CURS nr.

1
DEFINIŢIE ŞI CLASIFICĂRI ALE SISTEMULUI ECONOMIC

1.1. Sistemul economic: definiţie

1.2. Atributele ale unui sistem economic
1.3. Compararea sistemelor economice

Disciplina “Sisteme economice comparate” este mult mai dificil de definit specialiştii în
domeniu afirmând că aceasta este o disciplină aflată în căutarea identităţii. Ea studiază o
gamă largă de probleme economice (rezultatele economice a diferitelor ţări), prin
intermediul unui set de variabile economice (ratele de creştere economică a ţărilor în
curs de industrializare; gradul de ocupare a forţei de muncă în ţările în curs de
dezvoltare). În alte situaţii analizează factorii care influenţează fluxurile de comerţ ce se
derulează între diversele state ale lumii.

În analiza problemelor economice sus menţionate, specialistul trebuie să delimiteze şi să

evalueze cât mai exact impactul “sistemului economic” asupra rezultatelor analizate.
Sistemul economic se constituie într-un imput important al fiecărui proces economic,
alături de alte imputuri convenţionale ca: pământul, munca, capitalul.

Cum poate un sistem economic să influenţeze rezultatele economice? Rezultatele

economice sunt influenţate de diverşi factori: sociali, economici, geografici, politici.
Analiza sistemelor economice trebuie să dezvolte diferite metode, tehnici şi instrumente
care să permită înţelegerea şi controlul tuturor variantelor relevante ce definesc aceste
sisteme. (Exemplu: gradul de dezvoltare economic este un factor important în explicarea
multor rezultate economice. O economie cu un venit redus pe cap de locuitor prezintă de
cele mai ulte ori un grad ridicat de ocupare a forţei de muncă în agricultură, şi invers
pentru economii cu un venirt ridicat pe cap de locuitor).

Gradul de dezvoltare economică este o caracteristică ce poate fi cuantificată, iar impactul

său asupra rezultatelor economice poate fi determinat. Dar, în afara unor variabile
cuantificabile, întâlnim şi variabile care determină aprecieri calitative şi mai puţin
cantitative (aşa cum este ideologia, acordurile instituţionale, precum şi diverse forţe
sociale, culturale sau istorice). Deşi nu fac parte din variabilele economice tradiţionale,
ele pot influenţa de multe ori decisiv, rezultatele economice finale ale oricăriu sistem
economic.

Disciplina “Sisteme economice comparate” trebuie să trateze într-o manieră sistematică

totalitatea variabilelor economice, atât pe cele cantitative, cât şi pe cele calitative.

1.1. Sistemul economic: definiţie.

Fiecare ţară are o organizare specifică a instituţiilor ce caracterizează sistemul economic,
care îi permit să aloce resursele în scopul atingerii obiectivelor economice propuse. Rolul
specialistului în cadrul acestei analize este acela de a identifica acele variabile care sunt

11
relevante pentru mai multe sisteme economice, şi de a cuantifica impactul acestora asupra
rezultatelor finale.
Abordări tradiţionale şi moderne
Oamenii par să cunoască ce este un sistem economic, dar rareori sunt de acord în legătură
cu descrierea acestuia în termeni obiectivi. Abordarea clasică acordă o atenţie redusă
problemelor de definiţie şi de cuantificare, operând mai ales cu o serie de termeni
generali (stilizaţi) ai sistemului economic. Din acest punct de vedere putem vorbi de
sisteme economice ca: feudalism, capitalism, fascism,socialism etc. Aceste sisteme nu
sunt definite foarte clar, conceptul fiind privit prin prisma a două sau trei caracteristici de
bază (Exemplu: socialismul este privit prin prisma proprietăţii de stat asupra factorilor
de producţie).

Abordarea modernă defineşte sistemul economic printr-o serie de termeni ca: propritatea
(privată), procesarea şi utilizarea informaţiilor, procesele decizionale şi regulile
comportamentale. Abordarea modernă evită utilizarea noţiunilor de capitalism sau
socialism raportate la un sistem economic. Acesta este determinat de un număr de
caracteristici. Toate aceste caracteristici pot fi combinate dând naştere la o tipologie
diversă a sistemelor ecomonice.

În cadrul abordării moderne distingem două curente:

- una care dezvoltă un consens asupra definiţiilor şi descrierii caracteristicilor
ce definesc sistemul economic;
- a doua este aceea în care termenii de capitalism, socialism, feudalism,
continuă să fie încă utilizaţi. Lumea contemporană a fost şi rămâne încă
divizată în blocuri politice şi economice cunoscute ca: socialism, comunism,
capitalism.

Ideea care trebuie analizată este aceea care reflectă modul în care sistemul economic
capitalist sau socialist poate rezolva problema alocării resurselor. Orice abordare care
analizează exclusiv doar caracteristicile tehnice ce dfinesc un sistem economic şi evită
dihotomia capitalism-socialism (comunism) dezamăgeşte de cele mai multe ori studenţii.
J.M.Montais afirma că: “capitalismul, socialismul, comunismul, indiferent de sistemul
analizat – reprezintă concepte de sine stătătoare”. Aceşti termeni rămân ca şi simboluri
în mintea participanţilor în toate sistemele economice moderne, şi ele au o influenţă
profundă asupra modificării sistemului actual, sau asupra motivelor pentru care
modificarea acestora a eşuat.

O soluţie de compromis
Aşa cum spune şi Fredrich Prior conceptul de sistem economic este aproape imposibil de
definit exact. Definiţia este însă esenţială pentru realizarea de analize şi comparaţii. În
cadrul acestei analize vom opera cu trei sistem economice distincte:
- capitalism;
- socialism de piaţă;
- socialism cu planificare centralizată.

12
Realizate într-un cadru multidimensional, definiţiile utilizate vor fi limitate la sistemele
economice moderne. Nu vom opera cu concepte economice ca: orânduirea sclavagistă,
orânduirea feudală, societăţi tradiţionale sau variante teoretico-economice (socialismul
utopic). Analiza se va face printr-o abordare duală a sistemelor ecomonice comparate
moderne: capitalism şi socialism.

Definirea sistemului economic

AssAr Lindbeck definea sistemul economic ca fiind un set de mecanisme, reguli,
aranjamente organizaţionale şi chiar instituţii necesare fundamentării şi implementării
proceselor decizionale cu privire la producţie, venit şi consum şi care au în vedere alocare
a unor resurse limitate, într-o arie geografică bine determinată.

Un sistem economic îşi poate modifica de-a lungul timpului una din dimensiunile, din
componentele structurale şi operaţionale ce îl alcătuiesc. Potrivit lui Pryor un sistem
economic “include toate acele instituţii, organizaţii, reguli şi legi, tradiţii, credinţe,
atitudini, valori, tabuuri şi tipologii comportamentale – care influenţează direct sau
indirect comportamentul sistemului şi rezultatele acestuia”.

E.S. = f (A1, A2,…….An);

Sistemul economic este definit de către o serie de atribute, caracteristici (Ai), unde n
reprezintă numărul acestora. Un sistem economic nu poate fi definit doar prin intermediul
unei singure caracteristici, aşa cum este tipul de proprietate. Mai mult, întregul set de
caracteristici trebuie să fie cunoscut (defint) înainte de a fi specifict tipul de sistem
economic analizat. Ne vom focaliza atenţia asupra a 4 atribute, care sunt cel mai des
întâlnite şi care ne permit diferenţierea sistemelor economice:
- organizarea proceselor decizionale;
- mecanisme de furnizare a informaţiei şi de coordonare (piaţa şi planul);
- dreptul de proprietate (atributele proprietăţii);
- mecanismele de stimulare a liberei iniţiative (capacitatea oamenilor de a
acţiona).

Aceste patru caracteristici au fost alese pentru că sistemele ecomonice diferă odată cu
modificarea (transformarea) lor. De asemeni ele au fost alese pentru că influenţează
rezultatele economice.

1.2. Atributele ale unui sistem economic

În continuare vom explica fiecare din cele patru caracteristici şi vom explica de ce
rezultatele economice sunt în strânsă corelaţie cu acestea.

a. Organizarea proceselor decizionale

Laureatul premiului Nobel Herbert Simon scria că : “organizarea trebuie să includă un
model de comunicare şi diverse relaţii ce se nasc în cadrul unui grup social”. În
conformitate cu Montias “organizaţia constă într-un set de participanţi (membri) ce
interacţionează regulat în cadrul unui proces de dezvoltare a unuia sau mai multor
activităţi”. Organizaţia trebuie să permită obţinerea unei anumite cifre de afaceri şi

13
trebuie să fie capabilă să-şi schimbe activitatea atunci când este cazul. Este general
acceptat faptul că un compartiment organizat oferă cu siguranţă avantaje, comparativ cu
un comportiment neorganizat. Într-o organizaţie informaţiile sunt create, atitudinile sunt
formate, iar fiecare dintre acestea au un rol important în luarea deciziilor.

Organizaţiile presupun o anumită ierarhie în baza căreia anumite persoane pot cere altor
membri ai organizaţiei să pună în practică diverse acţiuni. Tehnologiile de asemenea, cer
membrilor organizaţiei să coopereze în cadrul unei echipe de producţie. Deoarece
rezultatul produs este efortul echipei , este dificil de cuantificat care este contribuţia
personală a fiecăruia la out-putul realizat.

Un sistem economic este cea mai complexă organizaţie a ştiinţelor sociale. Acesta trebuie
să ia “decizii” în legătură şi cu privire la alocarea resurselor. Analiza unui sistem
economic se poate realiza luând în considerare deciziile legate de alocarea resurselor. În
cadrul unui sistem economic deciziile luate la nivele ierarhice inferioare sunt
descentralizate, în timp ce gradul de centralizare a deciziilor creşte pe măsură ce ne
apropiem de virful ierarhiei.

Agenţii care operează în cadrul unui sistem economic sunt grupaţi în subunităţi sau în
organizaţii mai mici: o întreprindere poate fi sucursală a unei companii care la rândul său
poate fi deţinută de o corporaţei transnaţională. O acţiune gucernamentală poate fi
subordonată unui departament specializat, care la rândul lui poate fi subordonat
ministrului.

Decizia de alocare a resurselor poate fi făcută la cel mai mic nivel (la nivel de
întreprindere), la un nivel intermediar (la nivel de companie sau departament specializat),
ori la cel mai înalt nivel (la nivel de corporaţie sau de ministru).

Doi factori determină la ce nivel deciziile de alocare a resurselor sunt luate: maniera în
care autoritatea este distribuită în cadrul ierarhiei, şi maniera în care ierarhia utilizează
informaţiile într-un singur centru de comandă, care ordonă subunităţilor subordonate să
pună în practică diverse acţiuni. Cazul unei perfecte descentralizări, poate fi structura în
care procesul de luare a deciziilor revine subunităţilor de la nivelul cel mai de jos (menaje
şi firme industriale), independent de autorităţile superioare. Un sistem economic este
caracterizat ca fiind centralizat sau descentralizat în funcţie de poziţionarea ierarhică a
autorităţii care ia decizii. În lumea reală autoritatea care ia decizii se regăseşte la diferite
nivele ierarhice.

Procesul decizional depinde de asemeni deşi de gradul de disponibilitate a informaţiilor.

În conformitate cu Leonid Hurwicz o centralizare perfectă a informaţiilor presupune
existenţa unui singur centru decizional, care deţine toate informaţiile despre toţi
participanţii, despre acţiunile lor şi despre mediul în care acţionează. În acest context
descentralizarea implică (presupune) un centru decizional care deţinemai puţine
informaţii decât totalitatea informaţiiilor existente în sistem. În termeni cât mai simpli un
sistem descentralizat este acela care generează procesarea şi utilizarea de informaţii la
nivelul ierathic cel mai de jos în cadrul organizaţiei, fără a avea schimburi informaţionale

14
cu nivelele ierarhice superioare. Într-un sistem descentralizat (spre exemplu) imformaţia
privind preţurile este schimbată numai între unităţile de la nivelul cel mai de jos. Prin
comparatie un sistem centralizat presupune (implică) generarea, procesarea şi utilizarea
informaţiilor de către departamente decizionale situate la nivelul ierarhic superior şi
existenţa doar a unor fluxuri informaţionale doar către un număr limitat de subunităţi de
la nivelele ierarhic inferioare. Identificarea nivelurilor de luare a deciziilor este arătată în
figura 1.1.

A B

CENTRU CENTRU

AUTORITATE
INTERMEDIARĂ

SUBUNITĂŢI

SUBUNITĂŢI

b. Mecanisme de furnizare a informaţiei şi de coordonare (piaţa şi planul)

Piaţa şi planul sunt două mari mecanisme care furnizează informaţii şi care permit
coordonarea deciziilor într-un anumit sistem economic. Este foarte uşor să identificăm
centralizarea cu planuul şi descentralizarea cu piaţa, dar practica ne-a demonstrat că nu
este o simplă relaţie între diferite nivele decizionale. Şi în economia de piaţă este posibil
să întâlnim o concentrare importantă a procesului decizional şi al informaţiilor în acdrul
câtorva mari corporaţii cu o implicare substanţială a statului, şi totuşi nu avem de-a face
cu un sistem planificat aşa cum se întâlneşte în economia centralizată. Pe de altă parte
există multe sisteme economice care utilizează planificarea ca intrument economic,
planificarea centralizată din Uniunea Sovietică, sistemul de planificare orientativ
(indicativ) din Franţa, precum şi din alte ţări care prezintă un grad diferit de combinaţie
între piaţă şi plan. Pentru a defini o economie ca fiind planificată nu este indeajuns să
relevăm un mecanism de coordonare a proceselor decizionale, ci va trebui să ţinem cont
de tipologia mecanismului de planiifcare în cadrul sistemului economic.

De multe ori utilizarea conceptului de planificare a contrubuit la confuzia dintre piaţă şi

plan, ca mecanisme de coordonare. O economie planificată este un sistem în care

15
subunităţile sunt coordonate prin instrucţiuni sau directive specifice, formulate de un
departament superior acestea fiind diseminate printr-un document oficial numit plan.
Subordonaţii sunt forţaţi să pună în practică directivele desemnate de către autoritatea de
planificare. Nuanţele diferă de la un caz la altul. Principala caracteristică este aceea că
într-o economie planificată activitatea economică este ghidată prin instrucţiuni sau
directive transmise de către autorităţile ierarhic superioare şi transmise gradual către
unităţile de la nivelul ierarhic cel mai de jos. Recompensele depind de gradul de atingere
al obiectivelor, desemnate prin plan. O economie planificată (definită în acest sens) şi o
economie de piaţă se exclud reciproc. În primul caz resursele sunt alocate în strânsă
concordanţă cu instrucţiunile planificatorilor, în timp ce în al doilea caz alocarea
resurselor se face prin intermediul pieţii.

Planificarea la nivel de ramură este a doua formă de planificare economică la nivel

naţional. Planul la nivel de ramură este acela în care planificatorii caută să proiecteze
terndinţele evolutive la nivel global sau sectorial şi să furnizeze informaţii, dincolo de
informaţiile existente, date de piaţă. Un paln la nivel de ramură nu este impărţit în
directive sau instrucţiuni pentru fiecare unitate de producţie, intreprinderile fiind libere să
utilizeze informaţiile furnizate de către acest plan după cun consideră ele că este mai bine
pentru acestea.

În cazul economiei de piaţă, piaţa prin intermediul cererii şi a ofertei oferă semnalele care
determină organizaţiile să ia decizii de alocare a resurselor. Piaţa este aceea care
coordonează procesele decizionale ale întreprinderilor. Gospodăriile (menajele) câştigă
venituri prin utilizarea pământului, a forţei de muncă şi din utilizarea capitalului, şi cu
aceste veniituri ele cumpără diverse bunuri şoi servicii. Firmele, dar şi gopspodăriile
răspund cerinţelor pieţii. Alte mecanisme de coordonare şi informare nu sunt necesare iar
autoritatea de luare a deciziilor revine unităţilor de la cel mai de jos nivel ierarhic al
sistemului economic.

Decizia finală este diferită în cazul economiei de piaţă şi a celei planificate. În ecoonomia
de piaţă consumatorul poate vota în spaţiul pieţii şi se exercită suveranitatea
consumatorului. Dorinţa coonsumatorilor detemină procesul decizional. Sunt produse
acele bunuri şi servicii care sunt cerute de piaţă. Într-o economie planificată deciziile sunt
luate de către planificatori (decidenţi) iar preferinţele planificatorilor prevalează.

Într-o economie planificată, planificatorii trebuie să-şi construiască instrumentele pentru

a produce alele bunuri care au cu prtedilecţie o funcţie socială. Din motive politice, ori
din dorinţa de a promova libera iniţiativă, planiificatorii pot ţine cont şi de preferinţele
consumatorilor. Este greu de imaginat un sistem economic planificat care nu ar ţine cont
deloc de preferinţele consumatorilor.

