C A P I T O L U L

CARACTERIZAREA
GENERALĂ A REŢELELOR
DE CONDUICTE
14

I. 1. Condiţii privind alegerea reţelelor de conducte

Transportarea produselor prin conducte se poate face cu ajutorul pompelor,

compresoarelor, ventilatoarelor (exhaustoarelor) sau folosind o parte din energia
pe care fluidele respective o posedă.
Ca şi pentru alte instalaţii industriale, şi la conducte trebuie să se asigure o
fiabilitate adecvată, cel puţin egală cu fiabilitatea instalaţiilor în care acestea se
integrează. Această condiţie trebuie pusă cu mai multă acuitate acolo unde
defectarea conductelor poate provoca daune mari industriei în cauză sau chiar
mediului, cum este cazul conductelor petroliere, al conductelor pentru
transportarea diverselor gaze toxice sau explozive, al conductelor care transportă
medii radioactive (în centralele nuclearo-electrice şi în instalaţiile nucleare) etc.
[120, 121, 122, 123, 124, 125].
 15

Fig. I. 1. Tipuri de reţele de conducte [57]

a – liniar; b – radial; c – inelar; d – cu bucle (ochiuri); F – furnizor;
C - consumator

În domeniile în care se folosesc, conductele pot avea o structură simplă, în

care caz transportă fluide între două puncte ale instalaţiei sau pot fi concepute şi
realizate ca reţele (sisteme) de conducte care au ramificaţii multiple şi care sunt
racordate la numeroase puncte ale instalaţiei sau utilajelor deservite (fig. I.1).
Alegerea unui tip de reţea sau altul se face ţinând seama de următoarele
considerente [57]:
- continuitatea alimentării, chiar şi atunci când conducta principală
s-a defectat;
- condiţia este cel mai bine satisfăcută de reţeaua buclată sau de cea
inelară, deoarece prin diagonale cu lungimi reduse poate fi asigurată
alimentarea consumatorilor pe două căi (fapt imposibil de realizat în
cazul tipurilor liniare sau radiale de reţea);
- cea mai mare siguranţă în exploatare o prezintă reţeaua buclată,
alimentată de la doi furnizori; are costul cel mai ridicat, comparativ cu
celelalte tipuri de reţele;
16
- greutatea totală a reţelei de conductă se doreşte a fi minimă;
- uşurinţa deservirii reţelei de distribuire a fluidului de lucru, caz în care
un rol deosebit îl au relieful zonal şi amplasare a consumatorilor.
Atât conductele, cât şi sistemele de conducte trebuie dimensionate pe
baza unor calcule tehnico-economice cu ajutorul cărora să se poată determina
soluţia optimă; această situaţie este cu atât mai necesară în cazurile în care se
folosesc fie materiale foarte scumpe, fie conducte de diametre şi lungimi mari,
care necesită pentru realizare cantităţi considerabile de materiale.
Dimensionarea conductelor (fig. I.2) se face cu ajutorul calculului
hidraulic, mecanic şi termic, acesta din urmă pentru conductele la care elementele
componente şi transportul fluidelor sunt influenţate fie de temperatura acestora, fie
de temperatura mediului în care se instalează. În vederea efectuării acestor calcule,
precum şi pentru a realiza şi a exploata în condiţii corespunzătoare sistemele de
conducte, trebuie să se aibă în vedere [21]:
► alegerea materialului, a tipului conductelor, a îmbinării tronsoanelor
de ţevi etc., corespunzătoare ca siguranţă de funcţionare şi ca
economicitate (fig. I.2) în condiţiile date; materialele trebuie să reziste
la acţiuni corosive, erozive sau abrazive ale mediului de lucru şi la
parametrii de exploatare [54, 58, 84, 85, 135], precum şi la acţiunea
spaţiului ambiental al conductelor; în cazul îmbinărilor prin sudare este
necesar ca acestea să fie compatibile din punctul de vedere al
sudabilităţii;
 17

Fig. I. 2. Schema corelării parametrilor constructivi şi funcţionali pentru

realizarea siguranţei în exploatarea conductelor şi a economiei de
materiale şi energie

