Boris Pasternak a făcut parte și și-a început cariera de poet în cadrul grupării literare

„Centrifuga” «Центрифуга». Boris Leonidovici Pasternak s-a născut într-o familie de o cultură
impresionantă. Tatăl său era pictor, iar mama pianistă. Familia sa organiza serate la care
participau scriitori renumiți, pictori, buni prieteni ai tatălui său, cu care tânărul Boris a intrat în
contact de la o vârstă fragedă. . În gimnaziu, Boris Pasternak l-a cunoscut pe Maiakovskii care
era coleg cu fratele său mai mic, Alexander. Prietenia dintre ei va dura toată viața, până la
moartea lui Maiakovskii. Primul volum de versuri «Близнец в тучах» (Un geamăn în nori) a
apărut în 1913, deși pe copertă este trecut 1914. Versurile sale vor fi considerate chiar de el
însuși imperfecte. În 1916 va publica și cel de-al doilea volum, în care se vor materializa cele
mai importante idei ale creației sale. Poetul are datoria de a păstra tot ceea ce a simțit, a văzut, a
trăit, pentru ca generațiile viitoare să poate înțelege epoca dinainte. Poezia are capacitatea
extraordinară de a păstra în sine atât trăsăturile poetului și epocii, de a transmite mai departe, dar
acest lucru se întâmplă doar dacă poetul a reușit să transpună în arta sa acel sens etern care nu
este supus pieirii. În momentul în care acest sens este accesat, opera devine nemuritoare. Boris
avea o finețe deosebită, o sensibilitate aparte. Acea unitate dintre alura poetului, profilul său
psihologic, emoționalitatea, delicatețea sa și stilul poeziilor sale i-a uimit pe toți cei care l-au
cunoscut. Nimic nu îi era mai străin lui Pasternak decât absolutul atins pe jumătate.
În poezia «Февраль» („Februarie”), inclusă în primul volum publicat, poate fi remarcată
o paralelă între cerneala cu care sunt scrise versurile și plânsul în hohote. Versurile se compun în
timp ce toată simțirea sufletului este exteriorizată la maxim. Întrepătrunderea stărilor sufletești
ale eroului liric cu cele ale universului este o caracteristică specifică operei lui Pasternak. El
folosește metonimia, legătura subtilă existentă între toate lucrurile din univers, care definește
fiecare obiect în parte. Fiecare obiect poate fi rupt, detașat de aceste legături doar când este vorba
de o cercetare științifică. În rest fiecare ființă sau obiect este prins în rețeaua universului și nu
poate fi smuls fără să i se schimbe caracteristicile. Rețeaua definește în acel moment ființa
respectivă sau obiectul.
O idee deosebit de importantă a poetului este atingerea eternității, în momentul în care
poetul este capabil să ajungă la esența lucrurilor, să o scoată la suprafață, să o prezinte celorlalți.
În acel moment obiectul este rupt de acel timp linear și devine parte a timpului circular. El
primește acea semnificație eternă, care nu este marcată de timp. O altă idee importantă face
referire la rolul major al creatorului, care nu este acela de a schimba lumea. Creatorul trebuie să
fie un martor a ceea ce se întâmplă. El nu trebuie să influențeze evenimentele, trebuie să le simtă,
să le filtreze, să le redea cât mai fidel și să le păstreze pentru generațiile viitoare. Este dificil ca
poetul să rămână acel martor obiectiv, dar pasiv, fără să intervină în desfășurarea lucrurilor.
Creația lui Pasternak poate fi împărțită în două perioade, una de tinerețe și o a doua, în
care își schimbă viziunea. Printre volumele de la începutul carierei sale se numără: Близнец в
тучах. Cel de-al doilea volum este intitulat «Сестра моя – жизнь» („Sora mea, viața”). – În
poeziile sale se remarcă o legătură unică între poezie și istorie, natură și viață. Patosul din care
decurge viața provine din această unitate organică, profundă, ce nu poate fi ruptă. Ea este cea
care dă acel sentiment de afirmare prin fiecare vers al vieții. Cel de-al patrulea volum de versuri
este intitulat «Темы и вариация» („Teme și variațiuni”). Încearcă să-și construiască volumul ca
pe o operă muzicală. Ideile se ramifică fără să piardă legătura cu tema fundamentală, dar
prezentându-și propria independență. Unitatea ritmică a fost observată și în volumul anterior. De
acest volum va fi dezamăgit, deoarece i se va părea că n-a transmis așa cum trebuie ceea ce a
simțit. El spune că este o carte greu de înțeles, din cauza dorinței de a transmite foarte mult, într-
un spațiu condensat. Și-a încercat forțele și în alte genuri literare. Va scrie două poeme inspirate
din evenimentele de la 1905. «905» și «Лейтенант Шмидт» (Locotenentul Șmidt).
Fiind încă sub influența modernismului și a avangardismului, apar anumite dificultăți în
receptarea operei timpurii a lui Pasternak. Este vorba despre probleme de vocabular și de sintaxă.
Vocabularul său conține și arhaisme și neologisme, care sunt folosite în același context, ceea ce
poate îngreuna receptarea și înțelegerea versurilor. Folosește o sintaxă încurcată. Sintaxa
complexă îngreunează înțelegerea versurilor. La greutatea receptării contribuie și
intertextualitatea, atât cu propriile sale creații scrise anterior, dar și cu operele predecesorilor săi
din literatura rusă și străină.
Poezia din cea de-a doua perioadă păstrează muzicalitatea celor din perioada timpurie.
Poezia sa este deosebit de plastică, având în vedere că a fost atras de pictură. Ritmul, legăturile
fonetice, aliterațiile, asonanțele, încercările de a reda prin intermediul ritmului o emoție sau
atmosfera au contribuit la muzicalitatea versurilor. La fel ca akmeiștii, Pasternak acordă o
importanță sporită spațiului, în defavoare timpului. El dorește să transmită de fiecare dată clipa,
emoția clipei, pe care o transpune în mod vizual. Maniera lui se apropie mult de cea a
impresionismului.
Versurile din primele volume sunt puțin mai dificil de receptat, dar sunt caracterizate de
dinamism. El tinde spre o simplificare și claritate a stilului, ceea ce începe să se simtă în creația
lui, la momentul apariției volumului «Второе рождение» („A doua înviere”). El simte că poate
transmite celorlalți prin suplețea și claritatea stilului tot ceea ce simte. După acest volum,
urmează alte două, cele mai frumoase: «На раних поезда» și «Когда разгуляется». Toată
creația lui Pasternak care apare după 1931 este pusă sub semnul acestei simplități și clarități.
Fiind un adevărat reprezentant al creatorilor din prima jumătate a secolului al XX-lea, și el este
un poetul al orașului. El prezintă natura din imediata apropiere a orașului, parcurile și grădinile
acestuia. Apare acea personificare a peisajului și a elementelor naturii. Una dintre temele
importante ale creației sale este tema iubirii. Fiecare poezie a sa se transformă într-o meditație
asupra vieții, a filosofiei și a iubirii.
