Tema 1: Informații generale

r>

Dreptul internațional contemporan stabilește în sarcina statelor numeroase

obligații cu privire la respectul drepturilor și libertăților fundamentale ale omului.
S-au cristalizat în cadrul dreptului internațional general o su mă de reguli cu
caracter de jus cogens, care instituie în esență o obligație a statelor de a colabora
pentru promovarea respectului drepturilor fundamentale ale omului, de a asigura
dreptul popoarelor la autodeterminare, egalitatea în drepturi a oamenilor și
nediscriminarea și de a combate practicile contrare acestor obligații.
Comunitatea internațională este astăzi mai mult ca oricând preocupată de
promovarea cât mai largă a drepturilor omului, de crearea unui cadru legal cât
mai diversificat de colaborare internațională în acest domeniu, de realizarea unui
sistem cât mai complet de apărare pe diferite căi legale a drepturilor omului în
variate domenii și de asigurarea cât mai deplină a transpunerii în practică a
acestora, inclusiv prin sancționarea încălcărilor aduse normelor de drept
existente, indiferent ce forme ar
lua ele.
Există astăzi mai mult ca oricând convingerea, care tinde a se generaliza în
toate țările lumii, nu numai prin respectarea drepturilor fundamentale ale fiecărei
persoane umane marile probleme ale contemporaneității - securitatea, dezvoltarea
economică și socială, independența națională etc. - își pot găsi o temeinică și
durabilă
rezolv
are.
Interesul comunității internaționale față de problemele drepturilor omului
este probat de proliferarea drepturilor recunoscute ale persoanei (peste 60), de
numărul mare de instrumente juridice internaționale care le consacră (în jur de
100), dar și de mecanismele juridice de protecție și de organismele care veghează
la respectarea

lor.
Cea mai veche abordare, cu caracter de reglementare, a problemelor
privind respectul persoanei umane și recunoașterea unor drepturi ale acesteia, este
considerată „ Magna Carta Libertatum” ( Marea Cartă a Libertății) din 1215, un
document semnat de regele englez loan Fără de Țară sub presiunea nobilimii, în
cadrul căreia se consemna că „ nici un om liber nu va fi arestat ori deținut sau
deposedat de bunurile sale, sau declarat în afara legii”, exilat sau lezat în orice
mod, fără o judecată corespunzătoare potrivit legilor țării.
Un alt act, ulterior provenind tot din Anglia și intitulat „Habeas Corpus
Act” (1679), întărea protecția juridică a persoanelor contra abuzurilor nobililor,
de această dată stabilind noi garanții în apărarea libertătilor individuale a fiecărei
personae în fața
justiției.
„Bilul drepturilor”, adoptat în 1689 ca urmare a revoluției burgheze din Anglia,
proclama, între altele, abolirea puterii arbitrare a regelui asupra supușilor săi,
recunoașterea pentru întreaga populație a dreptului de a i se garanta libertatea și
egalitatea în fața legilor și a justiției și interzicerea oricărui tratament inuman.
„Declarația de independență” a statelor americane (1776) afirma, în alt context
istoric, drepturile omului, consemnând că „Toți oamenii s-au născut egali; ei au
fost dăruiți de Dumnezeu cu anumite drepturi inalienabile; printre aceste drepturi
se situează dreptul la viață, la libertate și la căutarea fericirii”. Principiile acesteia
au fost apoi preluate în 1781 în „Bilul drepturilor”, care este o parte componentă
a Constituției S.U.A. din 1787, în vigoare și astăzi. „Declarația drepturilor omului
și ale cetățeanului”, adoptată în 1789, în timpul Revoluției franceze, încorona
aceste tradiții, ca și ideologia iluministă ce a inspirat procesul revoluționar,
constituind o sinteză a celor mai avansate idei umaniste ale epocii.Ea consacra
drepturile naturale și imprescriptibile ale omului: egalitatea în fața legii, garanția
împotriva oricăror arestări abuzive, prezumția de nevinovăție, libertatea de
opinie, libertatea religioasă, libertatea de exprimare, dreptul de proprietate,

etc.
Principiile consacrate în aceste documente au stat la baza tuturor
constituțiilor statelor moderne, care cuprind în mod obligatoriu și un capitol
referitor la drepturile și libertățile cetățenești, și au servit drept principale surse
de inspirație în elaborarea instrumentelor juridice internaționale în materie.
Colaborarea sistematică dintre state pentru promovarea drepturilor omului
în ansamblul lor a apărut după cel de-al doilea război mondial, ca o consecință a
întăririi forțelor în lupta pentru democrație și progres social și ca o reacție
împotriva încălcării unor drepturi de către regimurile de tip fascist care au
dezlănțuit războiul.S-a constatat cu acest prilej că nesocotirea flagrantă a
drepturilor omului pune în primejdie pacea și securitatea lumii întregi și impune
organizarea unei colaborări internaționale în vederea protecției dreptu rilor
omului. Carta O.N.U. cuprinde o paletă destul de largă de prevederi referitoare la
drepturile omului.Astfel, în Preambul se consemnează „credința în drepturile
fundamentale ale omului, în demnitatea și valoarea persoanei umane, în egalitatea
în drepturi a bărbaților și femeilor, precum și a națiunilor mari și mici...”, iar
printre scopurile organizației (art. 1, paragraful 3) figurează și realizarea
cooperării internaționale pentru” dezvoltarea și încurajarea respectării drepturilor
omului și a libertăților fundamentale pentru toți, fără deosebire de rasă, limbă sau
religie”. Potrivit Cartei O.N.U., colaborarea internațională pentru protecția
drepturilor omului trebuie să se facă după următoarele principii:
a) drepturile și libertățile fundamentale ale omului sunt o instituție de drept intern
a
fiecărui

