al mercantiliștilor. De aceea, probabil, cartea An Inquiry into
the Principles of Political Economy nu o găsim citată de Adam Smith în
lucrarea sa, autorul Avuției Națiunilor declarându-se, încă de la început, unul
dintre cei mai vehemenți critici la adresa mercantilismului.
Revenind la întrebarea anterioară, putem spune că, pe de o parte,
succesul cărții se datorează în primul rând stilului accesibil, lejer, cu multe
exemple, cititorului nefiindu-i necesară o formație economică și, în al doilea
rând, titlului cărții, Avuția Națiunilor, expresie care dăinuie și astăzi la fel de
plină de forță și semnificație.
Adam Smith și-a structurat Avuția Națiunilor în 5 cărți:
18
Barber J. William, A History of Economic Thought, (1967) Penguin, 2002, p.21
33
 Cartea I (11 capitole) – Despre cauzele îmbunătățirii forțelor productive ale

muncii și despre ordinea conform căreia produsele sale sunt distribuie
natural diferitelor categorii de oameni;
 Cartea a II-a (4 capitole) – Despre natura, acumularea și întrebuințarea
capitalului;
 Cartea a III-a (4 capitole) – Despre progresul diferit al bogăției la diferite
națiuni;
 Cartea a IV-a (9 capitole) – Despre sistemele de economie politică;
 Cartea a V-a (3 capitole) – Despre venitul suveranului sau al statului.
Pentru o radiografie cât mai corectă a societății timpului său, Adam
Smith folosește ca metodă de cercetare științifică, pe lângă descrierea
fenomenelor și realităților, și abstractizarea. Astfel, conceptul abstract în jurul
căruia își construiește edificiul științific este Homo Oeconomicus. Pentru el,
Homo Oeconomicus reprezintă, din punct de vedere abstract, agentul economic
liber, caracterizat prin:
 raționalitate, trăsătură naturală a omului, ceea ce-l conduce pe individ spre
scopul final, adică obținerea unui nivel maxim al utilității sau al profitului cu
ajutorul unui efort minim;
 egoism, din punct de vedere economic, ceea ce îl determină pe individ să
urmărească realizarea propriului interes;
 altruism, din punct de vedere moral. Adam Smith este convins că la Homo
Oeconomicus, pe lângă egoismul economic “există evident unele principii în
natura sa care îl fac să se intereseze de soarta celorlalți”19;
 libertate de acțiune care are la bază inviolabilitatea proprietății private. Orice
limită adusă libertății, îl îndepărtează pe individul rațional de scopul urmărit,
maximizarea profitului și, implicit, de asigurarea bunăstării întregii societăți;
 prin desfășurarea activității într-un mediu perfect concurențial;
 prin desfășurarea activității într-un mediu social. Individul nu ar putea să-și
realizeze scopurile decât în cadrul diviziunii muncii, stabilind relații cu ceilalți
indivizi.
Pe scena pieței libere, consumatorii, producătorii și proprietarii
factorilor de producție interacționează, fiecare dintre aceștia căutând
optimizarea funcției de utilitate sau de producție. Responsabilitatea alocării cât
mai eficiente a resurselor pe piață o au veniturile, prețurile și profiturile,
ghidate, așa cum ne-a demonstrat Adam Smith, de o „mână invizibilă”.
Metafora „mâinii invizibile” sugerează că prin dezvoltarea propriului interes,
indivizii pot stimula economia în mod indirect conducând la amplificarea
bogăției. Totuși, Adam Smith acceptă o implicare minimă a statului cu rolul de
a stabili regulile fundamentale pentru bunul mers al pieței.
19
Smith Adam, The Theory of Moral Sentiments. Library of Economics and Liberty, 1790, p.4 disponibil la
http://www.econlib.org/library/Smith/
34
Prin urmare, Adam Smith vede piața ca un mecanism de coordonare

descentralizat care nu necesită intervenții din partea statului, „mâna invizibilă”
justificând din plin principiul “laissez-faire”.
Spre deosebire de fiziocrați, Adam Smith considera că ordinea naturală
nu era dată de Dumnezeu, ea putându-se realiza și atunci când indivizii nu
urmăresc acest lucru și fiecare acționează doar în numele propriului interes,
impunându-se peste acțiunea entropică a agenților economici. Ceea ce-l
conduce pe Homo Oeconomicus spre realizarea echilibrului, spre maximă
eficiență și prosperitate este „mâna invizibilă”20.
Lipsa prezenței statului din economie, face ca spiritul întreprinzător să
se manifeste liber și în cadrul schimburilor comerciale, „mâna invizibilă”
ghidând pe fiecare individ spre cele mai avantajoase schimburi, astfel încât
bogăția națiunii va spori rapid.
Ca o concluzie, putem afirma că principiul “laissez-faire” ocupă un loc
important în cadrul dezbaterilor privind libertatea individuală și armonia
socială. Homo Oeconomicus atinge în mod natural prosperitatea și eficiența
economică, iar o eventuală intervenție din partea statului ar împiedica acest
proces în evoluția sa firească.
La Smith, avuția unei țări nu reprezintă stocul de metale prețioase, ci
este rodul aptitudinilor și judecăților muncitorilor săi, iar mărimea bogăției
depinde în mare măsură de numărul oamenilor care sunt angrenați într-o muncă
productivă.
Încă de la începutul cărții, autorul ne anunță că la baza progresului și
avuției unei națiuni stă munca productivă, iar pe parcursul primelor trei
capitole din prima carte, ne vorbește despre importanța diviziunii muncii.
Vorbind despre importanța diviziunii muncii, fenomen care stă la baza
progresului, Adam Smith îl consideră o consecință naturală ce decurge din
înclinația omului de a face schimb. Omul are întotdeauna nevoie de semenii
săi. Dacă acesta s-ar baza doar pe bunăvoința celuilalt, ajutorul nu va veni.
Avantajele, însă, vor apărea doar atunci când oamenii se conving reciproc că
este în interesul lor propriu să facă schimb. “Nu ne așteptăm să primim
bucatele pentru cină prin bunăvoința măcelarului, a brutarului sau a
berarului, ci datorită faptului că ei își urmăresc propriile interese. Nu ne
adresăm umanității din ei, ci iubirii lor de sine – și nu le vorbim niciodată
despre nevoile noastre, ci despre avantajele lor.“ 21.
Totodată, diviziunea muncii este factorul esențial care stă la baza
relațiilor sociale. Posibilitatea fiecărui om de a face schimb din ceea ce-i
prisosește, îl încurajează să-și cultive talentul sau îndemânarea spre anumite
ocupații sau meserii. Și diferențele dintre un filosof și un samsar, ne spune
Adam Smith, există ca urmare a diviziunii muncii. “Când au venit pe lume, și
filosoful și samsarul, până în primii șase sau opt ani ai existenței lor, erau
probabil foarte asemănători, și nici părinții lor, nici colegii lor de joacă nu ar
20
21
Smith Adam, Avuția Națiunilor, (1776), Editura Publica, București, 2010, p. 80
35
fi putut percepe vreo diferență remarcabilă între ei. Cam pe la vârsta aceasta,
ajung să fie angrenați în ocupații foarte diferite. Diferența de talente ajunge
să fie remarcată, crescând foarte lent, până când vanitatea filosofului e
dispusă să recunoască faptul că nu există prea mari asemănări.”22.
Diviziunea muncii este principalul vector al progresului economic și
social al unei națiuni. Pentru a da forță acestei idei, Smith exemplifică
importanța acestui fenomen pe o manufactură foarte mică ce producea ace cu
gămălie. În absența diviziunii muncii, un muncitor oricât de capabil și harnic ar
fi fost, probabil ar fi făcut un ac pe zi. Dar cum procesul de producere al unui
ac a fost divizat și subdivizat în 18-20 de operațiuni, 10 muncitori puteau face
într-o zi aproximativ 48.000 de ace. Deci, în condițiile diviziunii muncii,
productivitatea pe lucrător a crescut de la 1 la 4800.
Creșterea cantității de muncă și a productivității, ambele ca efect al
diviziunii muncii, se datorează, spune Adam Smith, următoarelor circumstanțe:
a. creșterii îndemânării fiecărui lucrător;
b. economisirea timpului care, în absența diviziunii muncii, ar fi irosit prin
trecerea de la o etapă la alta a producerii unui bun de către același muncitor;
c. tehnologizarea procesului de producție prin inovare. Un lucrător care se dedică
unei singure operații din cadrul procesului de producție poate găsi mai ușor o
cale de a-și ușura munca, deoarece “o mare parte a mașinăriilor folosite în
manufacturile unde munca este subdivizată la maximum, au fost la origini, o
invenție a unor muncitori obișnuiți.”23.
Diviziunea muncii derivă din schimb, iar schimbul nu poate avea loc
decât pe piață. În acest caz, diviziunea muncii depinde de dimensiunea pieței
și, nu în ultimul rând, de acumularea de capital. Cu cât este mai mare piața, cu
atât au loc schimburi mai multe, iar procesul diviziunii muncii se adâncește. Pe
o piața limitată și diviziunea muncii este la fel. De exemplu, în satele izolate
ale Scoției, observă Smith, piața este de mici dimensiuni și, ca atare, fiecare
fermier trebuie să fie și măcelar și brutar și berar pentru a asigura cele necesare
traiului pentru el și familia lui. Dar, în același timp, există și meserii care nu
pot fi practicate decât în marile orașe, de exemplu, un portar nu și-ar putea găsi
un loc de muncă decât într-un mare oraș.
Diviziunea muncii depinde și de acumularea de capital. O acumulare
mare de capital are ca efect angrenarea forței de muncă productive care
adâncește diviziunea muncii și toate acestea la un loc fac ca bogăția unei
națiuni să se mărească.
Deși nu are nici o ezitare când vorbește despre importanța diviziunii
muncii și efectele acesteia asupra avuției unei societăți, Smith a perceput și
unele limite ale acestui fenomen. Un om care îndeplinește toată viața o singură
sarcină facilă, își pierde în cele din urmă dorința și capacitatea de cunoaștere și
“va deveni pe cât de prost și de ignorant e posibil să devină creatura umană”.
22
Ibidem, p. 82
23
Ibidem, p.74
36
Îndemânarea sa, în îndeplinirea unei singure sarcini, va fi plătită cu prețul

virtuților sale intelectuale24.
Smith avertizează că oamenii needucați sunt oameni mutilați și
deformați din punct de vedere intelectual care nu pot fi de folos societății. De
aceea, consideră că statul ar trebui să asigure o educație minimă fiecărui
cetățean. În acest sens, propune înființarea de școli unde copiii să poată învăța
contra unei taxe modice, încât chiar și cel mai modest muncitor să aibă acces.
Mai mult, consideră că profesorul ar trebui plătit parțial din bani publici și
restul din taxele elevilor, pentru a fi responsabil și să nu-și neglijeze
îndatoririle, cum s-ar putea întâmpla dacă ar fi plătit integral din banii statului.
Singura sursă a bogăției unei națiuni este munca, și anume munca
productivă. Deși, pentru Smith au importanță toți cei trei factori de producție
(munca, capitalul și pământul), el atribuie muncii rolul hotărâtor în crearea
bogăției.
Munca productivă este, în viziunea sa, acel tip de muncă care creează o
valoare, iar munca neproductivă nu adaugă nimic asupra lucrului căruia este
aplicată. Munca unui meseriaș adaugă valoare asupra obiectului pe care acesta
îl produce, precum și asupra profitului proprietarului, pe când munca unui
servitor nu creează nicio valoare, serviciul acestuia din urmă dispărând odată
ce sarcina este îndeplinită. De aceea, spune Smith, acela care vrea să se
îmbogățească să angajeze meseriași sau muncitori, iar acela care vrea să
sărăcească să angajeze servitori. El nu disprețuiește munca neproductivă,
considerând că și aceasta merită răsplătită ca și cea productivă. Muncitorii
neproductivi, deși utili pentru societate cum sunt: avocații, clerul, suveranul,
actorii, muzicienii etc., sunt plătiți din produsul anual al pământului și din
rodul muncitorilor productivi. Pentru întreținerea muncitorilor productivi este
necesară acumularea unui volum mare de capital, acumulare care poate avea
loc și ca urmare a economisirii. Ceea ce observa Smith, în vremea lui, este
valabil și astăzi: acolo unde predomină capitalul există oameni harnici, iar
acolo unde predomină privilegiile există leneși. Raportul dintre aceste două
categorii depinde de raportul dintre capital și venit. Autorul este convins că
cele mai mari rate de creștere economică se înregistrează atunci când capitalul
este distribuit proprietarilor care economisesc și investesc. Deoarece creșterea
economică este afectată de cheltuielile mari ale statului cu munca
neproductivă, consideră că este mult mai bine ca proprietarii factorilor de
producție să plătească mai puține taxe și impozite, în felul acesta acumulând
mai mult capital.
Pentru ca o activitate să poată fi numită muncă productivă trebuie să
îndeplinească două condiții:
1. să producă un obiect tangibil, condiție esențială a acumulării;
2. să creeze un surplus, condiție esențială a investiției.
24
Ibidem, p.382
37
Ceea ce putem desprinde din analiza lui Smith, este faptul că rolul
primordial în crearea avuției naționale sau a venitului net îl are capitalul. Rata
de creștere economică depinde de cum este distribuit produsul net, fie pe
bunuri de consum, fie pe acumulare de capital. Cu cât este mai mare rata
acumulării de capital, cu atât va fi mai prosperă națiunea. Toată această analiză
se bazează la Smith pe legea randamentelor descrescătoare.
Pentru autorul Avuției Națiunilor este lesne de înțeles că acumularea
capitalului necesită o reglementare a piețelor libere și a proprietății private. În
cazul pieței libere fără obstrucționări din partea guvernului, investițiile vor fi,
sigur, alocate spre cele mai eficiente activități, astfel încât să asigure cele mai
înalte rate de creștere economică. Și, întotdeauna, într-un sistem economic în
care predomină piața liberă și, evident, un volum ridicat al acumulării de
capital, distribuția veniturilor este inegală.
Analizând munca productivă ca fiind acel acel tip de muncă care
creează o valoare, Adam Smith definește esența valorii.
Deși acuzat de multe ori de inconsecvență, cei mai mulți exegeți sunt de
părere că una din cele mai importante analize smithiene este teoria valorii.
În capitolul 4 din Cartea I (Despre originea și întrebuințarea banilor),
autorul aduce în discuție, din nou, schimbul ca și caracteristică a unei întregi
societăți. Fără a intenționa să analizeze regulile care stau la baza schimbului, el
este convins că de aceste reguli depinde valoarea relativă sau valoarea de
schimb a bunurilor.
În așa numitul paradox al valorii (al apei și al diamantelor), Adam
Smith aduce din nou în discuție cele două concepte ale valorii despre care
vorbise și Aristotel, valoarea de întrebuințare și valoarea de schimb. „Cuvântul
VALOARE trebuie să observăm că are două înțelesuri: uneori exprimă
utilitatea unui anumit obiect, iar alteori puterea de cumpărare a altor bunuri,
pe care o dă posesiunea acelui obiect. Una poate fi numită „valoare de
întrebuințare”, alta, „valoare de schimb” [...] Lucrurile care au cea mai mare
valoare de întrebuințare au deseori o valoare de schimb mică sau nici una; și,
din contra, cele care au cea mai mare valoare de schimb adeseori au o mică
valoare de întrebuințare sau nici una. Nimic nu este mai folositor decât apa;
dar cu ea nu se poate cumpăra mai nimic; aproape nimic nu se poate obține în
schimbul ei. Un diamant, din contra, nu are aproape nici o valoare de
întrebuințare; cu toate acestea, în schimbul lui, se poate obține adeseori o
mare cantitate de alte bunuri” 25.
Prin paradoxul valorii, Smith ne comunică că valoarea de întrebuințare
este esențială pentru valoarea de schimb, dar nu o reglementează, aspect
subliniat și de Ricardo și, mai târziu, de Marx. Valoarea de întrebuințare este
mai mult o problemă individuală și subiectivă, în timp ce valoarea de schimb
este una de ordin social observată mai ales pe piața bunurilor prin prețuri.
25
Smith Adam, Avuția Națiunilor, (1776), Editura publica, București, 2010, p. 94
38
Neexistând o teorie a utilității cererii de consum la acea vreme, Smith nu văzut

nicio legătură între valoarea de întrebuințare și preț26.
Pe parcursul demersului său, Smith se ocupă de valoarea de schimb,
propunându-și să răspundă următoarelor întrebări: care este măsura reală a
valorii de schimb, care sunt componentele prețului real al mărfurilor, care sunt
împrejurările care duc la diferențierea prețului pieței de prețul real sau natural.
În ceea ce privește schimbul de mărfuri, Smith se străduiește să arate că
există un element comun, esențial pentru comparabilitatea acestora și pe baza
căruia se înfăptuiește schimbul. Acest element comun este valoarea.
Autorul Avuției Națiunilor spune că este scumpă o marfă care necesită
multă muncă și ieftină acea marfă care necesită muncă mai puțină sau mai
puțină osteneală și, ca urmare, munca, care nu variază în valoarea sa, poate fi
mereu apreciată și comparată, ea fiind prețul real al mărfii, banii reprezentând
doar prețul nominal (de piață) al acesteia. Prin această constatare, și anume că
munca este măsura reală a valorii care stă la baza schimbului, Smith adaugă la
acest șantier incipient al ideilor despre valoare o temelie majoră care va sta la
baza teoriei valorii muncă de mai târziu.
În analiza acestor concepte importante cum sunt valoarea și sursa
acesteia, Smith identifică două răspunsuri în funcție de stadiul de dezvoltare a
societății.
Astfel, în perioada primitivă a societății, munca reprezintă singura
măsură a valorii de schimb. “Dacă, de exemplu, la o națiune de vânători să
ucizi un castor te costă de două ori mai multă muncă decât să ucizi un cerb,
atunci un castor ar trebui, în mod normal, să fie schimbat pe doi cerbi – sau să
valoreze atât. E normal ca un lucru care este produsul a două ore sau a două
zile de muncă să valoreze dublu față de ceva care este produsul unei ore sau al
unei zile de muncă.”27.
Însă, pe măsură ce societatea se dezvoltă și depășește perioada
rudimentară, în ceea ce privește acumularea de capital, problematica valorii
devine mult mai complexă. Apar noi factori de producție, capitalul și pământul,
care alături de muncă, participă împreună la orice proces de producție. În acest
punct al teoriei sale, pe lângă analiza valorii, dezvoltă o teorie a distribuției.
De îndată ce proprietarul factorilor de producție acumulează capital, el
va folosi forță de muncă pe care o va aproviziona cu materiale și mijloace de
subzistență pentru a obține un surplus din roadele acesteia. Ceea ce-i rămâne
proprietarului după plata salariilor și a materialelor este profit. Deci, spune
Smith, valoarea pe care muncitorul o adaugă materialelor se compune din două
parți: una este plata salariilor, iar alta este profitul proprietarului, componente
care se regăsesc, evident și în prețul bunurilor. Dar în prețul anumitor bunuri,
sau valoarea lor de schimb, se regăsește uneori și a treia componentă, și anume,
atunci când terenurile devin proprietate privată, proprietarilor de pământ le
revine un surplus, ce se numește rentă.
26
Dooley C. Peter, The Labour Theory of Value, Routledge, Taylor & Francis Group, 2005, p.112
27
Ibidem, p.107
39
Valoarea care se creează acum deci, se constituie din veniturile celor

trei factori de producție: salariul revine muncitorului, profitul revine
capitalistului sau proprietarilor mijloacelor de producție, iar renta revine
proprietarilor de pământ. În orice societate, în prețul unui bun sau în valoarea
sa de schimb trebuie să se regăsească una, două sau toate componentele
menționate anterior. Dar deși, salariul, profitul și renta reprezintă sursa
originală a tuturor valorilor de schimb, acestea nu s-ar putea forma în absența
muncii. Deci munca rămâne izvorul valorii.
Teoria valorii îl determină pe Smith să abordeze și o teorie a prețurilor.
Prețul real al oricărui bun reprezintă, ne spune Smith, efortul pe care
fiecare individ îl face pentru a-l achiziționa. Banii folosiți pentru cumpărarea
bunurilor reprezintă valoarea unui anumit volum de muncă. Toate cele trei
componente ale prețului unui bun: salarii, profit, rentă au un nivel natural.
Smith aduce în discuție prețul pieței și prețul natural, concepte identice cu ceea
ce numesc economiștii de mai târziu preț pe termen scurt și preț pe termen
lung.
Prețul natural este un concept, pe care Adam Smith îl definește plecând
de la distribuția veniturilor și reprezintă centrul “în jurul căruia gravitează
încontinuu prețurile tuturor bunurilor”28.
Concret, prețul natural, ne explică autorul, este acel preț care nu este
nici mai mare, mici mai mic decât ceea ce este suficient pentru plata salariilor,
rentei și profitului. Probabil, în opinia sa, prețul natural reprezintă costul de
producție.
Însă, prețul efectiv la care sunt vândute mărfurile pe piață reprezintă în
accepțiunea autorului prețul real și poate să fie mai mare, mai mic sau egal cu
prețul natural. Mecanismul de formare a prețurilor reale depinde de jocul celor
două forțe de pe piață, cererea și oferta. În analiza prețurilor, Smith introduce
conceptul de cerere efectivă și cererea absolută. Cererea efectivă este acel nivel
al cererii suficient ca să absoarbă întreaga cantitate oferită pe piață, iar cererea
absolută derivă din comportamentul acelor consumatori care-și doresc să
achiziționeze o anumită marfă, dar care nu va fi niciodată adusă pe piață. “Un
om foarte sărac s-ar putea spune că are nevoie de o trăsură cu șase cai – sau
că i-ar plăcea să aibă așa ceva, dar cererea sa nu este un efectivă, iar bunul
acesta nu va fi adus niciodată la piață pentru satisfacerea unei astfel de
cereri.”29.
Prețul de piață, deși e de dorit pentru întreprinzători ca să se situeze
peste prețul natural (costul de producție), uneori, pe perioade scurte de timp, se
va situa sub prețul natural. În atare condiții, interesele celor ce vând vor fi
afectate, astfel încât aceștia vor diminua cantitatea adusă pe piață până la limita
când aceasta va fi egală cu cererea efectivă. El consideră prețul format în jocul
liber al cererii și al ofertei, în condițiile concurenței libere ca fiind cel mai mic
preț, dacă nu întotdeauna, în cel mai bun caz pentru perioade lungi de timp, iar
28
Ibidem, p.119
29
Ibidem, p.116
40
prețul de monopol, în absența concurenței, reprezintă cel mai ridicat preț

posibil.
Multe pagini din Avuția Națiunilor sunt dedicate unuia dintre cele mai
importante obiective, și anume de a demonta întru totul concepția și doctrina
mercantilistă despre bogăție, precum și despre reglementarea guvernamentală.
În cartea a IV-a, Adam Smith ne dezvăluie nucleul teoriei sale în ceea
ce privește teoria avantajelor absolute și a comerțului internațional plecând de
la principiul propriului interes și a mâinii invizibile.
Smith își construiește teoria comerțului sprijinindu-se pe noțiunile
randamentelor crescătoare sau a costurilor descrescătoare, precum și a
diviziunii muncii.
Forța de muncă dintr-o societate, care tinde spre progres și bunăstare,
nu poate să depășească niciodată mărimea capitalului utilizat. De aceea,
numărul lucrătorilor care pot fi angajați trebuie să fie într-o relație direct
proporțională cu capacitățile productive sau cu capitalul total. Nicio
reglementare a comerțului nu poate fi de folos, ci mai degrabă poate fi total
nejustificată în sensul că o parte din capital ar putea fi direcționat spre activități
dezavantajoase pentru societate. El consideră că ceea ce este avantajos pentru
un individ, cap de familie, este avantajos și pentru o societate. Fiecare individ,
în accepțiunea lui Adam Smith, va căuta să-și folosească capitalul pe care îl
posedă în cele mai avantajoase condiții pentru că acesta își urmărește propriul
interes. Cum fiecare individ își urmărește propriul interes, deși nu are în
intenție interesul societății, “nici nu-și dă seama cât de mult îl promovează.” 30.
Orice individ care se gândește la bunăstarea sa proprie și a familiei sale,
își va direcționa eforturile în așa fel încât efectele obținute să fie maxime. Este
ca și cum o mână invizibilă îl conduce spre promovarea unui scop care nu face
parte din interesele proprii. Pentru societate, spune Smith, nu este nici bine,
nici rău că individul nu promovează bine public. Mâna invizibilă îl va conduce
spre o promovare mult mai eficientă a interesului public, decât atunci când își
propune acest lucru. Fiecare individ poate decide mult mai bine asupra
propriilor sale acțiuni decât ar face-o legiuitorul. De multe ori, în cazul
monopolului, reglementările guvernamentale pot fi, fie nefolositoare, fie chiar
păguboase.
În ceea ce privește avantajul absolut, Smith consideră că fiecare individ
trebuie să-și producă în casa sa acele lucruri care l-ar costa mai mult decât dacă
le-ar cumpăra din altă parte și să nu încerce să producă ceva ce l-ar costa mai
puțin dacă l-ar cumpăra. Croitorul nu va încerca să-și facă singur pantofii, iar
cizmarul nu își va croi singur hainele. Pentru croitor este mai avantajos să-și
producă singur hainele și să-și cumpere pantofii de la cizmar, iar pentru cizmar
să-și lucreze singur încălțămintea și hainele să le cumpere de la croitor. În felul
aceste fiecare obține un avantaj absolut în fața celuilalt. “Iar ceea ce reprezintă
30
Ibidem, p.287
41
un comportament prudent pentru o familie particulară, nu are cum să fie

considerat un comportament nesăbuit pentru un mare regat.”31.
La nivel de societate, cum cantitatea de forță de muncă se află în directă
legătură cu capitalul utilizat, acesta poate fi ghidat spre producerea acelor
bunuri care oferă țării respective cel mai mare avantaj absolut față de țările
vecine. Altfel spus, dacă o țară poate importa un bun mai ieftin decât ar fi dacă
l-ar produce în interior, atunci e mai bine să-l cumpere de afară contra unei
părți din produsul net. Toate acestea pot fi posibile doar într-un climat al
concurenței libere.
În Scoția, de exemplu, erau cultivați struguri de foarte bună calitate iar
din aceștia se făcea vin de aceeași calitate, dar cu o cheltuială mai mare de 30
de ori decât cea la care putea fi importat vinul dintr-o țară străină. Avantajul
absolut obținut de fiecare țară va fi dat de diferența dintre costul de producție
mai mare și prețul de import mai mic.
Susținător al pieței libere și al principiului “laissez faire”, Adam Smith
este de părere că anumite reglementări trebuie impuse comerțului exterior, în
cel puțin două cazuri:
1. În primul caz, reglementarea poate exista atunci când o țară instituie taxe și
interdicții la importarea unor produse manufacturate. În consecință și cealaltă
țară va proceda la același tip de tratament în ceea ce privește produsele
celeilalte țări. Experiența faptică a demonstrat că asemenea restricții nu pot
dura perioade lungi de timp și rezultatul va fi ridicarea restricțiilor și
diminuarea taxelor. Totuși, atunci când nu există vreo posibilitate ca restricțiile
să fie abrogate, aceste reglementări sunt nejustificate deoarece fiecare țară își
afectează reciproc interesele;
2. În al doilea caz, se vizează impunerea de taxe și restricții doar pentru protejarea
mărfurilor indigene. Dacă mărfurile străine ieftine ar sufoca piața internă, ar
afecta în aceeași măsură locurile de muncă și ar diminua considerabil
mijloacele de trai ale lucrătorilor, cu efecte de mare amploare la nivelul întregii
țări.
Premisele pe care Adam Smith le-a așezat la baza elaborării teoriei
comerțului și a avantajelor absolute sunt următoarele32:
a. principiul maximizării eficienței;
b. principiul liberei concurențe;
c. principiul convertibilității depline a banilor de hârtie.
Cartea a V-a din Avuția Națiunilor este dedicată problemelor fiscale și
de datorie publică.
Cea mai importantă sarcină a oricărui suveran sau stat este aceea de a
proteja întreaga societate și de a menține cadrul legal și eficient pentru
existența unei economii de piață liberă.
Prin protejarea societății, suveranul sau statul trebuie să pregătească și
să întrețină o forță militară, să organizeze o administrate corectă a justiției, să
31
Ibidem, p.288
32
42
organizeze și să dezvolte instituții de educație, precum și de a construi,

întreține și susține acele instituții și lucrări publice care să fie de folos fiecărui
membru al societății.
Lucrările publice, consideră că nu trebuie să fie acoperite integral din
sursele veniturilor publice. Acestea pot fi gestionate de către stat, în așa fel
încât să aducă ele însele un anumit venit pentru a acoperi o parte din cheltuieli,
pentru a nu împovăra bugetul de stat. Șoselele, podurile, canalele navigabile,
monetăria, serviciile poștale etc. pot fi construite și menținute contra unei taxe
modice suportabilă de către orice cetățean. La fel vede lucrurile și în cazul
instituțiilor de educație care pot obține resurse financiare pentru a-și plăti
propriile cheltuieli. O populație instruită și educată este necesară și de folos
societății în orice moment al dezvoltării sale. Statul, în opinia lui Adam Smith,
are obligația de a impune întregii populații necesitatea de a dobândi o educație
minimă. “Deși statul nu obține niciun fel de avantaj din instruirea categoriilor
inferioare de oameni, totuși acestea merită atenția statului, pentru ca ei să nu
ajungă total neinstruiți.”33.
Atunci când instituțiile sau lucrările publice, care sunt în folosul
societății, nu pot fi menținute doar cu resurse din contribuțiile acelor membri
care beneficiază de pe urma lor, cheltuielile ar trebui suplimentate prin efortul
concertat al societății prin taxe și impozite.
În ceea ce privește impunerea taxelor, Adam Smith consideră că pentru
o eficiență maximă trebuie respectate următoarele principii:
1. Fiecare cetățean trebuie să participe la participe la bugetul de stat proporțional
cu venitul obținut;
2. Taxa pe care fiecare cetățean este obligat să o plătească trebuie să fie fixată și
nu arbitrară. Tot demersul unei plăți de taxe trebuie să fie simplu, clar și la
îndemâna oricui;
3. Orice taxă trebuie încasată, fie la o dată fixă, fie la un moment convenabil
plătitorului (taxă asupra rentei funciare sau asupra chiriei unei case);
4. Orice taxă trebuie să fie în așa fel dimensionată încât “să scoată cât mai puțini
bani din buzunarul fiecăruia.” Dacă taxele ar fi inechitabile și sufocante pentru
contribuabil pot apărea diverse situații:
a. Taxele mult prea mari și impredictibile necesită uneori un număr mare de
funcționari angrenați în colectarea lor, ale căror salarii pot absorbi o parte a
acestor taxe, rezultatul fiind perceperea de taxe suplimentare;
b. taxele prea mari descurajează munca și hărnicia;
c. taxele prea mari diminuează simțitor veniturile celor care lucrează, în felul
acesta făcând dificilă întreținerea lor și a familiei;
d. taxele descurajante pentru cei care lucrează, încurajează evaziunea fiscală.
Toate aceste principii ale impunerii, Adam Smith, le consideră necesar
a fi respectate, altfel “toate taxele devin adesea mai împovărătoare pentru
oameni decât sunt ele benefice pentru guvern.”34.
33
Ibidem, p.385
34
Ibidem, p.396
43
Contribuția lui Adam Smith la dezvoltarea gândirii și doctrinelor

economice este covârșitoare. El este primul economist care a expus
într-o manieră personală ideile centrale și forțele care guvernează o economie
de piață liberă. Deși nu este lipsită de ambiguitate, datorită faptului ca teoriile
sale (asupra valorii, prețurilor, prețurilor relative, salariilor, capitalului,
distribuției veniturilor) nu sunt tratate și analizate separat, opera sa a avut o
mare influență asupra gânditorilor ce i-au urmat, fiind și punct de plecare
pentru scrierile, la fel de valoroase, ce urmau să vadă lumina tiparului peste
ani.
Scopul celei mai cunoscute opere din cadrul literaturii de specialitate
este acela de găsi acele mijloace prin care societățile și indivizii pot ajunge mai
repede și mai bine la bogăție, măsurată prin efectele sale asupra creșterii
economice, într-un sistem economic liber.
Sistemul economic descris de Adam Smith este unul în care guvernează
libertatea naturală care invită fiecare individ să-și urmărească propriul interes
pentru că, în final, va conduce spre bogăția națiunii și progres economic.
Libertatea și alegerea individuală, premise ale ordinii naturale
într-o economie de piață liberă, reprezintă, împreună, forța motrice a oricărei
societăți în drumul său spre progres. Pentru Adam Smith, statul nu este doar un
paznic de noapte. Statul este unul puternic dar, în același timp, limitat. Pentru
ca spiritul antreprenorial să se manifeste liber este nevoie ca statul să nu
intervină în marele joc al economiei de piață. Atunci când statul se limitează la
principalele sale atribuții, de a furniza bunuri publice și de a fi un garant
instituțional, agentul economic, Homo Oeconomicus, ghidat de mâna invizibilă,
acționează eficient nu numai în folosul său, ci și în folosul binelui public, fără
să intenționeze acest lucru.
Mesajul clar și simplu al Avuției Națiunilor este acela că sursa bogăției
este munca productivă, iar cheia este specializarea sau diviziunea muncii.
“Această bunăstare universală care se întinde până la păturile cele mai sărace
de oameni este ocazionată, în societățile bine guvernate, de teribila
multiplicare a producției din toate domeniile, ca o consecință a diviziunii
muncii.”35.
Acolo unde domină un climat al concurenței libere și neîngrădite,
fiecare individ, nu numai că ocupă locul pe care-l merită în societate, dar atinge
și nivelul dorit de prosperitate, nu în mod egal, evident. Concurența liberă
încurajează munca și sancționează pe cei leneși, asigură dinamicitate sistemului
economic și, în același timp, oferă șanse egale tuturor. Libera concurență
creează premisele necesare ca fiecare individ să-și canalizeze eforturile spre
activitățile cele mai eficiente, îndemnându-i pe toți într-un spirit economic la
raționalitate și hărnicie.
35
Ibidem, p.141
44
THOMAS ROBERT MALTHUS (1766-1834)
Thomas Robert Malthus, alături de David Ricardo, este un

reprezentant al liberalismului clasic, dar într-o notă ceva mai pesimistă decât
predecesorul său.
Timp de aproape 40 de ani, până la apariția operei lui Ricardo, în cadrul
gândirii economice a dominat atât ca importanță, cât și ca influență doar opera
lui Adam Smith: Avuția națiunilor. Cercetare asupra naturii și cauzelor ei.
Deși până în 1817 nu a apărut nicio teorie majoră în literatura de
specialitate, au fost gânditori cărora li se recunosc contribuțiile aduse la
dezvoltarea analizei economice.
Thomas Malthus se naște în 1766 în Wotton, Anglia, iar în anul 1793
devine profesor la Jesus College of Cambridge, acolo unde s-a format ca preot
protestant.
Una dintre cele mai cunoscute opere a lui Malthus o reprezintă Eseu
asupra principiului populației ce apare în anul 1798, lucrare pe cât de bine
primită în unele cercuri, pe atât de controversată în altele.
Problema populației abordată de Malthus în acest eseu nu era una nouă
în cadrul literaturii de specialitate. Cu mult timp înaintea sa, gândirea multor
scriitori a fost dominată de dinamica fenomenelor demografice, plecând de la
câteva aspecte obiective cum ar fi resursele limitate, dezvoltarea societății
capitaliste și, odată cu aceasta, creșterea exponențială a numărului de oameni
săraci.
Teoria malthusiană asupra populației, deși a avut o contribuție
covârșitoare asupra operei lui David Ricardo, devine parte integrantă a
economiei clasice mult mai târziu atunci când a fost folosită drept punct de
plecare în teoria salariilor de subzistență.
Thomas Malthus, adept al liberalismului, consideră ca și Adam Smith,
că o soluție la condițiile mizere în care trăiește clasa muncitoare nu este
intervenția statului în economie. Economia funcționează ca un organism
natural, iar o intervenție a statului ar avea doar efect de dereglementare la
nivelul tuturor structurilor.
În elaborarea teoriei sale, Malthus a fost influențat și inspirat deopotrivă
de mai mulți factori.
În acea perioadă, întregul continent european, în special Marea Britanie
și Franța se confruntau cu puternice transformări economice și sociale ca
urmare a revoluției industriale. Până pe la sfârșitul secolului al XVIII-lea,
Anglia își putea acoperi nevoile de consum din resurse proprii. În ultimul
deceniu al secolului, Anglia se vede nevoită să recurgă la importuri, ceea ce a
atras imediat creșterea prețurilor, în primul rând, la produsele alimentare.
Transformările în plan economic ca urmare a industrializării se regăsesc
și la nivel social. Acum, mijloacele de producție învechite sunt înlocuite de
mașini, capitalul este investit tot mai mult în industrie unde este necesar un
volum mare de forță de muncă. În felul acesta, Anglia devine din ce în ce mai
45
urbanizată ca urmare a țăranilor care migrează la orașe formând noua clasă

muncitoare. Această clasă muncitoare, în creștere, lucrează în cele mai mizere
condiții, pe salarii care nu le asigură nici măcar cele necesare subzistenței.
Un alt factor căruia i se datorează apariția lucrării, o spune chiar
Malthus în prefața eseului, este o polemică între el și un prieten pe marginea
unui alt eseu Avariție și Abundență din opera filosofică a lui William Godwin:
The Enquirer.
William Godwin considerat unul din primii reprezentanți ai
anarhismului și utilitarismului36, conchide că singurul vinovat de exploatarea,
mizeria și nefericirea oamenilor este statul, iar caracterul unui individ nu este
moștenit, ci este modelat de mediul în care acesta trăiește.
Malthus nu caută vinovați pentru sărăcirea populației în cadrul
sistemului instituțional, ci încearcă o explicație de natură demografică.
Principiile de bază, pe care T. Malthus și-a fondat teoria sunt:
a. hrana este necesară pentru existența omului;
b. pasiunea dintre sexe este la fel de necesară și nu se va schimba niciodată.
Plecând de la aceste două postulate, ideea principală a lui Malthus este
aceea că populația va înregistra ritmuri de creștere într-o progresie geometrică
(1, 2, 4, 8, 16…) pe când resursele alimentare vor crește
într-o progresie aritmetică (1, 2, 3, 4, 5…).
În sprijinul ideilor sale, Malthus, dă ca exemplu populația Angliei din
timpul său. Astfel, populația era, atunci, aproximativ de 7 milioane,
presupunând că resursele de subzistență erau suficiente pentru a susține acest
număr de oameni într-o unitate egală de măsură. În primii 25 de ani, se vor
dubla atât numărul populației (14 milioane), cât și resursele alimentare (14
milioane). Peste 50 de ani însă, populația va fi în număr de 28 de milioane, în
timp ce resursele de subzistență vor putea hrăni doar 21 de milioane. Peste alți
25 de ani, populația va fi de 56 de milioane, iar resursele disponibile pentru 28
de milioane vor fi suficiente deci doar pentru jumătate din populația totală.
De asemenea, Malthus ia în calcul că în fiecare familie se nasc 6 copii,
4 dintre ei ajungând să procreeze fiecare câte alți 6 copii. Și, evident, atunci
când nu există nici un obstacol care să frâneze creșterea natalității, populația se
va dubla la fiecare 25 de ani.
Creșterea populației este explicată de Malthus ca o consecință biologică
a instinctului de reproducere caracteristic tuturor ființelor vii.
Luând în calcul o rată de creștere a natalității de 3%, Malthus arată că
peste 250 de ani, raportul populație/mijloace de subzistență va fi de 512 la 10,
peste 300 de ani raportul va fi de 4096 la 13, iar peste 2000 de ani diferența ar
fi aproape incalculabilă37.
36
Concepție filozofică care consideră folosul personal, utilitatea și egoismul brutal la baza acțiunilor morale ale
omului
37
Malthus Thomas, An Essay on Principle of Population, (1798), Electronic Scholarly Publishing Project, 1998,
p.16
46
Creșterea mijloacelor de subzistență într-o progresie geometrică care să

