SCOALA POSTLICEALA SANITARA “ CHRISTIANA"

FAMILIA-GRUP SOCIAL
PRIMAR

GRUPA: E
ANUL: 1
ELEV: CIUCU (BARBU)MIHAELA DENISA
PROFESOR: SANDU MIHAELA

1
 FAMILIA - grup social

Definiţia grupului:

Grupul social este un termen care acoperă o realitate diversă. S-a menţionat în literatura de
specialitate că grupul este genul proxim pentru desemnarea unor formaţii de diferite mărimi: familie,
grupă de studenţi, clasă de elevi, grup religios, comunitate etnică ş.a. Nota comună a tuturor grupurilor
este interacţiunea şi comunicarea dintre membrii lor. De altfel, grupurile nu există în afara relaţionării
între indivizi. Din acest punct de vedere, facem diferenţa între grupurile sociale, care cunosc o minimă
organizare şi simplele agregări umane, care pot uneori să interacţioneze fără regularitate (de pildă,
grupul de oameni care se pregăteşte să traverseze strada are un scop comun, dar odată acţiunea
îndeplinită, fiecare merge în altă parte).

Definiţia familiei:
1. În sens larg: grup social ai cărui membri sunt legaţi prin raporturi de vârstă, căsătorie
sau adopţiune şi care trăiesc împreună, cooperează sub raport economic şi au grijă de copii
2. În sens restrâns: grup social format dintr-un cuplu căsătorit şi copiii acestuia.

Familia este grupul cel mai important dintre toate grupurile sociale deoarece ea influenţează şi
modelează persoana umană. Unii merg chiar mai departe şi susţin ca acţiunea ei asupra persoanei e atât
de mare, încât ea egalează acţiunea celorlalte grupuri sociale. Aceasta este cu deosebire cazul
cercetărilor care vin dinspre psihanaliza, psihologia socială şi sociologie susţinând că familia este:
adevăratul laborator de formare a persoanei. Transformarea individului în persoană adică în individ cu
status social” este întâi de toate opera familiei. Sunt două cauze care explică această influență a
familiei asupra persoanei; una este legată de faptul că acţiunea familiei se exercită mai de timpuriu iar
a doua de acela că multă vreme familia e calea prin care se canalizează oricare altă acţiune de
socializare, ea fiind identică cu întreaga lume socială a copilului.
Una dintre caracteristicile fundamentale ale curbelor de învăţare este că toate urcă foarte repede
la început şi apoi tot mai încet mai târziu, având deci o accelerare negativă. Aceasta înseamnă că
eficacitatea acţiunii mediului e foarte mare în primii ani, mică mai târziu şi foarte mică după 25-30 ani
când totul devine fix şi imuabil; deci familiei îi revine astfel privilegiul de a-şi exercita influenta de la
început.
Acest privilegiu este dublat de un al doilea; acţiunea familiei nu e numai cea mai timpurie dar
multă vreme e şi singura având pe deplin monopolul fiind singurul factor de socializare a copilului din
perioada preşcolară.

Funcțiile familiei

2
 Familia trebuie să realizeze anumite funcţii. În ciuda marii diversităţi de tipuri de familii,
funcţiile acesteia pot fi reduse la următoarele tipuri:
1. reproducere (producerea unui număr suficient de copii pentru a asigura imortalitatea
unei comunităţi sau a unei societăţi);
2. socializarea copiilor (transmiterea modelelor culturale dominante în societate către
copii);
3. îngrijire, protecţie şi sprijin emoţional (îngrijirea şi protecţia copiilor, bătrânilor şi
persoanelor bolnave, dragoste, securitate, sentiment de bunăstare);
4. conferirea unui status (prin intermediul relaţiilor de rudenie şi a altor relaţii de grup); 5.
reglementarea comportamentului sexual.