stat;
b) statele trebuie să colaboreze între ele pentru promovarea respectării universale
și
efective a drepturilor și libertăților fundamentale și să-și asume obligații privind
recunoașterea prin legislația lor a acestor drepturi;
c) în cazul în care prin nerespectarea sistematică a drepturilor omului se crează o
primejdie pentru pacea și securitatea internațională, O.N.U.este îndreptățită să ia
măsurile corespunzătoare prevăzute de art. 41 și art. 47 al Cartei. Carta O.N.U.
nu are, însă, în cuprinsul său vreun text în care să definească conceptul de drepturi
ale omului sau să se facă o enumerare a drepturilor fundamentale ale persoanei
umane.Pentru a se acoperi această lacună, în 1945 a fost creată o Comisie a
Națiunilor Unite pentru drepturile omului, cu sarcina de a alcătui un proiect de
cartă în acest domeniu, ca un ideal de atins pentru toate popoarele și
națiunile.
Rezultatul lucrărilor s-a concretizat în Declarația Universală a Drepturilor
Omului, adoptată de Adunarea Generală la 10 decembrie 1948. Ulterior, alte două
documente, adoptate în 1966, au dezvoltat și consolidat juridic prevederile
Declarației: „Pactul internațional referitor la drepturile civile și politice” și
„Pactul internațional referitor la drepturile economice, sociale și culturale”.A
urmat un număr impresionant de reglementări privind aspecte deosebit de variate
din acest domeniu, atât în cadrul O.N.U., cât și al instituțiilor sale specializate (
O.I.M., O.M.S., U.N.E.S.C.O., F.A.O.etc.), din care în continuare vom prezenta
pe cele mai semnificative:
-„Declarația Națiunilor Unite cu privire la eliminarea oricăror forme de
discriminare rasială”, adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. în 1963, în
cuprinsul căreia se subliniază că discriminarea rasială constituie o încălcare a
drepturilor omului care amenință pacea și securitatea internațională, iar
discriminarea pe motiv de rasă, culoare sau origine etnică este calificată ca o
ofensă a demnității umane, o negare a principiilor Cartei O.N.U., o cauză de
tulburare a păcii și securității
internaționale;
Convenția privitoare la drepturile politice ale femeilor” (1952), în care se
proclamă egalitatea în drepturi a femeilor cu bărbații, de a alege și de a fi alese în
orice instituții naționale constituite și de a îndeplini orice funcții de stat sau
sociale, urmată ulterior de „Convenția privind eliminarea tuturor formelor de
discriminare față de femei” (1979), o adevărată sinteză, o cartă a drepturilor
femeilor în domeniile politic, cetățenie, căsătorie și familie, educație, pregătire
profesională, muncă, sănătate și
celelalte;
-„Declarația drepturilor copilului” (1959) conține principiile a căror aplicare
asigură protecția și dezvoltarea multilaterală a copilului care trebuie să se bucure
de o protecție specială acordată de lege și realizată de către societate: dreptul la
nume și la naționalitate, dreptul la asistență socială, la alimentație, locuință, timp
liber și îngrijiri medicale corespunzătoare, de a fi înconjurat de înțelegere și de
dragoste, de a crește pe cât cu putință sub supravegherea și răspunderea părinților
săi și, în orice caz, într-o atmosferă de afecțiune și de securitate morală și
materială, de a nu fi despărțit de mama sa, de a primi o educație obligatorie și
gratuită, de a fi apărat de orice formă de neglijențe, cruzimi și exploatare, de a nu
obligat să muncească înainte de a fi atins vârsta corespunzătoare și de a primi
îngrijiri speciale în caz de handicap fizic, mintal sau social.Statele și-au asumat
obligații juridice concrete pentru transpunerea în practică și garantarea acestor
drepturi printr-o „ Convenție cu privire la drepturile copilului”, încheiată în 1989;
-„Declarația privind drepturile persoanelor arierate mintal” (1971), care cuprinde
în esență dreptul de a fi ocrotite și dreptul la asistență medicală; -„Declarația
privind drepturile persoanelor invalide” (1975), care asigură acestei categorii de
persoane defavorizate respectul demnității lor, drepturi civile egale, dreptul la
tratament medical, dreptul de a fi ocrotite contra exploatării etc; -„Reguli minime
standard pentru tratamentul deținuților”(1955) aprobate de E.C.O.S.O.C.,
referitoare la : înlăturarea discriminărilor în executarea pedepselor, necesitatea
separării deținuților după sex, vârstă, cazier sau natura condamnării, condițiile de
viață și sanitare ale condamnaților, excluderea din sistemul sancțiunilor
disciplinare a camerei obscure, a pedepselor corporale și a oricăror pedepse cu
cruzime, inumane sau degradante; -„Declarația privind protecția tuturor
persoanelor împotriva torturii și altor tratamente sau pedepse crude, inumane sau
