(PDF) _Evadați din paradis. Istoria relatărilor timpurii despre gulagul sovietic (19201950)_, în_ Andi Mihalache, Adrian Cioflâncă (ed.). 2013. Istoria recentă altfel_ perspective culturale. Iaşi_ Editura Universităţii _Alexandru Ioan Cuza_ din Iaşi,

11/29/2018 (PDF) "Evadați din paradis.
n paradis. Istoria relatărilor timpurii despre gulagul sovietic (19201950)", în: Andi Mihalache, Adrian Cioflâncă (ed.). 20…
EVADAŢI DIN PARADIS.

ISTORIA RELATĂRILOR TIMPURII DESPRE GULAGUL SOVIETIC
(1920-1950)
Dumitru Tucan*
În decembrie 1948, tânărul Alexander Dolgun, cetăţean american care lucra

pentru ambasada americană din Moscova, pătrundea pe porţile închisorii Lubianka,
după ce fusese ridicat de pe stradă de poliţia politică sovietică, denumită M.G.B. în
momentul acela. Primele sale sentimente de om care se ştia nevinovat nu erau de
indignare sau de frică, dominând mai curând surpriza de a trăi ceva ce, în primele
momente, i se părea de demn de a fi povestit întregii lumi:
Eram extrem de agitat. Oricâte gânduri amestecate şi confuze se îngrămădeau în creierul
meu, toate însemnau aventură şi poveşti extraordinare care rămâneau să fie spuse. Eram
chiar în interiorul rău famatei Lubianka. Mulţi spuneau poveşti despre Lubianka şi încă şi
mai mulţi speculau asupra ei. Eu vedeam chiar din interior fortăreaţa poliţiei secrete a
Rusiei Sovietice şi nimeni dintre cei pe care îi întâlnisem nu se putea lăuda cu asta. De fapt
eram ameţit de emoţia momentului. Îmi închipuiam toate lucrurile pe care le-aş fi spus
atunci când mi s-ar fi făcut propunerea de a deveni agentul lor, îmi închipuiam cum aş fi
dezvăluit lumii întregi planurile sinistre ale M.G.B.-ului de a racola în slujba lor americani.
Şi poate, mă gândeam, aş deveni un erou, aş călători în Statele Unite, aş vedea New York-ul
din nou, aş ajunge acasă. Niciun moment nu-mi trecuse prin minte că eram pe cale să încep
lungi ani de închisoare al căror final putea fi pieirea mea. N-aveam în acel moment nici un
fel de gânduri morbide, cu toate că inima îmi bătea într-un ritm nebun şi mi-era, într-un fel,
frică. Era însă frica pe care o are cineva înaintea unui joc important: Cum o să mă descurc1?
Alexander Dolgun a trebuit să aştepte însă nu mai puţin de 25 de ani pentru a

istorisi cele întâmplate. Şi nu va fi deci vorba de impresii de suprafaţă, rezultate dintr-o
scurtă vizită în interiorul acelei închisori, ci de drama unui sfert de secol de suferinţe
atroce. După aproape doi ani de carceră, privare de somn, tortură şi interogatoriu în
celebrele închisori staliniste Lubianka, Lefortovo, Suhanovka şi Butîrki2, tânărul de
*
Facultatea de Litere, Universitatea de Vest, Timişoara.
1
Alexander Dolgun (with Patrick Watson), Alexander Dolgun’s Story: An American in the Gulag. An
American in the Gulag, Ballantine, New York, 1976, pp. 14-15 (traducerea mea, D.T.; toate traducerile din
acest text, cu excepţia celor unde se specifică alt traducător, îmi aparţin).
2
Pentru o geografie detaliată a celebrelor închisori, locul unde începea pentru cei mai mulţi aventura coşma-
rescă, vezi Alexandr Soljeniţân, Arhipelagul Gulag, 3 volume, traducere şi note de Nicolae Iliescu (vol. I şi III) şi
Ion Covaci (vol. II), Univers, Bucureşti, 2008 (în special Partea I, Industria penitenciară) şi Anne Applebaum,
Gulagul. O istorie, traducere de Simona-Gabriela Vărzan şi Vlad Octavian Palcu, Humanitas, Bucureşti, 2011
(capitolul 8, Închisoarea).
https://www.researchgate.net/publication/326292907_Evadati_din_paradis_Istoria_relatarilor_timpurii_despre_gulagul_sovietic_19201950_in_Andi_… 1/25
11/29/2018 (PDF) "Evadați din paradis. Istoria relatărilor timpurii despre gulagul sovietic (19201950)", în: Andi Mihalache, Adrian Cioflâncă (ed.). 20…
62 DUMITRU TUCAN
numai 22 de ani era condamnat pentru spionaj, stând 25 de ani în lagărele de muncă ale
„Arhipelagului Gulag”3. Eliberat abia în iulie 1956 din lagărul de la Jezkazgan, lui
Dolgun nu i se permitea să părăsească Uniunea Sovietică decât în 1971. Începând din
1973, elemente ale „aventurii” sale vor fi relatate presei americane4, pentru ca, în 1975,
să apară volumul memorialistic din care am extras fragmentul de mai sus5.
Cazul Dolgun este, în anii ’60-’70, doar un strop din valul din ce în ce mai amplu
de mărturii despre universul concentraţionar sovietic, ele începând să schimbe radical
percepţia publică occidentală U.R.S.S. Aventuri extraordinare în sine, care depăşesc cu
mult cele descrise de scriitorii ruşi din secolul XIX (Dostoievski sau Cehov, spre exemplu,
care se referă la universul carceral ţarist6), poveştile supravieţuitorilor din infernul stalinist
se acumulează acum într-un amplu filon documentar, care se răsfrânge şi în arta literară,
depăşindu-şi astfel simpla dimensiune contextuală. În acelaşi timp, adăugându-se unui
deja configurat corpus de scrieri despre Holocaust, literatura despre Gulagul sovietic face
posibilă regândirea relaţiei pe care lumea occidentală o avea cu ideologicul.
Interesant în istoria experienţelor traumatice legate de Gulagul sovietic este faptul
că mărturisiri la fel de înfiorătoare ca acelea ale lui Alexander Dolgun pătrund în spaţiul
public occidental încă din anii ’20, dar fără să aibă un impact major asupra conştiinţei
europene până în anii ’70, când sunt efectiv redescoperite. Astfel, vreme de aproape o
jumătate de secol, materialul memorialistic produs de cei ce reuşiseră să scape din acest
tărâm al ororii se acumulează şi se face auzit foarte târziu, în momentul când sistemul
concentraţionar sovietic (laolaltă cu construcţia politică care îl generase) se afla deja în
etapa disoluţiei sale. Fără a avea pretenţia unei prezentări exhaustive, voi încerca să
retrasez punctele de reper ale acestui corpus de texte timpurii care se voiau, la vremea
lor, un semnal de alarmă, fără a fi însă luate în seamă.
Cele dintâi simptome

Primele semnale ale acestei istorii tragice vin chiar din tumultul anilor revoluţiei
bolşevice şi ai războiului civil (1917-1921). Emoţia momentului şi opţiunile politice ale
celor implicaţi sfârşesc mai întotdeauna în slogan şi radicalism al acţiunii. Asasinatele,
torturile sau încarcerările reprezintă reversul acestui radicalism, dublat întotdeauna de o
credinţă cu nimic mai prejos de cea religioasă. François Furet observa foarte bine că,
dacă înainte de 1914 marxismul lui Lenin era doar o bizară „teorie ezoterică”, acesta
„devine foarte repede un vast sistem de credinţe, mobilizând pasiuni extraordinare la
adepţi ca şi la adversari”7. În timpul războiului civil, crima era justificată atât de
3
„Cuvântul GULAG este un acronim, însemnând Glavnoe Upravlenie Lagerei sau Administraţia
Generală a Lagărelor. Cu timpul, cuvântul Gulag a ajuns să însemne nu numai administraţia lagărelor de
concentrare, dar şi sistemul sovietic de muncă forţată în sine, sub toate formele şi varietăţile sale: lagăre de
muncă, lagăre de pedeapsă, lagăre pentru deţinuţi de drept comun şi pentru deţinuţi politici, lagăre de femei,
lagăre de copii, lagăre de tranzit. Într-o şi mai largă accepţie, «Gulag» a ajuns să semnifice însuşi sistemul
sovietic de represiune, cu întregul său şir de metode; deţinuţii l-au numit cândva «maşină de tocat»: arestările,
interogatoriile, transportul în vagoane neîncălzite pentru vite, munca silnică, destrămarea familiilor, anii
petrecuţi în exil morţile premature şi inutile ” (Anne Applebaum op cit p 11 )
petrecuţi în exil, morţile premature şi inutile. (Anne Applebaum, op. cit., p. 11.)
4
Bernard Gwertzman, „American Tells of his Arrest and 8 Years as a Soviet Captive”, New York
Times, 28 decembrie, 1973.
5
Prima ediţie a apărut în 1975, la Editura Alfred A. Knopf, New York.
6
F. M. Dostoievski, Amintiri din casa morţilor, Editura pentru Literatură Universală, Bucureşti, 1963;
Anton Chekhov, The Island: A Journey to Sakhalin (1895), translation by Luba Terpak and Michael Terpak,
Washington Square, New York, 1967.
7
François Furet, Trecutul unei iluzii. Eseu despre ideea comunistă în secolul XX, traducere de Emanoil Marcu
şi Vlad Russo, Humanitas, Bucureşti, 1996, p. 88.
EVADAŢI DIN PARADIS 63