țină pasul cu dinamica populației, nu este posibilă în viziunea lui Malthus, ca
urmare a faptului că pământul și suprafețele agricole cultivabile sunt limitate.
Evident, Malthus, nu a întrezărit efectele pozitive ale tehnologizării în
agricultură care aveau să apară mai târziu. De aceea, soluțiile la problema care-
l preocupa au fost doar de natură demografică, și anume, limitarea creșterii
natalității.
În ceea ce privește obstacolele care ar putea diminua rata de creștere a
natalității, Malthus le clasifică în obstacole pozitive și obstacole preventive.
Ambele categorii de obstacole sunt întâlnite în fiecare societate, efectul lor
fiind mai mult sau mai puțin vizibil în funcție de numeroși factori precum și de
timp și spațiu.
Obstacolele pozitive sunt consecință a legilor naturii și pot fi diverse
precum: războiul, sărăcia, epidemii, foametea excesivă. “Foametea pare a fi
ultima și cea mai teribilă resursă a naturii. Puterea populației covârșește într-
atât puterea pământului de a produce mijloacele de subzistență necesare
omului, încât moartea prematură trebuie să viziteze sub o formă sau alta rasa
umană”38.
Tot în categoria obstacolelor pozitive sunt încadrate și viciile a căror
consecință inevitabilă este mizeria. “Viciile umanității sunt unelte active și
abile ale depopulării. Ele sunt precursori în armata distrugerii; iar adesea
finalizează ele însele înfricoșătoarea treabă. Dar dacă ar da greș în acest
război al exterminării, epidemiile, ciuma și alte nenorociri își vor face loc și
vor mătura de pe fața pământului mii și zeci de mii. În cazul în care succesul
nu ar fi deplin, foametea excesivă va veni și cu o singură lovitură va aduce
populația la același nivel cu resursele alimentare”39.
În ceea ce privește obstacolele preventive, Malthus, de formație preot
protestant nu a considerat ca fiind o conduită morală controlul nașterilor în
cadrul căsătoriilor, în schimb a pledat pentru abstinență morală, precum și
pentru amânarea căsătoriilor, atunci când capul familiei era capabil să susțină o
familie.
Tot în cadrul obstacolelor preventive, reducerea natalității putea fi
realizată prin încurajarea libertinajului, a prostituției și a altor asemenea
mijloace fără consecință asupra natalității.
Pentru Malthus doar virtutea, obiceiurile morale și religioase pot scăpa
omul de mizerie și vicii. În viziunea malthusiană, săracii ar fi trebuit sa nu-și
întemeieze o familie, sau dacă o făceau să practice abstinența morală pentru a
da naștere la cât mai puțini copii.
După cum am menționat anterior, Malthus nu a adus nicio vină statului
și instituțiilor sociale, singurul vinovat era omul care el, însuși, alege dacă
trăiește în mizerie, viciu sau virtute.
38
Ibidem, p.44
39
Ibidem, p.44
47
De asemenea, s-a declarat un opozant vehement al legii pentru ocrotirea

săracilor (Poor Law Act), ce era în vigoare în Anglia timpului său. În fața
problemelor sociale cauzate de schimbările radicale în plan socio-economic
cum ar fi industrializarea și urbanizarea, Malthus a ridicat problema costurilor
mult prea mari pentru ajutorarea celor săraci. Mai mult, el consideră că rata
mare a natalității nu se înregistrează în rândul populației înstărite care poate
susține o familie cu mai mulți copii, ci chiar în rândul celor săraci, încurajați de
sistemul ajutoarelor sociale spre lenevire și procreație.
Măsurile recomandate de către Malthus ca și mijloace de a diminua rata
natalității i-au adus critici numeroase. De altfel, prima ediție a lucrării Eseu
asupra principiului populației (1798) a apărut probabil sub anonimat,
deoarece Malthus s-a temut că o parte a publicului cititor ar putea fi deranjat de
faptul că un preot abordează aceste probleme extrem de delicate, în ceea ce
privește rata natalității. Celelalte ediții au apărut cu mici completări, dar sub
semnătură personală.
Autorul și-a apărat teoria fie cu argumente logice, fie cu argumente de
natură faptică, dar niciodată nu a făcut-o într-o manieră riguroasă. De altfel,
privind în “jurul nostru”, în special spre țările subdezvoltate, conștientizăm că
rata mare a mortalității infantile este efect al sărăciei, mizeriei și viciilor. În
țările dezvoltate, în schimb, pesimismul teoriei malthusiene nu are nici o
justificare.
Thomas Malthus nu a fost preocupat doar de probleme de natură
demografică, ci și de probleme pur economice cum ar fi: echilibrul economic,
efectele acumulării asupra progresului economic și creșterii economice.
În anul 1815, îi apare lucrarea An Inquiry into the Nature and
Progress of Rent, în care Malthus elaborează o teorie a rentei, teorie cunoscută
și sub numele de legea rentei diferențiale. La fel ca și Adam Smith, el
consideră că renta pământului reprezintă o fracțiune din venitul național și una
din cele trei surse care stau la baza bogăției. Împărtășește același punct de
vedere ca și predecesorii săi precum că renta este un dar al pământului
deoarece de pe urma ei trăiesc mult mai multe persoane, mult peste numărul
celor care cultivă pământul.
În cartea Principiile economiei politice, apărută în anul 1820, Malthus
abordează probleme de natură economică precum bogăția, valoarea, munca
productivă și neproductivă, profitul, distribuția veniturilor, acumulare și
economisire.
Capitolul I din Principiile economiei politice ridică problema bogăției,
pe care Malthus o găsește drept una dintre problemele care a dat naștere la
puncte de vedere diferite în rândul economiștilor teoreticieni. Capitolul se
încheie cu concluzia că o țară va fi bogată sau săracă în funcție de abundența
sau raritatea bunurilor materiale și în raport de întinderea teritoriului, precum și
a numărului de locuitori.
În ceea ce privește noțiunea de valoare, Malthus ne spune că putem
avea trei categorii diferite:
48
1. valoarea de întrebuințare care poate fi definită ca o noțiune intrinsecă utilității

unui bun;
2. valoarea nominală de schimb sau prețul – definită ca fiind valoarea bunurilor
estimate în metale prețioase;
3. valoarea intrinsecă definită ca putere de cumpărare ce rezultă din cauze
intrinseci, în sensul că valoarea unui obiect este înțeleasă ca fiind acea valoare
la care nimic nu se mai adaugă.
Profitul nu numai că depinde de valoarea avansurilor necesare
producției și valoarea producției finale ci, indirect, depinde într-o oarecare
măsură atât de economisire, cât și de acumulare. În viziunea sa, economisirea
reprezintă surse pentru investiții, care la rândul lor asigură prin salarii mai mari
un spor de productivitate. Surplusul de producție rezultat în acest fel nu-și va
găsi pe piață corespondent în cererea efectivă din cel puțin din trei motive. În
primul rând, pe lângă muncitorii productivi, în societate sunt și muncitori
neproductivi care sunt purtători ai unei cereri suplimentare, dar nu contribuie și
la o ofertă suplimentară. În al doilea rând, investițiile făcute de proprietarii
mijloacelor de producție diminuează consumul și, în al treilea rând,
economisirea este posibil ca să antreneze și ea, la rândul său, tot o diminuare a
consumului. Pentru Malthus, cererea efectivă este singurul mecanism prin care
pot fi evitate eventualele dezechilibre la nivel macroeconomic.
DAVID RICARDO (1772-1823)
Influența lui David Ricardo la dezvoltarea gândirii economice este

covârșitoare, depășind cu mult contribuțiile sale în teoria economică.
David Ricardo s-a născut la Londra la 18 aprilie 1772. Anul 1799 este
an de cotitură în viața lui Ricardo având, la 27 de ani, o avere considerabilă,
dar neposedând niciun fel de cunoștințe în domeniul economic. Aflat în vizită
în orașul londonez Bath, merge împreună cu un prieten la Circulating Library,
similar bibliotecilor de astăzi, unde este atras de titlul unei cărți și anume
Avuția națiunilor. Cercetare asupra naturii și cauzelor ei. După ce răsfoiește
două, trei pagini se hotărăște să o împrumute acasă și, evident, lectura Avuției
Națiunilor îi trezește rapid interesul în ceea ce privește problemele abstracte
ale economiei.
Preocupat îndeaproape de studiul fenomenelor economice, precum și a
interacțiunii dintre acestea, se retrage din afaceri și se dedică exclusiv
principiilor sale de economie politică.
Primele lucrări au apărut înainte de 1817, având ca subiect de analiză
fluctuațiile monetare și instabilitatea prețurilor. Prețul ridicat al aurului este
prima sa lucrare, apărută în anul 1810, a cărei lectură relevă, în pofida lipsei de
educație, nu numai economică, un autor care se dovedește a fi un teoretician
desăvârșit și un cunoscător al literaturii de specialitate.
După 41 de ani de la apariția Avuției Națiunilor, numele lui David
Ricardo este așezat lângă cel al lui Adam Smith odată cu apariția lucrării, în
49
anul 1817, Despre principiile economiei politice și impunerii. Lucrarea devine

un reper al gândirii economice clasice reprezentând, în același timp, apogeul
economiei politice burgheze.
Apariția lucrării Despre principiile economiei politice și impunerii
marchează trecerea într-o nouă etapă a științei economice. Dacă până atunci,
știința economică era mai mult sau mai puțin studiată prin prisma religiei și a
filosofiei, odată cu Principiile lui Ricardo, știința economică devine una laică,
precum și o disciplină de sine stătătoare.
Ceea ce imprimă valoare științifică operei sale este faptul că Ricardo se
deosebește, din punct de vedere metodologic, de predecesorii sai.
Abstractizarea îmbinată armonios cu metoda deductivă denotă un logician
perfect, un gânditor profund, fiecare argument fiind prezentat cu maturitatea
specifică omului de știință. Cu toate acestea, au fost economiști, printre care
Marx, Schumpeter etc., care au acuzat Principiile lui Ricardo de o evidentă
lipsă de unitate și de sistem în sens formal. Imputând o anumită defectuozitate
arhitectonică, Marx consideră că întreaga esență a teoriei ricardiene este
cuprinsă în general în primele 6 capitole și în special în primele două.
Lucrarea Despre principiile economiei politice și impunerii este
structurată în 32 de capitole, unele dintre aceste capitole fiind completate fie în
alte capitole, fie prin considerații ulterioare apariției cărții.
David Ricardo consideră că o înțelegere deplină a legilor de dezvoltare
a capitalismului nu se poate fără clarificarea și elucidarea integrală a celei mai
controversate problematici de la Aristotel și până în timpul său, și anume
valoarea. De altfel, într-o scrisoare adresată lui Thomas Malthus, datată 7
februarie 1816, Ricardo îi mărturisește că “dacă aș putea depăși toate
obstacolele în drumul spre clarificarea legii originale a valorii relative sau a
valorii de schimb, aș câștiga jumătate din bătălie...“40.
De aceea, primul capitol din lucrarea Despre principiile economiei
politice și impunerii este dedicat acestui concept, intitulat “Despre valoare”.
“Valoarea unei mărfi sau cantitate din oricare altă marfă cu care poate fi
schimbată, depinde de cantitatea relativă de muncă necesară pentru
repoducerea ei și nu de compensația mai mare sau mai mică ce se plătește
pentru această muncă”41.
Ricardo consideră că teoria valorii elaborată de Adam Smith este
contradictorie și pe alocuri nesatisfăcătoare și, ca atare, își concentrează toate
eforturile pentru a înțelege și a explica interdependența dintre fenomenele
economice utilizând teoria valorii muncă, teorie pe care se sprijină întregul său
demers științific.
În paginile primului capitol, Ricardo încearcă să demonstreze că
valoarea și utilitatea sunt termeni distincți și că valoarea unui bun nu se
40
Bonar James, Letters of David Ricardo to Thomas Robert Malthus 1810-1823, Oxford Clarendon Press, 1887,
p.111
41
Ricardo David, Opere alese vol.I, On the Principles of Political Economy and Taxation, Third Edition (1821),
Chișinău Universitas, 1993, p. 61
50
regăsește în utilitatea acestuia. Utilitatea sau valoarea de întrebuințare este o

condiție necesară a valorii de schimb, dar nu este și unitatea de măsură a
acesteia. Bunurile care sunt utile, în sensul că satisfac nevoile oamenilor, își
găsesc valoarea în raritate și în cantitatea de muncă necesară pentru producerea
lor. Dar și aici, precizează Ricardo, sunt anumite bunuri care au valoare numai
pentru faptul că sunt rare și nicio muncă nu ar putea spori sau diminua valoarea
unor astfel de bunuri. Tablourile de mare valoare, sculpturile sau vinurile rare
au o valoare independentă de cantitatea de muncă necesară obținerii lor. Acest
gen de bunuri, însă, reprezintă o pondere destul de mică în raport cu bunurile
normale care se obțin prin muncă. Acest gen de bunuri are în vedere David
Ricardo atunci când vorbește de valoarea de schimb.
Dacă valoarea de schimb ar fi dată de cantitatea de muncă cheltuită
pentru producerea bunurilor, orice modificare a cantității de muncă ar trebui să
determine o modificare în același sens a valorii acelor bunuri, ceea ce nu este
adevărat.
În Avuția Națiunilor, Adam Smith consideră munca necesară
producerii bunurilor drept etalon al valorii și în funcție de acest etalon, bunurile
au o valoare mai mare sau mică după cum pot fi ele schimbate. David Ricardo,
evident, nu este de acord cu Smith, argumentând că munca necesară producerii
unui bun nu este egală cu munca obținută în schimbul acelui bun. Dacă cele
două munci ar fi egale, fiecare ar putea măsura cu exactitate variațiile celorlalte
bunuri.
Încercând să înlăture confuzia creată de Adam Smith, Ricardo vine cu
un exemplu, în care presupune că un muncitor este plătit pentru o muncă pe
timp de o săptămână cu o anumită cantitate de grâu, un bușel42 atunci când
prețul grâului este 80 de șilingi și cu o cantitate sporită, un bușel și un sfert
atunci când prețul grâului ajunge la 40 de șilingi. Jumătate din cantitatea de
grâu este consumată în familia sa, cealaltă jumătate este schimbată pe alte
mărfuri de care are nevoie. Dacă, din ceea ce-i rămâne muncitorului în al
doilea caz nu-i ajunge să-și procure toate mărfurile necesare traiului, se pune
întrebarea dacă valoarea muncii a scăzut sau a crescut. “A crescut, trebuie să
spună Adam Smith, din cauză că etalonul său este grâul și că muncitorul
primește mai mult grâu pentru munca sa pe o săptămână. A scăzut, trebuie să
spună același Adam Smith, deoarece valoarea unui lucru depinde de puterea
de cumpărare pe care o conferă posesiunea acestui lucru față de alte bunuri,
iar munca are acum o putere mai mică de a cumpăra alte asemenea bunuri”43.
Una din contribuțiile majore ale lui David Ricardo la teoria valorii este
aceea că a sesizat faptul că valoarea unei mărfi este dată nu numai de munca
necesară producerii acesteia, ci și de munca încorporată în producerea uneltelor
fără de care acea muncă nu putea fi înfăptuită. Și acest lucru este valabil în
orice etapă de dezvoltare a societății. Făcând trimitere la exemplul lui Adam
42
unitate de măsură engleză pentru volum, egală cu 36 de litri
43
51
Smith, Ricardo consideră că pentru a vâna un cerb sau un castor, vânătorul, în

prealabil, avea nevoie de arme sau săgeți (capital) făcute de el însuși, fără de
care aceste animale nu puteau fi doborâte. Conform acestui raționament,
valoarea cerbului sau a castorului este dată de munca depusă pentru uciderea
acestora la care se adaugă și munca depusă pentru confecționarea uneltelor. Iar
dacă unealta cu care este doborât un castor necesită mai multă muncă decât cea
folosită pentru doborârea unui cerb este normal ca valoarea castorului să fie
mai mare decât a cerbului. O altă presupunere a lui Ricardo este aceea că
uneltele de vânătoare necesită aceeași cantitate de muncă, dar una dintre ele are
o durată de funcționare mai mare, iar cealaltă mai mică. În acest caz,
instrumentul cu o durată de funcționare mai mare își va transfera o mică parte
din valoarea sa asupra bunului sau animalului doborât, pe când instrumentul cu
durabilitate mai mică își va transfera din valoarea sa o parte mai mare asupra
bunului final.
Analizând cele de mai sus, observăm că Ricardo pune accent (ca și
Adam Smith) pe productivitatea muncii și relația dintre aceasta și valoarea unui
bun. Orice perfecționare reprezintă o economisire de forță de muncă, deci o
sporire a productivității și, în final, o modificare în ceea ce privește valoarea
bunului sau a mărfii.
Ceea ce l-a împiedicat pe Ricardo să-și ducă la capăt teoria valorii a
fost faptul că nu a găsit acea măsură a valorii care să fie valabilă tuturor
lucrurilor. O astfel de unitate de măsură, consideră Ricardo, este imposibil de
găsit, deoarece orice marfă sau bun necesită mai multă sau mai puțină muncă.
Etalonul aur, luat ca măsură a valorii nu rezolvă nicidecum problema, aurul
fiind o marfă care se obține în aceleași condiții ca orice altă marfă cu aportul
muncii și al capitalului.
În lucrarea Valoarea absolută și valoarea de schimb apărută postum în
anul 1823 și care a fost scrisă ca și o completare la Capitolul I din Principii,
Ricardo mărturisește că “singurele calități ca o măsură de valoare să fie
perfectă sunt ca ea însăși să aibă valoare și ca acea valoare să fie invariabilă,
la fel cum o măsură perfectă de lungime trebuie să aibă ea însăși lungime și că
acea lungime să nu fie niciodată supusă creșterii sau descreșterii; sau la fel ca
o măsură de greutate care trebuie să aibă greutate și ca o asemenea greutate
să fie constantă.”44.
O altă preocupare majoră a lui David Ricardo este aceea a modului de
distribuție a veniturilor: salarii, profit și rentă, la nivelul unei societăți, cum
evoluează acest fenomen odată cu progresul economic, și specific timpului său,
care sunt consecințele Legii Grâului (Corn Law) asupra distribuției veniturilor
și ratelor de creștere economică. Această lege a fost adoptată în Marea Britanie
în jurul anului 1815 la solicitarea proprietarilor de pământ, cu scopul de a-și
proteja profiturile prin impunerea unor taxe de import asupra cerealelor.
La fel ca și Adam Smith, analiza lui Ricardo cuprinde cei trei factori de
producție: munca, pământul și capitalul și trei clase sociale, muncitorii,
44
Ricardo David, Opere alese vol.II, Chișinău Universitas, 1993, p. 276
52
proprietarii de pământ și capitaliștii. La nivelul întregii economii, fiecare clasă

socială contribuie cu venitul aferent: muncitorii primesc salariul, proprietarii de
pământ (land-lorzii) primesc renta, iar capitaliștilor le revine profitul.
În capitolul II din Principii, Ricardo analizează natura și legile rentei.
Demersul în cauză are la bază teoria valorii și, mai precis, care sunt cauzele
variațiilor valorii relative (a valorii de schimb) a mărfurilor atunci când
pământul este luat în proprietate, iar dacă aceste variații depind sau nu de
cantitatea de muncă.
Renta este acea fracțiune din produsul pământului care-i revine
proprietarului de pământ pentru “folosința forțelor originare și indestructibile
ale solului.”45.
Spre deosebire de Adam Smith, el încearcă să limiteze sensul
conceptului de rentă la definiția de mai sus pentru a nu fi confundată cu
dobânda sau profitul capitalului. Pentru Ricardo, legile rentei sunt cu totul
altele față de cele ale profitului. Renta își justifică existența atunci când
pământul nu este nelimitat ca și cantitate, nu este uniform în calitate, iar odată
cu sporirea populației se cultivă pământ mai puțin fertil. Pământul, în funcție
de fertilitate poate fi de calități diferite: calitatea întâi, a doua sau a treia etc.
Când este necesară cultivarea pământul inferior ca fertilitate (de calitatea a
treia) se plătește rentă pentru pământul din a doua categorie, acest lucru fiind
reglementat de diferența de productivitate. Potrivit aceleiași reglementări, renta
plătită pentru pământul de calitatea întâi trebuie să crească, deoarece trebuie să
fie mai mare decât renta din categoria a doua. Deci, conchide Ricardo, fiecare
spor de populație care va determina, în scopul acoperirii necesităților de hrană,
cultivarea unor terenuri de categorie inferioară, duce în cele din urmă la
majorarea rentei din celelalte două categorii.
Cel mai fertil pământ va fi cultivat înaintea celorlalte, iar valoarea de
schimb a bunurilor produse se va determina ca și în cazul tuturor mărfurilor,
adică cantitatea de muncă necesară de la însămânțare până la vânzarea
produselor pe piață. În cazul unui teren mai puțin fertil, munca depusă va fi
într-un volum mai mare pentru a compensa ceea ce pământul nu oferă, situație
în care valoarea de schimb va fi, evident, superioară celei dintâi.
Valoarea de schimb a tuturor mărfurilor, nu numai a celor obținute în
agricultură, este influențată de cantitatea mai mare de muncă folosită în cele
mai nefavorabile condiții. Raționamentul lui Ricardo, având la bază legea
randamentelor descrescânde și analiza marginală, conduce spre concluzia că
valoarea relativă a produselor agricole crește, deoarece pentru ultima unitate de
producție obținută se folosește un volum mai mare de muncă. Creșterea valorii
de schimb are efect direct și asupra situației land-lordului. Dar ceea ce-i asigură
land-lordului (proprietarului de pământ) o îmbogățire rapidă este atunci când
bunurile agricole sunt rare și scumpe.
45
53
Valoarea de schimb a bunurilor obținute în agricultură poate scădea în

următoarele situații:
1. odată cu scăderea salariilor, fermierii putând în acest fel să aducă pe piață o
cantitate mai mare de produse;
2. îmbunătățirea tehnologiei în agricultură;
3. importul de produse identice la un preț mai mic decât cel la care pot fi obținute
în țară.
Atunci când un spor suplimentar de populație necesită un volum mai
mare de alimente, vor fi cultivate terenuri mai puțin fertile. Randamentele
diminuate reclamă un volum de muncă mai mare și/sau de capital ceea ce, în
final, se reflectă în prețurile de vânzare ale produselor din ce în ce mai mari. În
această situație apare un profit suplimentar care-i va reveni proprietarului de
pământ sub formă de rentă funciară. Deci, renta este diferența dintre cantitățile
egale de factori de producție (muncă și capital) folosite pentru obținerea unui
bun pe terenuri cu grade de fertilitate diferite. Prețul grâului, spune Ricardo, nu
se majorează pentru că se plătește rentă, ci se plătește rentă pentru că prețul
grâului crește.
Din cele de mai sus, observăm că teoria ricardiană a rentei funciare are
la bază următoarele:
 existența proprietății private asupra pământului sub forma unui monopol
parțial;
 caracterul limitat atât al pământului, cât și a puterilor sale productive;
 creșterea populației;
 legea randamentelor descrescânde.
Renta, în accepțiunea lui David Ricardo, este doar creatoare de valoare
și nu de bogăție. La fel ca și Adam Smith, el consideră renta un efect și nu o
cauză a bogăției naționale. Bogăția poate crește uneori foarte repede, timp în
care renta fie este constantă, fie chiar poate să se diminueze. Între rentă și
puterea productivă a pământului, autorul Principiilor vede o legătură directă,
spunându-ne ca renta poate crește cel mai repede doar atunci când
productivitatea pământului este maximă. Dar în țările unde sunt cultivate cele
mai fertile terenuri, unde importul nu este puternic restricționat și unde un spor
de producție poate fi obținut fără o creștere proporțională a cantității de muncă,
bogăția națională crește foarte repede, iar dinamica rentei este foarte
mică.
Nefiind creatoare de avuție sau bogăție, renta este considerată o valoare
nominală care nu adaugă nimic, ci doar transferă o parte dintr-un venit deja
creat. “O națiune este bogată, nu prin abundența monedei, nici prin valoarea
urcată în monedă cu care circulă mărfurile sale, ci prin abundența mărfurilor
sale, ce contribuie la bunăstarea și satisfacțiile sale.”46.
Munca (forța de muncă) este o marfă ca toate celelalte, tranzacționabilă
pe piață, dar care are un preț natural și un preț de piață. Pentru Ricardo, prețul
46
Ricardo David, Opere alese vol.II, Chișinău Universitas, 1993, p. 142
54
natural al muncii este acel preț care-i asigură posesorului factorului muncă
toate cele necesare traiului, perpetuării rasei, fără fluctuații în sensul creșterii
sau descreșterii. Nivelul de trai (la pragul subzistenței) al muncitorului nu
depinde de cantitatea de bani primită în schimbul muncii prestate, ci de
cantitatea de mărfuri pe care muncitorul o poate cumpăra cu acei bani. O
eventuală creștere a prețului mărfurilor de primă necesitate înseamnă o
eventuală scădere a prețului natural al muncii.
Prețul de piață al muncii este prețul care se plătește efectiv posesorului
factorului muncă și care se formează având la bază interacțiunea dintre cererea
și oferta de muncă de pe piață. Munca, spune Ricardo este ieftină atunci când
este oferită în exces și scumpă când ea se situează mult sub curba cererii.
În analiza prețului natural și a prețului de piață în ceea ce privește
munca, David Ricardo face distincție între termenii de nominal și real. Mai
simplu spus, Ricardo numește preț natural acel nivel al salariului real minim,
puterea de cumpărare, iar prețul de piață al muncii este salariul nominal,
efectiv. Când salariul nominal sau prețul de piață al muncii este mai mare decât
salariul real sau prețul natural al muncii, muncitorul își poate asigura
întreținerea sa și a familiei sale. O ofertă suplimentară de muncă ca urmare a
ecartului favorabil dintre cele două prețuri ale muncii, pune presiune pe salarii
în sensul descreșterii lor până la un anumit punct atunci când prețul de piață al
muncii se află sub prețul său natural, situație în care “viața muncitorilor este
cât se poate de nefericită”47.
Într-o societate aflată în dezvoltare, prețul de piață al muncii se poate
situa timp îndelungat deasupra celui natural dacă sporul de capital este
proporțional cu cererea de muncă.
Capitalul reprezintă, în viziunea ricardiană, fracțiunea din avuția unei
națiuni care este folosită în procesul de producție. Capitalul poate fi majorat
atât în cantitate, cât și simultan ca valoare. În acest caz, prețul natural al muncii
va crește. Uneori, capitalul poate spori în cantitate, dar nu și ca valoare, ba
chiar e posibil ca valoarea sa să scadă. Acest lucru este posibil atunci când un
spor de producție este obținut fără nici o creștere sau chiar cu o scădere
proporțională a muncii, ca urmare a tehnologizării. În acest caz, prețul natural
al muncii poate stagna sau scădea. Dar în ambele cazuri, prețul de piață al
muncii va crește. Cât de mult? Acest lucru depinde de fluctuația prețului
natural al muncii, precum și de prețul bunurilor necesare subzistenței. Cu alte
cuvinte, depinde de rata inflației.
La baza creșterii sau descreșterii salariilor nominale se află:
1. Cererea și oferta de muncă;
2. Prețul bunurilor de strictă necesitate.
Influența lui Malthus, îl determină pe Ricardo să pună în discuție
problema populației. O populație în creștere care pune presiune asupra
mijloacelor de subzistență nu face altceva decât să degradeze nivelul de trai al
47
55
celor săraci. Singura rezolvare ar putea fi o diminuare a sporului demografic

sau o creștere accelerată, în raport cu sporul demografic, a stocului de capital.
Creșterea salariilor nominale este întotdeauna efect al sporirii bogăției
și a capitalului care antrenează o cerere suplimentară de muncă și, în final, o
producție suplimentară de mărfuri. Acest lucru este valabil și pentru rentă.
Salariul este considerat ca fiind cel mai important element care stă la
baza “fericirii celei mai mari părți din oricare societate”48.
Dar una din premisele care stau la baza analizei muncii și a legilor care
guvernează salariile este concurența liberă și loială fără nici un fel de control
din partea autorităților.
Ceea ce contravine acestui principiu care guvernează o piață liberă este,
și pentru Ricardo ca și pentru Malthus, legea de ocrotire a săracilor. Deși
intenția autorităților este de a îmbunătăți viața acelor oameni săraci, în realitate
scopul nu este nicidecum atins. Săracii nu se îmbogățesc, în schimb bogații
sunt sărăciți. Remediul la această stare de lucruri este „prin restrângerea
treptată a sferei de acțiune a legilor pentru săraci, prin trezirea în cei săraci a
valorii independenței, învățându-i că nu trebuie să se bizuie pe mila
sistematică sau întâmplătoare, ci pe propriile lor sforțări de a se întreține, că
prudența și prevederea sunt virtuți care nu sunt lipsite nici de necesitate și nici
de folos, ne vom apropia în mod treptat de o stare de lucruri mai sănătoasă și
mai salutară”49.
Profitul, alături de salariu, reprezintă una dintre cele două părți care
întregesc valoarea tuturor mărfurilor. Renta este un venit neproductiv, deoarece
întreține o clasă neproductivă. Între salarii și profit există o legătură inversă,
profiturile vor crește sau vor scădea în proporția în care salariile vor scădea sau
vor crește. În agricultură, profitul arendașului sau fermierului este acea parte
care-i rămâne după ce plătește renta proprietarului de pământ și salariile
muncitorilor.
Cum poate crește, însă, profitul? Creșterea profitului nu poate avea loc
printr-o scădere a salariilor nominale, deoarece salariile nu pot scădea decât
odată cu scăderea prețurilor la mărfurile de strictă necesitate pe care acestea
sunt cheltuite. Profitul poate crește fie în condițiile dezvoltării comerțului
exterior care favorizează pătrunderea pe piața internă a mărfurilor cu prețuri
mai mici sau ca urmare a dezvoltării tehnologiei și a inovării.
Raționamentul logic a lui Ricardo, îl conduce pe acesta spre analiza
teoriei comerțului exterior și a avantajelor comparative, una dintre cele mai de
seamă contribuții a autorului Principiilor la dezvoltarea teoriei economice.
Teoria comerțului internațional elaborată de David Ricardo are ca
punct de plecare teoria comerțului internațional elaborată de Adam Smith,
ambii plecând în demersul lor de la teoria valorii muncă.
48
49
Ibidem, p. 108
56
Ca și la Adam Smith, condiția esențială pentru ca schimburile

comerciale să se dezvolte și să sporească bogăția țării este libera concurență.
Comerțul exterior, ne spune Ricardo, nu va contribui la creșterea
profitului capitalului într-o anumită țară decât atunci când bunurile importate
“sunt din categoria acelora pe care se cheltuiesc salariile muncii”50.
În condițiile deplinei libertăți a comerțului, fiecare țară își va aloca
resursele doar spre acele activități care le oferă cele mai mari avantaje.
Spre deosebire de Adam Smith, care consideră că schimbul de mărfuri
dintre țări are la bază principiul echivalenței, în sensul că se schimbă cantități
egale de muncă, în modelul ricardian, țările participante la schimb se deosebesc
doar prin capacitatea lor de producție, iar principiul echivalenței nu se mai
justifică. În acest sens, exemplifică Ricardo, Anglia ar putea schimba munca a
100 de oameni pentru munca a 80 de portughezi, a 60 de ruși etc. Însă un
schimb echivalent poate avea loc doar în interiorul unei țări.
Legile care stau la baza valorii de schimb a mărfurilor dintr-o țară nu
sunt aceleași care reglementează valoarea de schimb între două sau mai multe
țări.
El nu pierde din vedere faptul că țările care-și dezvoltă relațiile
comerciale pot avea și avantaje absolute. De fapt, chiar urmărirea avantajului
individual distribuie resursele într-un mod eficient și avantajos, ceea ce
determină ca fiecare țară să se specializeze pe producerea de bunuri care îi
oferă cel mai mare avantaj.
Teoria ricardiană depășește totuși granița avantajelor absolute, acesta
fiind convins că relațiile de schimb dintre țări trebuie să fie avantajoase pentru
fiecare în parte, nu numai pentru cele care dețin un avantaj absolut. Avantajul
absolut, enunțat de Adam Smith, reprezintă acel avantaj dat de diferența dintre
costul de producție mai mare și prețul de import mai mic. Dar dacă o țară nu
are nici un avantaj absolut în raport cu altă țară? Nu mai participă la
schimburile comerciale?
Ceea ce face ca schimburile să fie avantajoase pentru fiecare țară care
participă la schimburile comerciale este diferența de productivitate, concept
care stă la baza formulării teoriei costurilor comparative și avantajelor relative.
Presupunând că “doi oameni pot amândoi să facă atât ghete cât și pălării, și
unul este superior celuilalt în ambele îndeletniciri; dar la confecționarea
pălăriilor acesta poate întrece pe concurentul său doar cu o cincime, sau 20 la
sută, iar la confecționarea ghetelor îl poate întrece cu o treime sau 33 la sută;-
nu ar fi oare în interesul ambilor ca cel care are superioritate să se
îndeletnicească în mod exclusiv numai cu confecționarea ghetelor, iar cel
inferior numai cu confecționarea pălăriilor?”51
Pentru ușurința expunerii, Ricardo exemplifică teoria sa pe două bunuri
(vin și stofă) și două țări (Portugalia și Anglia). El încearcă să demonstreze că
și atunci când o țară este superioară din punct de vedere productiv la ambele
50
Ibidem, p. 126
51
Ibidem, p. 126
57
bunuri, este în interesul ambelor țări să aibă relații comerciale. Avantajul

relativ în acestă situație există pentru acea țară care poate produce ambele
bunuri în condiții superioare celeilalte, dar la un bun are o superioritate
comparativ mai mare sau invers, o inferioritate comparativ mai mică.
Presupunem că Portugalia produce vin și cumpără din străinătate stofă
și alte mărfuri. Dacă Portugalia ar fi o țară fără relații comerciale atunci pe
lângă vin, ar trebui să aloce o parte din resursele sale pentru obținerea celorlalte
mărfuri probabil inferioare atât calitativ, cât și cantitativ.
Anglia ar putea produce stofă utilizând munca a 100 de oameni timp de
un an, iar pentru a produce vin ar utiliza munca a 120 de oameni pe aceeași
perioadă. Portugalia obține vin cu munca a 80 de oameni și stofă cu munca a
90 de oameni timp de un an.
Pentru Adam Smith, comerțul exterior este avantajos când ambele țări
dețin avantajul costului absolut pentru câte o marfă. În exemplul lui Ricardo,
observăm că avantajul costului absolut pentru ambele bunuri este deținut doar
de Portugalia. Și stofa și vinul sunt produse cu un cost mai mic ca în Anglia
(costul forței de muncă în cazul nostru). Scăparea lui Adam Smith a fost aceea
că nu a observat că nu toate mărfurile sunt produse în țările unde costurile de
producție sunt cele mai mici. O țară ar putea importa un bun chiar dacă pentru
acel bun costul de producție este mai mic decât în străinătate. Conform
doctrinei sale, Ricardo compară raportul costurilor și nu costurile ca atare.
Țara/Bunul Avantaj comparativ
Stofă Vin Vin/Stofă
Anglia 100 120 1,2
Portugalia 90 80 0,88
Cost relativ 0,9 0,67
În această situație, conform lui Adam Smith, Portugalia nu ar trebui să
importe nicio marfă, ci doar să exporte, iar pentru Anglia ar fi în avantajul ei să
importe ambele bunuri.
Deși Portugalia deține superioritatea absolută în cazul celor două
bunuri, la unul dintre ele deține o superioritate comparativ mai mare din punct
de vedere al costului comparativ. Costul anual al producerii vinului reprezintă
67% (80/120) din totalul costului anual pentru producerea vinului în Anglia,
deci o superioritate comparativă de 33%. În cazul stofei, costul anual al
producerii acesteia în Portugalia reprezintă 90% din costurile înregistrate în
Anglia. Aici, Portugalia înregistrează o superioritate comparativă de 10%. În
interiorul țării (Portugalia) o unitate de producție de vin se va schimba pe 0,88
unități de producție de stofă.
Anglia, în schimb, se află în inferioritate absolută la ambele produse. Costul
producerii vinului este de 1,5 ori mai mare ca în Portugalia, iar costul
producerii stofei este de 1,11 ori mai mare. În cazul stofei, Anglia înregistrează
o inferioritate mai mică. În ceea ce privește comerțul în interiorul țării, în
Anglia o cantitate de vin se schimbă pe 1,2 cantități stofă.
Raționamentul ricardian conduce spre concluzia că Portugalia care
deține o superioritate comparativ mai mare la unul dintre cele două bunuri,
58
vinul, este în avantajul ei să producă această marfă în țară, iar a doua marfă,
unde superioritatea comparativă este mai mică, stofa, trebuie importată din
Anglia.
Similar, Anglia ar trebui să producă în țară acea marfă unde
înregistrează o inferioritate mai mică, stofa, și să importe cealaltă marfă, vinul,
din Portugalia.
În acest fel, cele două țări vor obține întotdeauna un avantaj relativ.
Anglia, cu același consum de muncă (100 de englezi) va obține o cantitate mai
mare de vin în schimbul stofei, iar Portugalia care se va specializa în producția
vinului, cu munca celor 80 de portughezi va putea importa o cantitate mai mare
de stofă în schimbul vinului.
Teoria ricardiană a avantajului comparativ relevă importanța
optimizării și eficientizării alocării resurselor în cadrul unei economii în scopul
maximizării rezultatelor în cadrul relațiilor internaționale de schimb. Toată
analiza lui Ricardo nu numai asupra comerțului internațional se apleacă asupra
alocării eficiente a resurselor (a muncii și capitalului), abordând în tot acest
demers, noțiunea de cost de oportunitate.
Dincolo de rafinamentul cu care Ricardo își argumentează teoria,
conceptul de cost comparativ are implicații profunde în politica economică.
Conform acestui concept, toate țările angrenate în fluxurile comerciale pot
înregistra câștiguri, atât timp cât costurile de oportunitate diferă între țări.
JEAN–BAPTISTE SAY (1767-1832)
În cadrul școlii clasice de economie, școala clasică franceză este

reprezentată de un mare număr de gânditori, care nu s-au preocupat profund de
analiza unui sistem închegat al mecanismelor economice. Cu toate acestea, în
cadrul acestei școli se remarcă economistul Jean Baptiste Say, considerat unui
dintre cei mai de seamă și introspecți gânditori ai clasicismului din Franța. În
scrierile sale este prezentă influența atât a predecesorilor săi Jacques Turgot,
Étienne Bonnot de Condillac, Richard Cantillon, cât și a doctrinei lui Adam
Smith.
Jean Baptiste Say se naște în 1767 la Lyon, iar primii ani și-i petrece
la Geneva și Londra. Întors în Franța, în anul 1826 este numit membru al
Academiei Regale Suedeze de Științe, iar în anul 1831 i se propune un post de
profesor la catedra de economie de politică la Collège de France din Paris.
Influențat de Avuția Națiunilor a lui Adam Smith, J.B. Say, publică în
anul 1803 prima ediție a principalei sale lucrări Tratat de Economie Politică.
Deși prieten cu David Ricardo și Thomas Malthus, nu împărtășește același
punct de vedere asupra teoriei valorii. El consideră valoarea unui bun ca fiind
utilitatea pe care acel bun o furnizează posesorului bunului respectiv și
nicidecum munca încorporată în el. Prin acest mod de analiză, Jean Baptiste
Say reia ideile lui Jacques Turgot apropiindu-se de perspectiva neoclasică și de
viziunea Școlii Austriece.
59
Alături de Tratat de Economie Politică, de mare importanță pentru

gândirea economică sunt Curs complet de economie politică practică și
Scrisorile către Malthus.
Prin întreaga sa operă, Jean Baptiste Say demonstrează că ordinea
naturală este pilonul comportamentului economic, imprimându-i acestuia un
caracter previzibil și universal. Ca ordinea naturală să se manifeste, este
necesar ca agentul economic care face obiectul analizei economice să fie
înzestrat cu rațiune. Toate acestea fac drumul către bogăție și progres mult mai
ușor de parcurs.
Recunoscând influența lui Adam Smith asupra sa, nu ezită ca, printre
elogiile aduse, să-i critice nu numai anumite idei, ci și metodologia folosită.
Unii exegeți au văzut în modul de gândire și în doctrina lui Say o
variațiune a doctrinei lui Smith. Cei mai mulți, însă, sunt de acord că acești doi
mari gânditori reprezintă două drumuri, în general divergente, care prin
sinuozitatea lor întregesc și dau forță intelectuală acestui impresionant ținut
care aparține școlii clasice de economie.
În Tratat de economie politică, Say încearcă să analizeze modul în care
bogăția este produsă, distribuită și, în final, consumată. În Cartea I, intitulată
“Despre producția bogăției”, autorul definește bogăția ca fiind totalitatea
lucrurilor care posedă o valoare reală și intrinsecă. Prin această mod de de a
vedea și a defini bogăția, Say se îndepărtează foarte mult de punctul de vedere
al autorului Avuției Națiunilor și al Școlii clasice engleze.
Cunoașterea modului în care bogăția este creată, distribuită între
membrii societății, consecințele și rezultatele obținute reprezintă, în opinia lui
Jean Baptiste Say, obiectul principal al economiei politice.
Pentru Say, bogăția nu se rezumă doar la sfera productivă, ci la toate
activitățile utile individului și societății. Bogăția este proporțională cu valoarea
agregată a tuturor bunurilor materiale și imateriale. În ceea ce privește valoarea
unui bun, acesta este arbitrară, atât timp cât utilitatea bunului respectiv este
necunoscută posesorului său. Posesorul unui astfel de bun, spune Say, nu este
cu nimic mai bogat. Dar dacă o altă persoană este dispusă în scopul obținerii
bunului să ofere în schimb un alt lucru, purtător de valoare sau utilitate, se
poate spune că ambele bunuri creează valoare. Ceea ce vrea autorul să ne
transmită este faptul că valoarea de schimb se naște pe piață.
Între valoarea de schimb și prețul unui bun, Say pune semnul identității.
Prețul curent este prețul la care se efectuează schimbul între cele două părți.
Valoarea nu mai reprezintă munca depusă pentru producerea unui bun.
Say vede izvorul valorii în capacitatea fiecărui bun sau serviciu de a crea
utilitate, de a satisface nevoile fiecărui individ.
Făcând referire la valoarea de întrebuințare și valoarea de schimb, Say
consideră că valoarea de schimb trebuie analizată din punct de vedere
economic, deoarece ea este adevărata măsură a ceea ce trebuie să renunțe
cineva în schimbul altui bun sau serviciu în cadrul unei piețe. De fapt, acesta
60
este cel mai echitabil criteriu al valorii. Toate bunurile tangibile sau intangibile
care au valoare de schimb reprezintă, de fapt, bogăția socială.
Cât privește valoarea de întrebuințare, aceasta este caracteristică unor
altfel de bunuri cum ar fi apa, aerul, lumina solară, care se găsesc din
abundență și nu pot face obiectul vreunui schimb. Acestea sunt bunuri libere,
iar totalitatea acestora o numește Say, bogăție naturală.
În opoziție cu Smith și Ricardo, pentru care activitățile productive
reprezentau acele activități care se concretizau într-o marfă sau un bun, pentru
Say toate activitățile întreprinse de individ, odată ce creează utilitate, sunt și
productive.
Capitalul care este folosit în producerea bogăției poate fi, în funcție de
activitățile la care ia parte, productiv sau neproductiv. În orice activitate nu se
poate crea nimic, nici bogăție, nici utilitate, nici valoare fără suportul
materialelor, materiilor prime etc. Simpla prezență a factorului uman oricât de
înzestrat de calități ar fi nu este de ajuns. “Fermierul nu ar putea face nimic
fără sapă și lopată, țesătorul fără războiul lui sau marinarul fără nava sa”52.
Totalitatea acestor bunuri intermediare poartă denumirea de capital
productiv. Un alt element, la fel de important, al capitalului productiv, alături
de toate celelalte bunuri intermediare, îl reprezintă banii, fără de care întregul
mecanism productiv nu ar putea fi pus în mișcare. Metalele prețioase, în sine,
nu sunt productive, ci doar dacă sunt angrenate într-o activitate productivă,
altfel ele sunt ca “uleiul dintr-un motor care nu funcționează”. Cea mare
greșeală, avertizează Say, este aceea de a confunda capitalul unei comunități
sau avuția unei națiuni cu banii.
În capitolul 21 din Cartea I, intitulat “Despre natura și folosința
banilor”, autorul reliefează importanța schimbului în orice societate, indiferent
de gradul de dezvoltare. Pe fondul diviziunii muncii și a nevoilor nelimitate ale
individului, doar schimbul poate rezolva problema dublei coincidențe a
nevoilor. În pofida importanței rolului schimbului într-o societate, Say afirmă
că schimbul și transferul nu sunt sursa și originea producției de bogăție, așa
cum s-a crezut până atunci. Acestea pot fi considerate circumstanțe secundare
ale acumulării de bogăție.
Dar cum poate schimbul rezolva toate dificultățile și confuziile apărute
între membrii unei societăți? Pe fondul diviziunii muncii, unii indivizi pot
produce doar unul sau două bunuri de care au nevoie, celelalte putându-le
obține la schimb. În condițiile unei economii de troc, exemplifică Say, o
persoană care face cuțite și vrea o pâine, se va duce la brutar și în schimbul
unui cuțit va spera că primește o pâine. Dar brutarul nu vrea un cuțit, el își
dorește o haină pe care va încerca s-o schimbe pe pâine la croitor. Dar croitorul
nu vrea pâine, vrea carne etc. Cine îi garantează celui care face cuțite că atunci
când îi este foame va găsi la brutar pâinea de care el are nevoie? Există un
element, spune Say, care se comportă ca o marfă și a cărei posesiune face mult
52
Say Jean Baptiste, A Treatise on Political Economy or The Production, Distribution and Consumption of
Wealth (1821), Augustul M.Kelley Publishers, New York, 1971, p. 71
61
mai ușoară procurarea tuturor bunurilor de care indivizii au nevoie. Această

marfă care facilitează schimburile între indivizi poartă denumirea de monedă și
are cel mai important rol, ne spune Say, în al doua etapă a operațiunii de
schimb, deoarece elimină problema dublei coincidențe a nevoilor.
Într-o societate în care nevoile indivizilor devin tot mai numeroase, iar
fiecare proces de producție este subdivizat în mai multe etape, moneda sau
banii reprezintă principalul mijloc intermediar care facilitează schimburile
devenite tot mai numeroase. Cu cât o națiune devine mai dezvoltată, cu atât
banii reprezintă o componentă integrantă a procesului economic.
Pentru ca moneda să-și îndeplinească rolul cât mai eficient, aceasta ar
trebui ca să prezinte următoarele caracteristici: să fie uniformă, divizibilă,
portabilă, iar fiecare unitate să aibă o putere mare de cumpărare. Metalele
prețioase ca aurul și argintul pot intermedia schimburile, având rol de monedă,
cu condiția ca aceste metale să fie constante (masa de aur sau de argint), gradul
de puritate nefiind important aici. Schimburile pot avea loc în condiții optime
atunci când greutatea și standardul fiecărei monede sunt fixate, lăsând impresia
de uniformitate și durabilitate.
Say nu este de acord cu intervenția statului nici în funcționarea
sistemului monetar. Rolul statului în această ecuație este doar cel de a emite
monedă, iar sistemul bancar format atât din bănci de depozit, cât și din bănci de
circulație, asigură intermedierea financiară la nivelul unei economii.
Pentru Say, oferta nominală de monedă este optimă atât timp cât statul
nu intervine în mecanismul economic, prețurile formându-se liber pe piață,
altfel încât orice fluctuație artificială la nivelul ofertei va afecta în sens invers
puterea de cumpărare a banilor.
Analiza naturii banilor și a utilizării acestora îl conduce pe Say spre
Legea Debușeelor, cea mai mare contribuție a autorului la dezvoltarea gândirii
economice.
Pentru Say, banii reprezintă un instrument de transfer al valorii în
cadrul schimbului. Prin intermediul banilor, vânzătorul dorește în schimbul
bunurilor oferite, alte bunuri. În esență, produsele se plătesc prin alte produse,
în viziunea lui J.B. Say. În capitolul XV din prima carte, Say se străduie să
demonstreze, ceea ce la prima vedere pare paradoxal, și anume că producția
este baza cererii sau că oferta își creează propria cerere, așa cum a interpretat
Keynes mai târziu Legea lui Say sau Legea debușeelor.
Ceea ce vrea să reliefeze Say, este aceea că producția este sursa
consumului, oferta fiind pusă înaintea cererii în cadrul ierarhiei economice.
Capacitatea unei persoane de a cere bunuri și servicii rezidă în capacitatea ei de
a-și procura veniturile din propriile sale activități de producție. Cu această
afirmație, Say, considerat precursor al Școlii Austriece, îl precede de Ludwig
von Mises care, în Acțiunea Umană, consideră că consumatorul se deosebește
de producător doar în teorie. În practică, orice consumator trebuie să-și producă
venitul pe care-l va cheltui pe achiziționarea de bunuri și servicii. Say ne
62
transmite același lucru, afirmând că producția de bunuri furnizează veniturile