degradante” (1975), care cere statelor să nu permită asemenea acte, să le
incrimineze și să ia măsuri pentru împiedicare lor;
-„Codul de conduită pentru responsabilii cu aplicarea legilor”, adoptat printr-o
rezoluție a Adunării Generale a O.N.U. din 1979, potrivit căruia funcționarii
polițienești și toți cei care exercită atribuții legate de arestarea sau detenția unei
persoane trebuie să acționeze în cadru legal strict, să ocrotească toate persoanele
împotriva unor arestări ilegale, să nu recurgă decât în mod excepțional la forță și
să nu recurgă la cruzimi, la acte de tortură sau pedepse inumane, în cazul
nerespectării normelor de conduită neputând invoca nici ordinul superiorului, nici
împrejurări excepționale.
O activitate susținută de colaborare internațională în privința drepturilor
omului se desfășoară și în cadrul unor organizații regionale, cum sunt Consiliul
Europei, Organizația Statelor Americane, Liga Statelor Arabe și Organizația
Unității Africane..
Problema drepturilor omului constituie o preocupare și în cadrul Organizației
pentru Securitate și Cooperare în Europa, sub forma „ dimensiunii umane” a
acesteia. În totalitatea lor, documentele adoptate în diferite faze ale Conferinței
europene pentru securitate și cooperare cuprind capitole separate sau sunt în
întregime consacrate problemelor drepturilor omului în acest cadru regional. În
mod deosebit, problema a fost abordată în „Actul final” semnat la Helsinki în
1975 și în „Documentul final al reuniunii general-europene”, semnat la Viena în
1989 , în care se afirmă angajamentul statelor participante de a respecta drepturile
omului în statele lor și de a-și îndeplini obligațiile asumate prin alte documente
politice și juridice internaționale, detaliindu-se asemenea obligații în raport de
anumite drepturi ale omului, în special referitoare la culte, minorități, libertatea
de a părăsi orice țară, inclusiv cea proprie, și garanțiile împotriva arestărilor
arbitrare și se stabilește un sistem de schimburi de informații și de discuții asupra
situațiilor de încălcare a drepturilor omului în cadrul statelor participante.
Pentru reafirmarea și dezvoltarea anumitor drepturi ale omului, a fost
convocată o Conferință europeană specială privind dimensiunea umană a
securității și cooperării, care s-a întrunit în 3 sesiuni în anii 1989, 1990 și 1991,
ultimele două, ținute la Copenhaga, respectiv la Moscova, finalizându-se cu
documente importante în domeniul drepturile omului, referitoare în special la
măsurile de luat pentru garantarea unor drepturi specifice importante pentru
principiile democrației și ale statului de
drept.
În „Carta de la Paris pentru o nouă Europă, o nouă eră de democrație, pace și
unitate”, semnată de șefii de state și de guverne în noiembrie 1990, problemelor
drepturilor omului li se acordă de asemenea o importanță aparte. În cadrul Uniunii
Europene drepturile omului nu au constituit la începutul formării sale un obiect
de preocupare.În cuprinsul Tratatului de la Maastricht din 1992 asupra Uniunii
Europene art. F, par. 2) se includeau, însă, unele prevederi în sensul că Uniunea,
în noua sa formulă de organizare, respectă drepturile omului, astfel cum acestea
sunt garantate de Convenția europeană pentru protecția drepturilor omului și a
libertăților fundamentale, din 1950, și cum asemenea drepturi rezultă din tradițiile
instituționale comune statelor membre, ca principii generale ale dreptului
comun
itar.
Ulterior, aceste prevederi au fost întărite prin Tratatul de la Amsterdam din
1996, care revizuia tratatele anterioare, în sensul că la baza Uniunii, între alte
principii, este pus și principiul respectării drepturile omului și a libertăților
fundamentale, iar respectarea acestui principiu a devenit una din condițiile de
aderare la
Uniune.
Pentru România, care după Revoluția din decembrie 1989 și-a manifestat
opțiunea ireversibilă pentru o societate democratică, fondată pe un stat de drept,
protecția și garantarea drepturilor omului constituie unul din pilonii de bază ai
noului regim.O dovadă o reprezintă și Constituția țării, aprobată prin
referendumul din 8 decembrie 1991, în care se consemnează și se ocrotesc sau se
garantează toate drepturile considerate astăzi ca fundamentale pentru persoana
umană. Constituția României cuprinde în același timp și prevederea că
dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi
interpretate și aplicate în concordanță cu „Declarația universală a drepturilor
omului”, cu pactele și celelalte tratate la care România este parte, iar în caz de
necorcondanță au prioritate reglementările internaționale (art.20, alin.1 și 2).
 Tema2. Declarația universală a drepturilor omului