Любить иных – тяжёлый крест – E cruce grea să iubești pe alții
În această poezie, eroul liric aduce în discuție ideea conform căreia iubirea ajută la
atingerea esenței. Enigma vieții poate fi înțeleasă prin splendoarea secretului femeii iubite. Apare
ideea eternului feminin, ce va fi preluată în întreaga sa operă. Ideea kathartică de curăție
spirituală are loc prin iubire. Această iubire este cea care duce la deschiderea celui de-al treilea
ochi, la vederea spirituală. Toată mizeria care a fost introdusă prin cuvânt în suflet trebuie
curățată. Tot ceea ce înseamnă răutate sau urâțenia acestei lumi trebuie eliminată din suflet,
pentru a rămâne acel bob pur al cuvântului. Din momentul trezirii spirituale trebuie să se trăiască
pur, fără murdărie.
În această poezie este vorba despre o iubire neieritoare, îndelung răbdătoare, chiar dacă
din cauza celorlalți, a murdăriei din jur devine o cruce grea. Sufletul artistului este înălțat de
această iubire frumoasă, care îl poartă dincolo de materialitate, spre o lume ideală, o lume a
visului. Apare anotimpul primăvara, care este aici o stare ideală a sufletului care iubește. Iubirea
este capabilă să înlăture din inimă urâtul, mizeria cuvintelor. Dragostea este greu încercată de
aceste cuvinte de noroi care se prind de suflet. Eliminarea petelor și menținerea iubirii pure duc
la aflarea secretelor vieții, la deslușirea tainelor universului și ale naturii. Iubirea este precum
aerul. Cele două sunt esența vieții și sunt dezinteresate, dar, mai ales, sunt mecanismele prin care
omul trăiește și ajunge la acea lume ideală. Aceasta iubire este cheia care îl leagă pe om, pe
artist, de univers, de natură. Se poate vorbi, în această poezie, și despre o iubire nepieritoare față
de natură, față de univers. Universul este nemărginit, prin urmare și iubirea este. Poezia se naște
din această uniune dintre iubire și tainele cosmosului, pe care poetul le pătrunde. Poezia este un
rezultat al iubirii. Primăvara sufletului, acea stare de grație este starea creației. Totodată poezia
poate fi interpretată și printr-o nuanță religioasă, mistică. Iubirea despre care vorbește poetul,
iubirea ca o cruce, îndreptată către ceilalți poate fi o iubire divină, o înțelegere profundă a ființei
umane, care nu este perfectă.
Быть знаменитым некрасиво – Nu e frumos să fii celebru
Scopul operei este consacrarea. Prima strofă a poeziei conține o serie de negații prin care ni se
spune cum nu trebuie să fie un poet. Poezia poate fi considerată un portret ilustrând cum ar trebui
să fie artistul, un portret construit de însuși artistul. Pe de altă parte este vorba și despre un
portret al epocii pe care o traversează artistul. Faima, gloria nu sunt importante; nu contează cât
scrie un poet, ci ceea ce scrie. Nu cantitatea contează, ci calitatea. Poezia trebuie să emoționeze,
pentru că aceasta este principala ei caracteristică. Poezia nu trebuie să fie o arhivă peste care se
pune praful. Poezia scoate în evidență imaginea artistului real, creditabil, care ne prezintă nouă,
cititorilor, tot ceea ce a văzut el. Apare o diferență între poezia valoroasă și cea de consum, sau,
mai general, între literatura prețioasă și cea de mâna a doua. Iubirea, un element ce apare în
ultima strofă a poeziei, este cheia spre univers. Poetul și universul devin una și aceeași prin
iubire, uniune din care se naște poezia. Poetul trebuie să scrie pentru posteritate, nu pentru
prezent. Poezia sa va rămâne un pilon important pentru generațiile viitoare. Poetul pune în
balanță sacrificiul pe care îl face pentru generațiile viitoare și estetica ei. Poetul trebuie să
imortalizeze fiecare clipă pe care să o redea pentru viitor. Spațiile albe trebuie să fie lăsate în
viața noastră de zi cu zi, dar nu și în operă. Opera trebuie să fie cât mai aproape de perfecțiune.
Viața omului poate fi imperfectă, dar nu și opera. O poezie înseamnă atât cuvintele, cât și spațiul
gol, alb, spațiu în care se află intertextualitatea. Spațiile albe ascund alte texte, alte chei. Ideea de
spațiu alb este preluată de la futuriști, pentru care golul avea o mare importanță. Spațiul alb
trebuie decodificat. Poetul se introduce pe sine în elementele eterne ale universului. El trebuie să
se integreze în peisaj. Urma vie pe care o vor urma ceilalți trebuie deschisă de poet. Poetul este o
călăuză, un deschizător de drumuri, un lider. Atunci ceilalți pot urma aceeași cale. Înfrângerile și
reușitele stau pe aceeași pagină a destinului, fac parte din acea experiență a poetului, care trebuie
redată în poezie. Toate împreună definesc personalitatea unui creator și au un rol esențial în
formarea lui. Poetul trebuie să trăiască tot ceea ce îi dă universul. Poetul trebuie să-și păstreze
drumul drept. El nu trebuie să se lase influențat de ceilalți sau atras de la drumul său. Poetul nu
trebuie să-și trădeze opera, arta, în ciuda a orice. Artistul trebuie să rămână el însuși, viu, până la
capăt.
О, знал бы я, что так бывает» („O, de știam de la debut”)
O altă idee importantă a lui Pasternak este acea responsabilitate imensă care îi revine fiecărui
creator. Poetul trebuie să spună adevărul. Pentru ca acel cuvânt să aibă sâmburele de realitate, de
profunzime, autorul trebuie să trăiască el însuși profund. El se sacrifică pe sine și tot ceea ce
iubește pentru a reda, a transmite simțirea adevărată pusă în cuvânt. Arta nu cere doar figurație,
doar o apariție pe scenă, ci cere să mori de-adevăratelea, cere trăire.
Во всём мне хочется – În tot eu vreau
În această poezie este vorba despre pătrunderea până la esența lucrurilor, un adevăr universal și
etern. Autorul, dacă vrea să rămână etern, el trebuie să prindă firul țesut de parce, firul destinului.
A trăi cu adevărat înseamnă a descoperii, a simții, a iubi, a avea un ideal. Este vorba despre o
dorință de a cunoaște ceva nou și de a schimba. Noi suntem simpli privitori. Poezia sa este foarte
sintetică. În versuri scurte și cuvinte puține, materializează esența. Este vorba despre ducerea la
infinit a poeziei, prin folosirea cifrei opt, dar li despre crearea unei noi legi artistice, demiurgice.
Tema principală este iubirea. Poezia și natura sunt puse la egalitate și se întrepătrund. Poezia
îmbină spiritul romantic, cu cel simbolist și cu stilul său unic. Arcul încordat poate fi poetul în
timpul procesului creator. Poezia se naște din joc și chin, din zbatere, din muncă asiduă și dintr-
un joc subtil. Arcul întins este creația, dorința de a trage, de a atinge ținta, idealul, pentru că
atunci opera va fi eternă.