care trebuie plătite celor care le produc.
Este de remarcat, spune Say, că odată ce producătorul produce un bun,
el devine nerăbdător de a scăpa de el, pentru ca în mâinile sale să nu-și
diminueze valoarea. De îndată ce-l vinde, devine la fel de nerăbdător să scape
și de bani, a căror valoare, este de asemenea, perisabilă. Singura modalitate de
a scăpa de bani este achiziționarea de alte produse. Iată cum simplu fapt al
creării unui produs, deschide imediat drumuri pentru crearea altor produse53.
Esența Legii Debușeelor sau Legii lui Say este faptul că oferta dintr-un
produs determină imediat un debușeu pentru alte produse. Acest lucru este
valabil atât în comerțul interior, cât și în comerțul exterior.
Cum oferta își creează propria cerere, tragem concluzia că întotdeauna
cererea agregată sau cererea pentru un produs va fi egală cu oferta, identitate
care va sta la baza echilibrului keynesian de mai târziu. Cea mai gravă eroare,
în opinia lui Say, este aceea că orice antreprenor, în situația când întâmpină
dificultăți, consideră că originea problemei se găsește în actul de vânzare și
nicidecum în cel de producție. Principala lui problemă, spune autorul, este
producția. Producând cea mai bună marfă cu costuri cât mai mici,
întreprinzătorul poate anticipa corect așteptările cererii de pe piață.
Producția este sursa bogăției și nu consumul. Consumul rezultă din
producție, adică din bogăția creată. Pentru Say, egalitatea dintre ofertă și cerere
este una dinainte stabilită. Pentru el, cererea este tot o ofertă privită, însă, din
alt punct de vedere. Și pentru că oferta își creează propria cerere în economie,
este imposibil să existe un surplus de ofertă. Este posibil, spune Say, ca pentru
o anumită marfă, oferta să se situeze peste sau sub curba cererii pentru marfa
respectivă. Aici problema este a întreprinzătorului care nu a anticipat corect
cererea consumatorilor fie pentru bunul său, fie pentru alte bunuri. Dar astfel
de dezechilibre sunt posibile pe termen scurt. Pe termen lung, piața prin
propriile sale mecanisme, în special prin prețuri, ajustează dezechilibrele
apărute.
Deci, Say este convins de faptul că ceea ce se produce nu se vinde
imediat și că oferta își creează propria cerere pe termen lung, prin intermediul
prețului, care reglementează raportul dintre ofertă și cerere, cu condiția ca piața
să funcționeze liber ca să-și poată îndeplini rolul de echilibrare cât mai eficient.
Conform raționamentului lui Say, dacă oferta își creează întotdeauna
propria cerere, nu există practic probabilitatea apariției crizelor economice de
supraproducție. Această idee va domina gândirea economică până la doctrina
keynesistă. Ceea ce îi reproșează Keynes este faptul că Say atribuie un rol
neutru banilor, doar de mijloc de transfer al valorii. Indivizii nu sunt
întotdeauna nerăbdători să scape de bani în schimbul altor mărfuri. Indivizii pot
păstra banii fie din motive de prudență, fie din motive de conservare a valorii.
Dar Say nu exclude faptul că indivizii pot păstra moneda și în alte
scopuri decât acelea tranzacționale. Mai mult, referindu-se la
53
Ibidem, p.134
63
comportamentului individului în ceea ce privește economisirea, Say consideră

că cererea de bunuri și servicii nu vine în întâmpinarea ofertei, atunci când
oamenii se decid să păstreze o parte din valoarea creată sub formă monetară.
Economisirea, în opinia lui Say, este un lucru benefic deoarece stă la
baza procesului de investiții, fundament al viitoarei creșteri economice. Rolul
principal în alocarea optimă a investițiilor revine antreprenorului. Și în
condițiile în care o parte din valoarea creată este păstrată sub formă monetară
în depozitele băncilor, iar sistemul bancar este liber să transforme depozitele în
credite, nu va exista, în aceste condiții, nici o deficiență a cererii agregate.
Analizând repartiția veniturilor în societate, J.B. Say consideră că
factorii de producție care contribuie împreună la crearea bogăției sunt capitalul,
munca și pământul. Toți acești factori sunt indispensabili în procesul de
producție și nu este absolut necesar, spune Say, ca ei să aparțină aceluiași
individ. O persoană își poate împrumuta sau vinde forța de munca unei altei
persoane care deține capital și pământ, o persoană care are în posesie pământ îl
poate împrumuta unei persoane care deține capital și forță de muncă54.
Dacă toți acești trei factori concură împreună la crearea de bogăție,
fiecare în parte este purtător de valoare și trebuie răsplătit.
Plata muncii este salariul, plata capitalului este dobânda, iar plata
factorului pământ este renta.
Sunt situații, când toți cei trei factori de producție: munca, pământul și
capitalul aparțin unui singur individ. Și exemplifică Say, un om care-și cultivă
grădina pe propria sa cheltuială, el însuși este proprietarul pământului, a forței
de muncă și a capitalului și, evident, se bucură de beneficiile furnizate de acești
factori de producție.
Alteori, o anume activitate de producție nu necesită existența factorului
pământ, ci doar a capitalului și a factorului muncă. Exemplul dat de Say face
trimitere la o persoană care ascute cuțite. Acesta nu are nevoie să aibă în
posesie pământ. Îi trebuie capital, în cazul său polizorul, și munca sau
îndemânarea sa. O astfel de persoană, spune Say, este un antreprenor.
Inspirat de analiza lui Cantillon făcută asupra celor trei categorii de
agenți economici existenți în economie, dintre care unul, ce trăiește dintr-un
venit nesigur și riscă, este antreprenor, economistul francez este primul dintre
clasici care îi atribuie antreprenorului un rol important în întreg sistemul de
producție de la nivelul societății.
Dar cine este antreprenorul lui Say? În cartea sa, autorul face distincție
între antreprenor și capitalist. Capitalistul lui Say nu are aceleași avantaje ca și
antreprenorul. Antreprenorul este cel care primește profitul, iar capitalistul
primește dobânda în urma repartiției veniturilor factorilor de producție.
Sesizăm că în analiza repartiției, Say, pe lângă cei trei factori de producție
amintiți anterior, introduce un alt factor de producție la fel de important –
antreprenorul căruia îi revine profitul.
54
Ibidem, p.77
64
Acest personaj misterios, pe care J.B.Say îl numește antreprenor, nu

numai că trebuie să fie posesorul unor cunoștințe superioare, el trebuie să
aplice cunoștințele dobândite la crearea unui produs destinat consumului
uman55. Antreprenorul lui Say, ca și cel al lui Cantillon, își asumă riscuri. Spre
deosebire de Cantillon, Say consideră că un personaj atât de important ca
antreprenorul trebuie să fie înzestrat cu mai multe calități:
 să fie solvabil;
 să fie inteligent;
 să fie prudent;
 să fie onest.
Acest antreprenor nu trebuie să fie și bogat, el poate lucra cu capital
împrumutat. Dar acesta trebuie să dovedească, că prin natura relațiilor sale, va
fi întotdeauna capabil să procure resurse financiare (dacă nu le deține).
Totalitatea acestor calități necesare unui antreprenor limitează numărul
concurenților pe piață.
Concluzionând, antreprenorul lui Say este un element cheie în procesul
de creare, de distribuție și de consum a bogăției, atât la nivel de
microeconomic, cât și la nivel macroeconomic. Analiza antreprenorului, faptul
că el, în viziunea lui Say, trebuie să dețină “acele cunoștințe superioare”, îi
atribuie autorului un rol important în dezvoltarea ulterioară a conceptului de
societate a cunoașterii. Cu mult înaintea timpului său, consideră că deținerea
informației și a modului cum este folosită este la fel de importantă în evoluția
unei societăți cum sunt munca și capitalul. Diferența dintre a fi competitiv sau
a nu fi o fac cunoștințele și calificările forței de muncă, mai simplu spus
capitalul uman. Acest lucru ne transmite și J.B. Say, și anume că progresul unei
națiuni, acumularea de bogăție este deopotrivă și rezultatul creativității și
inovării. Contribuția majoră a lui Say, pe lângă legea debușeelor, este aceea că
a înțeles că o societate care vrea să progreseze din punct de vedere economic
are nevoie pe lângă acumularea de capital tehnic, de imense investiții în
capitalul uman considerat o importantă sursă de productivitate.
JOHN STUART MILL (1806-1873)

Fiul economistului și filosofului James Mill, John Stuart Mill este poate cel
mai erudit gânditor până la acea vreme.
John Stuart Mill s-a născut în anul 1806 lângă Londra și încă de la 3
ani, sub supravegherea riguroasă a tatălui său, are parte de o pregătire
intelectuală aprofundată, finalizată în jurul vârstei de 15 ani. După ce învață
latina, greaca, algebra, fizica și astronomia, la vârsta de 13 ani începe studiul
economiei politice citind operele lui Adam Smith și David Ricardo.
Influența celor doi mari economiști, în special a lui David Ricardo, este
covârșitoare asupra principalelor sale lucrări în domeniul teoriei economice
55
Ibidem, p.330
65
intitulate: Eseuri despre unele probleme nerezolvate ale Economiei Politice

apărută pentru prima dată în anul 1844 și Principiile economiei politice,
tipărită în anul 1848 în două volume.
Principiile economiei politice este structurată în cinci cărți.
În Cartea I, J.S. Mill analizează producția și cei trei factori care,
împreună, iau parte în cadrul creării de bogăție.
Munca și pământul, în viziunea lui Mill, sunt considerați factori de
producție originari necesari producției. Pe lângă aceste două lucruri, mai există
un alt lucru, fără de care un proces de producție nu ar fi posibil. Acest lucru
reprezintă, spune autorul, un stoc, acumulat anterior din produsele forței de
muncă și se numește capital. Rolul capitalului în orice activitate de producție
este crucial. Mill atrage atenția asupra opiniilor greșite, enunțate anterior de
către mercantiliști și alți gânditori, cum că banii ar reprezenta fie capital, fie
bogăție.
Banii în sine, spune Mill, nu sunt de nici un ajutor în procesul de
producție, deci nu reprezintă capital. Banii sunt necesari în procesul de
producție, dar din alt punct de vedere, și anume pentru a oferi adăpost,
protecție, hrană muncitorilor care furnizează munca productivă, fără de care
procesul de producție nu s-ar putea desfășura.
John Stuart Mill face distincție între forța de muncă directă și forța de
munca indirectă. Forța de muncă directă, în cazul unei brutării, este aceea
depusă de brutar pentru a face pâine. Dar pe lângă munca brutarului, mai există
munca morarului, munca semănătorului, munca secerătorului, munca
plugarului, munca celui care transportă pâinea la piață etc. Toate acestea sunt,
spune autorul, părți care fac parte din suma totală a forței de muncă. Toate
aceste părți angrenate în producția unei mărfi trebuie să fie remunerate.
De asemenea, J.S. Mill face distincție între munca productivă și munca
neproductivă. Asupra caracterului productiv sau neproductiv al muncii, nu
existaseră anterior, niciun fel de controverse. Majoritatea scriitorilor, cu
excepția câtorva, printre care și Jean Baptiste Say, considerau munca
productivă ca fiind acea muncă a cărei rezultat este unul material, palpabil.
Pentru Mill, producția nu reprezintă unicul scop al ființei umane. Munca
avocaților, ofițerilor, muzicienilor, actorilor, servitorilor, profesorilor,
doctorilor este una la fel de productivă, de îndată ce aceștia își îndeplinesc
sarcinile pentru care sunt remunerați.
La fel ca și Say, el consideră că munca nu este creatoare de obiecte
materiale ci de utilitate.
De ce atunci, se întreabă Mill, munca unui chirurg care salvează o viață,
a unui profesor de la care cineva învață o artă sau o meserie pe baza căreia își
câștigă traiul, a legiuitorului care conferă siguranță etc. nu pot fi considerate
productive?56
56
Mill John Stuart, Principles of Political Economy with some of their Applications to Social Philosophy,
London, 1848 disponibil la http://www.econlib.org/library/Mill/mlP3.html#Bk.I,Ch.III
66
A numi acest tip de muncă drept neproductivă, spune J.S. Mill

reprezintă o gravă neînțelegere, cuvântul neproductiv asociat acestor categorii
de activități fiind sinonim cu inutil sau fără valoare.
Utilitățile create de orice muncă sunt, conform lui Mill, de trei feluri:
1. utilități încorporate în orice obiect material (bun), care prin munca investită,
deservesc nevoilor ființelor umane;
2. utilități nemateriale, create de orice ființă umană care posedă abilitățile
necesare de a oferi servicii atât pentru ei înșiși, cât și pentru alții. Utilitățile, în
acest caz, pot fi create de profesori, medici, clerici etc.;
3. utilități care constau doar în prestarea de servicii. Aceste utilități sunt furnizate
de munca actorilor, muzicienilor, judecătorilor, ofițerilor de armată etc.
Munca comercianților și a transportatorilor trebuie încadrată, spune
Mill, la prima categorie de utilități, deoarece, deși nu adaugă nici o proprietate
vreunui obiect, prestează o muncă care facilitează transferul de utilitate către
consumatori.
Alături de muncă, și consumul poate fi productiv și neproductiv.
Consumatorii care nu iau parte la crearea de producție, de avuție sunt
neproductivi. Consumatorii productivi sunt doar cei care prestează o muncă
productivă.
Consumatorii productivi pot sta la baza atât a consumului productiv, cât
și a celui neproductiv. Consumul productiv reprezintă consumul serviciilor de
sănătate, de educație etc., iar consumul neproductiv este acel consum destinat
plăcerilor și luxului.
Cartea a II-a este dedicată teoriei repartiției sau distribuției. În opinia lui
Mill, distribuția bogăției între membrii unei societăți depinde de legile și
obiceiurile acesteia. Legile sunt adoptate de autorități și diferă în funcție de
conjunctură, de țară etc.
Pentru Mill, ca și pentru Ricardo, există trei categorii de participanți la
procesul de producție și de repartiție: muncitorul, capitalistul și proprietarul de
pământ. Veniturile care recompensează aportul acestor trei factori la crearea
bogăției sunt:
 salariul pentru muncitor;
 profitul pentru capitalist;
 renta pentru proprietarul de pământ.
Fiecare dintre acești trei participanți au dreptul la o parte din produsul
creat. Restul societății care nu face parte din niciuna din aceste trei categorii
supraviețuiește, fiind sprijiniți financiar de toate cele trei categorii la un loc.
În analiza lui Jean Baptiste Say asupra repartiției, apărea
întreprinzătorul, cel care primea drept recompensă în urma procesului de
repartiție profitul. În analiza lui John Stuart Mill, apare din nou un personaj la
fel de misterios. Deși se vorbește de influența profundă a lui Ricardo asupra
operei lui Mill, Cartea a II-a din Principiile economiei politice pare scrisă sub
influența lui Jean Baptiste Say.
67
Analizând variațiile asupra clasificării factorilor de producție (întocmai

ca și Say), există situații când este necesară prezența a doar doi factori de
producție: munca și capitalul. Pot fi situații când cei doi factori aparțin
aceleiași persoane sau când piața se extinde, distincția se face între capitalist
sau angajatorul de muncă și muncitor. Nu știm care a fost intenția autorului,
însă știm că principalele sarcini ale angajatorului de muncă, ne spune autorul,
sunt acelea de conducere, îndrumare și supraveghere.
În ceea ce privește salariul, J.S. Mill, consideră că acesta se formează și
depinde de raportul dintre cererea și oferta de muncă sau, altfel spus, de
raportul dintre populație și capital. Pentru J.S. Mill, populația, în acest caz,
reprezintă acea fracțiune din populația totală care își închiriază forța de muncă,
iar capitalul reprezintă valoarea acelei părți care este folosit pentru plata
salariilor. La baza teoriei fondului de salarii elaborată de John Stuart Mill stau
cercetările asupra problematicii respective întreprinse de Adam Smith, David
Ricardo, James Mill etc.
Deși, recunoaște că principala autoritate de reglementare a salariilor
este concurența, conform teoriei lui Mill, fondurile disponibile plății salariilor
sunt fixe. Mai mult, el crede că cea mai simplă cale de a menține salariile la un
nivel optim este stabilirea acestora prin lege. De aceea, pentru a putea opera o
creștere a salariilor, singura modalitate este fie reducerea numărului de
muncitori (salariați), fie majorarea fondului de salarii. Pentru Mill, salariul este
parte a costului de producție care se recuperează prin preț.
Profitul este pentru capitalist prețul abstinenței. Acest câștig al
capitalistului reprezintă o recompensă pentru faptul că se abține de a consuma
capitalul în folosul său propriu. Profitul brut trebuie să fie suficient pentru a
putea recompensa abstinența în ceea ce privește consumul capitalului, riscul
asumat de capitalist și munca sau aptitudinile necesare unei optime coordonări
și gestionări a procesului de producție.
Pentru J.S. Mill, natura și originea profitului nu rezidă în schimb, ci în
puterea productivă a muncii. Profitul brut al unei țări depinde, de asemenea, de
productivitatea muncii, indiferent dacă există sau nu schimburi comerciale.
Dacă într-o societate, productivitatea muncitorilor va fi mai mare cu 20% decât
costul muncii, evident, profitul brut al țării, spune autorul, va fi 20%. În acest
fel, J.S. Mill subliniază importanța corelației dintre dinamica productivității
muncii și a salarizării muncii, unul dintre cei mai importanți indicatori care
redă gradul de competitivitate a unei economii naționale.
Capitolul I din Cartea a III-a a Principiilor debutează cu teoria valorii.
Pentru John Stuart Mill, valoarea ocupă un loc esențial în cadrul economiei
politice, confundându-se adesea cu știința în sine. Noțiunea de valoare este
strâns legată de distribuția bogăției și mai puțin de cea a producției de bogăție.
A confunda valoarea cu schimbul reprezintă pentru autor o gravă eroare de
logică economică. Schimbul nu este esențial distribuției produsului acumulat,
el reprezintă doar o mică parte din instrumentul care pune în mișcare procesul
de distribuție.
68
Prin acest mod de abordare a valorii, John Stuart Mill respinge

categoric teoria valorii formulată de către David Ricardo și, în special, teoria
valorii muncă. De asemenea, consideră teoria valorii elaborată de către Adam
Smith plină de ambiguități. Consideră că economia politică nu se poate ocupa
de estimarea comparativă a utilității bunurilor. Utilitatea unui bun reprezintă
doar capacitatea acestuia de a satisface o dorință. Utilitatea unui diamant este
mare dacă servește unui scop, altfel nu are nicio valoare. Valoarea de schimb a
unui bun, spune Mill, poate fi deseori sub valoarea sa de utilizare. Contradicția
intervine atunci când valoarea de schimb se află peste valoarea de utilizare.
Mai mult, valoarea de schimb nu poate fi sinonimă cu prețul. Pentru autorul
Principiilor, prețul unui bun reprezintă valoarea sa în bani, iar valoarea de
schimb a unui bun reprezintă puterea generală de cumpărare57.
Orice marfă sau bun pentru a avea o valoare de schimb trebuie să
îndeplinească două condiții: să poată satisface o nevoie și să existe unele
dificultăți în producerea acesteia, deoarece un bun care se oferă în mod gratuit
nu va avea niciodată o valoare de schimb. Dificultatea de producere a unui bun
poate fi diferită, deseori aceasta poate fi consecința unei limitări absolute a
ofertei pe piață. Alteori, dificultatea producerii bunurilor rezidă în structura
forței de muncă și a capitalului sau a costului de producție, dacă o majorare a
producției nu poate fi obținută cu o sumă fixă de capital și muncă.
Pe piața bunurilor și a serviciilor, un raport egal între cerere și ofertă
determină echilibrul dintre cantitatea cerută și cantitatea oferită. În cazul unui
raport inegal, concurența existentă pe piață îl readuce la echilibru.
Dinamicitatea fenomenului atrage după sine o ajustare a valorii.
Când cererea pentru un bun crește, crește și valoarea acelui bun. La fel,
când cererea pentru un bun scade, valoarea bunului este diminuată și ea. Altfel
spus, din perspectiva ofertei, când oferta unui bun scade, crește valoarea
bunului, iar când oferta pentru un anumit bun crește, scade valoarea sa.
Cu aserțiunea ca “valoarea în orice moment este rezultatul cererii și al
ofertei”58, putem spune că Mill identifică valoarea unui bun cu prețul său, știut
fiind că prețul este dat de interacțiunea cererii și a ofertei pe piața bunurilor.
Aducând în discuție, pe lângă cerere și ofertă, costul de producție, în
capitolul III din Cartea a III-a, autorul consideră că valoarea bunurilor trebuie
să fie suficientă ca să acopere atât costul de producție, cât și profitul necesar
sau obișnuit ca proprietarii factorilor de producție să rămână pe piață. J.S. Mill
consideră că profitul obișnuit împreună cu costul de producție formează prețul
necesar sau valoarea tuturor bunurilor produse atât cu muncă, cât și cu capital.
Valoarea gravitează în jurul costului de producție atunci când fluctuațiile sale
57
London, 1848 disponibil la http://www.econlib.org/library/Mill/mlP30.html#Bk.III,Ch.I
58
London, 1848 disponibil la http://www.econlib.org/library/Mill/mlP32.html#Bk.III,Ch.III
69
nu sunt determinate de cerere și de ofertă, ci sunt supuse unor forțe superioare

(de exemplu creșterea sau diminuarea taxelor sau accizelor).
J.S. Mill concluzionează faptul că cererea și oferta tind mereu spre
echilibru, dar un echilibru stabil este atins când pe piață, bunurile se schimbă
reciproc în funcție de costul de producție, altfel spus bunurile sunt la valoarea
lor naturală59.
Una dintre cele mai valoroase contribuții ale lui John Stuart Mill la
dezvoltarea gândirii economice o reprezintă, de departe, Teoria comerțului
internațional.
În strânsă legătură cu teoria valorii și sprijinindu-se pe teoria costurilor
comparative elaborată de David Ricardo, J.S.Mill apreciază că fiecare țară
obține avantaje de pe urma schimburilor internaționale în funcție de termenii
schimbului. Țara cea mai avantajată va fi cea ca obține cel mai mult și va oferi
cel mai puțin.
Conform teoriei valorilor internaționale, care nu reprezintă decât o
extindere a legii generale a valorilor, susține autorul, exportul unei țări este
egal cu importul său. Produsele se schimbă între țări, având la bază principiul
echivalenței, deoarece totalitatea exporturilor egalează totalitatea importurilor.
Deși în elaborarea propriei sale teorii se bazează pe teoria ricardiană,
J.S. Mill respinge faptul că fiecare țară deține un avantaj relativ. Pentru el,
avantajul fiecărei țări este dat de raportul de schimb, enunțat mai sus, lucru
care îl apropie de gândirea lui Jean Baptiste Say. În cadrul relațiilor comerciale,
bunurile se schimbă pe bunuri în sensul că o țară își plătește exporturile prin
bunurile importate. La baza raționamentului autorului stă jocul dinamic al
cererii și al ofertei. Anglia exemplifică J.S.Mill ar putea importa porumb din
Polonia și să plătească prin exportul de pânză, deși Anglia ar putea produce, ea
însăși, ambele mărfuri la un cost inferior Poloniei. De asemenea, Anglia ar
putea exporta bumbac în Portugalia în schimbul vinului, deși Portugalia poate
produce ambele mărfuri cu o cantitate mai mică de muncă și capital decât
Anglia.
Comerțul între diferite țări nu trebuie văzut doar ca o sursă de bogăție
națională. Comerțul, văzut din perspectiva lui J.S. Mill, reprezintă în primul
rând un mijloc de optimizare a producției, de ieftinire a bunurilor finale, iar cei
care beneficiază de acest lucru sunt consumatorii. Mai mult, dacă diminuarea
prețurilor operează și la nivelul bunurilor intermediare sau a anumitor bunuri
care intră în costul muncii, rata profitului se majorează.
Valorile tuturor bunurilor produse în aceeași țară depind de costul de
producție, dar valoarea unui bun care este importat nu mai depinde de costul de
producție, ci prețul lui de achiziție.
Din confruntarea cererii și a ofertei, care pentru autor reprezintă doar o
cerere reciprocă, se naște raportul de schimb. Un raport de schimb favorabil
unei țări rezidă într-o cerere intensă pentru propriile sale mărfuri și o cerere
mică pentru importuri.
59
ibidem
70
În elaborarea teoriei sale, Mill exprimă conceptul de elasticitate a

cererii. Conform relației dintre cerere și preț, exporturile pot fi de trei tipuri:
1. acel tip de export în care cererea crește mai repede decât scăderea prețului,
cererea fiind în acest caz elastică în care coeficientul de elasticitate este mai
mare ca 1;
2. exporturi în care dinamica cererii este egală cu dinamica prețului, fiind vorba
în acest caz de cererea cu elasticitate unitară, coeficientul de elasticitate fiind
egal cu 1;
3. exporturi în care cererea pentru un bun crește într-o proporție mai mică decât
prețul bunului respectiv, cererea fiind în acest caz inelastică, iar coeficientul de
elasticitate este mai mic ca 1.
Legea pe care Mill o consideră singura valabilă în cadrul comerțului
internațional este aceea conform căreia valorile la care o țară își schimbă
produsele cu o altă țară depind de două lucruri esențiale:
a. în primul rând de extensibilitatea cererii străinătății pentru bunurile sale și a
cererii interne pentru bunurile străinătății;
b. în al doilea rând depinde de mărimea capitalului care poate fi economisit și
orientat spre consumul propriu.
Dacă exporturile depășesc importurile, spune J.S. Mill, cu atât mai mică
este fracțiunea din capital care se poate economisi în comparație cu capitalul
economisit de străini.
Deși este evident că țările care obțin cele mai mari avantaje sunt cele
care își dezvoltă și diversifică exporturile și, în același timp, cererea lor pentru
bunuri de import fiind una slabă, în realitate, însă, spune J. S. Mill, țările cele
mai bogate câștigă cel mai puțin de pe urma comerțului internațional, deoarece
cererea lor pentru produsele de bază este mai mare, deci importă mai mult,
modificând raporturile de schimb spre propriul dezavantaj. Aici Mill nu se
referă la câștigul global, care fără dubii este mai mare decât al țărilor sărace, ci
la câștigul pe care țara îl obține la nivel de marfă tranzacționată.
71
Sarcina de lucru 2
Cum explicați faptul că în viziunea fiziocratilor agricultura este singura
ramură productivă ?
Specificați importanța teoriei valorii în dezvoltarea gândirii economice.
socială
Rezumat
Libertatea de acțiune, inițiativa privată, precum și credința în existența
unei ordini naturale date de Dumnezeu, au stat la baza unui gândiri economice
apărută în jurului anului 1750, în Franța, și anume fiziocrația (gr. guvernarea
naturii).
Fiziocrații au fost ultimii gânditori care au limitat economia la un singur
sector și la un singur factor de producție și, de asemenea, tot ultimii care au
subordonat viața economică unei paradigme religioase (ordinea naturală dată
de Dumnezeu).
72
Pentru clasici ordinea naturală reprezintă principalul instrument de

luptă împotriva reglementărilor și intervenției statului în economie, altfel spus
împotriva sistemului mercantilist.
Cele trei mai opere pe care școala clasică se sprijină sunt Avuția
națiunilor. Cercetare asupra naturii și cauzelor ei (1776) scrisă de Adam
Smith, Principiile economiei politice și ale impunerii (1817) scrisă de David
Ricardo și Principiile de economie politică (1848) a lui John Stuart Mill.
Clasicismul acoperă aproape un secol de reflecții economice, de la sfârșitul
secolului al XVIII-lea până la sfârșitul secolului al XIX-lea (1870), ideea
dominantă a școlii fiind aceea că piața funcționează cel mai bine dacă este
lăsată liberă, fără intervenția statului în mecanismul său.
Lipsa prezenței statului din economie, face ca spiritul întreprinzător să
se manifeste liber și în cadrul schimburilor comerciale, „mâna invizibilă”
ghidând pe fiecare individ spre cele mai avantajoase schimburi, astfel încât
bogăția națiunii va spori rapid.
Adam Smith este primul economist care a expus
într-o manieră personală ideile centrale și forțele care guvernează o economie
de piață liberă.
Teoria malthusiană asupra populației, devine parte integrantă a
economiei clasice mult mai târziu atunci când a fost folosită drept punct de
plecare în teoria salariilor de subzistență.
Una din contribuțiile majore ale lui David Ricardo la teoria valorii este
aceea că a sesizat faptul că valoarea unei mărfi este dată nu numai de munca
necesară producerii acesteia, ci și de munca încorporată în producerea
uneltelor fără de care acea muncă nu putea fi înfăptuită.
Prin întreaga sa operă, Jean Baptiste Say demonstrează că ordinea
naturală este pilonul comportamentului economic, imprimându-i acestuia un
caracter previzibil și universal
Una dintre cele mai valoroase contribuții ale lui John Stuart Mill la
dezvoltarea gândirii economice o reprezintă, Teoria comerțului internațional.
T
Test de autoevaluare
1. Principiul ordinii naturale exprimă:
a. esența doctrinei mercantiliste;
b. esența doctrinei fiziocrate;
c. elementul de bază a gândirii din Grecia Antică;
d. pilonul doctrinei keynesiste;
2. Ordinea naturală și legile naturale sunt pilonii doctrinei ....... și sunt de origine.........
a. fiziocrate, divină;
b. fiziocrate, socială;
c. mercantiliste, divină;
d. keynesiste, socială.
3. Fundamentele pe care se sprijină liberalismul sunt:
a. concurența pură și perfectă;
73
b. distribuția egală a veniturilor la nivelul societății;

c. proprietatea privată;
d. planificarea economiei.
4. Conform opiniei lui E.B.de Condillac:
a. agricultura este singura ramură productivă;
b. agricultura nu este singura ramură productivă;
c. un bun are valoare atunci când este util;
d. prețul bunului reflectă valoarea și nu invers.
5. Binele general și prosperitatea unei economii se realizează
a. cand indivizii isi urmăresc propriul interes;
b. când proprietarii factorilor de productie obțin plusvaloare;
c. când există diviziunea muncii;
d. când cresc salariile, renta și profitul.
6. Avantajul absolut pentru o țară își are izvorul în:
a. diferenta dintre pretul de vanzare mai mare si pretul de import mai mic;
b. libertatea comerțului;
c. diferenta dintre costul de productie national mai mare si pretul de import
mai mic;
d. principiul mâinii invizibile.
7. Valoarea unei mărfi definită de Malthus ca fiind acea valoare la care nu se mai
poate adăuga nimic, reprezintă în viziunea sa:
a. valoarea de întrebuințare;
b. utilitatea;
c. valoarea intrinsecă;
d. puterea de cumpărare.
8. Valoarea unui bun, spune D. Ricardo, este dată:
a. de munca necesară pentru producerea bunului;
b. de nevoia pe care o satsiface acel bun;
c. de munca depusă pentru producerea altor bunuri intermediare necesare
producerii bunului final;
d. satisfacția obținută în urma folosirii bunului respectiv.
9. În opera lui Ricardo, pretul natural al muncii reprezintă:
a. salariul;
b. acel pret care acoperă toate cele necesare supravieturii posesorului
factorului muncă;
c. acel preț care se formează pe piața muncii;
d. prețul bunurilor din agricultură.
10. Sursa valorii unui bun în opera lui J.B.Say o reprezintă:
a. munca încorporată în bunul respectiv;
b. capacitatea bunului de a fi util;
c. capacitatea bunului de a satisface o nevoie;
d. munca încorporată în bunurile intermediare.
11. Produsele se plătesc prin produse este esența:
a. legii Debușeelor a lui J.B. Say;
b. mâinii invizibile a lui Adam Smith;
c. tabloului economic a lui François Quesnay;
d. doctrinei keynesiste.
12. Utilitatea încorporată reprezintă în viziunea lui J.S. Mill:
74
a. orice activitate
b. o activitate care nu adaugă proprietate nici unui obiect;
c. o activitată prestată și neremunerată.
d. o activitate ce înlesnește transferul de utilitate către consumatori;
13. Mărimea profitului depinde, în opinia lui J.S.Mill:

a. nivelul productivității capitalului;
b. nivelul profitului brut;
c. nivelul productivității în ramurile industriale;
d. nivelul productivității muncii;
Răspunsuri întrebările din testul de autoevaluare:
1-b; 2-a; 3-a,c; 4-a,c,d; 5-a; 6-c; 7-c; 8-a,c; 9-b; 10-b,c; 11-a; 12-b,d; 13-d;
București,
75
3. MARXISMUL
Marxismul 76
Rezumat 89
Teste de autoevaluare 90

autoevaluare 90

să se spoată explica sistemul de gândire marxist, analiza filosofică și
socio-economică
să se poată explica teoria plusvalorii
KARL HEINRICH MARX (1818–1883)
“Marx este economistul care trăiește și este relevant și

astăzi, așa cum niciun scriitor nu a fost considerat vreodată.
Marx a fost restabilit, revizuit, renegat și înmormântat de mii de
ori, dar el refuză a se exila de istoria gândirii economice.”60
Karl Marx s-a născut în anul 1818, la Trier, Germania într-o familie de
evrei. La vârsta de 17 ani, începe să studieze dreptul, dar curând este atras de
cadrul intelectual al filosofului german F. Hegel (1770-1831). Filosofia
hegeliană a devenit un pilon important pe care Marx și-a bazat întregul său
sistem de gândire. Opiniile sale mult prea radicale pentru acel timp îi atrag
expulzarea din Germania. Marx se stabilește în Franța și începe să studieze
gândirea socialistă franceză (Jean-Jacques Rousseau, Henri de Saint-Simon și
Charles Fourier) și economia politică clasică. Expulzat și din Franța, se mută la
Londra, unde își petrece ultimii ani din viață și continuă studiul economiei
politice. Recunoscut ca un cititor vorace, cea mai mare parte a timpului, în
60
76
Londra, și-o petrece în sălile de lectură de la British Museum. Este perioada în

care începe să redacteze cea mai importantă operă a sa Das Kapital (Capitalul
– Critica economiei politice).
Capitalul sau Critica economiei politice nu este altceva decât, așa cum
evidențiază și titlul, o critică a relațiilor sociale existente și a economiei politice
burgheze. Capitalul este precedat însă de alte lucrări scrise pe aceeași temă,
cum ar fi: Manuscrise economico-filosofice (1844), Muncă salariată și Capital
(1849), Manifestul Partidului Comunist (1848), Contribuții la critica
economiei politice (1859).
Primul volum al Capitalului apare în septembrie 1867, urmând ca
volumele doi și trei să apară după moartea lui Marx în 1885, respectiv în 1894,
pregătite pentru tipar de către prietenul său Friedrich Engels. Volumul I al
Capitalului este dedicat analizei mărfii, volumul al II-lea tratează procesul de
circulație a capitalului și formele acestuia, iar ultimul capitol este dedicat
istoriei teoriilor economice.
Economia lui Marx este influențată puternic de scrierile lui Ricardo,
autorul Capitalului însușindu-și elementele esențiale ale teoriei ricardiene, în
special în ceea ce privește teoria valorii muncă. „Dacă vrem să-i înțelegem cu
adevărat economia, trebuie să începem prin a recunoaște că Marx, ca
teoretician a fost elevul lui Ricardo. [...] de la el a învățat arta de a teoretiza.”
61
.
Considerat de unii exegeți – creatorul socialismului științific, de alți
exegeți drept filosof existențialist, pe Marx economistul îl găsim în rândul
clasicilor datorită faptului că a continuat, în cea mai originală manieră proprie,
teoria valorii. Deși, în cea mai mare parte a scrierilor sale economice, face o
critică a gândirii economice clasice, punând sub semnul întrebării atât
instrumentarul analitic folosit de clasici, cât și concluziile la care acești scriitori
au ajuns, baza pe care edificiul marxist se clădește este moștenită de la înșiși
gânditorii clasici.
Întreaga operă a lui Karl Marx, recunoscut ca un economist, sociolog,
filosof strălucit, precum și ca profet, a inspirat multe generații de gânditori nu
numai în domeniul economiei, dovadă fiind faptul că în numele ideologiei sale
sistemul economic în unele societăți a fost radical transformat. Una dintre cele
mai frecvente greșeli este aceea de a-l asocia pe Marx cu sistemul comunist de
tip bolșevic instaurat în unele țări ce a durat timp de aproape cinci decenii.
Pentru a-l înțelege pe Marx, pentru a descoperi adevărata dimensiune științifică
și istorică a operei sale, trebuie să delimităm ideile autorului Capitalului de
ideile marxist- leniniste. Cert este că pe Marx nu-l putem învinovăți de acel
sistem comunist impus prin forță de Lenin și Stalin.
De asemenea, economiști de mare valoare, printre care Joseph Alois
Schumpeter, îl consideră pe Marx ca fiind un om cu o cultură vastă, cu o
educație economică completă, un geniu și, nu în cele din urmă, un profet care
61
Schumpeter Joseph A., Zece mari economiști De la Marx la Keynes, Editura Publică, 2010, p.96
77
se străduiește cu argumente să demonstreze că în cadrul luptei de clasă,

capitalismul se va autodistruge, iar instaurarea socialismului este necesară.
În lucrarea The Theory of Capitalist Development, Paul M. Sweezy
consideră că economia marxistă este economia capitalismului și că economia
capitalismului este economia socialismului, în sensul că Marx dezvăluie,
folosind propriile metode, adevăratele forțe care stau la baza funcționării
piețelor, în timp ce analiza economiei clasice ne relevă modul de organizare și
funcționare a unei economii socialiste62.
Obiectivul lui Marx a fost acela de a descoperi legile care pun în
mișcare un sistem economic precum capitalismul, denunțând faptul că toți
marii economiști clasici, dinaintea sa, nu s-au aplecat câtuși de puțin asupra
proceselor dinamice, ci și-au concentrat analizele doar pe echilibrul static al
economiei.
În toată analiza lui Marx regăsim aceleași probleme de natură
economică spre care s-au aplecat Smith, Ricardo, Say, Malthus, Mill etc.,
numai că maniera marxistă este diferită, abordarea este mult mai profundă și
detaliată. În plus, la Marx, regăsim pentru prima dată în istoria economică, o
teorie a claselor sociale. Teoria claselor sociale a fost pentru prima dată
enunțată de Karl Marx și Friedrich Engels în Manifestul Partidului Comunist,
publicat în februarie 1848.
În primul capitol al Manifestului, intitulat “Burghezi și proletari”,
autorii afirmă că “istoria tuturor societăților de până astăzi este istoria
luptelor de clasă”63.
Clasa burghezilor o descrie Marx ca fiind clasa capitaliștilor, a
proprietarilor factorilor de producție care exploatează muncitorii. Iar
proletariatul, clasa celor care nu dețin în proprietate mijloace de producție, dar
sunt obligați pentru a supraviețui să-și vândă forța de munca. Natura relației
dintre aceste două clase nu poate fi decât una conflictuală.
Mesajul care răzbate din întreaga operă a lui Marx este acela că un
sistem economic precum capitalismul conține forța propriei sale distrugeri, iar
odată cu dispariția acestuia, care este inevitabilă, va apărea un nou set de relații
sociale în care proprietatea mijloacelor de producție va fi în mâinile
muncitorilor, exploatați în capitalism de către clasa burgheziei.
Sistemul de gândire a lui Marx este o mixtură între analiza filosofică,
sociologică și economică, iar pentru a-i desluși măreția nu trebuie să extragem
analiza economică din complexitatea sistemului său. Baza edificiului marxist
este materialismul dialectic și istoric, de aceea la autorul Capitalului vom vedea
că legile economice nu sunt legi naturale, ele sunt legi istorice, făurite de
oameni într-o lume materială.
În opera sa fundamentală Capitalul – Critica economiei politice, Marx
își propune să înțeleagă și să demonstreze, cu argumente, natura contradictorie
62
63
K. Marx, F. Engels, Manifestul Partidului Comunist, Editura Politică, 1962, p. 17
78
a sistemului capitalist. Uitându-ne în negura vremurilor, în istorie au existat și

alte forme de organizare socială, fapt ce-l determină pe Marx să susțină că vor
exista și altele, caracterizate în primul rând de dispariția sistemului capitalist.
TEORIA VALORII
În primul capitol din Capitalul, Marx își începe studierea naturii
sistemului capitalist, analizând mai întâi marfa și implicit teoria valorii.
„Avuția societăților în care domnește modul de producție capitalist apare ca o
uriașă îngrămădire de mărfuri, iar fiecare marfă în parte — ca formă
elementară a acestei avuții.”64.
Marfa este o realitate materială care are proprietatea de a satisface o
trebuință, o nevoie, cu alte cuvine trebuie să fie utilă individului care o deține.
Tocmai această utilitate face din marfă o valoare de întrebuințare care, în
același timp, este și purtătoare materială a valorii de schimb. Pentru Marx
totalitatea valorilor de întrebuințare reprezintă conținutul material al avuției.
Observăm, că Marx, la fel ca Ricardo și Smith, face distincție între
utilitate și valoare de întrebuințare.
În ceea ce privește valoarea de schimb, aceasta reprezintă raportul (care
variază în funcție de timp și spațiu) la care valori de întrebuințare diferite se
schimbă între ele. Dar faptul că proporția în care valorile de întrebuințare
variază în funcție de timp și spațiu, ridică pentru Marx următoarele semne de
întrebare: este valoarea de schimb ceva relativ sau valoarea de schimb este
intrinsecă mărfii?
Pentru a elucida misterul, Marx ne dă un exemplu simplu cu două
bunuri: grâu și fier. Dacă schimbul are loc între o anumită cantitate de grâu și o
anumită cantitate de fier, înseamnă că mai există un element comun de aceeași
mărime, dar care nu este nici grâu, nici fier. Ce au în comun cele două bunuri,
grâul și fierul? Ambele sunt produse ale muncii. Deci munca este elementul
comun care ne dă adevărata măsură a valorii, iar valoarea timpului de muncă
necesar pentru a produce mărfuri guvernează prețurile relative ale acestora.
Munca este substanța creatoare de valoare. Dar când afirmă acest lucru, Marx
se referă la timpul de muncă socialmente necesar pentru a produce o valoare.
Dacă valoarea ar fi determinată doar de timpul de muncă necesar pentru
producerea ei, atunci ar rezulta că un muncitor puțin priceput ar crea marfă de
o valoare mai mare, pe măsura timpului cheltuit la producerea acesteia, ca
urmare a neîndemânării sale. Timpul de muncă socialmente necesar este acel
timp de muncă necesar pentru a produce o marfă (valoare), „în condițiile de
producție existente, normale din punct de vedere social, și cu gradul social
mediu de îndemânare și intensitate a muncii”65.
Timpul de muncă necesar nu este fix, acesta variază în funcție de
nivelul de dezvoltare socio-economică.
64
Marx Karl, Capitalul, Vol.I, disponibil la https://www.marxists.org/romana/m-e/1867/capitalul-
vol1/c01.htm#rn[1]
65
Ibidem
79
Concluzionând, Marx afirmă că “numai cantitatea de muncă