A fost adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. la 10 decembrie

1948(Anexa1).Este primul document internațional prin care se proclamă drepturile și
libertățile fundamentale ale omului, cu scopul de a servi, așa cum se arată în
preambului acesteia, „ca ideal comun către care trebuie să tindă popoarele și toate
națiunile pentru ca toate persoanele și toate organele societății, având permanent în
vedere această declarație, să se străduiască, prin învățătură și educație, să dezvolte
respectul pentru aceste drepturi și libertăți și să asigure, prin măsuri progresive de
ordin național și internațional, recunoașterea și aplicarea lor universală și efectivă atât
în cadrul statelor membre înseși, cât și în teritoriile aflate sub jurisdicția lor”.
Declarația afirmă că toate ființele umane se nasc libere și egale în demnitate și
în drepturi și trebuie să se comporte unele față de altele în spiritul fraternității, fiecare
om având dreptul de a se prevala de toate drepturile și libertățile fără nici o deosebire
de rasă, de culoare, de sex, de limbă, de religie, de opinie politică sau de altă natură,
de origine națională sau socială, de avere, de naștere sau decurgând din orice altă
situație și fără a se face vreo deosebire bazată pe statutul politic, juridic sau
internațional al țării sale.
Toți oamenii sunt egali în fața legii și au dreptul la o protecție egală a legii fără
nici o discriminare.Ei au dreptul de a li se recunoaște personalitatea juridică, oriunde
s-ar afla.
Orice ființă umană are dreptul la viață, la libertate și la securitate.Ea nu poate fi
ținută în sclavie sau robie, nu va fi supusă la tortură, la pedepse ori tratamente crude,
inumane sau degradante.
Orice persoană are dreptul să se adreseze în mod efectiv instanțelor judiciare
competente împotriva actelor care violează drepturile sale fundamentale, recunoscute
prin Constituție sau prin lege și să fie ascultată în mod egal, echitabil și public de un
tribunal independent și imparțial care va hotărî asupra drepturilor și obligațiilor sale,
ca și asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptată
împotriva sa.
Ea nu va putea fi arestată, deținută sau exilată în mod arbitrar, este prezumată
ca nevinovată până când vinovăția sa va fi dovedită în mod legal în cadrul unui proces
public și cu asigurarea tuturor garanțiilor necesare apărării sale și nu va putea fi
condamnată pentru acțiuni sau omuisiuni care la data când s-a produs fapta pentru
care este acuzată nu constituiau un act delictuos potrivit dreptului intern sau
internațional, iar în caz de vinovăție nu i se va putea aplica o pedeapsă mai aspră decât
aceea care era aplicabilă în momentul în care a fost comis actul delictuos.
Orice persoană are dreptul la protecția legii îpotriva oricărei imixtiuni arbitrare
în viața sa particulară, în familia sa, în domiciliul său ori în corespondență, ca și
împotriva oricărei atingeri aduse onoarei sau reputației sale. Ea are dreptul să circule
liber și să-și aleagă reședința în interiorul unui stat, să părăsească orice țară, inclusiv
țara sa, și să revină de unde a plecat. În cazul în care este persecutată, orice persoană
are dreptul să caute și să beneficieze de azil în orice țară, cu excepția situației în care
este urmărită pentru comiterea unei infracțiuni de drept comun sau pentru acțiuni
contrare scopurilor și principiilor Națiunilor Unite.
Ea are dreptul la o cetățenie și nu poate fi lipsită în mod arbitrar de cetățenia sa
ori de dreptul de a-și schimba cetățenia.
Bărbatul și femeia ajunși la vârsta nubilă au dreptul legal și fără restricții în
privința rasei, cetățeniei sau religiei, de a se căsători și de a-și întemeia o familie,
căsătoria putându-se încheia numai cu consimțământul liber și deplin al viitorilor soți.
Orice persoană are dreptul la proprietate și nu va fi lipsită în mod arbitrar de
proprietatea sa.
Omul are dreptul la libertatea gândirii și a conștiinței, precum și la libertatea
religiei, care implică libertatea de a-și schimba religia sau convingerile religioase,
precum și libertatea de a-și manifesta religia, prin învățământ, practici, cult și
îndeplinirea riturilor.
De asemenea, el are dreptul la libertatea de opinie și de exprimare, inclusiv
dreptul de a nu fi tulburat pentru opiniile sale și de a primi sau răspândi, fără
considerații de frontieră, informații și idei prin orice mijloc de exprimare.
Orice persoană are dreptul la libertatea de întrunire și asociere pașnică, fără a
putea fi, însă, obligată să facă parte dintr-o asociație.
În calitate de membru al societății, orice om are dreptul la securitate socială, la
satisfacerea drepturilor sale economice, sociale și culturale, ținându-se seama de
organizarea și resursele fiecărei țări, și anume: la muncă, la libera alegere a muncii,
la condiții echitabile și satisfăcătoare de muncă, la ocrotire împotriva șomajului, la
odihnă și timp liber, inclusiv o limitare rezonabilă a timpului de muncă, la concedii
periodice plătite și la asocierea în sindicate pentru apărarea intereselor sale.
Orice persoană are, de asemenea, dreptul la un nivel de viață corespunzător
asigurării sănătății sale, a bunăstării sale și a familiei, la asigurare în caz de șomaj,
boală, invaliditate, văduvie, bătrânețe sau în cazuri de pierdere a mijloacelor de
subzistență ca urmare a unor împrejurări independente de voința sa, mama și copilul
având dreptul la ajutor și ocrotire speciale.
De asemenea, are dreptul la învățătură, la învățământ elementar și general gratuit
și acces la învățământul tehnic, profesional si superior, părinții având dreptul prioritar
de a alege felul educației ce urmează să fie dată copiilor lor.
Orice persoană are dreptul de a lua parte în mod liber la viața culturală a
colectivității și să se bucure de binefacerile artei, științei, precum și la protecția
intereselor morale și patrimoniale care decurg din opera științifică, literară sau
artistică al cărei autor este.
 În același timp, „Declarația universală a drepturilor omului” afirmă că fiecare
persoană are îndatoriri față de colectivitatea în care trăiește și că exercitarea
drepturilor și libertăților omului este supusă numai îngrădirilor stabilite de lege în
scopul exclusiv al asigurării recunoașterii și respectului drepturilor și libertăților
celorlalți și în vederea satisfacerii cerințelor juste ale moralei, ordinii publice și
bunăstării generale într-o societate democratică, nefiind permise activitățile sau actele
care ar duce la desființarea drepturilor omului enunțate în Declarație, săvârșite de un
stat sau de orice persoană.
Prin enunțarea acestor drepturi Declarația constituie un document de referință
în afirmarea condiției umane și a protecției internaționale a persoanelor într-o
societate democratică modernă și a avut într-adevăr un rol deosebit de important în
lupta de emancipare a popoarelor supuse dominației străine și menținute într-o stare
deplorabilă sub acest aspect, ca și în lupta dusă de păturile sociale defavorizate pentru
cucerirea drepturilor lor sociale și economice.
Ea a avut , de asemenea, și are în continuare un rol important în formarea unui
veritabil drept cutumiar al drepturilor omului, recunoscut ca atare, dezvoltat și
fortificat din punct de vedere juridic prin obligațiile pe care statele și le-au asumat în
mod concret de a consacra, a respecta și a face respectate asemenea drepturi.
 Dreptul de a nu fi supus torturii si altor tratamente sau pedepse inumane
sau degradante. Dreptul la libertate si la siguranta

Precizări asupra dreptului de a un fi supus torturii și altor tratamente sau pedepse inumane
sau degradante

Actele de tortură au primit de-a lungul evoluției societății omenești, semnificații social-juridice
diferite. Unele sisteme de drept au admis în mod oficial actele de tortură, fie ca mod de obținere a unor
probe, fie ca mijloc de pedepsire a unor infracțiuni (ordonanțele regale din 1539 și din 1670 din Franța).
Împotriva torturii s-au pronunțat importane personalități ale perioadei iluministe și ale școlii clasice
penale cum ar fi, Montesquieu, Rousseau, Filangieri, Voltaire, Beccaria, fiind treptat exclusă din
procedura judiciară. Comunitatea internațională a acordat o atenție deosebită eliminării torturii ca
mijloc utilizat de persoanele care reprezintă puterea, autoritatea publică într-un stat1 .

Pentru a spori eficacitatea luptei împotriva torturii și altor pedepse inumane ori degradante, Adunarea
Generală O.N.U. a adoptat la 10 decembrie 1984, Convenția împotriva torturii și altor pedepse ori
tratamente cu cruzime, inumane sau degradante, România aderând la aceasta prin Legea 19/1990,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 112 din 10 octombrie 1990. Statele membre
ale Consiliului Europei au adoptat la 26 noiembrie 1987 Convenția europeană pentru prevenirea
torturii și a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante. Aceasta din urmă un stabilește
înțelesul termenului de ”tortură”, însă stabilește un mecaniasm extrajudiciar, cu caracter preventiv, de
verificare la fața locului de privare de libertate, a respectării de către statele părți a prevederilor art. 3
din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale 2 .

Art. 3 din Convenție europeană dispune că nimeni nu poate fi supus torturii, nici unor pedepse
sau tratamente inumane ori degradante.

