Macroeconomia

1
 Cuprins

I. Macroeconomia ca ramură a științei economice...................................................3

II. Indicatorii macroeconomiei în Republica Moldova............................................5
Structură, evoluție și tendințe....................................................................................5
III. Particularitățile pieții muncii.............................................................................14
IV. Modelul grafic al echilibrului macroeconomic.................................................21
V. Teorii ale cererii de bani......................................................................................29
VI. Caracteristica echilibrului pe piața bunurilor și serviciilor...........................39
VII. Comerțul exterior în Republica Moldova.......................................................45

2
I. Macroeconomia ca ramură a științei economice
În teoria economică, noţiunea de macroeconomie a fost introdusă de savanţii din
Occident în anii 30 ai secolului XX în legătură cu apariţia teoriei keynesiste („Teoria
generală a ocupării forţei de muncă, a dobânzii şi a banilor”). Prin această lucrare J.
M. Keynes a încercat să explice realitatea economică existentă în acele timpuri
(depresia economică din SUA), utilizând o abordare metodologică diferită de cea
tradiţională a neoclasicilor. Abordarea dată se baza pe principiile metodologice ale
teoriei generale a sistemului şi a teoriei relativităţii.
Macroeconomia ca ştiinţă provine de la grecescul „macros”, care în traducere
înseamnă „mare”, accentuând că se referă la probleme de dimensiuni mari, spre
deosebire de microeconomie care se ocupă de probleme mici. Se consideră că o
anumită problemă este macroeconomică atunci şi acolo unde aceasta reiese din
formarea şi consolidarea unei anumite economii naţionale.
Macroeconomia, ca un compartiment al teoriei economice, studiază mărimi
economice agregate şi probleme economice generale de tipul: volumul de producţie a
economie naţionale, structura economiei naţionale şi componentele ei, ciclurile
economice, ocupaţia resurselor economice, inflaţia, creşterea economică, problemele
financiare la nivelul economiei naţionale. Macroeconomia presupune analiza mişcării
capitalului global şi a forţei de muncă globale în dependenţă de influenţa asupra
acestei mişcări a statului sau în lipsa lui.
Macroeconomia analizează esenţa diferitor politici macroeconomice (politica
bugetar-fiscală, monetar-creditară, economică externă, socială etc.) cu scopul de a
stabiliza cu ajutorul lor dezvoltarea economiei naţionale într-o anumită perioadă a
ciclului economic.
Din aceste definiţii reiese că obiectul de studiu al macroeconomiei presupune
cercetarea proceselor economice la nivel de economie naţională luate ca un tot întreg
sau analizate pe agregate sau părţi. Problemele macroeconomice joacă un rol
important în realizarea relaţiilor economice internaţionale. Pentru a prognoza
dezvoltarea economiei naţionale pe o perioadă îndelungată de timp e necesar de a
analiza dinamica principalilor indicatori macroeconomici în perioada precedentă.

Scopurile şi obiectul de studiu al macroeconomiei

Macroeconomia are ca obiect de studiu comportamentul tuturor consumatorilor şi al
producătorilor într-o economie naţională, în ansamblu, precum şi relaţiile care se
întreţin cu alte economii. În plus, statul apare ca un agent economic esenţial în
analiză, întrucât el utilizează o serie de instrumente economice specifice (politicile
macroeconomice) al căror obiectiv este coordonarea de ansamblu a activităţii
economice ce se desfăşoară la nivel individual.
Obiectivele macroeconomiei sunt următoarele:
3
  determinarea şi analiza variabilelor care permit evaluarea şi explicarea
comportamentului grupelor de agenţi economici;
 studierea relaţiilor dintre principalele variabile şi punerea în evidenţă a unor
raporturi stabilite între acestea (relaţiile dintre venit şi consum, economii şi
investiţii, etc.);
 analiza principalelor dezechilibre care pot să apară între agregate (inflaţia,
şomajul, deficitul bugetar, deficitul balanţei de plăţi, etc.), în vederea
determinării şi evitării cauzelor acestor dezechilibre;
 studierea modalităţilor de atingere a obiectivelor economice stabilite de
societate, modalităţi ce ţin de resortul politicilor macroeconomice.
Orice problemă macroeconomică poate avea mai multe aspecte decît cel economic:
aspect social, politic, demografic. În plus, orice problemă macroeconomică are două
aspecte interdependente: pozitiv şi negativ, unul care caracterizează sensul progresist
al evoluţiei, altul – care întrerupe temporar acest scop macroeconomic.
Macroeconomia se concretizează cu prioritate către analiza calitativă a
mecanismului de funcţionare al economiei naţionale, a corelaţiilor dintre variabilele
macroeconomice, punând un accent deosebit pe aspectele de măsurare a influenţelor
directe şi indirecte dintre acestea în vederea fundamentării ştiinţifice a deciziilor de
politică macroeconomică.
Macroeconomia se ocupă, deci, cu studiul structurii funcţionalităţii şi
comportamentului de ansamblu al sistemului economiei naţionale în strânsă legătură
cu sistemul economiei mondiale şi cu mediul înconjurător.

Metode specifice de analiză macroeconomică şi utilizarea acestor

metode
Ca orice ştiinţă, macroeconomia dispune de o metodă proprie de cercetare. Fiind o
ştiinţă tânără, ea a împrumutat mai multe instrumente şi tehnici de la alte ştiinţe
anterior constituite. Baza metodologică a ştiinţei macroeconomice este totuşi
dialectica şi legităţile ei (unitatea şi lupta contrariilor, legea trecerii cantităţii în
calitate, legea negării negaţiei). Printre metodele dialecticii utilizate în
macroeconomie pot fi numite: metoda deducţiei, inducţiei, analiza comparativă,
relaţia cauză-efect etc.
În macroeconomie pe larg se foloseşte modelarea proceselor economice. Cu
ajutorul acestei metode se creează modele economice care presupun teorii
simplificate cu ajutorul cărora se prezintă a anumită situaţie economică. În model
deseori în formă matematizată se exprimă corelaţia dintre diferite variabile
economice: exogene şi endogene. Principalele modele macroeconomice sunt modelul
AD – AS, IS – LM, economiei mici deschise ş.a.

