O scrisoare pierdută

I. L. Caragiale

Particularități ale unei comedii

Epoca marilor clasici este perioada caracterizată printr-o efervescență creatoare fără
precedent, fiind ilustrată de Mihai Eminescu, I. L. Caragiale, Ioan Slavici, Ion Creangă, scriitori ce
se impun prin caracterul exponențial și de valoare perenă al operelor cărora le-au dat viață.

Continuator al al lui Vasile Alecsandri în surprinderea dintr-o perspectivă comică a realităţilor

româneşti ale timpului, dar şi a naturii umane în general, observator lucid şi ironic al
metamorfozelor indiviului şi ale societăţii aflate sub imperiul "progresului" şi al modei, rafinat
psiholog şi desăvârşit maestru al jocurilor de limbaj, I. L. Caragiale semnează, prin cele patru
comedii ale sale, "O noapte furtunoasă" (1879), "Conul Leonida faţă cu rațiunea" (1880), "O
scrisoare pierdută"(1884) și "D'ale carnavalului"(1885), atât o cronică vie a epocii în care a trăit,
cât şi un tablou imuabil, esenţial, al mecanismelor umane activate în preajma unor moravuri
(devenite teme ale operei), precum compromisul, imitaţia, parvenirea, şantajul, corupţia,
adulterul, minciuna.

Genul dramatic cuprinde totalitatea operelor redactate cu scopul de a fi reprezentate pe

scena unui teatru. Reprezentată pe scenă în 1884 şi publicată în revista „Convorbiri literare” în
acelaşi an, comedia "O scrisoare pierdută" este a treia dintre cele patru scrise de autor, o
capodoperă a genului dramatic, fiind inspirată de farsa electorală din anul 1883. Opera suport
este o comedie de moravuri şi de caracter, care ilustrează, la toate nivelurile, trăsăturile speciei,
definită ca o creaţie aparţinând genului dramatic, ce prezintă, pe baza dialogului şi a
monologului dramatic, personaje, întâmplări sau moravuri, ce provoacă râsul, având la bază un
conflict superficial, ce declanşează o acţiune plină de neprevăzut, încheiată vesel şi, deseori,
moralizator. Dezvoltarea acțiunii dramatice prin medierea comicului, atitudinea critică și satirică
față de slăbiciuile omenești, eroii reduși la scheme caracterologice și limbajul accesibil,
caracterizat prin oralitate, completează profilul estetic al speciei.

Titlul operei cuprinde explicit numele obiectului care declanșează conflictul și, totodată,
pretextul intrigii: pierderea unei scrisori de amor. Scrisoarea este, de asemenea, laitmotivul
comediei, traseul ei (Tipătescu- Zoe- cetățeanul turmentat- Cațavencu- cetățeanul turmentat-
Zoe) ordonând acțiunea dramatică și polarizând personajele, în funcție de interesele de
moment. Articularea nehotărâtă a substantivului "scrisoare" nu sugerează caracterul oarecare
al acestui obiect, ci semnalează generalizarea unei practici politice, idee consolidată ulterior
prin introducerea unei noi scrisori, prin care a parvenit politic Agamemnon Dandanache.
 Tema textului o reprezintă viața distorsionată a burgheziei românești de la sfârșitul secolului
al XIX-lea, descrisă minuțios în toate aspectele ei (intimitate, politică, administrație etc.).
Discuția inițială este secvența ce reflectă raporturile dintre autoritățile statului. Polițaiul Ghiță,
oferă umil raportul prefectului despre rondul zilei, executând, cu slugărnicie, ordinele primite.
Corupția și abuzul în serviciu sunt trecute cu vederea, Tipătescu este conștient de leafa mică a
subordonatului și nu reacționează la steagurile pe care acesta le fură. Într-o altă secvență, Zoe îl
convinge pe Tipătescu, printr-un șantaj emoțional, să-și dea votul, de dragul reputației ei,
candidatului aflat în opoziție, exprimând, astfel, imoralitatea vieții personale, dar și
instabilitatea deciziilor politice.

Reperele de timp și de spațiu slujesc aceeași intenție generalizatoare a autorului, care evită
să-și plaseze eroii într-o realitate reperabilă și finită, preferând să se joace ingenios cu valențele
universale ale ambiguității. Astfel, după tabela personajelor, care reprezintă, în sine, un tablou
veridic al spectrului politicii provinciale, laconica precizare "În capitala unui județ de minte, în
zilele noastre" orientează așteptările cititorului către o lume românească eternă. Adjectivul
pronominal posesiv "noastre" creează o coincidență sugestivă între timpul creării operei și
timpul mobil al receptării acesteia, o dublă oglindire care asigură actualitatea "poveștii" în orice
epocă.