Articolul 3 nu este susceptibil de restricții sau derogări, acesta edictând o ”prohibiție absolută”
și potrivit Curții Europene, consacra una dintre valorile fundamentale ale societăților democratice 79 3 .
Prevederea acestui articol are ca scop apărarea integrității fizice și morale a persoanei,
demnitatea ei.
Tortura și pedepsele sau tratamentele inumane ori degradante constituie o negare a demnității

1
P. Ovidiu, "Convenția Europeană a drepturilor omului și dreptul penal român”, Editura Lumina Lex,
București, 2006, p. 98;
2
N. Pavel, "Considerații teoretice și practice referitoare la dreptul la viață și la integritatea fizică și psihică”,
în Dreptul, nr. 5/2003, p.43-44;
3
F. Sudre, op. cit., p. 221;
ființei umane, protecția internațională a drepturilor omului ridicând dreptul de a un fi supus unor
asemenea tratamente la rangul de drept intangibil. De aceea acest drept are în dreptul internațional
valoare de jus cogens4 .
În ceea ce privește aplicabilitatea art. 3, Jurisprudența Curții a impus ca și criteriu determinant,
gradul de gravitate al suferințelor provocate în urma aplicării torturii, tratamentelor inumane sau
degradante5 .
Pentru a intra în sfera de aplicare a interdicției, un rău tratament trebuie să atingă un minimum
de gravitate6 .
În cauza Irlanda c. Regatului Unit, 1978, următoarele practici, denumite și ”cele cinci tehnici”,
ale forțelor polițienești britanice au fost considerate tratamente inumane: statul în picioare lângă perete
sau forțarea deținuților preventiv să rămână sprijiniți doar în vârful picioarelor timp de câteva ore, lângă
un perete, cu mâinile întinse deasupra capului și cu picioarele depărtate; punerea unei pungi negre sau
bleumarine pe capetele deținuților și obligarea lor de a o purta tot timpul, cu excepția interogatoriilor;
ținerea deținuților, în timpul interogatoriilor, într-o încăpere cu un zgomot continuu; privarea de somn
pe perioade lungi, în timpul interogatoriilor; privarea de apă și mâncare 7 .
Criteriul gravității suferințelor provocate servește atât la determinarea aplicabilității normei,
cât și la stabilirea deosebirilor dintre cele trei noțiuni folosite în norma de interdicție 8 .
Potrivit Curții Europene, statele au o serie de obligații pozitive pentru protecția integrității
fizice și psihice a persoanei. În cauza Costelo - Roberts c. Regatului Unit (1993), Curtea a stabilit
existența obligației pozitive a statului de a asigura protecția juridică a individului împotriva relelor
tratamente aplicate de persoane private. În speță era vorba de aplicarea pedepselor corporale în școlile
private. Statele au deci, obligația generală de a proteja orice persoană de pericolul încălcării dreptului
la integritatea fizică9 .
În ceea ce privește obligația statelor de a acorda tratament medical, în cauza Pantea c. României
( 2003), constatând violarea art. 3 de către statul român, Curtea a subliniat obligația pozitivă a
autorităților de a proteja integritatea fizică și psihică a persoanei, obligație ce are o rezonanță specială
în cazul persoanelor deținute. Această obligație implică responsabilitatea statului chiar atunci când
atingerile aduse integrității fizice și psihice a persoanei deținute au fost săvârșite de alți deținuți. În acest
caz se impune obligația gardienilor de a preveni violențele și de a asigura protecția deținuților în cazul
unor asemena violențe. La acestea se adauga și situația specială în care se afla reclamantul din cauza
fragilității stării de sănătate, care impunea o grijă sporită din partea autorităților, iar lipsa diligenței

4
R. Miga-Beșteliu, op. cit., p.115;
5
B. Selejan-Guțan, 2008, op. cit., p. 91;
6
F. Sudre, op. cit., p. 221;
7
B. Selejan-Guțan, 2008, op. cit., p. 96;
8
R. Miga-Beșteliu, op. cit., p. 115;
9
B. Selejan-Guțan, 2008, op. cit., p. 92 87 Ibidem, p. 93;
acestora pentru asigurarea îngrijirilor medicale necesare a contribuit la constatatea încălcării art. 3 87.

Tortura
Convenția ONU privitoare la prevenirea torturii și a tratamentelor și pedepselor inumane sau
degradante conține o definiție a torturii la care, face referire și Curtea Europeană în jurisprudența sa.
Astfel tortura este definită ca orice act prin care se provoacă unei persoane, cu intenție, o durere sau
suferințe puternice fizice sau psihice, în special cu scopul de a obține de la ea sau de la o terță persoană
informații sau mărturii, de a o pedepsi pentru un act pe care ea sau o terță persoană l-a comis, sau este
bănuită ca l-a comis, de a o intimida sau de a face presiuni asupra ei, sau pentru orice alt motiv
întemeiat pe orice formă de discriminare, atunci când o asemenea durere sau suferință este provocată
de un agent al autorității publice sau de orice persoană care acționează cu titlu oficial ori la instigarea
sau cu consimțământul ei expres sau tacit.

Ceea ce deosebește tortura de tratamentele inumane sau degradante este intensitatea durerii pe
care ea o provoacă precum și intenția celui care, deținător al autorității publice, produce o suferință
deosebită victimei10 .
România a fost recent “condamnată“ de Curtea Europeană pentru acte de tortură, în cauza
Bursuc c. României( 2004). Reclamantul a susținut că a fost interceptat la data de 27 ianuarie 1997, la
ora 20, de doi polițiști, în timp ce se afla într-un bar. Aceștia i-au cerut actele într-o manieră agresivă și
el le-a răspuns în același fel. În acel moment polițiștii l-au lovit cu bastoanele, apoi l-au încătușat și l-
au târât afară spre o mașină parcată la 50 de m. Reclamantul a mai fost bătut în mașină după care a intrat
în stare de semiconștiență. A fost dus la sediul poliției unde pretinde că a fost agresat de aproximativ
opt polițiști, care l-au aruncat pe podea, l-au bătut cu bastoanele, l-au stropit cu apă, au scuipat și urinat
asupra lui. Reclamantul a fost supus acestor tratamente pentru mai mult de 6 ore timp în care și-a pierdut
de mai multe ori cunoștința. Guvernul susține că reclamantul s-a rănit el însuși, aruncându-se pe podea
și peste mobile.
Curtea a reamintit poziția sa din jurisprudența anterioară, potrivit căreia dacă o persoană suferă
vătămări în timp ce se află în custodia autorităților, guvernul trebuie să dea explicații plauzibile asupra
cauzelor acestor vătămări.
Curtea a considerat că vătămările suferite de reclamant au fost provocate de tratamentul pentru
care este angrenată responsabilitatea autorităților. Relele tratamente au durat câteva ore, iar reclamantul
s-a aflat într-o poziție vulnerabilă, fiind dus la secția de poliție noaptea, singur, de cel puțin cinci polițiști
ca urmare a unui incident minor într-un bar.
În aceste circumstanțe Curtea a decis că violențele la care a fost supus reclamantul au fost
deosebit de grave și crude și de natură a provoca durere și suferință severă. Ca urmare, aceste tratamente
constituie tortură în sensul art. 3 din Convenție.