ideologie, cât şi de ritmul infernal al unei istorii care ieşise din făgaşul ei. Arestările,
deportările arbitrare şi execuţiile sumare construiesc, în toate taberele implicate, o nouă
idee de „normalitate”, nelipsind nici discursurile justificative care iau o deosebită amploare.
Relatările jurnalistice, de multe ori părtinitoare, eşafodajele doctrinare şi broşurile
di i b dă fi di l â dl i ă bili F i i
propagandistice abundă, fiecare din ele recurgând la o retorică mobilizatoare. Fascinaţia
universală pentru utopie8 începe să fie însă contrabalansată de tot mai multe mărturii
care devin practic documente ale suferinţei, nişte repere ale memoriilor traumatice din
secolul XX.
Una dintre primele relatări detaliate datează din 1920 şi poate fi văzută ca o
radiografie rapidă a mecanismelor absurde ale sistemului carceral sovietic. Este vorba
de cartea lui Andrei Kalpaşnikov, Am fost prizonierul lui Troţki9. Colonelul Kalpaşnikov
merge în toamna anului 1917 la Sankt Petersburg ca reprezentant (asistent tehnic) al
Crucii Roşii Americane, pentru a transfera către Iaşi, capitala temporară a României de
atunci, 72 de ambulanţe necesare efortului de război. Arestat în decembrie 1917 ca
ofiţer ţarist, Kalpaşnikov va petrece 5 luni şi 17 zile în Fortăreaţa Sf. Petru şi Pavel,
fosta închisoare a Rusiei imperiale, ajunsă între timp „Bastilia puterii sovietice”10.
Importanţa documentară a volumului stă mai degrabă în etalarea unor tipare ale încar-
cerării care, deşi în epocă par ieşite din comun, vor deveni ulterior emblematice pentru
întreg gulagul sovietic: execuţiile arbitrare11, pâinea neagră, coaptă precar, şi supa
apoasă12, arbitrariul pseudo-justiţiei bolşevice13, fantezia absurdă a acuzaţiilor14.
Autorul are meritul de a documenta pentru prima dată un scenariu recluzionar care,
pe de o parte, va apărea şi în alte relatări ale epocii15, iar pe de altă parte se va perfecţiona
odată cu dezvoltarea sistemului concentraţionar sovietic. Străbătut de o importantă
componentă faptică, volumul se vrea o încercare de relatare obiectivă a stării de anarhie
din Rusia de după Revoluţia din Octombrie. Obiectivitatea asumată16 se transforma totuşi
în lamentaţie asupra stării de fapt din Rusia care, în opinia autorului, se baza mai degrabă
pe „iluzii şi interese personale”17 decât pe realism politic şi social. Autorul riscă şi o
profeţie, plauzibilă în contextul încă incert al desfăşurării Războiului Civil18: partidul
bolşevic e o formă de „anarhism extrem” care, în opinia lui, urma să dispară rapid19.
Această profeţie, o ştim prea bine, nu se îndeplinea. Eşafodajul ideologic justifica
acţiunile puterii sovietice şi haosul „comunismului de război”20, conducând la o
8
Ibidem, capitolul „Fascinaţia universală a lui Octombrie”, pp. 69-108.
9
Andrew Kalpashnikoff, A Prisoner of Trotsky’s, Doubleday – Page & Company, Garden City, New
York, 1920.
10
Ibidem, p. XV.
11
Ibidem, p. 61.
12
Ibidem, p. 63.
13
Ibidem, pp. 65-66.
14
Ibidem, p. 68. Reţin, cu titlu anecdotic, printre acuzaţiile aduse lui Kalpaşnikov, pe aceea de a fi
prietenul „intim” al reginei României. Sub influenţa lui, regina l-ar fi determinat pe Ferdinand să intre în
conflict cu bolşevicii (ibidem, p. 68).
15
De exemplu, relatarea lui Ludovic Naudeau, „Five months in Moscow prisons”, în Current History
Magazine of the New York Times, 1919, octombrie, pp. 127-136 şi noiembrie, p. 318-321. L. Naudeau, jurnalist
francez în Moscova, este arestat pentru „activitate contrarevoluţionară” în iulie 1918. O versiune amplificată a
experienţelor sale va fi publicată în volumul En prison sous la terreur rousse, Librairie Hachette, Paris, 1920.
16
Andrew Kalpashnikoff, op. cit., p. XVI.
17
Ibidem, p. XVII.
18
Cartea lui Kalpaşnikov e scrisă la sfârşitul anului 1919.
19
Ibidem, p. XVIII.
20
Despre comunismul de război, vezi Nicolas Werth, Histoire de l’Union soviétique de Lénine à
Staline: 1917-1953, PUF, Paris, 1995.
64 DUMITRU TUCAN
adevărată obsesie a luptei de clasă: eficientă nu numai în câştigarea războiului civil, dar
şi în terorizarea sistematică a populaţiei. „Duşmanul de clasă” (cu varianta lozincardă şi
ambiguă de „duşman al poporului”) devine din primele zile ale Revoluţiei din Octom-
brie o categorie juridică21 atât de vagă încât putea fi aplicată pentru absolut orice nevoie
represivă a noii puteri22; de altfel, braţul ei atotputernic – celebra CEKA – se organiza
oficial încă din decembrie 1917, sub conducerea lui Felix Djerjinski23. Nu e de mirare
aşadar că închisorile existente sau improvizate ad-hoc devin neîncăpătoare, mai ales
atunci când nou înfiinţata poliţie secretă era mandatată să orchestreze politica de
„teroare revoluţionară” (teroare roşie), imediat după tentativa de asasinare a lui Lenin
din 30 august 191824. În acest context al represiunii de masă apar primele lagăre de
concentrare, care au iniţial un statut ambiguu şi improvizat25, dar care vor începe să
„găzduiască” o parte importantă a cetăţenilor distribuiţi în categoria „duşmanilor poporului”:
preoţi, ofiţeri şi oficiali ţarişti, întreprinzători (etichetaţi drept speculanţi), adversari
politici (politicieni de dreapta, intelectuali liberali ori socialişti „eretici” din punctul de
vedere al bolşevicilor) sau chiar persoane bănuite doar că nu aveau motive să simpa-
tizeze cu bolşevicii. Suprapopularea acestora în anii Războiului Civil, lipsa de resurse
necesare administrării, apropierea prea mare de oraşele mari şi nevoia noii puteri de a
înăspri regimul carceral duc la crearea unui sistem al lagărelor cu destinaţie specială, dar
în nordul Rusiei Europene26. Aşa se ajunge, în 1923, la organizarea lagărului din
arhipelagul Solovki, considerat astăzi, dacă nu prima insulă a Arhipelagului Gulag,
atunci măcar prototipul lui generator27 în ceea ce priveşte structura, izolarea, condiţiile
de trai precare, tortura sistematică, epuizarea până la moarte, transformarea prizonierilor
în sclavi.
Din Solovki
Povestind despre drumul său spre Solovki ca deţinut, academicianul Dmitri Lihaciov
îşi amintea, în anii ’80, cum la sosirea în lagărul de tranzit din Kem (februarie 1928)
gardienii i-au întâmpinat pe condamnaţi cu replica: „Aici nu există putere sovietică, ci
21
Stéphane Courtois, Nicolas Werth, Jean Louis Panné, Andrzej Paczkowski, Karel Bartosek, Jean
Louis Margolin, Le livre noir du communisme. Crimes, terreur et répression, Éditions Robert Laffont, 1997,
Paris, p. 66 şi urm.
22
Vezi A. Applebaum, op. cit., p. 42: „Din păcate, nimeni n-a oferit vreodată o descriere clară a felului
în care trebuia să arate de fapt un «duşman de clasă». Prin urmare, arestările de toate felurile s-au înmulţit
spectaculos după lovitura de stat bolşevică. Din noiembrie 1917, tribunalele revoluţionare, alcătuite din
«susţinători» ai revoluţiei aleşi la întâmplare, au început să condamne «duşmani» ai revoluţiei aleşi la
întâmplare. Condamnări la închisoare, la muncă forţată şi chiar sentinţe capitale au fost pronunţate împotriva
bancherilor, a soţiilor de negustori şi a speculanţilor (adică împotriva oricărei persoane care desfăşura o acti-
vitate economică), împotriva gardienilor de închisoare de pe vremea ţarilor şi împotriva oricărei alte persoane
care părea suspectă.”
23
Stéphane Courtois et al., op. cit., p. 67. Vezi şi George Leggett, The Cheka: Lenin’s Political Police,
Oxford University Press, Oxford, 1987. CEKA este un acronim pentru Comisia extraordinară pan-rusă
pentru combaterea contra-revoluţiei speculei şi sabotajului (Всероссийская чрезвычайная комиссия по
борьбе с контрреволюцией и саботажем). Aşa cum observă A. Applebaum (op. cit., pp. 44-45),
„extraordinarul” acestei „organizaţii” este mai mult decât justificat prin plasarea ei în afara „oricărei legalităţi
normale”.
24
Vezi Stéphane Courtois et al., op. cit., p. 70 şi urm., în special capitolul 3, „La terreur rouge”, pp. 83-93, şi
A. Applebaum, op. cit., p. 45 şi urm.
25
Ibidem, p. 45 şi urm.
26
Ibidem, p. 55; A. Soljeniţân, Arhipelagul Gulag, vol. II, ed. cit., p. 25.
27
Vezi A. Applebaum, op. cit., p. 55.
doar puterea din Solovki!”28 Replica este fundamentală pentru înţelegerea a ceea ce
începea să devină, la sfârşitul anilor ’20, sistemul lagărelor de concentrare sovietice al
căror prototip generator fusese Solovki: un univers infernal, rupt total de orice regulă,
chiar şi dacă ne-am raporta la standardele sovietice ale epocii. Nu întâmplător, primele
relatări vin chiar de la Solovki, odată cu evadările din anii ’20.
Poate cel mai important document al epocii, măcar în ordinea apariţiei, este cartea
lui Soserko A. Malsagov, Insula Iadului. O închisoare sovietică în nordul îndepărtat,
apărută la Londra în 192629. Autorul, combatant în Războiul Civil de partea Albilor, se
predă în aprilie 1923 ofiţerilor CEKA în urma unui anunţ care promitea amnistie
generală pentru toţi oponenţii puterii sovietice. Promisiunea este încălcată, iar Malsagov
este închis şi ulterior (30 noiembrie 1923) condamnat la trei ani de deportare la Solovki,
pentru „terorism” şi „spionaj în beneficiul burgheziei internaţionale”30. Acolo ajunge la
începutul lui 1924 şi vreme de peste un an trăieşte laolaltă cu mii de prizonieri ororile
acestui experiment concentraţionar. În februarie 1925, soseşte în lagăr căpitanul Iuri
Bezonov31, fost ofiţer ţarist. Împreună cu acesta, Malsagov concepe un plan de evadare
pe care îl pun în practică în mai 1925 După un marş forţat de sute de kilometri care le
pe care îl pun în practică în mai 1925. După un marş forţat de sute de kilometri, care le
ia mai mult de o lună, la 23 iunie 1925 pătrund în Finlanda, iar de acolo în lumea
„liberă”. Importanţa relatării lui Malsagov stă mai ales în caracterul său direct şi faptic.
Proza autorului se desfăşoară rece şi obiectiv, depăşind simpla descriere a unei expe-
rienţe personale. Cele două părţi strict experienţiale (I şi III, oferind detaliile autobio-
grafice, arestarea, experienţele personale de lagăr şi evadarea) sunt doar elementele care
întăresc şi autentifică descrierea sistematică32 a realităţilor lagărului din insulele
Solovki, în partea a doua, cea mai consistentă a volumului. Geografia lagărului, frigul,
înfometarea, munca epuizantă, brutalitatea gărzilor ori a deţinuţilor de drept comun şi
impresionanta listă a nevinovaţilor încarceraţi sunt cele mai importante repere ale
acestui „raport” asupra ororii. De altminteri, într-o notă introductivă, autorul spune că
mărturia lui contribuie la un „amplu rechizitoriu pe care naţiunea rusă, întreaga
umanitate, istoria şi Dumnezeu îl vor face puterii sovietice”33.
Acest amplu rechizitoriu era însă abia la începuturile sale. Relatarea lui Malsagov
va fi unul dintre elementele de referinţă ale cărţii lui Raymond Duguet, O ocnă în Rusia
roşie: Solovki, insula foametei, a torturii, a morţii, apărută la Paris în 192734. Construită
în jurul relatărilor lăsate de puţinii supravieţuitori, în special de cei evadaţi, cartea este
prima scriere strict documentară asupra gulagului sovietic. R. Duguet analizează admi-
nistraţia lagărului Solovki, structura sa funcţională şi amestecul de reguli absurde şi de
28
În rusă: „Здесь власть не Советская, здесь власть Соловецкая!” Rememorarea este făcută în
documentarul Marinei Goldovskaia, Власть Соловецкая, 1989 (cf. Nick Baron, „Conflict and Complicity:
The expansion of the Karelian Gulag: 1923-1933”, Cahiers du monde russe, 2001/2-3-4, vol. 22, p. 615).
29
S. A. Malsagoff, An Island Hell: A Soviet Prison in the Far North, translated by F. H. Lyon, A. M.
Philpot LTD, London, 1926.
30
Ibidem, p. 33.
31
Iuri Bezonov avea să scrie el însuşi o relatare a experienţelor sale carcerale: Youri Bezsonov, Mes
vingt-six prisons et mon evasion de Solovki, traduit du russe par E. Semenoff, Payot, Paris, 1928 (cf. Leona Toker,
„Les memoires tardifs du Goulag ou l’amendement de contextes historiques”, în Anne-Marie Pailhès (ed.),
Memoires du Goulag, Editions Le Manuscrit, Paris, 2004, p. 98).
32
Cf. Leona Toker, Return from the Archipelago: Narratives of Gulag Survivors, Indiana University
Press, Bloomington, 2000, p. 30.
33
S. A. Malsagoff , op. cit., p. 11.
34
Raymond Duguet, Une bagne en Russie rouge: Solovki, l’île de la faim, des supplices, de la mort,
J. Talla ndier, Paris, 1927 (reeditată de Nicolas Werth în 2004: Un bagne en Russie rouge, Balland, Paris,
2004).
66 DUMITRU TUCAN
improvizaţii care determinau viaţa cotidiană. De asemenea, descrie tipologia deţinuţilor,