► stabilirea traseelor pentru amplasarea conductelor şi a reazemelor [4,

26, 27], cu luarea în considerare a condiţiilor de exploatare, a siguranţei
în funcţionare, a reducerii costurilor de investiţie, a posibilităţilor de
extindere;
► dimensionarea economică a diametrului conductei prin stabilirea
vitezei corespunzătoare de curgere a fluidului (inclusiv valoarea care
favorizează depunerile de parafină, de exemplu [62] sau alte produse pe
suprafaţa interioară a conductei) şi respectiv a grosimii peretelui ţevii
[26, 51, 57] ; la un debit dat, viteza fluidului este o problemă
nedeterminată, deoarece în relaţia de calcul apar două necunoscute:
18
viteza şi diametrul secţiunii libere de curgere; criteriul economic
adoptat este costul total anual raportat la un metru liniar de conductă, a
cărui minimizare se face în funcţie de diametrul conductei [10] ; se
pune în discuţie raţionalizarea măririi diametrului sau a presiunii de
lucru a mediului transportat, astfel încât consumul de material metalic
să fie minim [9]; un rol deosebit de important şi util îl reprezintă în,
sensul celor de mai sus, proiectarea modulară a utilajelor, conductelor
şi instalaţiilor tehnologice cu ajutorul tehnicii de calcul [11, 27, 55],
respectiv o analiză profundă a cheltuielilor de investiţii şi cele de
operare [28, 118]; pe de altă parte trebuie să se ia în consideraţie şi
locul de amplasare a conductelor, în special în zonele cu populaţie
densă; aici grosimea peretelui poate fi dublă comparativ cu alte regiuni
cu densitate slabă de populaţie [47];
► asigurarea compensării deformaţiilor termice ale conductelor şi a
pretensionării acestora pentru reducerea tensiunilor mecanice, atât în
conducte cât şi în utilajele la care sunt racordate [21, 70, 71, 72]; în
lucrarea [76] se prezintă o metodă practică pentru măsurarea
deformaţiilor conductelor îngropate, prin utilizarea unui echipament
mobil de construcţie specială;
► calcule la comportare în regim dinamic (vibraţii) şi evaluarea
acţiunilor reţelei asupra reazemelor şi aparaturii conexe etc. [4, 7, 82];
► alegerea pe baza unor calcule tehnico-economice a grosimii optime a
izolaţiei termice la conductele care transportă fluide calde sau la cele
care nu trebuie să fie influenţate de temperatura mediului în care sunt
instalate [23, 52, 57, 60, 64, 66, 94, 95, 107, 110, 111, 117];
► asigurarea accesului la toate elementele conductelor sau ale sistemelor
de conducte pentru exploatarea şi pentru reparaţii, fără pericol pentru
personalul de deservire şi, pe cât posibil, fără scoaterea din funcţiune a
unei părţi mari a acestora în acest sens este necesar:
- să se asigure încălzirea, aerisirea şi golirea conductelor şi a
spaţiilor unde sunt instalate;
- să se amplaseze corect aparatele şi prizele de impuls pentru
măsurarea parametrilor fluidelor transportate: presiune,
temperatură, debit, compoziţie chimică, pH etc., inclusiv
prezenţa în sistem a calculatorului electronic pentru controlul
funcţionării reţelelor de conducte [55, 68, 119];
 19
- să se realizeze protecţia anticorosivă a conductelor,
corespunzătoare agresivităţii fluidului transportat sau a mediului
exterior conductei [2, 3, 18, 20, 24, 58, 59, 63, 83, 86, 87, 88,
89, 90, 91, 92, 93, 96, 97, 98, 99, 100, 101, 102, 103, 104, 105,
108, 109, 112, 135];
- să se evidenţieze influenţele specifice asupra materialelor
conductelor, datorite unor fenomene deosebite, cum este cel de
iradiere în instalaţiile nucleare;
- existenţa instalaţiilor adecvate pentru curăţarea interiorului
conductelor (cu apă sub presiune – pentru instalaţiile din
rafinării, instalaţii chimice şi centrale electrice – [65]; metoda
cu decapare hidraulică prezintă, în multe cazuri, o serie de
avantaje: timp de pregătire şi de lucru mai redus decât în cazul
curăţării chimice; pericolul de deteriorare a utilajului prin
pierderi de metal datorită coroziunii este redus sau chiar
eliminat; nu se utilizează solvenţi care pun probleme de
depozitare şi îndepărtare; preţ total mai redus; pentru
îndepărtare a parafinei se pot folosi şi dopurile din parafină, cu
diferite dimensiuni, astfel încât să poată trece uşor prin robinete,
fitinguri şi coturi până la rezervorul de acumulare, unde se
dizolvă [67]; curăţarea mecanică se poate realiza, după caz, şi
cu ajutorul dispozitivelor tip “cârtiţă” [106, 120, 136]; controlul
ultrasonic, cu capete ultrasonice vibratoare care permit
măsurarea coroziunii interioare şi exterioare, respectiv grosimea
rămasă a peretelui conductei [118]).
Aceste cerinţe se regăsesc diferenţiat în funcţie de particularităţile
instalaţiilor industriale. Subaprecierea importanţei rezolvării corespunzătoare a
oricăreia din aceste cerinţe poate avea urmări defavorabile asupra întregii instalaţii
din care fac parte aceste conducte.
În spiritul celor de mai sus, unitatea de proiectare răspunde de
conceperea corectă a soluţiilor constructive, de alegerea materialelor, de calculul
de rezistenţă al tuturor elementelor de conductă, potrivit condiţiilor date pentru
funcţionare, precum şi de stabilirea metodelor de control şi al volumului de
verificări pentru fabricare şi montare, în conformitate cu instrucţiunile şi normele
tehnice corespunzătoare, standarde etc. [1].
Fabricarea, montarea şi repararea conductelor pot fi făcute numai de
unităţi industriale sau sectoare de specialitate, care dispun de mijloace tehnice
20
adecvate de realizare şi verificare. Totodată au răspunderea pentru alegerea corectă
a procedeelor tehnologice, de calitatea produselor şi lucrărilor, în conformitate cu
prevederile instrucţiunilor şi ale proiectului de execuţie.