10
C. Bîrsan, op.cit., p. 205;
 Tratamente și pedepse inumane
În cauza Irlanda c. Regatului Unit (1978), Curtea a definit pentru prima dată tratamentele
inumane ca fiind acele acte prin care se provoacă victimei leziuni sau vii suferințe fizice și morale,
susceptibile de a-i produce puternice tulburări psihice. 11
Ca și în materie de tortură, suferința trebuie să se situeze la un nivel de gravitate deosebit, să
fie provocată de agenți ai statului, sau prin tolerarea ei din partea autorităților statale, ceea ce înseamnă
că actele în sine pot fi săvârșite asupra victimei chiar și de către particulari. 12
Într-o cauză deferită instanței europene, reclamanții, persoane de o anumită vârstă (54,
respectiv 60 de ani), au susținut că au trăit toată viața într-un sat situat în regiunea Turciei locuită de
populația kurdă și că forțele de ordine le-au distrus casele și cea mai mare parte a bunurilor lor,
privându-i astfel de mijloacele de subzistență și obligându-i să părăsească satul în care locuiau. Această
intervenție a părut a fi premeditată și s-a desfășurat fără menajarea sentimentelor reclamanților, care au
fost luați prin surprindere și obligați să asiste la distrugerea prin foc a locuințelor lor, fără a primi apoi
vreun ajutor din partea autorităților. Ținând cont de modul în care s-a produs distrugerea locuințelor
reclamanților, Curtea a ajuns la concluzia că, în condițiile date, le-a fost provocată o suferință de o
gravitate suficientă pentru ac actele forțelor de ordine să fie calificate ca tratamente inumane în sensul
art. 3 din Convenție. 13
Tratamente și pedepse degradante

Tratamentul degradant se caracterizează prin faptul că provoacă umilirea gravă a unui individ
în fața altuia sau prin aceea că obligă persoana să acționeze împotriva voinței sau conștiinței sale. 14
Câmpul de aplicare al tratamentelor degradante acoperă: tratamente discriminatorii, tratamente
medicale experimentale, pedepse extrajudiciare corporale, pedepse corporale aplicate în școli, unele
condiții de detenție.
Curtea a statuat cu valoare de principiu, în cauza Irlanda c. Regatului Unit, că un tratament
aplicat unei persoane va fi calificat degradant atunci când creează acesteia sentimente de teamă, de
neliniște și de inferioritate, de natură a o umili, a o înjosi și, eventual, de a-i înfrânge astfel rezistența
fizică și morală.
Dreptul la libertate și la siguranță

Prevederile art. 5 al Convenției sunt destinate protecției libertății fizice a oricărei persoane
împotriva arestării sau detenției arbitrare sau abuzive. Noțiunea de “libertate” desemnează în primul
rând libertatea fizică a persoanei.

Primul paragraf al art. 5 enumeră limitativ cazurile în care un individ poate fi privat de libertate.

11
C. Bîrsan, op.cit., p. 211;
12
Curtea EDO, A .c .Regatul Unit (1998);
13
Curtea EDO, Ayder și alții c. Turciei (1998);
14
B. Selejan-Guțan, 2006, op.cit., p. 90;
În doctrină s-a arătat că trebuie făcută distincție între o privare de libertate și o simplă restricție a
libertății. În cauza Guzzardi c. Italiei, de exemplu, impunerea unei reședințe obligatorii reclamantului,
pe o insulă îndepărtată, timp de 16 luni, într-o arie de 2,5 km și împreună cu familia sa, cu posibilitatea
de a se mișca liber în această arie, a fost considerată o privare de libertate conform art. 5. 93 Gradul de
libertate de mișcare nu este determinant pentru aprecierea aplicabilității art. 5.
Comisia a statuat că persoana aflată sub o supraveghere specială, prin consemnarea la
domiciliu într-o comună dată, care nu se găsea situată pe o insulă, decisă pe temeiul unei legi naționale
speciale, străinii constrânși să aștepte în zona de tranzit a unui aeroport internațional o decizie
privitoare la cererea lor de azil, fără a putea intra pe teritoriul țării în cauză, dar cu posibilitatea de a-l
părăsi în orice moment, copiii abandonați de părinții lor naturali în vederea adopției, puși sub tutela
autorităților statale și încredințați unui cămin de copii până la finalitatea anchetelor sociale impuse de
normele naționale aplicabile în materie nu reprezintă situații de privare de libertate. 94
Potrivit art. 5 orice privare de libertate trebuie să fie prevăzută de lege și efectuată în
conformitate cu procedura prevăzută de lege. Legalitatea detenției se apreciază atât sub aspect
procedural cât și sub aspect material. O privare de libertate este arbitrară atunci când nu este conformă
cu scopurile prevăzute de art. 5. Caracterul arbitrar poate fi determinat și de absența proporționalității
măsurii privării de libertate cu scopul urmărit.
Art. 5 paragraful 1 din Convenție prevede șase cazuri în care o persoană poate fi privată de
libertate. Aceste cazuri sunt precis determinate de text. Curtea Europeană a decis în repetate rânduri că
lista excepțiilor de la recunoașterea dreptului la libertate și la siguranță este limitativă, exhaustivă și
numai o interpretare restrictivă a dispozițiilor art.5 paragraful 1 este compatibilă cu scopul și obiectul
Convenției. 95
Situații de privare de libertate licită