viaţa mizeră, inevitabila epuizare cauzată de munca de sclav făcută în condiţii de înfo-
metare, sub ameninţarea pedepselor arbitrare şi a execuţiilor sumare. Una dintre cele
mai interesante observaţii despre sociologia deţinuţilor este aceea că ţăranii şi muncitorii
reprezintă majoritatea populaţiei lagărului. Volumul reuşeşte să pună foarte bine în
evidenţă caracteristicile sistemului concentraţionar sovietic: arestările aleatorii, acuzaţiile
inventate, pseudo-justiţia, brutalitatea şi comportamentul capricios al poliţiei politice, nu
de puţine ori ducând la tortură, la arestarea şi persecutarea membrilor familiei deţinu-
tului sau prelungirea abuzivă a pedepsei.
Autorul, un anticomunist vocal dar necunoscut în epocă, documentează, aşadar,
un dosar consistent şi meticulos35 al realităţilor solovkiene, fără a produce însă vreun
şoc într-o Franţă cu o prezenţă socialistă agresivă, care simpatizează cu noua putere de
la Moscova. De aici şi puţinătatea documentelor publicate în spaţiul francez în epoca
dintre cele două războaie mondiale36. În afara lui R. Duguet şi a lui I. Bezonov37, mai
apar, până după al Doilea Război Mondial, doar două cărţi. Prima este a Iuliei Danzas,
tot despre Solovki, Ocna Roşie: Amintirile unei prizoniere în ţara sovietelor38. Rela-
tarea Iuliei Danzas, de numai 57 de pagini, seamănă ca structură şi tonalitate cu cea a lui
Malsagov: echilibrată şi predominant documentară. Cea de-a doua este cartea antico-
munistă a croatului Ante Ciliga, În ţara marii minciuni39, editată prima oară la Paris în
1938. Volumul, mai degrabă politic decât autobiografic, explică pierderea progresivă a
oricărei speranţe în utopia marxist-leninistă:
Cei care n-au trecut prin închisori, lagăre de concentrare şi exil, acolo unde trăiesc acum
mai mult de cinci milioane de sclavi, cei care nu cunosc cele mai mari lagăre de muncă
forţată care au existat de-a lungul istoriei şi unde oamenii mor ca muştele, sunt bătuţi
precum câinii şi muncesc ca sclavii, aceia nu au nicio idee despre Rusia Sovietică şi
societatea fără clase a lui Stalin40.
În spaţiul anglo-saxon, în schimb, documentele şi mărturiile sunt mai multe şi mai

consistente. Tot 41despre Solovki va relata Boris Cederholm, în volumul În ghearele
CEKA din 1929 . Arestat în 1924 şi condamnat la trei ani de lagăr, Cederholm petrece
doar şase săptămâni la Solovki înainte de a fi eliberat la insistenţele diplomatice ale guver-
nului finlandez. Tiparele suferinţei umane sunt aceleaşi ca în relatarea lui Malsagov, iar
35
Cf. Applebaum, op. cit., p. 92: „o carte surprinzător de exactă despre Soloveţki”; Aşa cum remarcă
şi Nicolas Werth, în prefaţa la ediţia din 2004, valoarea documentară a acestui volum va fi confirmată de
cercetările arhivistice recente.
36
E adevărat că în cercurile emigraţiei ruse circulă un material memorialistic ceva mai bogat, scris în
limba rusă. Amintim aici, de exemplu, scrierile lui I. M. Zaiţev, Solovki: o ocnă comunistă sau un loc al
torturii şi morţii ( Соловки: Коммун истическая каторга, или мес то пыток и смерти) şi Patru ani în ţara
morţii (Четыре года в стране смерти), apărute la Shanghai, prima în 1931, iar cea de-a doua în 1936 (cf.
Leona Toker, „Les memoires tardifs du Goulag ou l’amendement de contextes historiques”, loc. cit., p. 99).
37
Vezi nota 31.
38
Iulia Danzas, Bagne rouge: Souvenirs d’une prisonnière au pays des Soviets, Les Éd. du Cerf
(Centre dominicain d'études russes), Juvizy, 1935.
39
Au pays du grand mensonge, Gallimard, Paris, 1938. O variantă amplificată va fi publicată cu titlul
Dix ans au pays du mensonge déconcertant, la Editura Champ Libre, în 1977. O ediţie englezească va apărea
în 1940: Ante Ciliga, The Russian Enigma, Labour Book Service, London, 1940.
40
Ante Ciliga, The Russian Enigma, 1940, p. 136 (apud Michael Fox, „Ante Ciliga, Trotskii, and State
Capitalism: Theory, Tactics, and Reevaluation during the Purge Era, 1935-1939”, în Slavic Review, vol. 50,
nr. 1, primăvara 1991, p. 136).
41
Boris Cederholm, In the Clutches of the Tcheka, Houghton, New York, 1929.
şocul celor şase săptămâni petrecute acolo face ca naraţiunea să fie extrem de tensionată
şi detaliată. Două dintre cele mai emoţionante relatări sunt cele ale soţilor Cernavin:
Tatiana Cernavin, Evadare din Ţara Sovietelor (1934) şi Vladimir Cernavin, Vorbesc în
numele celor tăcuţi (1936), ambele apărute în Statele Unite42. Tragedia familiei
Cernavin, nu cu mult diferită de aceea a zecilor de mii de alte familii din epocă, începe
în momentul în care tatăl, specialist în ihtiologie, este arestat în 1930 pentru o
halucinantă acuzaţie de sabotaj. Culpabilizarea era atât una dintre metodele noii puteri
de a scăpa de persoanele indezirabile care făceau parte din categoria intelectualilor
educaţi înainte de revoluţie, cât şi o metodă eficace de a procura mână de lucru gratuită,
indispensabilă marilor proiecte ale economiei planificate. Tatiana Cernavin, specialistă