Nu trebuie să ne aşteptăm că într-o economie de piaţă preferintele consumatorilor să

prevaleze întotdeauna. Într-o economie de piaţă, guvernul poate exercita o influentă
considerabilă asupra bunurilor sau serviciilor ce trebuiesc produse. Mai mult decât atât
factori precum: bunuri publice, externalităţi sau concentrarea pieţii de către un număr

16
restrâns de firme reduc semnificativ capacitatea consumatorilor de a dicta modul de
alocare a resurselor.

c. Dreptul de proprietate
Jm Montias a relevat faptul că : ”conceptul de proprietate face referire la un set de
drepturi pe care indivizii le pot avea asupra unor bunuri şi le pot exercita” şi că aceste
drepturi pot afecta dreptul de dispoziţie sau de utilizare a bunurilor. Dreptul de
proprietate pot fi împărţite în trei categorii:
1. prima este aaceea de a dispune de obiectul în cauză (transferul dreptului de
proprietate către alte persoane – (atunci când se vinde un automobil de la o
persoană la alta);
2. dreptul de utilizare a bunului în cauză, şi presupune utilizarea bunului
respectiv după dorinţa proprietarului;
3. se referă la dreptul de uzufruct pe care îl poate genera bunul respectiv.

Aceste atibute ale proprietăţii pot fi exercitate în totalitatea lor sau iondividual. Subiectul
care închiriază un automobil are dreptul de utilizare a acestuia, dar nu şi de dispoziţie.
Proprietarul unei companii private işi rezervă în totalitate atributele proprietăţii asupra
firmei, chiar dacă activitatea acesteia este în cea mai mare parte reglementată de guvern.

În genere există trei forme de proprietate: privată, publică şi mixtă. În cazul proprietăţii
private totalitatea drepturilor de proprietate revin indivizilor în timp ce în cadrul
proprietăţii publice drepturile aparţin statului.

Se ridică întrebarea : “cum afectează drepturile de proprietate rezultatele sistemului

economic. Proprietarii caută să-şi maximizeze veniturile ceea ce îi detrmină să aloce
capital în acele afaceri care oferă cel mai bun randament, în strictă concordanţă cu riscul
asumat. În cazul în care capitalul este deţinut de către stat, regulile de alocare a
capitalului pot fi diferite, o mai mare atenţie fiind acordată costurilor sociale pe termen
lung. Proprietarii de capital (indivizii sau statul) sunt cei care determină alocarea acestuia,
generând o dezvoltare a activităţilor economice în acele domenii în care aceştia au
interes.

Este foarte clar că dreptul de proprietate reprezintă un concpt ce permite o caracterizare

a sistemului economice.

În abordarea clasică clasificarea sistemelor economice se face în termeni de: capitalism,

socialism, feudalism, unde natura drepturilor de propriete evidenţia fiecare sistem în
parte. În abordarea marxistă schimbările în cadrul unui sistem economic sunt semnalate
de schimbările relaţiilor de proprietate asupra factorilor de produţie. Într-adevăr
problematica dreptului de proprietate permite caracterizarea unui sistem economic deşi
impactul unei anumite ideologii a drepturilor de proprietate asupra rezultatelor economice
este mai puţin evidntă decât ne-am aşteptat.

17
d. Mecanismele de stimulare a liberei iniţiative (capacitatea oamenilor de a acţiona)
Un sistem economic poate fi de asemeni caracterizat şi din punct de vedere al liberei
iniţiative. Potrivit lui Fredrich Pryor ţelurile şi libera iniţiativă a indivizilor sunt legături
vitale în înţelegerea transformării dreptului de proprietate şi a inputurilor informaţionale
în acţiuni efective. Un mecanism de stimulare trebuie să inducă participanţilor de la
nivlele inferioare punerea în practică a diectivelor participanţilor de la nivelele
superioare. Montias afirma faptul că un asemenea mecanism trebuie să îndeplinească trei
condiţii:
1. persoana care va primi o recompensă trebuie să fie capabilă să influenţze
rezultatule economice pentru care această recompensă a fost acordată.
2. superioarul ierarhic trebuie să fie capabil să verifice subordonatul câte
obiective au fost realizate corespunzător;
3. potenţialele recompense trebuiesc să privească şi subordonaţii.

Într-o ierarhie în care superiorii dau directive subordonaţilor lor, libera iniţiativă nu este
necesară, dacă superiorul este perfect informat. Fiind informat corespunzător, superiorul
va şti automat ce acţiuni trebuie să pună în practică subordonatul pentru a realiza în mod
corect obiectivele propuse.

În organizaţiile complexe existenţa unei informări perfecte a superiorilor nu este

intodeauna posibilă. Subordonatul va şti mai multe despre obiectivele pe care le are de
realizat, decât superiorul său, iar acesta nu va putea să-i ofere subordonatului o informare
completă asupra a ceea ce va avea de făcut. Datorită unei informări imperfecte a
superiorului, subordonatul are autoritatea de a lua o serie de decizii într-un număr specific
de probleme. Principalul obiectiv al organizaţiei devine acela de a construi un sistem
stimulativ care să-l determine pe subordonat să acţioneze în interesul superiorilor, în
acele probleme în care împrejurările o cer. Dacă, sistemul de stimulare, prezintă diverse
deficienţe, subordonatul nu va mai acţiona în interesul superiorului.

Superiorul poate planifica şi utiliza atât stimulente materiale cât şi morale pentru a-şi
motiva subordonatul. Stimulentele materiale se întâlnesc pe scară largă în sistemele
economice moderne, deşi mai întâlnim şi căteva sisteme care încearcă cu entuziasm
utilizarea recompenselor morale. Stimulentele materiale generează un comportament
aşteptat dându-i primitorului (celui recompensat) posibilitatea de a-şi achiziţiona
(cumpăra) mai multe bunuri materiale. Stimulentele morale recompensează un
comportament aşteptat, apelând la responsabilitatea primitorului faţă de societate sau faţă
de companie, şi acordându-i acestuia un statut social mai înalt (important) în cadrul
comunităţii. Stimulentele morale nu permit însă primitorului să achiziţioneze mai multe
bunuri materiale. În termeni simpli diferenţa dintre stimulentele materiale şi cele morale
este exact diferenţa dintre a acorda unui sportiv o medalie sau un bonus material
(recompensă în bani).

Au fost avansate diferite argumentări în ceea ce priveşte folosirea stimulentele materiale.

În comparaţie cu teoria neoclasică a distribuţiei, aceia care oferă imputuri sistemului
(proprietarii privaţi în cazul economiei de piaţă) sunt recompensaţi în concordanţă cu
productivitatea lor. Abordarea marxistă oferă o explicaţie diferită faţă de cea a societăţii

18
capitaliste. Stimulentele materiale pot fi acordate chiar şi atunci când capitalul nu este
deţinut de proprietatea privată. Marx a argumentat faptul că stimulentele materiale sunt
necesare pentru societăţile socialiste pentru a progresa. Dar când proprietatea asupra
facorilor de producţie devine publica, iar socialismul este atins, cu toate că stimulentele
materiale vor mai exista, stimulentele morale vor deveni mai importante (pentru a
construi socialismul pentru generaţiile viitoare). În cele din urmă când va fi atins, în
cadrul societăţii socialiste, un grad de bunăstare economică suficient, distribuţia poate fi
bazată pe următoarea noţiune: “de la fiecare după muncă, fiecăruia după necesitate”.
Conform doctrinei marxiste se aşteaptă ca stimulentele materiale să fie înlocuite gradual
de către stimulentele morale.

1.3. Compararea sistemelor economice- un mod de clasificare.

Am examinat atributele care caracterizează sistemele economice. Figura 2.2. realizează o
sinteză a alternativelor disponibile pentru fiecare atribut în parte. Am selectat patru
criterii pentru a putea delimita sistemele economice între ele. Deşi ulterior pot fi adăugate
şi alte criterii, acestea patru rămân la baza clasificării.

Figura 1.2 Atributele sistemelor economice

Atribute Tipuri (poţiuni)

Organizarea procesului decizional Centralizat
Descentralizat
Mixt

Surse de informare şi coordonare Piaţa

Plan

Drept de proprietate Privată

Cooperatistă
Publică
Mixtă

Sistem de recompense (stimulente) Morală

Materială
Mixtă

Rezultă o clasificare în trei categorii a sistemelor economice: capitalism, socialism de

piaţă şi socialism planificat Figura 1.3.

19
Capitalismul este caracterizat prin proprietatea privată asupra factorilor de producţie.
Procesul decizional este descentralizat şi cade în sarcina proprietarilor de factori de
producţie. Deciziile acestora sunt coocrdonate prin intermediul mecanismelor de piaţă,
care furnizează informaţiile necesare. Motivarea individului se realizează prin
recompense materiale.

Socialismul de piaţă este caracterizată prin proprietatea publică asupra factorilor de

producţie. Procesul decizional este descentralizat şi este coordonat prin intermediul
mecanismului de piaţă. Motivaţia participanţilor la activităţile economice se face atât prin
recompense materiale cât şi morale.
Figura 1.3. Clasificarea sistemelor economice
ATRIBUTELE CAPITALISM SOCIALISM DE SOCIALISM
SISTEMELOR PIAŢĂ PLANIFICAT
ECONOMICE
Structura procesului descentralizat descentralizat centralizat
decizional
Mecanisme de prin intermediul prin intermediul prin intermediul
informare şi pieţii pieţii planului
coordonare
Drept de proprietate proprietate privată proprietate de stat proprietate de stat
plus colectivă
Stimulente acordate recompense recompense recompense
materiale materiale şi morale materiale şi morale

Socialismul planificat este caracterizat prin proprietatea publică asupra factorilor de

producţie. Procesul decizional este centralizat şi este coordonat prin intermediul unui plan
central, care oferă direcţiile de acţiune participanţilor la activitatea economică. Sunt
utilizate atât recompensele morale cât şi cele matriele.

Aceste definiţii nasc multe multe întrebări şi multe răspunsuri. Ele ne oferă cele mai
importante caracteristici ale sistemului economic , ele nu ne spun cum şi cât de bine
fiecare sistem economic rezolva problema alocarii resurselor.

20
 Curs nr. 2

EVALUAREA REZULTATELOR ECONOMICE

2.1. Metode de comparaţie: modele versus realitate

2.2. Factori care influenţează rezultatele unui sistem economic
2.3. Evaluarea rezultatelor economice. Criterii de analiză
2.4. Determinarea priorităţilor sistemului
2.5. Criterii de performanţă

2.1. Metode de comparaţie a sistemelor economice (modele versus realitate)

Majoritatea persoanelor au un interes scăzut faţă de teoria ce prezină diverse modele de
sisteme economice. Aceştia sunt interesaţi mai degrabă de performanţele economice
obţinute de aceste sisteme. Mai mult decât atât, dacă dorim să înţelegem legătura dintre
performenţa economică şi sistemul economic ce a generat-o, trebuie să înţelegem cum
sistemul economic şi alţi factori influenţează rezultatele finale. Spre exemplu: să
presupunem că analizăm rata şomajului în sistemul economic capitalist şi în cel socialist.
Din această analiză constatăm că rata şomajului este mai scăzută în sistemul economic
socialist. Putem noi argumenta că sistemul economic socialist influenţează pozitiv
rezultatul final?. Bineânţeles că fără o cunoaştere a tuturor factorilor care influenţează
problematica şomajului o asemenea concluzie ar fi considerată prematură.

Disciplina Sisteme economice comparate tinde să fie structurată pe două nivele: modele
teoretice şi rezultate. Modelele prin gradul lor de abstractizare sunt folositoare prin faptul
că fac posibilă comparaţia dintre diverse sisteme teoretice, acestea furnizând totodată o
terminologie comună şi criterii ce permit evaluarea performanţelor unui sistem economic.
Aceste teorii şi modele furnizează criterii şi concepte folositoare în înţelegerea
rezultatelor obţinute. Cu toate acestea majoritatea specialiştilor sunt mai interesaţi să
înţeleagă care sunt performanţele concrete ale unui sistem economic în "lumea reală".
Interesul nostru major este acela de a compara un sistem economic real cu un altul.
Deoarece nici un set de criterii nu este considerat satisfăcător de către specialişti, vom
încerca să studiem performanţa unui sistem economic prin prisma unor analize
multicriteriale şi pluridimensionale.

2.2. Factorii care influenţează rezultatele economice

În cadrul economiei reale nu găsim decât anumite părţi ale modelelor economice
pure pe care le prezintă şi analizează teoria economică. Într-adevăr economia reală este
rezultatul unei mixturi de componente economice ce combină elementele pieţii, ale
planului proprietăţii publice şi private, stimulentele materiale şi cele morale. În acest sens
rezultatele economice sunt rezultatele acestor factori care interacţionează în cadrul unui
sistem economic.

21
Încercarea de a evalua cât mai exact rezultatele economice, de a apropia un sistem
economic real de un model teoretic este foarte complexă şi în cele mai multe cazuri
rămâne o problemă nerezolvată încă. Mai multe decât atât diversele aplicaţii empirice
este foarte dificil, dacă nu chiar imposibil, de a furniza o măsură cantitativă unui sistem
economic. Analiza impactului unui sistem economic asupra rezultatelor finale în
aplicaţiile empirice trebuie să ne ajute să înţelegem concepte ca socialism de piaţă,
socialism planificat sau capitalism.

Problematica cuantificării rezultatelor sistemelor economice este o problemă actuală. În

acest sens trebuie să găsim o modalitate concretă, ştiinţifică de evaluare a acestor
rezultate. Astfel:

O = f (ES; ENV; POL;)

unde:
O – reprezintă funcţia f ce analizează modul în care un sistem economic (ES)
influenţează rezultatele economice obţinute;
ES - sistemul economic analizat;
ENV – factorii de mediu (rezultatele obţinute depind de diferiţi factori ai
sistemului economic ca: gradul de înzestrare cu resurse naturale; gradul de dezvoltare
economică; dimensiunea -mărimea economiei, gradul de înzestrare cu capital şi muncă;
alte evenimente-factori aleatoari);
POL – politicile economice promovate de fiecare sisteme economice în parte.

Figura 2.1. ne oferă o imagine a problemei metodologice de determinare a impactului

sistemului economic asupra rezultatelor economice. Analiza rezultatelor finale trebuie să
ţină cont şi de factorii de mediu şi de politicile economice promovate de către orice
sistem economic.

Fig.2.1 Factorii care influenţează rezultatele economice

Sistem ecomonic
(ES)
Rezultate
economice
obţinute (O):
creşterea economică;
eficienţă economică;
Politici economice distribuţia venitului;
(POL) stabilitate
economică;
dezvoltare;
existenţă naţională
(standard de viaţă);

Factori de mediu
(ENV)

Productivitatea muncii în Unuunea Sovietică este mult mai redusă comparativ cu cea
înregistrată în SUA sau ţările puternic indistrializate din Occident. În această situaţie

22
productivitatea muncii este o consecinţă a sistemului socialist planificat, factorilor de
mediu şi politicilor aplicate, sau o combinaţie a acestora?

Răspunsul la acestă întrebare nu poate fi uşor de găsit, în primul rând pentru că gradul de
dezvoltare economică din Uniuniea Sovietică (măsurat ca venit pe cap de locuitor) este
mult în urmă comparativ cu USA şi Europa Occidentală. În al doilea rând pentru că,
productivitatea muncii se află în strânsă concordanţă cu gradul de dezvoltare economică.
Acest decalaj al productivităţii poate fi pus în totalitate ori pe seama factorilor de mediu,
ori pe seama sistemul economic existent în acestă ţară? Aceste înbtrebări sunt esenţiale în
problematica evaluării performanţelor unui sistem economic.

Ce înţelegem prin politica de utilizare a factorilor, şi care este relaţia acesteia cu sistemul
economic. Să luăm ca exemplu două cazuri: sistemului economic socialist planificat care
are ca prim obiectiv creşterea economică. Aceast obiectiv afectează în mod direct
rezultatele economice, sistemul socialist planificat fiind direct interesat într-o asemenea
alocare a resurselor care să permită atingerea obiectivului propus. Întrebarea care se
ridică este următoarea: poate fi considerată această prioritate un obiectiv al politicii
economice, sau acesta apare ca implicită într-un sistem socialist planificat?

Al doilea exemplu este tendinţa sistemului socialist planificat de a construi o economie

relativ închisă ceea ce afectează potenţialul de comerţ exterior. Acestă aversiune faţă de
comerţul exterior afectează rezultatele economice prin impactul direct asupra structurii
industriale, preţurilor bunurilor şi asupra eficienţei economice în general. Încă odată se
naşte întrebarea dacă aversiunea faţă de comerţul exterior poate fi considerată implicită
pentru sistemul socialist planificat?

Politica de utilizare a factorilor analizează toţi acei factori economici în situaţia în care
aceştia poat fi modificaţi fără ca ei să modifice fundamental sistemul economic în care se
regăsesc. Un factor poate fi considerat ca fiind un atribut direct al sistemului economic
doar în situaţia în care acesta poate fi modificat fără ca el să determine o modificare a
sistemului economic. O asemenea abordare ne permite să înţelegem care sunt diferenţele
dintre influenţele politicilor şi influenţele sistemului.

Politicile tind să fie analizate în strânsă corelaţie cu sistemul economic. Ele sunt la fel de
importante cu evaluarea sistemului economic. În cele mai multe cazuri, aversiunea faţă de
comerţul exterior conduce la standarde de viaţă mai reduse decât în sistemele economice
care au permis specializarea internaţională a acestuia.