Prima proză este «Детство Любверс» („Copilăria lui Iubvers”). În această nuvelă
încearcă într-o notă autobiografică, într-o oarecare măsură, să prezinte ideile sale cele mai
importante. A mai publicat și nuvela care se numește simplu, «Повесть» („Nuvelă”). Cea mai
importantă creație a sa a fost «Доктор Живаго».
«Доктор Живаго»
Încă de la apariția sa, romanul a stârnit valuri, deoarece nu putea fi încadrat în niciuna
dintre categoriile impuse de regim. Pe de o parte existau acele opere care slăveau regimul, iar pe
de alta, operele burgheze care se opuneau, cele care nu erau acceptate de cenzură pentru a fi
publicate. Romanul lui Pasternak se opune celorlalte romane, nu din punct de vedere politic sau
ideologic, ci din punctul de vedere al artei, al unui punct de vedere neartistic asupra vieții.
Pasternak și-a dorit să scrie un roman care să reflecte tot ceea ce a simțit el și generația sa. Prima
variantă purta numele de «Записки патрики Живулта», variantă finalizată în anii 40.
«Мальчики и девушки», unul dintre titlurile schimbate, face referire la tema generației care a
început înainte de război, care a trecut prin toate nenorocirile revoluției. Această generație și tot
ceea ce a simțit ea, dar și frumusețea și puritatea sentimentelor din copilărie se regăsesc în acest
roman. Acțiunea romanului începe în 1903 și se încheie în 1929. Atât primul nume al
personajului, Jivulta, cât și al ultimul Jivago, țin de dorința autorului de a prezenta viața așa cum
este, deoarece „Jivoto”, în slavă veche înseamnă „Viață”. Un al titlu al romanului a fost «Свеча»
(„Lumânarea”), care face referire la acea consumare, ardere a vieții interioare. Iuri Jivago este
eroul romanului. El este doctor, dar și poet. Prin cele două meserii ale sale, el încearcă să vindece
trupul și să se adreseze sufletului. Romanul „Doctor Jivago” redă o imagine succintă a vieții
societății ruse, o imagine a culturii, a istoriei ruse și o imagine a țării din acea epocă. El încearcă
să prezinte stilurile diferite ale existenței personajelor, ce fac parte din diferite clase sociale. De
multe ori părerile acestor oameni se excludeau una pe alta, dar autorul vrea doar să ne prezinte
mentalitatea de la acea vreme, ideile și stările care măcinau o întreagă generație. Romanul său a
fost considerat de alți autori ca fiind o genială autobiografie. Printre temele principale ale
romanului se numără istoria, filosofia, religia și situația politică. Iuri Jivago este descris ca un
reprezentant al intelectualilor ruși. Prin Iuri, autorul ne prezintă toate ideile și calvarul prin care a
trecut intelighenția rusă. Iuri corespunde ideii celei mai importante, și anume, nimeni nu are voie
să se amestece pentru a schimba istoria. Istoria își urmează cursul care îi este predestinat.
Personalitatea și istoria sunt puse față în față. Cele două sunt la fel de importante în ochii
autorului, această idee polemizând cu viziunea veacului. Fiecare om cu viața sa este la fel de
importantă ca universul. Avem ideea martorului care prezintă ce s-a întâmplat prin intermediul
protagonistului, dar încearcă să se amestece în cursul evenimentele. . Lara sau Larisa se asociază
cu simbolistica pescărușului, cu zborul liber. Vedem de la început nemulțumirea Larei pe care o
trăiește în familie, căutările ei de a ieși din colivie și posibilitatea de a-și manifesta sentimentele
reprimate. Foarte important este faptul că personajele sunt construite ca aparținând a două
principii, unul activ, Antipov, și unul pasiv, Iuri Jivago. . Lara are în sine o voluptate care iese în
evidență și este observată de toți bărbații care o înconjoară, dar și o puritate, care o apropie de
femeia copil. Pe de o parte, ea este coruptă, iar pe de alta, ea corupe. Depășește o limită fragilă,
prin cucerirea lui Kamarovskii, o limită pe care nu și-ar fi dorit să o treacă. Kamarovskii va
profita de ea și își va impune de fiecare dată puterea în fața ei. Jivago a fost considerat de critică
un personaj ciudat, care nu se încadrează în postura de erou. El este un antipod. Pare că nu are
nicio voință. El dorește să trăiască fără să se implice. Se bucură din plin de iubire, dar nu face
nimic pentru a păstra această dragoste a Larei pentru el. Kamarovskii este partea masculină
activă prin excelență, în timp ce Jivago reprezintă partea feminină legată de sentiment, de
emoție, partea pasivă, Lara este prezentată ca un prototip al eternului feminin. Ea reprezintă acea
femeie care este totul. În pofida nenumăratelor căderi la care Lara este supusă, ea se ridică, se
regenerează interior și rămâne ea însăși. Iuri este atras de această flacără, motiv pentru care nici
Tania, soția lui Iuri nu o poate urî pe Lara. Lara personifică întreaga Rusie. Jivago, în calitate de
artist vede frumusețea Larei, o linie care este dată de sus, amestecată cu un principiu spiritual,
fiind minunat de pură. Ea este cuvântul iubirii, cel care mângâie auzul poetului. Sentimentele
pentru ea se întruchipează în cuvânt, deoarece ea este cea care îl inspiră. Este subliniată tot
timpul ideea predestinării care există în cadrul iubirii dintre Lara și Iuri. În ciuda războiului, a
revoluției, ei se întâlnesc, fără să se caute în mod intenționat. Iubirea aceasta se opune morții,
fiind mai puternică. Sentimentul iubirii îi salvează pe cei doi, chiar dacă sunt înconjurați de
moarte, chiar dacă sunt amândoi căsătoriți. Antipov Strelnikov este latura de umbră, cel care se
supune teoriilor regimului, iar tot ceea ce contează este țelul, acel viitor luminos. Dar el nu
reușește să schimbe societatea. El este prezentat în veșnică mișcare. Iuri îl vede ca pe un om care
este întruchiparea voinței, un intelectual, spre deosebire de ceilalți bolșevici. Intertextualitatea
este un element foarte important în romanul lu Pasternak. Textele fac trimitere unul la altul,
angajându-se într-un dialog. Unele dintre formele intertextualității sunt, citatele, repovestirea
prin vorbire indirectă sau referințe de fond despre o idee sau teorie care a fost prezentată în alte
opere literare, aluzia, care are în vedere trecerea de la textele precedente. Roland Barthes afirma
că un text este de fapt un intertext. Apar motive biblice, dar apar și idei diferite din evanghelie
sau din alte texte sacre folosite în timpul ritualurilor religioase. Prima idee de titlu a romanului a
fost «Смерть не будет» („Moarte nu va mai fi”). Pasternak considera că biblia nu este un text
fix, ci că este o agendă cu însemnări al umanității. La finalul romanului se află o serie de poezii
ale lui Jivago, care oferă niște chei de interpretare. Una dintre aceste poezii este «Гамлет»
(„Hamlet”), în care se vorbește despre soarta omenească. Omul este comparat cu un actor, care
joacă o piesă, viața, ale cărei acte sunt deja prestabilite. El vorbește despre complexitatea vieții,
despre dificultatea de a alege și despre trăirea în pofida a orice. Lumânarea dă unitate
compozițională a operei. Pe de o parte, ea simbolizează viața, iar, pe de alta, darul poetic pe care
îl are Iuri. Atunci când trece pe lângă casa Larei el vede o lumânare care arde. El va trebui să
treacă de mai multe ori până să o întâlnească pe Lara. Întâlnirea lor va da naștere celei mai
frumoase poezii de dragoste, «Зимняя ночь» („Noapte de iarnă”). Ultima poezie care încheie
romanul „Doctor Jivago” se numește „Grădina Ghetsimani”. Poetul știe tot ce îl așteaptă, la fel
ca Iisus, și nu își va trăda propriul drum. Poezia vorbește despre sacrificiul pe care trebuie să-l
facă poetul.