în arta franceză a secolelor XVII şi XVIII şi muzeograf la Ermitaj, este arestată şi ea
curând, iar fiul lor de 12 ani, Andrei, rămâne singur, fiind nevoit să vândă mobila din
casă pentru a supravieţui. Tatiana va fi eliberată în cele din urmă, dar Vladimir este
condamnat la cinci ani de lagăr şi ajunge la Solovki, unde cunoaşte din plin regimul de
exterminare prin muncă. Este transferat ca specialist ihtiolog la Kem, unde câştigă
încrederea oficialilor lagărului şi dreptul de a fi vizitat de familie. Iar în timpul călă-
toriilor de documentare în serviciul lagărului pregăteşte evadarea sa şi a familiei. În
august 1932, după un marş terifiant de-a lungul unui relief ostil reuşesc, aproape de
limita supravieţuirii, să ajungă în Finlanda, iar de acolo, în 1934, în Anglia.
Cărţile soţilor Cernavin sunt complementare la nivelul faptelor relatate, tonalitatea
sumbră apropiindu-le o dată mai mult. Vladimir Cernavin se concentrează, pornind de la
experienţele sale, asupra absurdităţii unui regim total rupt de realitatea practică şi ale
cărui proiecţii utopice se transformă într-o nebunie distrugătoare. Consideraţiile sale
asupra nevinovăţiei arestaţilor şi a mirobolantelor acuzaţii43, asupra arestărilor în
masă44, confesiunilor extrase cu forţa45, a minciunii generalizate46 sau a îndobitocirii
programate a întregii populaţii47 îl duc la concluzia că adevăraţii „sabotori” ai ţării sunt
conducătorii momentului:
Bolşevicii duc o ţară bogată şi prosperă către sărăcie extremă şi foame înfiorătoare.
„Sabotajul” există, într-adevăr, dar este un sabotaj de proporţii incredibile planificat de
organizaţia condusă de Stalin, de Biroul Politic şi de OGPU48, împreună cu miile de ramuri
ale sale numite organizaţii de partid49.
La V. Cernavin nu e vorba de simplă retorică amară. Concluziile sale, diseminate

de-a lungul întregului volum, sunt amplu documentate prin referiri punctuale la
domeniul specializării sale. Naraţiunea evită patetismul şi resentimentul, respirând o
anume detaşare, care face din ea un adevărat document50. De aceea, volumul reuşeşte să
reconstruiască credibil atmosfera anilor ’30, atât în ceea ce priveşte starea de teroare
generalizată în întreaga Uniune Sovietică, cât şi în privinţa universului carceral propriu-zis.
42
Tatiana Tchernavin, Escape from the Soviets, E. P. Dutton & CO, Inc., New York, 1934; Vladimir
V. Tchernavin, I Speak for the Silent (Prisoners of the Soviets), Hale, Cushman & Flint, Boston, New York,
1936.
43
Vl. Cernavin, op. cit., pp. 7-8, 77-78.
44
Ibidem, p. 59.
45
Ibidem, pp. 178-185.
46
Ibidem, p. 67.
47
Ibidem, pp. 141-142.
48
(O)GPU este avatarul din anii ’30 al CEKA.
49
Vl. Cernavin, op. cit., p. 88.
50
Cf. Leona Toker, Return from the Archipelago, ed. cit., p. 30.
68 DUMITRU TUCAN
Închisoarea, oricât de degradantă spiritual şi fizic ar fi fost, nu reprezenta decât

anticamera sclaviei din lagărele de muncă forţată:
Auzisem zvonuri conform cărora OGPU-ul vindea experţi, având în vedere că un mare număr
de ingineri de diferite specializări se afla în mâinile lor, dar cumva nu ne venea să credem.
Comunistul Bagdanov, directorul trustului nostru, a fost rugat să se intereseze. Zvonurile au
fost confirmate şi acesta a plecat spre Kem, centrul administrativ al lagărului Solovki, cu
scopul de a cumpăra o întreagă echipă. În câteva zile s-a întors cu misiunea îndeplinită, dar
impresiile din Kem erau prea puternice chiar şi pentru un comunist, aşa că nu s-a putut
abţine să nu vorbească despre asta cu noi: „Vă puteţi imagina că acolo (la administraţia lagă-
rului Solovki) expresiile următoare sunt folosite cu nonşalanţă: Vindem! Facem reduceri
pentru cantităţi mari! Marfă de prima mână!” „Oraşul Arhanghelsk dă 800 de ruble pe lună
pentru X. şi tu oferi numai 600? Ce marfă! A făcut cursuri la Universitate, e autorul a
numeroase lucrări ştiinţifice, a fost directorul unei mari fabrici, înainte de război era considerat
un inginer de primă clasă; acum are de făcut zece ani de muncă forţată pentru sabotaj; asta
înseamnă va face orice fel de muncă este cerută şi voi vă târguiţi pentru 200 de ruble?”51
Relatarea Tatianei Cernavin completează istorisirea soţului său prin trimiteri la

suferinţa celor rămaşi acasă în urma arestării rudelor: soţii, copii, mame. Ea însăşi este
închisă pentru cinci luni pentru a fi forţată să-şi denunţe soţul, însă este eliberată după
condamnarea lui Vladimir. Puterea mărturiei sale vine din capacitatea de a reda, pornind
de la propria-i traumă, o panoramă a mizeriei şi sărăciei generalizate care afectau
întreaga ţară, transformată într-o mare închisoare:
În U.R.S.S. totul a fost distrus: străzile sunt murdare, casele au nevoie de reparaţii;
camerele sunt umede şi soioase; bărbaţii sunt storşi de puteri, câinii jigăriţi, pisicile
jegoase, porumbeii care n-au fost deja mâncaţi au aripile şi picioarele rupte. Murdăria,
foamea şi mizeria sunt peste tot52.
Poate cea mai şocantă şi sugestivă imagine a cărţii este uimirea fiului lor, Andrei
(născut în 1918 şi având aşadar o experienţă de viaţă completamente comunistă), care
ajuns în Finlanda e uimit de prosperitatea care nu părea nimănui extraordinară53. Anii de
îndoctrinare din şcolile „paradisului muncitorilor şi ţăranilor” se „topesc” împreună cu
untul pus în macaroanele „albe” pregătite pentru cină:
Stăteam la masă şi sorbeam din cafeaua adevărată şi frumos mirositoare în timp ce bucă-
tăreasa amesteca ceva într-o cratiţă mare şi vorbea veselă cu noi într-o limbă pe care n-o
înţelegeam. „Ce e asta, mamă?” „Macaroane.” „Dar sunt albe?” Macaroanele sovietice sunt
gri pentru că sunt făcute din făină necernută, aşa că era uimit. […]
„Ştii ce-au făcut cu untul? N-o să-ţi vină să crezi: l-au pus în macaroane! Ei bine, nu cred
că mor de foame oamenii în Finlanda! Ştii, au scris în Scânteia lui Lenin că ţăranii de aici
n-au pâine şi fug în U.R.S.S. Nu prea cred!”54
Cele două volume ale soţilor Cernavin documentează şi o amplă odisee a intelec-
tualităţii ruse într-o lume care-i este ostilă ideologic. Pe de-o parte degradarea fizică, pe
de alta umilinţa indusă de autorităţi castrează conştiinţa, răpindu-i latura ei morală şi
aruncând destinele într-un cerc vicios al crimelor şi delaţiunilor pe care se bazează
51
Vl. Cernavin, op. cit., pp. 38-39.
52
T. Cernavin, op. cit., p. 275.
53
Ibidem, p. 313 şi urm.
54
Ibidem, p. 314.
„noua societate”. Viitorul oricărui intelectual, notează Tatiana Cernavin, este închi-
soarea (p. 278). Iar singura speranţă este fuga. Poate acesta este motivul pentru care
„evadarea” părea singura soluţie în viziunea celor doi. Şi prin acest amănunt ambele
volume fac apel la o morală a acţiunii. Vorbind în „numele celor tăcuţi”, cei doi soţi
Cernavin iau cuvântul în numele umanităţii; şi, chiar dacă adresarea nu este directă,
naraţiunea lor încearcă, prin atâtea detalii ale suferinţei celor mulţi, să mobilizeze opinia
publică occidentală împotriva regimului sovietic55.
*
Acestui exigent „dosar” al sistemului concentraţionar sovietic, din anii premer-
gători celui de-al Doilea Război Mondial, i se mai pot adăuga alte câteva „piese”,
fiecare dintre ele reprezentând un document de epocă important. Astfel, în 1935, apare
relatarea lui George Kitchin, Prizonierul OGPU56. Kitchin, englez cu cetăţenie
finlandeză şi om de afaceri atras de oportunităţile Noii Politici Economice, este arestat
în 1928 şi, după un an şi jumătate de închisoare, va petrece doi ani şi jumătate într-unul
din lagărele din apropierea oraşului Kotlas, construite după modelul Solovki. Naraţiunea
lui Kitchin – care moare din cauza sănătăţii ruinate în lagăr chiar în momentul în care
cartea lui se afla sub tipar (1935) – se concentrează mai ales pe suferinţele din lagăr în
perioada extinderii acestui sistem. Marşuri forţate la temperaturi arctice, adăposturi
improvizate, munci extenuante şi inutile ori improvizaţiile administrative sunt numai
câteva dintre noile trăsăturile ale gulagului, puse în evidenţă de povestea lui Kitchin.
Cartea lui Ivan Solonevici din 1936, Rusia în lagărul de concentrare57, este cea
mai „literaturizată” istorisire despre gulag din anii de dinaintea celui de-al Doilea
Război Mondial. Flamboaiantă ca stil, radicală ca atitudine şi hollywoodiană în ceea ce
priveşte aranjamentul episodic al naraţiunii58, proza lui Solonevici este adresată în
primul rând emigraţiei ruse, ca un avertisment pentru cei care se puteau lăsa seduşi de
dorul de casă. Dincolo de aventurile relatate (încercarea de a fugi peste graniţă, arestarea,
lunile de muncă la Canalul Belomor, evadarea), cartea lui Solonevici surprinde
expansiunea lagărelor de concentrare sovietice de la începutul anilor ’30 şi implicarea lor
în proiectele de industrializare ale Moscovei. O justiţie sumară care expedia un număr
imens de braţe de muncă într-un sistem concentraţionar creat pentru a sprijini acel
voluntarismul economic autoimpus pe cale ideologică reprezintă deja triada domi-
natoare a întregii societăţi sovietice. După o astfel de prezentare a deceniului la patrulea,
concluzia şi miza cărţii e logică: Rusia sovietică luase în prizonierat proprii săi cetăţeni.
Credibilitatea lui Ivan Solonevici este problematică. Istoriografia îi dă dreptate,
post factum, cel puţin în ceea ce priveşte viziunea de ansamblu şi concluzia finală.
Întrezăresc în naraţiune o figură autobiografică histrionică, la limita oportunismului şi
colaboraţionismului, ce lasă loc întrebărilor referitoare la detaliile cazului şi la
motivaţiile autorului. Credibilitatea va fi subminată ulterior şi de alegerile politice ale
l i bili î G i l i Hi l d i d l i l i
autorului care, stabilit în Germania lui Hitler, va deveni un adept al nazismului,
antisemitismului şi naţionalismului extrem59. În 1938 mai putem înregistra un element
55
Ibidem, p. 31.
56
G. Kitchin, Prisoner of the OGPU, Longmans, London, New York, Toronto, 1935.
57
În rusă: Россия в концлагере. Apărută în foileton (1936) în revista emigraţiei ruse din Paris,
Poslednie Novosti (cf. Leona Toker, Return from the Archipelago, ed. cit., p. 31). Versiunea englezească
Russia in Chains: A Record of Unspeakable Suffering va apărea în 1938, în două volume, la Londra, Williams
and Norgate Ltd., în traducerea lui Warren Harrow.
58
Leona Toker, Return from the Archipelago, ed. cit., pp. 30-32.
59
Ibidem, p. 32.
70 DUMITRU TUCAN
al dosarului public al Gulagului: cartea Iuliei de Beausobre, Femeia care n-a putut să
ă60 A t bă it ţi i t lib tă di l ă î 1934 fii d
moară60. Autoarea, membră a aristocraţiei ruse, este eliberată din lagăr în 1934, fiind
răscumpărată de fosta sa guvernantă, cetăţean britanic. Povestea ei este interesantă
datorită perspectivei religioase, credinţa fiind soluţia întâlnită ulterior şi în alte
rememorări ale Gulagului.
Anatomia suferinţei
Fiecare dintre autorii acestor naraţiuni adună elementele particulare ale feno-
menului concentraţionar pornind de la experienţele proprii şi de la spusele colegilor de
detenţie. În oricare dintre ele, dimensiunea autobiografică a relatării, inevitabil emo-
ţională, este pusă în slujba unei încercări de obiectivare a realităţii exterioare eului.
Sarcina este dificilă dacă avem în vedere suferinţa ce domină aproape fiecare episod al
expunerii. Emoţia, oricât ar fi de transparentă, ca de exemplu în cazul Tatianei Cernavin,
lasă loc atât reflecţiei amare, cât şi observaţiilor punctuale care să sprijine valoarea de
adevăr a naraţiunii. Dar acest lucru se întâmplă la toţi, în diverse grade. Chiar atunci
când relatarea se colorează în retorica aforismului (ca la I. Solonevici), în expresia
efuziunii mistice (Iulia de Beausobre) sau în etalarea detaliului economic (V. Cernavin),
apelul recurent la descriere sau la redarea evenimenţială face ca „realitatea” lagărului
sau a închisorii să fie directă şi apăsătoare. Efectul se datorează nu atât talentului scriito-
ricesc, cât mai ales frângerii destinului individual în interiorul unui univers al răului
absolut61. Contactul cu acest perimetru dantesc începe încă înainte de încarcerare, prin
conştientizarea faptului că arbitrarul, coerciţia şi crima deveniseră regulă şi că oricine
poate cădea victimă:
La sfârşitul lui martie am primit o hârtie de la soţul meu, care nu a venit prin poştă: „S. şi K.
sunt arestaţi. Camera mea a fost percheziţionată. Nu ştiu ce caută. Arde totul”. Să ard totul?
De ce, suntem conspiratori sau criminali? Ce înseamnă să ard totul? […] Bine, voi arde
totul, chiar şi cărţile cu dedicaţie de la autorii lor, ca să nu existe şansa oricât de mică să
compromitem pe cineva. Dacă nu ar fi fost băiatul, care-şi iubea casa, cred că aş fi distrus-
o, aşa de plină de ură eram când mă gândeam că agenţii OGPU pot veni oricând să-mi
scotocească printre lucruri şi să caute prin ceea ce e personal şi intim62.
Iminenţa arestării nu diminuează însă şocul resimţit în momentul în care se