Dinamica rolurilor în familie

În secolul al XIX-lea şi în prima parte a secolului al XX-lea în societăţile europene sau de

cultură europeană s-a generalizat sistemul familiei nucleare în care soţul era principala sursă de
venituri ale familiei şi exercita cea mai mare parte a autorităţii, soţia era ocupată în principal în
gospodărie şi depindea din punct de vedere economic de soţ, copiii minori erau îngrijiţi în interiorul
familiei, vârsta partenerilor la căsătorie era relativ scăzută, numărul de copii era relativ mare şi asigura
înlocuirea generaţiilor şi creşterea demografică, rata divorţurilor era scăzută. Acest tip de familie s-a
impus ca un model normativ unic, iar tot ce nu se încadra în acest model era considerat devianţă
(maternitatea solitară, divorţul, concubinajul). Începând cu anii 1970, familia nucelară tradiţională a
înregistrat un regres rapid, în multe societăţi ea nu mai reprezintă decât 7-10% din totalul grupurilor
familiale.
O cauză principală a acestui declin o reprezintă creşterea ponderii femeilor ocupate în activităţi
permanente în afara familiei Acest fenomen, caracteristic tuturor societăţilor dezvoltate sau în curs de
dezvoltare, este foarte controversat. Ca aspecte pozitive se enunţă:
• creşterea independenţei economice a femeilor şi prin aceasta creşterea posibilităţilor de
egalizare a poziţiilor de putere şi autoritate în cadrul familiei;
• creşterea posibilităţilor femeilor de a avea o carieră socială şi profesională proprie şi, prin
aceasta, creşterea gradului de satisfacţie psiho-socială a femeilor;
• creşterea avuţiei naţionale prin intermediul activităţii extrafamiliale a femeilor.
Ca aspecte negative se enunţă:
• diminuarea funcţiilor familiei;
• sărăcirea vieţii de familie;
• diminuarea îngrijirii copiilor în termeni de afecţiune, supraveghere, îmbogăţire cognitivă.
Ocuparea femeilor în activităţi extrafamiliale poate conduce la supraîncărcarea lor cu muncă:
pe lângă activitatea profesională ele trebuie să realizeze o bună parte din activităţile ce le exercitau în
mod tradiţional. Dobândirea independenţei economice poate conduce la conflicte de roluri în cadrul
familiei.
O situaţie extremă o prezintă familia în care urmărirea unor cariere profesionale de către soţi
poate să conducă la separarea soţilor (în condiţiile în care soţii nu pot găsi în aceeaşi localitate locuri
de muncă care să corespundă aşteptărilor lor). Se constituie astfel familia migrantă: soţii locuiesc în
3
localităţi diferite şi se vizitează periodic. Această formă de familie este mai răspândită în S.U.A. (peste
700 000 familii în 1989) şi în unele ţări din Europa Occidentală. Consecinţele ocupării femeilor în
activităţi extrafamiliale nu sunt unilineare. Ele depind atât de factori interni (raporturile dintre soţi,
diviziunea rolurilor în cadrul familiei, gradul de satisfacţie al femeii în activităţile extrafamiliale), cât şi
de factori externi (gradul de extindere a serviciilor sociale pentru familie, calitatea acestor servicii).