1. Deținerea după judecată și condamnare vizează persoana deținută în mod legal după
condamnarea de către un tribunal competent.
2. Arestarea sau deținerea decurgând dintr-o ordonanță cu caracter judiciar sau dintr-o
obligație legală este prevăzută de art. 5 paragraful 1 lit.b). Această dispoziție vizează
93
B. Selejan-Guțan, 2006, op.cit., p. 96;
94
C. Bîrsan, op. cit., p. 289;
95
Ibidem, p. 292;
cazul persoanei care face obiectul unei arestări sau detenții legale pentru nerespectarea unei hotărâri
judecătorești sau a unei obligații prevăzute de lege.
În cauza Vasileva c. Danemarcei ( 2003), Curtea a constatat violarea art. 5 paragraful 1 pentru
durata excesivă ( 13 ore) a unei detenții efectuate în scopul stabilirii identității reclamantei, ca urmare
a unui control al validității titlului de transport în comun.96
Aplicabilitatea acestui text a fost restrânsă prin prevederile art. 1 al Protocolului nr. 4 la
Convenție, potrivit cărora Nimeni nu poate fi privat de libertatea sa pentru singurul motiv că nu este în
măsură să execute o obligație contractuală.
3. Detenția preventivă. Privarea de libertate este admisă în acest caz dacă scopul său este de
a conduce persoana respectivă în fața autorității judiciare competente,atunci când există motive
verosimile de a bănui că a săvârșit o infracțiune sau când există motive temeinice a crede în necesitatea
de a-l împiedica să săvârșească o infracțiune sau să fugă după săvârșirea acesteia.
4. Detenția minorilor este posibilă cu condiția ca ea să aibă ca scop fie supunerea lor unei
educații supravegheate97 , fie aducerea în fața justiției.
5. Detenția unor bolnavi și persoane defavorizate este prevăzută în art. 5 paragraful 1 lit. e)
al Convenției. Această privare de libertate privește în special persoanele susceptibile a propaga o boală
contagioasă, alienații, alcoolicii, toxicomanii și vagabonzii. Detenția trebuie să aibă loc într-un spital
sau într-un stabiliment specializat.
Internarea forțată a unei persoane, urmată de izolarea și plasarea sa într-o cameră încuiată, sub
controlul constant al personalului clinicii, fără posibilitatea de a părăsi clinica sau de a avea contacte cu
lumea exterioară și neurmată de punerea sub tutelă a reclamantei , a condus Curtea la concluzia, în
cauza Storck c. Germaniei (2005), că a fost încălcată dispoziția pozitivă impusă de art. 5 din Convenție
de a o proteja pe reclamantă împotriva ingerințelor în dreptul său la libertate individuală. 98
În ceea ce privește noțiunea de vagabond, dispozițiile Convenției nu definesc acest termen, iar
jurisprudența în materie nu este abundentă. În cauza De Wilde, Ooms și Versyp c. Belgiei, Curtea a
reținut definiția dată vagabondajului de Codul penal belgian, potrivit cu care “vagabonzii sunt
persoanele care nu au nici un domiciliu sigur, nici mijloace de subzistență și care nu exercită în mod
obișnuit vreo meserie sau vreo profesie”. Curtea a apreciat că această definiție nu se depărtează de la
noțiunea uzuală a cuvântului “vagabond”, astfel că ea a reținut
96
B. Selejan-Guțan, 2006, op.cit, p. 99;
97
A se vedea Curtea EDO, Pantea c. României(2003);
98
B. Selejan-Guțan, 2006, op.cit., p. 100;
că o persoană definită ca vagabond în sensul textului național citat, intră, în principiu, în domeniul de
aplicație a art. 5 paragraful 1 lit. e) din Convenție, putând fi privată de libertate, în sensul acestei
dispoziții. 15
În cauza Litwa c. Poloniei (2000), Curtea a avut ocazia să se pronunțe asupra noțiunii de
“alcoolic”. Astfel, Curtea a considerat că persoanele diagnosticate medical ca fiind alcoolici, dar al
căror comportament sub influența alcoolului reprezintă o amenințare pentru ordinea publică sau
pentru ele însele, pot fi reținute pentru protecția ordinii publice sau a interesului lor. Cu toate acestea,
Curtea a stabilit ferm că art. 5 paragraf 1 lit. e) nu permite detenția unui individ doar pentru cî a consumat
alcool. În speța citată , Cureta a stabilit existența unei violări a art. 5 deoarece circumstanțele concrete
ale cauzei nu erau suficiente pentru a dovedi că reclamantul, chiar sub influența alcoolului, ar constitui

15
C. Bîrsan, op. cit., p. 327;
un pericol pentru ordinea publică sau pentru el însuși, pentru a justifica o detenție de șase ore și
jumătate. 16
6. Detenția străinilor este autorizată de art.5 paragraful 1 lit. f), în scopul expulzării sau
extrădării sau pentru a împiedica o persoană să pătrundă în mod ilegal pe teritoriul statului.
Garanțiile instituite pentru persoanele private de libertate ( art.5 parag. 2-5)

Orice privare de libertate trebuie să fie legală, echitabilă și proporțională cu situația care a
determinat-o. de asemenea, privarea de libertate trebuie să fie dispusă și executată de o autoritate
competentă. Ea nu trebuie să aibă un caracter arbitrar.
Art. 5 parag. 2-5 conține o serie de garanții aplicabile persoanelor private de libertate. Scopul
acestor garanții este acela de a permite apărarea împotriva oricărei atingeri arbitrare aduse libertății
persoanei.
1. Dreptul de a fi informat. Orice persoană arestată sau deținută are dreptul de a fi informat,
în cel mai scurt termen posibil și într-o limbă pe care o înțelege, asupra motivelor arestării sau deținerii
și a oricărei acuzații împotriva ei.
2. Dreptul de a fi adus de îndată în fața unui judecător, de a fi trimis în judecată într-un
termen rezonabil sau eliberat.
3. Dreptul la recurs. Scopul acestei prevederi este asigurarea protecției împotriva detenției
arbitrare și facilitarea eliberării persoanei atunci când detenția este ilegală. România a fost considerată
responsabilă de violarea acestui art. în cauza Pantea101 . În aceeași cauză, Curtea a constatat și violarea,
de către statul român, a art. 5 paragraful 5 privind dreptul la despăgubiri. Această hotărâre a Curții a
determinat, de altfel, importante modificări la nivelul reglementărilor constituționale și legale românești
sub aspectul duratei și modului de luare a măsurii arestării preventive, ca și în privința dreptului la
despăgubiri în cazul detenției ilegale.
4. Dreptul la despăgubiri pentru detenția ilegală. Dreptul la despăgubiri presupune reunirea
unor condiții: să existe o încălcare a condițiilor prevăzute de celelalte dispoziții ale art.5; această
încălcare să fi produs un prejudiciu.