Standardul de viaţă este deseori utilizat ca indicator de performanţă al unui sistem

economic. Această slăbiciune poate fi atribuită sistemului economic sau politicilor
promovate de către sistemul economic?

Pentru a înţelege impactul sistemului economic asupra rezultatelor economice, trebuie

mai întâi să înţelegem impactul tuturor celorlalţi factori de mediu sau al politicilor
promovate. În alte discipline economice, sistemul economic este predefinit şi poate fi mai
uşor de delimitat efectele schimbărilor unei variabile asupra rezultatelor economice. Un

23
analist economic trebuie să determine impactul atât al sistemului cât şi al factorilor
asupra rezultatelor economice.

2.3. Evaluarea rezultatelor economice. Criterii de analiză

Când rezultatele economice a diferite sisteme economice sunt comparate, ne dorim să
determinăm care sistem economic este mai performant prin îndeplinirea sarcinilor
propuse. Cum vom evalua rezultatele economice diferite pentru a decide care este mai
bun? Pentru aceasta trebuiesc urmărite dou probleme:
- prima: pentru a evalua rezultatele unor sisteme economice diferite trebuie să
selectăm un set de criterii de performanţă, dar datorită faptului că specialiştii nu cad de
obicei de acord asupra criteriilor de evaluare, selectarea acestora tinde să fie subiectivă.
- a doua: chiar dacă specialiştii sunt de acord cu aceste criterii de avaluare, nu există
consens asupra modului de combinare (ponerarea lor) a acestor criterii pentru analiza
rezultatelor economice. În asemenea cazuri, rezultatele parţiale trebuesc să fie adunate şi
ponderate în vederea agregării. Acesta va genera un singur index de indicatori care va
permite realizarea de comparaţii între diverse sisteme economice. Evident, ponderea
aleasă va determina valoarea indicatorului, dar şi acesta poate fi considerată subiectivă şi
depinde de valorile înregistrate de observator.

Orice sistem economic are ca obiect maximizarea valorii rezultatelor economice, iar ca
subiect constrângerile impuse de sistemul economic (ES), politicile promovate (POL), şi
factorii de mediu (ENV), care includ şi constrângerile de resurse şi de tehnologii:

Maximum : O ;
f(ES, ENV, POL);
max O = f(ES, ENV, POL);

Pornind de la acestă funcţie, evaluarea performanţelor unui sistem economic poate fi, cel
puţin teoretic, o problemă simplă. După corecţia diferenţelor (abaterilor) generate de
politicile promovate şi factorii de mediu, nu ne rămâne decăt să determinăm care sistem
economic a generat cele mai mari performanţe.

În aceste condiţii, odată stablite criteriile de evaluare nu ne rămâne decât să mergem

calculăm performanţele cu ajutorul unei relaii de forma:

O =  ajoj, (2.3) unde:

oj – reprezintă rezultatele economice dorite sau nedorite (dacă sunt negative);

aj – importanţa relativă a diferiteor rezultate.

Considerăm următorul exemplu:

În care un sistem economic X cu variabile A şi B generează două rezultate 5 şi 9 şi
alegem două ponderi 0,2 şi 0,8. Rezultatul final dce caracterizează sistemul este
0,2x5+0,8x9 = 8,2;

24
Sistemul economic Y, cu două variabile C şi D are de asemenea două rezultate 5 şi 9 dar
apre ponderi diferite a criteriilor de avaluare al sistemului 0,3 şi respectiv 0,7 .
Rezultatul final, Z = 6,2.
Din acest exemplu se observă că deşi rezultatele finale sunt identice, utilizarea unor
ponderi diferite ne arată că sistemul X este superior ca performanţă sistemului Y .
Ponderile devin semnificative în interpretarea rezultatelor.

Ecuaţia 2.3 rezumă problematica discutată. Deoarece sociatăţile (sistemele economice)

repartizează ponderi diferite (aj) rezultatelor economice obţinute (oj), măsura
performanţelor economice depinde nu numai de aj ci şi de oj, ceea ce înseamnă că aceste
rezultate economice analizare sunt subioective de cele mai multe ori.
Spre exemplu un sistem economic poate consiudera prioritar creşterea economică, şi va
determina o alocare corespunzătoare a resurselor, în acest sens el (ES) va acorda o
pondere redusă alotor obiective. În cazul acestui scenariu, primul sistem va fi mai
performant în termeni de creştere economică, în timp ce al doilea sistem spre exempu va
fi mai performant în termeni de stabilitate a preţurilor. Întrebarea care se ridică este : care
sistem economic va fi mai performant comparativ cu celălalt.? Raspunsul la acestă
întrebare depinde de judecata de valoare personală a analistului care va trebiu să
stabilească care obiectiv este mai important.

2.4. Determinarea priorităţilor sistemului

Cum sunt priorităţile naţionale determinate în practică? Existenţa unui număr mare de
elemente subiective nu înseamnă că nu pot fi stabilite concret mai ales că o serie de
priorităţi se modifică de-a lungul timpului odată cu sistemul economic.

Determinarea priorităţilor naţionale diferă de la sistem la sistem. În sociatăţile în care

puterea politică este puternic centralizată acesta exercită un control decisiv asupra
stabilirii obiectivelor naţionale. Spre exemplu În Uniunea Sovietică spre exemplu,
Partidul Comunist a jucat , istoric vorbind, un rol dominant în stabilirea obiectivelor
sistemului economic. Acesta nu înseamnă că şi alte forţe nu au influenţă, dar rolul
acestora este relativ limitat. (În ţările socialiste , unde puterea politică este substanţial
concentrată, procesul de modernizare-dezvoltare a acestor sisteme a condus la formarea
unor grupuri de interese ce exercită o anumită influenţă).

În societăţile democratice capitaliste, stabilirea prioprităţilor este puţin mai complicată.

Această complexitate este reflectată în diverse aranjamente prin care indivizii îşi pot
exprima preferinţele prin vot.

Votul poate indica preferinţa pentru anumiţi candidaţi politici care au poziţii diferite
asupra problemelor naţionale, ori dau impulsuri pieţii indicând ce bunuri şi servicii sunt
dorite. Oricum grupurile de presiune ca: asociaţiile patronale, uniunile comerciale,
asociaţiile de producători pot să-şi exercite o influenţă substanţială, chiar dacă votul
majorităţii prevalează intereselor minorităţii. De asemeni chiar şi în societăţile
democratice, puterea se concentrează doar în mâinile unui număr redus de persoane care
deţin bogăţia, sau în mâinile unor grupuri de lobby sau corporaţii, acestea jucând un rol
important în stabilirea obiectivelor naţionale. Într-o societate democratică schimbările au

25
loc mai încet, într-o societate unde puterea este centralizată , schimbările pot avea loc mai
repede chiar dacă nu sunt neaparat revoluţionară.

Înainte de a considera că obiectivele economice ale unui sistem au fost stabilite, o altă
problemă trebuie rezolvată. Dacă toate obiectivele sunt lăudabile (importante) de ce nu
sunt toate puse în preactică? Din păcate anumite obiective nu pot fi atinse decât prin
sacrificarea altora. Necesitatea de a alege anumite obiective şi de a renunţa la altele este o
consecinţă a resurselor limitate, care determină orice sistem economic să producă
cantităţi limitate de bunuri şi servicii. Într-adevăr alegerea trebuie făcută ţinând cont de
obiectivele propuse.

Natura schimbărilor nu este întotdeauna bine definită. Poate şomajul din SUA să fie redus
fără o creştere a inflaţiei? Poate Uniunea Sovietică să susţină concomitent o creştere
rapidă a P.N.B. cât şia acheltuielilor militare? Existenţa unei limite în realizarea
obiectivelor este importantă din cel puţin două puncte de vedere. Prima, nu putem obţine
un sistem economic performant, fără a face o analiză a celor mai bune obţiuni de alocare
a resurselor. A doua, când un obiectiv trebuie sacrificat, pentru atingerea altuia, sistemul
nu trebuie criticat pentru acestă alegere.

2.5. Criterii de performanţă

Am selectat un set de criterii de performanţă care vor fi în general aplicate în evaluarea
rezultatelor economice. Trebuie să ne dăm seama că o asemenea listă va omite anumite
criterii (că cel al puterii militare sau al calităţii mediului) ce sunt apreciate ca fiind
importante pentru anumiţi analişti. Vom utiliza următoarele criterii pentru evaluarea
rezultatelor ecomonice:
- creşterea economică;
- eficienţa;
- distribuţia venitului;
- stabilitatea macroeconomică (stabilitatea ciclică, inflaţie, şomaj);
- obiectivele de dezvoltare economică;
- viabilitatea sistemului economic.

În utilizarea acestor şase criterii de performanţă, vom proceda la o analiză în trei etape. În
primul rând, vom examina fiecare criteriu şi totalitatea relaţiilor de de interdependenţă
care apar între acestea. În al doilea rând, pe măsură ce vom construi modele economice
(capitalism, socialism), vom genera ipoteze desprecum fiecare sistem se va situa faţă de
fiecare criteriu analizat. În al treilea rând, vom analiza un sistem economic real în
dinamică, şi vom face comparaţii între aceste sisteme (teoretice şi reale) pe baza
criteriilor predefinite.

A. Creşterea economică
Probabil cel mai utilizat indicator economic este “creşterea economică “. Creşterea
economică se referă la creşterea volumului de rezultate economice pe care un sistem
economic îl generează într-o anumită perioadă de timp, ori creşterea venitului pe cap de
locuitor. Suntem interesaţi de creşterea economică deoarece în cazul unui sistem
economic analizat la un moment dat, vom discuta despre conceptul de “bunăstare

26
economică a populaţiei”, care poate fi definit, aproximativ, prin volumul bunurilor şi
serviciilor per cap de locuitor (deci avute la dispoziţie de o singură persoană).
Modificările venitului pe cap de locuitor de-a lungul timpului presupun modificări ale
“bunăstării economice” a populaţiei în aceleaşi direcţii. Utilizând acestă interpretare,
putem evalua gredul diferit de bunăatare a diverselor sisteme economice, la un moment
dat sau de-a lungul timpului, sau putem realiza analize comparative ale ratelor de
creşterepentru sisteme economice ce constituie obiectul analizei.

Deoarce creşterea economică este un indicator de performanţă cu o arie de utilizare mare

şi cu diverse accepţiuni, se impun câteva observaţii pentru a evita eventualele confuzii ce
pot să apară. În primul rând apar câteva probleme de evaluare a creşterii economice, mai
ales când se fac comparaţii între sisteme ecomonice diferite. Aceste gen de probleme este
dezvoltată şi analizată în literatura de specialitate. În al doilea rând, este dificil de
identificat cauzele unor creşteri economice diferite. Aceste diferenţe pot fi consecinţa
sistemului economic, dar pot fi şi rezultatul factorilor de mediu sau al politicilor
economice aplicate. Procesul de creştere economică este aşa de complex încât este
dificil de a realiza o descriere corespunzătoare, şi nu întotdeauna putem fi siguri de
impactul sistemului asupra creşterii economice. Spre exemplu creşterea economică ne
arată gradul de dezvoltare al unui sistem. Atunci când comparăm creşterea economică a
două sisteme de-a lungul timpului, unde fiecare sistem porneşte de la o bază diferită, ne
aşteptăm “ceteris paribus”, la performanţe diferite ale acestui indicator.

În al treilea rând, există o legătură insuficient definită între creşterea economică şi

creşterea calităţii vieţii. Creşterea economică apare ca rezultat al formării de capital, dar
pentru a creşte stocul de capital este necesar un proces de economisire.. Existenţa unei
rate de economisire mai ridicată la generaţia prezentă va determina o îmbunătaţire a
standardului de viaţă pentru fgeneraţiile următoare.

Decizia de a reduce sau renunţa la consumul prezent în favoarea unui consum viitor este
specifică fiecărui sistem economic, opţiunea aparţinând în primul rând consumatorului
sau planiifcatorului. Rezultatul acestei decizii are un impact direct asupra creşteri
economice şi asupra standardului de viaţă curent.

De-a lungul timpului, s-a argumentat că sistemul capitalist subevaluează constant

meritele consumuli viitor şi realizează prea puţine măsuri de acumulare a unor rezerve
pentru viior. În acest sens, anticipăm o rată de economisire mai mare în sistmul socialist
ceea ce generează o creştere mai rapidă a stocului de capital şi “ceteris paribus” (în sensul
de implicit) o rată de creştere economică mai mare.

B. Eficienţa
Al doilea criteriu de evaluare a perforanţei unui sitem economic este eficienţa economică.
Conceptul de eficienţă meconomică se referă la utilizarea efectivă a resurselor de care
dispune un sistem economic (includem aici şi cunoştinţele), la un moment dat “eficienţă
statică”, sau de-a lungul timpului – “eficienţă dinamică”. Eficienţa statică şi dinamică
sunt interdependente într-o manieră complexă, dar ambele într-un sens multidimensional
depind de o varietate de factori.

27
Conceptul de eficienţă economică poate fi ilustrat prin intermediul frontierei (limitei)
posibilităţilor de producţie aşa cum reiese din figura 2.2.

Figura 2.2. Curba posibilităţilor de producţie

Producţia de bunuri

A
P

P’

Consumul de bunuri
B D

Curba posibilităţilor de producţie (AB) ilustrează toate combinaţiile posibile ale

producătorilor şi consumatorilor de bunuri pe care un sistem economic este capabil să le
producă la un moment dat prin utilizarea resurselor disponibile cu maximum de eficienţă.
Curba posibilităţilor de producţie nearată că, raportat la resursele existente, sistemul
economic are o listă de opţiuni privind utilizarea acestora. Sistemul economic trebuie să
aleagă o anumită opţiune, care se regăseşte pe curba AB. În societăţle capitaliste,
consumatorii sunt cei care determină opţiunea d producţie, pe când în societăţile
socialiste, planificate, decizia aparţine celor care realizează planificarea.

Alegerea unui punct pe curba AB este arbitrară. Se pot alege alte obiective şi se vor
examina noile opţiuni. Frontiera posibilităţilor de producţie este folositoare pentru a
ilustra conceptul de eficienţă economică. Am precizat deja că AB reprezintă capacitatea
unui sistem economic concret la un anumit moment dat. Conceptul de “eficienţă statică”
presupune un sistem economic ce operează pe curba posibilităţilor de producţie, spre
exemplu în punctul P’. Opţiunile de producţie dincolo de curba AB sunt imposibil de
realizat la acel moment, opţiunile de producţie în interiorul curbei AB fiind posibile dar
ineficiente. Un sistem economic care are capacitatea de a produce pe curba AB, dar care
produce în punctul P’ este static ineficient, deoarece ar putea să producă în punctul P mai
multe bunuri fără o creştere a resurselor utilizate.

Conceptul de “eficienţă dinamică” se referă la abilitatea unui sistem economic de a-şi

îmbunătăţi capacitatea de producţie de bunuri şi servicii de-a lungul timpului fără a creşte

28
imputul de capital sau forţă de muncă. “Eficienţa dinamică” este indicată de translarea
curbei posibilităţilor de producţie de la AB la CD (fără o creştere a resurselor), distanţa
acestei translări indicând modificarea eficienţei economice în alocarea resurselor.

Ca alţi indicatori care evaluiază performanţa unui sistem, eficienţa statică şi dinamică
este un subiect complex. Abordarea cea mai potrivită pentru a măsura eficienţa statică
este aceea de a calcula productivitatea, ca raport între out-putul economic şi input-ul
corespunzător. Eficienţa dinamică este cuantificată ca variaţia acestui raport de-a lungul
timpului

Observaţie:
Creşterea economică şi eficienţa dinamică sunt două concepte diferite. Rezultatele unui
sistem economic pot creşte prin creşterea eficienţei (căutând modalităţi mai bune de a
face lucruri cu aceleaşi resurse), ori prin creşterea utilizării unui factor de producţie , dar
la o rată constantă. În primul caz vorbim de o creştere intensivă, iar în al doilea caz
vorbim de o creştere extensivă.

C. Distribuţia venitului
Distribuţia venitului între participanţi, în cadrul unui sistem economic constituie al treilea
criteriu de evaluare al performanţei unui astfel de sistem. Tehnic, distribuţia venitului este
măsurată fie prin curba lui Lorenz, fie prin coeficientul lui Giani, aşa cum rezultă şi din
figura 3.3.

Figura 2.3. Cuantificarea inegalităţii venitului: Curba lui Lorenz

% din
venitul
total

% din
gospodării
(menaje)

29
Abilitatea noastră de a măsura distribuţia venitului nu răspunde şi la întrebarea: din ce
este alcătuită acestă distribuţie? În anumite situaţii definiţia distribuţiei veniturilor poate
fi dificilă (spre exemplu, acolo unde 1% din populaţie primesc 95% din venitul total); iar
construcţia unor judecăţi de valoare despre acestă devine mult mai dificilă.