Interacţiunea dintre fraţi şi ordinea naşterii

Faptul de a fi născut primul sau ultimul, precum şi acela de a fi copii mulţi sau puţini, are
importante repercursiuni asupra dezvoltării persoanei.
Voi lua cazul primului copil. Multă vreme, cel puţin un an el e singurul copil, în consecinţă
dragostea mamei şi a celorlalţi membri ai familiei este concentrată asupra lui, fiind centrul de interes al
tuturor. Când este certat de tata e răsfăţat de mama şi bunici sau invers, în aşa fel încât copilul unic e
de obicei un copil răsfăţat, conştiinţa de sine pe care o dezvoltă este eminamente egoistă –egocentrică.
Pentru copil părinţii şi cei din jur sunt nişte instrumente şi tentacule de care el se serveşte pentru
satisfacerea trebuinţelor. Astfel copilul ajunge să fie un mic tiran, care stăpâneşte pe toţi ceilalţi,
aservindu-i printr-o metodă sau alta printre care plânsul.La început plânsul este expresia unei dureri cu
cauza internă sau externă. Părinţii alertaţi de plânset caută să facă copilului în voie pentru a înceta, fapt
care după 10-20 de repetări copilul ajunge să înveţe legătura dintre plâns şi sosirea părinţilor, în
consecinţă el nu va plânge numai la durere ci şi atunci când doreşte pur şi simplu prezența părinţilor. În
acest mod plânsul ajunge să fie primul act de interacţiune orală cu cei din jur, a cărui funcție e cea de
comandă către cei apropiaţi pentru ai face pe plac.
Dacă primul copil nu este urmat de un altul, din copil prim devine copil unic, atunci atenţia
părinţilor față de el va fi şi mai mult crescută, îndeplinandu-i orice capriciu. Prin urmare copilul nu e
numai răsfăţat, dar e şi mai cocoloşit cu fel de fel de griji exagerate ptr a-l feri de boli, uitându-se
faptul că această grijă e cea mai sigură cale de a reduce rezistenta organismului.
Următorul caz - când primul copil este urmat de al doilea, din unicul copil el ajunge cel mai
mare şi astfel trebuie să fie cel mai cuminte renunţând la orice conflict în favoarea celui mic. Atenţia
părinţilor trece dintr-o dată asupra copilului mic, copilul prim trecând pe un plan secundar făcându-l să
sufere un fel de detronare.
În diferitele conflicte dintre cei doi victoria poate fi de partea celui mai mare dar de obicei
lucrurile se întâmpla invers, părinţii se amestecă în acel conflict luând partea celui mai mic. Datorită
acestor renunţări pe care copilul mare e silit să le facă în favoarea celui mic, precum şi lipsa de
afecţiune, copilul mare va dezvolta o personalitate de învins ajungând o persoană supusă şi introvertă.
În cazul când acest complex al detronării ia forme mai grave, copilul mare ajunge la o serie de acte
bolnaviciaose cu care reacţionează față de părinţi în sens de răzbunare. Urinatul în pat e una din aceste
reacţii. Copilul mic datorită faptului că se bucura de afecţiunea şi concursul părinţilor reuşeşte cu
ajutorul lor să iasă învingător în cele mai multe conflicte, el va dezvolta o personalitate agresivă şi
combativă, va fi o persoană cu o mare putere de iniţiativă şi o fire extrovertă. În cazul când copilul
mare este fetiţa iar cel mic este băiat, această orientare a firii şi personalităţii celor doi copii are efecte
bune cu condiţia să nu se facă exagerări. Aceasta deoarece firea agresivă şi puterea de iniţiativă se
potrivesc foarte bine vieţii pe care băiatul e chemat să o ducă, tot aşa precum supunerea fetiţei e o