Tabelul I.1
Structura costurilor instalaţiilor chimice [12, 13, 14]

Tipul instalaţiei
Structura instalaţiei
I II III IV V
Clădiri, estacade, drumuri (material şi
13,9 11,5 17,5 9,7 5,9
manoperă), %
Izolaţii, vopsitorie, încălzire, protecţii
împotriva incendiilor (material şi 9,6 7,5 7,8 9,7 8,3
manoperă), %
Utilaje (fără montare), % 21,4 22,1 27,0 38,9 39,5
Conducte (material), % 9,4 13,6 5,9 9,3 14,3
Echipamente electrotehnice, % 4,9 4,4 6,5 3,9 5,5
Aparate pentru măsurare, controlare şi 10,2 13,5 10,5 4,7 5,9
comandă, %
Montare, organizare şantier pentru 30,6 27,4 24,8 23,8 20,6
construcţii şi montare, %
Cost total al instalaţiei, % 100,0 100,0 100,0 100,0 100,0

Beneficiarul instalaţiei răspunde de exploatarea, întreţinerea şi repararea

conductelor, în conformitate cu cerinţele instrucţiunilor şi proiectelor de execuţie.
În cazul unor abateri de la prevederile instrucţiunilor de specialitate [1],
unităţile de proiectare, respectiv întreprinderile de montare sau reparatoare, cu
avizul prealabil al proiectului, vor putea stabili soluţii alternative, motivate
corespunzător din punct de vedere tehnic, care să nu afecteze siguranţa în
funcţionare a conductelor sub presiune. Unităţile care au stabilit aceste soluţii le
vor supune avizării principalilor factori interesaţi (proiectant, constructor,
montator sau reparator, beneficiar).
În cazuri speciale, pentru produse cu grad ridicat de periculozitate, pe
lângă prevederile minimale date de [1] se iau în consideraţie şi prescripţii proprii.
Din enunţarea anterioară reiese importanţa deosebită a analizei care
trebuie făcută pentru realizarea unui sistem de conducte, economic şi sigur în
funcţionare (şi chiar în staţionare, fluidul aflându-se sub presiune). Prin urmare,
pentru constructorul de utilaje este interesant să cunoască ponderea aspectelor
 21
economice, în costul instalaţiilor tehnologice, aşa cum se arată, de exemplu, în
tabelul 1.1, unde costul utilajelor 20...40% din costul total al instalaţiei
considerate, materialul necesar pentru realizarea sistemelor de conducte situându-
se între 9...14% (pondere care creşte dacă se au în vedere şi estacadele, izolarea,
vopsitoria, protecţii împotriva incendiilor, exploziilor, precum şi aparatura de
automatizare specifică [12, 13, 14]. În lucrările [33, 51] se prezintă un interesant
studiu referitor la costurile pentru pierderile de căldură, al izolaţiei termice, al
materialelor de construcţie şi al montării unor sisteme de conducte, în funcţie de
diametrul nominal al ţevilor.)
În tabelul 1.1, tipul instalaţiei (respectiv procesul tehnologic căruia îi
corespunde) este considerat după cum urmează:
I – Proces tehnologic care necesită numeroase aparate de dimensiuni
mici; cea mai mare parte a schimbătoarelor de căldură se află sub 10
m2; volumul mediu al recipientelor este de ordinul 1 m3 ; diametrul
coloanelor se află sub 0,5 m; ca materiale de construcţie s-au utilizat,
cu precădere, sticla, ceramica, aliaje speciale şi aparatură emailată.
II – Situaţie analoagă, însă utilajele de dimensiuni mai mari (recipiente
de 2...4 , schimbătoare de căldură de 20....50 ).
III – Instalaţie chimică mijlocie, aproape tipică, lucrând periodic (pe
şarje).
IV, V – Instalaţii mari, cu utilaje unicate, aşa cum ele se utilizează pentru
produse chimice de bază. Aici costul utilajelor se ridică la
aproximativ 40% din costul instalaţiei.
Tabelul I.2
Raportul manoperă/cost obiect, pentru instalaţiile din tabelul I.1

Tipul instalaţiei
Structură
I II III IV V
Utilaje 0,15 0,10 0,10 0,16 0,10
Conducte 2,00 1,20 2,10 1,50 0,70
Echipamente electrotehnice 0,90 0,70 0,70 0,90 0,70
A. M. C. A 0,40 0,40 0,40 0,50 0,60

Este cunoscut că pe piaţa capitalistă preţurile utilajelor şi instalaţiilor, în

general, sunt corelate cu valoarea lor de întrebuinţare şi nu cu masa lor [15].
Pentru valoarea de întrebuinţare, furnizorul oferă garanţii beneficiarului. În tabelul
1.2, pentru a completa imaginea oferită de datele tabelului I.1, este indicat
22
cuantumul manoperei de montare. Se poate constata ponderea însemnată a costului
sistemelor de conducte care, la instalaţiile mari, de tip IV şi V, atinge 60 % din
costul utilajelor [14, 16].