socialmente necesară sau timpul de muncă socialmente necesar pentru
producerea unei valori de întrebuințare determină mărimea valorii ei”66.
Orice marfă care este utilă unui individ, evident, are valoare de
întrebuințare. Dar Marx spune că nu orice marfă care are valoare de
întrebuințare are și valoare. Când se întâmplă acest lucru? Atunci când valoarea
de întrebuințare nu este un produs al muncii și aici se referă Marx la bunurile
libere. De asemenea, individul poate crea o valoare de întrebuințare ca rezultat
al muncii, dar care nu este în același timp și o marfă. Pentru a deveni marfă,
omul trebuie să creeze o valoare de întrebuințare socială, adică o valoare de
întrebuințare și pentru alții, transmisă acestora prin intermediul schimbului. O
altă situație la care se face referire Marx este faptul că un bun, chiar dacă este
produs al muncii omenești, ca să creeze valoare trebuie să fie util.
Diviziunea socială a muncii reprezintă, în opinie marxistă, condiția
esențială a apariției și dezvoltării producției de mărfuri. Nu apariția producției
de mărfuri a stat la baza existenței diviziunii muncii. În cazul triburilor indiene,
spune Marx, există o diviziune a muncii fără ca produsele să devină mărfuri.
Ajuns în acest punct al analizei, problemele nu dispar. Odată ce facem
abstracție de valoarea de întrebuințare a unei mărfi, dispare și forma concretă a
muncii depusă pentru producerea acelei mărfi, în sensul că nimeni nu se mai
gândește că un bun este produsul muncii cuiva. Raționând astfel, toate
mărfurile sunt reduse la munca omenească abstractă.
Pentru prima dată, în istoria gândirii economice, munca este analizată
din dublă perspectivă: muncă concretă și muncă abstractă. Iar lucrul acesta îl
face Marx.
“Orice muncă este, pe de o parte, cheltuire de forţă de muncă
omenească în sens fiziologic, şi în această calitate a ei de muncă omenească
identică sau abstractă, ea creează valoarea mărfurilor. Orice muncă este, pe
de altă parte, cheltuire de forţă de muncă omenească într-o formă specială,
îndreptată spre un scop anumit, şi în această calitate a ei de muncă utilă
concretă, ea produce valori de întrebuinţare”67.
La o primă vedere, marfa reprezintă un lucru banal, spune Marx. “În
valoarea sa de întrebuințare, noi nu percepem nimic misterios. O pânză din
care se confecționează o haină este, în final, tot o pânză, un element palpabil.
Dar odată ce haina este privită ca o marfă, aceasta devine un lucru care poate
și totodată nu poate fi perceput prin simțuri”68.
Munca concretă este acel consum de muncă omenească realizat cu un
anume scop, de a satisface o anumită trebuință și, evident, de a crea o valoare
de întrebuințare. Munca concretă este diferită de la lucrător la lucrător, precum
sunt și rezultatele fiecăruia dintre ei. Munca fermierului este diferită de munca
66
Ibidem
67
vol1/c01.htm#2
68
Ibidem
80
țesătorului sau a brutarului. Haina pe care o face țesătorul are o cu totul altă
utilitate decât pâinea care o face brutarul. Dacă munca concretă nu ar fi
diferită, la fel s-ar întâmpla și cu valorile de întrebuințare create, iar într-o
asemenea situație nu s-ar mai justifica existența schimbului, deoarece nimeni
nu ar mai schimba o haină pe altă haină identică.
Munca abstractă este pentru Marx un adevăr fiziologic și reprezintă
acel “consum de creier, mușchi, nervi, de organe de simț omenești”69. Munca
abstractă este aceeași, indiferent de valoarea de întrebuințare creată. Munca
abstractă a fermierului, munca abstractă a țesătorului sau a brutarului presupun
deopotrivă consum de efort fizic și intelectual. Diferențele nu trebuie văzute
sub aspect calitativ ci, exclusiv, sub raport cantitativ.
FUNCȚIILE BANILOR ȘI METAMORFOZA MĂRFURILOR
Orice marfă, în cadrul producției de mărfuri și al schimbului are valoare
de întrebuințare și valoare, iar forma generală de exprimare a valorii unei mărfi
este cea bănească. Banii nu au preț, nu reprezintă o formă relativă a valorii
celorlalte bunuri, deoarece ei nu sunt raportați la ei înșiși.
Banii îndeplinesc două funcții: de măsură a valorii și de etalon al
prețurilor.
Prin funcția de măsură a valorii, banii intermediază transformarea
valorilor mărfurilor în prețuri, în cantități de aur imaginare care pot fi măsurate
doar prin intermediul celeilalte funcții a banilor, cea de etalon al prețurilor.
Pentru ca banii să îndeplinească funcția de etalon al prețurilor este
necesar ca o anumită cantitate de aur să fie fixată ca măsură.
Prețul este expresia mărimii valorii unei mărfi, a muncii încorporate în
ea. De preț, în accepțiunea cunoscută, se poate vorbi doar în condițiile
înstrăinării mărfurilor în schimbul banilor. Observăm astfel că, în cadrul
schimbului, banii sunt principalul factor care pune în funcțiune procesul de
circulație a mărfurilor.
Întregul proces de schimbare a mărfurilor suferă două metamorfoze
care se opun una alteia, dar se completează reciproc. În prima fază a procesului
are loc transformarea mărfii în bani (vânzarea), iar a doua fază a procesului
implică transformarea banilor în marfă (cumpărarea).
Marfă – Bani – Marfă
M-B-M
Prima metamorfoză a procesului (M-B), transformarea mărfii în bani
sau transmiterea valorii de la marfă către bani, nu poate avea loc decât cu o
singură condiție, și anume marfa să fie valoare de întrebuințare. Deși marfa
iubește banii, așa cum afirmă Marx, banii nu sunt în posesia proprietarului
mărfii, ci în posesia altcuiva. Dacă marfa nu este valoare de întrebuințare, nu
prezintă o utilitate pentru un alt agent economic, schimbul nu ar putea avea loc,
marfa nu ar putea fi transformată în bani, deoarece o marfă nefolositoare nu ar
interesa pe nimeni. Posesorul banilor va consimți schimbul numai dacă
valoarea primită va fi egală cu valoarea cedată sau dacă prețul reflectă corect
69
Ibidem
81
valoarea mărfii. Pentru Marx, prețul reflectă cantitatea de muncă socialmente

necesară încorporată în marfă. Vânzarea mărfii din cadrul primei faze a
metamorfozei mărfurilor este, în același timp, și cumpărarea ei.
Etapa a doua a metamorfozei (B-M) - cumpărarea - este în același timp
prima metamorfoză pentru o altă marfă. Prin vânzare, deținătorul mărfii va
primi în schimbul ei bani, necesari cumpărării altei mărfi ș.a.m.d. La fel ca și
mai sus, cumpărarea mărfii este în aceeași măsură și vânzarea ei. Altfel spus,
procesul de metamorfoză a mărfurilor nu se termină niciodată. Acest proces
continuu este întreținut de circulația banilor care face posibilă trecerea mărfii
din posesia vânzătorului în posesia cumpărătorului și trecerea banilor din
posesia cumpărătorului în posesia vânzătorului. Dar transformarea muncii în
marfă și apoi transformarea mărfii în bani are loc ca urmare a diviziunii
muncii.
TEORIA PLUSVALORII
Prin elaborarea și dezvoltarea teoriei plusvalorii, Marx își propune o
analiză atât din punct de vedere economic, cât și socio-istoric care să-i permită
plasarea modului de producție de capitalist în contextul său istoric și, totodată,
să demonstreze contradicțiile sistemului și dispariția sa inevitabilă. Într-o
scrisoare adresată lui F. Engels, Marx consideră teoria plusvalorii cea mai
importantă contribuție a sa din cadrul gândirii economice.
Importanța plusvalorii, analizată dintr-un alt punct de vedere, mult mai
general decât profitul, constă, ne explică Marx, în faptul că prin ea însăși se
explică existența claselor sociale și relației conflictuale dintre ele (clasa
conducătoare și clasa muncitoare sau burghezi și proletari).
Procesul de schimbare a mărfurilor în bani, M-B-M reprezintă formula
simplă de circulație a mărfurilor care reprezintă punctul de plecare a
capitalului.
Pe lângă formula simplă de circulație a mărfurilor, există o altă formulă
specifică și anume transformarea banilor în marfă (cumpărarea) și
retransformarea mărfii în bani (vânzarea). În cadrul acestui proces specific,
banii devin capital.
Bani – Marfă – Bani
B-M-B
Ca și formula simplă a circulației de mărfuri, acest din urmă proces, de
circulație a banilor, B-M-B, trece prin două faze care se opun una alteia, dar la
fel ca mai sus, se completează reciproc. În prima fază, banii sunt transformați
în marfă prin actul de cumpărare (B-M), iar în a doua fază, marfa se transformă
din nou în bani prin actul de vânzare (M-B).
Observăm că, în cadrul circulației mărfurilor, procesul în sine începe cu
vânzarea și se termină cu actul de cumpărare, iar în cadrul circulației banilor,
începe cu actul de cumpărare și se termină cu vânzarea.
Primul circuit M-B-M are drept scop final satisfacerea nevoilor prin
intermediul valorilor de întrebuințare, iar al doilea circuit B-M-B, care începe
cu banii și se termină, de asemenea, cu banii, are drept scop creșterea valorii.
82
Dacă în cazul primului circuit, nimeni nu ar fi interesat de o marfă fără

valoare de întrebuințare, la fel și în cazul circuitului banilor, nimeni nu ar fi
interesat să schimbe o valoare bănească pe aceeași valoare bănească. Extremele
acestui proces sunt banii și au aceeași formă economică, deci în formula B-M-
B, deosebirile nu sunt de natură calitativă (ca în cazul mărfurilor), ci sunt de
natură cantitativă.
A cumpăra cu 100 de u.m. o marfă A și a o revinde tot cu 100 de u.m.
este total lipsit de sens pentru orice agent economic. Dar dacă agentul
economic cumpără cu 100 de u.m. marfa A și o revinde cu 110 u.m., agentul
economic obține un surplus peste valoarea inițială. În acest caz formula
circulației banilor ar trebui rescrisă sub forma:
B-M-Bʼ
unde: Bʼ=B+B.
În cazul nostru, procesul circulației banilor îl putem rescrie: 100-Marfa
A-110, unde Bʼ=100+10.
Acest surplus peste valoarea inițială îl numește Marx plusvaloare.
Valoarea inițială din procesul circulației banilor, nu numai că este
conservată, ci își mărește valoarea, adaugă plusvaloare, ceea ce conduce la
înlesnirea transformării banilor în capital, iar posesorul banilor devine în acest
fel capitalist.
Odată definită plusvaloarea, misterul pe care Marx încearcă să-l
elucideze este acela de unde provine acest surplus peste valoarea inițială. La
prima vedere pare să vină din procesul de circulație a mărfurilor, lucru care nu
poate fi adevărat, deoarece schema simplificată a circulației mărfurilor
presupune echivalență, iar schimburile echivalente nu pot determina un surplus
față de valoarea inițială. Marfa, ne spune anterior Marx, are atât valoare de
întrebuințare, cât și valoare. Cum valoarea mărfii este determinată de cantitatea
de muncă socialmente necesară, este evident că aceasta nu poate fi sursa
plusvalorii. Chiar dacă schimbul nu presupune echivalență, plusvaloarea nu are
cum să apară, deoarece jocul dintre intermediarii schimbului de mărfuri ar fi un
joc cu sumă nulă, câștigul unuia reprezintând pierderea altuia. Este limpede că
în cadrul circulației de mărfuri nu se poate naște plusvaloare.
În ceea ce privește a doua schemă, cea a circulației banilor și
transformarea acestora în capital, întrebarea este: de unde provine capitalul?
„Capitalul, spune Marx, nu poate să provină din circulație şi, de asemenea, nu
poate să apară în afara circulației. El trebuie să provină din circulație şi
totodată să nu provină din ea”70.
Capitalistul care deține banii trebuie să cumpere mărfuri la valoarea lor
pe care le vinde tot la valoarea lor și, în același timp, la sfârșitul ciclului el
trebuie să obțină o valoare mai mare decât cea inițială.
70
vol1/c04.htm#2
83
Am afirmat anterior că valoarea mărfii nu poate crea plusvaloare. Deci,

nu ne rămâne decât să demonstrăm că sursa plusvalorii este valoarea de
întrebuințare a mărfii. Dar valoarea de întrebuințare a unei mărfi obișnuite nu
are această caracteristică de a crea o valoare mai mare decât propria-i valoare.
Astfel, izvorul plusvalorii trebuie căutat în valoarea de întrebuințare a unei
mărfi speciale. O astfel de marfă este doar cumpărată de capitalist, nu este și
vândută, este doar consumată, nu este și produsă de niciun capitalist.
Această marfă specială, pe care capitalistul are norocul de a o descoperi
în sfera circulației și care are proprietatea de a crea valoare mai mare decât
propria ei valoare este forța de muncă. Prin forță de muncă, Marx înțelege
totalitatea capacităților fizice și intelectuale pe care le posedă o persoană și le
folosește pentru a crea diverse valori de întrebuințare.
Pentru ca această marfă extraordinară să se găsească pe piață și să poată
fi cumpărată de capitalist, trebuie întrunite două condiții esențiale:
1. posesorul forței de muncă trebuie să dispună de capacitatea sa fizică și
intelectuală, pentru ca ceea ce el deține (forța de muncă) să poată deveni pe
piață o marfă;
2. posesorul forței de muncă nu poate vinde alte mărfuri în care este materializată
munca sa. Într-o asemenea situație, posesorul forței de muncă nu ar fi liber din
punct de vedere economic. El trebuie să ofere spre vânzare doar forța sa de
muncă.
Această relație care se formează între posesorul de bani și posesorul
forței de muncă nu este una naturală, ci este rezultatul multor transformări
economice care au avut loc în procesul evolutiv al istoriei. De îndată ce
tranzacția este încheiată, relația devine una conflictuală, fizionimia celor două
persoane (cel care vinde și cel care cumpără forța de muncă) se schimbă, spune
Marx, astfel încât „fostul posesor de bani pășește înainte în calitate de
capitalist, iar posesorul forței de muncă îl urmează în calitate de muncitor al
său; primul zâmbește semnificativ şi este foarte aferat; celălalt înaintează
timid, în silă, ca omul care și-a dus la târg propria sa piele şi care nu mai are
de așteptat altceva decât un singur lucru — ca această piele să-i fie
tăbăcită”71.
Forța de muncă devine pe piață o marfă dacă cele două condiții
enunțate anterior sunt îndeplinite. Chiar dacă ea are caracteristici speciale, și
această marfă, ca oricare altă marfă, are valoare. Valoarea forței de muncă își
găsește expresia în timpul de muncă necesar producerii și întreținerii ei. Forța
de muncă este un atribuit al omului, deci producerea acesteia presupune
existența, perpetuarea și întreținerea individului. Întreținerea sa ca individ
presupune, la rândul său, ca individul să-și câștige cele necesare traiului pentru
el și familia sa. Deci în cele din urmă, valoarea forței de muncă rezidă în
valoarea mijloacelor de subzistență ale muncitorului și familiei sale, deoarece
muncitorul știe că dacă marfa sa – forța de muncă – nu este vândută, nu îi este
71
vol1/c04.htm#2
84
de niciun folos (dacă nu muncește, nu poate supraviețui). Însuși Marx

recunoaște că “muncitorul piere dacă capitalul nu-i dă de lucru. Capitalul
piere dacă nu exploatează forța de muncă, şi pentru a o exploata trebuie s-o
cumpere” 72.
PROCESUL DE VALORIFICARE
Pentru Marx este importantă distincția dintre muncă și forța de muncă.
Marfa pe care muncitorul o vinde nu este munca, ci forța sa de muncă (vezi
definiția de mai sus). Această distincție de termeni este esențială, deoarece prin
ea însăși se explică relația de exploatare a muncitorului de către capitalist.
Pentru început, piața pe care se tranzacționează această marfă
extraordinară pare, spune Marx, un adevărat paradis în ceea ce privește
drepturile omului. Forța de muncă este cumpărată de către capitalist la un preț
care reflectă corect valoarea ei, preț care de altfel este stipulat în contract.
Odată angajat, muncitorul va trebuie să-și consume forța de muncă,
materializându-și, astfel, munca în valori de întrebuințare.
Aceste valori de întrebuințare nu sunt dorite de capitalist pentru ele
însele, ci pentru valoarea lor de schimb. Dar nu acest lucru este scopul lui final.
El dorește să obțină plusvaloare, adică o marfă cu o valoare mai mare care să
depășească valoarea tuturor factorilor de producție utilizați în procesul de
producție de către capitalist.
Întreg procesul de producție presupune folosirea a trei sau doi factori de
producție: munca, pământul și capitalul. Pentru a urmări raționamentul lui K.
Marx vom considera doar doi factori de producție: munca și capitalul. Și
munca și capitalul sunt esențiali, ca și factori de producție, pentru capitalist. În
timpul procesului de producție, acești doi factori se comportă diferit, unul
dintre ei adăugând valoare celuilalt.
Valorile mijloacelor de producție le vom regăsi asupra mărfurilor
produse și la a căror realizare au participat. Aceste valori pot fi transmise
treptat sau într-un singur ciclu de producție, în funcție de forma capitalului care
poate fi constant sau variabil. Din moment ce am afirmat că valoarea
mijloacelor de producție este transmisă asupra mărfurilor, este lesne de înțeles
că în cadrul acestui proces nu se creează și nici nu se pierde valoare.
Pentru a-și transforma banii în capital, posesorul lor, capitalistul, știe că
nu poate fără muncitori care tratează forța lor de muncă ca o marfă oarecare
atunci când o vinde proprietarului mijloacelor de producție. Capitalistul
cumpără această marfă și-l obligă pe vânzător să o consume în actul de
producere a diverselor valori de întrebuințare.
Munca pe care muncitorul o prestează are o calitate extraordinară, în
sensul că aceasta nu numai că adăugă o valoare nouă obiectului muncii, ci o
conservă și pe cea existentă inițial. Conservarea valorii existente și
transmiterea unei noi valori asupra produsului are loc în cadrul procesului de
72
Marx Karl, Muncă salariată și capital, disponibil la https://www.marxists.org/romana/m-e/1847/munca-
salariata/c03.htm
85
producție prin muncă productivă. Valoarea nou creată de muncitor are în

componență două elemente: valoarea forței de muncă și plusvaloarea.
Cel care asigură transmiterea valorii mijloacelor de producție către
produsele realizate, adică de la o valoare de întrebuințare către altă valoare de
întrebuințare nou creată, este muncitorul prin munca sa. Valoarea transmisă de
muncitor, prin munca sa, nu se realizează ca urmare a faptului că munca pe
care el o prestează are un caracter util, ci pentru că această muncă durează un
timp determinat. În felul acesta, muncitorul nu numai că va conserva și va
transmite valoarea mijloacelor de producție asupra produsului final, ci va
adăuga și o valoare nouă. Valoarea nou creată de muncitor este egală cu
valoarea forței sale de muncă. Această egalitate nu reprezintă și plusvaloare,
scopul final al capitalistului. De aceea, procesul de producție nu se oprește în
momentul când valoarea nou creată este egală cu valoarea forței de muncă,
deoarece capitalul nu poate spori decât prin creare de valoare.
Timpul de muncă al muncitorului este stipulat, ca și prețul, în contractul
încheiat în prealabil între el și capitalist.
Presupunem că timpul de muncă al unui muncitor este de 12 ore pe zi.
Dacă într-o zi de muncă, muncitorul creează o valoare nouă, dar care este egală
cu propria sa valoare, nu s-ar crea în acest fel nicio plusvaloare, iar capitalistul
nu ar mai avea nici un interes să cumpere forță de muncă. Dar dacă valoarea
forței de muncă a unui muncitor ar fi egală cu 4 ore de muncă din cele 12, iar
capitalistul îl poate determina pe muncitor să muncească în continuare încă 8
ore, timp în care muncitorul continuă să creeze valoare atunci diferența dintre
valoarea forței de muncă creată în cele 8 ore și valoarea forței de muncă creată
în primele 4 ore reprezintă plusvaloarea. Aici, Marx operează o distincție de
termeni în ceea ce privește timpul de muncă al unui muncitor într-o zi: timpul
de muncă necesar și timpul de supramuncă.
Timpul de muncă necesar reprezintă acea fracțiune din ziua de muncă
care este necesară atât muncitorului deoarece el (în primele 4 ore) își câștigă
mijloacele de subzistență pentru a-și menține nealterată forța de muncă, cât și
capitalistului.
Timpul de supramuncă se referă la cealaltă fracțiune a zilei de muncă (8
ore) în care muncitorul, deși creează valoare, aceasta este însușită în totalitate
și gratuit de către capitalist.
Aceasta, spune Marx, este esența modului de producție capitalist.
Însușirea gratuită de către capitalist a valorii forței de muncă creată de
muncitor în cele 8 ore nu înseamnă nicidecum furt. Dacă ne amintim, Marx a
plecat de la premisa că forța de muncă a muncitorului a fost cumpărată de
capitalist la adevărata ei valoare. Deci, muncitorii nu sunt furați, ci sunt
exploatați, teoria plusvalorii fiind în cele din urmă o teorie a exploatării.
p
Exploatarea se măsoară la Marx cu rata plusvalorii v, raportul dintre
plusvaloare (p) și capitalul variabil (v):
p timpul de supramuncă
=
v timpul de muncă necesar
86
Forța de muncă reprezintă pentru Marx capital variabil, deoarece

această marfă extraordinară, așa cum am spus anterior, nu numai că va
conserva și va transmite valoarea mijloacelor de producție asupra produsului
final, ci va adăuga și o valoare nouă.
PROCESUL DE ACUMULARE A CAPITALULUI ȘI REPRODUCȚIA
SIMPLĂ
La baza acumulării de capital se află circulația capitalului, desfășurată
în două faze succesive: transformarea sumei de bani în mijloace de producție și
transformarea acestora din urmă în marfă, a cărei valoare depășește valoarea
capitalului avansat inițial.
Condiția esențială a acumulării de capital este ca mărfurile produse să
reintre în sfera circulației pentru ca banii, astfel obținuți să reia, din nou, rolul
de capital. Acest mecanism al acumulării de capital redă de fapt mecanismul
care stă la baza exploatării, care odată declanșat, se auto-generează.
La o primă vedere aruncată asupra acestui tablou, lucrurile par simple.
Dar tocmai această repetare simplă a procesului de producție imprimă
întregului tablou o anumită notă de complexitate.
Din cele de mai sus, se înțelege că plusvaloarea este un venit
suplimentar obținut în sfera circulației. Acest venit suplimentar reprezintă
pentru capitalist un fond de consum necesar în cadrul procesului de producție.
Deși procesul de producție, spune Marx, începe prin cumpărarea forței de
muncă pentru un timp determinat, muncitorul își primește salariul doar după ce
creează plusvaloare, adică acel fond de consum. Munca muncitorului, de astăzi
sau de săptămâna viitoare, este plătită din munca sa de ieri sau de săptămâna
trecută, altfel spus, muncitorul, însuși, creează odată cu plusvaloarea și
mijloacele necesare dominării și exploatării lui.
Plusvaloarea se naște deci din capital, iar transformarea succesivă a
plusvalorii în capital se numește acumulare de capital.
Acest mod de producție caracteristic sistemului capitalist, ne relevă
Marx, “reproduce şi eternizează condițiile exploatării muncitorului”73.
Astfel, muncitorul este forțat să-și vândă forța de muncă pentru a trăi, el
și familia lui, iar capitalistul o cumpără întotdeauna, „forțat” fiind doar de
plăcerea de a se îmbogăți.
CRIZELE ECONOMICE
În timpul vieții sale, Marx a fost martorul unor evenimente economice
neplăcute, unele având rezonanță internațională și ne referim aici la criza
economică din anul 1825 (considerată una din marile crize economice
mondiale), criza economică din 1837, criza din anul 1857 și criza economică
din anul 1873.
Ca urmare, din toată opera lui Marx, concluzia pe care acesta se
străduiește s-o contureze este aceea că sistemul capitalist, prin modul de
organizare, este un sistem economic predispus instabilității, crizelor
economice, anarhiei și, în cele din urmă, autodistrugerii.
73
Marx Karl, Capitalul, Vol.I, disponibil la https://www.marxists.org/romana/m-e/1867/capitalul-vol1/c21.htm
87
În Manifestul Partidului Comunist, Marx afirmă că modul de

producție capitalist “seamănă cu vrăjitorul care nu mai poate stăpâni puterile
întunericului pe care le-a dezlănțuit”74.
Necesitatea unei schimbări în ceea ce privește modul de organizare a
relațiilor sociale nu își are rădăcina în existența inegalităților și sărăciei din
rândul proletariatului. O astfel de schimbare se impune datorită instabilității,
nesiguranței care domină în rândul clasei muncitoare.
Pentru Marx, criza economică reprezintă însăși funcționarea sistemului
capitalist care, pe termen lung, nu poate garanta clasei muncitoare nici măcar
mijloacele necesare supraviețuirii.
Ca și predecesorii săi Smith, Ricardo și Malthus, Marx analizează criza
economică prin prisma decalajului dintre producție și consum, numai că
autorul Capitalului caută și descoperă cauzele în cadrul raporturilor sociale de
producție.
Odată cu dezvoltarea producției de mărfuri, crizele economice nu mai
sunt crize de sub-consum, acestea devin crize economice de supraproducție a
căror cauză majoră rezidă în dezechilibrul dintre procesul de producție și
însușirea valorilor produse. În timp ce în cadrul procesului de producție
participă întreaga clasă muncitoare, majoritară într-o societate, însușirea
rezultatelor valorilor produse revine unei clase minoritare (clasa capitaliștilor).
Deși capitaliștii sunt ghidați doar de acumularea capitalului și
dezvoltarea producției, susține Marx, acestea sunt la un moment dat frânate de
posibilitățile reduse de consum la care participă și clasa muncitoare, nu numai
cea a capitaliștilor.
Deși Marx nu a intenționat niciodată să elaboreze o teorie a ciclurilor și
crizelor economice, criza de supraproducție o explică plecând de la natura
antagonică a repartiției venitului, și anume acea clasă minoritară a capitaliștilor
beneficiază de cea mai mare parte a venitului național, depășind cu mult
posibilitățile de consum75.
O producție supradimensionată în raport cu cererea duce la scăderea
producției, a prețurilor, falimente și șomaj.
Analizând legătura dintre fazele ciclului economic și momentul de înlocuire a
capitalului fix, Marx afirmă că acumularea capitalului mai mare decât capitalul
fix stă la baza fenomenului de periodicitate a crizelor. La investirea capitalului
fix (ce reprezintă doar o parte a capitalului pe care îl deține un capitalist) acesta
este blocat într-o anumită activitate, devenind astfel ineficient în raport cu rata
profitului. Plecând de la acest aspect al imobilității capitalului fix, Marx
consideră că durata unui ciclu economic este între 5 și 7 ani.
74
K. Marx, F. Engels, Manifestul Partidului Comunist, Editura Politică, 1962, p. 17
75
Pohoață Ion, Doctrine Economice universale, Vol.I, Editura Fundației Economice “Gh.Zane”, Iași, 1996, p.
204
88
Sarcina de lucru 3
Explicați mecanismul plusvalorii.
Definiți timpul de muncă necesar și timpul de supramuncă.
Rezumat
Economia lui Marx este influențată puternic de scrierile lui Ricardo,
autorul Capitalului însușindu-și elementele esențiale ale teoriei ricardiene, în
special în ceea ce privește teoria valorii muncă.
Obiectivul lui Marx a fost acela de a descoperi legile care pun în
mișcare un sistem economic precum capitalismul, denunțând faptul că toți
marii economiști clasici, dinaintea sa, nu s-au aplecat câtuși de puțin asupra
proceselor dinamice, ci și-au concentrat analizele doar pe echilibrul static al
economiei.
Mesajul care răzbate din întreaga operă a lui Marx este acela că un
sistem economic precum capitalismul conține forța propriei sale distrugeri, iar
odată cu dispariția acestuia, care este inevitabilă, va apărea un nou set de
relații sociale în care proprietatea mijloacelor de producție va fi în mâinile
muncitorilor, exploatați în capitalism de către clasa burgheziei.
Importanța plusvalorii, analizată dintr-un alt punct de vedere, mult mai
T
general decât profitul, constă, ne explică Marx, în faptul că prin ea însăși se
e claselor sociale și relației conflictuale dintre ele (clasa
explică existența
conducătoare sși clasa muncitoare sau burghezi și proletari).
La baza
t acumulării de capital se află circulația capitalului, desfășurată
în două faze succesive: transformarea sumei de bani în mijloace de producție
și transformarea
d acestora din urmă în marfă, a cărei valoare depășește
valoarea capitalului avansat inițial.
e
A
89
1. Avuția reprezintă pentru K. Marx:
a. suma tuturor valorilor de întrebuințare;
b. suma tuturor valorilor de schimb;
c. totalitatea bunurilor care sunt sau nu utile;
d. totalitatea bunurilor libere.
2. În opinia lui Marx, o marfă reprezintă:
a. o utilitate;
b. o realitate materială;
c. o valoare de întrebuințare;
d. o realitate nematerială.
3. În teoria valorii pe care o elaborează Marx:
a. valoarea de întrebuințare nu este întotdeauna o marfă;
b. valoarea de întrebuințare este întotdeauna o marfă;
c. valoarea de întrebuințare este o noțiune subiectivă;
d. valoarea de schimb este o noțiune subiectivă.
4. Doctrina marxistă are la bază:
a. postulatele liberalismului clasic
b. postulatele economiei neoclasice
c. teorii ale modelelor echilibtului la nivel macroeconomic
d. teoria rentei și a distribuției veniturilor
5. În cadrul procesului de producție, analizat de Marx:
a. munca și capitalul, ca factori de producție, se comportă la fel;
b. munca și capitalul, ca factori de producție, se comportă diferit;
c. munca și capitalul, ca factori de producție, adaugă valoare unul celuilalt;
d. capitalul are valoare superioară.
6. La baza teoriei exploatării se găsește:
a. acumularea de capital;
b. acumularea valorilor de schimb;
c. munca abstractă;
d. munca concretă.
Răspunsuri şi comentarii la întrebările din testul de autoevaluare
1-a; 2-a,b,c; 3-a; 4-a; 5-b,c; 6-a;
București,
Pohoață Ion, Doctrine economice universale, Predecesori și fondatori, vol.1,
Ed.Fundației Academice Gh.Zane, Iași, 1996
90
4. NEOCLASICISMUL ȘI
REVOLUȚIA MARGINALISTĂ
Neoclasicismul și revoluția marginalistă 91
Rezumat 109
Răspunsuri la întrebările din testele de autoevaluare

110

să se poată explica mecanismele economiei reale din punct de vedere al
individualismului metodologic;
funcționarea eficientă a economiei de piață și rolul important al acesteia, cel

de alocare a resurselor;
să se poată explica natura subiectivă și psihologică a legilor economice;
La puțin timp după apariția Capitalului lui K. Marx, teoria

economică intră într-o altă etapă de dezvoltare, caracterizată de
apariția și dezvoltarea unei paradigme noi care își propune să
explice mecanismele economiei reale dintr-un cu totul alt punct de
vedere, cel al individualismului metodologic.
Individu alismul metodologic definește acel tip de analiză
economică în care rezultatele sunt fondate pe manifestarea preferințelor
indivizilor. Baza pe care se sprijină individualismul metodologic este acțiunea
umană ceea ce ne face să concluzionăm că știința economică nu este altceva
decât logica acțiunii umane.
Cei care își propun primenirea teoriei economice clasice sunt un grup
de economiști independenți unii de alții, dar uniți de aceleași preocupări
91
intelectuale și metodologice, într-o nouă școală de gândire numită Școala de

Economie Neoclasică.
Denumirea de neoclasic ne duce la gândul că teoria elaborată și
dezvoltată de economiștii din cadrul școlii este o înnoire a vechii teorii clasice.
Studiul economiștilor neoclasici s-a centrat pe funcționarea eficientă a
economiei de piață și rolul important al acesteia, cel de alocare a resurselor.
Fundația, pe care se construiește noua paradigmă neoclasică, este însă
veche, aparține teoriei clasice, ceea ce înseamnă că valorile fundamentale
rămân aceleași.
Cele patru valori fundamentale care imprimă trăinicie fundației pe care
se clădește neoclasicismul sunt:
1. economia este guvernată de legi naturale și obiective;
2. existența proprietății private și a liberei inițiative;
3. libertatea de acțiune;
4. existența concurenței libere pe piață.
Dincolo de aceste valori fundamentale cultivate de economia clasică
până la Marx, neoclasicii își propun, așa cum am menționat anterior,
dezvoltarea studiului problematicii economice cu ajutorul unui sistem noțional
propriu, în sensul că noua teorie este, în esența sa, una de natură subiectivă și
psihologică, iar legile economice sunt legi psihologice.
Diferența majoră dintre neoclasici și clasici o reprezintă abordarea celei
mai importante teorii care a atras atenția gânditorilor încă de la Aristotel și
până la Marx, și anume teoria valorii.
Pentru clasici, valoarea este determinată de muncă. Munca este deci, la
clasici, sursa și izvorul valorii, ca atare numai mărfurile au valoare.
Neoclasicii resping teoria valorii muncă, denumită și teoria obiectivă a
valorii și purced la drum afirmând că valoarea este determinată de utilitate.
Această idee nu este nouă. Ea este avansată mai întâi de Jacques Turgot, atunci
când afirmă că există o scară subiectivă a valorilor pentru fiecare individ și,
mai apoi, de Jean Baptiste Say care consideră valoarea unui bun ca fiind
arbitrară atât timp cât utilitatea bunului respectiv este necunoscută posesorului
său.
Teoria valorii elaborată de neoclasici pe baza aprecierilor subiective ale
indivizilor se mai numește și teoria subiectivă a valorii.
Anul 1871 are o importantă rezonanță în cadrul teoriei și gândirii
economice, deoarece el este anul de naștere a noii paradigme neoclasice și în
același timp marchează începutul revoluției marginaliste.
Revoluția marginalistă se naște concomitent în cadrul a trei școli de
gândire, în trei țări diferite, într-un interval de 4 ani.
Cei trei corifei ai revoluției marginaliste sunt William Stanley Jevons
(Anglia), Carl Menger (Austria), Leon Walras (Elveția). Acești trei mari
economiști, considerați fondatori ai neoclasicismului, scriind independent unul
de altul, au ca trăsătură comună abordarea analizei valorii plecând de la
92
utilitatea ultimei unități consumate dintr-un bun, concept cunoscut astăzi sub
denumirea de utilitate marginală.
Stanley Jevons, fondator al școlii neoclasice engleze, în lucrarea
Teoria economiei politice (1871) vorbește pentru prima dată de gradul final de
utilitate.
Carl Menger, fondatorul Școlii Austriece, dezvoltă conceptul de
utilitate marginală în lucrarea Principiile economiei (1872) folosind sintagma
importanța cea mai scăzută a satisfacțiilor.
Pentru Leon Walras, fondatorul Școlii de la Lausanne, gradul final de
utilitate, respectiv importanța cea mai scăzută a satisfacțiilor devine
intensitatea ultimei nevoi satisfăcute de o anumită cantitate consumată din
mărfuri. Lucrarea care îl consacră pe Leon Walras, unul dintre cei mai
importanți reprezentanți ai marginalismului, alături de ceilalți doi economiști,
este Elemente de Economie politică pură (1874).
Deși acești trei mari economiști, scriind independent unul de altul,
ajung la aceleași rezultate, terenul pe care au început sa-l valorifice nu era unul
gol. Aducem astfel în discuție pe J. Turgot și J.B. Say care practic au sădit
semințele acestui important concept ce avea să elucideze multe dintre enigmele
lăsate moștenire de clasici. Alături de cei doi economiști, Turgot și Say, se
impune a-l aduce în discuție pe Hermann Heinrich Gossen (1810-1858) care
influențează puternic dezvoltarea ulterioară a analizei marginale enunțând două
principii importante cunoscute ca legile lui Gossen:
 nevoile fiecărui individ sunt de importanță inegală;
 fiecare nevoie descrește în intensitate pe măsură ce este satisfăcută.
Un alt economist important, cu remarcabile contribuții în dezvoltarea
utilității marginale, este Johann Heinrich von Thünen (1783-1850),
considerat fondatorul economiei spațiale, care elaborează cu mult înainte o
teorie a productivității marginale în principala sa lucrare, Statul Izolat (1826),
folosind un riguros instrumentar statistico-matematic.
Cei trei fondatori ai neoclasicismului au abordat aceeași problemă de
interes major pentru studiul și analiza economică, dar fiecare folosind propria
metodologie: S. Jevons se sprijină pe analiza empirică, C. Menger își dezvoltă
teoria folosind mult abstracția și logica deductivă, iar matematicianul Leon
Walras, folosește, pentru a da forță teoriei sale, instrumentarul matematic.
Întreaga operă a acestor trei economiști consideră teoria clasică, în ceea
ce privește explicarea forțelor care stau la baza formării prețurilor, ca fiind
nesatisfăcătoare.
Principala lor critică este îndreptată asupra teoriei valorii muncă și a
costului de producție. Ei sesizează că, în cadrul teoriei clasice, analiza costului
de producție nu este una generală, atât timp cât pentru unele bunuri prețul nu
poate fi determinat.
Ei au criticat deopotrivă teoria valorii muncă elaborată de Smith,
Ricardo sau Mill. Valoarea sau prețul relativ al unor bunuri, cu o curbă a cererii
perfect inelastică, nu ține de costul de producție a acestora.
93
La clasici, ideea expusă era aceea că valoarea sau prețul bunurilor

depinde de munca încorporată sau, altfel spus, acestea depind de eforturile
materiale și financiare suportate în trecut. Dimpotrivă, neoclasicii susțin și
demonstrează cu ajutorul conceptului de utilitate marginală că valoarea
bunurilor nu vine din trecutul lor, ci din viitor. Costurile mari, susțin atât
Jevons, Menger, cât și Walras nu înseamnă și prețuri mari. Indiferent de
costurile suportate, odată ce o marfă ajunge pe piață, valoarea sau prețul ei
depinde de utilitatea sau de importanța pe care aceasta o prezintă pentru un
consumator.
S. Jevons afirmă că munca încorporată într-un bun nu influențează cu
absolut nimic valoarea sau prețul unui bun. Și aici, Jevons face referire la
perioadele când sunt acumulate stocuri ca urmare a unei cereri în scădere ceea
ce duce la prețuri de piață mai mici decât costurile de producție76.
Ceea ce vor neoclasicii ca să contureze prin teoriile lor se referă la
principiul marginalității ca fiind elementul esențial în determinarea cererii și a
ofertei pe piața bunurilor și serviciilor, iar prețurile acestora sunt proporționale
cu productivitățile marginale ale factorilor de producție.
Întregul spectacol regizat de neoclasici se desfășoară într-un climat de
concurență pură și perfectă în care actorii principali sunt agenții economici –
consumator și producător. Rolul producătorului este acela de a combina cât mai
eficient factorii de producție pentru a-și maximiza profitul. De asemenea, ceea
ce trebuie să facă consumatorul, ghidat la neoclasici de principiul hedonistic,
este să aleagă acea combinație de bunuri care, în condițiile unui sistem al
nevoilor, prețurilor și veniturilor, să-i asigure obținerea utilității maxime.
Prin abordarea analizei în termeni de utilitate marginală, economiștii
neoclasici au considerat paradoxul apei și al diamantelor, enunțat de Adam
Smith în Avuția națiunilor, elucidat. Raționamentul marginaliștilor este
următorul: dacă un consumator consumă mai multe cantități de apă și o
cantitate mică de diamante, ultima unitate consumată din apă, adică utilitatea
marginală a apei va fi mai mică (utilitatea marginală descrește pe măsură ce
consumul dintr-un anumit bun continuă) decât utilitatea marginală a
diamantului. Dar utilitatea totală a apei (știut fiind faptul că utilitatea totală este
suma utilităților marginale) este, evident, mai mare decât cea a diamantului.
Acest raționament explică și prețurile diferite ale celor două bunuri și,
mai mult, conduce la concluzia că valoarea unui bun depinde de utilitate și de
raritate.
WILLIAM STANLEY JEVONS (1835-1882)
William Stanley Jevons s-a născut la Liverpool în anul 1835 și este

considerat fondatorul neoclasicismului în Anglia. El este atras atât de științele
exacte, cât și de cunoașterea mecanismelor economice. Finalizarea studiilor îi
76
94
aduce un post la University College din Londra unde predă Economia politică
până în anul 1880.
Dincolo de meritele sale incontestabile din cadrul teoriei economice,
una din marile sale contribuții a fost descoperirea operei lui Richard Cantillon
odată cu publicarea operei Richard Cantillon and the Nationality of Political
Economy, în anul 1881.
Opera care-l consacră drept fondatorul neoclasicismului englez este
Teoria economiei politice, apărută în anul 1871.
În introducerea Teoriei economiei politice, Jevons afirmă că economia
ca știință se bazează pe câteva noțiuni simple, dar esențiale: utilitate, avuție,
marfă, forță de muncă, pământ și capital. Oricine are o înțelegere aprofundată a
naturii acestor concepte ar trebui să dobândească o cunoaștere a întregii științe.
Consideră, ca și predecesorii săi, că o neînțelegere a acestor simple noțiuni, în
aparență, poate vicia întregul raționament logic bazat pe aceste elemente77.
Jevons este convins că un studiu complet al economiei, ca știință, nu
poate avea loc fără folosirea metodelor și limbajului matematic. El pledează
pentru utilizarea calcului diferențial în măsurarea corectă a noțiunilor mai sus
amintite. Economia, spune Jevons, nu este altceva decât o ramură a
matematicii, deoarece se ocupă de cantități care pot fi mai mari sau mai mici și
care variază unele în funcție de altele. “Dacă legile matematice ale economiei
sunt prezentate în cuvinte, sau în simbolurile uzuale, x, y, z, p, q etc., este un
accident sau o chestiune de simplă comoditate”78. De aceea, la o analiză
corectă și profundă a economiei nu se poate ajunge fără ajutorul matematicii.
Contribuțiile științifice ale lui Jevons care au influențat gândirea
economică de-a lungul timpului până în zilele noastre, le regăsim expuse în
Teoria Utilității, Teoria Schimbului, Teoria Forței de muncă, Teoria Rentei,
Teoria Capitalului, toate acestea fiind tratate distinct în capitolele cu aceleași
denumiri din Teoria Politicii Economice.
Atât durerea, cât și plăcerea reprezintă, fiecare, scopul final al
calculului economic. Altfel spus, obiectul de studiu al economiei reprezintă
totalitatea deciziilor indivizilor care urmăresc satisfacerea maximă a nevoilor
cu cel mai mic efort posibil. Asemeni lui Bastiat, Jevons consideră nevoile
umane ca fiind principalul obiect de studiu al științei economice, afirmând că
dorințele, eforturile și satisfacțiile reprezintă cercul economiei politice.
Pentru acest lucru, spune Jevons, este nevoie de a înțelege ce este un
bun sau o marfă, fără de care nevoile noastre nu pot fi satisfăcute. Prin marfă se
înțelege orice obiect, substanță, acțiune sau serviciu cu capacitatea de a oferi
fie satisfacție, fie insatisfacție. Orice servește nevoilor noastre capătă atributul
unei mărfi și are utilitate. Dar, subliniază autorul, a considera că o marfă are
valoare, în sensul că este sau nu utilă, depinde exclusiv de aprecierea subiectivă
a posesorului său.
77
Jevons W. Stanley, The Theory of Polical Economy, The Fifth Edition, London, 1911, p.1
78
Ibidem
95
Valoarea nu mai reprezintă o calitate intrinsecă a bunurilor, ca urmare a

faptului că au încorporată în ele muncă. Izvorul valorii nu este munca, acesta
trebuie căutat doar în utilitatea și raritatea bunurilor.
Pentru a explica cum utilitatea și raritatea determină valoarea unui bun,
Jevons introduce conceptul de grad final de utilitate (utilitatea marginală).
Gradul final de utilitate este pentru Jevons cheia întregului mecanism
economic. Acest important concept – gradul final de utilitate, reprezintă
utilitatea resimțită de un individ la ultima doză consumată dintr-un bun.
Ca o lege generală, spune Stanley Jevons, gradul final de utilitate
variază în funcție de cantitatea consumată, acesta scade pe măsură ce cantitatea
consumată crește. Acest lucru reprezintă ceea ce cunoaștem astăzi sub
denumirea de legea utilității marginale descrescânde, enunțată de H.H. Gossen
în anul 1854.
Valoarea depinde de utilitatea ultimei unități (cea mai puțin utilă). De
asemenea, valoarea sau prețul unei mărfi va scădea odată cu creșterea cantității
consumate din marfa respectivă, iar valoarea sau prețul ei va crește odată cu
diminuarea consumului.
Analiza valorii îl conduce pe S. Jevons spre o abordare profundă a
schimbului și a mecanismelor acestuia.
Schimbul este un proces important în maximizarea utilității, iar pentru
ca el să aibă loc este necesar ca utilitățile bunurilor să fie distincte, iar raportul
dintre utilitate și preț să fie mai mic pentru fiecare participant.
Prin metoda sa proprie de cercetare, Jevons apelează frecvent la
expunerea și explicarea teoriei prin observarea realității. În explicarea teoriei
schimbului, Jevons presupune că doi indivizi au în posesie porumb și carne de
vită. Cel care are porumb va dori să schimbe o parte din el contra unei cantități
din carne de vită aflată în posesia celuilalt individ, fiecare din cei doi urmărind,
firește, o creștere a utilității. Schimbul oferă celor doi o majorare considerabilă
a utilității, dar întrebarea care se pune este aceea când încetează schimbul să
mai fie avantajos ambilor parteneri. Răspunsul este dat de gradul final de
utilitate și de raportul de schimb. Schimbul va continua atât timp cât cei doi
parteneri obțin fiecare o creștere a utilității. Punctul de echilibru se va stabili
atunci când o cantitate infinit de mică din produsul schimbat în plus, în același
raport, nu va aduce nici câștig, nici pierdere de utilitate. Cu alte cuvinte, dacă
pentru incrementele (creșterile) de produse, schimbate în raportul stabilit,
utilitățile vor fi egale pentru cele două parți79.
Munca, în opinia lui Jevons, reprezintă un o activitate dureroasă pe care
oamenii și-o asumă, atât pentru a scăpa de alte neplăceri ale vieții, cât și pentru
obținerea de satisfacții. Cum munca este un proces complex care oferă
deopotrivă utilitate și disutilitate, cea mai corectă metodă de măsurare a forței
de muncă este prin însăși gradul de suferință și neplăcere asociate acesteia.
În ceea ce privește intensitatea muncii, S.Jevons consideră că, pe de o
parte aceasta reprezintă cantitatea de muncă efectuată, iar, pe de altă parte,
79
96
suferința sau neplăcerea ca urmare a efortului depus. Una este recompensa

muncii, cealaltă este văzută de Jevons ca o pedeapsă, ambele având o mare
importanță în elaborarea teoriei sale asupra ofertei de muncă.
Experiența faptică îl face pe S. Jevons să afirme că odată cu prelungirea
timpului și a cantității de muncă, efortul devine din ce în ce mai dureros și
neplăcut.
Figura 2
Sursa: Jevons W. Stanley, The Theory of Polical Economy, The Fifth Edition,
London, 1911, p.173
În figura de mai sus, curba abcd, de pe axa Ox, reprezintă curba
suferinței provocate de muncă. Zona bc, aflată deasupra axei Ox, desemnează
satisfacția fiecărui moment din timpul zilei dedicat muncii. Zonele ab și cd,
dimpotrivă se află sub axa Ox și reprezintă suferința provocată de orice
activitate ce presupune un efort. Pentru început, suferința și durerea sunt egale
cu segmentul Oa, după care în punctul b, de pe axă, nu se înregistrează nici
utilitate, dar nici disutilitate, ca urmare a muncii. Perioada din timpul zilei, în
care munca ne oferă cea mai mare utilitate (segmentul bc) este asociată
sporului de utilitate care devansează sporul în care resimțim suferința. Dincolo
de punctul c de pe axa Ox, energia este epuizată și apare din nou suferința
reprezentată de segmentul descendent cd.
Curba pq reprezintă curba utilității (gradul de utilitate obținut ca urmare
a muncii). Conform teoriei utilității, curba arată că salariile mai mari implică
un nivel mai mic al suferinței resimțite. Astfel, în punctul m durerea provocată
de muncă este egală cu satisfacția obținută, segmentele qm și dm fiind egale.
Dincolo de acest prag, va exista un motiv tot mai scăzut în favoarea muncii,
deoarece durerea și suferința sunt mai mari decât dorința individului de a a-și
satisface nevoile și dorințele.
Alături de teoria forței de muncă și în strânsă legătură cu aceasta,
Jevons abordează și problema costurilor de producție.
Pentru Jevons, costurile de producție variază invers cu productivitatea.
Rata salariilor fiind constantă, costul pe unitate de produs trebuie să fie mai
97
mic, deoarece cantitatea de produs obținută în schimbul unei unități salariale

este mai mare. Această relație poate fi scrisă sub forma:
𝑷𝒓𝒐𝒅𝒖𝒄𝒕𝒊𝒗𝒊𝒕𝒂𝒕𝒆𝒂𝒚 𝑪𝒐𝒔𝒕 𝒅𝒆 𝒑𝒓𝒐𝒅𝒖𝒄ț𝒊𝒆
= 𝑪𝒐𝒔𝒕 𝒅𝒆 𝒑𝒓𝒐𝒅𝒖𝒄ț𝒊𝒆𝒙
𝑷𝒓𝒐𝒅𝒖𝒄𝒕𝒊𝒗𝒊𝒕𝒂𝒕𝒆𝒂𝒙 𝒚
Mergând mai departe, S. Jevons afirmă că valoarea fiecărei unități de

produs este proporțională cu costul de producție sau, altfel spus, valoarea pe
unitate de produs este direct proporțională cu gradul final de utilitate.
𝑽𝒂𝒍𝒐𝒂𝒓𝒆𝒂 𝒑𝒆 𝒖𝒏𝒊𝒕𝒂𝒕𝒆𝒙 𝑪𝒐𝒔𝒕 𝒅𝒆 𝒑𝒓𝒐𝒅𝒖𝒄ț𝒊𝒆 𝒑𝒆 𝒖𝒏𝒊𝒕𝒂𝒕𝒆
= 𝑪𝒐𝒔𝒕 𝒅𝒆 𝒑𝒓𝒐𝒅𝒖𝒄ț𝒊𝒆 𝒑𝒆 𝒖𝒏𝒊𝒕𝒂𝒕𝒆𝒙
𝑽𝒂𝒍𝒐𝒂𝒓𝒆𝒂 𝒑𝒆 𝒖𝒏𝒊𝒕𝒂𝒕𝒆𝒚 𝒚
Analizând interdependența dintre principalele variabile economice,

autorul Teoriei economiei politice, demonstrează că raportul de schimb dintre
două mărfuri este direct proporțional cu productivitatea medie a muncii, invers
proporțional cu valoarea, prețurile mărfurilor respective, costurile medii de
producție și evident cu gradul final de utilitate80.
𝒚 𝑸𝒚 𝒄𝒆𝒅𝒂𝒕ă 𝒔𝒂𝒖 𝒑𝒓𝒊𝒎𝒊𝒕ă 𝑽𝒂𝒍𝒐𝒂𝒓𝒆𝒂 𝒑𝒆 𝒖𝒏𝒊𝒕𝒂𝒕𝒆
Raportul de schimb = 𝒙 = = 𝑽𝒂𝒍𝒐𝒂𝒓𝒆𝒂 𝒑𝒆 𝒖𝒏𝒊𝒕𝒂𝒕𝒆𝒙 =
𝑸𝒙 𝒄𝒆𝒅𝒂𝒕ă 𝒔𝒂𝒖 𝒑𝒓𝒊𝒎𝒊𝒕ă 𝒚
𝑷𝒓𝒆𝒕𝒙 𝑮𝒓𝒂𝒅 𝒇𝒊𝒏𝒂𝒍 𝒅𝒆 𝒖𝒕𝒊𝒍𝒊𝒕𝒂𝒕𝒆𝒙 𝑪𝒐𝒔𝒕 𝒅𝒆 𝒑𝒓𝒐𝒅𝒖𝒄ț𝒊𝒆 𝒑𝒆 𝒖𝒏𝒊𝒕𝒂𝒕𝒆𝒙 𝑷𝒓𝒐𝒅𝒖𝒄𝒕𝒊𝒗𝒊𝒕𝒂𝒕𝒆𝒂𝒚
= = 𝑪𝒐𝒔𝒕 𝒅𝒆 𝒑𝒓𝒐𝒅𝒖𝒄ț𝒊𝒆 𝒑𝒆 𝒖𝒏𝒊𝒕𝒂𝒕𝒆 = 𝑷𝒓𝒐𝒅𝒖𝒄𝒕𝒊𝒗𝒊𝒕𝒂𝒕𝒆𝒂
𝑷𝒓𝒆𝒕𝒚 𝑮𝒓𝒂𝒅 𝒇𝒊𝒏𝒂𝒍 𝒅𝒆 𝒖𝒕𝒊𝒍𝒊𝒕𝒂𝒕𝒆𝒚 𝒚 𝒙
MARIE-ESPRIT LEON WALRAS (1834-1910)
Un alt remarcabil economist, cofondator al marginalismului este