Ce reprezintă o distribuţie echitabilă a venitului? Echitatea presupune dreptate, dar ceea

ce este considerat “drept” diferă de la un caz la altul sau de-a lungul timpului. Unul din
criteriile de “dreptate”poate implica o recompensă acordată tuturor acelora care
contribuie la realizarea procesului de producţie. În societăţile capitaliste, venitul personal
este determinat de către capitalul uman şi capitalul fizic, precum şi de către preţurile
stabilite de către factorii pieţii. Veniturile diferite reflectă diferenţe în eforturile depuse
(rezerva de forţă de muncă) şi în utilizarea capitalului (rezerva de capital). Distribuţia
venitului pe piaţă poate fi modofocată şi de sistemul fiscal şi de serviciile sociale
acordatede către stat cetăţenilor unei ţări. Decizia guvernelor de a redistribui veniturile pe
principii echitabile continuă să constituie o problemă conrtoversată în societăţile
capitaliste.

În socialism, factorii de producţie sunt, cu excepţia forţei de muncă, în proprietatea

statului (proprietate publică). Aşadar, chiar dacă ideologia marxistă specifica că forţa de
muncă este singurul imput productiv, distribiţia venitului va fi diferită în sistemul
economic socialist raportată la sistemul economic capitalist. Capitalul şi pământul sunt în
proprietate publică în cadrul societăţilor socialiste şi de aceea câştigurile generate de către
aceşti factori de producţie revin statului şi nu direct fiecărui individ care contribuie la
realizarea procesului de producţie.

Care este relaţia dintre eficienţa unui sistem economic şi distribuţia venitului? În
particular, cum putem explica inegalităţile din sistemele capitaliste, chiar şi din cele
socialiste, fără a evalua eforturile depuse, capitalul fizic şi nu în ultimul rând riscurile
asumate? Impunerea fiscală progresivă (întâlnită în capitalism), sau egalitatea salariilor
dictată de către stat (întâlnită în socialism) pot influenţa direct libera iniţiativă şi
performanţele indivizilor? Toate aceste întrebări generează o vastă problematică de
interes treoretic.

În primul rând, am reţinut că obiectivele unui sistem economic pot fi în conflict cu

priorităţile, iar opţiunile de a le pune în prectică sunt diverse. Putem întâlni astfel
obiective sociale- spre exemplu eliminarea sărăciei, care obiective, pot fi puse în practică
fără a afecta eficienţa economică.

În al doilea rând, analizând diferitele sisteme economice existente astăzi în lume, putem
evidenţia faptul că relaţia echitate-eficienţă presupune un mod de acumulare diferit de la
un sistem la altul.

D. Stabilitatea macroeconomică
Al patrulea criteriu ales pentru a evalua performanţa unui sistem economic este
stabilitatea acestuia. Prin stabilitate înţelegem absenţa unei fluctuaţii semnificative a ratei
de creştere economică, menţinerea unei rate a şomajului acceptabile şi evitarea unei

30
inflaţii excesive. Stabilitatea macroeconomică este un obiectiv dezirabil din două motive.
Primul este acela că diferite segmente ale populaţiei sunt afecatate de instabilitate.
Indivizii cu venituri fixe sunt afectaţi de către inflaţia neanticipată, oamenii săraci sunt
afectaţi de către şomaj. În al doilea rând, instabilitatea ciclică poate conduce la pierderi de
output, facând astfel ca sistemul economic să opereze în interiorul curbei posibilităţilor
de producţie.
RI=Ip-100%= P1/P0 -100%=125%-100%=25%
Sistemele economice capitaliste au suferit, istoric vorbind, anumite fluctuaţii ciclice ale
activităţii lor economice. În sistemele economice centralizate, socialiste, activitatea
economică agregată (inclusiv investiţiile), sunt subiectul planificărilor. Cu toate aceste şi
activitatea economică ce caracterizează sistemele economice socialiste poate cunoaşte
evoluţii ciclice (generate de exemplu de şocuri externe), dar amplitudinea acestora este
mult mai redusă decât a acelora ce caracterizează sistemele economice capitaliste.

Problema stabilităţii cu efecte directe asupra creşterii economice este de o importanţă

practică covârşitoare. Pierderile potenţiale la un anumit moment dat pot avea efecte
directe stabilităţii economice a oricărui sistem. Un sistem care, datorită instabilităţii
ciclice, nu reuşeşte să-şi pună în valoare întregul potenţial în anumite momente de timp,
nu poate să susţină o rată de creştere de-a lungul timpului.

Problema instabilităţii ciclice, durata şi tipologia acesteia, se pot constitui în indicatori

care pot defini succesul oricărui sistem economic.

Inflaţia, a doua modalitate de manifestare a instabilităţii economice, poate apărea în

forme diverse, ca de exemplu creşterea generalizată a preţurilor, ori poate fi mascată
printr-o administrare forţată a preţurilor de către stat. În sistemul capitalist inflaţia se
manifestă în formele deja cunoscute, în sistemul economic socialist de cele mai multe ori
acesta este mascată prin diverse metode. În oricare din cele două situaţii inflaţia excesivă
este văzută ca un fenomen indezirabil, ea distorsionează calculele economice, generează
utilizarea pe scară largă a barterului şi alterează distribuţia venitului.

Şomajul excesiv este deasemeni considerat în orice sistem economic ca fiind indezirabil.
Acesta implică pe lângă şomajul propriu-zis şi utilizarea mai redusă a resurselor de care
dispune un sistem la un moment dat. Este dificil, oricum, de evaluat factorii cauzali care
generează acest fenomen în diferitele sisteme economice analizate. De aceea este
imposibil să realizăm comparaţii între diferite sisteme economice în ceea ce priveşte acest
indicator. Acesta şi datorită faptului că în sistemele economice socialiste, centralizate, nu
există raportări statistice oficiale în legătură cu acest indicator, considerându-se că în
aceste ţări şomajul a fost lichidat. Mai mult decât atât definiţia standard a şomajului
(“şomerii sunt toţi aceia care caută de muncă, dar care nu găsesc o slujbă”), lasă loc la
diverse interpretări. Economiştii recunosc că în practică regăsim mai multe forme de
şomaj.

Alte definiţii nu reuşesc să cuprindă totalitatea formelor de şomaj, intâlnim astfel în

practică locuri de muncă cu timp parţial, sau locuri de muncă cu timp total (integral) dar,
unde angajaţii nu îşi utilizează totalitatea aptitudinilor (deprinderilor). Apare aşadar un

31
şomaj mascat, care se regăseşte de regulă în sistemele socialiste. Chiar dacă şomajul
mascat şi şomajul propriu-zis sunt două concepte diferite, ele pot genera efecte identice
asupra capacităţii de utilizare a forţei de muncă. Este situaţia tipică când pentru o muncă
care poate fi făcută de cinci persoane sunt angajate zece.

La prima vedere, stabilitatea economică apare ca un criteriu de performanţă important,

dar obiectivele sistemului nu trebuiesc sacrificate în încercarea de a îndeplini acest
criteriu. Să analizăm astfel un sistem economic care garantează locuri de muncă tuturor.
Care va fi efectul acestui lucru asupra liberei iniţiative şi asupra eficienţei în muncă? Mai
mult, într-un asemenea sistem există tentaţia de a păstra active firmele ineficiente din
dorinţa de a avea o stabilitate pe piaţa forţei de muncă, cu efecte directe asupra eficienţei
acestora.

E. Obiectivele de dezvoltare
Criteriile de performanţă puse în discuţie sunt cunoscute şi familiare tuturor
specialiştilor. Forte puţini sunt însă aceia care consideră neimportante aceste criterii,
contradicţiile apărând în principal în legătură cu ponderea acestora în analizele efectuate.
Dar ce putem afirma despre obiectivele de dezvoltare ale unui sistem economic? Sunt ele
sau terbuiesc ele analizate în calitate de criterii de performanţă separate?

Majoritatea populaţiei lumii trăieşte astăzi în sărăcie, şi de aceea problema lor

primordială este legată de dezvoltarea economică a sistemelor economice în care acestia
trăiesc. Pe de altă parte, ţările industrializate au tendinţa de a acorda o greutate mai
redusă acestei probleme decât în cazul ţărilor în curs de dezvoltare, ambele categorii de
ţări fiind interesate de analiza comparativă a sistemelor, în contextul dezvoltări lor
economice şi sociale.

Putem învăţa din experienţa tărilor capitaliste şi socialiste astfel încât să putem ajuta
ţările în curs de dezvoltare? Poate un sistem economic asigura o dezvoltare economică
mai rapidă comparativ cu un altul?

Răspunsul la aceste întrebări poate fi dat dacă evaluăm performanţa sistemelor

economice în strânsă corelaţie cu capacitatea acestora de a-şi atinge obiectivele. Sistemul
economic care va atinge cele patru obiective definite la începutul analizei noastre, va
realiza implicit şi obiectivele de dezvoltare economică. De asemeni trebuie menţionat că
sistemele capitaliste s-au dezvoltat iniţial fără a avea definite anumite obiective. Pe de
altă parte economiile socialiste planificate au definit un set de priorităţi care să permită o
dezvoltare economică rapidă, mult mai importante decât alte obiective (este
binecunoscută expresia “să construim socialismul”). În această lumină înţelegem de ce
Uniunea Sovietică vorbea cu entuziasm despre creşterea economică ca principal obiectiv.
Prin extensie, şi celelalte sisteme socialiste au preluat acest obiectiv, el întâlnindu-se în
literatura de specialitate din est mult mai utilizat decât în literatura vest-europeană.

Economiile socilaiste planificate ar putea argumenta probabi, că există o distincţie, o

delimitare între obiectivele de creştere şi obiectivele dezvoltării economice, pentru

32
aceştia dezvoltarea economică fiind văzută ca o creştere a fiecărei ramuri economice şi a
modificărilor structurale. Aceestă idee este impărtăşită si de anumiţi economişti din Vest
care văd dezvoltarea economică ca pe o combinaţie între creşterea economică şi
modificările structurale ale sistemului economic. Se ridică însă următoarea întrebare:
Poată un sistem economic să producă modificările structurale cerute de dezvoltarea
economică?

Şi în legătură cu această întrebare există dispute legate de cauzele care generează

dezvoltarea economică, modelul statistic fiind diferit de la un sistem economic la altul,
indiferent că vorbim de ţările dezvoltate sau de cele în curs de dezvoltare. Modelul
sectorial este binecunoscut: capitalul şi forţa de muncă sunt utilizate în proporţie
crescândă în sectorul industrial concomitent cu o reducere a ponderii sectorului agricol,
creşterea sectorului urban fiind proporţională cu reducerea sectorului rural, ş.m.d.

Analiza acestor tendinţe evolutive, urmărite la nivel structural, între diferite sisteme
economice la un anumit moment dat sau în dinamică, au evidenţiat o bună înţelegere a
căii de dezvoltare aleasă de către un sistem economic particular. Autorităţile occidentale
au identificat “calea dezvoltării socialiste”, în care la un anumit nivel de dezvoltare
economică, procentul investiţiilor este relativ mai ridicate comparativ cu cele existente în
sistemele capitaliste. Există o tendinţă de a favoriza sectorul industrial comparativ cu cel
agricol, din punct de vedere al investiţiilor, de a promova industria grea comparativ cu
industria uşoară, de a menţine sectorul agricol intensiv în muncă, şi cel industrial intensiv
în capital, şi de a minimiza costurile secorului urban.

În economiile planificate, centralizarea puterii în mâinile planificatorilor (statului), a

facilitat ajustări rapide ale modificărilor struturale ale sistemului economic. În economiile
capitaliste, pe de altă parte, aceste modificări structurale au loc relativ lent, ca răspuns la
influenţele forţelor piaţii. Când vom realiza comparaţii între diferite sisteme economice
nu vom lua în considerare doar modificărie structurale existente la un anumit nivel a
dezvoltării, trebuind să ţinem cont şi de viteza cu care aceste modificări se realizează. În
particular vom examina posibilitatea ca acste modificări structurale să fie convergente la
un anumit moment dat, sau ca tendinţă evolutivă.

F. Viabilitatea sistemelor economice

Optimul pentru un sistem economic îl reprezintă viabilitatea acestui pe termen lung.
Ipoteza principală a economiştilor de factură marxistă este aceea ca de-a lungul istoriei
“sistemele economice superioare” le înlocuiesc pe cele “inferioare”. După modelul
marxist, capitalismul înlocuieşte feudalismul, iar socialismul înlocuieşte capitalismul.
Sistemele inferioare sunt măcinate de contradicţii interne, ceea ce face imposibil ca
acestea să supraveţuiască de-a lungul timpului. Marx a descris capitalismul ca pe un
sistem economic instabil, ce suferă de un număr insurmontabil de contradicţii interne.
Aceste contradicţii interne, crede el, vor asigura un eventual colaps al capitalismului şi
înlocuirea cestuia cu un sistem economic superior, cu socialismul.

De la începutul experimentului sovietic al socialismului planificat şi până la extinderea

acestuia la peste o treime din populaţia lumii, au existat puternice discuţii asupra

33
viabilităţii pe termen lung a sistemului economic caracterizat prin socialism planificat.
Mai mult decât atât discuţiile au fost focalizate asupra performaţelor economice relative
realizate de socialismul planificat. Majoritatea experţilor au apreciat că socialismul
planificat, deşi ineficient în prezent, va fi capabil să supraveţuiască de-a lungul timpului
dar la nivele reduse de eficienţă şi bunăstare economică.

Evenimentele de la şfârşitul anilor 80 au ilustrat fară putinţă de tăgadă, prablema

viabilităţii pe termen lung a socialismului planificat. În aceste condiţii principalul
obiectiv al reformei din Uniunea Sovietică şi din Europa de Est este acela de a transforma
sistemul economic planificat într-un sistem economic de piaţă. Clasa politică a renunţat la
sistemul economic planificat datorită incapacitţii acestuia de a furniza o dezvoltare
economică susţinută care să-i menţină viabilitatea.

Printre alte criterii de performanţă - ca eficienţa economică, distribuţia venitului,

stabilitatea economică şi obiectivele dzvoltării- viabilitatea pe termen lung a unui sistem
economic se constituie într-un criteriu de performanţă foarte important. Dacă un sistem
economic nu poate supraveţui, acesta se dovedeşte a fi clar inferior în comparaţie cu alte
sisteme economice care realizează acest lucru.

Este prematur pentru a declara “demisia” dfinitivă din istorie a socialismului planiifcat.
Trecerea de la socialismul planificat a Uniunii Sovietice şi a ţărilor din Europa de Est, la
economia de piaţă nu poate fi apreciată încă ca un proces ireversibil. Existenţa
socialismului planificat în China, Cuba şi într-un număr de alte ţări vine să întărească
această idee.

34
 Curs 3 SEC

REFORMA ECONOMICĂ ÎN CAPITALISM

1. Reforma sistemelor economice

2. Schimbări intervenite în sistemele economice capitaliste

Sistemele economice şi caracteristicile acestora sunt supuse transformărilor de-a lungul timpului.
Reforma economică oferă posibilitatea de a modifica, de a transforma unul sau mai multe atribute ale
sistemului şi de a-l transla dintr-un atribut cu impact minor asupra sistemului economic într-unul cu impact
major. Spre exemplu, o creştere uşoară a proprietăţii publice poate fi considerată ca fiind o transformare
minoră a unui sistem economic, în timp ce trecerea de la plan la piaţă, cu siguranţă va reprezenta o
modificare, o transformare majoră a acestuia.

1. Reforma sistemului economic

Reforma sistemului economic poate fi observată atât în sistemele capitaliste cât şi în cele
socialiste, dar acesta determină modificări, transformări diferite pentru fiecare din acestea.
Reforma economică a sistemului capitalist apare în general ca o evoluţie naturală, se realizează
gradual şi este introdusă (declanşată) de principiile descentralizării. Reforma economică în sistemele
socialiste este revoluţionară prin natura ei, ea este abruptă şi este introdusă de către o autoritate centrală.
Deşi există excepţii de la acestă clasificare simplă a reformei economice, ea este folositoare în examinarea
şi întelegerea acestui proces.
Sistemele economice au experimentat de-a lungul timpului reforma economică, aceasta devenind
astăzi o caracteristică principală a acestora. Introducerea deciziei centralizate şi a agriculturii colective în
fosta Uniune Sovietică către sfârşitul anilor ’20, precum şi introducerea acestui model centralizat în ţările
din Europa de Est şi în China după cel de-al doilea Război Mondial, sunt exemple a unor schimbări rapide
şi fundamentale ale sistemelor economice. În aceste cazuri procesul decizional a devenit centralizat, piaţa a
fost înlocuită de către plan, proprietatea de stat a devenit dominantă comparativ cu proprietatea privată, iar
recompensele morale au devenit constant mai importante decât cele materiale. Înlocuirea socialismului
planificat cu un socialism în care muncitorii au un rol foarte important în procesul decizional, aşa cum se
întâlnea în Iugoslavia anilor ’50, este un alt exemplu esenţial de modificare fundamentală a unui sistem
economic. În final, încercarea de a se trece de la economia planificată la economia de piaţă a ţărilor din
Europa de Est şi a fostelor state care aparţineau de Uniunii Sovietice reprezintă tot atâtea modificări
structurale ce-şi pun amprenta asupra sistemelor economice.
Dacă reformele sistemelor economice socialiste din trecut pot fi în general identificate ca un
pachet de schimbări introduse de autoritatea centrală, reforma în sistemele economice capitaliste este mult
mai dificil de a fi caracterizată. Sistemele economice contemporane ale ţărilor industrializate sunt evident
diferite faţă de ceea ce reprezentau aceste sisteme în urmă cu 100 de ani. Şi aceste sisteme au suferit
modificări fundamentale mai ales în urma trecerii de la un sistem economic la altul (exemplu: de la
feudalism la capitalism). Modificările s-au făcut gradual, pe parcursul mai multor decenii, ceea ce face
dificilă încercarea de a delimita temporal strict perioda de tranziţie. Când resursele sunt alocate prin
intermediul pieţii, modificările în procedurile de alocare a resurselor sunt mult mai puţin vizibile decât
atunci când sunt făcute de către o autoritate centrală. În acelaşi timp, istoria furnizează suficiente exemple
de sisteme economice contemporane unde modificările structurale au fost evidente şi în sistemele
economice capitaliste. Cele mai sugestive exemple au în vedere fie privatizarea din perioada „Doamnei de
Fier” din Marea Britanie, fie naţionalizarea anumitor obiective economice realizată în Franţa, fie
programele majore de angajare deplină a forţei de muncă din S.U.A. promovate de anumiţi preşedinţi
americani după cel de-al doilea Război Mondial.