I. 2. Clasificarea sistemelor de conducte

Există mai multe criterii folosite în acest sens, dintre care se amintesc:
► după natura materialului de construcţie:
- feroase (din oţel - conducte tehnologice şi auxiliare - sau din fontă [46] -
utilizate în instalaţii alimentare cu apă (cu duritate mică, cu conţinut ridicat
de bioxid de carbon, oxigen, hidrogen sulfurat etc. [26]);
- neferoase (plumb, cupru, alamă, aluminiu, titan, tantal etc. [40] - instalaţii
sanitare, schimbătoare de căldură, instalaţii criogenice etc.);
- nemetalice (materiale polimerice, beton, material ceramic, sticlă etc.
[26, 32, 35, 36, 39, 43, 46, 48, 49], materiale plastice armate sau beton
armat [38, 44] - instalaţii sanitare, canalizări ape reziduale etc.);
- combinate (realizate din materiale metalice şi nemetalice);
► după cota de instalare (în raport cu suprafaţa solului):
- conducte îngropate (direct în sol – conducte magistrale; în canale
nevizitabile - platformele instalaţiilor tehnologice; în canale vizitabile -
platformele instalaţiilor tehnologice ; termoficare);
- conducte subacvatice (fluviale; maritime; oceanice);
- conducte la sol (parcuri de rezervoare);
- conducte aeriene ((unde există riscul îngheţului [137] - platformele
instalaţiilor tehnologice, traversarea râpelor, râurilor etc.)
► după lungimea traseului şi locul de instalare:
- conducte aparţinând instalaţiilor industriale (cu ţevi trase);
- conducte magistrale - sudate longitudinal, respectiv elicoidal [37, 41, 42,
45, 81] - transport produse petroliere, gaze, utilităţi;
► după domeniul de utilizare:
- conducte tehnologice (conducte reflux, stripare etc.) ;
- conducte pentru utilităţi (transport apă, abur, aer, fluide tehnologice) ;
► după temperatura de lucru:
- conducte criogenice ( ) - conducte pentru acetilenă, aer uscat,
argon, bioxid de carbon, oxid de carbon, deuteriu, etan, monoclortri-
fluormetan (freon), hidrogen, hidrogen sulfurat etc. [21];
- conducte reci ( ) - conducte pentru distanţe mari;
 23
- conducte calde ( ) - conducte în instalaţii industriale, centrale
termice etc.;

Notă: - temperatura. Aici se înscriu şi conductele care lucrează în

domeniul fluajului.

► după valoarea presiunii de lucru:

- conducte lucrând sub vacuum ( );
- conducte de presiune joasă ( );
- conducte de presiune medie ( );
- conducte de presiune înaltă ( );

Notă: - presiunea;

► după starea de agregare a fluidului:

- conducte pentru gaze;
- conducte pentru lichide;
- conducte pentru fluide în stare granulară;
- conducte pentru produse în stare fluidizată;
► după dimensiunea ţevii:
- conducte foarte mici ( );
- conducte mici ( );
- conducte medii ( );
- conducte mari ( );
- conducte foarte mari ( );

Notă: - diametrul nominal al ţevii;

► după agresivitatea mediului de lucru:

- corosive ( produse neagresive: - conducte pentru apă, aer,
gaze; produse agresive: - conducte pentru
produse petroliere ; produse foarte agresive: - conducte
pentru acizi);
- erozive;
24
Notă: - viteza de corodare;

► după gradul de explozivitate şi toxicitate a mediului de lucru:

- categoria I (caracteristici: inflamabil, exploziv, toxic; utilizare: presiune,
temperatură, coroziune);
- categoria a II – a (caracteristici: indiferent de temperatură ; utilizare:
coroziune, presiune medie,);
- categoria a III – a (caracteristici: temperatură; utilizare: presiune mică,
medii necorosive).

I. 3. Caracterizarea conductelor instalate subteran, pe sol, aerian sau

subacvatic

I. 3. 1. Conducte subterane

I. 3. 1. 1. Conducte subterane fără canale

► Se instalează în soluri uscate, care nu prezintă pericol de tasare;