produce. Arestările în masă îl pregătesc moral pe V. Cernavin pentru propria sa
arestare63, dar respectivul moment este trăit deja ca o confruntare cu moartea:
A sunat cineva. Am deschis uşa şi l-am văzut pe administrator însoţit de un necunoscut în
haine civile. Am înţeles imediat. Necunoscutul mi-a întins ordinul de percheziţie şi
arestare. L-am lăsat să intre. […] M-am pregătit de „călătorie”: două schimburi de lenjerie,
o pernă, o pătură, câteva bucăţele de zahăr şi câteva mere. Altă mâncare nu era în casă. Mi-am
schimbat hainele.64 „Sunt gata”, i-am spus agentului GPU, iar în sinea mea mi-am spus,
„gata de moarte” .
60
Iulia de Beausobre, The Woman Who Could Not Die, Chatto and Windus, London, 1938 (cf. Leona Toker,
Return from the Archipelago, ed. cit., p. 30).
61
De altfel, aşa cum spune Tzvetan Todorov, principalul personaj al literaturii de lagăr este „răul”, a cărui
invazie se petrece cu o forţă nemaiîntâlnită (Confruntarea cu extrema. Victime şi torţionari în secolul XX,
traducere de Traian Nica, Humanitas, Bucureşti, 1996, p. 117).
62
T. Cernavin, op. cit., pp. 92-93.
63
Vl. Cernavin, op. cit., pp. 59-60.
64
Ibidem, pp. 92-93.
Din momentul arestării, deţinutul intra într-un itinerariu al dezumanizării, în

interiorul unei adevărate „mori” care măcina trupul şi sufletul în aceeaşi măsură.
Deveniţi nişte simple obiecte, aflate la discreţia unor stăpâni discreţionari, fiecare dintre
ei trece prin experimente sadice, menite parcă să reformuleze legile rezistenţei umane la
mizerie, foame, tortură fizică şi psihică. Prima etapă este închisoarea. Amintindu-şi
prima noapte de recluziune, acelaşi V. Cernavin redă şocul intrării în acest univers al
mizeriei şi dezumanizării:
Un miros greu şi dezgustător se răspândea de-a lungul podelei de la vasul toaletei care era
la mai puţin de un metru de capul meu; o grămadă de rumeguş care puţea aproape că-mi
atingea perna. Mai mulţi oameni îşi aşteptau rândul la toaletă. Mă simţeam îngrozitor, o
lipsă de ajutorare degradantă mă copleşise. Mi-era imposibil să dorm, imposibil să mă ridic
sau să mă aşez şi n-aveam unde să mă duc pentru că podeaua era înţesată de trupurile celor
care dormeau. Ca să nu-mi pierd perna, mi-am pus-o pe genunchi, mi-am înţepenit capul
între paturi şi mi-am sprijinit umerii de zid. Puncte întunecate se mişcau pe pernă în toate
direcţiile. Aşa a început educaţia mea în închisoare. Pentru un novice era destul65.
Totuşi, S. A. Malsagov nu îşi aminteşte atât mizeria închisorii din Tbilisi, unde-şi
petrece primele săptămâni de încarcerare, cât execuţiile sumare şi tensiunea acelor
momente petrecute în preajma morţii:
În fiecare săptămână, marţi noaptea, de la 60 la 300 de persoane erau împuşcate în
închisoarea Meteh. Noaptea aceea era un adevărat iad pentru întreaga populaţie a
închisorii. Nu ştiam cine era desemnat pentru execuţie, aşa că fiecare dintre noi aştepta să
fie împuşcat. Nimeni nu putea să închidă un ochi până dimineaţa66.
Atrocităţile pe care le vom recunoaşte ulterior, după anii ’50, şi în relatările lui
A. Soljeniţân, A. Dolgun, E. Ginzburg, V. Şalamov şi mulţi alţii, se întrevăd încă din
această perioadă, în reperele lor esenţiale, amplificate uneori de starea de improvizaţie a
sistemului. Dacă închisoarea este un „iad”, pare totuşi un „iad” organizat. Lagărul în
schimb, mai ales în această perioadă de expansiune, întemeiază un regat al aleatoriului
terorizant şi al absurdităţii ucigătoare. Ordinele ambiţioase ale puterii sovietice împin-
geau mii de oameni departe de lumea civilizată, în extra-spaţii provizorii, unde lipsa
proviziilor, brutalitatea gardienilor şi normele de muncă nerealiste exterminau mii de
oameni. G. Kitchin înregistrează foarte bine în relatarea sa amplitudinea acestei situaţii
prin scene demne de o antologie a ororii. Iată doar un exemplu:
Cizmele şi hainele fură smulse de pe trupul lui Serioja care era încă leşinat. Era întins în
zăpadă doar în lenjeria de corp şi gemea în timp ce încetişor îşi recăpăta cunoştinţa.
Doi gardieni se apropiară având în mână găleţi cu apă. Ce coşmar? E oare posibil?
Preotul se tânguia: Serioja, Serioja.
Vărsară apa peste Serioja şi-l obligară să stea în picioarele goale în zăpadă. În jur, gardienii
ţinteau cu puştile. Eram îngroziţi. Vântul muşcător era din ce în ce mai puternic şi ningea.
Un stol de ciori se învârtea deasupra noastră, luptându-se cu vântul. De ce-or fi venit
tocmai acum67?
Există o mulţime de asemenea scene în amintirile supravieţuitorilor gulagului. De