35
 Până acum reforma economică s-a identificat ca fiind – „o serie de modificări a caracteristicilor
unui sistem economic, modificări ce variază de-a lungul timpului atât în sistemele economice socialiste cât
şi în sistemele economice capitaliste”. Un program de reformă odată dezvoltat, nu înseamnă că va fi şi
implementat. Întrebarea care se ridică este: Cum implementarea unei reforme economice poate fi realizată
şi cum poate fi măsurată?
Măsurarea procesului de implemetare al reformei economice este o problemă complexă. Dintr-un
anumit punct de vedere, reforma economică este introdusă în general, în efortul de a modifica rezultatele
economice, prin schimbarea caracteristicilor sistemului. Se poate analiza implementarea reformei prin
prisma rezultatelor economice sau direct, analizând modificările făcute asupra caracteristicilor sistemului.
În condiţiile în care nu se pot evalua rezultatele economice dar nici modificarea caracteristicilor sistemului
se consideră că reforma a eşuat ? Mai mult decât atât, cum pot fi identificate elementele de bază care să
permită cuantificarea reformei economice? Spre exemplu: dacă un program de reformă intenţionează să
modifice câteva componente ale sistemului economic, dar în realitate nu o face, cum ar trebui emise
judecăţi de valoare obiective în legătură cu aceste componente?
Problema evaluării procesului de implementare a reformei nu este deosebit de dificilă pentru orice
sistem economic. Mulţi specialişti argumentează faptul că reforma economică din fosta Uniunea Sovietică,
din era pre-Gorbaciov a eşuat (reforma Cosâghin din anii ’60).
Majoritatea schimbărilor din sistemele economice capitaliste prezintă de asemeni controverse, şi
deseori este dificil de a evalua efectiv care au fost modificările aduse sistemului şi care s-au implementat în
numele reformei.
De multe ori reforma poate eşua din motive diverse. În cele ce urmează se va întreprinde o analiză
cât mai amănunţită în această problematică.
În primul rând, s-a sesizat că izolarea anumitor modificări ale caracteristicilor sistemului faţă de
modificările rezultatelor economice este dificilă. Analizând modificarea rezultatelor economice, care este
certitudinea că noile rezultate nu sunt urmarea acţiunii altor forţe decât schimbările sistemice? Autorii
sovietici au argumentat că reforma Cosâghin din 1965 a fost implementată deoarece managerii
întreprinderilor sovietice au propus noi reguli în implementarea procesului decizional (managerial).
Observatorii occidentali susţin faptul că reformele respective nu au fost implementate şi ca urmare
performanţele economice sovietice nu au fost îmbunătăţite până în anii ’70.
În al doilea rând, unele din aceste reforme au eşuat şi datorită faptului că ele au fost greşit
implementate sau doar parţial implemantate. Spre exemplu, unul din obiectivele privatizării din Europa de
Est îl constituie descentralizarea procesului decizional şi translarea acestuia de la nivel central la nivel de
întreprindere. Cu toate acestea unii specialişti au remarcat faptul că acolo unde se întâlnesc concentrări
industriale ridicate, rezultatele privatizării din punct de vedere al procesului decizional, pot fi diferite faţă
de cele anticipate de reformatori. În acest sens, deşi reformatorii caută beneficiile mecanismului competiţiei
de piaţă, în realitate structura industrială se poate transforma într-un monopol care generează o serie de
efecte mai mult sau mai puţin benefice asupra sistemului. Un alt exemplu poate fi legat de preţurile
administrate de către stat. Dacă acestea sunt înlocuite cu cele stabilite de către mecanismele pieţii, preţurile
pot evolua în direcţii total nedorite în cadrul sistemului reformat. Reforma preţurilor trebuie însoţită de o
serie de modificări ale procesului decizional.
În al treilea rând, este dificil de a delimita în practică modificările politicilor economice de
modificărilor sistemului. În acest sens, implemantarea unei politici economice care nu este însoţită de o
serie de schimbări sistemice necesare, va creea ca rezultat ineficienţa politicii respective.
În final, pe măsură ce se analizează progresul reformei economice, devine evident că modificările
structurale depind de natura reformei şi în practică aceste transformări sunt ajustări sistemice sau simple
transformări ale politicilor economice respective. Spre exemplu, pe măsură ce se analizează dezvoltarea
economică în ţările din Europa de Est se constată, că este mult mai uşor în a urmări rezultatele
modificărilor din sistem prin schimbările intervenite în politica macroeconomică (politica de stabilizare,
politica ratei de schimb), decât prin încercarea de a evalua impactul modificărilor organizaţionale sau
sistemice implementate, pentru a îmbunătăţi eficienţa unităţilor economice. Este mult mai uşor să
cercetezi evoluţia inflaţiei decât să analizezi modul de reflectare a acesteia în eficienţa economică.

2. Schimbări intervenite în sistemele economice

capitaliste

36
 Mulţi specialişti au încercat să construiască un sistem de referinţă folositor în studierea naturii
schimbărilor ce caracterizează economiile capitaliste. Probabil cel mai faimos sistem rămâne cel al lui
Karl Marx. Din perspectivă contemporană, principiile marxiste pot fi considerate ca fiind
necorespunzătoare, chiar dacă o bună parte a literaturii de specialitate a depus numeroase eforturi pentru
a înţelege acurateţea predicţiilor marxiste în legătură cu sistemele economice. Mai mult, tema
dominantă a operei lui Marx nu a fost analiza naturii transformărilor sistemului capitalist, cât mai
degrabă evidenţierea problemelor generale ale unui sistem în tranziţie, în cazul acesta, a unui sistem
economic care definea trecerea de la capitalism la socialism.
În absenţa unei teorii generale a schimbării sistemului, se examinează eforturile practice cu privire
la reformă, evitându-se luarea în discuţie a detaliilor schimbărilor în anumite cazuri concrete, analizându-se
modificările pe cele patru componente ale sistemului economic prezentate în capitolele anterioare.

a. Reforma în domeniul atributelor proprietăţii: proprietate

privată versus proprietate publică

Dreptul de proprietate este o trăsătură fundamentală distinctă a diferitelor sisteme economice, iar
caracteristicile sale pot fi evaluate, chiar dacă uneori acest lucru se realizează imperfect. Modificările
importante în natura proprietăţii (proporţia proprietate publică/proprietate privată) pot altera fundamental
natura sistemelor economice capitaliste. Într-adevăr, dacă statul deţine într-o proporţie majoră proprietatea,
atunci nu se va mai putea clasifica un sistem economic ca fiind capitalist.
Sistemele capitaliste reale sunt mixte, unele deţinând un procent mai mare de proprietate publică
decât altele. Privatizarea apare atunci când proprietatea publică se vinde sau trece în posesia proprietarilor
privaţi. Proprietatea publică apare atunci când procesul are loc în sens invers, fenomen cunoscut sub
numele de naţionalizare.
Raportul proprietate publică/proprietate privată poate fi modificat fie prin programe
guvernamentale (Guvernul Federal S.U.A. a creat un asemenea program în timpul marii crize în
Tennessee), fie prin acţiuni directe de vânzare-cumpărare ale guvernului. Prin vânzarea procentului de
acţiuni pe care îl deţinea la British Air, Guvernul britanic a crescut proprietatea privată în Marea Britanie,
iar prin cumpărarea unei companii falimentare de oţel (British Steel) a crescut proprietatea publică.
De cele mai multe ori opinia publică s-a manifestat dominant în favoarea creşterii rolului
proprietăţii publice în S.U.A., în timpul marii crize. În Marea Britanie, alegerea guvernului laburist în anii
1940-1950 a evidenţiat un suport politic pentru procesul de naţionalizare, în timp ce guvernul conservator
din anii 1970 şi 1990 a evidenţiat un sprijin pentru procesul de privatizare. Alternanţa guvernelor socialiste
şi conservatoare (a se înţelege de dreapta) din Franţa au reflectat aceeaşi politică de privatizare şi
naţionalizare. În fosta Republică Federală Germană, guvernele socialiste şi conservatoare au favorizat
continuu procesul de privatizare de la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, în acest fel, mari părţi din
proprietatea publică a fost transferată de guvernul german în proprietate privată, în era postbelică.
În ceea ce priveşte structura proprietăţii în S.U.A. datele statistice arată faptul că
structura pământului (privit ca proprietate) nu s-a modificat considerabil din 1930,
precum şi procentul de output realizat de întreprinderile guvernamentale. După o creştere
a proprietăţii publice la începutul anilor ’30, procentul acesteia a rămas relativ stabil, în
pofida unei creşteri substanţiale a consumului guvernamental. Tabelul 4.1. prezintă
procentul de capital fix deţinut în anii 1955, 1980 şi 2005 de către guvernele a şapte ţări
industrializate. Se observă că procentul de capital fix deţinut de guverne nu a variat
semnificativ de-a lungul timpului.

Tabelul .1.- Structura capitalului fix deţinut de către guvern în ţările capitaliste
dezvoltate (% în total)
Anii
Ţara
1955 1980 2005
Canada 22 24 23
Finlanda - 16 16

37
 Franţa 16 17 -
Grecia 3 1 -
Suedia 4 7 -
Regatul Unit 11 14 -
Germania 7 8 8

Concluzia este că raportul proprietate publică/proprietate privată a rămas relativ

constant timp de şase decenii, deci în aceste ţări s-a ajuns la un consens în ceea ce
priveşte proporţia tipului de proprietate. Schimbările de guvern nu au alterat în mod
considerabil consensul, altfel punerea în practică a oricăror politici economice ar fi
devenit dificilă.
b. Reforma economică în domeniul procesul decizional:
tendinţe evolutive în sectorul concurenţei

Modificările apărute asupra climatului concurenţial din economiile capitaliste pot altera natura
competiţiei dintre actorii economici, dar nu au ca rezultat schimbarea naturii sistemului (acesta nu încetează
de a mai fi capitalist). Chiar şi o economie capitalistă, în care monopolul este o formă de organizare des
întâlnită, poate opera ineficient şi poate obliga consumatorii să plătească preţuri mai ridicate pentru
bunurile şi serviciile respective, dar sistemul în sine rămâne tot capitalist.
Gradul de competitivitate în aceste sisteme este influenţat de legile antitrust, regulamente, politica
comercială, dar cu toate acestea este extrem de dificil în a generaliza care este politica statului faţă de
competiţie.
Dereglementarea în anumite ramuri economice este un alt aspect ce ilustrează politica statului faţă
de competiţie. Când o industrie, competitivă prin potenţialul său, este reglementată de către stat (ceea ce
deseori generează un comportament anti-competiţie), gradul de competitivitate se reduce. Această tendinţă
de dereglementare (cunoscut ca un proces de retragere a statului din economie) a început la sfârşitul anilor
’70 în S.U.A., şi a continuat în America de Nord, Europa Occidentală şi Japonia în anii ’80 şi în ţările
Europei de Est dupa anii ’90. Procesul de dereglementare a fost mult mai pronunţat în transporturi,
comunicaţii şi sistemul financiar-bancar.
Un aspect mult mai puţin vizibil al politicii statului faţă de competiţie, şi implicit mult mai dificil
de caracterizat, îl constituie politica antitrust şi mecanismele de punere în practică a acesteia. Majoritatea
ţărilor capitaliste industrializate au permis existenţa mai multor excepţii de la legile antitrust decât a făcut-o
S.U.A. Legile antitrust au rolul de a preveni abuzul acolo unde există un monopol. Spre deosebire de
legislaţia S.U.A., care declară ilegal orice aranjament de stabilire a unor preţuri formale, alte state
capitaliste industrializate apreciază aceste acorduri de stabilire a preţurilor ca fiind legale, dacă preţurile au
un nivel rezonabil. În S.U.A. au intervenit o serie de modificări în legislaţia antitrust din 1930. Principala
modificare o reprezintă apariţia unei instituţii specifice care reglementează legislaţia antitrust; până în anii
’50 această instituţie interpreta orice comportament anti-competiţie ca fiind necorespunzător, dar după 1950
interpretează acţiunea monopolurilor ca fiind necorespunzătoare, doar acolo unde acestea abuzează de
puterea lor.
În anii ’70 şi ’80 s-a observat o interpretare mult mai liberală a legilor antitrust, pornindu-se de la
premisa că pe plan internaţional competiţia este mult mai acerbă şi o societate comercială nu trebuie
penalizată pentru succesul său (se are în vedere în principal apariţia monopolurilor tehnologice – vezi
cazurile ATT şi Microsoft etc.). Pv= CTM+Pr u
Creşterea gradului de competiţie internaţională şi dereglementarea a condus la intensificarea
concurenţei între actorii economici. Dezvoltarea accelerată a progresului tehnologic a permis apariţia unei
game largi de produse şi implicit la o competiţie mult mai strânsă. William Shepherd a realizat o evaluare a
evoluţiei competiţiei în economia S.U.A. El a ajuns la concluzia că economia americană a devenit mult mai
competitivă după anii ’60, ca o consecinţă a creşterii competiţiei internaţionale şi a continuării procesului
de dereglementare. În conformitate cu studiul realizat de Shepherd, procentul economiei americane care a
fost efectiv competitiv a rămas relativ stabil, între 52-54% în intervalul 1939-1958, dar a crescut la 77% în
1980, ajungând la circa 80% în 2005. Studii similare nu au fost realizate şi pentru alte ţări industrializate,
astfel încât nu se poate şti dacă experienţa americană este reprezentativă sau nu. Oricum, deoarece toate

38
ţările capitaliste industrializate au constituit subiectul creşterii competiţiei internaţionale, impactul acestei
dezvoltări a fost cel puţin egal în aceste ţări.

c. Recompensele. Redistribuirea veniturilor în capitalism

Capitalismul utilizează recompensele materiale pentru a motiva comportamentul economic. Dacă

statul capitalist alterează distribuţia veniturilor deţinute, participanţii care realizează aceste venituri vor fi
mai puţin interesaţi în realizarea lor. De exemplu, dacă sistemul tinde să egalizeze distribuţia veniturilor
după impunerea fiscală, atunci recompensele materiale vor înceta să mai ghideze economic procesul
decizional. Modificările sistemului fiscal pot astfel să producă schimbări importante în natura sistemului
economic capitalist.
Pentru ca un sistem fiscal să aibă un impact mare asupra sistemului de recompensare, taxele
trebuie să cuprindă o mare parte a veniturilor realizate în economie şi să permită redistribuirea.
Venitul este redistribuit fie prin impunere fiscală progresivă (proporţional cu veniturile
realizate), fie prin impunere fiscală regresivă (invers proporţional cu veniturile realizate).
Redistribuirea venitului trebuie să cuprindă toate formele de factori care generează venit şi
trebuie realizată progresiv pentru a nu bloca activitatea economică generatoare de venit.
Tabelul 2. cuprinde informaţii asupra schimbărilor intervenite în sistemul de impunere fiscală a
veniturilor între anii 1960 - 2005, precum şi nivelul impozitelor aplicate bunurilor în unele state capitaliste.