Vladimir Nabokov este unul dintre scriitorii care au fascinat literatura rusă, dar și pe
scriitorii americani. El a obținut deosebita performanță de a fi la fel de bun în două limbi diferite,
rusă și engleză. A început ca și poet, dar versurile sale nu s-au ridicat la nivelul prozei sale. El
era pasionat de entomologie, cunoașterea fluturilor. A scris mai multe articole despre fluturi.
Nabokov a încercat să-și ducă toate pasiunile la perfecțiune. A descoperit o specie de fluturi care
îi poartă numele. Cea mai importantă idee a lui a fost reprezentată de faptul că literatura este un
fenomen al limbii, nu al ideii. Arta are un scop în sine, nu în afara ei. Problemele sociale nu sunt
de fapt obiectul literaturii autentice. Una dintre ideile la care a ajuns Nabokov, adolescent fiind, a
fost faptul că spirala este o spiritualizare a cercului. Spirala se rupe și se eliberează de suprafața
plană. Prin această dislocare, cercul nu mai este vicios. Curburile cercului vin una după alta și
fiecare sinteză a unei etape devine teza alte etape. O spirală colorată într-o sferă de sticlă a fost
modelul vieții sale. Viața luii Nabokov se împarte într-o spirală cu patru părți, ce cuprinde câte
douăzeci de ani de viață. Prima perioadă – este perioada pe care a petrecut-o în Rusia natală.
Anii copilăriei și ai adolescenței sale au devenit o inspirație pentru toată creația sa literară. În
1916 va publica pe proprii săi bani volumul de poezii «Стихи». Volumul va fi dat la corectat,
dar Nabokov va șterge toate corecturile și îl va publica cum va vrea. Sub pseudonimul de Sirin
publică 2 povestiri – Нежити» („Duhurile”) și „Eseul Cambridge”. Aici începe cea de-a 2 a
perioadă a vieții sale – Pe de o parte pseudonimul său se referă la „pasărea raiului”, acea păsăre
care este pe jumătate nimfă și pe jumătate păsăre, care farmecă cu cântecul ei. Pe de altă parte,
Sirin este o specie de bufniță, care transmite aspecte întunecate. Pseudonimul conține cele două
părți, una de lumină și una de întuneric. În cea de-a doua perioadă au fost publicate primele
volume de versuri, «Гроздь» („Ciorchinele”) și «Горный путь» („Drum de munte”). Volume de
povestiri – «Возвращение Чорба» („Întoarcerea lui Ciorbă”); «Соглядатай»
(„Supraveghetorul”). În această perioadă pe lângă poezie și proză, a scris și dramaturgie. A scris
un număr de șase piese: «Смерть» („Moartea”), «Дедушка» („Bunicul”)... A scris și primul
roman, «Машенка» („Mașenka”), publicat în 1926. Primul său roman este total imperfect, așa
cum afirmă chiar el, dar se remarcă stilul inovator. Jocul cu detaliile constituie baza narativității.
Apare jocul permanent dintre ficțiune și realitate. La Berlin își publică și al doilea roman
«Король, дама, валет» („Rege, damă, valet”) care preia tema cunoscută a jocului de cărți
introdusă de Pușkin. Va publica încă patru romane «Зашита Лужина» („Apărarea Lujin”),
«Подвиг» („O clipă de curaj” sau „Glorie”), «Камера обскура» („Camera obscură”),
«Отчаяние» („Disperarea”). Odată cu apariția „Apărarea Lujin”, critica începe să observe
caracterul experimental al lui Nabokov. În trei săptămâni scrie romanul «Приглашение на
казнь» („Invitație la eșafod”). În 1938 va fi terminat și publicat. Va publica două piese la Paris
«Событие» („Sărbătoarea”) și «Изобратение Вальса» („Invenția lui vals” sau „Descoperirea
valsului”). Ultima perioadă din viața sa a petrecut-o în Elveția. Va publica în 1964 traducerea din
Evgheni Oneghin. Va fi propus de Soljenițân pentru Premiul Nobel, pe care nu îl va primi din
cauza romanului Lolita, care a stârnit un imens scandal. Operele sale sunt unite prin simboluri
care se reiau în toate creațiile sale. Fluturele – reprezintă o imagine a libertății, a frumuseții,
efemerității, renașterii și speranței. Apare mereu în sub text legătura dintre efemeritatea vieții
umane și cea a unui fluture. Perioadele dezvoltării unui fluture trebuie văzute individual: omidă,
crisalidă, fluture.. Se poate face o paralelă între acestea și viața umană. Prima este cea de omidă,
în care persoana se retrage în sine, pentru a medita și pentru a renaște. Fluturele este legat direct
de grădina care este văzută ca paradis. Oglindirea paradisului este locul în care sufletul eroului se
odihnește, se bucură, intră în comuniune cu natura. În momentul în care grădina nu este îngrijită,
la marginile ei crește pădurea, care îl face pe erou să se rătăcească. Un alt simbol este nimfeta.
Nimfă se folosește și pentru a denumi crisalida fluturelui. Acest termen anunță o frumusețe
uimitoare, acele fete tinere, adolescente, care se transformă în sirene, ce-i atrag pe bărbați.
Imaginea nimfetei tulbură apele de fiecare dată și în povestiri. Ea este motivul necesității căutării
unei noi variante. Simbolul ochiului care apare în modul cel mai direct în creația lui Nabokov.
Apar obiecte care sunt dotate cu ochi. De multe ori lucrurile îi privesc pe oameni, ci nu invers.
Ochii aceștia urmăresc personajele, motiv pentru care ele se simt mereu privite. De ochi este
legată și posibilitatea alternării punctului de vedere. Individul nu mai controlează lumea.
Obiectul dotat cu ochi devine subiect, iar personajul obiect. Rezultatul este relativizarea lumii.