fapt, atitudinea brutală a gardienilor şi comandanţilor de lagăr este menită să frângă
65
Ibidem, p. 98.
66
S. A. Malsagov, op. cit., pp. 30-31.
67
G. Kitchin, op. cit., p. 54.
72 DUMITRU TUCAN
orice urmă de demnitate a deţinuţilor. Atunci când la acest deziderat se adaugă sadismul
gratuit, oroarea se amplifică şi ea. Iar soarta acestor sclavi interesează prea puţin pe
stăpâni, atâta timp cât maşina represivă produce fără încetare alţii. Interesant este că
fiecare dintre autorii rememorărilor carcerale timpurii are conştiinţa acestui statut de
„sclav”. Puse sub semnul întrebării încă din aparenta „libertate”, personalitatea şi
individualitatea sunt negate cu brutalitate printr-o succesiune de acte simbolice ale
„stăpânilor”, care beneficiază de o putere discreţionară asupra omului-obiect:
Aţi ajuns în Lagărul de Pedeapsă al OGPU din Regiunea de Nord. Aici nu există
judecători, avocaţi sau procurori. Aşa că nu vă puteţi plânge nimănui. Vă sfătuiesc să
munciţi conştiincios şi să nu faceţi nici un fel de comentarii sau zarvă. Aici n-o să mai
faceţi contra-revoluţie. Pe cei cu atitudine contra-revoluţionară îi punem la zid şi îi
împuşcăm. Pe cei care se plâng, care fură sau care se fac vinovaţi de insubordonare – la
id Vă făt i ă ti ti ţi t i ă i tiţi Ai i t ţi î i ită l
zid. Vă sfătuiesc să conştientizaţi asta şi să v-o amintiţi mereu. Aici nu sunteţi în vizită la
mătuşica, ci într-un lagăr de pedeapsă. Uitaţi de nemulţumirile voastre de intelectuali şi alte
şmecherii, altfel vă terminăm, intelectualilor. Mai mulţi dintre ai voştri sunt deja într-o
lume mai bună. Pentru refuzul de a munci – carcera, dacă vă încăpăţânaţi – glonţul. Aţi
înţeles68?
S-au discutat mult în istoriografia recentă aspectele economice ale Gulagului şi

motivaţiile politice care motivau crearea acestei maşinării a terorii69. Astfel, represiunea
politică a anilor de început ai Uniunii Sovietice, lupta pentru putere din sânul Partidului şi
ingineria socială specifică leninismului au dus, ca o consecinţă logică, la transformarea
lagărelor în imense „uzine”, în sensul cel mai direct şi crud al cuvântului. Dacă lăsăm
deoparte excesele paranoice ale momentelor de teroare extremă – cum au fost cele
dintre 1936 şi 1938, care au dus la un număr de execuţii sumare nemaiîntâlnit din
timpul Războiului Civil –, scopul ultim al sistemului concentraţionar sovietic era creş-
terea numărului de sclavi şi, prin teroarea autogenerată, de a pregăti o întreagă populaţie
pentru o soartă asemănătoare. Supravieţuitorii Gulagului din anii de dinaintea celui de-al
Doilea Război Mondial textualizează propriile cazuri şi traume, lipsindu-le însă
perspectiva istoricizantă asupra „economiei de lagăr”; încarcerarea şi apoi salvarea lor
(prin evadare, răscumpărare sau ispăşire a pedepsei) îi rupea de această lume, despre a
cărei dezvoltare vom afla amănunte mai târziu, după Congresul XX al P.C.U.S. din 1956.
Spun acest lucru pentru că toate mărturisirile timpurii despre gulag reuşesc să
reconstruiască doar o frântură din îndelungata existenţă a industriei concentraţionare
sovietice. Căci la realitatea infernală a lagărelor de muncă forţată se adaugă o la fel de
infernală realitate a deportărilor în masă sau a exilurilor forţate. Pe lângă arestarea în
masă a „specialiştilor” acuzaţi de sabotaj (ca Vl. Cernavin) sau a micilor întreprinzători
atraşi de Noua Politică Economică a anilor ’20 (ca G. Kitchin sau B. Cederholm), din
1928 încolo valurile de deportări sunt deci la fel de nimicitoare ca şi arestările in
corpore. Deportarea „kulacilor” (o subcategorie a „duşmanilor de clasă”, la fel de vagă
ca aceasta din urmă) şi a „elementelor indezirabile” va duce, la începutul anilor ’30, la
episoade poate mai crude decât cele din interiorul închisorilor şi lagărelor de muncă
forţată. Cei integraţi acestei categorii din cauza unei brume de prosperitate sunt aruncaţi
în zonele cu climă ostilă ale Siberiei sau în sudul deşertic al Kazahstanului, fiind
68
69
Ibidem, p. 46.
Vezi, de exemplu, Paul R. Gregory, Valery Lazarev (eds.), The Economics of Forced Labor: The Soviet
Gulag, Hoover Institution Press – Stanford University, Stanford, 2003 sau Jean-Jacques Marie, Le Goulag,
PUF, Paris, 1989.
transformaţi, la fel ca în cazul deţinuţilor din lagărele de concentrare, în sclavi70.

Tragedia a peste două milioane de ţărani, soldată cu sute de mii de morţi, familii
despărţite şi copii orfani sau traumatizaţi pe viaţă, rămâne aproape necunoscută în
epocă. Este adevărat, în 1933 apare la Londra un volum de aproximativ o sută de pagini
în care sunt adunate câteva zeci de scrisori trimise din aceste tărâmuri ale foamei,
frigului şi disperării71, acolo unde deportaţii, de la copiii de 12 ani la bătrânii de peste 70,
muncesc zi şi noapte în condiţii extreme şi pentru o hrană precară. Dar e doar o frântură
din acest ocean de suferinţă nespusă, ce putea fi cunoscută în întregime peste mulţi ani,
când însăşi puterea sovietică intra în istorie. Tragediile deportărilor din anii ’30 se
consumă în anonimat, datorită faptului că cei pedepsiţi sunt aproape toţi oameni simpli.
Povestea lor va fi spusă peste ani de copiii lor şi de îngrozitoarea cavalcadă a cifrelor
din arhive. Dar cum deportările din deceniul al patrulea reprezintă doar un preambul al
marilor mutaţii demografice şi etnice din timpul războiului (germanii de pe Volga,
polonezii din regiunile estice, românii din Basarabia, tătarii din Crimeea, cecenii din
Caucaz etc.), calvarul va continua, iar corpusul relatărilor se va amplifica după război.
Oricum, în anii ’30, sistemul lagărelor de concentrare se dilata şi se „îmbogăţea” cu noi
teritorii, Arhipelagul Gulag deplasându-se implacabil spre nord-est. Peciora, Vorkuta,
Norilsk, Kolâma, nume necunoscute în anii ’30, deveneau după război mari simboluri
ale represiunii, consacrate în această postură de amintirile celor care supravieţuiseră
doar pentru a depune mărturie.
Memoria, textul, adevărul

Privind în ansamblu relatările despre universul concentraţionar sovietic de până la
cel de-al Doilea Război Mondial, putem spune că avem de-a face cu un fenomen
documentar important, dar fără un impact major asupra opiniei publice europene
democrate. E adevărat că relatările lui Malsagov şi cartea lui Raymond Duguet au

provocat anumite ecouri, mai ales în cercurile de stânga americane şi britanice, îngri-
jorate de soarta socialiştilor şi social-democraţilor ruşi, încarceraţi ca „eretici” de către
bolşevici. Au fost chiar timide încercări de investigare a acuzaţiilor72. Dar abia după
organizarea sistemului de lagăre ca „forţă de producţie”, în jurul lui 1930, se iscau
îngrijorări de natură economică. Mărturisitorii de mai sus, de exemplu Vl. Cernavin73,
descriu detaliat „beneficiile” pe care statul sovietic le avea de pe urma exploatării
muncii deţinuţilor-sclavi. Companiile occidentale, ameninţate de concurenţa produselor
sovietice ieftine, au încercat impunerea unui boicot economic asupra bunurilor bănuite
că ar fi fost obţinute prin muncă forţată (în special din industria lemnului). S-au făcut
chiar investigaţii la faţa locului, însă acestea vor eşua în faţa abilităţii autorităţilor de a
70
Vezi Stéphane Courtois et. al., op. cit., pp. 164-177; O extrem de interesantă analiză a acestei
perioade şi a impactului asupra oamenilor obişnuiţi este documentată în Orlando Figes, The Whisperers.
Private Life in Stalin’s Russia, Penguin, London, 2007, în special capitolul 2, „The Great Break (1928-1932)”,
pp. 76-147.
71
Out of the deep; letters from soviet timber camps, G. Bles, London, 1933 (fragmente din acest
volum pot fi găsite în Julien Steinberg, Verdict of Three Decades: from the Literature of Individual Revolt
against Soviet Communism: 1917-1950, Ayer Publishing, Manchester, 1971, pp. 281-287).
72
Anne Applebaum, op. cit., pp. 93-96. Pornind de la relatări ale marinarilor norvegieni şi englezi şi
de la scrisori ale deţinuţilor, senatorul francez Frédéric Eccard documentează în 1931, pentru opinia publică
franceză, un mic dosar al muncii forţate din Uniunea Sovietică în „Le travail forcé en Russie Soviétique”, în
La revue hebdomadaire, aprilie 1931, pp. 457-472 (cf. Willemina Kloosterboer, Involuntary labour since the
abolition of slavery, E.J. Brill, Leiden, 1960, p. 176).
73
Vl. Cernavin, op. cit., p. 280 şi urm.
74 DUMITRU TUCAN
disimula folosirea muncii deţinuţilor în industriile vizate de inspecţiile internaţionale.