Tabelul 2. – Modificări ale sistemului fiscal în state capitaliste dezvoltate

State Taxe ca % din % Total Taxe Transferuri sociale ca %
capitaliste P.I.B. Venituri din taxe Taxe pe bunuri din P.I.B.
dezvoltate 1960 1980 2005 1970 1985 2005 1970 1985 2005 1960 1981 2005
Statele Unite 27 29 30 48 42 44 19 18 17 5,0 11,1 10,6
Canada 24 32 34 45 43 47 32 33 29 7,9 9,9 12,0
Franţa 32 42 45 18 18 18 38 29 29 13,5 20,3 21,7
Italia 27 30 36 17 36 36 38 26 26 9,8 5,7 17,3
Japonia 20 25 30 41 46 47 22 15 13 3,8 10,6 11,8
Suedia 28 49 57 54 42 41 29 25 24 8,0 18,2 15,1

Tabelul arată că în toate statele capitaliste, taxele privite ca procent, au crescut (în S.U.A. cea mai
mică creştere a fost de la 27% la 30%, iar în Suedia de la 28% la 57%, fiind cea mai semnificativă
creştere).
Impozitele asupra venitului şi asupra bunurilor oferă informaţii indirecte asupra rolului de
redistribuire a veniturilor de către sistemul fiscal. Impozitele asupra venitului tind să fie progresive, iar cele
asupra bunurilor – regresive. În câteva ţări din cele analizate venitul obţinut din impozitare rămâne stabil
sau scade; iar în altele venitul obţinut din impozitare este acelaşi sau creşte foarte uşor. Sunt totuşi şi ţări la
care întâlnim modificări importante (creştere în cazul Italiei şi scădere în cazul Suediei).
Tabelul exemplifică şi o descreştere generală a veniturilor din impozite asupra bunurilor. Volumul
taxelor încasate a scăzut substanţial în Franţa, Italia şi Japonia, în timp ce în Canada şi S.U.A. au înregistrat
creşteri nesemnificative.
Neavând informaţii valabile asupra ratelor de impozitare în fiecare ţară, vom încerca să facem o
evaluare a acestui proces. În ceea ce priveşte sistemele analizate, se observă că s-a înregistrat o creştere
substanţială a volumului de impozite obţinute în urma impunerii fiscale a venitului, dar nu se observă o
modificare substanţială a sistemului de impozitare. Concluzia care se desprinde este aceea că rolul de
redistribuire a sistemului fiscal nu s-a modificat foarte mult în ţările capitaliste, chiar dacă volumul
veniturilor din impozite a crescut semnificativ.

39
 Întrebarea care apare este: „Ce au făcut guvernele capitaliste cu această creştere de venituri din
impozite şi taxe?” Ultima coloană a tabelului oferă răspunsul: creşterea semnificativă a cheltuielilor cu
asistenţa socială (denumite transferuri de securitate socială) ca procent în structura P.N.B. Efectul
transferurilor de securitate socială asupra recompenselor economice depinde de modul în care acestea sunt
distribuite. Dacă ele sunt distribuite în concordanţă cu contribuţia participanţilor, atunci nu alterează rolul
distribuţiei veniturilor; dacă aceste transferuri sunt realizate într-o manieră necorespunzătoare cu
contribuţia participanţilor (aşa cum sunt programele pentru săraci), atunci rolul distribuţiei veniturilor este
alterat. Această concluzie este cel mai uşor de observat în cazul S.U.A., unde deşi sistemul fiscal îşi
păstrează rolul de redistribuire a veniturilor se întâlnesc şi transferuri cu caracter social. Principalul
instrument al statului american de redistribuire a veniturilor îl constituie transferurile sociale către cei care
au venituri foarte reduse.
O principală caracteristică a sistemului economic capitalist o reprezintă faptul că proprietarii de
capital (proprietarii individuali, parteneri de afaceri, acţionari corporativi) sunt recompensaţi şi din profitul
întreprinderii unde deţin cote-părţi. În schimb, muncitorii sunt plătiţi direct prin salariu.
Capitalismul poate schimba această caracteristică oferind posibilitatea, în anumite cazuri, ca
salariaţilor să le revină o cotă-parte din profit. Deoarece profitul poate fluctua de-a lungul timpului
comparativ cu venitul salarial, proprietarii (managerii) încheie înţelegeri contractuale cu salariaţii prin care
se angajează să le plătească un salariu atâta timp cât sunt solvabili. În schimb, proprietarii de capital vor fi
recompensaţi pe măsura riscurilor asumate.
Natura fundamentală a relaţiei dintre muncitor şi proprietarul de capital poate fi denaturată prin
modul de participare la profit în anumite situaţii. Dacă recompensa economică a angajatului depinde parţial
sau total de profitul afacerii, atunci muncitorul devine şi el, parţial sau total, un capitalist şi îşi asumă riscul
corespunzător.
Avantajul participării la profit este acela că muncitorii devin material interesaţi de profitabilitatea
întreprinderii, vor fi mai preocupaţi de procesul muncii şi de cel de economisire decât erau înainte.
Noţiunea de participare la profit nu este nouă, dar a captat atenţia economiştilor din ţările
capitaliste deoarece Japonia a utilizat această formă de cointeresare pe o scară largă după cel de-al doilea
război mondial, media bonusurilor pe muncitor poate ajunge şi la un sfert din veniturile realizate, dar şi
acestea rămân fluctuante cu profiturile întreprinderii.

d. Reforma în cadrul mecanismelor de informare.

Piaţa versus Plan

O caracteristică importantă a sistemelor economice capitaliste o constituie

capacitatea acestora de a furniza informaţii pentru factorii de decizie în urma analizei
pieţei. În acelaşi timp, există o dezbatere publică referitoare la capacitatea mecanismelor
pieţei de a reduce sau elimina intervenţia statului în economie, intervenţie ce cunoaşte
diferite forme şi variază ca intensitate în timp.
O importantă schimbare a constituit-o acceptarea ideii, de către majoritatea specialiştilor, că
responsabil de stabilitatea macroeconomică este guvernul. Această transformare ce presupune
implementarea gândirii economice keynesiste, a intervenit în perioada postbelică, dar mai ales după anii
’60. Guvernele capitaliste utilizează diferite instrumente, atât din sfera fiscală cât şi din sfera monetară,
pentru a realiza macrostabilizarea, foarte important fiind faptul că e văzută ca o funcţie a statului.
Un alt tip de schimbare care se întâlneşte în ţările capitaliste o reprezintă introducerea anumitor
mecanisme de planificare şi implicit reducerea rolului mecanismelor pieţei. Din această perspectivă apar
diferenţe importante între sistemele capitaliste reale şi de multe ori acest lucru este foarte dificil de evaluat.
Pe măsură ce vor fi prezentate studiile de caz, vor apare contraste interesante între sistemele
capitaliste. Marea Britanie, o ţară cunoscută pentru rolul important pe care îl are guvernul în economia de
piaţă, dispune de o experienţă extrem de redusă în planificarea economică la nivel naţional. Franţa, pe de
altă parte, este binecunoscută pentru aplicarea planurilor indicative, care reprezintă o abordare mult mai
nuanţată a planificării cu rolul de a asigura beneficii certe (un proces decizional mai bine argumentat şi
bazat pe informaţii de o calitate mai bună) actorilor economici şi sunt supuse unei autorităţi de control într-
un regim democratic. Din păcate, aşa se va observa că este dificil în a stabili care părţi ale planurilor
indicative au un impact semnificativ asupra rezultatelor economice.

40
 Japonia este un alt caz interesant de economie de piaţă capitalistă unde statul are un rol foarte
important, dar ca şi în cazul Marii Britanii, rolul statului este exercitat în realitate prin terţe instituţii şi nu
printr-o planificare directă. Această problematică a rolului statului în economie rămâne actuală.
Există şi anumite cazuri unde sistemele capitaliste au dezvoltat anumite forme de planificare care
să permită modificarea rezultatelor economice, cel mai bun exemplu fiind cel al statelor scandinave. Şi în
S.U.A. au fost introduse anumite planuri, dar rezultatele au fost nesemnificative de-a lungul anilor. În
această ţară nu există planuri în sensul utilizării unor mecanisme de planificare la nivel naţional, rolul de
fundamentare a deciziilor economice revenind puternicelor entităţi corporatiste. Aceste discuţii au pus în
evidenţă rolul statului în economie, dar realitatea concretă a demonstrat că există şi alte modalităţi de a
construi o economie capitalistă (exemplu: politicile industriale care generează schimbări prin
implementarea accelerată a progresului tehnologic).
Indiferent de natura şi de gradul de intervenţia a statului în economie, majoritatea ţărilor capitaliste
nu utilizează în mod semnificativ mecanismul planificării în alocarea resurselor.

41
 Curs 4 SEC

Schimbări intervenite în sistemele economice

socialiste

Modificarea sistemică a unei economii poartă denumirea de reformă, care este un proces căruia i se
supun sistemele capitaliste, cât şi sistemele socialiste.
În examinarea impactului reformei economice se observă că este dificil în
a evalua rezultatele acesteia prin studiul modificărilor uneia sau mai multor
componente ale sistemului, dar incidenţa reformei trebuie evaluată din punct de
vedere a rezultatelor economice efective. Analiza realizată, prin prisma acestei
viziuni, în sistemele socialiste planificate obligă să se remarce că influenţa
acestora asupra rezultatelor economice a fost extrem de redusă.
Un exemplu este reforma lui Cosîghin din anii ’60 din Uniunea Sovietică, chiar dacă s- au
modificat regulile în baza cărora erau conduse întreprinderile în speranţa creşterii eficienţei în
economie, în practică această acţiune a eşuat. În lumina efectelor relativ limitate ale reformelor
din sistemele socialiste planificate acestea au fost caracterizate ca simple experimente. Există o
tendinţă de a vedea reformele contemporane specifice anilor, ’80-’90, din sistemele socialiste ca
având un caracter radical, chiar dacă performanţele economice înregistrate de acestea au fost
extrem de reduse. Natura programelor de reformă aplicate recent în sistemele socialiste au
căpătat un interes crescut atât din punct de vedere teoretic, cât şi practic.
Reforma sistemelor economice socialiste este focalizată asupra a patru problematicii:
- care au fost factorii economici majori care au condus reforma economică în
sistemele economice socialiste?
- ce opţiuni de reformă sau modele alternative sunt valabile pentru schimbarea
componentelor sistemului economic existent în aceste ţări?
- în condiţiile în care aceste reforme sunt văzute ca fiind radicale, cum se va putea
realiza obiectiv implementarea acestora?
- în cazul în care majoritatea sau toate componentele sistemului se modifică într-un
grad mai mare sau mai mic, există posibilitatea definirii unui sistem în tranziţie şi
identificării naturii politicilor necesare să ghideze acest proces de tranziţie?

a. De ce este necesară reforma sistemelor socialiste?

Deşi conceptual reforma economică se bucură de un mare interes teoretic, programele de reformă din
sistemele socialiste au condus către o abordare mult mai pragmatică a problematicii în cauză. Forţele
care au promovat reforma economică în Europa de Est şi Uniunea Sovietică erau îngrijorate de
performanţele economice din ce în ce mai reduse. Majoritatea indicatorilor economici au arătat că
sistemul sovietic se afla în regres în ultimul deceniu (1980-1989), în condiţiile în care se urmărea o
creştere rapidă a economiei, asemenea concluzii nu erau deloc încurajatoare.
Fără o îmbunătăţire semnificativă a productivităţii muncii, creşterea gradului de bunăstare
economică a cetăţenilor rămânea un simplu deziderat.
Au existat multe cauze care au determinat slabele performanţe economice ale sistemelor
socialiste, dar încercarea de a trece de la o creştere economică de tip extensiv la una de tip
intensiv s-a dovedit foarte dificilă. Modelul stalinist avea ca şi obiectiv utilizarea la capacitate
maximă şi aducerea cu orice preţ a resurselor în procesul de producţie. Ideea subutilizării
resurselor a fost abandonată de către toate sistemele socialiste. Aceste sisteme nu erau conduse
după regulile pieţei, iar alocarea resurselor şi dotarea tehnologică nu au dus la rezultatele
scontate; eficienţa nu a fost unul din elementele prin care sistemul economic de comandă clasic a
devenit performant.

42
 Mai mult, în contrast cu natura ciclică a problematicii productivităţii în sistemele de piaţă,
sistemele socialiste au cunoscut un declin continuu al productivităţii de-a lungul anilor ’80.
Interesant este faptul că reforma în sistemele socialiste a început la mijlocul anilor 1960
şi a crescut în intensitate în anii 1980 şi 1990. Începând cu mijlocul anilor 1980, performanţa în
majoritatea ţărilor socialiste s-a deteriorat până în punctul în care cerinţele primare ale cetăţenilor
nu au mai putut fi satisfăcute. În condiţiile neadecvării recompenselor materiale şi morale a
comportamentului economic, îmbunătăţirea productivităţii a rămas o simplă speranţă. Majoritatea
sistemelor socialiste nu au mai fost capabile să concureze suficient de bine pe pieţele externe şi,
implicit au început să aibă probleme în asigurarea importului pentru bunurile necesare
neacoperite din producţia internă.
Privită din această perspectivă, necesitatea imperativă a unor reforme apare ca evidentă
în sistemele socialiste.

b. Sistemele economice socialiste: modele de reformă

Se observă că reforma sistemelor socialiste s-a focalizat asupra modificării unuia sau
tuturor componentelor sistemului; de asemenea, s-a precizat faptul că reforma a fost evaluată ca
având rezultate modeste privite atât prin prisma schimbării structurii sistemului, cât şi prin
rezultatele economice deţinute.
Reformele radicale puse în practică după anii ’90 au putut genera modificări ale
sistemului, atât în ansamblu, cât şi pe fiecare din componentele sale, principalul lor obiectiv fiind
trecerea de la economia socialistă centralizată la economia de piaţă capitalistă.
Literatura economică care a analizat şi analizează reforma economică în sistemele
socialiste s-a focalizat asupra unor modele care diferă între ele prin intensitatea cu care
acestea au fost puse în practică. Din acest punct de vedere, reforma statelor socialiste se
studiază, în funcţie de caracteristici pe trei direcţii:
- 1.încercări de a îmbunătăţi procesul de planificare;
- 2.modificări ale acordurilor organizaţionale;
- 3.descentralizarea procesului decizional.

Direcţii de acţiune au produs modificări ale celor patru componente ale sistemului şi cu o
anumită indulgenţă pot fi considerate ca şi modele de sine stătătoare. Mulţi analişti ai reformelor
aplicate în sistemele socialiste au caracterizat primele două direcţii de acţiune ca fiind modificări
de o joasă intensitate având ca scop într-o primă fază îmbunătăţirea sistemului tradiţional
socialist şi negenerând îmbunătăţirea semnificativă a performanţelor economice. Pe de altă
parte, cea de-a treia direcţie de acţiune, descentralizarea, a devenit asociată cu reforma
economică radicală şi care implică modificări de sistem majore.
Această nuanţare permite emiterea de judecăţi de valoare mult mai obiective asupra
direcţiilor de acţiune prin care procesul de reformă a fost implementat sau a trecerii de la sistemul
economiei de comandă la sistemul economiei de piaţă.

c. Reforma sistemelor de planificare 1.

Mulţi observatori occidentali consideră că îmbunătăţirea mecanismelor de

planificare este o alternativă pentru determinarea unor schimbări majore ale
sistemului economic. Argumentele care susţin o asemenea afirmaţie pornesc de
la premisa că planificarea nu a fost perfectă şi că aceasta, privită ca proces,
poate fi îmbunătăţită prin utilizarea pe scară largă a tehnologiilor informaţionale.
Dacă în urmă cu câteva decenii managerii de întreprindere luau decizii greşite
datorită lipsei de informaţii, acum acest proces este mult îmbunătăţit prin accesul
la diverse informaţii. Dezvoltarea unor noi metode de planificare, instalarea unor
canale de informaţii mai performante şi acordarea unei atenţii mai mari pentru un

43
sistem de recompense corespunzător, ar trebui, să ofere un sistem de planificare
perfect care să permită îmbunătăţirea performanţelor economice ale oricărui
sistem.
Anii ’70, a fost acea perioadă de timp când s-au făcut cele mai multe încercări de
îmbunătăţire a procesului de planificare atât în ex-U.R.S.S., cât şi în Europa de Est.

d. Reforma organizaţională 2

Schimbarea aranjamentelor organizaţionale ale structurii de planificare existente reprezintă o a

doua alternativă de reformă. O reformă organizaţională tipică are în vedere structurarea unor organizaţii
intermediare în ierarhia organizaţională. Miniştrii sunt prea puţin implicaţi faţă de întreprinderile pe care le
conduc. Mai mult, fiecare ministru supervizează întreprinderi care produc o gamă largă de bunuri; aceştia
nu pot fi la curent cu problemele specifice fiecărei întreprinderi. Astfel, apare necesitatea existenţei unor
agenţii sau asociaţii profesionale, care să aibă rolul de a realiza o interfaţă între echipele ministeriale şi
managerii de întreprinderi. Acest grup organizaţional intermediar ar trebui să dispună de capacitatea de a
înţelege şi de a administra un grup de firme, ce prezintă o tipologie de activităţii economice comune, cu
mai mult succes.
Un alt mod de a implementa reforma organizaţională este trecerea de la planificarea sectorială la
planificarea regională. O economie planificată pe baze sectoriale poate pune, la un moment dat,
interesele de ramură deasupra intereselor naţionale. Trecerea la planificarea regională poate determina
depăşirea obstacolelor pe care le pune birocraţia şi încurajează fluxurile informaţionale către unităţile
economice. Este genul de reformă pe care Nikita Hruşciov a încercat-o în ex-U.R.S.S., dar fără succes,
către sfârşitul deceniului cinci şi începutul deceniului şase.

e. Descentralizarea-atribut al reformei în cadrul sistemelor economice

socialiste 3

Descentralizarea, a treia categorie de reforme a sistemelor socialiste, este dificil de a fi

caracterizată cu precizie. În termeni generali, descentralizarea reprezintă procesul de delegare a autorităţii
decizionale şi a responsabilităţilor de la nivelurile superioare la cele inferioare. Descentralizarea este
deseori văzută ca o reformă reală care poate produce schimbări fundamentale ale naturii sistemului şi în
special reduce rolul planificării centralizate.
Descentralizarea presupune că deciziile de alocare a resurselor vor fi trecute în sarcina unor niveluri
ierarhice inferioare. Mult mai important este faptul că într-o economie descentralizată deciziile nu mai
sunt luate de planificatori, ci de către cei de la niveluri ierarhice inferioare, iar aceştia trebuie să opereze
cu o serie de termeni ca: preţ, cost, profit, cifră de afaceri etc. În acest sens, managerii de întreprindere
vor deveni mai puţin atenţi la semnalele planificatorilor şi mai receptivi la semnalele trimise de piaţă.
Acest gen de reformă economică a fost frecvent caracterizată ca o reformă reală, ori cel
puţin ca o reformă semnificativă, în termeni contemporani denumită reformă radicală. Existenţa
sa dă naştere la noi şi dificile întrebări în legătură cu dezvoltarea pieţelor, sistemele anterioare
fiind dominate de planificatori, de proprietatea de stat şi de absenţa semnalelor pieţei. În final,
trebuie notat faptul că o clasificare a reformelor în acest mod poate fi utilă, puţinele eforturi
depuse în analiza unor sisteme practice reducându-se la abordări unidimensionale. Spre
exemplu, contrastul este evident între eforturile de reformă realizate în anii ’50 - ’70 în ex-
U.R.S.S. şi eforturile de reformă depuse în prezent de ţările est-europene. Prima avea un
caracter mai mult organizaţional şi a avut un impact nesemnificativ, în timp ce în a doua situaţie
se are de-a face cu o înlocuire a sistemului centralizat cu un sistem bazat pe economia de piaţă.
Intensitatea procesului de reformă obligă să se acorde o atenţie sporită implementării instituţiilor
şi organizaţiilor care dau sens economiei de piaţă, precum şi politicilor economice aplicate pe
parcursul procesului de tranziţie.