► Instalarea lor se face, de obicei, la o adâncime de peste 1 m, pe un pat
de nisip sau de pietriş; nisipul are avantajele de a se tasa uniform, o
bună drenare a apei, o rezistenţă electrică ridicată, fapt ce face ca
efectul corodării de către curenţii vagabonzi să fie minim;
► Această metodă instalare se foloseşte, de regulă, în cazul conductelor
care transportă fluide reci: apă potabilă, apă de răcire, gaze, aer
comprimat etc.; se aplică, uneori, şi în cazul conductelor termice
neimportante (debite mici, distanţe scurte, conducte provizorii etc.).
Notă: Conductele pentru fluide reci, cărora li s-a aplicat în prealabil o
izolaţie hidrofugă cu bitum, sunt coborâte în şanţ şi apoi se
acoperă cu pământul rezultat din săpătură. Modern peste ţeava
metalică se află stratul de termoizolaţie, învelit de o protecţie
din material polimeric, rezistentă la acţiunea agresivă chimic a
agenţilor din sol.. Tronsoanele de ţevi sunt prefabricate,
prezentând la capete zone neacoperite, necesare pentru
sudarea ţevilor cap la cap. Anterior sudării, pe unul din capete
se introduce un manşon din material plastic (polimeric) care
se translatează peste capetele tronsoanelor sudate şi peste
protecţiile anticorosive.
 25
► Instalarea direct în sol a conductelor termice neizolate ar conduce la
cheltuieli minime de investiţie; absenţa canalelor protectoare în jurul
conductelor reduce consumul de materiale de construcţie, micşorează
volumul lucrărilor de instalare; neizolarea conduce la pierderi
însemnate de căldură, o creştere importantă a costului de exploatare şi
necesitatea de a reduce mult lungimea reţelelor; termoizolaţia se află
în contact direct cu pământul şi lucrează în condiţii grele; deformarea
conductelor presate de pământ este stingherită, iar lucrările de
reparare sunt complicate şi costisitoare.
► Instalarea cu umplutură de beton constă în aşezarea conductelor
neizolate într-un şanţ dinainte pregătit şi turnarea unui strat de beton
spongios în jurul ţevii înaintea turnării betonului, pereţii şanţului se
protejează contra surpării, cu panouri din lemn, servind în acelaşi
timp şi drept cofrag; capetele tronsoanelor de ţevi se susţin cu
reazeme provizorii din lemn; betonul spongios are o conductivitate
termică redusă şi se umezeşte foarte puţin în pământ.
Notă: Pentru a împiedica aderarea betonului la suprafaţa ţevii,
aceasta se acoperă în prealabil cu un strat de păcură groasă
sau cu ulei ars, ceea ce protejează totodată conducta contra
corodării. În cazul când betonul aderă la suprafaţa ţevii,
deformarea termică a acesteia va conduce la fisurarea
betonului spongios, iar prin aceste crăpături ar pătrunde
umezeala din pământ, reducând proprietăţile izolatoare ale
betonului, favorizându-se, totodată, corodarea electrochimică;
principalul dezavantaj al procedeului menţionat este consumul
mare de ciment şi durata mare a lucrărilor (12 – 15 zile pentru
ca betonul spongios să capete suficientă rezistenţă).
► Soluţia cea mai raţională şi cu răspândire tot mai mare, constă în
folosirea unor piese cilindrice prefabricate de beton spongios,
segmente şi cochilii, ca straturi termoizolante şi de rezistenţă
mecanică.
Notă: Segmentele se fabrică pentru conducte de diametru mare,
folosindu-se de regulă, patru segmente pentru a acoperi
circumferinţa ţevii. După aplicare, se fretează obligatoriu la
exterior cu sârmă sau cu bandaje speciale, după care se
tencuiesc cu mortar. Piesele în formă de semicilindri (cochilii)
se fabrică pentru conducte de orice diametru şi nu necesită să
26
fie fretate exterior. Rosturile dintre cochilii, în lungul ţevii, se
aşează alternant. Înainte de instalarea segmentelor sau a
cochiliilor, suprafaţa ţevii se acoperă obligatoriu cu un strat
anticorosiv (gudron sau lac de bitum). Învelişul cilindric
format din segmente sau din cochilii se acoperă în mod
obligatoriu la exterior cu un strat hidroizolator de bună
calitate. În acest sens se întrebuinţează gudronarea sau
înfăşurarea în pânză de sac, bine îmbibată în bitum cald.
Segmentele şi cochiliile pot fi instalate după aşezarea ţevilor
şi sudarea îmbinărilor sau înainte de efectuarea acestor lucrări.

I. 3. 1. 2. Conducte subterane instalate în canale nevizitabile

► Se recomandă pentru număr mic de conducte, care de obicei au

dimensiuni reduse.
► Accesul la conducte se realizează numai la revizie sau în cazul unei
defecţiuni, prin îndepărtarea pământului şi descoperirea canalului.
Notă: Conductele pentru apă rece, care vin în contact cu canalele
reţelelor termice, pot provoca apariţia condensului în canale.
În asemenea situaţii trebuie îmbunătăţită izolalaţia termică,
soluţie care se impune şi pentru protejarea cablurilor electrice
şi a manşoanelor de cabluri contra încălzirii, dacă nu pot fi
prevăzute distanţele minime prevăzute.
► Capacele gurilor canalelor nevizitabile sunt întotdeauna prefabricate
din beton armat, prevăzute cu ochiuri pentru ridicare în cazul
intervenţiilor pentru revizii sau pentru repararea ţevilor.
► Pereţii canalelor, ca şi fundul acestora, se fac din cărămizi, beton
turnat sau prefabricate din beton. Prefabricarea plăcilor de fund ale
canalelor este rentabilă numai la canale mici, cu sarcini relativ
reduse.
► Montarea conductelor şi izolarea lor pot fi uşurate dacă rosturile
orizontale dintre talpă şi capac sunt situate cât mai jos (fig. I.3b şi
fig. I.3c). Acest fel de realizare, în comparaţie cu cea cu pereţi înalţi
(fig. I.3a), necesită săparea de şanţuri mai late şi capace mai grele.
Lungimea capacelor este limitată, din cauza greutăţii lor, la 0,7 – 1,30
m.