Eroul nu mai este erou absolut. Simbolul oglinzii care apare prin intermediul apei. Apar
nenumărate oglindiri, orice suprafață de apă devine oglindă. Orice oglindă este un ochi ce
reflectă lumea transcendentală. Oglinda este și un prag între lumi, prin care trecem din prezent în
trecut și invers, din vis în realitate etc. Pentru Nabokov, paradisul pierdut nu este înțeles ca o
problemă socială. Pe el îl interesează schimbarea pe care o simte omul în momentul în care este
izgonit din paradis. Izgonirea nu este doar din motive gnoseologice, ci și ontologice. Odată cu
vârsta apare această izgonire. Pierderea raiului determină intrarea în complicatul labirint al vieții.
Omul cade în relativism și devine o marionetă într-o lume teatralizată. Recâștigarea raiului este
obiectivul suprem al creației lui Nabokov. Există patru posibilități de recuperare a raiului – visul,
iubirea, jocul și opera.
Сказка – O poveste
Erwin este o persoană contemplativă, care trăiește interior, nu exterior. El se teme de
prezența oricărei femei, dar atunci când reușește să-și îndeplinească scopul el nu se mulțumește
cu puțin. El se întâlnește cu o femeie diavol. Personajul trăiește în mintea sa, accentul căzând pe
jocul de a alege femei pentru haremul său imaginar. Procesul căutării este mult mai important
decât finalizarea. În povestire este introdusă o nuanță mitică prin existența Doamnei Ott.
Doamna îi arată puterea sa prezicându-i că un trecător va fi lovit de tramvai. Nabokov se joacă
cu imaginea răului, așa cum este reprezentată pe parcursul întregii povestiri. Doamna Ott are
puterea miraculoasă de a schimba realitatea după bunul său plac. Orizontul așteptărilor cititorului
face parte din jocul autorului. Apariția diavolului era asociată cu luarea sufletului celui care
încheie un pact, însă aici nu acest aspect interesează. Este vorba despre o demitizare a acestui
aspect. Cuvintele cu care începe povestirea, pot trimite la iubire, la imaginație, la actul creator.
Doamna Ott îi promite transpunerea în realitate a fanteziei sale. Acesta este pactul pe care îl
încheie. Fantezia, emoția și extazul sunt de fapt stâlpii pe care își construiește lumea interioară.
El merge în fiecare zi pe același drum,, odată pe o parte, apoi pe alta, una fiind însorită și alta
întunecată. De la început i se impune să fie un număr impar. Ideea ar fi că el trebuie să
completeze numărul impar pentru a deveni par. El se oprește la 12, care este considerat număr
perfect. 13 este un număr care vine să strice perfecțiunea. În povestire apare o nimfetă, o fată
care poate atrage în mod irezistibil prin felul ei de a fi. Erwin întâlnește o astfel de nimfetă care îi
strică numărul impar. El cunoscuse 11 fete cu care trebuia să se întâlnească la locul stabilit cu
Doamna Ott. Găsind-o pe a 12-a el trebuie să mai afle una pentru a fi tot număr impar. În fiecare
fată el caută perfecțiunea eternului feminin. O va găsi și pe a 13-a, care este de fapt prima.
Cercul se întoarce asupra sa și se închide. El se întoarce la prima fată pe care a văzut-o în acea zi
și la singura și unica femeie cu care a avut de a face până în acel moment. Doamna Ott cunoștea
tot acest parcurs pe care personajul l-a făcut. În final totul redevine la ceea ce a fost, dar
dezamăgirea este că actul creator nu s-a întrupat în realitate. Întruparea fanteziei lui eșuează.
Extazul fanteziei este mai important decât finalul.
Пильграм – Piligram
Pilgram este un personaj care întruchipează visul sacru legat de ființa umană. El își construiește
viața pentru a-și îndeplini cel mai mare vis, și anume, acela de a merge în țări exotice pentru a
vedea cu ochii lui fluturii, dar, mai ales, pentru a descoperi o nouă specie. Pilgram este un
personaj grosolan, needucat, necinstit și nerespectuos față de soția sa pe care o tratează cu
răceală și indiferență. Căsătoria pentru el a fost un mijloc de a-și îndeplini visul, însă dota adusă
de Eleonora nu a fost suficientă. Cu toate că era un entomolog celebru și respectat de colegii din
acea sferă, el este invidios pe toți aceia care au avut ocazia să vadă fluturii în mediul lor natural,
spre deosebire de sine care i-a văzut doar în prăvălia sa. Povestirea se deschide cu descrierea
unei străzi banale, care nu se diferențiază cu nimic de celelalte, care este monotonă și
întunecoasă. Însă strada are două laturi, una banală, plictisitoare și una luminoasă, unde se află
prăvălia cu fluturi. Culorile vii ale fluturilor sunt cele care atrag privirea. Autorul insistă asupra
prezentării acestei vitrine, în care, pe lângă fluturi, se mai află și niște cărți și un craniu. Vitrina
poate reprezenta un tablou de ansamblu. Prezența craniului este un element de intertextualitate,
ce face trimitere la „Hamlet” și la întrebarea „A fi sau a nu fi?”. Prăvălia fusese a tatălui lui
Pilgram, acesta dorind să vândă acolo obiecte exotice. Pilgram o transformă în imaginea
artificială a unui paradis. Prăvălia este un simbol al sufletului personajului. Viața sa interioară se
reduce la fluturi. Pasiunea sa pentru fluturi reușește să-l scoată din rândul celorlalți,
individualizându-l. Chiar dacă duce o viață anostă la exterior, în interior există acel vis în jurul
căruia își structurează lumea, viața. Fluturele reprezintă un simbol al vieții, al libertății, al
frumosului, dar și al efemerității. Însă este și un simbol al închistării. Fluturii din prăvălie sunt
ținuți în niște casete transparente, prinși cu bolduri. Din cauza unor decizii pe care le-a luat în
viață, Pilgram ajunge să se asemene cu acești fluturi închiși, morți, fiind și el la rândul său prins
într-o cutie. Fluturele devine astfel idealul. În primul plan se află vitrina prăvăliei care reprezintă
un simulacru al unei grădini paradisiace, o promisiune pentru ceea ce își dorește privitorul.
Aspectul paradisiac este doar exterior, ascunzând adevărata importanță a prăvăliei. Mai mult
decât oricine, Pilgram este un inițiat în tainele entomologiei, ceea ce îl face un expert. El vinde
fluturi unor necunoscători, care nu observă diferențele fine dintre fluturi, ceea ce îl enervează.
Diferențele sunt vizibile doar pentru un cunoscător. Viața sa este dedicată împlinirii idealului.