G. Kitchin arată, de exemplu, cum înaintea unei inspecţii din străinătate, lagărul său este
lichidat, gardurile de sârmă ghimpată şi turnurile de pază demolate, iar deţinuţii evacuaţi
în grabă în pădure, la adăpost de orice privire74. Îngrijorarea faţă de imaginea externă
făcea ca autorităţile sovietice să reia aşadar tradiţia potemkinadelor75, moştenită încă din
timpul Ecaterinei a II-a.
Dar aceste informaţii despre Gulag au o audienţă redusă şi pentru că autorii (mai
ales cei din cercurile emigraţiei sau din rândurile opozanţilor socialişti) se aflau pe
poziţii diametral opuse bolşevicilor. „Situarea” lor ideologică a făcut deci mai uşoară
acţiunea propagandei sovietice, care contracara eficace dezvăluirile despre represiune.
La această acţiune colabora şi intelectualitatea europeană de stânga, motivată de utopii
sociale sau de simple oportunisme, graţie cărora puneau între paranteze mizeria şi chiar
crimele din Uniunea Sovietică76. Să nu uităm că, în anii când soţii Cernavin şi sute de
mii de alţi nevinovaţi intrau în închisori şi lagăre, Louis Aragon, de exemplu, închina
ode directe călăilor din GPU77. De altfel, problemele politice ale Europei sunt altele în
anii de dinainte de cel de-al Doilea Război Mondial: sistemul fragil de alianţe europene,
erodat de tensiuni din ce în ce mai mari, lăsa prea puţin loc în spaţiul public occidental
pentru o discuţie asupra evenimentelor din Răsărit. Campania de epurări politice78
orchestrată de Stalin în anii 1936 şi 1938 reţine atenţia opiniei publice occidentale doar
prin spectaculozitatea învinuirilor şi celebritatea acuzaţilor, membri de prim rang ai noii
clase conducătoare a Uniunii Sovietice. Între timp, milioane de anonimi sunt executaţi
sumar sau deportaţi în lagărele de muncă forţată, care se extind acum la scara întregului
teritoriu sovietic, de la Murmansk la Magadan, din Vorkuta în Kazahstan.
A doua jumătate a anilor ’30 este momentul când îşi încep experienţa carcerală o
j p p
parte dintre cei care, prin rememorările scrise după cel de-al Doilea Război Mondial,
devin numele cele mai importante ale literaturii gulagului. Varlam Şalamov, autorul
Povestirilor din Kolâma79, a fost arestat în ianuarie 1937 şi a petrecut peste un deceniu
în lagărele din regiunea Kolâma (eliberat în 1951). Evghenia Ginzburg, autoarea a două
volume memorialistice ample80, fusese arestată în februarie 1937 şi petrecea aproape
două decenii în aceeaşi regiune aspră, a nord-estului arctic siberian; era eliberată abia în
1955. Volumele scrise după eliberare vor circula, alături de scrierile memorialistice ale
74
G. Kitchin, op. cit., pp. 267-270.
75
Vezi, de exemplu, cazul vizitei din 1932, când radicalul francez Édouard Herriot mergea în Ucraina
Sovietică cuprinsă de foamete (cf. François Furet, op. cit., pp. 160-162). O interesantă imagine literară a
acestei vizite, dublată de o foarte vie exemplificare imaginară a potemkinadei se poate observa în Danilo Kiš,
Criptă pentru Boris Davidovici, traducere de Simeon Lăzăreanu, Editura de Vest, Timişoara, 1992, povestirea
„Leii mecanici” (pp. 29-49).
76
Pentru complicatele relaţii dintre intelectualitatea occidentală şi propaganda stalinistă, vezi cartea lui
Stephen Koch, Sfârşitul inocenţei: Intelectualii din occident şi tentaţia stalinistă: 30 de ani de război secret,
traducere de Luana Stoica, Editura Albatros şi Universal Dalsi, Bucureşti, 1997.
77
E vorba de „poemul” „Prélude au temps des cerises” din volumul Persécuté-Persécuteur, 1931. În
1935, acelaşi Aragon vorbea de „ştiinţa prodigioasă a reeducării omului” consolidată de „extraordinara
experienţă a canalului Belomor” cu ajutorul „cekiştilor” (Pour un réalisme socialiste, Denoël et Steele, Paris,
1935).
78
Despre „marea epurare” (sau „marea teroare”) dintre anii 1936-1938, vezi Robert Conquest, Marea
teroare, traducere de Marilena Dumitrescu, Humanitas, Bucureşti, 1998.
79
Varlam Şalamov, Povestiri din Kolâma, traducere de Iordache Olteanu, Minerva, Bucureşti, 1993.
80
Evguénia S. Guinzbourg, Le vertige, traduit du russe par Bernard Abbots, Seuil, Paris, 1997; idem,
Le Ciel de la Kolyma, traduit du russe par Geneviève Johannet, Seuil, Paris, 1997. Cele două volume citate
aici reprezintă traducerea franceză a originalului rusesc cu titlul Крутой маршрут (I, II), care circulă în
samizdat începând cu anul 1967 şi care apar pentru prima dată în 1979 în Italia, la Editura Mondadori.
atâtor altor tovarăşi de suferinţă închişi în aceiaşi ani81, abia la sfârşitul anilor ’60. În
aceşti întunecaţi ani ’30 vor ieşi la iveală foarte puţine mărturii despre gulag, datorită
funcţionării aproape perfecte a maşinăriei represive sovietice şi închiderii ermetice a
graniţelor. Puţinele ştiri erau puse în umbră şi de tensiunile celui de-al Doilea Război
Mondial, care din 1941 aducea Uniunea Sovietică în tabăra aliaţilor occidentali.
Totuşi, spre sfârşitul anilor ’30, începe să se manifeste în Occident ceea ce
filosoful şi politologul american Sidney Hook denumea, încă din 1949, „literatura
deziluziei”82: un corpus de texte de diferite facturi în care imaginea-cheie este cea a
dezamăgirii faţă de experimentul utopic sovietic. Autorii provin din diverse culturi şi
dezamăgirea lor derivă din experienţe intelectuale şi politice variate. Printre cei mai
importanţi: Bertrand Russell, Stephen Spender sau George Orwell în Marea Britanie,
André Gide şi Boris Souvarine în Franţa, John Dos Passos în Statele Unite, Panait
Istrati, Arthur Koestler, Ante Ciliga, în Europa centrală şi de sud-est. Este vorba de
figurile entuziaste ale unor spirite visătoare, seduse de idealul dreptăţii sociale şi de
revolta împotriva tradiţiei. Sunt cei care, iniţial, salutaseră cu optimism, în numele
viitorului, noul eşafodaj politic, voinţa suverană a elitei revoluţionare şi supunerea
„realităţii” de către limbajul teoretic al unei filosofii a acţiunii. De altfel, ei înşişi sunt
„revoluţionari” în artă sau gândire. Unii dintre ei s-au implicat direct în noul mod de a
face politică, iar alţii militau prin scrisul lor în favoarea Uniunii Sovietice. Însă
deziluzia nu se lăsa mult timp aşteptată, zvonurile despre ororile petrecute în ţara
„visului de aur al omenirii” confirmându-se foarte curând. O parte dintre ei sunt
dezamăgiţi în primul rând de contactele cu „puterea sovietică” pe care le au în timpul
Războiului Civil Spaniol (Spender, Orwell, Dos Passos). Alţii, ca Gide şi Istrati, nu se
lasă seduşi de imaginile de carton ale „bunăstării” şi „libertăţii” din Uniunea Sovietică.
Alţii se confruntă în mod direct cu represiunea (Ciliga). Dar toţi sfârşesc prin a
conştientiza „mizeria utopiei”83 şi dau glas acestei dezamăgiri.
În cadrele acestei disonanţe dintre proiecţia utopică şi realitatea crudă, dintre
retorica idealului şi sărăcia palpabilă, dintre reprezentările abstracte ale fericirii şi
oroarea concretă a fricii care terorizează individul, se nasc primele imagini „literare” ale
universului concentraţionar sovietic; ele vor deveni elementele de impact ale unei
conştiinţe critice în raport cu această realitate istorică. Romane ca Întuneric la amiază
(1940) al lui A. Koestler sau Ferma animalelor (1945) al lui G. Orwell devin, prin
abilitatea de a reconstitui adevărurile şocante ale unui univers al minciunii, vocea unei
conştiinţe critice europene, care ţine trează atenţia lumii asupra acestui fenomen.
Astfel, dacă războiul şi, la sfârşitul acestuia, ororile intens mediatizate ale Holo-
caustului par să elimine de pe agenda publică îngrijorările occidentale legate de gulagul
sovietic, această tăcere nu dura foarte mult. Odată cu primele semne ale „războiului
rece”, noi amănunte despre universul carceral sovietic încep să se adune. Ele apar odată
cu ceea ce am putea numi „valul polonez”. E vorba de polonezii arestaţi sau deportaţi
după invazia sovietică în Polonia (septembrie 1939) şi eliberaţi pentru a se înrola în
armata generalului Władysław Anders, care lupta alături de trupele aliate. Mărturiile lor
81
Vezi Anne Applebaum (ed.), Gulag Voices, Yale University Press, New Haven, 2011 şi Simeon Vilensky,
John Crowfoot, Zayara Vesyolaya (eds.), Till my tale is told: women's memoirs of the Gulag, Indiana
University Press, Bloomington, 1999.
82
Sidney Hook, „The Literature of disillusionment”, în Julien Steinberg (ed.), Verdict of Three Decades:
from the Literature of Individual Revolt against Soviet Communism: 1917-1950, Ayer Publishing, Manchester,
1971, pp. 604-621.
83
Cf. Vladimir Tismăneanu, Mizeria utopiei: criza ideologiei marxiste în Europa Răsăriteană, Polirom,
Iaşi, 1997.
76 DUMITRU TUCAN
vor fi glosate de către Zoe Zajdlerowa în volumul prefaţat de T. S. Eliot din 1946, Faţa
întunecată a lunii84. Relatările foştilor deportaţi către Biroul de documentare al armatei
generalului Anders vor fi integrate, de asemenea, în volumul Justiţia sovietică85, apărut
la Roma în 1945, sau în volumul lui D. J. Dallin şi B. Nicolaevski, Munca forţată în
Rusia sovietică86, apărut în 1947, în Statele Unite. „Valul polonez” va fi încununat de
apariţia, în 1951, a cărţii O lume diferită a lui Gustaw Herling-Grudziński87. Dincolo de
a fi mărturia unui supravieţuitor al universului concentraţionar sovietic, este şi o
pledoarie împotriva oricărei forme de compromis cu un sistem corupt. Volumul este un
adevărat punct de plecare în reluarea unui dosar care păruse uitat în timpul războiului.
Alte rememorări ale experienţelor carcerale vin să întărească mărturiile „valului
polonez” în anii de după război. De exemplu, Julius Margolin, evreu rus emigrat în
Palestina, este prins de izbucnirea războiului în Polonia în timp ce-şi vizitează rudele.
Refugiat în partea „sovietică” a Poloniei, este arestat pentru spionaj şi petrece cinci ani
de detenţie în Uniunea Sovietică: îi va relata, cu gândul la cei rămaşi în urmă, în volumul