Marie-Esprit Leon Walras. S-a născut la 16 decembrie 1834 în Franța, într-o
familie de intelectuali. Cea mai mare parte a vieții și-o petrece în Elveția unde
își elaborează și dezvoltă întreaga paradigmă de gândire.
Deși autodidact în domeniul economic, nu putem ignora influența
tatălui său August Walras, profesor universitar de economie, precum și a
matematicianului Antoine Augustin Cournot. Leon Walras devine economistul
despre care Joseph Schumpeter afirma că este cel mai mare economist al
tuturor timpurilor.
Ca și Stanley Jevons și, mai târziu, Alfred Marshall, Walras pledează
pentru introducerea matematicii în modelarea fenomenelor economice.
Considerat inițiatorul Școlii matematice de economie de la Laussane, L.Walras
consideră că economia politică își poate căpăta și consolida statutul de știință
numai în măsura în care se poate folosi de matematică.
Dintre lucrările publicate de Leon Walras, Studii de economie socială
(1896), Studii de economie aplicată (1898), cea mai reprezentativă este
Elemente de economie politică pură (1877).
Toate aceste trei lucrări formează un sistem bine închegat, ce analizează
economia politică din trei perspective: pură, aplicată și socială.
Pentru Leon Walras, economia politică pură reprezintă o știință
asemănătoare mecanicii, în sensul că echilibrul într-o economie de piață poate
fi analizat ca fiind soluția unui sistem de ecuații matematice.
80
98
Problema care-l preocupă pe L. Walras, deși pare o utopie, este

atingerea stării de echilibru pe o piață cu concurență perfectă. Interdependența
variabilelor economice îl determină pe Walras să surprindă matematic aceste
relații și să construiască un model al echilibrului general.
Echilibrul general, din perspectivă walrasiană se poate atinge numai în
condițiile unei concurențe perfecte. Această condiționare, cea a concurenței
perfecte, implică unele ipoteze cu care Walras își începe demersul științific:
inexistența monopolului, rolul întreprinzătorului nu este bine cunoscut,
rigiditatea prețurilor, agenții economici sunt perfect identici unii cu alții și,
uneori, bunurile economice, neutralitatea monedei, neglijarea producției. Toate
aceste ipoteze, pe lângă numeroase aprecieri laudative, i-au atras tot atât de
multe critici descriind echilibrul walrasian departe de realitate, chiar și de cea a
timpului său.
Mai mult, concluzia la care Walras ajunge, una la fel de nerealistă, este
aceea că odată echilibrul economic atins pe o piață cu concurență perfectă,
agentul economic nici nu pierde, nici nu câștigă.
Însuși Walras este conștient că analiza sa nu reflectă o stare reală, ci
una ideală, plecând de la ideea că studiul și analiza echilibrului economic sunt
esențele teoriei și practicii economice.
Dincolo de toate criticile, cutezanța lui Walras de a elabora un model al
echilibrului economic are o deosebită importanță pentru dezvoltarea ulterioară
a economiei ca știință. “Când ne complacem în formalismul lui Walras, trebuie
să ne reamintim că aproape întreaga economie din zilele noastre este o
economie walrasiană […] Chiar analiza echilibrului parțial marshallian se
regăsește astăzi într-o formă a echilibrului general mai explicită”81.
ALFRED MARSHALL (1842-1924)
Un alt reprezentat al neoclasicismului englez care continuă aplicarea

analizei marginale în explicarea mecanismelor economice este economistul
Alfred Marshall.
Considerat deopotrivă fondatorul Școlii de economie de la Cambridge
și al teoriei microeconomice neoclasice, Alfred Marshall elaborează un cadru
analitic pe care se clădește structura teoriei microeconomice studiată și astăzi
în mediul academic.
Continuând tradiția lui W. Stanley Jevons, Marshall consideră necesară
utilizarea matematicii în economie pentru o argumentare cât mai riguroasă a
proceselor microeconomice și a relațiilor cauză-efect.
Întreg edificiul marshallian este ridicat pe vechea construcție a lui
Adam Smith, David Ricardo, T. Malthus, J.S. Mill, dar spre deosebire de
aceștia, pentru Alfred Marshall, studiul funcționării unui sistem de piață începe
cu comportamentul celor doi agenți economici: consumator și producător,
81
99
plecând de la premisa că fiecare din cele două personaje cheie sunt raționale și
urmăresc maximizarea propriilor avantaje.
Opera care-l consacră pe Marshall drept fondatorul teoriei
microeconomice neoclasice este Principiile economice, apărută pentru prima
dată în anul 1890. În Principiile economice, autorul sistematizează pentru
prima data concepte precum cererea, oferta, costurile de producție, analizate
dintr-o perspectivă holistică ceea ce i-a permis să surprindă relațiile de
interdependență dintre variabilele respective și, totodată, să studieze
problematica echilibrului economic.
Toate aceste contribuții majore ale lui Marshall la dezvoltarea și
sistematizarea economiei ca știință nu se puteau naște fără o analiză la fel de
riguroasă a valorii și a prețurilor.
Pentru Alfred Marshall, economia “reprezintă studiul afacerilor vieții;
ea examinează acțiunile individuale şi sociale în strânsă legătură cu obținerea
şi folosirea bunurilor materiale necesare bunăstării.”82.
Adept al marginalismului, Alfred Marshall consideră bogăția ansamblul
tuturor lucrurilor care au capacitatea de a satisface direct sau indirect nevoile și
dorințele indivizilor. Nu orice lucru care are o astfel de capacitate este în
același timp și element al bogăției. Elemente ale bogăției sunt doar bunurile
care pot fi materiale (sau personale) și imateriale.
Omul, din perspectiva marshalliană, nu poate crea sau produce lucruri
materiale, cel mult el poate crea idei noi. În procesul de producție, omul, prin
eforturile și sacrificiile depuse, creează doar utilități. Altfel spus, în cadrul
producției, omul doar transformă o materie, îi schimbă forma pentru a se
adapta mult mai bine satisfacerii nevoilor și să devină mai utilă. Din acest
punct de vedere, Marshall consideră că nu există nicio deosebire între
comercianți și producători, ambii creând în felul lor utilitate.
Despre consum, Alfred Marshall afirmă că este doar o producție
negativă. “Cum producția de bunuri materiale nu este nimic altceva decât o
rearanjare a materiei pentru a crea noi utilități, așa și consumul nu este
altceva decât un deranj al materiei care diminuează și distruge utilitățile
create”83.
În ceea ce privește bunurile, Marshall distinge între bunuri de consum
de ordinul I, ca fiind acele bunuri care satisfac direct o nevoie (haine,
încălțăminte, hrană) și bunuri de producție sau bunuri intermediare care nu pot
satisface direct o nevoie, ci contribuie la producerea bunurilor din prima clasă
(pânză, piele, plug etc.)
Referitor la producție, pe lângă muncă, pământ și capital, Alfred
Marshall, asemeni lui Cantillon și Say, mai identifică un alt factor de producție
în persoana întreprinzătorului.
Observând întreprinderi care dispun în mod egal de unități de muncă și
capital, dar obțin rezultate diferite, Marshall consideră necesar să afirme că pe
82
Marshall Alfred, Principles of Economics, Ed.Macmillan and Co. 8th ed. , London, 1920, p.6
83
Ibidem, p.45
100
lângă cei doi factori trebuie să existe un altul care face diferența. Acesta este
întreprinzătorul și abilitățile acestuia, iar rolul său este unul crucial în
activitatea de producție. Capitalul, la Marshall, reprezintă în mare parte
cunoaștere și organizare, vectori importanți care se intercondiționează unul pe
altul. Cunoașterea, spune autorul Principiilor, este cel mai puternic motor al
producției; ne permite să stăpânim natura și forțele ei pentru a ne satisface
nevoile84.
Dintr-un alt punct de vedere, Marshall consideră că în procesul de
producție există doar doi factori de producție: pământul și munca. Capitalul, în
mare parte cunoaștere și organizare, este rezultatul muncii omului ajutat de
natură și ghidat de capacitatea sa de a face predicții. În condițiile în care am
considera cei doi factori de producție – pământul și munca, ca variabile
exogene, creșterea bogăției ar fi efectul ca urmare a cauzei. Dar omul este un
produs al mediului său și ca atare din orice punct de vedere am privi, subliniază
Marshall, omul este figura centrală atât în producție, cât și în consum, precum
și în relația distribuție-schimb85.
Demersul teoretic al lui Marshall asupra valorii și utilității este în mare
măsură o încercare de a reconcilia gândirea clasică cu cea marxistă, pe de o
parte, și cu gândirea neoclasică, pe de altă parte.
Valoarea unui bun depinde de costul de producție, așa cum susțin
economiștii clasici, sau valoarea unui bun depinde de utilitatea bunului, în
sensul capacității bunului de a satisface o nevoie? Răspunsul și raționamentul
lui Marshall le găsim în următorul citat: “Găsim la fel de rezonabilă disputa
dacă lama de sus sau cea de jos a unei perechi de foarfeci taie o bucată de
hârtie, ca şi pe aceea dacă valoarea este guvernată de utilitate sau de costul
producției. Este adevărat că dacă o lamă este fixă şi tăietura este efectuată
prin mișcarea celeilalte, putem afirma cu certitudine că tăietura este făcută de
cea de a doua; dar afirmația nu este tocmai precisă şi poate fi scuzată doar
atât timp cât pretinde a fi mai mult o apreciere obișnuită şi nu una strict
științifică asupra realității”86.
El recunoaște și demonstrează influența costului de producție asupra
determinării valorii, dar argumentele țin, exclusiv, de logica marginalistă. Atât
oferta (costul de producție), cât și cererea (utilitatea) participă la formarea
valorii.
Abordarea marshalliană aduce limpezime și claritate asupra
problematicii valorii și utilității odată ce realizează că adevărata dimensiune o
dă perioada analizată. Studiul fenomenelor economice pe perioade scurte și
perioade lungi este una din multele contribuții de ordin metodologic pe care i le
datorăm lui Marshall, alături de alte instrumente utile cu care lucrăm și astăzi:
substituția, coeficientul de elasticitate, surplusul producătorului, surplusul
consumatorului, costul prim și costul suplimentar.
84
Ibidem, p.86
85
Ibidem, p.84
86
101
Pe termen scurt, când oferta este rigidă și nu poate veni în întâmpinarea

cererii, se verifică teoria valorii din perspectiva utilității. Cererea, pe termen
scurt, influențează puternic valoarea și prețul.
Pe termen lung, însă, se verifică teoria valorii muncă, deoarece prețul
bunului se va situa permanent în jurul costului de producție. În această situație
valoarea și prețul sunt influențate în mod hotărâtor de ofertă.
Distincția logică cu care operează Marshall între termen lung și termen
scurt s-a dovedit a fi un instrument esențial și indispensabil atât în elaborarea
modelelor, cât și în analiza fenomenelor economice.
Abordând problema schimbului, Marshall afirmă că schimbul este
întreținut în cea mai mare măsură de dorința fiecărui individ de a-și majora
nivelul de utilitate. De asemenea, schimbul nu poate avea loc decât în condiții
avantajoase pentru fiecare dintre părți, în sensul că fiecare parte prețuiește mai
mult ceea ce primește decât ceea ce cedează.
Plecând de la aceste considerații asupra schimbului, Marshall definește
surplusul consumatorului ca fiind “diferența de preț pe care el ar fi mai
degrabă dispus să-l plătească, decât să plece fără bun, peste cel pe care îl
plătește efectiv; este măsura economică a acestui surplus de satisfacție”87.
În figura 3 este exemplificat din punct de vedere grafic surplusul
consumatorului.
Axa Ox reprezintă cantitatea dintr-un anumit bun, iar prețul este
reprezentat pe axa Oy, Qc reprezintă cererea, Qp – oferta, iar intersecția celor
două reprezintă situația de echilibru.
Pentru un anumit bun, consumatorul este dispus să plătească și 250
u.m., dar prețul pe care el îl plătește efectiv este de 150 u.m. (în cazul de față
150 u.m. reprezintând prețul de echilibru pe piață). Diferența dintre prețul pe
care este dispus să-l plătească și prețul pe care efectiv îl plătește, reprezintă
surplusul consumatorului: 100 u.m. (100=250-150).
Figura 3
Surplusul consumatorului
87
Ibidem
102
La fel ca și consumatorul, producătorul lui Marshall poate înregistra și

el un surplus monetar. Noțiunea de surplus al producătorului, o elaborează
plecând de la legea randamentelor descrescânde conform căreia productivitatea
marginală a fiecărui factor de producție variază în sens invers cu cantitatea
folosită din acel factor. Într-un climat de concurență perfectă, producătorul își
va maximiza profitul atunci când venitul marginal egalează costul marginal.
Surplusul producătorului este reprezentat grafic în figura 4. La
echilibru, producătorul va fi capabil să ofere la un preț de 150 u.m., 200 de
unități de produs. El poate însă să ofere în intervalul [0,200] unități de produs
la un preț mult mai mic.
Vom numi surplus al producătorului, diferența dintre prețul total la care
acesta este dispus să ofere produsul și prețul real la care-l oferă. În exemplul
nostru, surplusul producătorului este de 50 de u.m. (150-100)
Figura 4
Surplusul producătorului
Una din cele mai importante contribuții ale lui Alfred Marshall la teoria
cererii a fost, fără îndoială, formularea conceptului de elasticitate a cererii în
funcție de preț.
Tot ca regulă generală, afirmă Marshall, „elasticitatea sau capacitatea
de reacție a cererii pe piață este mare sau mică în conformitate cu cât
cantitatea cerută crește mult sau puțin la o anumită scădere a prețului, și se
diminuează mult sau puțin la o anumită creștere a prețului”88.
Altfel spus, coeficientul de elasticitate măsoară gradul de sensibilitate a
cererii unui bun în funcție de prețul său. În funcție de valoarea coeficientului de
elasticitate, se disting următoarele tipuri de cerere:
1. EX/Px=0 – cerere inelastică, semnifică faptul că oricât s-ar modifica prețul
bunului, cererea rămâne constantă;
2. EX/Px(-1,1) – cerere puțin elastică sau elasticitate subunitară, semnifică faptul
că la o modificare a prețului bunului, cererea variază mult mai puțin;
88
103
3. EX/Px= -1 sau 1 – cerere elastică unitar, semnifică faptul că la o modificare a

prețului bunului, cererea variază exact cu același procent;
4. EX/Px(-,-1)(1,) – cerere elastică sau cu elasticitate supraunitară,
semnifică faptul că la o modificare a prețului bunului, cererea variază mult mai
mult;
5. EX/Px= – cerere perfect elastică, caz în care orice modificare de preț atrage
după sine variația infinită a cererii pentru produsul respectiv.
Bunurile care au capacitatea de a satisface mai multe nevoi
înregistrează o cerere elastică, iar bunurile absolut necesare (de strictă
necesitate) precum și unele bunuri de lux au o cerere de tip inelastică.
Tot teoria schimbului îl conduce pe Marshall spre analiza echilibrului
pe piață și a mecanismului de formare a prețurilor pe termen scurt și foarte
scurt, mediu și pe termen lung.
Pe termen foarte scurt (fig.5), oferta este rigidă (reprezentată grafic de o
dreaptă verticală), deoarece producătorii nu au capacitatea necesară de a
răspunde imediat la semnalele pieței, ceea ce face ca prețul să fie influențat de
cantitatea cerută.
Figura 5
Echilibrul pe termen foarte scurt
Pe termen scurt se poate vorbi de o oarecare ajustare a ofertei ca urmare
a variabilității unui factor de producție, de regulă factorul muncă. Într-o
asemenea situație, prețul va fi influențat într-o mare măsură de cerere și mai
puțin de costul de producție (oferta).
104
Figura 6
Echilibrul pe termen scurt
Pe termen mediu (fig.7), toți factori de producție devin variabili, în felul
acesta capacitatea firmelor de a reacționa la semnalele pieței crește. Situația de
față reprezintă o influență asupra prețului atât din partea cererii cât și din partea
ofertei.
Figura 7
Echilibrul pe termen mediu
Pe termen foarte lung (fig.8), curba ofertei va fi reprezentată grafic
printr-o dreaptă orizontală. Pe lângă variația totală a factorilor de producție,
intervine acum și progresul tehnologic ceea va face ca oferta (costul de
producție) să aibă un rol determinant în formarea prețului. Prețul de echilibru
reprezintă acel nivel al prețului pentru care cantitatea cerută egalează cantitatea
oferită. Am observat cum în funcție de perioada analizată, de variația factorilor
de producție, echilibrul este atins fie prin ajustarea cantităților, fie prin
ajustarea prețurilor. Toate acestea au loc numai într-un climat de liberă
concurență.
105
Dacă, în mod accidental, atât cererea cât și oferta se deplasează din

starea de echilibru există întotdeauna acele forțe, spune Marshall, care
instantaneu le vor împinge înapoi la acea poziție.
Figura 8
Echilibrul pe termen foarte lung
Analizând comportamentul celor două variabile, prețul și cererea
(cererea fiind variabila independentă), Marshall descrie și procesul prin care se
ajunge la un echilibru stabil, redat grafic în figura 9.
Figura 9
Echilibru stabil marshallian
La un nivel al cantității Q1, în punctul a, cererea (Q1a) este mai mare
decât oferta (Q1c). O cerere mai mare decât oferta va atrage, evident, un preț
mai mare (P2). Pe de o parte, acest lucru se întâmplă ca urmare a faptului că
nevoile consumatorilor nu sunt total satisfăcute și aceștia vor fi dispuși să
plătească un preț mai mare pentru satisfacerea integrală a nevoilor lor. Pe de
altă parte, producătorii sau vânzătorii sunt dispuși să majoreze cantitatea
oferită, fiind atrași de creșterea profiturilor. Intrarea pe piață a noi ofertanți, va
duce la o creștere a ofertei mult peste nivelul cererii, grafic situația regăsindu-
106
se în punctul d, unde Q2d (oferta) este mai mare decât Q2b(cererea). În acest
punct, toate nevoile consumatorilor sunt satisfăcute, iar cantitatea cerută nu mai
vine în întâmpinarea cantității oferite. Vânzătorii interesați să-și vândă marfa
vor reduce treptat prețul până ce dispare surplusul de cantitate. Acesta este
mecanismul pieței libere, prin care penuria sau excedentul de cantitate sunt
eliminate pentru a se restabili echilibrul. Grafic, echilibrul este redat în pct. E,
punct în care cantitatea oferită este egală cu cantitatea cerută, căreia îi
corespunde atât un preț de echilibru (Pe) cât și o cantitate de echilibru (Qe).
Deși contribuțiile lui Alfred Marshall sunt mult mai numeroase, noi le-
am sintetizat pe cele mai importante. Meritul fundamental al economistului
englez este recunoașterea faptului că noua economie marshalliană este un
rezultat al celor mai valoroase controverse, atât la nivel teoretic, cât și la nivel
metodologic din cadrul școlilor de gândire economică clasică și neoclasică.
Școala de la Cambridge fondată și condusă, un timp, de Marshall
domină gândirea economică până în perioada interbelică. Aici, chiar sub
îndrumarea profesorului Alfred Marshall, se formează următoarea generație de
mari economiști englezi printre care Arthur Cecil Pigou și John Maynard
Keynes.
107
Sarcina de lucru 4
Caracteristica generală a doctrinei neoclasice și principalele școli marginaliste.

Valoarea în cadrul gândirii neoclasice.
108
Rezumat
Individualismul metodologic definește acel tip de analiză economică
în care rezultatele sunt fondate pe manifestarea preferințelor indivizilor. Baza
pe care se sprijină individualismul metodologic este acțiunea umană ceea ce
ne face să concluzionăm că știința economică nu este altceva decât logica
acțiunii umane.
Studiul economiștilor neoclasici s-a centrat pe funcționarea eficientă a
economiei de piață și rolul important al acesteia, cel de alocare a resurselor.
Diferența majoră dintre neoclasici și clasici o reprezintă abordarea
celei mai importante teorii care a atras atenția gânditorilor încă de la Aristotel
și până la Marx, și anume teoria valorii.
Anul 1871 are o importantă rezonanță în cadrul teoriei și gândirii
economice, deoarece el este anul de naștere a noii paradigme neoclasice și în
același timp marchează începutul revoluției marginaliste.
Revoluția marginalistă se naște concomitent în cadrul a trei școli de
gândire, în trei țări diferite, într-un interval de 4 ani.
Cei trei corifei ai revoluției marginaliste sunt William Stanley Jevons
(Anglia), Carl Menger (Austria), Leon Walras (Elveția). Acești trei mari
economiști, considerați fondatori ai neoclasicismului, scriind independent
unul de altul, au ca trăsătură comună abordarea analizei valorii plecând de la
utilitatea ultimei unități consumate dintr-un bun, concept cunoscut astăzi sub
T
denumirea de utilitate marginală.
e
Demersul teoretic al lui Alfred Marshall asupra valorii și utilității este
în mare măsură o încercare de a reconcilia gândirea clasică cu cea marxistă,
pe de o parte, și cu gândirea neoclasică,
T pe de altă parte.
e
1. Economiștii neoclasici:
a. susțin teoria valorii muncă;
b. resping teoria valorii muncă;
c. se sprijină în analiză pe postulatele fundamentale ale economiei clasice;
d. resping total postulatele fundamentale ale economiei clasice.
2. Măsurarea valorii ca utilitate a ultimei unități consumate dintr-un anumit bun
reprezintă:
a. utilitatea totală;
b. utilitatea marginală;
c. conceptul cel mai important născut în cadrul revoluției marginaliste;
d. utilitatea individuală
3. ................. este considerat de exegeți părintele școlii austriece:
a. Carl Manger;
b. Leon Walras;
c. Ludwig von Mises;
d. Heinrich Gossen.
4. Munca încorporată într-un bun, spune S. Jevons:
a. influențează valoarea bunului respectiv;
b. influențează prețul bunului respectiv;
109
c. nu influențează nici valoarea nici prețul bunului;

d. influențează cererea pentru bunul respectiv.
5. În concurența perfectă presupusă de Leon Walras:
a. agenții economici sunt diferiți;
b. agenții economici sunt identici;
c. prețurile nu pot fluctua;
d. banii sunt neutri.
6. Pentru Alfred Marshall, bogăția reprezintă:
a. totalitatea bunurilor materiale și imateriale care sunt utile;
b. totalitatea bunurilor imateriale care sunt utile;
c. totalitatea bunurilor materiale;
d. stocul de metale prețioase acumulate în cadrul unei economii naționale.
7. În analiza pe termen lung, Marshall invocă:
a. teoria valorii muncă;
b. valoarea de schimb;
c. surplusul producătorului;
d. valoarea ca utilitate
8. Utilitatea marginală este numită intensitatea ultimei nevoi satisfăcute de o anumită
cantitate consumată dintr-un bun de către:
a. W. Stanley Jevons
b. Carl Menger;
c. Adam Smith;
d. Leon Walras
Răspunsuri şi comentarii la întrebările din testul de autoevaluare
1-b,c; 2-b,c; 3-a; 4-c; 5-b,c,d; 6-a; 7-a; 8-d
București,
Pohoață Ion, Doctrine economice universale, Predecesori și fondatori, vol.1,
110
5. KEYNESISMUL
Keynesismul 111
Rezumat 125

127

esența și importanța doctrinei keynesiste;
particularitățile intervenționismului;

cantitativ şi calitativ pentru formularea de argumente şi decizii
concrete;
O privire de ansamblu asupra economiei mondiale, de-a

lungul timpului, ne relevă faptul că economia nu este guvernată
doar de actori raționali. Din nefericire, o mare parte a activității
economice este guvernată de spirite animale89. I nteracțiunile
dintre comportamentul uman (ghidat din ce în ce mai mult de
motive neeconomice), capacitatea de a inova și a evolua au slăbit
eficiența mâinii invizibile, instrumentul cheie al economiei clasice.
De asemenea, postulatele economiei neoclasice, care au triumfat până
la declanșarea Marii Depresiuni din 1929-1933, sunt puse serios sub semnul
întrebării în ceea ce privește capacitatea acestora de asigura funcționarea
eficientă a economiei de piață.
Schimbările intervenite după sfârșitul primului război mondial au
imprimat climatului socio-economic din acea perioadă un grad mare de
89
Akerlof A. George, Shiller J. Robert, Spirite animale – Despre felul în care psihologia umană influențează
economia și ce înseamnă asta pentru capitalismul global, Editura Publica, București, 2010, pp. 25
111
instabilitate. Urmările Tratatului de Pace de la Versailles din 1919, referindu-

ne aici la obligațiile financiare și materiale impuse Germaniei au dus, de
asemenea, la fragilizarea sistemului financiar, destabilizând principalele
monede europene.
Accelerarea ritmului de creștere, încă de la sfârșitul secolului al XIX-
lea, ca urmare a progresului tehnico-științific a dus la accentuarea oscilațiilor și
fluctuațiilor la nivelul economiei reale, fenomene economice fundamentale și
repetabile precum criza, depresiunea, renașterea și prosperitatea.
Pe fondul acestor evenimente, are loc cel mai mare colaps al economiei
mondiale care a răsturnat din temelii întreg edificiul pe care se sprijineau
valorile fundamentale, atât clasice, cât și cele neoclasice.
Caracteristicile Marii Depresiuni din perioada 1929-1933
Unul din marile evenimente, din păcate cu caracter traumatizant, care a
conturat studiul economiei și a obiectului de studiu al științelor economice în
general, în particular al studiului macroeconomiei, îl reprezintă Marea
Depresiune din perioada 1929-1933.
Deși această criză a fost precedată de alte câteva, s-a dovedit a fi cea
mai îndelungată și cu efecte dintre cele mai dezastruoase asupra economiei
mondiale.
Cu toate măsurile guvernamentale, aplicate de fiecare țară pentru
a-și proteja economia, spirala descendentă a persistat până în preajma celui de-
al Doilea Război Mondial.
Din tumultul ideilor și dezbaterilor cu privire la criza economică din
această perioadă nu putem exclude ca fiind cauze majore care au stat la baza
declanșării ei următoarele:
Supraproducția
Cauza principală a crizei economice este faptul că sistemul capitalist
din primele decenii ale secolului XX a produs prea mult, dinamica ofertei fiind
mult superioară cererii. Statele Unite ale Americii au înregistrat în această
perioadă o creștere economică, nesustenabilă, dezvoltându-se pe scară largă
atât producția agricolă, cât și producția de bunuri în serie, încurajate în primul
rând de cererea mare din partea țărilor europene cobeligerante (în urma
primului Război Mondial), cât și de consumul pe baza creditării. Abundența
producției a fost susținută și de investiții în noile tehnologii implementate în
anii 1920, ceea a dus la o creștere a productivității.
Distribuția inegală a veniturilor
În cadrul gândirii economice, o problemă la fel de importantă ca
motivațiile economice o reprezintă și echitatea. Deși există o bogată literatură
asupra acestui fenomen, de cele mai multe ori în cadrul argumentațiilor
economice, echitatea a ocupat un loc inferior. Luată în calcul, echitatea ar fi
putut explica unele probleme fundamentale precum șomajul involuntar și
relația dintre inflație și producția agregată90.
90
Akerlof A. George, Shiller J. Robert, Spirite animale – Despre felul în care psihologia umană influențează
economia și ce înseamnă asta pentru capitalismul global, Editura Publica, București, 2010, pp.56-57
112
În anii 1920, distribuția inegală a veniturilor exista pe multe niveluri, în

rândul populației, între industrie și agricultură, în interiorul Statelor Unite ale
Americii, precum și între acestea și Europa.
Distribuția inegală a veniturilor, datorată în principal dinamicii creșterii
salariilor mult inferioară evoluției productivității muncii, a antrenat reducerea
cererii în economie.
Existența acestor disparități a creat o economie instabilă, în care oferta
excedentară (nu numai în Statele Unite, ci și în majoritatea țărilor
industrializate) nu a întâlnit o cerere pe măsură, din cauza veniturilor mici.
Acest fapt a făcut ca economiile să se bazeze în procesul lor de creștere
artificială pe vânzări pe credite, bunuri de lux și exporturi. La fel ca și în
debutul crizei economice din 2007-2008, economiile și investițiile nu au fost
utilizate în mod eficient.
Politicile de protecție tarifară
În anii premergători Marii Depresiuni a existat un protecționism sever
practicat de guverne, menit a restricționa importurile și de a stabili legături
comerciale preferențiale cu anumiți parteneri. Utilizarea acestor bariere
comerciale și discriminatorii au contribuit la o puternică contracție a
comerțului internațional și, mai apoi, la o revenire dificilă a acestuia în ciuda
redresării economice91.
Rezultatele politicii de protecție tarifară nu au fost cele așteptate,
deoarece limitarea importurilor cu scopul de a stimula producția națională a
făcut ca în cadrul sectorului agricol, fermierii să se confrunte cu o scădere
constantă a prețurilor.
Instabilitatea financiară internațională
Cea mai dură și profundă criză economică mondială (de până la cea din
2007-2008) precedată de o perioadă de prosperitate de aproape 9 ani (1920-
1929) a fost declanșată de un cumul de factori. În această perioadă, multe țări
încă mai resimțeau efectele Primului Război Mondial, multe dintre ele, obligate
să plătească reparații de război, confruntându-se atât cu riscul incapacității de
plată, cât și cu dificultatea reluării activității economice (a reconversiei
economice de la producția de război la producția civilă).
Pe fondul politicilor macroeconomice nesustenabile, a diminuării
cererii de consum și a volumului comerțului internațional, a panicii financiare,
principalul canal de propagare a crizei către întreaga lume l-a constituit
existența etalonului aur care acționa ca un regim fix de schimb valutar între
țările lumii.
Ca și în debutul crizei economice din 2008, principalii actori economici
și financiari de atunci, în euforia progresului economic rapid, nu au observat
principalele dezechilibre care amenințau grav stabilitatea macroeconomică:
 decalajul dintre capacitatea industriei de a produce bunuri competitive și
puterea de cumpărare a consumatorilor;
91
Eichengreen Barry, Irwin A. Douglas, The Slide to Protectionism in The Great Depression: Who Succumbed
and Why?, Working Paper 15142, NBER, July 2009, p.1
113
 acumularea mare a stocurilor de mărfuri;

 supraevaluarea activelor imobiliare și acțiunilor bursiere;
 promovarea politicii banilor ieftini de către bănci;
 existența unui șomaj ridicat, atât în Europa, cât și în America.
Declinul economic a apărut în vara anului 1929, indicând o stagnare a
productivității în principalele sectoare economice. În septembrie, speculatorii
bursieri, în goana lor după profit, au vândut cea mai mare parte a acțiunilor,
ceea ce a dus la o scădere masivă a acestora. În perioada 24-27 octombrie 1929
au fost vândute 29.304.681 acțiuni, pierderile înregistrate din cauza scăderii
cursului fiind de aproximativ 30.000.000 dolari, mai mult decât datoria publică
a SUA pe anul 192992.
Prăbușirea bursei din 29 octombrie 1929, un efect al exceselor făcute și
nu o cauză a crizei economice, este un moment important în procesul de
declanșare a Marii Depresiuni, evidențiind slăbiciunile sistemului capitalist și
fragilitatea macroeconomică.
Criza financiară s-a transformat rapid într-o criză economică și s-a
propagat în întreaga lume, facilitată de existența standardului aur și a
schimburilor comerciale și financiare dintre țări. Până la sfârșitul anului 1929 și
începutul anului 1930 au fost afectate țările Americii Latine, Canada, Australia,
Germania, cu precădere țările în care Statele Unite ale Americii aveau investiții
financiare, iar până la sfârșitul anului 1930 au fost afectate profund și celelalte
țări europene producând o serie de efecte economico-sociale grave.
Deși primele semne de redresare au apărut în decursul anului 1933,
multe dintre țări s-au confruntat cu dificultăți economice până în preajma celui
de-al Doilea Război Mondial. Țările care au fost lovite grav de efectele crizei
economice au fost Statele Unite ale Americii și țările europene.
Tabelul nr.1
Datele Marii Depresiuni în diferite țări (semestre)
Scăderea
volumului
Începutul perioadei de
Țara Începutul declinului producției
redresare
industriale
(%)
S.U.A. 1929: semestrul III 1933: semestrul II 46,8
Canada 1929: semestrul II 1933: semestrul II 42,4
Argentina 1929: semestrul II 1932: semestrul I 17
Brazilia 1928: semestrul III 1931: semestrul IV 7
Japonia 1930: semestrul I 1932: semestrul III 8,5
Marea Britanie 1930: semestrul I 1932: semestrul IV 16,2
Germania 1929: semestrul II 1933: semestrul III 41,8
Franța 1930: semestrul II 1932: semestrul III 31,3
Italia 1929: semestrul III 1933: semestrul I 33
Belgia 1929: semestrul III 1932: semestrul IV 30,6
Olanda 1929: semestrul IV 1933: semestrul II 37,4
Suedia 1930: semestrul II 1932: semestrul III 10,3
92
114
Danemarca 1930: semestrul IV 1933: semestrul II 16,5

Cehoslovacia 1929: semestrul IV 1933: semestrul II 40,4
România 1930: semestrul II 1933: semestrul IV 57
Polonia 1929: semestrul I 1933: semestrul II 46,6
Sursa: C. Romer, V. Axenciuc
Prăbușirea bursei de valori din octombrie 1929 a marcat începutul unei
perioade de dezechilibre majore în plan social și economic: creșterea
semnificativă a ratei șomajului, diminuarea profitului, a veniturilor din
agricultură, a volumului producției industriale, adâncirea deficitelor etc. Deși
cauzele crizei economice încă mai sunt discutate, efectul general al acesteia a
fost pierderea bruscă a încrederii în viitor.
Conform datelor statistice, apogeul crizei economice a fost atins în
perioada 1931-1933, atunci când produsul intern brut, în Statele Unite, a
înregistrat o scădere de aproximativ 45% (față de anul 1929), iar rata șomajului
a atins pragul de 25%. Pentru a preveni inflația, Federal Reserve a luat
inițiativa, încă din 1928, de a steriliza fluxurile de aur în Statele Unite, măsură
care a determinat contracția masei monetare.
Reducerea masei monetare a fost cauzată parțial și de falimentul mare
al băncilor care, în lipsa rezervelor, au fost nevoite să lichideze depozitele
pentru a putea face față retragerilor de numerar. Diminuarea multiplicatorului
monetar prin creșterea coeficientului numerar-depozite și a coeficientului
rezerve-depozite a determinat contracția abruptă a masei monetare din anii
1930, 1931 și 193293. De asemenea, reducerea indicelui prețurilor de consum
(deflația) a fost efectul direct al diminuării masei monetare din economie.
Crahul bursier din octombrie 1929 a însemnat începutul crizei
economice în Europa. Produsul intern net la nivel european a scăzut cu
aproximativ 40%, producția industrială a scăzut cu 30% iar, rata șomajului s-a
ridicat la 20%. Țările europene, în special Germania, au fost grav afectate de
criza economică ca urmare a instabilității financiare a cărei cauze majore a
reprezentat-o nivelul mare al datoriilor. Creditele americane destinate
reconstrucției în urma războiului au fost întrerupte (țările europene au primit în
perioada 1924-1929 opt miliarde dolari credit). Scăderea cererii și a cea
prețurilor antrenate de criza de peste ocean s-au alăturat dezechilibrelor
sistemului bancar european care s-a prăbușit în 1931 odată cu falimentul băncii
austriece Creditanstalt cauzând o imensă panică financiară.
JOHN MAYNARD KEYNES (1883-1946)
În tumultul acestor evenimente care au afectat grav economia mondială

se naște o doctrină care schimbă radical întreaga gândire economică,
direcționând-o într-o cu totul altă direcție doctrinară.
93
Dornbusch Rudiger, Fischer Stanley, Startz Richard, Macroeconomie, Editura Economica, București, 2007,
p.434
115
Este vorba de doctrina keynesistă ce ia naștere odată cu apariția celei

mai cunoscute cărți după Avuția Națiunilor și anume Teoria generală a
ocupării forței de muncă, a dobânzii și a banilor (pe scurt Teoria generală),
apărută în anul 1936 sub semnătura lui John Maynard Keynes, considerat
fondatorul teoriei macroeconomice moderne.
John Maynard Keynes s-a născut în anul 1883 în Cambridge, Anglia,
într-o familie de intelectuali, tatăl său, John Neville Keynes, fiind un
remarcabil economist și profesor la universitatea din orașul natal al fiului său.
După ce-și finalizează studiile, J.M. Keynes se angajează ca funcționar
public la Indian Office, cu sediul în Londra, unde rămâne doi ani atunci când i
se propune un post de lector la Kingʼs College în Cambridge.
La sfârșitul primului război mondial, J.M. Keynes este membru al
delegației britanice la Conferința de Pace din 1919. Ca reprezentant al
Departamentului de Trezorerie din Anglia, critică aspru condițiile impuse prin
Tratatul de la Versailles Germaniei perdante, după care demisionează. Tot în
anul 1919, ca urmare a acestui eveniment scrie cartea Consecințele economice
ale păcii, carte care îi aduce imediat recunoașterea internațională.
Până la apariția Teoriei generale, Keynes scrie o serie de cărți cu
conținut polemic, precum și cărți care întregesc, alături de Teoria generală,
paradigma keynesistă.
În 1923 îi apare lucrarea Tratat asupra reformei monetare, în care, de
asemenea, critică supremația etalonului aur și pledează pentru adoptarea unui
alt etalon de valoare, care alături de intervenția autorităților, ar avea capacitatea
de a atenua fluctuațiile cursului de schimb.
În anul 1930 apare lucrarea Tratat despre monedă unde autorul
abordează problema economiilor și a investițiilor, militând pentru stimularea
investițiilor și descurajarea economiilor.
Criticat că în lucrarea Tratat despre monedă, Keynes nu oferă o teorie
satisfăcătoare a nivelului producției, precum și a ocupării depline, la puțin timp
de la finalizarea acesteia, Keynes își propune să expună propriile sale concepții
economice într-o abordare mult mai profundă, concretizate în apariția în anul
1936 a Teoriei generale a ocupării forței de muncă, a dobânzii și a banilor,
carte pe care însuși autorul o descrie într-o scrisoare adresată lui Bernard Shaw
“o carte de teorie economică ce va revoluționa modul în care lumea privește
problemele economice”94.
În anul 1944, participă ca reprezentant al Marii Britanii la Conferința de
la Breton Woods, unde alături de reprezentantul Statelor Unite ale Americii,
Harry Dexter White, pledează pentru o nouă structură a sistemului financiar la
nivel internațional. În urma negocierilor s-a hotărât trecerea la sistemul Aur-
Devize precum și înființarea organismelor financiare internaționale: Fondul
Monetar Internațional și Banca Mondială.
94
Beaud Michel, Dostaler Gilles, Gândirea economică de după Keynes, Eurosong&Book, București, 2000,
pp.44
116
Lucrarea care îl așează pe Keynes alături de părintele economiei, Adam