Mediul natural al fluturilor, în care își dorește el să ajungă este de fapt adevăratul paradis, visul
său profund. Pilgram ajunge să-și refuze totul pentru a pune bani de-o parte, cu scopul de a-și
vedea visul întrupat în realitate. El nu dorește să aibă copii pentru că aceștia pot deveni un
obstacol în calea idealului său. Însă visul său nu se va întrupa. Materializarea lui determină
privarea de aura idealului. Apare ideea de necesitate a unui nou ideal, de a visa iar la paradis,
odată ce visul va fi materializat. Pilgram reușește să-și vadă visul cu ochii doar în sațiul ideilor,
în timp ce în spațiul material el moare ca un simplu om cu o existență banală. Prin final suntem
întorși la întrebarea reprezentată de craniul din vitrină. În ciuda aparențelor, Pilgram reușește să
materializeze o parte a visului, prin faptul că a fost un entomolog renumit.

Рождетсво – Crăciunul
Povestirea ne prezintă marea tragedie a unui tată care și-a pierdut fiul în Ajunul
Crăciunului. Printre temele principale se numără cea a morții, a memoriei și cea a nașterii și a
renașterii spirituale. Și aici apare simbolul fluturelui, care reprezintă, pe de o parte, memoria –
fiul avea o pasiune imensă pentru fluturi, crescând în camera sa un cocon de fluture adus din
India –, iar, pe de alta, speranța, renașterea – în finalul povestirii, fluturele va ieși din cocon.
Numele personajului este Clepțov, care înseamnă „orb”. Numele său nu este deloc întâmplător.
După ce îi moare fiul, Clepțov refuză să mai observe sau să mai simtă ceva din lumea
înconjurătoare. Este orb la frumusețea naturii, este orb la amintirea fiului său, nemaiobservând
lucrurile pe care acesta le-a lăsat în urmă. Prin urmare, el refuză inconștient să păstreze vie
memoria fiului. Apare contradicția dintre viață și moarte. Cu toate că Clepțov este viu, el se
comportă ca un mort. În fiecare cameră din casă există un colț gol, în care tatăl se așează mereu,
orb la tot ce-l înconjoară. Povestirea este împărțită în patru secțiuni. Prima reprezintă moartea
totală. Odată cu pierderea fiului și natura pare că susține doliul tatălui. Zăpada devine un giulgiu.
Sunetele se sting, iar peste tot domnește o liniște mormântală. A doua zi de dimineață, ce
reprezintă a doua parte, sunetele încep să revină. Scârțâitul strident al verandei îl trezește cumva
din amorțire pe Clepțov, doar ca să își dea seama că viața exterioară continuă indiferent de
moartea fiului său. În cea de-a treia parte, tatăl intră în camera fiului unde găsește lucrurile
acestuia, printre care și un jurnal și coconul de fluture. Tatăl citește jurnalul și descoperă lucruri
pe care nu le știa despre fiul său, pe care îl considera încă un copil. Fiul se maturizase, ba chiar
ajunsese la vârsta la care iubea. Tatăl ia coconul din acea cameră friguroasă, care seamănă cu un
mormânt și îl duce la căldură. Astfel Clepțov continuă dorința fiului de a scoate fluturele din acel
cocon. Fiul a murit îngrijorându-se de viața pe care o lăsa în urmă, ci nu de propria sa viață. În
ultima parte a povestirii asistăm la desfacerea coconului și la nașterea fluturelui la care participă
și Clepțov. Orb până atunci la tot ce se afla în jurul său, în momentul nașterii fluturelui el
deschide ochii și vede în sfârșit speranța. Fluturele are pe aripioare câte un ochi, câte o fereastră
ce se deschide spre o lume de dincolo. Clepțov, care înainte dorea să se sinucidă, ajunge să
cunoască o renaștere spirituală care îl aduce la viață.
Зашита Лужина – Apărarea Lujin
Este cel de-al treilea roman al lui Nabokov și cel de-al doilea în care apare tema jocului.
Romanul ne vorbește despre maturizarea scriitorului, care devine consacrat, urmând să fie numit
un clasic al literaturii ruse și universale. Lujin a fost conceput după mai multe figuri celebre ale
șahului rus. Unul dintre ei este Alehin. Romanul se bazează pe intertextualitatea cu literatura
rusă, dar și cu operele din literatura universală: „Dama de pică”-Pușkin, „Jucătorul”-Dostoievski.
El pleacă și de la „Alice în țara minunilor”, în care se afirmă că întreaga lume este un joc de șah.
Tema principală este cea a jocului de șah. Acesta este văzut ca un joc cu soarta, apărarea
împotriva unui destin implacabil. Romanul are un caracter dual, deoarece ne sunt prezentate
două lumi, una reală și una construită chiar de jocul de șah, ce devine o obsesie. Personajul se va
dedubla, vom avea de-a face cu două personalități diferite, două personaje diferite. Lujin ajunge
să uite lucruri și evenimente din realitate, construindu-și o lume a șahului, care devine o realitate
paralelă. Însă, atunci când cele două lumi ajung să se ciocnească, personajul va fi condus către
un deznodământ tragic, pentru că cele două lumi nu pot coexista. Însă el nu și-a dorit de la
început să fie șahist. Mai întâi a vrut să fie detectiv, apoi iluzionist, pentru a putea scoate la
iveală magia din lucruri așa cum o vedea, apoi a dorit să facă puzzle, să compună imaginea lumii
din bucăți. Spre șah este îndemnat de un violonist. Apare legătura dintre muzică și șah.
Rezolvarea problemelor este legată de o muzică interioară. Mătușa lui îl îndrumă pe drumul
șahului. Ea îi va face cunoștință cu un maestru bătrân. Figura feminină îl atrage în lumea șahului,
a ficțiunii, a visării, a permanentei lupte dintre lumină și întuneric. Logodnica sa va încerca să îl
scoată din acea ficțiune, atrăgându-l din nou în realitate. El nu își mai poate imaginea lumea fără
șah. Lujin ajunge să fie unul dintre pionii care sunt mutați pe tabla de șah. Există o simetrie
perfectă între prima frază a romanului și ultima. La început ni se spune că personajul ajunge să se
numească Lujin. Numele de familie devine o marcă socială, un simbol al trecerii de la copilărie
la maturitate. Până în final nu aflăm cum îl cheamă pe protagonist. El este numit doar cu numele
de familie, Lujin. Prenumele său apare în momentul în care dispare fizic din lume. Prenumele
este marca sa de individualitate. Alexandr Ivanovici este numele cu care ar fi trebuit să fie
cunoscut în realitate, însă el a fost mereu cunoscut ca Lujin, pentru că a trăit în lumea șahului.
Lujin nu vede și nu simte nimic în afara acestei lumi a șahului. Din punctul de vedere al realității,
Lujin poate fi considerat un autist. El nu vede războiul, moartea membrilor familiei, fiind blocat
în lumea ficțională.
Облоко, озеро, башня (Nor, lac, turn)
Povestirea îl aduce în prim plan pe Vasili Ivanovici, care primește o excursie cadou.