4
trăsătură foarte potrivită pentru viaţa pe care ea e chemată să o trăiască. Lucrurile stau mai puţin
norocos în cazul invers, când copilul mai mare este băiat şi cel mic fetiţa, aceasta deoarece dezvltarea
personalităţii lor se va face în contradicţie cu firea şi rostul lor. Fetiţă care e mai mică ve dezvolta mai
multe însuşiri masculine de agresivitate şi iniţiativă iar băiatul va avea trăsături feminine adică
supunere şi lipsa de iniţiativă.
În cazul cu trei copii, copilul mare îşi păstrează aceleaşi caractere dar puţin atenuate, deoarece
el găseşte o anumită consolare în faptul că rivalul său, copilul al doilea, ajunge să fie copilul mijlociu
şi să sufere şi el pe urma copilului mai mic. Atunci copilul mijlociu având un frate mare şi unul mic el
va ajunge să aibă dezvoltare cea mai echilibrată având o justă balanță intre agresivitate şi supunere,
retragere în sine şi spirit de iniţiativă. Copilul ultim dezvoltă caractere specifice copilului mic, întrucât
însă dragoste părinţilor s-a mai răcit între timp, concursul şi afecţiunea pe care el le va primi din partea
părinţilor vor fi mai reduse. În acest mod trăsăturile de agresivitate caracteristice copilului celui mai
mic vor fi atenuate. De asemenea se constată o atenuare şi la copilul mai mare el dându-şi seama de
detronarea copilului al doilea care a fost duşmanul său, prinde sentimente mai bune față de el şi de
părinţi şi mai ales de copilul cel mai mic.
Din punct de vedere psihologic situaţia cu trei copii este situaţia cea mai fericită, capabilă să
dea cele mai normale şi sănătoase rezultate.
Relaţiile dintre fraţi şi surori nu depind însă numai de ordinea naşterii ci de atitudinea
părinţilor. E în afară de orice îndoială că educaţia unui copil, judecând după toată experienţa
pedagogică de veacuri, precum şi după rezultatele obţinute de nesfârşitul șir al cercetărilor
experimentale şi statistice, de laborator, nu se poate obţine nici numai prin pedeapsa, nici numai prin
recompensa, ci prin o justă combinare a lor. Aceasta combinare variază de la individ la individ, după
cum natura să este mai recalcitrantă sau nu, şi după împrejurări, dependente de situaţia socială şi
economică a familiei şi bunătatea sufletească a părinţilor. Uneori balanța e păstrată alteori nu,
pedeapsa sau recompensa trăgând mai greu în cumpănă.

Tensiuni și conflicte în familie

Familia este nu numai o unitate socio-afectivă ci şi un grup în care au loc tensiuni şi conflicte.
Principalele surse de tensiuni şi conflicte sunt: gelozia şi îndeosebi gelozia iraţională (aceasta poate
conduce la pierderea totală a încrederii în partener şi la distrugerea comunicării maritale); diferenţele
în modelele de utilizare a banilor (banii pot să reprezinte şi o sursă a puterii, dragostei, statusului social
şi un mijloc de dominare familială); diferenţe cu privire la modul creşterii copiilor; disatisfacţia
sexuală; diferenţele de concepţie privind diviziunea rolurilor; diferenţele de concepţie privind rolul
raporturilor de rudenie. Alte surse principale de tensiuni şi conflicte sunt violenţa şi alcoolismul.
Violenţa familială se manifestă ca un abuz fizic la care este supus un membru al familiei de către un alt
membru. Cele mai frecvente forme de violenţă sunt cea manifestată de un soţ împotriva celuilalt şi cea
manifestată de un părinte împotriva copiilor. Violentarea copiilor (inclusiv sexuală) se explică prin
factori psihologici şi sociali. Părinţii care îşi violentează copii au fost ei înşişi obiectul unor abuzuri în
copilăria lor; nu-şi pot controla comportamentele şi au tendinţa de a proiecta asupra copiilor propriile
lor frustrări. Violenţa se răspândeşte de la un membru la altul al familiei şi de ia o generaţie la alta.
Satisfacerea maritală depinde în mare măsură de capacitatea partenerilor de a comunica şi a-şi ajusta
reciproc modalităţile de realizare a rolurilor maritale. Cuplurile care nu-şi pot soluţiona singure
problemele, pot apela la specialişti (consilieri familiali) care ajută partenerii să înveţe să-şi definească
problemele şi să identifice ceea ce îi împiedică să le rezolve. Consilieratul familiar are ca obiective
ameliorarea comunicării intrafamiliale, menţinerea integrităţii familiei. Creşterea capacităţii
partenerilor de rezolvare a problemelor şi facilitarea manifestării individualităţii. În situaţiile în care

5
partenerii apreciază că tensiunile şi conflictele sunt insurmontabile, cuplul familial se dizolvă prin
abandon sau prin divorţ. Celibatul este unul dintre factorii care determină scăderea natalităţii, fapt
pentru care, în majoritatea societăţilor, este descurajat prin politicile demografice şi sociale (taxe pe
celibat, impozite mai mari plătite de celibatari, restricţii în obţinerea de credite pentru locuinţe sau în
atribuirea de locuinţe din fondurile publice sau chiar restrictii in urmarea unei cariere profesionale).