Fig. I. 3. Canale nevizitabile

1 – fundul canalului; 2 – capac; 3 – conductă; 4 – izolaţie termică; 5 – urechi
pentru ridicare; 6 – rosturi
 27

► În ceea ce priveşte forma secţiunii transversale a canalului, aceasta se

alege în funcţie de numărul şi de dimensiunile ţevilor care urmează a
fi instalate. Secţiunea dreptunghiulară este indicată pentru conducte
de apă caldă, având acelaşi diametru la ducere şi la întoarcere
(fig. I.3a), pe când secţiunea semicirculară este indicată pentru
reţelele de abur (fig. I. 3b).
► Dacă în canalele nevizitabile se instalează conducte cu izolaţie
aplicată şi cu îmbinări sudate, distanţa între suprafaţa izolaţiei
aplicate pe conductă şi suprafaţa interioară a canalului va fi de circa
40 – 100 mm, iar între suprafeţele izolaţiilor a două conducte vecine,
de circa 60 – 120 mm; aceste distanţe permit posibilitatea deplasării
transversale a conductelor din cauza dilatărilor: distanţa între izolaţia
conductelor şi fundul canalului trebuie să fie mai mare, având în
vedere necesitatea instalării tălpilor de reazem şi a reazemelor pentru
conducte. Dacă spaţiul din jurul conductelor se umple complet cu
material izolant, distanţa dintre suprafaţa conductei şi peretele
canalului sau dintre suprafeţele conductelor vecine se poate lua de
circa 80 – 150 mm.
► În mod obişnuit, distanţa de la nivelul solului până la partea
superioară a canalului nu depăşeşte 0,5 m, ceea ce asigură un înveliş
suficient de impermeabil pentru canal.
► La traversarea şoselelor şi de-a lungul străzilor este bine ca partea
superioară a canalului să se găsească la o adâncime de 0,5 – 0,8 m
sub îmbrăcămintea şoselei, evitând în acest mod ca sarcinile şi
vibraţiile cauzate de circulaţia vehiculelor să se transmită direct
asupra canalului. În cazul unei adâncimi mai mici, canalele trebuie
întărite în mod corespunzător.
► Pentru scurgerea de eventuale infiltraţii, fundul canalului va avea o
mică pantă, iar la canale cu secţiune mai mare este bine să se formeze
jgheaburi speciale. Scurgerea apei nu trebuie să fie împiedicată prin
elemente transversale )plăci de oţel, bare profilate sau scaune din
beton) servind ca suporturi pentru conducte, în afară de cazul în care
fundul canalului are şi o pantă în sens transversal, iar scurgerea este
asigurată printr-un jgheab lateral.
28
► O atenţie deosebită se va acorda etanşării rosturilor orizontale şi
verticale între capacele şi tălpile canalelor. În cazul terenurilor umede
sau slabe care absorb multă umezeală, suprafeţele exterioare ale
canalelor care vin în contact cu pământul trebuie etanşate în
întregime printr-un strat de izolaţie hidrofugă.
► La conductele montate în canale nevizitabile, în locurile unde se
instalează echipament care necesită o supraveghere sau deservire
permanentă (organe de închidere, compensatoare cu umplutură
moale, aparate de măsură şi control, puncte de evacuare a apei etc.),
precum şi în punctele unde conductele se ramifică, trebuie să se
amenajeze camere sau cămine de vizitare, prevăzute cu guri de ieşire,
acoperite cu capace. Suplimentar, se prevăd la capetele porţiunilor
drepte sau la intervale de 80 – 100 m, aşa numite cămine de
observare, pentru a putea face iluminarea reţelei, în caz de defectare.
► Pentru reducerea cheltuielilor de construcţie a căminelor de vizitare
trebuie să se evite amplasarea lor la intervale mai mici de 100 m.
Adeseori în cămine se construiesc reazemele fixe ale conductelor; în
aceste cazuri, distanţa între cămine depinde de modul cum se face
compensarea deformaţiilor termice. Gura căminului este închisă cu
un capac de fontă, care este aşezat puţin deasupra nivelului solului
(pavajului), pentru a evita pătrunderea apei de ploaie. Coborârea în
cămin se face pe o scară cu trepte din oţel beton. Apa care pătrunde în
canal se adună într-o adâncitură laterală, de unde se poate evacua în
reţeaua de canalizare, prin curgere liberă sau prin pompare.
► Canalele principale sunt în general legate de pereţii căminului, pe
când la canalele secundare se prevede posibilitatea de deformare.
Canalele principale se realizează întotdeauna cu rosturi de deformare,
în timp ce canalele mici, deformarea poate fi preluată prin racordarea
elastică la căminul de vizitare.
► Pe distanţe mai scurte, conductele termice pot fi montate şi în tuburi
de protecţie, al căror diametru interior este mai mare decât diametrul
exterior al conductei, inclusiv izolaţia termică. De a ceastă soluţie se
face uz atunci când la amplasarea unui canal se întâmpină dificultăţi
pe anumite porţiuni (de exemplu la încrucişări), din cauza altor
conducte existente tubul de protecţie poate fi din beton sau din ţeavă,
care trebuie să fie izolată anticorosiv prin două straturi de vopsea şi
un bandaj din pânză de iută bituminată sau din material polimeric.
 29
Dacă acest mod de montare este aplicat pe porţiuni mai lungi, atunci
trebuie luate măsuri pentru asigurarea posibilităţii de deplasare axială
a conductei pe reazeme, în interiorul tubului.
► Dacă este necesar să fie deviată o conductă în plan vertical şi să se
modifice şi nivelul de realizare a canalului, în zona de deviere trebuie
să se construiască un mic cămin.
Notă: În cazul în care o conductă termică trebuie să fie instalată în
interiorul unei clădiri, una din cele mai bune soluţii este
aşezarea ei în canale sub pardoseala parterului, astfel încât
aceasta să formeze o parte din pereţii canalului. În acest mod,
conductele sunt uşor accesibile pentru revizie şi, în acelaşi
timp, sunt ascunse şi protejate împotriva deteriorărilor
mecanice. Canalele sub pardoseală sunt de tip nevizitabil şi de
dimensiuni mici, deoarece pentru accesul la conducte este
întotdeauna posibil să se ridice plăcile de acoperire, care sunt,
de regulă, din tablă striată, pentru canalele mici sau din plăci
de beton armat, pentru canale de dimensiuni mai mari.
Canalele trebuie astfel amplasate încât deasupra lor să nu se
aşeze nici-un utilaj sau mobilier. Cea mai bună soluţie este
amplasarea canalului de-a lungul peretelui clădirii.