Această călătorie îl scoate din zona de confort. Va călători în compania unui grup de opt
persoane, apare din nou motivul cifrei pare, Vasili fiind al nouălea care strică perfecțiunea. El va
fi nevoit să-și petreacă timpul acestei excursii în compania unei societăți care îi suprimă
libertatea de a decide. El se supune celorlalți, iar atunci când reușește totuși să meargă pe propriu
drum, este întors și forțat să aleagă calea majorității. Vasili Ivanovici este emigrant, având asupra
lui întreaga marcă a străinului. Străinul este un altul, care nu se integrează și nu este acceptat
într-un grup omogen, cu propriile sale reguli și conduite. El este diferit într-o societate identică,
iar în acest sens este reprezentativă scena în care fiecare călător își scoate mâncarea. Cei opt
membrii ai grupului aveau sendvișuri identice, în timp ce Vasili avea castraveți murați. Ceilalți îi
aruncă mâncarea, forțându-l astfel să fie la fel cu ei. Prin existența castravetelui murat se
introduce în text o nuanță fină de ironie cu privire la caracterul rusului, care introduce murăturile
printre mâncărurile obligatorii. Conversațiile dintre Vasili și ceilalți opt sunt false, din pură
complezență, prin urmare niște minciuni. Grija societății pentru actele și gesturile individului
este dusă la extrem, devenind o amenințare. În substrat, autorul ne vorbește despre sistemul
totalitar, care urmărește cu atenție acțiunile individului care dorește să le aducă în conformitate
cu regulile sale. Pe parcursul călătoriei el găsește ceea ce vrea. Ajunge cu vaporul într-un spațiu
minunat, un lac albastru în care se reflectă un nor uriaș și unde se află un turn negru și vechi. Cu
toate că acest loc nu are nimic diferit, ba chiar este comun, asemănându-se cu multe alte locuri
din Europa, Vasili își găsește aici visul ideal. Vidul său se întrupează în momentul în care ia
naștere. Descrierea locului se face printr-un limbaj poetic, cu ajutorul unei priviri poetic.
Ivanovici formează în mintea sa un imn dedicat acestui loc. Apar trei elemente cu o simbolistică
puternică: lacul, norul și turnul. Lacul reprezintă ca orice întindere de apă, o oglindă ce reflectă
cerul. În această oglindă se reflectă un singur nor, ce simbolizează idealul, visul, deoarece norul
este o materie maleabilă, ce poate lua forme infinite, un element ce ține de lumea ideilor. Turnul
reprezintă transcendența, aspirația spre înalt. Astfel turnul leagă cele două planuri, cerul de
pământ. Turnul poate simboliza și o barieră între Vasili Ivanovici și societatea care îi distruge
individualitatea. Turnul este un mijloc prin care el poate să-și recupereze sinele. Locul prinde
viață și se transformă în vis, în paradisul dorit de Vasili în momentul în care îl vede, însă acest
vis nu durează, este efemer asemenea unui nor. Esența este întruparea visului. Ceilalți văd un loc
banal, lipsit de interes. Vasili nu va fi lăsat să-și continue visul, să-l trăiască până la capăt. Cu
toate că nu se integra în grupul celor opt indivizi, el nu va fi lăsat să rămână pe insulița
paradisiacă, ba chiar va fi smuls cu brutalitate de acolo. În final asistăm la un martiriu al
personajului, care va fi bătut de cei opt pentru că nu a reușit să se integreze, să fie la fel ca ei. Cu
alte cuvinte avem aici o prezentare a practicilor brutale ale comuniștilor. Vasili Ivanovici va
deveni un strigoi, mort pe interior și viu în aparență.
Приглашение на казнь – (Invitatie la esafod)
Apare jocul dintre realitate și imaginație. Mama lui Cincinnat îi arată cheia pe care doar
el o deține, pentru a-și termina opera. El trebuie să caute în permanență în sine însuși acele
elemente ale adevărului. Dezbrăcările nenumărate ale personajului marchează înlăturarea acelor
ambalaje, acelor aparențe care ascund esența. Cincinnat găsește acel centru care există în el. după
întâlnirea cu mama sa el se schimbă fundamental, deoarece el începe să caute în el însuși. Până
atunci căutarea lui era legată doar de exterior, prin labirintele închisorii. Încercările de a ieși din
labirintul întortocheat au ca scop căutarea paradisului. Este foarte greu să diferențiem ieșirile sale
reale de cele iaginare. El își dorește să o revadă pe soția sa pentru că are impresia că dacă o va
revedea va reuși să ajungă la acel adevăr. Gradina Tamarinilor este legată de întâlnirea dintre el
și soția sa. Cincinnat este legat de amintire și de vis. Este prezentat ca fiind un copil, ca fiind
mic, chiar mai mic decât Martinka. Aceasta îi probează pantofii și îi spune că o strâng. Martinka
devine o femeie tânără ce trebuie octrotită doar în imaginația sa. Gradinile Tamarinilor sunt
mitizate, locul unei povești pe care el o creează. Acest loc ajunge să nu mai țină de un timp și un
spațiu clar. Pericolul de a accesa aceste Tamarinâ sadâ este conștientizat de toți membrii
închisorii. În centrul acesteia este plasată o machetă, un simulacru al acestor Tamarinâ sadâ. El
găsește Tamarinâ sadâ, dar el își dă seama că este un simulacru plasat de autorități. Ideea acestui
gest este spulberarea dorinței de libertate. Acesta poate trece drept adevărat pentru cineva naiv,
care care nu a văzut niciodată grădinile în viața reală. Cincinnat se mișcă permanent între două
lumi, aici, o lume strâmtă, și acolo, o lume reprezentată de Tamarinâ sadâ. Finalul operei este
prezentat cât se poate de teatral, de cinematografic. Cincinnat se întreabă care este rolul său, de
ce trebuie să suporte acel fiasco din jurul său. În momentul in care se ridică și pleacă, decorurile
cad, iar călăul revine la stadiul lui de larvă.
 Evgheni Evtușenko – S-a născut în 1932, spre deosebire de Nabokov el nu își schimbă
anul nașterii din motive estetice, ci din cauză că, în timpul evacuării copii aveau nevoie de un
permis special, el a fost trecut ca fiind cu un an mai mic. Evgheni a moștenit talentul de poet al
părinților. A publicat prima poezie în revista Советский спорт la vârsta de 16 ani. Va fi
exmatriculat din facultate după ce îi ia public apărarea unui scriitor care a scris un roman intitulat
Не хлебом единым („Omul nu trăiește dor cu pâinea cea de toate zilele”). Printre primele sale
volume se numără Разведчики грядущего („Cercetașii viitorului”). În aceste prime poezii
putem vorbi despre patosul lui, entuziasmul său. El dă un tribut antecesorilor săi, din versurile
căărora se inspiră. Tot în această perioadă scrie două poezii Вагон („Vagonul”) și Перед
встречей („Înainte de întâlnire”), care consideră el că marchează perioada sa de maturiate.
