FABULA

Bivolul și coțofana, de George Topârceanu

Fabula este o creaţie literară în versuri sau în proză, în care autorul, prin
intermediul personajelor – animale, lucruri, plante – puse în situaţii omeneşti
satirizează greşeli şi defecte cu scopul de a le îndrepta. Opera Bivolul și coțofana
de George Toârceanu este o fabulă deoarece are toate trăsăturile acestei specii.
În primul rând, are structura specifică fabulei: povestirea unei întâmplări și
morala sau învăţătura care se desprinde din versurile finale ale fabulei. Acțiunea
este simplă, liniară, cu un singur fir narativ, concentrată: văzând că pe spinarea
unui bivol se plimba o coțofană, un cățel sare și el dar este aruncat în noroi întrucât
nu-i aducea niciun folos. Morala, desprinsă din versurile finale arată că nu e bine
să fii naiv și să crezi că poți profita de pe urma celor puternici. Dialogul este
modul de expunere dominant, ceea ce determină ritmul viu şi dinamic al naraţiunii,
sub formă de scenetă. Povestirea scurtă se aseamană cu o sceneta, cu puţine
personaje, dar reprezentative. Descrierea prezintă trăsăturile definitorii ale
personajelor: ”bivol mare și puternic, gospodar cu greutate.”
În al doilea rând, personificarea este figura de stil predominantă, evidențiată
prin dialogul dintre bivol și cătel. Prin alegorie, trăsăturile de caracter şi ideile
umane sunt ascunse în spatele unor măşti de animale personificate; animalele
(plantele, obiectele) sunt alese cu măiestrie, încât să redea cât mai fidel,
trăsăturile personajului pe care-l întruchipează. Astfel bivolul simbolizează omul
puternic, dur, profitor, câinele omul naiv iar coțofana omul slugarnic. Sub vălul
alegoriei se descoperă lumea oamenilor cu defectele eterne; fiecare personaj este
simbolic, deoarece redă un anumit tip uman, având un defect definitoriu.
În concluzie, Bivolul și coțofana este o fabulă în care autorul critică defecte
omenești, puse se seama unor animale personificate, urmărind îndreptarea acestora.
 Fabula
Fabula este o creaţie literară în versuri sau în proză, în care autorul, prin
intermediul personajelor – animale, lucruri, plante – puse în situaţii omeneşti
satirizează greşeli şi defecte cu scopul de a le îndrepta.
De regulă, fabulele au următoarea structură:
- povestirea unei întâmplări,
- morala sau învăţătura care se desprinde din text, direct sau indirect, fiind
de obicei conţinută în versurile finale ale fabulei.
Trăsături:
- personificarea este figura de stil predominantă,
- alegoria este procedeul dominant prin care trăsăturile de caracter şi ideile
umane sunt ascunse în spatele unor măşti de animale, plante sau obiecte
personificate,
- dialogul este modul de expunere dominant, ceea ce determină ritmul viu şi
dinamic al naraţiunii, sub formă de scenetă.
- aparţine genului epic, este populară sau cultă, în versuri sau în proză;
- povestirea scurtă se aseamană cu o sceneta, cu puţine personaje, dar
reprezentative;
- locul şi timpul sunt vagi, întărind ideea că asemenea fapte se pot petrece
oriunde şi oricând;
- animalele (plantele, obiectele) sunt alese cu măiestrie, încât să redea cât
mai fidel, trăsăturile personajului pe care-l întruchipează: furnica — omul
harnic; greierele — omul leneş; vulpea — omul şiret; lupul — omul
lacom; boul — omul prost; căţelul — omul fricos; măgarul — omul
încăpăţânat etc.
- sub valul alegoriei se descoperă lumea oamenilor cu defectele eterne;
- fiecare personaj este simbolic, deoarece redă un anumit tip uman, având
mai multe defecte, dar dintre toate unul este definitoriu;
- limbajul folosit este unul comun, prozaic, fără prelucrări literare, deoarece
accentul este pus pe satirizarea defectelor;
- fabulele au rol instructiv, dar, mai ales, educativ (moralizator).
Fabula clasică are o structură dualistă. Începând cu titlul găsim în ea o
opoziţie între două personaje ale căror poziţii subiective sunt dezaxate, unul se
situeză pe o poziţie superioară şi îl domină pe cel inferior. Graţie unui eveniment
narativ neprevăzut poziţia celor două personaje se va răsturna. Această schemă a
fost definită de C. Vandendorpe drept „o dublă inversare” (Să învăţăm să citim
fabulele, Montréal, 1989). Această schemă, care se întâlneşte în zeci de fabule
blochează situaţia de comprehensiune şi eliberează o morală extrem de clară.
Hegel spunea că fabula „este ca o enigmă care va fi întotdeauna acompaniată
de soluţia sa”. (Estetica, II)