Comedia este structurată în patru acte, care însumează 44 de scene, iar intervențiile
autorului, necesare punerii operei în scenă, sunt moderate, fiind orientate către descrierea
"tehnică", lapidară, a ambianței și a decorului fiecărui act (Actul I-" O anticameră bine mobilată.
Ușă în fund cu două fereste mari de laturi. (...); Actul II-"Același salon"; Actul III-"Teatrul
înfățișează sala cea mare a pretoriului primăriei (...); Actul IV-"Grădina lui Trahanache (...)"). De
asemnea, didascaliile exprimă starea personajelor, impunând jocul adecvat al actorilor
("indignat", "cu tărie", "râzând"), redau mișcarea scenică ("venind repede din stânga",
"coborând către public") și sugerează, uneori, prin comentariile subtile, modalitatea de regizare
sau de înțelegere a textului ("Zoe și Tipătescu contemplă de la o parte mișcarea").

Acțiunea dramatică este plasată pe fondul agitat al unei campanii electorale, la finalul căreia
urma a fi desemnat candidatul pentru funcția de deputat în Parlament. Expozițiunea și intriga
sunt cuprinse în Actul I, expozițiunea luând forma discuției dintre Ștefan Tipătescu și Pristanda,
polițaiul orașului, despre "o istorie" petrecută cu o seară înainte: cel din urmă a spionat casa lui
Nae Cațavencu, liderul opoziției, în dorința de a afla planurile politice ale acestuia. În această
împrejurare, el află de existența unei scrisori de care urma să se folosească pentru a fi votat de
"bampir". Intriga va elucida misterul scrisorii, prin apariția lui Zaharia Trahanache, președintele
filialei locale a partidului și soțul lui Zoe, care se întoarce chiar de la redacția ziarului "Răcnetul
Carpaților", unde i se prezentase "documentul" transformat în armă de șantaj. Desfășurarea
acțiunii începe cu Scena a V-a din Actul I și continuă în următoarele două acte, constând în
reacțiile diferite pe care cei implicați le au în fața șantajului. Tipătescu răspunde impulsiv, prin
puterea dată de funcție, poruncind arestarea și percheziționarea lui Cațavencu. Zoe este
hotărâtă să răscumpere scrisoarea, motiv pentru care îl curtează pe șantajist și îi promite
susținerea totală, în ciuda opoziției amantului. Trahanache este mult mai liniștit, acesta fiind
mai înțelept și domol. Acesta pregătește un contrașantaj bazat pe descoperirea unei polițe
falsificate de Cațavencu pentru a-și însușii ilegal fonduri ale asociației pe care o conducea. Într-
un plan secund se desfășoară și agitația lui Farfuridi, care suspecta o "trădare" la vârf, precum și
a cetățeanului turmentat, intrat accidental în spirala imorală a politicii, întrucât acesta a găsit
scrisoarea pierdută. Punctul culminant este atins în timpul ședinței de numire a candidatului. În
încăierarea generată, Cațavencu își pierde pălăria, care ajunge, printr-un circuit misterios tipic
unei comedii, la același cetățean turmentat. Începutul ultimului act stă sub semnul aceleiași
tensiuni, Cațavencu fiind dezamăgit, iar amanții așteptând publicarea scrisorii. Rezolvarea
definitivă a conflictului se produce în momentul în care cetățeanul turmentat îi înapoiază
scrisoarea lui Zoe. Deznodământul este fericit pentru toată lumea, deoarece Agamemnon
Dandanache este ales, iar Cațavencu acceptă să țină un discurs în cinstea acestuia.

Ca în orice comedie, personajele piesei reprezintă o tipologie umană comică. Modalitatea

principală de construcție a acestora o constituie comicul, categorie estetică ce cunoaște forme
variate de manifestare: de situație, de intenție, de caracter, de nume și de limbaj.