Șaizeciștii se consideră continuatorii poeților din perioada de argint a literaturii ruse, care, atunci,
în Rusia era puțin cunoscută. Poezia avangardistă era marginalizată. Șaizeciștii au marele merit
ca punându-se în continuarea acestei literaturii, ei o redescoperă pentru cititor. El publică două
poezii programatice, în care vorbește despre generația lui, Шестидесятники („Șaizeciștii”) și
„celor mai buni din generație”. Ei dau naștere unui nou tip de poezie ce trebuie cucerită printr-o
luptă aprigă cu sistemul. Ce trebuie să domnească între cei care fac parte din aceeași generație
este prietenia. Drumul greu și plin de necazuri trebuie înfruntat împreună. El îi încurajează să
scrie despre realitățile pe care le trăiesc și să fie o portavoce. În poezie, șaizeciștii încearcă să
facă o delimitare a acestora de poezia precedentă, arătând care este rolul acestora în literatura
rusă. El se întreabă cine sunt ei șaizeciștii. El consideră că face parte și că aparține secolului
XXI, și că au fost parașutați în timp pentru a pregăti calea pentru cei care vor face cu adevărat
parte din secolul XXI. Lipsa de modestie este caracteristică pentru șaizeciști, deoarece ei
consideră că trebuie să prezinte adevărul așa cum este. Una dintre trăsăturile principale ale
șaizeciștilor este libertatea de exprimare pe care trebuie să o aibă orice poet adevărat. Poeziile
sale sunt foarte cunoscute, atât literar, cât și al problemelor puse în discuție. „Groapa babei” este
o poezie ce a fost tradusă în peste șaptezeci de limbi. Ea vorbește despre holocaust. El luptă
pentru demnitatea literaturii, a artei, pentru libertatea de creație și pentru drepturile omului.
Acestea le face atât prin poezie și prin întreaga sa creație, cât și prin cel mai concret mod
trimițând și semnând alături de alți poeți ai vremii, numeroase scrisori adresate autorităților, care
condamnau anumiți oameni de cultură și politică. Altă temă foarte importantă prezentă în opera
sa este călătoria. El a călătorit mult prin lume, a văzut aproape toate continentele, mai puțin
Antarctica și în fiecare loc pe care l-a vizitat a scris poezii. Există două tendințe, literatura
vorbită cu glas tare și cea molcomă. Literatura molcomă abordează acea atmosferă de salon, a
vieții legate de individ care are o anumită intimitate. Literatura zgomotoasă estea aceea făcută de
pe estrade, care se implică în viața socială. A scris peste nouasprezece poeme. Казанский
университет, . Foarte multe poezii in acea perioada au fost scrise în cinstea lui Lenin, care a
învățat la acea universitate. El scrie poezia pentru a se referi la practicile liberale, la iluminism ,
la tradiția liberalismului și despre libertate. Sub pielea Statuii Libertății, privește istoria ca
nenumărate evenimente, multe sângeroase, începând cu uciderea lui Dimitri, fiul lui Ivan cel
Groaznic, și până la istoria contemporană. Aceste evenimente schimbă cursul istorie și trec de la
un filon la altul, dar omul nu se shimbă. Prima poezie scrisă de acesta a fost în anii studenției – A
patra stradă Mișianskaia. A scris și un roman „Locuri cu fructe de pădure”. Unii îl laudă pe autor,
alții au considerat că nu trebuia să se apuce de proză. Cel de-al doilea roman este foarte
interesant ca și structură. „Nu muri înainte de moarte, poveste rusă” apărut în 1993. Este
subliniat caracterul îndrăzneț, îndrăzneala de a spune lucrurilor pe nume, de unde reiese și o falsă
modestie. Ceea ce li se pare foarte important este trezirea spiritului civic în conaționalii lor, dar și
scoaterea lor din rutina anumitor sisteme. Fiecare dintre operele sale este un răspuns la
problemele contemporaneității. Poezia pe care o scrie Evtușenko reflectă curajul acestuia de a
spune lucrurilor pe nume, de a scoate la lumină anumite acțiuni condamnabile.
Robert Rajdestvenskii –
El are o poezie care contrazice textul biblic și îl parafrazează, la început a fost iubirea. Prima
poezie o scrie la vârsta de 9 ani pe care o va dedica tatălui său. El vorbește despre tatăl său care a
plecat pe front, dar și despre educația și mentalitatea pe care o aveau copii din acea perioadă.
Primul volum de versuri este intitulat „flagi vesnâ”, apare al doilea volum „ispâtanie” în care va
publica poeziile scrise în ultimul an și poemul „maia liubovi”. Adesea poeziile sale vorbesc
despre lucruri simple, întâlnite în viața de zi cu zi. În primul rând , motivul prieteniei apare
adesea și relațiile dintre oameni. Tema bucuriei existenței se regăsește și la el și la ceilalți poeți
șaizeciști. El se deosebește de contemporanii săi prin fptul că poezia sa este mai puțni
experimentală decât ce a colegilor săi. El păstrează o poezie clasică. Eroul liric, în general, al
poeziilor lui este NOI, cu excepția celor de iubire unde declarația se face la persoana I singular.
Are multe poezii de război, unele dintre ele fiind transformate în cântece, „ balada o smerti”,
„dacă vom uita războiul” – dorința de a păstra vie amintirea celor care nu mai sunt printre ei. El
poate fi inclus și în lirica filosofică cu poezia mgnavenie, deasupra capului clipesc constelațiile,
cât de puțin are nevoie omul. Aceasta este totodată cea mai cunoscută poezie si melodie a sa.
Lirica de iubire a șaizeciștilor se deosebește fundamental de lirica secolului trecut. În sub text se
află o opoziție față de regim, deoarece acesta considera că individul și problemele sale sunt
neînsemnate, tot ceea ce contează fiind măreția regimului. Ei introduc detalii ale vieții
cotidieneare cu o nuanță subversivă.
Andrei Vasnesenskii
. Poeziile sale vor fi citite de Pasternak care îi va devveni mentor, remarcând talentul său.
Primele poezii vor fi publicate în almanahul „dni poezii”. Va fi mult criticat de contemporani,
deoarece aleage să meargă pe linia avangardiștilor. Principala temă este omul contemporan și
civilizația universală. Primul volum: zbornic parabola, iar al doilea zbornic mozaica – 1960. În
opinia sa poezia secolului al XIX se baza în primul rând pe auz și pe melodicitatea ei. Monologul
liric, balada și poemul dramatic sun genurile preferate. Teme: Poezia sa este intelectuală, vizează
un cititor care are un background cultural bogat; - Mastera – dedicat temei creației și
personalității creatoare; - Liniștea mediază întâlnirea cu sine însăși, cu natura și cu iubirea.
Acestea nu pot fi regăsite decât în momente de contemplare, de retrăire și regăsire a propriilor
rădăcini; Tema iubirii și a feminității – este unul dintre cei care ne vorbește despre
masculinizarea femeii, care din dorința de a fi egală cu bărbatul pierde delicatețea, gingășia,
tandrețea; Tema descommpunerii, a dezmembrării, a schimbărilor fundamentale care au loc în
lume – vorbește despre destrămarea vechilor forme de viață și artă, iar în ultima parte vorbește
cu îngrijorare despre destrămarea unor valori spirituale și etice, care au loc în viața cotidiană.