I. 3. 1. 3. Conducte subterane instalate în canale vizitabile

► Această instalare se foloseşte numai în cazul unui grup mai mare de

conducte paralele, la care suma diametrelor depăşeşte 1500. Aceste
canale având dimensiuni mai mari au şi o construcţie complicată; se
folosesc, de regulă, pe porţiunile din apropierea clădirilor centralelor
termo-electrice şi în interiorul marilor unităţi industriale. În aceste
canale, pe lângă conducte se instalează şi cabluri electrice.
► Intrarea muncitorilor şi a personalului tehnic în canalele vizitabile este
posibilă numai dacă temperatura aerului aici nu depăşeşte 40 0C şi nu
există scăpări de gaze toxice sau explozive. Aceste condiţii se pot
asigura prin alegerea adecvată a grosimii stratului termoizolant şi mai
ales prin amenajarea unei bune ventilări naturale sau mecanice în
aceste canale. Tot aici trebuie să se instaleze şi lumină electrică,
prevăzându-se o protecţie specială a conductorilor electrici contra
umidităţii şi vaporilor.
30
► La intervale de 150 – 200 m, canalul vizitabil trebuie să aibă cămine
de vizitare prevăzute cu scări speciale. Astfel de cămine este bine să
fie amenajate la curbe, în intersecţii, la punctele de ramificaţie şi la
capetele reţelei. Scopul principal al acestor cămine este să asigure
montarea comodă a conductelor, scoaterea tuburilor pentru înlocuire
etc. Aceste cămine au o mare importanţă şi pentru ventilarea naturală.
Toate căminele se acoperă cu capace metalice etanşe, care se pot
scoate în timpul lucrărilor de montare sau de demontare.
► Când conductele se instalează în canale vizitabile, distanţa între
suprafaţa stratului de izolaţie aplicat pe conductă şi elementele de
construcţie ale canalului se ia de 150 – 200 mm, pentru a asigura
executarea lesnicioasă a lucrărilor de reparare şi izolare.
► Înălţimea canalelor vizitabile trebuie să ofere posibilitatea de trecere
nestingherită a personalului de servire şi trebuie să fie de 1800 – 2000
mm; lăţimea părţii de circulaţie a canalului trebuie să fie de 700 – 800
mm, iar în locurile mai aglomerate, pe porţiuni mici, poate fi redusă
până la 500 mm.