Condiţia inumană88, apărut la Paris în 1949. La rândul său, Margarete Buber-Neumann,
soţia unui comunist german refugiat în Uniunea Sovietică în 1933, este arestată în timpul
„marii terori” (1937). Soţul său este împuşcat. Deţinută într-un lagăr din Karaganda, este
predată autorităţilor naziste în 1940, în urma pactului Ribbentrop-Molotov, împreună cu
numeroşi alţi comunişti germani. Finalul războiului o găseşte în lagărul nazist de la
Ravensbrück, experienţele sale în interiorul celor două sisteme concentraţionare fiind
apoi evocate în volumul Sub doi dictatori, apărut în 1948, în Germania89. Alături de alte
câteva voci90, cei mai sus citaţi vor face să renască interesul opiniei publice occidentale
pentru realitatea concentraţionară sovietică, interes dublat şi de o perspectivă critică
asupra ideologiei totalitare care îl genera.
Această perspectivă critică dă naştere unui fenomen relevant, petrecut imediat
după război: inaugurarea unei linii de gândire care analizează fenomenul concentra-
ţionar al secolului XX într-o dimensiune comparativă, apropiind cele două ideologii
extreme, nazismul şi comunismul91. Acuzaţiile explicite care decurgeau din respectiva
84
Volumul din 1946 apărea ca un corpus de relatări anonime, nefiind pomenit nici măcar numele
autoarei. O ediţie recentă a fost publicată în 1990: Zoe Zajdlerowa, The Dark Side of the Moon, Prentice Hall
– Harvester Wheatsheaf, Hemel Hempstead, Hertfordshire, 1990. Sunt documentate în acest volum valurile
deportărilor poloneze şi sunt descrise elementele, tipice deja, ale lumii concentraţionare: calvarul călătoriei,
foamea, frigul, execuţiile, tentativele de îndoctrinare.
85
Kazimierz Zamorski, Pietro Zwierniak, La justice soviétique, Magi-Spinetti, Rome, 1945.
86
David J. Dallin, Boris I. Nikolaevsky, Forced Labour in Soviet Russia, Yale University Press, New
Haven, 1947.
Haven, 1947.
87
Gustaw Herling-Grudziński, A World Apart: Imprisonment in a Soviet Labor Camp During World
War II, Penguin Books, New York, 1996. Volumul din 1951 beneficiază şi de prefaţa lui Bertrand Russel.
88
Cartea e scrisă în 1947, dar este publicată în traducere franceză în 1949: La condition inhumaine.
Cinq ans dans les camps de concentration soviétiques, Calman Levy. O ediţie completă apărea în 2010: Julius
Margolin, Voyage au pays des Ze-Ka, traduit du russe par Nina Berberova, Mina Journot, révisée et complétée
par Luba Jurgenson, Ed. Le bruit du temps, Paris, 2010.
89
Margarete Buber-Neumann, Als gefangene bei Stalin und Hitler. Traducerea englezească (Under
two Dictators) şi cea franceză (Déportée en Sibérie) apar în 1949 (cf. Margarete Buber-Neumann, Under Two
Dictators. Prisoner of Stalin and Hitler, Pimlico, London, 2008).
90
Victor Kravchenko, I Choose Freedom (1946), Jerzy Gliksman, Tell the West: An Account of his Expe-
riences as a Slave Laborer in the Union of Soviet Socialist Republics (1948), El Campesino (Valentín González),
Listen Comrades: Life and Death in the Soviet Union (1952), Vladimir Petrov, Soviet Gold (1949) şi My
Retreat from Russia (1950), Nicholas Prychodko, One of the Fifteen Millions (1952) (cf. Leona Toker, Return
from the Archipelago, ed. cit., pp. 37-45).
91
Vezi, de exemplu, cartea Hannei Arendt, apărută în 1951, Originile totalitarismului (traducere de
Ion Dur şi Mircea Ivănescu, Humanitas, Bucureşti, 1994, în special partea a III-a, „Totalitarismul”, pp. 403-621).

abordare erau amplificate de retorica tranşantă a începuturilor Războiului Rece şi de

valul crescând de mărturii şi analize ale fenomenului concentraţionar sovietic. Prin
urmare, îndeosebi după moartea lui Stalin (martie 1953), oficialii sovietici se simţeau
obligaţi să repare ceva din imaginea lor negativă. Este inaugurat un proces de
destalinizare care duce la un „dezgheţ” în politica internă sovietică, totul culminând cu
celebrul „discurs secret” al lui Hruşciov din februarie 1956. Cea mai importantă
consecinţă a destalinizării va fi, bineînţeles, eliberarea treptată a deţinuţilor din lagăre,
reabilitarea politică a celor mai mulţi dintre ei şi dezmembrarea celei mai mari părţi a
maşinăriei concentraţionare. „Dezgheţul” hruşciovist îngăduia publicarea, în 1962, a
romanului O zi din viaţa lui Ivan Denisovici al lui Alexandr Soljeniţân, care alegoriza
Gulagul vorbind în amănunt de lupta pentru supravieţuire a personajului central, Ivan
Denisovici Şuhov. Publicat imediat în majoritatea limbilor europene, incluzând aici şi o
bună parte din limbile naţiunilor estice92, apariţia romanului lui Soljeniţân devenea un
impuls pentru nevoia multor supravieţuitori de a-şi trata suferinţele în aceeaşi manieră.
Eliberarea celor din Gulag spre finalul anilor ’50 ducea, în perioada de după
apariţia romanului lui Soljeniţân, la o tot mai amplă activitate memorialistică,
neîntreruptă nici de înlăturarea „liberalului” Hruşciov. Dacă oficial Gulagul înceta să
mai existe în Uniunea Sovietică după 1964, publicaţiile clandestine ale „subteranei
intelectuale” (samizdat93) şi reflexele lor în spaţiul public occidental (tamizdat94) făceau
posibilă textualizarea experienţelor individuale şi colective. Arhipelagul Gulag al lui
A. Soljeniţân, prima sinteză bazată pe memoria traumatică a autorului şi a celor 227 tovarăşi
de suferinţă – ale căror mărturii deveneau material documentar – era scrisă între 1958 şi
1968 şi publicată pentru prima dată în 1973, în traducere engleză. Această vastă
rememorare, cu accente experienţiale, emoţionale, documentare şi literare deopotrivă,
va fi un moment de răscruce în conştiinţa publică europeană, determinând o altă
atitudine faţă de realităţile sovietice şi încurajând transformarea relatărilor scrise într-o
formă de autentificare şi reconstituire a trecuturilor incomode.
92
Cu excepţia României şi a Germaniei de Est, romanul este publicat în t

(PDF) _Evadați din paradis. Istoria relatărilor timpurii despre gulagul sovietic (19201950)_, în_ Andi Mihalache, Adrian Cioflâncă (ed.). 2013. Istoria recentă altfel_ perspective culturale. Iaşi_ Editura Universităţii _Alexandru Ioan Cuza_ din Iaşi,

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

(PDF) _Evadați din paradis. Istoria relatărilor timpurii despre gulagul sovietic (19201950)_, în_ Andi Mihalache, Adrian Cioflâncă (ed.). 2013. Istoria recentă altfel_ perspective culturale. Iaşi_ Editura Universităţii _Alexandru Ioan Cuza_ din Iaşi,

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

11/29/2018 (PDF) "Evadați din paradis.

EVADAŢI DIN PARADIS.

În decembrie 1948, tânărul Alexander Dolgun, cetăţean american care lucra

Alexander Dolgun a trebuit să aştepte însă nu mai puţin de 25 de ani pentru a

Cele dintâi simptome

EVADAŢI DIN PARADIS 63

EVADAŢI DIN PARADIS 65

improvizaţii care determinau viaţa cotidiană. De asemenea, descrie tipologia deţinuţilor,

În spaţiul anglo-saxon, în schimb, documentele şi mărturiile sunt mai multe şi mai

EVADAŢI DIN PARADIS 67

indispensabilă marilor proiecte ale economiei planificate. Tatiana Cernavin, specialistă

La V. Cernavin nu e vorba de simplă retorică amară. Concluziile sale, diseminate

Închisoarea, oricât de degradantă spiritual şi fizic ar fi fost, nu reprezenta decât

Relatarea Tatianei Cernavin completează istorisirea soţului său prin trimiteri la

EVADAŢI DIN PARADIS 69

Iminenţa arestării nu diminuează însă şocul resimţit în momentul în care se

EVADAŢI DIN PARADIS 71

Din momentul arestării, deţinutul intra într-un itinerariu al dezumanizării, în

Există o mulţime de asemenea scene în amintirile supravieţuitorilor gulagului. De

S-au discutat mult în istoriografia recentă aspectele economice ale Gulagului şi

EVADAŢI DIN PARADIS 73

transformaţi, la fel ca în cazul deţinuţilor din lagărele de concentrare, în sclavi70.

Memoria, textul, adevărul

democrate. E adevărat că relatările lui Malsagov şi cartea lui Raymond Duguet au

disimula folosirea muncii deţinuţilor în industriile vizate de inspecţiile internaţionale.

EVADAŢI DIN PARADIS 75

de detenţie în Uniunea Sovietică: îi va relata, cu gândul la cei rămaşi în urmă, în volumul

EVADAŢI DIN PARADIS 77

abordare erau amplificate de retorica tranşantă a începuturilor Războiului Rece şi de

S-ar putea să vă placă și