44
 f. Programele de reformă radicală: proiect şi dezvoltare

Structura politică s-a modificat şi, indiferent cum sunt prezentate programele de reformă, toate
au determinat schimbări fundamentale ale sistemelor în cauză. În acest sens programele de reformă
cunosc modificări semnificative, centrul de greutate deplasându-se de la sistemul planificării la
sistemul economiei de piaţă
.
Mai mult, dacă în trecut încercările de reformă au fost văzute ca directivă de la centru,
apoi programele de reformă pornesc de jos în sus şi presupun o modificare substanţială a
contractului social. Din acest punct de vedere mecanismele tranziţiei la economia de piaţă sunt
mult mai dificile de pus în practică datorită lipsei unei viziuni unitare asupra obiectivelor
economice ce trebuie urmărite. Din acest motiv este prematur a preciza “demisia socialismului
din istorie” şi a politicilor socialiste în zone precum distribuţia venitului, bunurile publice şi altele.
Atât proiectarea programelor de reformă cât şi implementarea acestora sunt influenţate
de o varietate de factori care diferă de la o ţară la alta. Ar fi mult mai uşor să analizăm separat
aceşti factori, dar în economia reală aceştia se află în relaţii de interdependenţă şi cunosc
conexiuni dintre cele mai variate astfel:
1. Promovarea schimbării în orice sistem se loveşte de rezistenţa unei părţi a
participanţilor ce se constituie în subiecţi ai sistemului. Astfel, natura sistemului politic şi evoluţia
acestuia de-a lungul timpului (şi mai ales pe parcursul procesului de implementare a reformelor)
se constituie în factori de favorizare şi de restricţie a succesului reformelor economice. Spre
exemplu, în sistemele centralizate şi dominate de un singur partid politic de-a lungul anilor,
participanţii şi-au atins obiectivele lucrând cu sistemul. În acest sens, este de aşteptat ca
managerii, administratorii, birocraţia şi acele segmente ale populaţiei ale căror poziţii economice
le vor fi afectate să opună rezistenţă la schimbare. Chiar şi în cazul când puterea politică a rămas
centralizată, participanţii opun rezistenţă la schimbări atunci când nu este în interesul lor de a o
susţine. Eforturile de reformă nereuşite din Uniunea Sovietică constituie un foarte bun exemplu.
Prin contrast, eşuarea tentativei loviturii de stat din august 1991, demisia Partidului Comunist şi
declaraţia de independenţă de către mai multe republici sovietice reprezintă toate acele forţe care
au redus semnificativ rezistenţa participanţilor la schimbare. Oricum, având în vedere importanţa
factorilor politici în dezvoltarea şi implementarea reformelor economice, este important a se
aprecia că reforma economică este un proces dificil. Sistemul politic însuşi nu poate fi acuzat
automat de problemele care apar în proiectarea şi implementarea reformelor.
2. Factorii de mediu care, aşa cum s-a argumentat anterior, afectează rezultatele
economice au un rol determinant în succesul reformei. Asemenea factori sunt mulţi şi variaţi; de
exemplu, mărimea ţării, resursele naturale şi problematica dezvoltării regionale sunt factori
cheie. Este nerezonabil să se afirme că schimbările sistemice sunt facilitate în sistemele care nu
au resurse primare sau care nu suferă disparităţi regionale extreme.
3. Natura sistemului economic şi politicile promovate în trecut sunt importante. Spre
exemplu, se poate argumenta că un sistem care a fost relativ centralizat, care a cunoscut o
aversiune faţă de comerţul internaţional şi care a promovat o anumită tipologie a problematicii
investiţilor a creat şi a susţinut anumite aranjamente organizaţionale ce vor fi foarte dificil de
modificat. Astfel, structura industrială va trebui să-şi mute centrul de greutate de la industria
grea către nevoile consumatorilor, dar lipsa impactului pieţelor externe asupra structurii
economice o va face dificil de adaptat la noile cerinţe. În sistemele centralizate dominate de
aranjamente planificate nu au fost dezvoltate elementele de infrastructură necesare pentru un
proces decizional descentralizat. Aranjamentele bancare în asemenea sisteme nu favorizează
dezvoltarea pieţelor, iar politica monetară nu se constituie într-un mecanism de ghidare a
sistemului. În acest fel, dezvoltarea reformelor variază în funcţie de experienţa economică a
ţărilor şi nu trebuie să surprindă dacă această experienţă este diferită în cazul Poloniei,
Iugoslaviei sau Albaniei. Nu este adevărat că nivelul de dezvoltare economică atins la un moment
dat este foarte important, ceea ce este cu adevărat important este natura acestei dezvoltări în
termeni de mecanisme utilizate, de politici urmate, de intervalul de timp implicat, într-un cuvânt de
sistemul economic rezultat.

45
 g. Programul de reformă: implementarea

Procesul actual de implementare a reformelor economice a început să fie înţeles mai

bine în ultima vreme. Aceasta deoarece reformele recente, în special cele din Europa de Est şi
potenţial cele din spaţiul ex-sovietic, au cunoscut o modificare fundamentală: dezvoltarea
economiei de piaţă prin procesul de privatizare, dezvoltarea unei infrastructuri specifice
economiei de piaţă şi promovarea unor politici economice corespunzătoare sunt utilizate pentru
ghidarea sistemelor de piaţă. Ţinând cont de aceste circumstanţe speciale este necesar a lua în
considerare nu numai proiectul de bază al programului de reformă, ci şi condiţiile în care acesta a
fost implementat şi, în special, natura procesului de tranziţie. În timpul acestui proces, elemente
ale noului şi vechiului sistem coexistă, mecanismele capabile să ghideze economia prezintă
caracteristici ale ambelor sisteme şi o varietate de noi şi importante probleme aparte.
În primul rând problema gradualităţii este foarte importantă. Gradualitatea poate fi
caracterizată în diferite moduri, iar în trecut accentul s-a pus pe abordarea sectorială a
reformelor economice. Spre exemplu, China a ales cu entuziasm transformările în economia
rurală în primul rând, şi ajustarea altor sectoare în al doilea rând. Se poate argumenta că această
strategie are sens într-o ţară săracă cu segmente largi din populaţie angajate în activităţi agricole.
Experienţa sovietică oferă un contrast interesant. Studiind „Perestroika”, devine evident că nu
sectorul agricol a fost ales pentru transformare, dezvoltarea complexului militaro-industrial la
un nivel ce presupunea anumite nevoi de apărare, mult superioare Chinei, a generat o dezvoltare
inadecvată a sectorului agricol cu implicaţii directe asupra necesităţilor zilnice de aprovizionare a
cetăţenilor sovietici. Anumite eforturi de a rezolva aceste probleme pot genera o creştere
substanţială a beneficiilor şi pot încuraja populaţia să suporte procesul reformelor la un cost
acceptabil.
Gradualitatea a fost văzută ca o problemă aparte a strategiei reformelor, dar necesită o interpretare
specifică. Se consideră cazul unui manager de întreprindere într-o economie planificată care trebuie să
aloce resursele ţinând cont de piaţă. Dacă preţurile sunt utilizate în procesul decizional, mecanismul pentru
stabilirea şi modificarea preţurilor trebuie dezvoltat. S-a reţinut deja că dacă preţurile înlocuiesc regulile
planificării în procesul decizional, acestea trebuie să reflecte insuficienţe relative (mecanismul preţurilor
reflectă mai bine realitatea decât în cazul stabilirii lor de către autoritatea centrală).
Se ridică întrebarea: „este suficient un singur mecanism specific
economiei de piaţă pentru a schimba modul de conducere a întreprinderilor?”
Necesitatea gradualităţii reformelor este evidentă, precum şi existenţa anumitor
dezechilibre pe parcursul acestor reforme. Dacă deciziile luate la nivelul
gospodăriilor (menajelor) şi întreprinderilor se iau ţinând cont de semnalele pieţei
(preţuri), atunci preţurile existente trebuie să fie schimbate când nu mai reflectă
realitatea economică şi mai ales mecanismul de formare a preţurilor (piaţa)
trebuie pus la locul lui şi activat. Mecanismele pieţei sunt uşor de definit în teorie,
dar problemele practice sunt mult mai complexe.

h. Privatizarea

În majoritatea programelor de reformă din statele socialiste, privatizarea este văzută ca o problemă
majoră. Premisa de bază a acestei acţiuni este credinţa că proprietatea privată este esenţială pentru
dezvoltarea pieţelor, o viziune nu tocmai populară printre gânditorii socialişti. Oricum, aşa cum s-a

46
 văzut există diferenţe semnificative între cazurile analizate. În anumite ţări est-europene o conducere
tenace spre privatizare a fost încetinită nu de către ideologie, ci de dificultăţile practice ale acestui
proces. În alte cazuri, problema proprietăţii este şi în prezent în dezbatere.

Drepturile de proprietate în sistemele socialiste sunt inerente sub influenţa politicului. Schimbarea
acestor drepturi implică schimbări importante ale structurii de putere economică şi a modului cum va fi
folosită această putere. Este dificil de a evalua întreprinderile în sistemul socialist; abordarea corporatistă
nu există în aceste cazuri. Unele întreprinderi sunt eficiente, atractive şi uşor de privatizat; altele au pierderi
şi sunt neatractive pentru majoritatea cumpărătorilor potenţiali.
A doua problemă care trebuie dezbătută după gradualitatea reformelor este viteza cu care acestea
sunt implementate. Abordarea gradualistă presupune o implementare a reformelor în etape succesive cu
mare atenţie şi cu viteză redusă; în acest caz este de aşteptat ca sistemul reformat să funcţioneze în condiţii
optime numai după câţiva ani.
O abordare diferită de aceasta este „terapia de şoc”. În acest caz
schimbarea politicilor economice şi a mecanismelor se face repede şi într-o
perioadă scurtă de timp. Viteza este văzută ca invers proporţională cu
intensitatea măsurilor adoptate. De exemplu, aplicarea „terapiei de şoc” în cazul
Poloniei a fost văzută ca posibil de realizat deoarece intensitatea măsurilor de
care avea nevoie economia poloneză nu a fost foarte mare. Mai mult, importul
democratic pentru reformă a fost mai puternic în cazul Poloniei, se poate
argumenta că schimbările rapide tind să reducă rezistenţa la schimbare. În
practică, reforma sistemelor socialiste nu a tins să fie rapidă, viteza în care au
fost introduse reformele fiind diferită de la stat la stat.
Al treilea element critic al implementării reformelor este dezvoltarea
actuală a componentelor noului sistem, desemnate să înlocuiască componentele
sistemului socialist. Astfel, infrastructura necesară unui sistem bazat pe
economia de piaţă trebuie construită; în acest sens este uşor de înţeles de ce
procesul de reforme economice din Europa de Est este deseori văzut în termeni
de privatizare.
Dincolo de problema actuală a implementării privatizării în sens tehnic, nu este
întotdeauna clar ce tip de piaţă va rezulta. Este în general argumentat că odată ce firmele sunt
privatizate şi mecanismele centralizate sunt eliminate, tranzacţiile între firme vor servi la ajustarea
preţurilor. Dar deseori, în special când o ţară este mică, structura industrială este inerent
competitivă, necesitând dezvoltarea şi implementarea procedurilor antitrust – un alt element care
lipseşte din infrastructura sistemelor socialiste.

i. Reforma şi problemele sectoriale

Multe din discuţiile despre reformă au fost, în general, despre natura procesului şi despre
probleme apărute la un nivel sau altul în eforturile de reformare radicală a sistemelor socialiste.
Trebuie reţinut că fiecare sector în parte se confruntă cu probleme specifice. În agricultură apar
probleme noi legate de privatizarea pământului, dezvoltarea pieţelor agricole şi eliminarea
subvenţiilor agricole. Problemele pot fi generale, dar soluţiile concrete trebuie să fie specifice
fiecărui sector.
O altă zonă critică o constituie comerţul exterior. Aşa cum s-a observat, reforma
comerţului exterior din multe puncte de vedere a fost o componentă critică de-a lungul
procesului. Încă o dată, probleme speciale apar. În majoritatea cazurilor, reforma aranjamentelor
comerţului exterior a început cu descentralizarea structurii de comerţ, de la monopolul

47
ministerului de resort la nivelul întreprinderilor, modificarea regulilor utilizate în luarea deciziilor şi
schimbarea acordurilor financiare care stau la baza comerţului.
Principala problemă o constituie corecţia aplicată monedei naţionale către o valoare cât
mai aproape de realitate, precum şi obţinerea convertibilităţii acesteia în cel mai scurt timp
posibil. Forţele care influenţează pieţele financiar-monetare şi valutare sunt treptat introduse, într-
o primă fază este acceptată o convertibilitate internă limitată, pentru ca în final convertibilitatea să
fie deplină.

j. Politicile de tranziţie

Atenţia a fost concentrată asupra problemelor complexe ale sistemului economic; în plus, faţă de
modificările specifice trebuie avute în vedere şi adaptarea politicilor economice la noua dinamică a
realităţii. Apare astfel distincţia dintre sistem şi politici. Problema dificilă o constituie dezvoltarea unor
politici macroeconomice coerente, în special a unor politici fiscale şi monetare corespunzătoare. La acest
nivel macroeconomic este esenţială dezvoltarea unor politici capabile să susţină stabilitatea economică
şi în acelaşi timp promovarea creşterii economice în contextul reformelor. Obiectivul îl constituie
stabilizarea macroeconomică şi eficienţa microeconomică.
Pe măsură ce sunt studiate diferite sisteme economice, se observă că sistemul socialist centralizat a
angajat accesul direct al statului la resurse şi la mecanismele de control, specifice. Un asemenea sistem
beneficiază de bugete importante, cheltuielile sunt controlate de către stat, iar veniturile sunt colectate
direct de la întreprinderi; politicile monetare şi financiare au un rol limitat. Pe măsură ce rolul statului se
restrânge trebuie dezvoltate noi surse de venit.
De-a lungul perioadei de tranziţie guvernele sunt tentate să realizeze noi emisiuni de bani pentru a
acoperi diverse deficite. În condiţiile în care noile mecanisme ale pieţei nu funcţionează, producţia nu
creşte, inflaţia se constituie într-un rezultat inevitabil.
Descentralizarea procesului decizional la nivelul întreprinderilor,
abandonarea politicilor specifice sistemului socialist au ca rezultat direct
creşterea şomajului. Din aceste considerente la nivelul sistemului trebuiesc
introduse mecanisme prin care să acorde indemnizaţii de şomaj şi programe de
reconversie profesională.
Chiar şi cu un program de reformă clar şi rezonabil şi cu o viziune limpede asupra obiectivelor ce
trebuie îndeplinite, perioada de tranziţie oferă provocări unice, iar practica depăşeşte deseori teoria. Nu
există reţete magice pentru procesul de tranziţie şi nu va fi acelaşi în două ţări diferite.

k. Epoca Reformei

Este evident că sfârţitul anilor ’90 reprezintă o decadă dinamică pentru analiza sistemelor
economice comparative. În trecut, sistemele economice erau stabile în limite rezonabile şi orice reformă a
fost modestă sau conservatoare. De la introducerea „Perestroikăi” în Uniunea Sovietică termenul de
reforme radicale a fost din ce în ce mai uzitat. Această problematică a reformei implică reducerea sau
eliminarea planificării, introducerea mecanismelor pieţei şi expansiunea comerţului exterior prin
intermediul mecanismelor pieţei. Proiectarea şi introducerea acestor sisteme, schimbările care trebuie
promovate şi răspunsul populaţiei la acestea reprezintă provocări majore ale perioadei de tranziţie.