► Dacă canalul vizitabil este situat în condiţii deosebit de grele (nivelul

apelor freatice este ridicat) sau are loc o întretăiere cu reţele subterane
existente, se admite reducerea înălţimii sale la 1400 mm (canal
semivizitabil).
► Plăcilor de acoperire a canalului li se dă o pantă transversală de
0,03 – 0,05 % de obicei simetrică în ambele părţi, pentru scurgerea
apelor meteorice la o oarecare depărtare de pereţii canalului. În
terenurile umede, când nivelul apelor freatice este ridicat, suprafaţa
exterioară a pereţilor şi plăcilor, inclusiv fundul canalului, se acoperă
cu un strat de hidroizolaţie.
► Pentru evacuarea apei infiltrate din conducte sau pătrunse din afară
prin defectele hidroizolaţiei, se dă fundului canalului o pantă
longitudinală de cel puţin 0,02 ‰; aceasta asigură scurgerea apei spre
camere şi cămine, unde se colectează în bazine speciale. Apa se
evacuează din aceste bazine de colectare prin pompare sau se scurge
prin conducte în reţeaua de canalizare pentru ape meteorice. În
canalele largi, vizitabile, este bine să se dea fundului canalelor şi o
pantă transversală.
 31
► Adâncimea de îngropare a canalului se alege ţinându-se seama în
primul rând de cotele punctului iniţial (racordarea la sursa de
alimentare) şi ale punctelor finale, unde se fac branşamentele la
consumatori.
► Lucrările de pământ sunt reduse când canalul este situat imediat sub
suprafaţa solului, dar în acest caz, sarcinile datorită trecerii
vehiculelor impun construirea unui planşeu solid deasupra canalului.
Presiunea minimă pe plăcile de acoperire ale canalului, care se
compune din greutatea umpluturii de pământ şi din sarcinile utile de
pe suprafaţa solului, se obţine când acest planşeu se găseşte la
adâncimea de 0,80 – 1,20 m. O îngropare la adâncime mai mică de
0,50 m se admite numai în locurile unde nu circulă vehicule. Această
grosime minimă a stratului de pământ de deasupra canalului serveşte
pentru repartizarea sarcinilor concentrate datorite trecerii vehiculelor.
► Tipurile de canale sunt foarte variate şi se aleg în funcţie de scop, de
natura terenului, de materialele locale existente, de metoda de
instalare etc.

I. 3. 2. Conducte supraterane

► Acestea se instalează deasupra solului, la înălţimi variind între 0,2 –

0,5 m. Montarea conductelor se face pe suporturi din cărămidă, beton
sau profiluri metalice, respectiv suspendate pe stâlpi din beton sau
metalici (din ţeavă sau profiluri metalice). Înălţimea minimă de
aliniament pe stâlpi este de 2,5 m. La traversări de drumuri înălţimea
se măreşte la 4,5 – 5,0 m, pentru a asigura gabarite normale de
trecere. În cazul conductelor transportând fluide calde se vor
prevedea două tipuri de suporturi, respectiv de stâlpi ficşi şi mobili.
► Pentru conductele aeriene se reduce mult volumul lucrărilor de
pământ şi, în acelaşi timp, dispar toate dificultăţile legate de existenţa
altor reţele. La traversarea râurilor, a râpelor, în zone nepolpulate şi
în interiorul unităţilor industriale, atunci când spaţiul subteran este
saturat cu alte reţele, este necesară existenţa unor suporturi şi
dispozitive complicate de suspendare a conductelor. Nivelul ridicat al
apelor freatice poate, de asemenea, impune, în unele cazuri, instalarea
aeriană a conductelor. În toate aceste cazuri izolarea conductelor este
32
obligatorie; problemele de termo- şi hidroizolare pot fi chiar mai
importante decât în situaţia conductelor îngropate. Instalarea
conductelor deasupra sau în imediata apropiere a aparaturii electrice
(motoare, tablouri de distribuire a energiei electrice etc.) trebuie
evitată.
Avantajele metodei:
- reduce mult volumul lucrărilor de pământ;
- dispariţia dificultăţilor legate de existenţa altor reţele;
- costul mai redus decât al instalării subterane a conductelor;
Dezavantajele metodei:
- necesită suporturi şi dispozitive complicate de susţinere;
- nu oferă protecţia conductelor împotriva influenţelor atmosferice şi
a acţiunilor mecanice;
- obligativitatea izolării conductelor;
- stingherirea circulaţiei (ca urmare se recomandă instalarea în zone
puţin populate, la traversarea râpelor, râurilor, căilor rutiere şi a
celor feroviare, pe terenurile unităţilor industriale etc.
► La înălţime conductele sunt instalate pe estacade (construcţii speciale
de rezistenţă susţinută pe stâlpi înalţi). Estacadele sunt costisitoare şi
complicate (folosite în cazuri rare, justificate tehnologic).
► Forma şi dimensiunilor stâlpilor şi estacadelor depind de: traseu;
configuraţia terenului; sarcinile care trebuie preluate de la elementele
de conductă.
► Stâlpii pot fi monoliţi sau prefabricaţi, iar fundaţiile lor de asemenea
sunt de tip monolit sau prefabricat (pahar).