Geniul clasic și realist al lui Caragiale este vizibil la toate nivelurile operelor sale, dar el se
manifestă cu precădere în construcția personajelor. Acestea se împart, după criticul Pompiliu
Constantinescu, în mai multe tipuri: Tipătescu este tipul junelui-prim, Pristanda reprezintă tipul
slugarnicului și al lingușitorului, Zaharia Trahanache este tipul încornoratului simpatic,
Cațavencu ilustrează tipul parvenitului și al demagogului, Zoe Trahanache surprinde tipul
adulterinei, cuplul Farfuridi-Brânzovenescu reprezintă tipul politicianului incult și prost,
cetățeanul turmentat oglindește tipul alegătorului naiv, sincer, dar dezorientat, iar Agamemnon
Dandanache este tipul prostului fudul.

Comicul de situație rezultă din pierderea și găsirea repetată a scrisorii, prezența triunghiului
conjugal (Zoe, Ștefan și Zaharia), situația inițială și cea finală în care se află Cațavencu,
numărătoarea steagurilor de către Ghiță Pristanda, deznodământul farsei electorale, etc.
Comicul de intenție vizează caracterul moralizator al textului, autorul satirizând, prin
personajele sale, moravurile societății românești contemporane.

Comicul de nume reprezintă o modalitate de a reflecta o trăsătură a personalității unui erou,

prin numele ales. Numele lui Zaharia Trahanache provine de la "zahariseală", adică
ramolisment, iar "trahanaua", o cocă moale, sugerează caracterul influențabil al acestuia.
Numele lui Ghiță Pristanda vine de la jocul moldovenesc, în care dansatorii urmează comenzile
conducătorului de joc, fapt ce simbolizează servilismul acestuia. Numele lui Nae Cațavencu
provine de la "cațaveică", haină cu două fețe sau cață, ilustrând demagogia personajului.

Dar cel mai savuros rămâne comicul de limbaj, ce rezultă din nerespectarea regulilor
gramaticale și a logicii ("după lupte seculare care au durat aproape treizeci de ani"), deformarea
unor cuvinte ("capitaliști", "famelie", "renumerație", "bampir"), ticuri verbale ("curat", "ai
puțintică răbdare", "puicușorule").

În concluzie, semnificațiile comediei se construiesc prin armonizarea paradoxală a comicului

și a tragicului, într-o sinteză modernă ce anticipează, după unii comentatori, absurdul. Stilul
suplu și experimental, care valorifică, pe de o parte, liniile clasice ale comediei, dar asimilează,
pe de altă parte, și unele tipare mondene și gazetărești familiare autorului de schițe, alternarea
registrului parodic cu acela grav, fac în comedia "O scrisoare pierdută" un text dramatic
definitoriu pentru arta caragialiană.

Ștefan Tipătescu și Zaharia Trahanache alcătuiesc un triunghi conjugal, alături de Zoe

Trahanache, soția adulterină, fapt care le consolidează relația politică. Tipătescu este prefectul
județului, stâlp al puterii. Prieten al lui Zaharia Trahanache, Tipătescu o iubește în secret pe
soția acestuia, Zoe. În comparație cu celelalte personaje ale operei, Ștefan Tipătescu este cel
mai puțin marcat comic, fiind, spre deosebire de celelalte personaje, un om educat, dar impulsiv,
după cum îl caracterizează în mod direct Zaharia Trahanache: "E iute! Altminteri bun băiat,
deștept, cu carte, dar iute!". Zoe Trahanache reprezintă prototipul femeii cochete, adulterine.
Autorul îi fixează statutul social prin raportare la soțul ei, Zaharia Trahanache ("soția celui de
sus"). În ciuda faptului că femeile nu aveau drept la vot, Zoe îi poate manevra pe toți ceilalți
după voința sa, folosindu-se de poziția și de farmecele sale. În fond, Tipătescu trăiește o dramă.
De dragul unei femei căsătorite, pe care este nevoit să o împartă, acesta sacrifică o carieră la
București. Ștefan Tipătescu dorește să fugă cu Zoe cât mai departe, renunțând la tot. Zoe
intervine, însă, rațională, și refuză "nebunia" acestuia, nevrând să renunțe cu niciun preț la
poziția de primă doamnă a orașului de provincie. ("Ești nebun? Dar Zaharia? Dar pozitia
ta?!")Finalul comediei aduce împăcarea ridicolă a adversarilor politici. Odată ce intră în posesia
scrisorii compromițătoare, Zoe devine triumfătoare, deoarece îi dispare motivul de îngrijorare,
își recapată superioritatea la care renunțase pentru scurt timp, iar Tipătescu se retrage în
umbra acesteia.