48
 Curs SEC
Teoria capitalismului partea I

1. Modul de funcţionare al sistemului ecomonic capitalist

Nu există o singură abordare teoretică, un singur model teoretic de capitalism, şi totodată
nu există două ţări cu economii capitaliste identice. În analiza sistemelor economice capitaliste
există însă foarte multe controverse în legătură cu rolul statului în economie, cu rolului pieţelor în
cadrul acestor sisteme economice, cu problemele generate de concurenţa imperfectă (monopol,
bunuri publice, externalităţi) şi în legătură cu inerenta instabilitate ciclică a capitalismului.
Principala întrebare care se ridică în legătură cu acest tip de sistem economic are în
vedere aspecte legate de cum va reuşi economia de piaţă, capitalistă, măcar în teorie să rezolve
problema alocării unor resurse şi aşa limitate într-o situaţie de competiţie economică ? Răspunsul
la acestă problemă este important din cel puţin două motive:
- primul este acela că teoriile despre capitalism şi socialism oferă ipoteze privitoare la
performanţa diferită a acestor două sisteme, şi că acestea pot fi comparate cu experienţele
sistemelor socialiste şi capitaliste reale;
- al doilea poate fi mai interesant prin analiza modelelor, care ne pot arata care este
performanţa economică a sistemelor în “condiţii ideale”:

Din cauză că sistemele economice actuale diferă foarte mult de modelele teoretice, putem
argumenta faptul că performanţa obţinută de acestea din urmă trebuiesc privite doar din
perspectivă teoretică.

Cum funcţionează piaţa în cadrul sistemelor economice capitaliste? Teoria capitalismului se

axează pe analiza modului de funcţionare a pieţei şi în special asupra rolului preţurilor în
armonizarea dorinţelor consumatorilor cu cele ale producătorilor.

1.1 Echilibrul şi mâna invizibilă

Pionierul analizei sistemului economic capitalist este Adam Smith prin lucrarea sa de
referinţă ”Avuţia naţiunilor” publicată în 1776. Adam Smith argumentează faptul că o o eficienţă
ridicată a sistemului economic capitalist poate fi obţinută numai dacă pieţele sunt lăsate să
funcţioneze liber, fără intervenţia guvernului (statului), rolul acestuia din urmă fiind de a proteja
dreptul de proprietate. Un dicton celebru foarte frecvent citat în literatura de specialitate şi nu
numai sună astfel: "Guvernul este cu atât mai bun cu cât guvernează mai puţin."

Noţiunea fundamentală introdusă de Adam Smith a fost aceea că indivizii sunt conduşi în
acţiunile lor de către “interese proprii” (egoismul) şi că o ”mână invizibilă” – în sensul de piaţă

49
competitivă îi va forţa pe aceştia să se comporte într-o “manieră socială, responsabilă”. Produsele
dorite de către consumatori ar putea fi realizate în cantităţi şi sortimente corespunzătoare cererii,
iar pentru producţia acestora ar trebui folosite cele mai bune căi (mijloace de producţie). Nici o
intervenţie socială sau guvernamentală nu este necesară, iar acţiunile indivizilor care îşi urmăresc
propriile interese sunt considerate ca fiind un lucru normal. În fapt intervenţia statului (guvernului)
ar “interfera” cu acest proces natural şi de aceea acţiunea sa ar trebui să se limiteze la furnizarea
de servicii publice esenţiale - apărare naţională, sistem legislativ care să protejeze proprietatea,
construcţia de autostrăzi, - servicii pe care întreprinzătorii privaţi nu le pot produce singuri etc.
Echilibrul între consumatori şi producători se va realiza spontan pe o piaţă competitivă, iar dacă
acţiunile consumatorilor şi producătorilor nu se armonizează, preţul pieţii va fi acela care prin
ajustare va aduce cele două categorii într-un echilibru pe piaţă.

Construcţia teoretică a lui Adam Smith conform căreia o “tendinţă naturală” va conduce
către un echilibru economic eficient a constituit elementul fundamental al gândirii economice
liberale în secolul XIX. Cel mai important succes a lui Adam Smith a fost acela că a pus în centrul
economiei “analiza sistematică a comportamentului indivizilor mânaţi de propriile interese în
condiţii de competiţie”, acestă expresie constituind fundamentul, punctul de plecare în dezvoltaea
teoriei alocării resurselor.
P Mult mai târziu au apărut noi teorii care au completat viziunea lui Smith
asupra sistemului economic capitalist, aceste teorii devenind cunoscute ca teorii economice
neoclasice.
Oferta

1.2. Echilibrul parţial în cadrul sistemului economic capitalist

DescriereaP făcută pieţei de către Adam Smith este incompletă şi a rămas în acest stadiu
x

până când succesorii săi au realizat mai multe analize formale asupra sistemului de preţuri.
Abordarea echilibrului parţial a fost iniţiată de către Alfred Marshall şi dezvoltată mult mai mult de
către J.R. Hicks şi Paul Samuelson. În opinia acestora sunt două forţe principale care guvernează
Cererea
sistemul economic capitalist: dorinţa producătorilor de a-şi maximiza profiturile şi dorinţa
consumatorilor de a-şi maximiza propria bunăstare economică (utilitate) în condiţii de venituri
limitate. Pe o piaţă concurenţială producătorii trebuie sa fie pregătiţi să ofere cantităţi mari de
Q
bunuri la preţuri ridicate, concomitent cu minimizarea costurilor legate de inputuri. Consumatorii, pe
x

0
Q

50
de altă parte, caută să-şi maximizeze bunăstarea proprie achiziţionând produse la preţuri cât mai
reduse. Consumatorii şi producătorii se întâlnesc pe piaţă (figura 1.1.), unde obiectivele lor
divergente iniţial îi aduc în acel punct comun numit ”punct de echilibru”. Dacă, cantitatea de
produse cerută pe piaţă este mai mare decât cantitatea oferită la un anumit preţ, atunci automat
preţul va creşte, reducînd implicit cererea, care în final va atinge un nou punct de echilibru (figura
1.2.). În acest punct preţul de echilibru fiind stabilit, piaţa nu se mai mişcă şi nu va mai exista nici o
tendinţă de îndepărtare de acestă stare de echilibru, decât dacă intervin factori exogeni.

Figura nr. 1.1. Echilibrul pe piaţa cu concurenţă perfectă

Această descriere formală ne arată cum sunt alocate resursele de către piaţă în condiţii de
competiţie. În condiţiile în care toţi ceilalţi factori rămân nemodificaţi, o creştere a cererii pentru un
produs anume va modifica echilibrul stabilit şi preţul va începe să crească (figura 1.2.). Pe măsură
ce preţurile cresc, producătorii vor încerca să ofere o cantitate cât mai mare din produsul respectiv,
profiturile mari obţinute prin vânzarea la acest nou preţ vor atrage noi producători care vor încerca
să intre pe acea piaţă. Din punct de vedere al cererii, creşterea preţurilor va determina apariţia
efectului de substituţie (bunurile prezente vor fi substituite cu altele mai puţin scumpe şi care
satisfac acelaşi tip de nevoi) şi a efectului de venit care la rândul sau va determina reducerea
cantităţii de bunuri cerute pe piaţă. Creşterea cererii va determina alocarea resurselor disponibile
către acele produse care trebuie să o satisfacă, iar nevoia de consum public (care are în vedere
P
bunurile publice) apare spontan fără intervenţia unor O forţe exterioare.
În cadrul acestui tip de sistem economic consumatoriiO’ sunt consideraţi suverani, deoarece
economia răspunde întotdeauna la schimbările apărute pe piaţă şi care sunt determinate în ultimă
instanţă de comportamentul
P’ x consumatorului.
P’’x
Px

C’

51
0 Qx Q’x Q’’x Q
 Figura nr. 1.2. Schimbarea punctului de echilibru ca urmare a modificării variabilei preţ
1.3. Echilibrul general

Analiza echilibrului parţial ne arată că pieţele de bunuri individuale pot funcţiona relativ
uşor în baza criteriilor analizate, dacă sunt izolate. Dar, economiile sunt formate din mii sau chiar
milioane de pieţe distincte, dar interdependente, care se află într-o continuă schimbare. Rămâne
să stabilim cum anumite forţe vor distorsiona armonia modelului care reflectă echilibru parţial.
Economistul francez Leon Walras a fost unul dintre primii teoreticieni care au analizat
acestă problemă. El a ajuns la concluzia că în teorie cel puţin, sistemul economic capitalist poate
genera un set de preţuri la un nivel de echilibru general care pot apărea simultan pe mai multe
pieţe.
Teoria lui Leon Walras demonstrează că în ciuda interacţiunilor complexe ale pieţelor, un
echilibru general poate fi totuşi obţinut, astfel interesele divergente ale consumatorilor şi
producătorilor pot fi armonizate nu doar pe o singură piaţă ci pe toate pieţele simultan. Acestă
teorie a lui Walras a a stat la baza elaborării aşa numitului “Model walrasian” care a demonstrat în
mod practic teoria enunţată de către acesta.
Economistul italian Vilfredo Pareto a formulat un set de condiţii cunoscute în prezent sub
denumirea de optimul lui Pareto. Conform acestui optim alocarea raţională a resurselor există
atunci când producţia şi distribuţia nu pot fi redimensionate astfel încât creşterea utilităţii pentru
unul sau mai mulţi indivizi să determine o scădere a acesteia pentru alţi indivizi. Deoarece
nivelurile individuale de satisfacţie nu pot fi comparate între ele, schimbările care ameliorează
utilitatea unei persoane, respectiv o deteriorează pe a alteia, nu pot fi considerate şi judecate în
termeni de optim. În acest caz tot ceea ce se poate spune este că optimul nu va fi atins atâta
timp cât nu sunt realizate toate creşterile de utilitate posibile, care nu influenţează negativ
utilitatea terţilor. Aplicarea acestui criteriu de optim, în economia reală necesită luarea în calcul
a condiţiilor alocării optimale a resurselor dar, acest modelul lui Pareto poate fi verificat numai
pe o piaţă cu concurenţă perfectă.
Capitalismul în condiţii de monopol şi alte forme de concurenţă imperfectă încalcă optimul
Pareto. În figura 5.3. se compară preţul (p) cu producţia determinată (y), pe o piaţă cu concurenţă
monopolistică, unde preţul de vânzare este mai mare decât costul marginal (Cm). Există un întreg
interval de niveluri ale productiei (y), pentru care consumatorii sunt dispuşi să plătească mai mult
decât costul realizării acelei unităţi. Înseamnă că este posibilă (şi probabilă) realizarea unei
îmbunătăţiri în sensul eficienţei de tip Pareto. De exemplu, dacă se porneşte de la nivelul ofertei de
monopol (y), pentru care p>Cm, va exista cel puţin o persoană dispusă să plătească pe acea
unitate de produs mai mult decât costul acelei unităţi suplimentare. Dacă întreprinderea produce
acea unitate suplimentară şi o vinde la preţul (p*) astfel încât Cm<p*<p atunci se va putea realiza o
ameliorare în sens paretian a situaţiei regăsite pe piaţă; pe de alta parte, consumatorul îşi
îmbunătăţeşte utilitatea, deoarece este dispus să plătescă un preţ (p) dar în final plăteşte un preţ
mai mic (p*). În acelaşi timp firma monopolistă funcţionează eficient obţinând pe produsul sau
preţul (p), pentru care a suportat valoarea (Cm). Concluzia este că monopolul este o formă de

52
piaţă ineficientă din punct de vedere paretian. O economie capitalistă care include industrii aflate
într-o concurenţă imperfectă şi în care preţul este mai mare decât costul marginal este
suboptimală. Felul în care caracterul suboptimal ar putea să se bazeze pe puterea forţelor
monopolistice în economie este căutat, dar este dificil să se aducă o dovadă riguroasă a acestei
logici intuitive. Soluţiile ideale secundare nu pot fi dovedite fără a se demonstra o îmbunătăţire
vizibilă a mai multor aranjamente monopolistice. De exemplu, nu poate fi demonstrat că în toate
cazurile o economie care este spre exemplu competitivă în procent de 90% este mai viabilă decât
una care este competitivă în proporţie de 100 %. Cu toate acestea, în asemenea condiţii date, nu
poate fi demonstrat că o schimbare în sensul creşterii concurenţei va determina apropierea
economiei de nivelul optimal.
O economie cu o concurenţă perfectă încalcă de asemenea optimul lui Pareto atunci când
piaţa este caracterizată printr-o prezenţa masivă a bunurilor produse şi consumate de către stat şi
consumul extern.
P

Pm
Cost marginal
CM

Pc

Cerere

Venit
marginal
Această diagramă prezintă modelele de preţ şi producţie determinate în condiţii de
concurenţă perfectă
0 şi de monopol.
mQ Să presupunem
Q c că industria X poateQfi organizată fie ca un
monopol (un singur producător) sau ca o industrie competitivă (număr mare de producători).
Figura nr.1.3.
Costurile marginale sunt aceleaşi şi în Modele
cazul concurenţale monopolistice
în care industria este monopol sau este perfect
concurenţială.
Modelarea cererii şi a costului marginal al industriei sunt reprezentate în diagramă. Ultimul
este costul marginal planificat de monopolist (în cazul unei industrii monopolistice) sau suma
costurilor marginale planificate de producători (în cazul unei economii competitive).
Deoarece cererea planificată are panta negativă (reflectând relaţia inversă dintre preţ şi
cantitate de produse oferite) venitul marginal al monopolistului este mai mic decât preţul de
producţie. Pentru maximizarea profitului, întreprinzătorul produce acea cantitate de produse la care
costul marginal şi venitul marginal sunt egale, şi apoi vinde această producţie la preţul de pe piaţă
(Pm), mai mare decât preţul de echilibru (Pe), care s-ar forma pe o piaţă cu concurenţă perfecta
(Vm=Cm).
Producătorii aflaţi pe o piaţă cu concurenţă perfectă realizează nivele de producţie la care
preţul produsului şi costul marginal sunt egale, şi de aceea venitul realizat de o unitate
suplimentară de produs este dat de costul marginal planificat (Vm=Cm=Pe).
În condiţii de monopol se produce mai puţin decât într-un sistem economic concurenţial iar
pe piaţă se stabileşte de cele mai multe ori un preţ mai mare decât cel care s-ar practica pe piaţa
cu concurenţă perfectă. Monopolistul impune un preţ mai mare decât costul marginal de producţie,
pe când în sistemul economic concurenţial costul marginal este egal cu preţul de producţie.

53
Deoarece preţul şi venitul marginal nu sunt egale, un sistem economic monopolist nu poate fi
analizat prin optimul lui Pareto.

1.4. Eficienţa capitalismului: Hayek şi Mises

Economiştii austrieci Friedrich Hayek şi Ludwig von Mises au analizat superioritatea

relativă a sistemelor economice de piaţă faţă de sistemele economice planificate. Teoriile acestora
au la bază relaţia care se stabileşte la nivelul economiilor capitaliste care mobilizează şi utilizează
informaţia oferită de către piaţă, în contrast cu economiile planificate care realizează o utilizarea
ineficientă a informaţiei oferite de către acesta.
Friedrich Hayek susţine teoria potrivit căreia principala problemă a economiei nu este
legată de modul de alocare a resurselor disponibile, (problema abordată de Pareto), ci de modul
de folosire optimă a resurselor de către fiecare membru al societăţii, în scopuri a căror importanţă
relativă este cunoscută doar de către aceştia. Autorul analizează totodată problema utilizării
cunoştinţelor, cunoştinţe care în concepţia acestuia nu aparţin nimănui în totalitate. Agenţii
economici (consumatori şi producători) se specializează în informaţii privind preţurile, produsele şi
destinaţiile care sunt relevante în viaţa lor zilnică. Conform lui Friedrich Hayek şi Ludwig von
Mises, faptul că economiile de piaţă eficiente generează informaţii sub forma preţurilor pieţei, care
îi determină pe producători şi consumatori să-şi planifice acţiunile într-o manieră raţională. Acesta
este principalul avantaj al capitalismului care îi asigură superioritatea relativă faţă de sistemele
economice socialiste, planificate. Prezenta analiză este şi suportul teoriei potrivit căreia există o
superioritatea practică şi teoretică a sistemului economic capitalist faţă de cel centralizat. Ei
consideră că economiile socialiste, planificate vor reuşi foarte greu să fie mai performante datorită
nevalorificării semnalelor date de piaţă şi a problemelor generate de sistemul de stimulente
folosite.
Capitalismul este prezentat ca un sistem în care resursele sunt alocate armonios
(raţional), în care există o înclinaţie puternică spre un echilibru în producţie (în special în condiţii
concurenţiale) şi care se îndreaptă spre un nivel mai înalt de eficienţă. Acest echilibru se
realizează fără intervenţii guvernamentale şi fără control.
Criticile aduse sistemului capitalist sunt îndreptate spre necesitatea intervenţiei statului în
lupta contra monopolului şi problemelor generate de modul de distribuţie a veniturilor. De
asemenea aceşti economiştii acordă o atenţie deosebită şi problematicii legată de instabilitatea
ciclică a activităţii economice (în sistemele capitaliste).

54