16
B. Selejan-Guțan, 2006, op.cit., p. 101;
 Interzicerea discriminarii

Universalitatea recunoașterii și apărării drepturilor omului impune în mod necesar aplicarea lor
egală pentru toți indivizii; “toate ființele umane se nasc libere și egale în demnitate și în drepturi”
proclamă primul articol al Declarației Universale a Drepturilor Omului din 1948. Aceasta înseamnă că
drepturile și libertățile fundamentale sunt recunoscute tuturor indivizilor, fără nicio discriminare.
Principiul nediscriminării este, practic, înscris în toate tratatele și documentele internaționale
de protecție a drepturilor omului. Art. 2 paragraful 1 din Declarația Universală dispune că fiecare se
poate prevala de toate drepturile și de toate libertățile pe care ea le proclamă, fără nicio deosebire, în
special de rasă, de culoare, de sex, de limbă, de religie, de opinie politică sau de orice altă opinie, de
originea sa națională sau socială, de averea sa, de naștere sau care ar decurge din orice altă situație.
Acest principiu presupune aplicarea unui tratament egal tuturor indivizilor, care sunt egali în drepturi. 1
Art. 14 din Convenție dispune că exercitarea tuturor drepturilor și libertăților pe care ea le
recunoaște trebuie să fie asigurată fără nicio deosebire bazată pe sex, rasă, culoare, limbă, religie,opinii
politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere,
naștere sau orice altă situație.
Convenția europeană nu conține o interdicție generală a discriminării care să privească toate
drepturile și libertățile recunoscute în sistemele naționale de drept ale statelor contractante. 111 112 113

La 26 iunie 2000, Comitetul de Miniștri al Consiliului Europei a adoptat Protocolul nr. 12 la

Convenție privitor la interdicția generală a oricărei forme de discriminare deschis spre semnare la
Roma la 4 noiembrie 2000. 114 2 Potrivit art. 1 al acestui Protocol, exercitarea oricărui drept prevăzut de
legea națională a unui stat contractant este asigurată, fără nicio discriminare întemeiată, în special, pe
sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială,
apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație și că nimeni nu poate face
obiectul unei discriminări din partea unei autorități publice, dacă aceasta ar fi întemeiată pe unul din
motivele arătate. 3 Acest protocol a intrat în vigoare la 1 aprilie 2005. Deci de la 1 aprilie 2005, toate
persoanele aflate sub jurisdicția statelor contractante vor putea invoca în fața instanței europene
încălcarea dreptului la nediscriminare de către autoritățile naționale nu numai cu privire la drepturile și
libertățile garantate de Convenție ci și cu privire la orice drept recunoscut în legislația națională a
statului contractant în cauză, cu îndeplinirea condițiilor necesare sesizării Curții: epuizarea căilor
interne de atac și să nu fi trecut 6 luni de la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești interne în care

1
C. Bîrsan, op. cit., p.889;
2
Ibidem, p.890;
3
Ibidem;
se concretizează încălcarea invocată.
Dreptul la nediscriminare prevăzut de art. 14 din Convenție nu are o existență independentă,
deoarece nu poate fi invocat decât cu privire la drepturile și libertățile pe care aceasta le reglementează.
Art. 14 nu adaugă la lista drepturilor ci le întărește protecția.4 Cu toate acestea, Curtea a decis că nu este
imposibilă o aplicare oarecum autonomă a art. 14: dacă art. 14 trebuie combinat cu un alt articol al
Convenției ce garantează un drept, nu este necesar ca acest drept să fie el însuși violat. Curtea s-a
pronunțat ferm, transformând obligația negativă a statelor de a nu discrimina, într-o obligație pozitivă,
de a asigura egalitate de tratament. În jurisprudența sa, Curtea a respins teoria potrivit căreia nu poate
exista o violare a art. 14 fără încălcarea altui articol.
Într-o speță, reclamanților, care aveau soțiile stabilite legal în Marea Britanie, li s-a refuzat, în
conformitate cu normele engleze ce reglementau imigrarea la epoca faptelor, dreptul de a se stabili în
calitate de soți în această țară; ei au invocat printre altele, încălcarea de către autoritățile britanice a
dreptului lor la viață privată, garantat de art. 8 din Convenție, considerat izolat sau în combinație cu art.
14. Pe terenul art. 8 Curtea a constatat că, în realitate, litigiul nu privea atât viața familială a
reclamanților, cât o problemă de imigrație; or, potrivit unui principiu de drept internațional bine stabilit,
statele au dreptul de a controla intrarea nenaționalilor pe teritoriul lor. Curtea a ajuns la concluzia că,
prin refuzul incriminat, autoritățile britanice nu au încălcat art. 8 sub aspectul obligației respectării
“vieții de familie”. În schimb , prin raportare la art. 14 din Convenție, instanța europeană a constatat
faptul că soțul stabilit în Marea Britanie putea obține autorizația de a-și aduce soția, care nu avea
naționalitatea britanică, să locuiască împreună cu el în această țară. 5 Deci în speță s-a produs o încălcare
a art. 14 din Convenție.
Conform unor hotărâri ale Curții, o diferență de tratament fiscal între rezidenți și nerezidenți
este nejustificată (cauza Darby c. Suediei, 1990); diferența de tratament între adulți și minori pentru
detenția provizorie este justificată ( cauza Boumar c. Belgiei, 1988). O discriminarea bazată pe criteriul
religios și o violare a art. 14 combinat cu art. 8 au existat în cauza Hoffmann c. Austriei (1993):
reclamantei, membră a sectei Martorii lui Iehova, i se refuzase acordarea custodiei copiilor pe motivul
apartenenței la această sectă, ai cărei membri, între altele, sunt cunoscuți pentru opoziția la transfuziile
de sânge. 6
Discriminarea pe criteriul orientării sexuale a făcut obiectul cauzei Karner c. Austriei (2003).
În speță, Curtea a stabilit că diferența de tratament a partenerului supraviețuitor dintrun cuplu
homosexual față de cel dintr-un cuplu heterosexual în privința dreptului de a rămâne în domiciliul
comun este nejustificată sub raportul art. 14 combinat cu art. 8 din Convenție.

4
B. Selejan-Guțan, 2006, op.cit., p. 184;
5
C. Bîrsan, op. cit., p.894;
6
B. Selejan-Guțan, 2006, op.cit., p.183;