Smith, este fără tăgadă Teoria generală.
Spre deosebire de Avuția Națiunilor care poate fi citită cu ușurință de
oricine, Teoria Generală a lui J.M.Keynes este adresată, după cum afirmă
însuși autorul, colegilor săi economiști, principala sa menire fiind „aceea de a
se ocupa de problemele teoretice dificile și numai în al doilea rând de
aplicațiile acestei teorii”95. Ulterior, Keynes recunoaște că lectura Teoriei
generale este una destul de dificilă, fapt pentru care, în prefața ediției franceze
consideră “că ar trebui, dacă ar fi să o scriu din nou, să mă străduiesc să scap
de aceste defecte și să-mi exprim punctul de vedere într-o manieră mai
clară”96.
De ce apare în titlu sintagma teoria generală, tot autorul ne explică că
intenția sa a fost de a analiza comportamentul proceselor economice în
ansamblul acestora cum ar fi: venitul agregat, profitul agregat, producția
agregată, ocuparea agregată a forței de muncă, investițiile agregate și
economiile agregate.
Esența Teoriei generale poate fi rezumată în următoarele:
 un deficit al cererii agregate (bunuri de consum și bunuri de capital) conduce la
șomaj involuntar;
 piața liberă nu poate ajusta deficitul cererii agregate sau, dacă din întâmplare o
face, procesul este lent și costisitor pentru economie;
 politicile guvernamentale de intervenție pot corecta insuficiența cererii
agregate cu rezultate vizibile în reducerea șomajului;
 sporirea ofertei de bani nu este suficientă pentru a stimula sectorul privat ca să
investească și este necesară intervenția statului prin creșterea cheltuielilor
guvernamentale.
Referitor la Marea Depresiune din anii 1929-1933, Keynes consideră că
o fluctuație a investițiilor care nu este însoțită de o propensitate spre consum
corespunzătoare duce la modificări asupra ocupării forței de muncă. Astfel,
criza economică s-a declanșat pe fondul unei productivități marginale a
capitalului nesemnificativă sau chiar negativă și pe un deficit de forță de
muncă.
Colapsul economic din perioada 1929-1933 este rezultatul diminuării la
nivelul cererii de investiție, precum și la nivelul oportunităților de investiții.
Reducerea cheltuielilor agregate a contribuit la scăderea veniturilor și a
gradului de ocupare a forței de muncă.
Keynes nu a crezut în principiul mâinii invizibile a lui Adam Smith
considerându-l fondat pe o eroare intelectuală. El a reproșat principiului
economic clasic că nu poate explica ce anume determină nivelul global al
ocupării, al producției și al veniturilor.
95
Keynes, J.M., Teoria generală a ocupării forței de muncă, a dobânzii și a banilor, Ed. Publica, București,
2009, p.22
96
Keynes, J.M., Teoria generală a ocupării forței de muncă, a dobânzii și a banilor, Ed. Publica, București,
2009, p.31
117
Pentru prevenirea unei recesiuni și pentru reducerea fluctuațiilor ciclice,

Keynes recomandă utilizarea unei politici fiscale anti-ciclice, remediul fiind
reducerea fiscalității și creșterea cheltuielilor guvernamentale, chiar cu riscul
adâncirii deficitelor. Conform teoriei, o astfel de măsură ar fi limitat efectele
grave și de durată în plan economic și social ale Marii Depresiuni.
Criza din 1929-1933 a constituit cadrul pentru intervenția statului în
economie, deoarece în perspectiva keynesistă, piața liberă nu se poate redresa
pe cale naturală, sau dacă o face, costurile sunt imense. Astfel, dacă decidenții
politici doresc folosirea deplină a mâinii de lucru, ei nu vor aștepta ca
mecanismele concurențiale ale pieței libere să conducă spre acest deziderat. Ei
trebuie să intervină și să adopte acele măsuri care conduc spre nivelul optim al
consumului și al investițiilor, asigurând, în acest fel, ocuparea deplină a
resurselor umane.
Revenind la Teoria generală, Keynes consideră că volumul ocupării
depline depinde în mare măsură de cele două componente ale cererii agregate:
consumul (C) și investițiile (I). Pentru Keynes, cererea efectivă reprezintă în
același timp și venitul agregat (Y), (un model simplificat al economiei):
Y=C+I
Venitul național de echilibru sau echilibrul macroeconomic este realizat
atunci când oferta agregată sau outputul (Y) este egal cu cererea agregată.
Partea din venitul agregat care nu este consumată, este economisită,
transformându-se în economii (S) și stând la baza procesului investițional.
Astfel:
Y=C+I
C=Y-S
S=Y-C
Atât economiile, rezultat al comportamentelor consumatorilor
individuali, cât și investițiile, rezultat al comportamentelor întreprinzătorilor
reprezintă un excedent al venitului peste consum.
Din relațiile de mai sus, rezultă că:
I=S
condiție esențială a echilibrului macroeconomic în modelul simplificat
keynesian.
Egalitatea dintre economii și investiții, numită și ecuația fundamentală a
echilibrului macroeconomic subliniază necesitatea ca economiile agenților
economici individuali să fie egale cu investițiile pe care întreprinzătorii le vor
face, într-o anumită perioadă de timp, de regulă un an.
Keynes analizează venitul, consumul și economiile sub incidența legii
psihologice fundamentale.
Legea psihologică fundamentală “de care suntem îndreptățiți să
depindem cu mare încredere […] este că în medie și de regulă oamenii sunt
118
înclinați să-și mărească consumul pe măsură ce venitul lor crește, dar nu cu

aceeași cantitate cu care crește venitul.”97.
Acest lucru, spune Keynes, este valabil îndeosebi pe perioade scurte de
timp și pentru acei indivizi ale căror comportamente în ceea ce privește
consumul și economiile au caracter permanent, timpul fiind insuficient pentru a
se adapta la schimbări. Dacă, însă, individul își adaptează consumul la noul
venit, o face în mod imperfect.
În condițiile unui nivel de confort dorit și realizat de către un individ,
creșterea venitului antrenează o creștere a consumului într-o proporție mai
mică, astfel încât pe termen scurt, un nivel mare al venitului duce la o diferență
și mai mare între acesta și consum. Altfel spus, o creștere a venitului
antrenează o creștere o procesului de economisire, dar într-o proporție mai
mare decât cea a venitului.
Pe de altă parte, Keynes observă că existența unui dezechilibru precum
sub-ocuparea antrenează o scădere drastică a venitului, atât pentru menaje și
firme, cât și pentru administrațiile locale și centrale.
Acest lucru duce la un proces de dezeconomisire. Deoarece consumul
depășește venitul obținut, agenții economici se văd nevoiți
să-și folosească fie rezervele financiare sau să apeleze la împrumuturi, ceea ce
duce la acumulare de deficit.
Concluzia lui Keynes este aceea că o creștere a gradului de ocupare a
forței de muncă se poate întâmpla doar acompaniată de o creștere a investițiilor
și numai în absența fluctuațiilor în ceea ce privește procesul de consum.
Keynes infirmă cu tărie toate postulatele economiei clasice și
neoclasice care susțineau că o economie de piață, lăsată liber să funcționeze, se
poate autoregla, îndreptându-se în mod natural către un grad de ocupare a forței
de muncă optim.
Autorul Teoriei generale, dimpotrivă, susține că piața liberă se poate
bloca, neavând capacitatea de a menține echilibru între oferta agregată și
cererea agregată, ceea ce conduce întotdeauna la dezechilibre, precum șomajul.
În viziunea sa, o producție globală și o folosire a mâinii de lucru, ambele
optime, pot fi determinate numai prin ghidarea cererii agregate cu ajutorul
politicii fiscale.
Ponderea consumului în cadrul venitului disponibil este exprimată de
propensiunea sau înclinația medie spre consum (c) calculată ca raport între
consum și output:
𝐶
c =𝑌
Rata medie a consumului sau înclinația medie spre consum este o
mărime pozitivă și subunitară:
0<c<1
97
Keynes John Maynard, Teoria generală a ocupării forței de muncă, a dobânzii și a banilor, Editura Publica,
București, 2009, p.158
119
Înclinația marginală spre consum (c') reprezintă variația consumului

la o modificare cu o unitate a output-ului și se calculează ca raport între variația
consumului și variația output-ului. De asemenea, c' este o mărime pozitivă și
subunitară:
C
c'= , 0< c'<1
Y
Înclinația medie spre economii (s) reprezintă ponderea economiilor în
totalul venitului sau output-ului:
𝑆
s =𝑌
Rata medie a economiilor sau înclinația medie spre economii este o
mărime pozitivă și subunitară:
0<s<1
Înclinația marginală spre economii (s') reprezintă variația economiilor
la o modificare cu o unitate a output-ului și se calculează ca raport între variația
economiilor și variația output-ului:
S
s'= , 0< s’<1
Y
Știind că Y= C+S rezultă, prin urmare: ∆Y=∆C+∆S, de unde, din faptul
𝐶 𝑆 𝐶+𝑆 𝑌
că 𝑌 + 𝑌 = = 𝑌 =1:
𝑌
c+s=1, c=1-s, s=1-c
∆𝐶 ∆𝑆 ∆ 𝐶+∆𝑆 ∆𝑌
De asemenea, ∆𝑌 + ∆𝑌 = = ∆𝑌=1 implică:
∆𝑌
c'+ s’=1, c'=1 - s’, s’=1- c'
Analizând determinarea venitului de echilibru, se observă o
interdependență între componentele cererii agregate (consum, investiții).
Corelația dintre aceste două componente o exprimă autorul Teoriei generale
prin intermediul conceptului de multiplicator al investițiilor.
Multiplicatorul reprezintă un coeficient care reflectă legătura directă
dintre o variabilă dependentă (una din componentele cererii agregate) și
influența acesteia asupra variabilei explicative (nivelul de echilibru al
outputului).
Multiplicatorul investiției exprimă legătura care se formează între
creșterea investițiilor și creșterea venitului măsurat prin coeficientul de
amplificare k.
Y
∆Y=k∆I  k =
I
În cadrul cererii agregate, investițiile reprezintă pentru Keynes călcâiul
lui Ahile. Decizia de a investi este influențată de doi factori:
a. eficiența marginală a capitalului;
b. rata dobânzii.
Pe termen lung, însă, eficiența marginală a capitalului depinde de
raportul dintre prețul bunului de capital și avantajele viitoare aduse de acesta.
120
Într-un climat economic sănătos, dublat de starea de încredere a

agenților economici asupra beneficiilor viitoare, randamentul investițiilor va fi
întotdeauna superior ratei dobânzii de creditare.
În ceea ce privește teoria clasică a ratei dobânzii, Keynes o găsește ca
fiind eronată. Conform teoriei clasice, rata dobânzii reprezintă factorul care
echilibrează cererea pentru investiții cu dorința pentru economisire.
Rata dobânzii, pentru Keynes, reprezintă, în orice moment, răsplata
pentru renunțarea la lichiditate și “este o măsură a refuzului celor care posedă
bani să renunțe la controlul lichid asupra lor”98.
Preferința pentru lichiditate este un factor care influențează rata
dobânzii. Un alt factor care acționează asupra ratei dobânzii este cantitatea de
bani din economie. Cantitatea de bani din economie, în condițiile unei rate a
dobânzii date, este influențată la rândul său de preferința pentru lichiditate.
Astfel M=L(r), unde: M este cantitatea de bani din economie, L este
funcția preferinței pentru lichiditate, iar r este rata dobânzii.
O creștere a cantității de bani din economie va duce la diminuarea ratei
dobânzii numai dacă dinamica preferinței pentru lichiditate este inferioară
dinamicii cantității de bani.
Pentru stimularea investițiilor este necesar ca rata dobânzii să se situeze
mereu sub rata eficienței marginale a capitalului.
Pilonul pe care Keynes construiește teoria ocupării depline este
principiul cererii efective privită sub cele două componente: consum și
investiții.
Economistul Marii Depresiuni, John Maynard Keynes, respinge
postulatele economiei clasice și neoclasice despre șomaj. Pe fondul
evenimentelor crizei economice, Keynes consideră că într-un sistem capitalist,
economiile nu pot atinge niciodată un grad deplin al ocupării forței de muncă.
Criticând “legea debușeelor” a lui Say conform căreia oferta își creează
propria cerere, consideră că piața muncii se poate confrunta cu
disfuncționalități, ceea ce generează o formă de șomaj ignorată de economia
clasică și neoclasică, numită de Keynes – șomaj involuntar.
Pentru Keynes, șomajul involuntar este acea situație când la un nivel
dat al salariului (salariul existent pe piața muncii) indivizii nu-și găsesc un loc
de muncă.
O altă critică adusă teoriei clasice și neoclasice este faptul că nu s-a
aplecat asupra studiului fenomenului de șomaj considerând că acesta este un
fenomen întâmplător și trecător. Cu toate acestea, au fost puțini gânditori care,
fără să studieze fenomenul în profunzime, considerau că mecanismele pieței
libere conduc automat la ocuparea deplină a mâinii de lucru, deoarece la
fiecare moment al evoluției economiilor toate resursele acestora sunt folosite în
totalitate și cu maximum de eficiență.
98
121
Analizele neoclasice au la bază concepte microeconomice precum

productivitatea marginală și legea randamentelor descrescânde. Pe baza
acestora, ei au arătat că salariul fiecărui angajat tinde să fie egal cu
productivitatea marginală și se va reduce pe măsură ce sunt angajate unități
suplimentare de muncă. Deci, atunci când salariul este mai mare decât
productivitatea adusă de ultimul angajat, fie nu mai sunt angajați muncitori
suplimentari, situație în care apare șomajul, fie sunt reduse salariile. Mergând
mai departe cu analiza, ei consideră că șomajul este un fenomen voluntar.
Referindu-se la acest aspect, Keynes consideră că șomajul voluntar este cauzat
de faptul că indivizii nu doresc să lucreze pentru salariul oferit, preferând să
rămână fără loc de muncă până când piața muncii le oferă o șansă mult mai
bună.
Șomajul își are originile, consideră Keynes, pe piața bunurilor și a
serviciilor și nicidecum pe piața muncii, curba cererii de muncă fiind în acest
caz o derivată a curbei cererii agregate. Șomajul își găsește, astfel, explicația în
insuficiența cererii. Oferta, neputând să-și creeze propria cerere, generează o
situație de sub-ocupare, deoarece nu toți indivizii care doresc să muncească
găsesc un loc de muncă la salariul existent pe piața muncii.
Neavând încredere în virtuțile pieței libere de a aduce economia în
punctul ocupării depline, Keynes consideră că guvernul trebuie să intervină și
să ia măsurile necesare pentru a stimula cererea efectivă, singura capabilă să
ducă economia spre un grad de ocupare deplin.
Măsurile pe care Keynes le propune pentru atingerea unui grad oprim
de ocupare se referă la stimularea consumului și a investițiilor și, implicit, la
descurajarea economiilor.
În ceea ce privește investițiile, Keynes militează pentru investițiile ce se
multiplică la nivelul economiei reale. Sursele și destinațiile investițiilor i s-au
părut mai puțin importante atât timp cât acestea asigură locuri de muncă. Dacă
investițiile private nu sunt în măsură să asigure un grad optim de ocupare,
statul trebuie să intervină chiar cu riscul unui deficit bugetar. Pentru Keynes,
deficitul bugetar poate fi o sursă de finanțare a investițiilor publice.
Cum stimularea investițiilor depinde în mare măsură și de rata dobânzii,
statul trebuie din nou să intervină ca să controleze cantitatea de bani din
economie pentru a menține la nivel optim rata dobânzii. Acest lucru îl poate
face Banca Centrală printr-o politică monetară expansionistă cu scopul de a
face creditul mult mai facil potențialilor investitori.
O altă modalitate de a menține rata dobânzii la un nivel optim este,
pentru Keynes, influențarea nivelului salariilor din economie. Analizând
îndeaproape situația, autorul Teoriei generale consideră că o politică salarială
flexibilă nu poate menține situația ocupării totale continue a forței de muncă.
O creștere a cantității de bani din economie, exprimată în unități
salariale, prin diminuarea salariului este de natură a crește proporțional povara
datoriei.
122
De asemenea, dacă un nivel mic al ratei dobânzii este obținut prin

micșorarea salariilor, el va duce la o diminuare a eficienței marginale a
capitalului, descurajând în acest fel deciziile de investiție.
De preferat, în atare condiții, rămâne creșterea cantității de bani din
economie care duce către același rezultat, diminuarea ratei dobânzii.
Scopul Teoriei generale, care coincide cu scopul esențial al oricărei
economii, este folosirea deplină a forței de muncă și acest lucru nu se poate
face decât prin stimularea consumului și a investițiilor
printr-un nivel redus al ratei dobânzii. Odată scopul atins, Keynes atenționează
că economia trebuie să revină la stabilitatea monetară.
Deși, Keynes declară că nu renunță la buna doctrină veche, în spiritul
căreia a fost educat, apariția Teoriei generale a ocupării forței de muncă, a
dobânzii și a banilor reprezintă pe de o parte sfârșitul “laissez-fairului” și a
“mâinii invizibile”, iar pe de altă parte, un fundament puternic pentru
intervenția statului în economie tocmai pentru a salva capitalismul. Conștient
de faptul că paradigma care îi va purta numele se rupe cu totul de doctrina
liberală susținută și argumentată de clasici, Keynes este convins că prin
măsurile pentru care el milita la vremea respectivă va da capitalismului încă 30
de ani de viață.
Doctrina lui John Maynard Keynes, principalul reprezentant al
intervenționismului a fost adoptată cu succes de multe țări după evenimentele
din anii 1929-1930, manifestându-se printr-un control din partea statului asupra
procesului de alocare a resurselor.
În perioada de după cel De-al Doilea Război Mondial și până pe la
începutul anilor 1970, intervenționismul a parcurs diferite etape, de la
intervenția statului în economie pentru a corecta greșelile pieței și a limita
efectele negative ale dezechilibrelor economice, până la acel tip de intervenție
ce implică preocupări în domeniul protecției sociale.
La începutul anilor 1970, doctrina keynesistă a fost pusă sub semnul
întrebării. Eșecul doctrinei a fost simbolizat de coexistența nivelului ridicat al
inflației și al șomajului, moment când a fost introdus în teoria economică
conceptul de stagflație.
Putem spune că intervenționismul statal, prin diversele sale forme s-a
născut și s-a dezvoltat într-o ideologie care să răspundă imperfecțiunilor pieței,
noilor evoluții în context politic, economic sau social.
Volumul criticilor aduse teoriei keynesiene a fost pe măsura prestigiului
său. Cele mai înverșunate critici au fost aduse, evident, de susținătorii doctrinei
liberale care credeau cu tărie în virtuțile pieței libere și în suveranitatea
agentului economic.
Economistul ultraliberal F. von Hayek, înainte de a-i răsturna întreaga
teorie, atrage atenția că John Maynard Keynes nu avea o pregătire temeinică în
domeniul teoriei economice și că întreaga sa pregătire se rezuma la opera lui
Alfred Marshall. Necunoașterea limbii germane în care au fost scrise multe
opere aparținând Școlii Austriece l-a împiedicat să aibă o viziune de ansamblu
123
asupra literaturii de specialitate apărută până la acea vreme. Însuși Keynes

recunoaște că din cauza cunoștințelor puține de limbă germană este posibil ca
ideile noi să-i fi rămas necunoscute, ceea ce face ca pregătirea sa în domeniul
teoriei economice să fie incompletă.
Principala critică adusă de adversari este aceea că autorul Teoriei
generale nu a elaborat o teorie a capitalului care să-i permită să înțeleagă
succesiunea etapelor productive ale acestuia și a omis o analiză a timpului
asupra acestora.
Lipsa unei teorii a capitalului, consideră economiștii austrieci, l-au dus
pe Keynes către un multiplicator al investițiilor ce se sprijină doar pe
argumente matematice și contrazice orice logică economică. Este lipsit de sens,
conchide Hayek să considerăm că, cu cât este mai mare înclinația marginală
spre consum, cu atât mai mare va fi sporul investițiilor cu efect de multiplicare
asupra venitului național.
În ciuda politicilor anti-ciclice enunțate de Keynes, o altă critică adusă
teoriei acestuia este aceea că nu a dezvoltat o analiză a crizelor economice care
să explice recurența acestora.
Totuși, în pofida tuturor criticilor aduse teoriei keynesiste, aceasta a
dominat politica economică începând cu perioada interbelică până pe la
mijlocul anilor 1970. A fost îmbrățișată cu foarte mult entuziasm de apropiate
toate mediile academice, convingerea fiind aceea că intervenția statului nu
poate sta în calea dezvoltării capitalismului și a inițiativei private, din contră,
reglajul fin al statului putând stimula și consolida societățile capitaliste în
drumul lor spre progres.
Sarcina de lucru 5
Paradigma keynesistă.
Caracteristicile intervenționismului.
Politicile fiscale anticiclice propuse de J.M. Keynes.
124
Rezumat
Accelerarea ritmului de creștere, încă de la sfârșitul secolului al XIX-
lea, ca urmare a progresului tehnico-științific a dus la accentuarea oscilațiilor
și fluctuațiilor la nivelul economiei reale, fenomene economice fundamentale
și repetabile precum criza, depresiunea, renașterea și prosperitatea.
Pe fondul acestor evenimente, are loc cel mai mare colaps al economiei
mondiale care a răsturnat din temelii întreg edificiul pe care se sprijineau
valorile fundamentale, atât clasice, cât și cele neoclasice.
Unul din marile evenimente, din păcate cu caracter traumatizant, care
a conturat studiul economiei și a obiectului de studiu al științelor economice
în general, în particular al studiului macroeconomiei, îl reprezintă Marea
Depresiune din perioada 1929-1933.
În tumultul acestor evenimente care au afectat grav economia
mondială se naște o doctrină care schimbă radical întreaga gândire economică,
direcționând-o într-o cu totul altă direcție doctrinară.
Este vorba de doctrina keynesistă ce ia naștere odată cu apariția celei
mai cunoscute cărți după Avuția Națiunilor și anume Teoria generală a
ocupării forței de muncă, a dobânzii și a banilor (pe scurt Teoria generală),
apărută în anul 1936 sub semnătura lui John Maynard Keynes, considerat
fondatorul teoriei macroeconomice moderne.
Esența Teoriei generale poate fi rezumată în următoarele:
 un deficit al cererii agregate (bunuri de consum și bunuri de capital)
conduce la șomaj involuntar;
 piața liberă nu poate ajusta deficitul cererii agregate sau, dacă din
întâmplare o face, procesul este lent și costisitor pentru economie;
 politicile guvernamentale de intervenție pot corecta insuficiența cererii
agregate cu rezultate vizibile în reducerea șomajului;
 sporirea ofertei de bani nu este suficientă pentru a stimula sectorul
privat ca să investească și este necesară intervenția statului prin
creșterea cheltuielilor guvernamentale.
Keynes nu a crezut în principiul mâinii invizibile a lui Adam Smith
considerându-l fondat pe o eroare intelectuală. El a reproșat principiului
economic clasic că nu poate explica ce anume determină nivelul global al
ocupării, al producției și al veniturilor.
Concluzia lui Keynes este aceea că o creștere a gradului de ocupare a
forței de muncă se poate întâmpla doar acompaniată de o creștere a
investițiilor și numai în absența fluctuațiilor în ceea ce privește procesul de
consum.
Keynes infirmă cu tărie toate postulatele economiei clasice și
neoclasice care susțineau că o economie de piață, lăsată liber să funcționeze,
se poate autoregla, îndreptându-se în mod natural către un grad de ocupare a
forței de muncă optim.
Deși, Keynes declară că nu renunță la buna doctrină veche, în spiritul
căreia a fost educat, apariția Teoriei generale a ocupării forței de muncă, a
125
dobânzii și a banilor reprezintă pe de o parte sfârșitul “laissez-fair-ului” și a

“mâinii invizibile”, iar pe de altă parte, un fundament puternic pentru
intervenția statului în economie tocmai pentru a salva capitalismul. Conștient
de faptul că paradigma care îi va purta numele se rupe cu totul de doctrina
liberală susținută și argumentată de clasici, Keynes este convins că prin
măsurile pentru care el milita la vremea respectivă, va da capitalismului încă
30 de ani de viață.
1.Printre cauzele care au stat la baza declanșării Marii Depresiuni se numără:
a. majorarea prețurilor;
b. diminuarea costurilor de producție;
c. disparități la nivelul repartizării veniturilor;
d. barierele comerciale.
2. Reducerea masei monetare din perioada 1931-1933 a fos determinată:
a. de diminuarea creditelor de consum către populație;
b. de majorarea prețurilor;
c. de creșterea inflației;
d. de diminuarea voumului rezervelor băncilor
3. J.M.Keynes consideră principiul mâinii invizibile:
a. satisfăcător;
b. bazat pe o eroare intelectuală;
c. bazat pe ordinea naturală și libertatea de acțiune;
d. funcționează doar în economiile planificate.
4. Printre politicile keynesiste pentru diminuarea fluctuațiilor ciclice se numără:
a.politici fiscale;
b. politici monetare;
c. diminuarea taxelor și impozitelor;
d. majorarea cheltuielilor statului;
5. Un grad optim al ocupării depline este determinat în opinia lui Keynes:
a. de volumul ofertei efective;
b. doar de volumul investițiilor;
c. de consumul de factori de producție;
d. de consum și investiții.
6. J.M. keynes consideră că:
a. Piața lăsată să să funcționeze liber nu se poate autoregla;
b. Piața lăsată să să funcționeze liber ajusta, tinzând mereu spre echilibru;
c. piața trebuie să funcționeze pe baza postulatelor clasice și neoclasice;
d. statul nu trebuie să intervină în jocul piețe;
7. Echilibrul keynesist pe piața bunurilor și a serviciilor are loc:
a. când toate resursele sunt folosite deplin;
b. când capitalul este superior forței de muncă;
c. când forța de muncă este superioară capitalului;
d. când rata șomajului scade;
8. Conform legii psihologice fundamentale:
a. consumul crește pe măsură ce sporește venitul, dar într-o proporție mai mică;
b. consumul crește pe măsură ce sporește venitul, dar într-o proporție mai mare;
126
c. investițiile cresc pe măsură ce crește rata dobânzii;

d.consumul crește pe măsură ce sporeesc investițiile, dar într-o proporție mai mică;
9. Rata dobânzii poate fi menținută la un nivel optim, în viziunea lui Keynes:
a. controlând nivelul salariilor;
b. printr-o flexibilitate a salariilor;
c. printr-o cerere de bunuri și servicii superioară ofertei;
d. printr-o ofertă de bunuri și servicii superioară cererii.
10.Economiștii ultraliberali consideră ca nesatisfăcătoare paradigma keynesistă
deoarece:
a. nu cuprinde o teorie a spațiului geografic;
b. nu cuprinde o teorie a capitalului;
c. timpul, ca variabilă, este ignorat;
d. nu cuprinde o teorie a rentei și profitului.
Răspunsuri la întrebările din testul de autoevaluare
.1-c,d; 2-d; 3-b; 4-a,c,d; 5-d; 6-a; 7-a; 8-a; 9-a; 10-b,c
București,
Pohoață Ion, Doctrine economice universale, Predecesori și fondatori, vol.1,2
127
6. NEOLIBERALISMUL.
INFLUENȚA ȘCOLII
AUSTRIECE ASUPRA
EVOLUȚIEI ȘTIINȚEI
ECONOMICE
Neoliberalismul. Influența Școlii Austriece asupra evoluției
științei economice 128
Rezumat 150

autoevaluare 152

importanța revoluției marginaliste;
contextul renașterii liberalismului și neoliberalismului;
influența școlii austriece la dezvoltarea și maturizarea științei

economice
Una dintre școlile de gândire cu cele mai mari contribuții în

cadrul gândirii economice este Școala Austriacă de economie.
Noua școală de gândire economică se naște în anul 1871,
odată cu apariția cărții Principiile economiei (Grundsätze der
Volkswirtschaftslehre) scrisă de economistul austriac Carl
Menger, considerat deopotrivă fondatorul Școlii Austriece de
economie.
Carl Menger alături de Stanley Jevons și Leon Walras dezvoltă,
independent unul de altul, teoria utilității marginale și analiza valorii plecând
128
de la cauze pur subiective. Nașterea Școlii Austriece de economie coincide cu

începuturile revoluției marginaliste.
Printre primii reprezenanți ai Școlii Austriece îi regăsim, alături de Carl
Menger, pe Eugene Böhm Bawerk și Friedrich von Wieser, toți profesori de
economie la universități din Austria.
La mijlocul anilor 1920, Școala Austriacă își găsește mulți adepți nu
numai în rândul tinerilor economiști, ci și în rândul publicului educat, atras de
activitatea științifică a cercurilor academice. Ca atare, tot în această perioadă,
Ludwig von Mises găsește oportun să organizeze un Privat Seminar și să pună
bazele unui Institut austriac pentru cercetarea ciclului economic, devenit
ulterior Institutul austriac pentru cercetări economice.
În anii premergători celui De-al Doilea Război Mondial, mulți dintre
adepții Școlii Austriece părăsesc Austria activând la universități din Anglia
(London School of Economics) și din Statele Unite ale Americii (New York
University, Auburn University, George Mason University) sau Elveția.
În cadrul celei de-a doua generații de reprezenanți ai Școlii Austriece,
alături de Fritz Machlup (primul economist care a considerat cunoașterea o
resursă economică), Richard von Strigl (1891-1942), Gottfried Haberler
(1900-1995), se remarcă unul dintre cei mai mari reprezenanți ai Școlii
Austriece, Ludwig von Mises (1881-1973) care are meritul de a forma o a treia
generație de economiști ai acestei școli de gândire economică. Printre aceștia îi
regăsim pe Murray Rothbard (1926-1995) și Friedrich von Hayek (1899-
1992) care contribuie semnificativ la răspândirea ideilor Școlii Austriece în
Statele Unite ale Americii.
Astăzi, printre cei mai de seamă reprezenanți ai Școlii Austriece îi
regăsim pe Jesús Huerta de Soto, Henry Hazlitt, Israel Kirzner etc.
Una din particularitățile Școlii Austriece a fost aceea că s-a declarat
ferm împotriva folosirii matematicii în economie. O analiză pur calitativă poate
face pe oricine ca să ajungă să înțeleagă și să surprindă logica economică.
Condiția este ca, printr-o metodă de cercetare adecvată, fenomenele complexe
ale realității economice să fie reduse la elemente simple care pot fi supuse
observației exacte fără a distorsiona în niciun fel adevărul economic.
Întregul demers științific al Școlii Austriece se clădește pe principiul
individualismului metodologic. Principiul individualismului metodologic
statuează că toate analizele economice se construiesc plecând de la individ,
singurul capabil să facă alegeri prin manifestarea preferințelor.
Am considerat ca analiza paradigmei elaborată de fondatorul Școlii
Austriece, Carl Menger, s-o expunem în acest capitol pentru a înțelege
fundamentele de bază care imprimă unitate și trăinicie acestei școli de gândire.
Întreaga analiză elaborată de Carl Menger se bazează pe principiul
individualismului metodologic.
Pentru a-și elabora teoria valorii, o teorie esențialmente subiectivă, Carl
Menger începe Principiile economiei prin studiul și analiza bunurilor.
129
Orice lucru, în viziunea lui Menger, reprezintă subiect al legității cauză-

efect. Însă nu toate lucrurile sunt utile, deci nu pot fi numite bunuri. Ca un
lucru să poată fi numit bun, acesta trebuie să fie util, în sensul satisfacerii
nevoilor și dorințelor indivizilor și să îndeplinească simultan patru condiții:
1. să existe nevoia umană pentru acel lucru;
2. lucrul respectiv să aibă capacitatea de a satisface acea nevoie umană, adică să
existe o legătură cauzală între acel lucru și satisfacerea nevoii;
3. individul trebuie să fie conștient de existența acestei legături cauzale;
4. lucrul respectiv să poată fi direcționat cu ușurință spre satisfacerea nevoilor
umane.
Dacă una din aceste condiții, nu poate fi îndeplinită, lucrul respectiv nu
poate deveni niciodată un bun.
Există, în realitate și lucruri care devin bunuri, nu ca urmare a legăturii
cauzale a acestora cu satisfacerea nevoilor, ci ca urmare a atribuirii proprietății
de bun exclusiv pe baza imaginației indivizilor.
Acestea le denumește, Carl Menger, bunuri imaginare făcând referire la
cosmetice, ornamente, statuete și clădiri utilizate pentru a venera idoli. La fel
ca și Aristotel, consideră că bunurile pot fi reale sau imaginare ca urmare a
deciziilor indivizilor care, de asemenea, pot fi raționale și iraționale.
În ceea ce privește legătura cauzală dintre bunuri, acestea pot fi bunuri
de ordinul întâi sau bunuri de ordinul al doilea, pe care le mai denumește
bunuri de rang superior.
Bunurile de ordinul întâi sunt acele bunuri care pot satisface în mod
direct o nevoie. “Dacă, de exemplu, deţinem cantitatea necesară de pâine, ne
aflăm în situaţia să ne satisfacem imediat nevoile alimentare. În acest caz,
legătura cauzală dintre pâine şi satisfacerea uneia dintre nevoile noastre este
directă şi nu întâmpinăm nicio dificultate în a stabili caracterul de bun al
pâinii...”99
Bunurile de ordin superior, sau de al doilea ordin sunt acele bunuri care
nu pot satisface în mod direct o nevoie umană, ci numai prin intermediul
bunurilor de ordin întâi (de exemplu: făina, sarea, apa, combustibilul – bunuri
folosite în producerea pâinii).
O reflecție asupra bunurilor și a legăturii dintre ele și nevoile noastre îl
determină pe Carl Manger să definească proprietatea nu ca pe o combinație
întâmplătoare de bunuri, ci ca o reflectare directă a nevoilor, adică totalitatea
bunurilor de care dispune un individ capabile să-i satisfacă toate nevoile.
Pentru a putea enunța o teorie a valorii fondată exclusiv pe principii
subiective, Carl Menger analizează caracterul economic și non-economic al
bunurilor, precum și legătura dintre acestea.
Cea mai importantă preocupare a activității umane este fără îndoială
preocuparea pentru satisfacerea nevoilor. Fiecare individ privește bunurile din
perspectivă proprie și în strânsă legătură cu intensitatea și diversitatea nevoilor
sale. Perspectiva prin care un individ se raportează la totalitatea bunurilor pe
99
Menger Carl, Principles of Economics, LvMI, 2007, p56
130
care le deține sau ar trebui să le dețină este diferită pentru fiecare om în parte,
uneori diferă chiar și pentru același individ.
Bunurile care au capacitatea de a satisface nevoile individului (sunt
utile) și a căror cantitate disponibilă nu satisfac în totalitate nevoile (altfel spus,
aceste bunuri sunt limitate în raport cu nevoile) se numesc bunuri economice.
Sunt, însă și situații, când cantitatea dintr-un bun este mult superioară
nevoii resimțite de un individ sau chiar de o colectivitate. Astfel de bunuri care
se găsesc din abundență, iar efortul indivizilor de a le obține este minim sau
chiar lipsește, nu fac obiectul economiei umane și se numesc bunuri non-
economice.
Caracterul economic sau non-economic al unui bun este unul relativ.
Oricând, din diverse motive economice, sociologice, geografice un bun
economic poate deveni non-economic și un bun non-economic poate căpăta
caracter economic.
Anterior, Carl Menger definește proprietatea ca fiind totalitatea
bunurilor de care dispune un individ. Odată definit caracterul economic sau
non-economic al unui bun, autorul Principiilor economiei, consideră că avuția,
termen diferit de proprietate, reprezintă totalitatea bunurilor economice de care
dispune un individ. Bunurile non-economice, cum nu fac obiectul analizei
economice, nu pot fi considerate părți ale avuției.
Valoarea unui bun se naște firesc din relația acestuia cu nevoile
individului și nu este intrinsecă bunului respectiv.
Valoarea bunurilor, subliniază în multe rânduri Carl Menger, este o
noțiune în totalitate subiectivă, este o judecată a individului asupra importanței
bunurilor de care dispune pentru supraviețuire și bunăstare.
În contradicție cu teoria valorii-muncă susținută de întreaga școală
clasică de economie, unde valoarea apare în cadrul producției și a schimbului,
iar sursa și izvorul acesteia este munca, Carl Menger susține că toate bunurile
economice au valoare. Valoarea se stabilește de fiecare individ, în funcție de
dinamica și intensitatea nevoilor, dar de data aceasta sursa valorii rezidă în
utilitatea bunului sau bunurilor de care fiecare individ dispune.
Valoarea unui bun este mai mare sau mai mică în raport cu importanța
pe care individul o acordă satisfacției obținute. Deci satisfacțiile obținute sunt
diferite ca importanță și depind exclusiv doar de o anumită cantitate de bunuri
disponibilă. Dar, pentru Carl Menger, este important să descopere care este
satisfacția particulară care depinde doar de o anumită parte din bunurile
respective.
Având în vedere că bunurile economice sunt limitate în raport cu
nevoile, indivizii își vor satisface acele nevoile cele mai presante. Nevoile vor
fi astfel acoperite în funcție de gradele de importanță ale satisfacției obținute.
Astfel, valoarea unui bun va fi egală cu “importanța satisfacției cel mai puțin
importante dintre cele asigurate de către întreaga cantitate și realizată cu o
porțiune egală”100.
100
Menger Carl, Principles of Economics, LvMI, 2007, p.131
131
Adaptând cele spuse mai sus de Menger la terminologia cunoscută

astăzi, utilitatea sau satisfacția cea mai puțin importantă resimțită de un individ
în urma consumului ultimei unități dintr-un bun reprezintă utilitatea marginală.
Utilitatea marginală, concept pe care se sprijină întreaga teorie a
consumatorului din microeconomia modernă, reprezintă sporul de utilitate sau
satisfacție obținut de un individ atunci când consumul
dintr-un bun se modifică cu o unitate suplimentară.
Cantitatea de muncă încorporată într-un bun care este util, deci are
valoare, nu are nici o legătura directă cu intensitatea valorii. “În ceea ce
priveşte valoarea unui diamant, este irelevant dacă acesta a fost descoperit din
pură întâmplare ori s-au depus o mie de zile de muncă într-o mină de
diamante. În viaţa obişnuită, nimeni nu întreabă despre istoria originii unui
bun pentru a-i stabili valoarea, ci ia în considerare doar serviciile pe care i le
poate oferi bunul sau la care ar trebui să renunţe dacă nu l-ar fi avut la
dispoziţie”101.
Raționamentul lui Menger se sprijină pe următoarele principii:
1. bunurile care au cea mai mare valoare sunt acele bunuri de care depinde
satisfacerea nevoilor individului;
2. importanța satisfacerii nevoilor este neuniformă;
3. intensitatea importanței satisfacerii nevoilor este, de asemenea, inegală;
4. valoarea unui bun este egală cu importanța cele mai puțin importante
satisfacții;
5. fiecare nevoie descrește în intensitate pe măsură ce este satisfăcută.
Odată statuate și înțelese aceste principii, Carl Menger consideră că este
rezolvată și problema paradoxului valorii (al apei și diamantelor) enunțată de
Adam Smith în Avuția Națiunilor. Diamantele fiind atât de rare, indivizii își
satisfac cele mai importante nevoi, în timp ce apa care se găsește din abundență
îi permite individului să-și satisfacă în totalitate nevoile care depind de acest
bun, ba chiar să rămână cantități însemnate de apă neutilizate. Acest lucru face
ca apa să aibă o valoare mică sau chiar nici o valoare pentru individ, în timp ce
diamantele vor avea o valoare mare.
Din acestă perspectivă și totodată făcând trimitere la cele două principii
enunțate de către H.Gossen (1810-1858) (care practic pregătește terenul pe
care se dezvoltă teoria utilității marginale), Carl Menger consideră că utilitatea
sau valoarea bunurilor este:
a. direct proporțională cu intensitatea nevoii resimțite;
b. invers proporțională cu cantitatea consumată dintr-un bun.
Clarificarea valorii din perspectiva utilității îl conduce pe Carl Menger
spre o teorie a schimbului și a prețurilor.
Remarca lui Adam Smith, precum că schimbul rezidă în predispoziția
oamenilor de a face troc nu i se pare satisfăcătoare lui Carl Menger, în sensul
că nu poate fi fundamentul pe care se sprijină schimbul economic.
101
Menger Carl, Principles of Economics, LvMI, 2007, p. 146
132
Înclinația oamenilor de a face troc este motivată de ceva mai mult decât
simpla plăcere de a schimba un lucru pe altul. Experiența demonstrează că
indivizii se angajează într-o activitate ce implică schimbul economic doar dacă
este avantajos, în sensul că le asigură o satisfacere completă a nevoilor, și
întotdeauna există o limită dincolo de care aceștia nu vor continua să mai facă
comerț.
Schimbul între două persoane, în viziunea economistului austriac, poate
avea loc dacă o persoană deține o anumită cantitate dintr-un bun, mult peste
necesarul care îi asigură satisfacerea nevoilor. Deci, cantitatea de bunuri
deținută de acest individ are o valoare mai mică decât o anumită cantitate dintr-
un alt bun deținută de altă persoană și care apreciază în aceeași manieră ceea ce
el posedă. Ceea ce-i prisosește unei persoane îi va fi necesar celeilalte
persoane, în felul acesta fiecare din cele două persoane obținând bunuri care le
vor fi utile și le vor satisface nevoile.
Fundamentul oricărei activități de schimb economic între doi sau mai
mulți indivizi presupune îndeplinirea concomitent a trei condiții:
1. o persoană trebuie să dețină anumite cantități de bunuri cu o valoare mai mică
pentru el decât alte bunuri de care dispune o altă persoană;
2. cele două persoane să fie conștiente de relația existentă;
3. schimbul să se poată efectua.
Schimbul economic între două sau multe persoane are loc deoarece
generează valoare și va continua atât timp cât o persoană va deține o cantitate
de bunuri cu o valoare mai mică pentru el decât alte cantități de bunuri deținute
de alte persoane. Limita, dincolo de care schimbul încetează, este atinsă atunci
când schimbul nu mai produce valoare pentru niciuna din părțile antrenate în
relația de schimb.
Pentru Carl Menger, prețul reprezintă doar o consecință a acțiunii
tuturor deciziilor economice luate de fiecare individ în parte cu scopul de a-și
maximiza șansele de supraviețuire și bunăstare.
Fundamentul formării prețurilor îl constituie valoarea bunurilor
economice.
O teorie corectă a prețurilor are ca punct de plecare analiza modului în
care oamenii schimbă bunuri pe alte bunuri pentru a-și asigura satisfacerea
completă a tuturor nevoilor resimțite.
Am văzut anterior că schimbul are loc și continuă atâta timp cât fiecare
partener în această relație consideră că are un câștig. Ar fi o eroare, spune
Menger, să considerăm că schimbul presupune o anumită echivalență (în
termeni obiectivi). În asemenea condiții, schimbul nu s-ar mai justifica. Prin
schimb se înțelege cedarea unei anumite cantități dintr-un bun contra unei
cantități din alt bun. Raportul cantităților celor două bunuri este prețul relativ,
adică prețul unui bun exprimat prin prețul celuilalt bun. Atunci când schimbul
este considerat avantajos de fiecare participant, utilitatea primită este mai mare
sau egală cu utilitatea cedată.
133
În funcție de structura pieței, Carl Menger analizează formarea

prețurilor în condițiile unui schimb izolat, în condiții de monopol, precum și în
condițiile unei concurențe bilaterale.
Cât privește schimbul izolat, prețul se formează între anumite limite
numai dacă schimbul este de natură economică. Limitele sunt exprimate prin
diferitele cantități de bunuri care sunt echivalente (în sens subiectiv) pentru
fiecare parte.
În cazul existenței unui monopol, „monopolistul are puterea de a
reglementa, în anumite limite, stabilirea prețurilor sau, respectiv, cantităţile de
bun monopolizat puse în circulaţie, renunţând cu uşurinţă la micile câştiguri
ce pot rezulta din bunurile puse la dispoziţia consumatorilor din păturile cele
mai sărace ale populaţiei şi exploatându-le mai eficient pe cele bogate”102.
Existența concurenței perfecte nu numai că are drept consecință
eliminarea efectelor nefaste ale monopolului, ci este întotdeauna mai
avantajoasă și mai convenabilă pentru că spune Menger se obțin câștiguri mai
mari cu eforturi mai mici. În cazul concurenței perfecte, niciun ofertant sau
vânzător nu poate influența prețul de vânzare.
Odată clarificată teoria schimbului și a prețurilor, Carl Menger
consideră că poate aborda atât problema valorii, cât și a valorii de schimb
privite ca două forme ale aceluiași fenomen.
Valoarea sau valoarea de întrebuințare, altfel spus utilitatea unui bun, îi
asigură în mod direct o satisfacție individului care posedă bunul respectiv, în
timp ce valoarea de schimb îi asigură posesorului unui bun același rezultat dar
în mod indirect (prin intermediul schimbului).
Un bun poate avea pentru același individ atât valoare de întrebuințare,
cât și valoare de schimb. Problema pe care vrea Menger
s-o clarifice, este aceea care dintre aceste două valori este determinantă pentru
individul în cauză. “Prin urmare, în toate cazurile în care bunul are atât o
valoare de utilizare, cât şi o valoare de schimb pentru posesorul său, valoarea
economică este cea care este mai mare dintre cele două forme de valoare.”103
Un alt economist de mare valoare, care alături de Friedrich von
Wieser formează a doua generație de reprezentanți ai Școlii Austriece este
Eugen von Böhm Bawerk (1851-1914).
Eugen von Böhm Bawerk este cunoscut ca un apărător al
liberalismului și, evident, un antimarxist convins. El este printre primii
economiști care încearcă să demonteze întregul sistem de gândire marxist
considerat a fi bazat pe o eroare fundamentală.
În volumul Karl Marx and the Close of His System apărut în 1896 sub
semnătura lui Eugen von Böhm Bawerk, autorul oferă o critică argumentată a
teoriei marxiste, în esență a teoriei valorii elaborată de Marx.
Eugen von Böhm Bawerk consideră că, în primul volum al Capitalului,
Marx elaborează o teorie a valorii complet diferită de cea expusă în ultimul
102
103
134
capitol. Este o contradicție, flagrantă în opinia economistului austriac, ce face

ca teoria marxistă a valorii să fie una falsă și irecuperabilă.
De asemenea, teoria exploatării, spune Böhm Bawerk, nu poate avea un
fundament valid atâta timp cât Marx nu a putut înțelege fenomenul preferinței
de timp, văzută ca o categorie generală a acțiunii umane de întreaga școală
austriacă.
Principalele sale contribuții la dezvoltarea gândirii economice le găsim
concentrate în cartea Dobândă și capital: O istorie critică a teoriei economice,
apărută pentru prima dată în anul 1884 și, de asemenea, în cea mai cunoscută
operă a sa, Teoria pozitivă a capitalului tipărită în anul 1888.
Eforturile lui Böhm Bawerk se materializează în elaborarea unui
fundament solid al teoriei capitalului și dobânzii. Acest fundament solid
reprezintă o teorie a valorii construită pe evaluarea subiectivă a oricărui individ
prin raportarea scopurilor la mijloace.
El consideră că teoriile anterioare cu privire la capital și dobândă sunt
ambigue, neclare, ceea ce a dus, evident, la concluzii total greșite.
Străduindu-se să invalideze teoria valorii-muncă, Böhm Bawerk susține
că factorul capital nu a creat și nu creează valoare. Capitalul, deși este valoare,
nu produce valoare, acesta fiind un ansamblu de bunuri complementare ce
poate produce alte bunuri, lucruri etc. destinate consumului final. Iar valoarea,
spune autorul, nu provine din trecutul bunurilor, ci din viitorul lor ca urmare a
raporturilor dintre nevoi și satisfacții, ceea ce înseamnă că principiul valorii
trebuie căutat în utilitatea marginală a bunurilor.
Analizând natura capitalului, Böhm Bawerk, vorbește pentru prima dată
de producția directă și producția ocolită. Modul de producție direct este acel tip
de producție care se realizează fără mijloace de producție. Modul ocolit de
producție este asociat cu modul capitalist de producție în care se folosesc
mijloacele de producție.
Analizând modul de producție ocolit (cu mijloace de producție), Eugen
von Böhm Bawerk, merge mai departe, formulând și dezvoltând pe baza
acestui concept o teorie a dobânzii.
Cea mai importantă contribuție a economistului austriac la dezvoltarea
gândirii economice este analiza factorului timp asupra estimării valorii
bunurilor. El consideră o mare eroare faptul că teoriile anterioare cu privire la
dobândă erau explicate plecând de la productivitatea fizică a capitalului. În
explicarea fenomenului dobânzii la capital, timpul sau preferința pentru timp a
agenților economici joacă un rol hotărâtor. Preferința pentru timp îi face pe
indivizi fie să consume, fie să economisească. Observând că pentru orice
individ bunurile prezente au valoare mai mare decât cele viitoare, este lesne de
înțeles că sursa și izvorul dobânzii este diferența dintre valoarea bunurilor
prezente și a celor viitoare.
Aprecierile subiective ale indivizilor fac ca aceștia să se raporteze în
diverse moduri față de bunurile prezente și viitoare din trei motive:
a. repartizarea nevoilor prezente și viitoare în funcție de resurse;
135
b. ierarhizarea nevoilor, ceea ce-l determină pe individ să prefere satisfacerea

nevoilor prezente în detrimentul celor viitoare;
c. superioritatea bunurilor prezente față de cele viitoare.
Conform teoriei lui Eugen von Böhm Bawerk, dobânda poate fi privită
din două perspective: psihologică și tehnică. Din punct de vedere psihologic,
individul preferă să consume în prezent și nu să amâne consumul pe viitor, iar
din punct de vedere tehnic amânarea consumului sau economisirea reprezintă
condiția esențială pentru formarea capitalului, sporind, astfel, eficiența muncii
viitoare.
Prețul sau valoarea de schimb își găsește fundament în valoarea
subiectivă determinată de concurența vânzătorilor și a cumpărătorilor, spune
Böhm Bawerk. Astfel, prețul se formează atunci când oferta făcută de
vânzătorul marginal (vânzătorul cel mai dispus să vândă) întâlnește cererea
cumpărătorului marginal (cumpărătorul cel mai puțin dispus să cumpere).
Punctul de intersecție al acestei perechi marginale (vânzătorul marginal și
cumpărătorul marginal), precum și evaluările lor subiective, determină nivelul
prețului și, desigur, prețul pentru fiecare produs separat.
Friedrich von Wieser (1851-1926) este recunoscut ca fiind primul
teoretician care a introdus termenul de utilitate marginală, bazându-se în
principal pe lucrările lui Johann Heinrich von Thünen (1783-1850).
Preocupările științifice ale economistului austriac sunt multiple, dar
poate cea mai importantă este dezvoltarea teoriei subiective a valorii.
Principala sa operă Natural Value, apărută în anul 1889, este dedicată în
întregime procesului de formare a valorii.
Ca și pentru Menger, valoarea bunurilor, spune Wieser are ca izvor
valoarea nevoilor individului, iar o abordare corectă a teoriei valorii bunurilor
necesită o abordare la fel de corectă a valorii nevoilor.
Utilitatea nu poate fi sursa valorii. Bunurile care sunt de prisos, deși
utile, sunt lipsite de valoare.
Wieser identifică valoarea unui bun cu utilitatea marginală. În acest
sens, el consideră că valoarea unui bun este identică cu satisfacția ultimei
unități consumate din bunul respectiv, adică utilitatea marginală.
De asemenea, autorul consideră că utilitatea socială poate fi maximă
doar în condițiile unei concurențe libere pe piață. Efectele nocive ale
monopolului, despre care el vorbește în opera Valoarea naturală, afectează și
diminuează în același timp utilitatea la nivelul societății. În cadrul acestui
demers, Wieser demonstrează că există o diferență majoră între utilitate și
valoare de schimb, mai ales în acele condiții în care nu prevalează concurența
liberă. În asemenea condiții, susține autorul, valoarea de schimb este
influențată de doi factori, pe de o parte de utilitatea mărfii iar, pe de altă parte,
de puterea de cumpărare distribuită la nivelul societății. Acest fapt și, totodată,
implicațiile utilității la nivelul economiei reale fac ca producția să fie orientată,
în special, către nevoile indivizilor foarte bogați și mai puțin către cei cu putere
de cumpărare mult diminuată. Cu cât diferențele la nivelul puterii de cumpărare
136
sunt mai mari, cu atât vor fi mai vizibile anomaliile la nivelul producției.
Astfel, producția va furniza desfrâu și lăcomie celor bogați, în timp ce va fi
surdă la nevoile celor săraci. În concluzie, spune Wieser, distribuția puterii de
cumpărare la nivelul societății este factorul principal care determină orientarea
producției și a consumului spre activități care nu servesc la nimic economiei
reale. Consumul este risipit pe plăceri inutile în loc să fie orientat spre nevoile
simple ale celor mai săraci104.
Alături de teoria valorii, alte două mari contribuții ale lui Wieser la
dezvoltarea gândirii economice sunt teoria imputației și a costurilor alternative.
Prin imputație, Wieser (și, de altfel, întreaga școală neoclasică),
înțelege operațiunea de transfer a unei părți atât din utilitatea creată, cât și din
prețul bunurilor de rang inferior asupra bunurilor de rang superior (bunurile
intermediare). Ceea ce vrea să spună Wieser este faptul că prețul factorilor de
producție este influențat de prețul outputului final. Argumentele lui Wieser
sunt, evident, de natură subiectivă și se sprijină pe utilitatea marginală a
resurselor și nu pe costurile fizice.
În ceea ce privește costul alternativ, acesta este definit de F. von Wieser
ca fiind acel cost al unei alegeri sacrificate. În terminologia cunoscută astăzi,
identificăm în definiția lui Wieser, costul de oportunitate.
Cercetările începute de Carl Menger, Eugen von Böhm Bawerk și
Friedrich von Wieser sunt continuate și dezvoltate de a doua generație a Școlii
Austriece. Cei mai importanți reprezentanți în cadrul celei de-a doua generație
sunt Ludwig von Mises și Friedrich von Hayek.
Ludwig von Mises (1881-1973) se naște în fostul imperiu Austro-
Ungar, în regiunea Galiția, aparținând astăzi Ucrainei. În anii petrecuți în
Austria își finalizează studiile de licență și doctorat în economie și drept.
Între anii 1909-1934 deține funcția de consilier economic în cadrul
Camerei de Comerț, dar în același timp activează și ca profesor la Universitatea
din Viena.
Până când părăsește Austria, Ludwig von Mises contribuie la
îmbogățirea literaturii de specialitate prin apariția câtorva opere remarcabile în
domeniu și anume: Teoria banilor și a creditului (1912), Națiune, Stat și
Economie (1919), Socialismul – o analiză economică și sociologică, (1927),
Critica Intervenționismului (1929).
Din păcate, majoritatea operelor lui Mises apărute în această perioadă a
rămas fără ecou în lumea economică. Acest fapt a fost cauzat, pe de o parte
faptului că școala austriacă de economie își pierduse din vigoare odată cu
moartea lui Eugen von Böhm Bawerk și retragerea din activitate a lui Carl
Menger și Friedrich von Wieser, iar pe de altă parte a barierei de limbă, opera
lui Mises, nefiind la ora respectivă tradusă în limba engleză.
În anul 1934 părăsește Austria și după o ședere de doi ani la Geneva,
ajunge în 1940 în Statele Unite ale Americii. Aici, după multe eforturi și într-
un mediu academic total ostil, Mises reușește continuarea tradiției Școlii
104
Wieser von Friedrich, Natural Value (1889), Liberty Fund, Inc., p.68
137
Austriece, cu mult mai multă vigoare, devenind un simbol al libertății

economice și al doctrinei laissez-faire. În 1949, Ludwig von Mises tipărește
una dintre cele mai cunoscute și importante lucrări ale sale, cu un imens ecou
în literatura economică, denumită și biblia economică a omului civilizat. Este
vorba despre Acțiunea Umană. Un tratat de teorie economică.
Perioada în care Ludwig von Mises continuă tradiția Școlii Austriece și
conduce lupta împotriva oricărei ideologii ce aduce atingere libertății
economice nu îi este deloc favorabilă. Declanșarea Marii Depresiuni din 1929-
1933 pune sub semnul întrebării virtuțile pieței libere. În acest context, se nasc
o nouă doctrină, o nouă paradigmă și un nou leader, keynesismul și John
Maynard Keynes, iar doctrina liberală lăsată moștenire de Adam Smith și de
alți remarcabili gânditori ai școlii clasice de economie primește primele
lovituri. Este vremea când keynesismul câștigă bătălia, nu numai pe scena
ideologică, ci și în aproape toate mediile academice.
Pentru Ludwig von Mises, Friedrich von Hayek și mulți alți economiști
liberali (fie că sunt afiliați la curentul Școlii Austriece, fie că nu) lupta este
grea, dar nu imposibilă. Valorile promovate și îmbrățișate de Adam Smith
trebuiau acum reabilitate pe o scenă a ideilor și faptelor total nefavorabilă.
În spatele succesului răsunător al doctrinei keynesiste pentru aproape
patru decenii, liberalismul nu a încetat niciodată să existe, nu
și-a pierdut din vigoare. În acest context, atât Mises, Hayek și alți apărători ai
doctrinei liberale se manifestă ca ultraliberali, fiind convinși că dereglările la
nivel financiar și economic ce au culminat cu Marea Criză nu se datorează
câtuși de puțin liberalismului ci, dimpotrivă, spune Mises, economia a suferit
de prea puțin liberalism.
Confirmarea faptului că liberalismul nu a încetat să existe și nu și-a
pierdut din consistență, este faptul că odată ce doctrina keynesistă înregistrează
primele deziluzii la nivel economic (stagnare economică și inflație), doctrina
liberală ocupă din nou primul loc pe scena doctrinară, iar în anul 1974
Friedrich von Hayek, student și discipol al lui Ludwig von Mises primește
premiul Nobel în economie pentru cercetări în domeniul teoriei monetare și
asupra fluctuațiilor economice.
Întregul demers științific al lui Mises se bazează pe faptul că obiectul de
studiu al științei economice îl constituie comportamentul uman. Pentru Mises,
știința economică este o știință teoretică care nu emite judecăți de valoare.
Știința economică nu este o știință a alegerii scopurilor, de aceea nu-i poate
comunica individului cum trebuie să acționeze, dar îl poate ghida spre acele
acțiuni dacă acesta dorește să atingă anumite scopuri.
Domeniul de studiu al științei economice este acțiunea umană, pe care
Mises o numește praxeologie105, în sensul acțiunii ca atare. Pilonul
praxeologiei este deci, pentru Mises, omul care acționează, care își stabilește
obiective și se străduiește să le atingă. Un astfel de om este înzestrat cu voință
105
ramură a științei care studiază structura generală a acțiunilor umane și a condițiilor eficacității acestora
138
liberă, iar comportamentul unui astfel de individ nu va putea niciodată fi

cuantificat, nu va putea fi prins în modele sau legi istorice cantitative.
O astfel de abordare ridică întrebarea dacă putem vorbi despre
economie ca despre o știință. Da, spune Mises, economia este o știință a
acțiunii umane diferită de fizică sau matematică, de aceea obiectivitatea științei
economice este limitată. Axiomele acceptabile pe care s-a clădit știința
economică au fost construite prin introspecție în natura și esența acțiunii
umane. Mijloacele și nu scopurile fac obiectul de studiu al științei economice,
iar în acest sens putem vorbi despre economie ca o știință subiectivă.
“Totodată, obiectivitatea științei noastre constă tocmai în acest subiectivism.
Deoarece este subiectivistă și ia judecățile de valoare ale oamenilor care
acționează drept date ultime, care nu se pretează la nici un fel de examen critic
suplimentar, ea însăși se situează deasupra tuturor controverselor dintre
partide și facțiuni, este indiferentă față de conflictele tuturor școlilor
dogmatice și de doctrine etice, este liberă de evaluări, judecăți și de idei
preconcepute, este universal validă și este absolut și în întregime umană.”106
În lipsa proprietății private, nu poate exista o economie de piață liberă.
În cadrul unei economii de piață, unde proprietatea este privată, individul este
liber să acționeze. Într-o astfel de economie, societatea
nu-l poate face pe individ să coopereze sau nu. Din contră, în economia de
piață, necooperarea se penalizează de la sine, iar coordonarea tuturor acțiunilor
indivizilor are loc prin intermediul pieței.
Fiecare individ, prin propriile sale acțiuni se integrează natural în
ansamblul social al producției fără să existe niciun fel de conflict între interesul
său personal și interesul societății.
În viziunea lui Mises, libertatea reprezintă acea situație în care fiecare
individ (așa cum a spus-o și Adam Smith) își servește concetățenii dar este și
el, la rândul său, servit de ei. Libertatea unui individ într-o economie de piață,
spune Mises, nu poate fi perfectă din punct de vedere metafizic, dar ea capătă
sens numai în cadrul societății.
Dincolo de proprietatea privată, societatea impune constrângeri, iar
piața nu mai deține supremația. Iar pentru Mises, economia de piață, rezultat al
unui lung proces evolutiv, este un sistem social de diviziune a muncii bazat pe
proprietatea privată asupra mijloacelor de producție.
În cadrul economiei de piață:
a. fiecare individ acționând, nu numai că își servește semenii și este servit de
aceștia, dar “fiecare persoană este atât un mijloc cât și un scop în sine, un scop
ultim pentru ea însăși și un mijloc pentru alte persoane, în eforturile pe are le
depun acestea pentru atingerea propriilor lor scopuri”107;
b. piața ghidează cel mai bine deciziile și activitățile individului spre acele lucruri
care deservesc dorințele atât ale sale proprii, cât și pe ale semenilor săi;
106
Mises von Ludwig, Human Action. A Treatise on Economics, LvM Institute, Auburn, 1998, p.21
107
Ibidem, p.259
139
c. fiecare individ este liber, nu este supus vreunui despot sau țar, și se integrează
fără să fie constrâns în acest sistem bazat pe cooperare;
d. piața este o entitate colectivă, sensul acesteia fiind determinat tocmai de acei
indivizi care se integrează urmărindu-și propriul interes.
Ceea ce asigură dinamicitate pieței sunt judecățile de valoare ale
indivizilor care influențează modul de acțiune, iar starea pieței depinde de
formarea și structura prețurilor și a schimburilor care iau naștere din
interacțiunea actorilor din piață.
Piața, ne spune Mises, este un proces natural, în funcționarea sa nu
există nimic mistic, ci are la bază acțiunile umane.
Pentru Mises, guvernul cel mai bun nu este nicidecum acela care
guvernează cel mai puțin. Guvernul sau statul pot deține și gestiona o
proprietate publică, dar cu condiția ca această proprietate publică să se supună
suveranității consumatorului. Dacă așa stau lucrurile, o asemenea situație nu
schimbă cu nimic structura economiei de piață, nu-i diminuează câtuși de puțin
virtuțile.
Ca să înțelegem deplin un sistem economic, Mises ne îndeamnă să
privind dincolo de lucrurile pe care le vedem, să ne îndreptăm simțurile spre
lucrurile care nu pot fi percepute în mod direct.
Scopul suprem al economiei de piață este consumatorul. Într-o
economie de piață, adevărații stăpâni ai sistemului economic nu sunt patronii
sau antreprenorii care dețin afaceri, ci consumatorii. Când consumatorul
încetează a mai credita patronul sau antreprenorul din varii motive obiective,
acești oameni de afaceri sunt nevoiți fie a părăsi piața, fie a-și ajusta acțiunile
conform dorințelor consumatorului.
Deci, consumatorul este stăpânul pieței, el decide și transmite ordine
prin intermediul prețurilor. Faptul că este stăpânul pieței, nu-l împiedică pe
consumator să fie uneori și nesăbuit. “El are dreptul de a comite greșeli,
nimeni nu-l poate împiedica să le comită, dar trebuie să plătească, desigur,
pentru greșelile sale. Afirmând supremația consumatorului sau suveranitatea
sa, nu afirmăm că el nu face greșeli, că ar fi un om care știe întotdeauna ce
este mai bine pentru el. Consumatorii cumpără sau consumă, adesea, lucruri
pe care nu s-ar cădea să le cumpere sau să le consume”108. Dar tocmai acest
drept de a greși face diferența dintre sclavie și libertate.
Piața este un centru de comandă către care converg acțiunile umane și
din care radiază aceste acțiuni. Structura prețurilor formate liber pe piață, fără
nicio intervenție din partea statului, îi determină pe producători să anticipeze
corect ce se produce, cum se produce și pentru cine se produce.
Altfel spus, deciziile consumatorilor de a cumpăra sau de a nu cumpăra,
determină în ultimă instanță (prin intermediul prețurilor) ce urmează să se
producă, cum să se producă și pentru cine să se producă. Acestea sunt ordinele
de care patronii sau antreprenorii trebuie să țină seama. O nesupunere a
producătorilor înseamnă faliment. Consumatorii în viziunea lui Mises, sunt
108
Mises von Ludwig, Economia în șapte lecții (1978), Institutul LvM, p.44
140
“șefii nemiloși, plini de capricii și mofturi schimbătoare și imprevizibile.

Pentru ei nu contează decât propria lor satisfacție. Lor nu le pasă câtuși de
puțin de meritele trecute și de interesele speciale. Dacă li se oferă ceva care le
place mai mult sau care este mai ieftin, ei își abandonează foștii furnizori. În
calitate de cumpărători și consumatori, ei au inimile împietrite și nemiloase,
fiind lipsiți de orice compasiune pentru alții”109.
Forța care-i determină pe patroni sau antreprenori să își asume
responsabilitatea de a intra pe piață este profitul. Orice producător, odată intrat
pe piață trebuie să știe că sursa profitului este capacitatea lui de a anticipa cel
mai bine ce își dorește consumatorul. Consumatorul, acel individ capricios,
mofturos și imprevizibil poate răsturna structurile sociale, pe bogat îl poate
face sărac, iar pe sărac îl poate face bogat. Dacă consumatorul își permite luxul
de a fi capricios, mofturos și imprevizibil, producătorul nu se poate bucura de
acest lux, el fiind permanent atent la nevoile cumpărătorilor. Producătorul nu
poate face cheltuieli acolo unde vrea el, ci numai acolo unde consumatorul este
dispus să refinanțeze, cumpărându-i produsele.
Deși în teorie, consumatorul și producătorul sunt diferiți, în practică nu
este nicio diferență între acești doi actori. Consumatorul trebuie mai întâi să fie
și el un producător, în sensul producerii venitului pe care îl cheltuie. Pentru că,
ne spune Mises, consumatorul este cel care plătește în ultimă instanță salariile
muncitorilor, fie că este vorba de o vedetă de cinema, fie că este vorba de
salariul femeii de serviciu.
În cadrul unei economii de piață, competiția socială, pe care Mises o
mai numește și competiție catalactică110, stă la baza strădaniilor fiecărui individ
în parte (consumator și producător) de a se depăși reciproc. Fiecare om, prin
modul său de acționa, este parte a domeniului de cercetare a catalacticii, iar
orice acțiune întreprinsă de el este subiect al praxeologiei.
Competiția socială nu este o luptă, ci o emulație între indivizi, iar cel
care eșuează este așezat de sistemul social în locul care îi este adecvat pe
măsura capacităților lui, fizice și intelectuale.
Absența competiției sociale se traduce la Mises în existența unui sistem
socialist. Rolul competiției sociale sau catalactice este acela de a garanta
satisfacția consumatorilor în cadrul unor condiții economice date.
Una din marile contribuții ale Școlii Austriece este introducerea
timpului în analiză. La fel procedează și Mises. În capitolul V din Acțiunea
umană, autorul tratează timpul drept un factor praxeologic. Individul care
acționează nu poate ignora scurgerea timpului, el face distincție între timpul
dinaintea acțiunii și timpul de după acțiune. Orice acțiune este, în esență, o
formă de planificare, iar scopul ei vizează un efect în viitor, deoarece acțiunea
nu poate influența niciodată trecutul, ci numai viitorul. Și de ce acționează
indivizii? Fiecare individ, în parte, acționează ca urmare a anticipării unor
insatisfacții viitoare care s-ar materializa dacă acesta nu acționează.
109
Ibidem, p. 270
110
termenul de catalaxie este propus de Friedrich von Hayek reprezentând o formă a ordinii spontane
141
În analiza cauzală a lui Mises, timpul se comportă ca o resursă rară, el

trebuie economisit. Economisirea timpului este total diferită de economisirea
bunurilor și serviciilor. Chiar dacă individul ar fi plasat într-o economie a
abundenței, în care nevoile sale ar fi împlinite în totalitate fără a trebui să
muncească pentru ele, timpul ca urmare a ireversibilității, ar fi singura resursă
ce trebuie economisită.
Odată ce individul este conștient de curgerea timpului, el trebui să
acționeze, să aleagă într-un mediu al incertitudinilor deoarece incertitudinea
viitorului, spune Mises, este implicată în noțiunea de acțiune111.
De asemenea, introducerea timpului în analiză, văzut ca o variabilă, a
oferit posibilitatea Școlii Austriece de a demonstra logic legitimitatea
perceperii de dobândă. Preferința de timp explică fenomenul dobânzii
originare.
Dobânda originară nu reprezintă, pentru Mises, un preț ce se naște pe
piață din interacțiunea cererii și a ofertei de capital. Din contră, cum dobânda
originară influențează dimensiunea stocului de bunuri consumate în viitor, ea
va determina, în cele din urmă, cererea și oferta de capital sau bunuri de
capital.
Dobânda originară este o realitate a acțiunii umane și nu va dispărea
niciodată ca urmare a preferinței de timp a indivizilor, deoarece aceștia sunt
obligați să decidă între satisfacerea dorințelor într-un viitor apropiat sau
satisfacerea dorințelor într-un viitor mai îndepărtat.
Dobânda originară este raportul dintre aprecierile subiective ale valorii
bunurilor prezente și viitoare. Un asemenea raționament conduce spre
concluzia că oamenii nu economisesc capital pentru că există dobândă, pentru
că existența dobânzii, spune Mises, nu stimulează economisirea și abținerea de
la consumul imediat.
În ceea ce privește economisirea, autorul Acțiunii umane consideră
necesar să opereze o distincție între ceea ce numește el economisirea simplă și
economisirea capitalistă.
Economisirea simplă reprezintă amânarea consumului pentru un
moment ulterior, când bunurile acumulate se vor consuma în totalitate.
Economisirea capitalistă reprezintă o acumulare de bunuri ce nu are ca
scop un consum ulterior, ci este destinată continuării producției, scopul fiind
majorarea producției de bunuri.
Ludwig von Mises este primul economist care declară și demonstrează
în același timp că în socialism nu este posibil calculul economic.
Calculul economic, în termeni monetari, reprezintă fundamentul
intelectual al economiei de piață.
Calculul monetar își găsește expresia numai în sfera activității
economice.
111
Ibidem, p.106
142
În articolul Calculul economic în societatea socialistă, publicat în anul

1920, calculul monetar, ne spune Mises, îndeplinește toate cerințele impuse de
calculul economic:
- deschide drumul spre activități economice cu potențial;
- permite extinderea judecăților de valoare la toate bunurile de ordin superior;
- transformă valoarea într-un fenomen calculabil.
Problema calculului economic este reluată în Capitolul XI din Acțiunea
umană. Scopul acțiunii umane este întotdeauna obținerea unor rezultate
numărabile și măsurabile în aceeași măsură. Calculul economic poate fi atât o
estimare numerică a unui rezultat anticipat, cât și măsurarea acțiunilor trecute.
Calculul economic într-o economie de piață nu poate servi altor scopuri decât
celor de rentabilitate. Patronul sau antreprenorul nu poate produce pentru
consumatori fără să cunoască mărimea rezultatelor sale. Pentru orice
antreprenor, rezultatele trecute reprezintă punct de plecare în anticiparea celor
viitoare. De aceea, spune Mises, trebuie să cunoaștem diferența dintre calculul
economic pe care-l fac oamenii de afaceri atunci când fac prognoze și alte
calcule de mărimi economice ce servesc altor scopuri. Contabilitatea analizează
cu precizie și rigoare rezultatele din trecut, dar omul practic, în viziunea lui
Mises, privește spre viitor.
Datele finale ale calculului economic sunt prețurile de piață, de aceea
calculul economic este în esență o imagine a profiturilor private și nu a
bunăstării sociale. Chiar și în condiții de incertitudine, calculul economic dă
rezultate, deoarece incertitudinea însoțește acțiunea umană, supusă ea însăși
unui viitor necunoscut.
Un sistem socialist, în absența unui sistem liber de prețuri, nu poate
face apel la calculul economic, de aceea acumularea de capital este o problemă
ce nu poate fi rezolvată. “O astfel de societate socialistă este lipsită de orice
metodă de stabilire a faptului că echipamentul său de capital este în creștere,
sau în descreștere.”112
O economie de piață solidă din punct de vedere social și economic se
bazează pe libertatea individului, iar când această libertate există, ea trebuie
mai întâi să fie economică, deoarece fără o astfel de libertate celelalte forme ale
ei sunt amăgitoare.
Înlocuirea economiei de piață cu orice altă formă nu-i mai dă
individului libertatea de acțiune, acesta având doar obligația de a se supune.
Pentru Mises, sistemul capitalist bazat pe proprietatea privată și
libertate individuală este un sistem perfectibil. El poate fi îmbunătățit fără însă
a-i strica fundația. Neintervenția guvernului în mersul liber al pieței nu
înseamnă, pentru Ludwig von Mises, absența acestuia. Guvernul sau statul au
atribuții precise, menite a face ca întreg sistemul să funcționeze în siguranță.
Statul, este de părere autorul, nu este un scop, este un mijloc. El trebuie să
asigure protecția și ordinea socială pentru toți cetățenii săi, să protejeze
112
Ibidem p.845
143
economia de piață împotriva fraudei și a violenței, atât în plan intern, cât și

extern.
Așa cum unui om, spune Mises, care recunoaște din plin beneficiile
benzinei, dar în același timp refuză să o bea, nu i se poate spune că este
împotriva folosirii acesteia în scopurile adecvate, tot așa nici autorului, însuși,
nu-i putem aduce nici o acuză atunci când declară că atribuțiile statului trebuie
să fie limitate, în cadrul unui sistem liber, în sistemul economiei de piață.
În lupta sa ideologică, Ludwig von Mises este susținut cu aceeași
vigoare de un alt mare economist, reprezentant al Școlii Austriece, Friedrich
von Hayek (1899-1992).
Friedrich von Hayek s-a născut la Viena în anul 1899, devenind unul
din cei mai prolifici economiști ai secolului XX.
Între anii 1923-1924, la recomandarea unui alt economist remarcabil
Joseph Alois Schumpeter, studiază câteva luni în Statele Unite ale Americii
cursuri de politică monetară. Întors la Viena, continuă cercetările în domeniul
teoriei monetare și publică primele articole. Tot în această perioadă devine
asistentul lui Ludwig von Mises pe care, totodată, îl sprijină să înființeze
Institutul austriac pentru cercetări economice, pe care Hayek îl conduce în
calitate de director până în anul 1931. Timp de aproximativ 3 ani, 1929-1931,
va ocupa o catedră la Universitatea din Viena. În anul 1931, Hayek este invitat
la Londra să țină o serie de prelegeri pe tema ciclului economic și a
fluctuațiilor economice precum și asupra pericolelor ce amenință liberalismul
pur.
La Londra, Hayek rămâne până în anul 1950 unde activează ca profesor
la London School of Economics. Aici îl întâlnește pe John Maynard Keynes,
profesor la Universitatea Cambridge, a cărui doctrină triumfă peste tânăra
generație de economiști și, evident, se impune în mediul academic.
Cu argumente de ordin metodologic și epistemologic, Hayek
demonstrează că intervenționismul lui Keynes este imposibil pe termen lung.
Astfel, prin Hayek, discipolul lui Mises, ultraliberalismul devine principala
caracteristică a Școlii Austriece. În 1944, îi apare una din cele mai importante
lucrări, Drumul către servitute, care odată cu apariția îi atrage recunoașterea
pe plan internațional.
În 1950, Friedrich von Hayek pleacă în Statele Unite ale Americii unde
întâlnește un mediu academic și intelectual mult mai deschis valorilor liberale
decât cel din Anglia. Aici, va activa ca profesor la Universitatea din Chicago.
Preocupările lui, din această perioadă, continuă apărarea ideilor liberalismului
și statului de drept precum și a mijloacelor prin care o societate se poate
menține liberă. Conferințele, prelegerile precum și eseurile ce abordau
problema libertății și a statului de drept s-au concretizat în apariția cărții
Constituția libertății (1960). Apărută într-o perioadă în care intervenționismul
părea că a salvat capitalismul de la dispariție și comunismul fusese impus cu
forța în unele state est-europene, cartea Constituția libertății nu a primit
recunoașterea cuvenită decât odată cu redescoperirea lui Hayek în anul 1974
144
atunci când i se decernează premiul Nobel pentru economie, iar liberalismul își
câștigă din nou un loc binemeritat pe scena ideologică.
În perioada 1973-1979, Hayek publică Drept, legislație și libertate. O
nouă formulare a principiilor liberale de justiție şi economie politică, o
trilogie considerată una din cele mai importante lucrări dedicate liberalismului
și valorilor sale din secolul XX.
Volumul I al trilogiei intitulat Reguli și ordine, apare în anul 1973 și
expune principalele concepte pe care se fundamentează o constituție care
asigură libertatea individuală.
Mirajul justiției sociale este titlul volumului II, ce apare în anul 1976,
în care Hayek analizează critic teoria utilitarismului, pozitivismul legal și
justiția socială.
În anul 1979, apare și ultimul volum al trilogiei, Ordinea politică a
oamenilor liberi, în care autorul, printr-o expunere clară a filosofiei sale, relevă
principiile politice fundamentale care susțin și prezervă o societate liberă.
Mergând pe mâna clasicilor și în asentimentul lui Mises, întregul
demers întreprins de Friedrich von Hayek are ca fundație solidă individul și
libertatea.
Libertatea individuală are sens, la Hayek, doar atunci când se bazează
pe recunoașterea inevitabilă a ignoranței în ceea ce privește factorii care pot
influența deciziile fiecărui individ. Existența libertății, nu numai că face
posibilă îndeplinirea scopurilor noastre, dar stă la baza incertitudinii și
imprevizibilului. Incertitudinea, fiind o caracteristică permanentă a acțiunii
umane, face loc concurenței și inovării, iar individul acționând în baza
informațiilor unice pe care le deține nu face altceva decât să-și atingă scopurile,
evident, în cadrul unor limite cunoscute.
Originalitatea lui Hayek străbate întreaga sa operă, concretizată în
reformularea principiilor care stau la baza unui liberalism modern, adaptabil
vremurilor de astăzi. Față de individul, agentul economic, zugrăvit de clasici,
cel al lui Hayek este un personaj social, se manifestă liber și învață permanent
de pe urma “speranțelor năruite”.
Adevărata libertate, în viziunea lui Hayek, nu este atunci când știm
sigur că efectele acțiunilor noastre vor fi benefice. “Libertatea înseamnă, în
mod necesar, că se vor întâmpla multe lucruri care nu ne vor fi plac. Credința
noastră în liberate nu se bazează pe rezultate previzibile în anumite
circumstanțe, ci pe convingerea că, în ansamblu, ea va genera forțe a căror
finalitate va fi benefică”113.
În opera lui Hayek, libertatea nu poate avea sens în afara
responsabilității, nu poate exista libertate fără responsabilitate. Ca individul să
fie cu adevărat liber, va trebui în același timp să suporte consecințele acțiunilor
sale, iar societatea este cu adevărat liberă atunci când individul acceptă poziția
pe care o ocupă ca rezultat al acțiunilor sale.
113
Hayek A. Friedrich, Constituția Libertății, (1960), Institutul European, 1998, p.55
145
Scopul suprem al libertății nu poate fi decât egalitatea în fața legii. Dar

egalitatea care sprijină libertatea, fără a-i impune limite, este doar acel tip de
egalitate care se manifestă în ceea ce privește regulile de drept și de
comportament. În legătură cu vreun alt tip de egalitate, nu se poate vorbi de
prezervarea libertății individuale.
Egalitatea nu reprezintă pentru Hayek decât o idealizare a invidiei, de
aceea pentru a înțelege adevăratul sens al acesteia într-o societate liberă,
indivizii nu ar trebui să fie duși în eroare de conceptul egalității efective.
Fundamentul proprietății private este libertatea, iar egalitatea în fața
legii pe care se sprijină aceasta conduce la inegalități materiale. Poate fi
blamată libertatea pentru rezultate inegale la nivelul societății? Nicidecum,
deoarece indivizii sunt diferiți, iar tratându-i în mod egal, rezultatul nu poate fi
decât o inegalitate. Deci, concluzionează Hayek, „unicul mod de a asigura
egalitatea de condiție este acela de-ai trata în mod diferit”114.
Friedrich von Hayek este împotriva oricărei forme sub care se poate
manifesta colectivismul și coerciția.
Statul de drept zugrăvit de autor nu este un stat inactiv, el are atribuții
bine delimitate și este chemat atunci când ordinea spontană este împiedicată
spre a conduce la armonie în societate. Ca și în opera lui Mises, cel mai bun
stat este, pentru Hayek, acela care urmărește, în primul rând, să conserve
libertatea ca valoare supremă a oricărui individ. Deși realitatea faptică
demonstrează că intervenția guvernului în mersul economiei s-a soldat de cele
mai multe ori cu rezultate nefericite, totuși, este de părere Hayek, atunci când
preocupările guvernului în probleme economice nu aduc atingere statului de
drept sau economiei de piață, acestea nu ar trebui nici respinse, nici acceptate,
ci mai întâi analizate din punct de vedere al eficienței economice. Un stat
inactiv dar care aduce atingere principiului libertății poate fi mult mai dăunător
economiei de piață decât un stat activ care se limitează la asigurarea
mijloacelor eficiente funcționării economiei.
Deși statul de drept este văzut într-o cu totul altă lumină de către
Hayek, respectarea acestuia este o condiție necesară, dar nicidecum suficientă
pentru o economie liberă de piață. Mergând mai departe, Hayek consideră că
democrația nu înseamnă libertate, ea este o metodă de a atinge anumite scopuri,
cum este libertatea, dar nu este un scop în sine. La fel ca în orice alt sistem, și
în democrație este necesară existența de garanții instituționale în ceea ce
privește libertatea individuală. Democrația, atenționează Hayek, conduce de
cele mai multe ori spre demagogie.
Fără să se abată de la concepția clasică și neoclasică, economia de piață
este, pentru Hayek, un sistem ce se poate autoregla. Însă termenul de economie
de piață utilizat pentru a descrie un sistem care se ajustează spontan i se pare
nepotrivit, de aceea propune ca economia de piață să se numească catalaxie.
114
Ibidem, p.109
146
Catalaxia, ca și obiect de studiu, cuprinde totalitatea fenomenelor de

piață ca efect al acțiunilor indivizilor care urmăresc atingerea scopurilor
propuse fie materiale, fie ideale.
Catalaxia reprezintă, pentru Hayek, ordinea spontană care ia naștere pe
piață, firesc, ca rezultat al interacțiunilor mai multor economii. O economie
reprezintă, pentru Hayek, o practică socială ce se caracterizează prin urmărirea
unitară a scopurilor și unde cunoașterea modului prin care sunt atinse aceste
scopuri este dată (de exemplu, o firmă, o gospodărie). Catalaxia reprezintă un
ansamblu de firme, de gospodării care nu urmăresc un scop comun. Acest scop
se concretizează firesc, ca urmare a interacțiunilor tuturor firmelor și
gospodăriilor în cadrul schimbului. Catalaxia sau ordinea spontană are la bază
reciprocitatea în sensul armonizării diferitelor scopuri în beneficiul reciproc al
tuturor participanților115.
Creșterea șanselor de câștig reprezintă imboldul care-i face pe indivizi
să se angajeze, fără nici o constrângere din afară, în acest joc catalactic. Jocul
catalactic este, întotdeauna, creator de avuție și se autoîntreține deoarece se
bazează pe schimbarea permanentă a datelor. Pentru a fi posibil, jocul
catalactic trebuie să se desfășoare pe scena unei piețe unde domină concurența
și descentralizarea. În afara acestora, pilonul central care face ca optimul
catalactic să poată fi atins, este informația deoarece, în viziunea lui Hayek,
economia de piață este o economie a informațiilor. Transmiterea optimă a
informației în piață nu o poate face decât concurența prin prețuri. Modul în care
este folosită informația, pe care fiecare individ, într-o formă sau alta, o posedă,
imprimă superioritate sistemului economic. În acest fel, indivizii care mai
înainte de a poseda informația, trebuie să o producă, cunosc dinainte
posibilitățile și oportunitățile, dar nu și rezultatele.
Deși indivizii atrași în acest joc catalactic, deoarece este creator de
bogăție, sunt înarmați cu informații prețioase, ei nu vor putea ști, cu exactitate,
dinainte care sunt efectele acțiunilor lor. Într-o asemenea situație, în care
rezultatele sunt supuse incertitudinii și fiecare participant la jocul catalactic
acționează conform propriilor convingeri, este lipsit de sens să ne gândim la o
distribuție justă a acestora. Despre justețe putem vorbi doar când analizăm
comportamentul jucătorilor pe piață dar nu putem invoca o justețe a rezultantei.
Inegalitățile, în ceea ce privește redistribuirea rezultatelor la nivelul economiei
(catalaxiei), au rolul de a transmite informații în piață pentru atragerea forței de
muncă și capital spre acele capacități cu adevărat productive. Suprimarea
acestor inegalități va determina guvernul să-și asume această sarcină prin
dirijare și control, subminând eficiența pieței libere.
Baza filosofiei lui Hayek este cunoașterea abordată, atât sub aspect
practic, cât și sub aspect abstract.
Cunoașterea, spune Hayek, este abstractă în măsura în care simțurile
percepute de individ îi dau acestuia destule motive de a acționa. Cunoașterea
115
Hayek A. Friedrich, Law, Legislation and Liberty, vol. II, The Mirage of Social Justice, The University of
Chicago Press, 1973, p.110
147
practică reprezintă volumul de informații stocate de individ și care-i trasează

acestuia regulile după care acționează. Aceste reguli, proprii fiecărui individ
sau jucător din piață, sunt instrumentele selecției naturale în cadrul competiției.
Acest sistem spontan de reguli este un sistem eficient care asigură
transmiterea culturală deoarece aceste reguli, este de părere Hayek, nu sunt un
produs al cauzalității biologice, ci sunt învățate, stocate și au supraviețuit unui
proces evolutiv.
În concluzie, Hayek este împotriva oricărei intervenții din partea
statului în mersul economiei, în special în mecanismul de formare a prețurilor.
Libertatea individuală sprijinită pe proprietatea privată este esența teoriei lui
Hayek. Individul, ca personaj social creionat de Hayek, este un produs al
selecției naturale și de aceea el este capabil sa-și creeze propriul sistem de
reguli sociale, morale etc. Acest lucru conduce la ideea că liberalismul
economic nu poate ființa dincolo de cel politic.
Economia de piață și ordinea spontană au făcut posibile dezvoltarea și
progresul societăților, de aceea nici planificarea și nici economia mixtă nu își
pot găsi corespondent în opera lui Hayek. Locul unde se manifestă cel mai bine
libertatea nu poate fi decât piața dacă nu-i sunt încălcate regulile. Jucătorii care
iau parte la jocul catalactic sunt recompensați nu pentru acțiunile lor trecute, ci
pentru acțiunile lor viitoare, recompensa fiind pe măsura capacității acestora de
a face față schimbărilor.
Cu toate acestea, liberalismul lui Hayek este adaptabil împrejurărilor,
autorul lăsând loc dezbaterilor asupra liberalismului și a valorilor sale, fără a-i
schimba structura lăsată moștenire de părintele economiei și asumată de
reprezentanții de seamă ai școlii clasice de economie.
“Cea mai frumoasă șansă hărăzită vreodată lumii a fost abandonată,
fiindcă pasiunea pentru egalitate a zădărnicit speranța de libertate.”116
116
Lord Acton, citat de Friedrich A. Hayek în Drumul către Servitute
148
Sarcina de lucru 6
Influența și contribuțiile Școlii Austriece la dezvoltarea gândirii ecnomice.
Catalaxia în opera lui F.v.Hayek.
149
Rezumat
Una dintre școlile de gândire cu cele mai mari contribuții în cadrul gândirii
economice este Școala Austriacă de economie.
Printre primii reprezenanți ai Școlii Austriece îi regăsim, alături de
Carl Menger, pe Eugene Böhm Bawerk și Friedrich von Wieser, toți profesori
Tde economie la universități din Austria.
e Întregul demers științific al Școlii Austriece se clădește pe principiul
sindividualismului metodologic. Principiul individualismului metodologic
statuează că toate analizele economice se construiesc plecând de la individ,
tsingurul capabil să facă alegeri prin manifestarea preferințelor.
În contradicție cu teoria valorii-muncă susținută de întreaga școală
dclasică de economie, unde valoarea apare în cadrul producției și a schimbului,
eiar sursa și izvorul acesteia este munca, Carl Menger susține că toate bunurile
economice au valoare.
Eugen von Böhm Bawerk este cunoscut ca un apărător al
a
liberalismului și, evident, un antimarxist convins. El este printre primii
ueconomiști care încearcă să demonteze întregul sistem de gândire marxist
tconsiderat a fi bazat pe o eroare fundamentală.
Cea mai importantă contribuție a economistului austriac la dezvoltarea
gândirii economice este analiza factorului timp asupra estimării valorii
bunurilor.
Friedrich von Wieser (1851-1926) este recunoscut ca fiind primul
teoretician care a introdus termenul de utilitate marginală, bazându-se în
principal pe lucrările lui Johann Heinrich von Thünen (1783-1850). Alături
ode teoria valorii, alte două mari contribuții ale lui Wieser la dezvoltarea
egândirii economice sunt teoria imputației și a costurilor alternative.
v Întregul demers științific al lui Mises se bazează pe faptul că obiectul
ade studiu al științei economice îl constituie comportamentul uman. Pentru
l Mises, știința economică este o știință teoretică care nu emite judecăți de
valoare. Știința economică nu este o știință a alegerii scopurilor, de aceea nu-i
upoate comunica individului cum trebuie să acționeze, dar îl poate ghida spre
aacele acțiuni dacă acesta dorește să atingă anumite scopuri.
r Mergând pe mâna clasicilor și în asentimentul lui Mises, întregul
edemers întreprins de Friedrich von Hayek are ca fundație solidă individul și
libertatea.
Originalitatea lui Hayek străbate întreaga sa operă, concretizată în
reformularea principiilor care stau la baza unui liberalism modern, adaptabil
vremurilor de astăzi. Față de individul, agentul economic, zugrăvit de clasici,
cel al lui Hayek este un personaj social, se manifestă liber și învață permanent
de pe urma “speranțelor năruite”.
Catalaxia reprezintă, pentru Hayek, ordinea spontană care ia naștere pe
piață, firesc, ca rezultat al interacțiunilor mai multor economii.
150
1. Orice lucru se supune legității cauză-efect în opinia lui....................
a. Aristotel;
b. Carl Menger;
c. Adam Smith;
d. Gottfried Haberler
2. Ca urmare a deciziilor indivizilor care pot fi raționale sau iraționale, bunurile în opinia lui
Menger sunt:
a. raționale și iraționale;
b. reale și ireale;
c. reale și imaginare;
d. reale și raționale.
3. Valoarea unui bun este pentru Menger:
a. o judectă subiectivă;
b. intrinsecă bunului respectiv;
c. nu este intrinsecă bunului respectiv;
d. este munca.
4.Capitalul pentru E.Bohm Bawerk :
a. este creator de valoare;
b. nu este creator de valoare;
c. este un ansamblul de bunuri complementare;
d. este un ansamblu de bunuri și servicii destinate consumului final.
5.Ce reprezintă producția ocolită pentru E.Bohm Bawerk:
a. producția capitalistă;
b. producția realizată fără mijloace de producție;
c. producția realizată cu mijloace de producție;
d. producția directă.
6.Utilitatea socială este maximizată, în opinia lui Friedrich von Wieser:
a.atunci când pe piață domină un climat de concurență liberă;
b.atunci când pe piață nu domină un climat de concurență liberă;
c. atunci când concurența pe piață este imperfectă;
d.doar în condiții de oligopol.
7.Știința economică este pentru Ludwig von Mises:
a.știința care studiază comportamentul uman;
b.o știința care emite judecăți de valoare;
c.o știință care nu emite judecăți de valoare;
d.o știință a alegerii.
8.Praxeologia reprezintă:
a.ramură a științei care studiază comportamentul consumatorului;
b..ramură a științei care studiază comportamentul producătorului;
c. .ramură a științei care studiază structura acțiunii umane;
d. .ramură a științei car studiază formarea prețului pe piața cu
concurență perfectă.
151
9.Pentru F.v.Hayek, libertatea:

a. stă la baza planificării economiei;
b. stă la baza profitului;
c.stă la baza incertitudinii și imprevizibilului;
d.stă la baza formării prețurilor și a coturilor de producție.
10.Catalaxia reprezintă:
a.ansamblul fenomenelor de piață ce rezultă în în urma intervenției
statului în formarea prețurilor;
b.ordinea spontană
c.totalitatea fenomenelor ce au loc în cadrul instituțiilor publice;
d.ansamblul fenomenelor de piață ce au loc în cadrul unei economii
mixte
.1-b,d; 2-c; 3-a,c; 4-b,c; 5-a,c; 6-a; 7-a,c; 8-c; 9-c; 10-b
București,
152
9. CICLUL ECONOMIC
Ciclul economic 153
Rezumat 165

167

cauzele fluctuațiilor economice;
teorii endogene și exogene ale ciclului economic

cantitativ şi calitativ pentru formularea de argumente şi decizii concrete
asociate activității economice;

Dezvoltarea ciclică a economiei mondiale a început în anul
1825, odată cu accelerarea ritmului de creștere economică în
condițiile progresului științific și tehnic, ceea ce a dus la
accentuarea oscilațiilor și fluctuațiilor - fenomene economice
fundamentale și repetabile precum criza, depresiunea, renașterea și
prosperitatea.
Cu mult înainte de analiza ciclicității activității economice, știința
economică s-a preocupat de problema echilibrului economic, ca stare ideală a
economiei de piață.
De la François Quesnay la John Maynard Keynes și până astăzi, teoriile
centrate pe creștere economică și echilibru s-au dezvoltat continuu, gânditorii
aparținând diferitelor curente și ideologii, aducând în discuție și dezechilibrele
care însoțesc acest proces, inclusiv crizele economice.
De-a lungul istoriei, economia mondială, din nefericire, a experimentat
perioade dificile de recesiune sau depresiune în timpul cărora activitatea
economică a fost marcată de șomaj, contracții ale piețelor monetare, financiare,
ale burselor de valori și alte dezechilibre.
153
Teoriile economice moderne au reușit să reducă curbele sinusoidale

aducând ciclul economic la două mari faze care se deosebesc una de alta, dar se
intercondiționează reciproc: faza de expansiune sau creștere economică și faza
de recesiune sau descreștere economică.
Astfel, în ultimul secol, crizele economice și financiare au putut fi
evitate sau limitate la nivel regional fără consecințe catastrofale.
Nu același lucru îl putem afirma când ne referim la Marea Criză din
1929-1933 și la recenta criză din 2007-2013 când politicile economice au dat
greș în a evita aceste două mari șocuri economice.
Din lecțiile desprinse de Marea Criză care a avut loc în urmă cu 80 de
ani și din experiența trăită, putem afirma că fenomenul de criză este
evenimentul de implozie-explozie de maximă intensitate cu cea mai mare
acoperire spațială și concentrare temporală. De aceea, specialiștii în domeniu
au studiat și studiază în profunzime acest fenomen pentru a ne oferi lecții ce
trebuie învățate de generațiile viitoare. Din fericire, o criză de aceste proporții
se întâmplă rar, poate de aceea, lecțiile trecutului devin desuete, informația se
învechește, iar noi interpretăm fenomenul prin prisma altor paradigme ceea ce
sigur vor face și generațiile viitoare daca se vor întâlni cu o altă mare criză.
Un lucru care ne face să privim înainte este acela că, în general, crizele
sunt trecătoare. Este adevărat, ele dispar după ce lasă în urmă economii
dezechilibrate, probleme grave și tulburări majore. Odată ce criza ia sfârșit,
adică ciclul economic vechi părăsește scena, un alt ciclu economic începe.
Analizând evoluția societății umane, și nu numai, din punct de vedere
economic, pe o perioadă lungă de timp, observăm că aceasta nu este liniară,
ascendentă sau descendentă, ci ea trece prin anumite faze comparabile ca
trăsături principale, dar nu ca durată și ca amploare.
În literatura economică, ciclul economic desemnează fluctuațiile,
perioadele de creștere și descreștere economică, evaluate prin variația unor
indicatori statistici de referință: venit național, producție, grad de ocupare a
forței de muncă, investițiile și economiile, cererea agregată, oferta agregată și
este asociat pur și simplu cu perioada de la începutul unei contracții a activității
economice de ansamblu, până la începutul celei următoare. Astfel, dinamica
activității economice este oscilantă, fiind însoțită în timp de creșteri, stagnări
sau descreșteri.
154
PIB (variație procentuală)
1891
1991
1821
1826
1831
1836
1841
1846
1851
1856
1861
1866
1871
1876
1881
1886
1896
1901
1906
1911
1916
1921
1926
1931
1936
1941
1946
1951
1956
1961
1966
1971
1976
1981
1986
1996
2001
2006
Figura 10
Ciclul economic în SUA în perioada 1821-2010
Sursa datelor: http://www.usgovernmentrevenue.com
Prin ciclu economic, Keynes înțelege acea mișcare care “pe măsură ce sistemul
progresează în, de exemplu, direcția ascendentă, forțele care îl propulsează în
sus își pun laolaltă efortul și au un efect cumulativ una asupra alteia, dar în
mod treptat își pierd forța, până când la un anumit punct tind să fie înlocuite de
forțele care operează în direcția opusă;care la rândul lor își reunesc puterea
pentru un timp și se accentuează una pe alta, până când ele, atingându-și
punctul maxim de dezvoltare, scad și fac loc celor opuse lor”117.
Din punct de vedere structural, fluctuațiile economice pot fi sezoniere,
determinate de factori naturali sau sociali previzibili, fluctuații întâmplătoare
determinate de factori naturali sau sociali imprevizibili și fluctuații ciclice
determinate de factori interni proprii activității economice și care se repetă la
anumite intervale de timp, fără a putea fi încadrate în niște termene exacte,
riguroase. Din aceste motive, cauzele fluctuațiilor ciclice se găsesc în sfera
economicului, iar factorii exogeni pot influența, dar nu pot determina
fluctuațiile ciclice.
Factorii care provoacă schimbări majore în activitatea economică sunt
aceia care intervin în echilibrul walrasian, adică setul de cantități și prețuri
relative care nu mai au forța necesară de a ajusta oferta și cererea de bunuri și
servicii pe toate piețele din economie118.
TEORII ALE CICLULUI ECONOMIC
Pentru a înțelege pe deplin fenomenul de ciclicitate a activității economice,

înainte de a prezenta tipologia ciclului economic, este necesar să amintim, pe
scurt, teoriile care încearcă să explice acest fenomen.
117
118
Mankiw Gregory N., Real Business Cycles: A New Keynesian Perspective, Journal of Economic Perspectives-
vo1ume3, Number 3, pag 79-90, 1989
155
În cadrul cercetărilor economice care au vizat, pe lângă alte probleme de

interes major, caracteristicile ciclice ale evoluției economice se desprind două
mari teorii care încearcă să explice cauzele ciclului economic:
A. Teoria exogenă a ciclului economic sau teoria ciclului economic real (Real
Business Cycle) consideră că fluctuațiile economice sunt generate de șocurile
exogene din cadrul variabilelor reale (schimbări în domeniul tehnologic, în
comportamentul și preferințele consumatorilor, în prețul petrolului etc.) iar
sistemul economic poate fi modelat ca un sistem stabil capabil să se întoarcă la
starea de echilibru odată ce șocurile perturbatoare dispar. Primele cercetări
asupra acestei teorii aparțin lui Slutsky (1937) și Frisch (1933) plecând de la
ipoteza piețelor perfecte și a așteptărilor raționale. Cercetările de mai târziu
care au dominat și încă mai domină literatura de specialitate au pus bazele, cu
ajutorul lui lucrărilor lui Kydland și Prescot (1982) primului model matematic
pentru ciclul economic real. Ideea generală în cadrul acestei teorii este aceea că
șocurile exogene ce intervin în cadrul variabilelor reale afectează direct
eficiența capitalului și a forței de muncă. Aceste schimbări afectează la rândul
lor deciziile agenților consumatori și producători și în cele din urmă outputul.
B. Teoria endogenă a ciclului economic presupune că fluctuațiile economice
sunt cauzate de procesele intrinseci care destabilizează sistemul economic. În
cadrul teoriilor endogene există mai multe teorii care explică evoluția ciclică a
activității economice:
1. Teoria subconsumului sau insuficiența cererii are la bază inegalitățile
existente în repartizarea veniturilor ceea ce afectează procesul de producție și
duce la creșterea șomajului cu efecte negative suplimentare asupra cererii. În
cadrul acestui proces cumulativ are loc declanșarea crizei economice.
Comportamentul de consum al indivizilor este explicat de Keynes cu ajutorul
legilor psihologice demonstrând că odată cu creșterea venitului, crește și
consumul dar într-o proporție mai mică decât venitul. Mai târziu, Milton
Friedman pe baza ipotezei venitului permanent, avansează ideea că există o
anumită inerție a consumului în raport cu venitul, bogăția fiind elementul care
determină consumul și nu venitul119.
2. Teoria ciclului reinvestițional elaborată de economistul rus Mikhail
Ivanovich Tugan-Baranovsky în 1894 și completată în 1937 de G. Haberler
susține că evoluția ciclică și fazele sale își au originea în procesul de înlocuire a
capitalului fix, alternând perioade de înlocuire amplă a acestuia cu altele când
refacerea este nesemnificativă. Înlocuirea aproape în totalitate a capitalului fix
(pe baza retehnologizării) constituite trecerea la un nou ciclu economic120.
3. Teoria supraacumulării de capital demonstrează faptul că fenomenele
ciclice se declanșează ca urmare a investițiilor masive efectuate într-o anumită
perioadă, ceea ce face ca piața să fie suprasaturată de noile produse și pe care
cererea nu are capacitatea să le absoarbă. În acest fel, structurile existente nu
mai sunt capabile de a produce progres. Pentru a depăși faza descendentă a
119
Friedman Milton, The Permanent Income Hypothesis, Princeton University Press, p.20-37, 1957
120
Haberler von Gotfried, Prosperity and Depression, Columbia University Press, New York, 1937
156
ciclului economic, Schumpeter este de părere că prin procesul de distrugere

creatoare, vechiul mod tehnologic trebuie înlocuit dând naștere, în acest mod,
unei noi perioade de expansiune economică.
4. Teoria suprainvestiției asociată cu numele lui Friedrich Hayek consideră că
principala cauză a ciclului economic se găsește în sfera monetară, mai precis în
diferența dintre rata efectivă a dobânzii percepută de bănci și rata naturală a
dobânzii. Daca rata efectivă a dobânzii se află sub cea de echilibru are loc o
majorare a volumului de credite, iar structura de producție este în mod
nejustificat prelungită. O rată mică a dobânzii încurajează, de asemenea, noi
investiții de cele mai multe ori ineficiente și nerentabile. Criza se declanșează
odată ce băncile conștientizează depășirea limitelor admise și restricționează
expansiunea creditelor, iar investitorii descoperă că investițiile sunt nerentabile
punând brusc capăt structurii de producție.
Trebuie să menționăm că la baza teoriei suprainvestiției se află teoria
lui David Ricardo, unul dintre primii economiști care s-a ocupat de analiza
ciclului economic. Ricardo a reușit să explice schimbările intervenite în
comportamentul prețurilor bazându-se pe modificările apărute în oferta
monetară a băncilor care creștea în perioadele de avânt și scădea în perioadele
de recesiune.
Teoria ricardiană consideră că perioada de avânt, boom-ul inflaționist,
are la bază intervenția guvernului pe piața monetară, iar recesiunea este
procesul prin care economia de piață se ajustează, eliminând excesele și
restabilind ordinea economică. Astfel, teoria ricardiană analizează recurența
ciclului economic, dar nu explică erorile agenților economici atunci când
recesiunea se instalează în urma perioadei de avânt.
După Marea Criză din anii 1929-1933, economiștii s-au concentrat mult
mai mult asupra fenomenelor macroeconomice care determină apariția ciclului
economic, căutând să explice fenomenele care îl generează, precum și
descoperirea pe baza metodelor cantitative a unor modele de predicție.
Astfel, în capitolul 22 intitulat “Însemnări asupra ciclului comercial”
din lucrarea “Teoria generală a ocupării forței de muncă, a dobânzii și a
banilor”, John Maynard Keynes consideră că teoria ocupării forței de muncă
“ar fi capabilă” să explice fenomenul ciclului economic121.
La Keynes, esența fenomenului de ciclicitate derivă în principal din
fluctuația productivității marginale a capitalului însoțită uneori și de alte
variabile ale sistemului economic, însă pe termen scurt.
Keynes, neavând încredere într-un sistem economic care se poate regla
singur, vede intervenția statului ca fiind singura soluție eficientă. În
accepțiunea sa, decizia de economisire este dependentă de venitul indivizilor,
în timp ce decizia de investiție depinde de așteptările investitorilor. Dacă
așteptările sunt cele prevăzute de investitori, atunci va avea loc un volum mare
de investiții, altfel în cazul unor așteptări negative, volumul investițiilor va fi
121
157
mic, ceea ce poate cauza o contracție a cererii agregate și în cele din urmă o
depresiune.
În viziunea lui Keynes, soluția constă în încurajarea consumului prin diferite
mijloace, îndeosebi prin redistribuirea veniturilor, astfel încât un nivel dat al
ocupării forței de muncă poate fi asigurat de un volum mai mic de investiții.
TIPOLOGII ALE CICLULUI ECONOMIC ȘI

FAZELE ACESTUIA
Analiza dezvoltării și creșterii economice are în vedere stările diferite prin care
economia trece, stări care se numesc faze ale ciclului economic. În cadrul unui
ciclu economic, fazele acestuia se înlănțuiesc, iar raporturile dintre ele devin
cauzale, având ca efect schimbări de ordin calitativ și cantitativ în viața
economică a societății.
Descrierea proceselor care au loc în cadrul activității economice implică
înțelegerea cauzelor și a modului în care variabilele economice cuprinse în
mișcarea ondulatorie își modifică dinamica proprie făcând, astfel, trecerea de la
o fază la alta a ciclului economic.
Chiar dacă părerea economiștilor, aparținând diferitelor curente, este
unanimă în ceea ce privește definirea ciclului economic, diversitatea opiniilor
se manifestă atunci când se pun în discuție cauzele ciclului economic.
În a doua jumătate a secolului al XIX-lea erau aduse în discuție crizele
de scurtă durată, decenale, explicate fie prin factori exogeni, fie prin factori
endogeni, după care cercetările s-au aplecat asupra crizelor de lungă durată,
seculare. În urma cercetărilor întreprinse s-a observat o diversificare a crizelor:
economice, financiare, valutare, bancare, structurale etc.
Schumpeter consideră că ciclul economic poate avea două faze
(expansiunea și depresiunea) sau patru faze (prosperitatea, recesiunea,
depresiunea și înviorarea). Schumpeter susține că împărțirea procesului
evolutiv în două sau patru faze nu este doar pur descriptiv. Fiecare fază a
ciclului economic este un fenomen distinct nu doar prin caracteristicile
economice, ci și prin setul de forțe care îl domină și generează aceste
caracteristici122. Perioadele de recesiune și depresiune sunt asociate cu scăderea
prețurilor și a output-ului, prăbușirea burselor, rate înalte ale dobânzii, iar
perioada, înviorarea și prosperitatea sunt asociate cu creșterea productivității, a
încrederii consumatorilor, a cererii agregate și a prețurilor.
La începutul secolului XX, Schumpeter și alți economiști, pe baza
cercetărilor și concluziilor anterioare încearcă o primă tipologie a ciclului
economic. Astfel, în funcție de durată și factorul generator, Schumpeter
122
Schumpeter Joseph Alois, Business Cycles: A theoretical, historical and statistical analysis of the Capitalist
process, Mc Graw-Hill, New York, 1939, p.163
158
prezintă patru tipuri de cicluri economice care coexistă în economie, existența

unui ciclu neînsemnând excluderea altuia123.
Denumire Perioada (ani) Factorul generator
KITCHIN
3-5 variaţii la nivelul stocurilor
variații la nivelul investițiilor fixe

JUGLAR 8-11
și expansiunea creditului
KUZNETS
15-25 variații la nivelul infrastructurii
descoperirea și implementarea
KONDRATIEFF 40-60
noilor tehnologii
Ciclul Kitchin
La începutul secolului XX (1923), Joseph Kitchin, statistician englez, pe baza
analizelor ratei dobânzii și ale altor variabile (analiza fiind realizată pe
economiile Statelor Unite ale Americii și Angliei) descoperă un ciclu economic
scurt, de aproximativ 40 de luni. Ciclul descris de Joseph Kitchin prin legile
neoclasice de echilibru este considerat a avea la bază fluctuații la nivelul
stocurilor întreprinderilor. În perioada de progres economic, firmele
reacționează prin creșterea producției, refacerea stocurilor, creșterea gradului
de ocupare a forței de muncă. După o anumită perioadă de timp (3-5 ani) piața
este suprasaturată de mărfuri, iar decalajul dintre cerere și ofertă duce la
nesincronizări ale anticipărilor firmelor cu realitățile pieței124.
Ciclul Kitchin are două faze: expansiunea și încetinirea activității economice,
trecerea de la faza de expansiune la faza de încetinire făcându-se fără apariția
vreunei crize majore.
Ciclul Juglar
O primă analiză a ciclului economic, prin prisma fenomenului de
recurență, s-a datorat economistului și statisticianului francez Clement Juglar,
care a studiat fluctuațiile înregistrate de rata dobânzii și de preț și pe baza
cărora a descoperit în 1860, un ciclu economic (numit și ciclu decenal) cu
alternanțe de perioade de prosperitate și regres pe o durată de 8-11 ani.
Ciclurile Juglar sunt cicluri endogene (consecință a forțelor din
interiorul sistemului economic), fiind generate de variații la nivelul procesului
investițional precum și de politicile bancare pe termen lung.
În urma analizelor întreprinse (pe economiile Franței, Angliei și
Statelor Unite ale Americii) Juglar surprinde un factor comun care face ca
aceste țări să fie predispuse la o criză economică, și anume expansiunea
necontrolată a creditului. Expansiunea creditului generează o dezvoltare a
activității economice, dar în același timp face ca economia în cauză să devină
123
Nicolas Quarré, Business Cycles in Europe, Solvay Brussels School of Economics and Management, 2009, p.
10
124
Groot De Bert, Franses H. Philip, Universal Cycle Periods, NRI Research Paper Series, 2009, p.6
159
din ce în ce mai instabilă. Semnele unei perioade de prosperitate sunt chiar

simptomele care generează o criză economică125.
Ciclul Juglar are patru faze: expansiunea când cererea agregată în
creștere stimulează ocuparea și investițiile, recesiunea când acumularea
capacităților în exces are ca efect diminuarea ratei efective a profitului, ceea ce
duce la stagnarea activității economice în ansamblul său, făcând astfel, trecerea
la următoarea fază, depresiunea când dinamica produsului intern brut real
devine negativă cu implicații directe asupra ocupării forței de muncă și a
investițiilor. Reînnoirea capitalului și impulsionarea procesului investițional
marchează trecerea la faza de înviorare, premisă pentru trecerea la un nou ciclu
decenal.
Cercetările empirice (Freeman și Louça, 2001) duc la concluzia că în
perioada de după Marea Criză și până în anul 1975, ciclul Juglar a fost mai
puțin prezent, după 1975, dezbaterile teoretice susținând cu argumente
actualitatea acestui ciclu.
Ciclul Kuznets
Un alt ciclu economic relevant în literatura de specialitate este ciclul
Kuznets, asociat cu fluctuațiile ritmului investițiilor în construcții durând între
15 și 25 de ani. Primele analize ale lui Kuznets asupra “mișcărilor secundare
seculare” apar în 1927 și 1930, concluzia desprinsă fiind aceea că fluctuațiile
producției sunt similare cu cele ale prețurilor. Kuznets, prin cercetările de mai
târziu (1966, 1971) demonstrează o legătură directă între ciclul economic,
creșterea economică și dezvoltarea economică, complexitatea fenomenului de
ciclicitate fiind asociată unui sistem economic diversificat.
De asemenea, Kuznets, bazându-se pe date statistice, indică faptul că o
creștere a populației are rol hotărâtor în generarea fluctuațiilor economice.
Factorii demografici, în special dinamica pozitivă a natalității și a migrației au
influențat considerabil ciclul economic în Statele Unite ale Americii126.
Unul dintre continuatorii cercetărilor empirice ale lui Kuznets asupra
teoriei ciclului economic, Moses Abramovitz (1968) concluzionează faptul că
ciclul Kuznets a existat doar în perioada 1840-1914, iar durata medie a ciclului
a fost de 14 ani127.
Ciclul Kondratieff
Ideea existenței unui ciclu lung în capitalism nu a fost în centrul
cercetărilor economice decât la începutul secolului XX, când ritmul dezvoltării
economice a fost întrerupt brusc, urmat de perioade lungi de stagnare și
contracție.
125
Juglar Clement, Des Crises Commerciales: Et De Leur Retour Periodique En France, En Angleterre Et Aux
Etats-Unis, 1862, disponibil la http://gallica.bnf.fr./ark://12148/bpt6k1060720
126
Kelley Allen C., Demographic Cycles and Economic Growth: The Long Swing Reconsidered, The Journal of
Economic History, Vol. 29, No. 4, Cambridge University, 1969, p. 634
127
Groot De Bert, Franses H. Philip, Universal Cycle Periods, The Nyenrode Research and Innovation Institute,
NRI Research Paper Series, 2009, p.9
160
În 1913 doi economiști olandezi mai puțin cunoscuți, Jacob van

Gelderen și Samuel de Wolff propuneau existența unui ciclu economic de
aproximativ 50-60 de ani. Însă primul economist, care a adus în atenția
comunității științifice internaționale ciclul lung, este economistul rus Nikolai
Kondratieff.
În literatura economică, ciclul Kondratieff, supranumit și superciclu
reprezintă oscilațiile activității economice care însoțesc sistemul capitalist cu o
durată medie de 50 de ani, variind între 40 și 60 de ani.
Pe baza unor cercetări statistice asupra fluctuațiilor pe termen lung a
producției și a prețurilor (analiza fiind realizată asupra economiilor Statelor
Unite ale Americii, Franței și Angliei) Kondratieff observă perioade de creștere
accelerată a unor ramuri din economie, alternate cu creșteri mai lente. Teoria
ciclului lung Kondratieff, deși nu este acceptată în unanimitate, reprezintă un
fundament solid al cercetărilor ulterioare asupra fluctuațiilor activității
economice. Și în rândul economiștilor care au acceptat existența ciclului
Kondratieff nu este un consens în ceea ce privește începutul și sfârșitul
superciclului. Cercetătorii care au dubii în legătură cu această teorie consideră
că fiecare ciclu economic este unul structural determinat de caracteristici unice
și care nu se pot repeta.
Fără să găsească o explicație universal acceptată, bazându-se doar pe
date statistice, Kondratieff consideră că la baza fluctuațiilor nivelului
producției și a prețurilor care generează ciclurile lungi stau progresele
tehnologice, lucru confirmat mai târziu de Schumpeter și alți economiști.
Kondratieff identifică 3 faze: faza de expansiune, faza de stagnare și
faza de recesiune, cu o dinamică internă ce se bazează pe acumularea (în faza
ascendentă) și devalorizarea (în faza descendentă) a capitalului, motorul
dezvoltării capitalismului. Astăzi se vorbește despre patru faze ale ciclului
denumite sugestiv și anotimpurile lui Kondratieff.
Noile tehnologii sunt în fază

experimentală, se reia activitatea de
PRIMĂVARA
creditare, se stimulează procesul
investițional
FAZA A
Noile tehnologii implementate
(ASCENDENTĂ)
modifică configurația economiei și a
VARA fluxurilor de capital, se dezvoltă
sectorul privat, crește încrederea
investitorilor și a populației
Are loc o distribuție nesustenabilă a
capitalului prin apariția bulelor
FAZA B speculative, banii devin din ce în ce
TOAMNA
(DESCENDENTĂ) mai ieftini, se distorsionează modul
în care investitorii și populația
percep riscul
161
Excesele din perioada de ascensiune

duc inevitabil către recesiune și
depresiune. În această ultimă fază a
ciclului economic cererea se
IARNA contractă, dinamica producției
devine negativă și are loc un proces
autoreglator de reajustare structurală
a economiei necesar întoarcerii la
normalitate.
Kondratieff observă că în timpul perioadei de recesiune a unui ciclu
lung au loc descoperiri și invenții importante în tehnologia de producție, iar
aplicarea acestora coincide cu perioada ascendentă a următorului ciclu128. Noile
inovații exploatate într-o fază ascendentă a ciclului Kondratieff nu sunt
singurele care precedă perioada de depresiune din faza descendentă a ciclului.
Apariția și dezvoltarea rețelei de căi ferate au stat la baza inovațiilor din secolul
XX cu efecte uriașe în domeniul ingineriei. De aceea, cercetările ulterioare s-au
concentrat mai puțin pe progresele tehnologice din punct de vedere cronologic
și statistic și au încercat să evidențieze strânsele legături dintre noile
descoperiri de-a lungul timpului129.
Pe baza propriei teorii, Kondratieff a identificat două cicluri lungi:
1. ciclul I în perioada 1790-1849;
2. ciclul II în perioada 1850- 1896 (începutul celui de-al treilea ciclu economic a
fost considerat anul 1897)
Teoreticienii ciclului economic, continuând cercetările lui Kondratieff
au propus, următoarele cicluri economice:
3. ciclul III în perioada 1897 – 1939;
4. ciclul IV în perioada 1939-1971;
5. ciclul V din 1971 până astăzi.
În cadrul teoriilor asupra ciclului economic, un loc important îl ocupă
paradigma Schumpeter-Freeman-Perez care identifică existența a cinci cicluri
lungi. Dezvoltând ideea lui Schumpeter, unde locul principal în procesul
inovațional îl ocupă individul antreprenor, Freeman și Perez lărgesc câmpul de
cercetare încorporând în analizele lor și mediul instituțional.
Mai mult, Perez, asociind perioada de expansiune a creditului (bulele
speculative) cu perioada de acumulare a fiecărui ciclu economic sau revoluție
tehnologică, demonstrează că un rol fundamental în propagarea acestora îl are
capitalul financiar130.
128
Korotayev, Andrey V., Sergey Tsirel, V., A Spectral Analysis of World GDP Dynamics: Kondratieff Waves,
Kuznets Swings, Juglar and Kitchin Cycles in Global Economic Development, and the 2008–2009 Economic
Crisis, 2010, disponibil la http://escholarship.org/uc/item/9jv108xp, p.3
129
Freeman Christopher, Innovation and Long Cycles of Economic Development, Economics Department,
University of Campinas, 1982, disponibil la http://www.globelicsacademy.org/pdf/JoseCassiolato_2.pdf, p.6
130
Perez Carlota, Finance and Technical Change: A Long-term View, African Journal of Science, Technology,
Innovation and Development , Vol. 3, No. 1, 2011, p. 15
162
Cele cinci revoluții tehnologice care stau la baza ciclurilor lungi sunt
următoarele131:
 Prima revoluție tehnologică, 1771- revoluția industrială;
 A doua revoluție tehnologică, 1829 – mașina cu aburi și dezvoltarea rețelei de
căi ferate;
 A treia revoluție tehnologică, 1875 – oțelul, electricitatea și ingineria grea;
 A patra revoluție tehnologică, 1908 - industria petrolului, industria
automobilului și producția în masă;
 A cincea revoluție, 1971 – tehnologia informațiilor și telecomunicațiilor.
Conform acestei teorii, astăzi ne aflăm la sfârșitul celui de-al cincilea
ciclu Kondratieff așteptând o perioadă de progres tehnologic care, prin
introducerea de noi paradigme ale cunoașterii științifice, ne conduce spre cel
de-al șaselea ciclu secular.
Evoluția în timp a activității economice presupune existența simultană a
ciclurilor economice, cele lungi înfășurându-le pe cele scurte și determinând în
practică deformări ale fazelor acestora în ceea ce privește durata sau
intensitatea.
Analizând al doilea ciclu lung Kondratieff, Schumpeter observă că
peste faza de depresiune Kondratieff care începe în 1870 se suprapune faza de
prosperitate Juglar.
De asemenea, referindu-se la Marea Depresiune din 1929-1933,
Schumpeter (într-o scrisoare adresată lui Arthur Spiethoff în 1931) susține că
aceasta ar putea fi explicată prin existența simultană a ciclurilor Kondratieff,
Juglar și Kitchin, aflate în faza descendentă132.
Extrapolând teoria lui Schumpeter la recenta criză economică (2007-2013) și
reprezentând grafic existența simultană a celor trei cicluri, observăm că din
anul 2007, ciclul Juglar și ciclul Kitchin intră în faza descendentă înfășurate de
un Kondratieff aflat și el în faza descendentă. Tragem, deci concluzia, că acest
lucru ar putea fi o explicație, alături de multe altele, a crizei economice cu care
ne-am confruntat recent.
Alături de cele prezentate mai sus, fenomenul complex al ciclicității a
atras atenția multor economiști și cercetători în domeniu.
În anul 1878, Wiliam Stanley Jevons, în lucrarea „Commercial Crises and Sun
Spots” analizează fenomenul de ciclicitate, încercând ca și ceilalți să explice
periodicitatea activității economice. Jevons, plecând de la ideea că fenomene
precum crizele sunt aleatoare, demonstrează, pe baza seriilor statistice, că
există o legătură între acestea și unele variabile aleatoare extrinseci sistemelor
economice133.
Școala Austriacă vede ciclul economic prin reprezentanții săi, îndeosebi
Ludwig von Mises, ca pe o consecință firească a creșterii masive a creditelor
131
Ibidem, p.16
132
Geiger Niels, Cycles “versus” growth in Schumpeter - a graphical interpretation of some core theoretical
remarks, University of Hohenheim, Department of Economics, Stuttgart, Germany, May 2012, p.6
133
Maddison A., Fluctuations in the momentum of growth within the capitalist epoch, Cliometrica, 2007, p.146
163
bancare, a unei politici monetare neadecvate care conduce la relaxarea

condițiilor de creditare și, în cele din urmă, la acumularea de active toxice
printr-o creștere a prețurilor și o diminuare a ratei dobânzii practicată de către
bănci sub nivelul său real sau natural.
În prima fază, această situație avantajează investitorii care pot lua
credite pentru investiții în condiții mult relaxate ceea ce duce la un randament
crescut al investițiilor. Majorarea volumului producției, ca urmare a creșterii
profitabilității, influențează majorarea prețurilor pe piața factorilor de producție
(muncă și capital, în special). Creșterea factorilor de producție va influența
negativ randamentul investițiilor. Cum relaxarea pe piața creditelor nu poate fi
de lungă durată, creșterea costurilor de producție implică o creștere a prețurilor
produselor finale. Situația de criză se instalează atunci când producătorii nu-și
pot vinde mărfurile la prețurile existente pe piață. O scădere a prețurilor, pentru
a nu acumula stocuri, înseamnă pierderi imense înregistrate de investitorii care
au fost avantajați inițial de banii ieftini de pe piața monetară.
Conform raționamentului lui Mises, perioada de avânt economic indusă
de expansiunea creditelor în care sunt încălcate legile naturale ale pieței,
reprezintă de fapt perioada de regres, în timp ce perioada de depresiune și
criză, atunci când sistemul se reajustează la condițiile reale ale pieței,
reprezintă perioada de progres economic134.
Teoria austriacă a ciclului economic are la bază cercetările
economistului suedez Knut Wicksell. În cartea sa, Interest and Prices, autorul
analizează modul în care ecartul dintre rata dobânzii practicată de către bănci și
rata reală a dobânzii influențează prețurile din economie. Wicksell este primul
economist care definește rata reală sau naturală a dobânzii ca fiind acea rată
care asigură echilibrul pe piața mărfurilor și stabilitatea prețurilor.
Cercetarea asupra ciclului economic, a avut ea însăși un caracter ciclic.
Se poate observa că după Marea Depresiune din anii 1929-1933, literatura de
specialitate consacrată acestei probleme a cunoscut o perioadă de avânt până în
anii 1950-1960. În deceniile 7 și 8, această complexă problemă a ciclicității a
fost ignorată cu excepția câtorva lucrări importante aparținând lui J.R. Kicks
(1950, O contribuție la teoria ciclului economic), H. Guitton (1951, Fluctuațiile
economice) etc.
După această perioadă, atenția economiștilor a fost din nou centrată pe
analiza ciclurilor economice, îndeosebi pe ciclul Kondratieff. Astfel, mulți
autori cu viziuni ideologice diferite și-au publicat rezultatele cercetărilor, iar
diversitatea școlilor de gândire a făcut ca în timp diferențele dintre ele să fie
estompate și să apară noi teorii hibride (Freeman, Perez care consideră că
interacțiunea dintre mediul instituțional, infrastructură și buchetul de inovații
este forța motrice a ciclului Kondratieff).
134
Mises Von Ludwig, Human Action. A treatise on Economics, Fourth Revised Edition, Fox&Wilkes, 1996,
p.575
164
O abordare complexă și cuprinzătoare a problemei ciclului economic

presupune cunoașterea tuturor aspectelor economiei de piață indiferent de
factorii care influențează și favorizează ciclurile economice.
Aprofundarea problematicii în cauză a fost extinsă la nivel macroeconomic,
unde erau posibile, cu ajutorul datelor statistice pe o perioadă mare de timp,
încercări de predicție a fenomenului de ciclicitate.
Controversele la care au dat naștere aceste opinii, criticile reciproce,
precum și dialogul pe această temă au contribuit la dezvoltarea și îmbogățirea
gândirii economice, iar astăzi interesul majorității economiștilor, îmbinând
analiza calitativă cu cea cantitativă, vizează în ce măsură este posibilă
dominarea, controlul şi predicţia ciclului economic sau chiar eliminarea sa.
Sarcina de lucru 7
Teorii ale ciclului economic
Ciclul Kondratieff – caracteristici și importanță
Rezumat
Dezvoltarea ciclică a economiei mondiale a început în anul
1825, odată cu accelerarea ritmului de creștere economică în condițiile
progresului științific și tehnic, ceea ce a dus la accentuarea oscilațiilor
și fluctuațiilor - fenomene economice fundamentale și repetabile
precum criza, depresiunea, renașterea și prosperitatea.
În literatura economică, ciclul economic desemnează
fluctuațiile, perioadele de creștere și descreștere economică, evaluate
prin variația unor indicatori statistici de referință: venit național,
producție, grad de ocupare a forței de muncă, investițiile și economiile,
cererea agregată, oferta agregată și este asociat pur și simplu cu
perioada de la începutul unei contracții a activității economice de
165
ansamblu, până la începutul celei următoare. Astfel, dinamica

activității economice este oscilantă, fiind însoțită în timp de creșteri,
stagnări sau descreșteri.
În cadrul cercetărilor economice care au vizat, pe lângă alte
probleme de interes major, caracteristicile ciclice ale evoluției
economice se desprind două mari teorii care încearcă să explice
cauzele ciclului economic: teoria exogenă și teoria endogenă a ciclului
economic.
Descrierea proceselor care au loc în cadrul activității economice
implică înțelegerea cauzelor și a modului în care variabilele economice
cuprinse în mișcarea ondulatorie își modifică dinamica proprie făcând,
astfel, trecerea de la o fază la alta a ciclului economic.
La începutul secolului XX, Schumpeter și alți economiști, pe
baza cercetărilor și concluziilor anterioare încearcă o primă tipologie a
ciclului economic. Astfel, în funcție de durată și factorul generator,
Schumpeter prezintă patru tipuri de cicluri economice care coexistă în
economie, existența unui ciclu neînsemnând excluderea altuia: ciclul
Tciclul Juglar, ciclul Kuznets, ciclul Kondratieff.

Kitchin,
e
s
1. Teoria subconsumului, teoria supraacumulării de capital fac parte din cadrul:
a. teoriei endogene a ciclului economic;
b. teoriei exogene a ciclului economic;
c. teoriei consumatorului;
d. teoriei haosului.
2. Conform teoriei suprainvestiției:
a. principalul factor cauzator al ciclului economic este de natură fiscală
b. principalul factor cauzator al ciclului economic este de natură monetară;
c. principalul factor cauzator al ciclului economic este deficitul de forță de muncă;
d. principalul factor cauzator al ciclului economic sunt investițiile neproductive.
3. Ciclul Juglar este determinat de:
a. variații la nivelul investițiilor;
b. variații la nivelul stocurilor;
c. relaxarea politicii monetare;
d. variații la nivelul infrastructurii.
4. Faza de expansiune descrisă de C.Juglar indică:
a. o diminuare a cererii agregate și stimularea ocupării și investițiilor;
b. o creștere a cererii agregate cu efect de impulsionare asupra ocupării și investițiilor;
c. o creștere a cererii agregate cu efect de impulsionare asupra productivității
marginale a investițiilor;
d. o creștere a investițiilor.
5. Fazele ciclului economic identificate de N.Kondratieff sunt:
a. expansiunea;
b. stagnarea;
166
c. criza;
d. recesiunea.
1-a; 2-b; 3-a,c; 4-b; 5-a,b,d
București,
167

Curs ID Doctrine Economice

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Curs ID Doctrine Economice

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA „DANUBIUS“ DIN GALAŢI

DOCTRINE ECONOMICE CONTEMPORANE

Lect. univ. dr. GINA IOAN

Conținutul este structurat în următoarele unităţi de învăţare:

În unitățile de învăţare se vor regăsi operaționalizarea următoarelor competenţe

Gândirea economică în Antichitate și Evul Mediu.

Răspunsuri şi comentarii la întrebările din testele de

Obiective în termeni de competențe specifice:

să se explice şi interpreteze datele și informaţiile din punct de vedere

să se poată explica corect noile concepte;

să se folosească în mod practic instrumentarul economic.

Timp mediu estimat pentru studiu individual: 2 ore

Cursul “Doctrine economice contemporane” își propune

Gândirea economică în Antichitate și Evul Mediu

contradicții și deziluzii, aceasta părăsește scena duelului doctrinar, o alta

spunând că în realitate este imposibil ca bunuri foarte diferite să fie

pentru o încurajare a producției simultan cu creșterea exporturilor și menținerea

comercială. Nu se mai căutau soluții de a limita scurgerea de metale prețioase

curgerea spre interior a aurului înregistrează câștiguri mai mici, favorizând în

Cu rigoarea sa intelectuală ce străbate întreaga sa operă, relevă

ciclului de afaceri, ipoteza caeteris-paribus, precum și inovații metodologice

Enunțați în ce constă doctrina socială a lui Toma d’Aquino (1225-

1. În cetatea ideală a lui Platon:

6. Conceptia mercantislita asupra bogatiei iși găsește corespondent în:

c. A separat aspectele economice de cele politice;

Răspunsuri şi comentarii la întrebările din testele de

Obiective în termeni de competențe specifice:

Cadrul teoretic al Școlii Fiziocrate și al școlii clasice de economie

să se poată explica corect noile concepte;

să se folosească în mod practic instrumentarul economic.

Timp mediu estimat pentru studiu individual: 2 ore

Liberalismul economic. Fiziocrații

suveranului. În acest context apare doctrina liberalismului economic care se

relansare și dezvoltare a agriculturii, singurul sector menit să contribuie

“această încercare, făcută în a doua treime a secolului al XVIII-lea, în

miliard avansul anual și 1miliard primit de la proprietarii funciari) pe care-i va

clasa proprietarilor de pământ (plătitorii de impozit). Raționamentul

Turgot distinge între prețul de piață al unui bun determinat de cerere și

Școala de clasică de economie acoperă mai mult de 100 de ani de

ADAM SMITH (1723-1790)

Adam Smith, denumit și părintele economiei, s-a născut în Scoția, în

 Cartea I (11 capitole) – Despre cauzele îmbunătățirii forțelor productive ale

Prin urmare, Adam Smith vede piața ca un mecanism de coordonare

Îndemânarea sa, în îndeplinirea unei singure sarcini, va fi plătită cu prețul

Neexistând o teorie a utilității cererii de consum la acea vreme, Smith nu văzut

Valoarea care se creează acum deci, se constituie din veniturile celor

prețul de monopol, în absența concurenței, reprezintă cel mai ridicat preț

un comportament prudent pentru o familie particulară, nu are cum să fie

organizeze și să dezvolte instituții de educație, precum și de a construi,

Contribuția lui Adam Smith la dezvoltarea gândirii și doctrinelor

THOMAS ROBERT MALTHUS (1766-1834)

Thomas Robert Malthus, alături de David Ricardo, este un

urbanizată ca urmare a țăranilor care migrează la orașe formând noua clasă

Creșterea mijloacelor de subzistență într-o progresie geometrică care să

De asemenea, s-a declarat un opozant vehement al legii pentru ocrotirea

1. valoarea de întrebuințare care poate fi definită ca o noțiune intrinsecă utilității

DAVID RICARDO (1772-1823)

Influența lui David Ricardo la dezvoltarea gândirii economice este

anul 1817, Despre principiile economiei politice și impunerii. Lucrarea devine

regăsește în utilitatea acestuia. Utilitatea sau valoarea de întrebuințare este o

Smith, Ricardo consideră că pentru a vâna un cerb sau un castor, vânătorul, în

proprietarii de pământ și capitaliștii. La nivelul întregii economii, fiecare clasă

Valoarea de schimb a bunurilor obținute în agricultură poate scădea în