4
 Din metodele statistice, pe larg se foloseşte metoda agregării, care presupune
unirea elementelor dintr-o totalitate de fenomene într-un tot întreg şi formarea
agregatului (sunt 4 agregate: antreprenoriat, menaj, statul, mediul extern; 4 pieţe:
piaţa mărfurilor, piaţa muncii, piaţa monetară, piaţa hârtiilor de valoare).
Pe lângă aceste metode în macroeconomie cu succes se utilizează abordarea
sistemică. Sistemul economiei naţionale este un sistem foarte complex, având în
componenţa sa mai multe subsisteme ce interacţionează între ele într-un mediu
economic comun. Printre subsistemele de bază pot fi numite: totalitatea agenţilor
economici (producători şi consumatori; resursele naturale (atrase şi neatrase în
activitatea economică); resursele materiale acumulate; potenţialul uman; stocul de
ştiinţă şi tehnologie; stocul de învăţământ şi sănătate; stocul de cultură; principiul de
repartiţie a averii naţionale).

II. Indicatorii macroeconomiei în Republica Moldova.

Structură, evoluție și tendințe.

Potrivit literaturii de specialitate, indicatorii macroeconomici sunt date statistice

care indică starea actuală a economiei unui stat, potrivit anumitor sectoare ale
economiei (piața băncilor, industrie, piața forței de muncă, comerț). Aceste date cu
privire la indicatori macroeconomici sunt publicate de către Institutul National de
Statistica (INS). Cu ajutorul acestor date se poate urmări pulsul economiei, starea ei
permanentă, cât și reacția acesteia în urma impactului cu mai mulți factori externi.
Evidenţierea nivelului de dezvoltare economică, a tendinţelor acesteia şi a modului
în care sunt utilizate resursele unei economii naţionale, necesită măsurarea
rezultatelor activităţii economice. Evaluarea, fizică şi valorică, a rezultatelor agenţilor
economici în ansamblu permite reflectarea evoluţiilor favorabile şi nefavorabile în
economia naţională.

Sistemul Contabilităţii Naţionale (S.C.N.) din ţara noastră reprezintă un sistem de

evidenţă valorică a fluxurilor economice, în expresie monetară, la nivelul economiei
naţionale. El are trei componente: sectorul agenţilor economici; conturile naţionale;
operaţiunile contabile.
Sistemul conturilor naţionale reprezintă o reprezentare a economiei naţionale,
înregistrând toate fluxurile reale şi monetare din sistemul economic, în mod coerent,
corelat şi echilibrat. Conturile macroeconomice sunt rezultatul unor multiple agregări
şi sintetizări ale informaţiilor cuprinse în conturile alcătuite pe subiecte economice,
sectoare economice şi ramuri de activitate.

5
Ele sunt utilizate pentru calcule macroeconomice şi pentru furnizarea informaţiilor
necesare privind: producţia de bunuri pe economia naţională, structura şi utilizarea
acesteia, formarea şi repartiţia veniturilor în societate, utilizarea veniturilor societăţii
etc. Pentru analiza acestor aspecte esenţiale ale vieţii economice din societate se
alcătuiesc următoarele conturi naţionale:

Contul de producţie. Se construieşte la nivelul sectoarelor şi pe ansamblul

economiei naţionale, prin acesta sintetizându-se tranzacţiile specifice activităţii de
producţie a subiectelor economice interne. În partea dreaptă a contului de producţie
se înregistrează valoarea producţiei brute (pe sectoare sau pe economie naţională), iar
în partea stângă, consumul intermediar (adică valoarea bunurilor - altele decât cele de
capital fix - şi serviciilor produse şi consumate în scopul producerii de noi bunuri
materiale şi nemateriale).

Soldul contului reprezintă valoarea adăugată brută (la nivelul unui sector), respectiv
produsul intern brut (la nivelul economiei naţionale). Valoarea adăugată brută
(VAB) exprimă valoare pe care o aduce agentul economic producător elementelor de
capital circulat pe care le achiziţionează şi prelucrează în vederea obţinerii produselor
finite. De asemenea, VAB reprezintă suma veniturilor fundamentale (profit, salarii,
dobânzi şi rente) la care se adaugă amortizarea. În sfârşit VAB reflectă producţia
finală, respectiv diferenţa dintre producţia brută (PB) şi consumul intermediar (Ci),
astfel:
VAB = PB − Ci.

Ca regulă, soldul conturilor naţionale apare în partea stângă şi aceasta se evidenţiază

în contul următor, ca resursă (în partea dreaptă). Deci, contul de producţie evidenţiază
valoarea producţiei pe sectoare sau pe economie naţională şi separarea acesteia în
consum intermediar şi valoare adăugată brută sau produs intern brut.

Contul de creare a veniturilor. Evidenţiază pentru fiecare sector şi pentru întreaga

economie formarea veniturilor din activitatea economică. În partea dreaptă a contului,
la resurse, se evidenţiază valoarea adăugată brută (pe sectoare) sau produsul intern
brut (pe economie naţională) şi subvenţiile de exploatare.
În partea stângă a contului se înregistrează amortizarea şi impozitele indirecte, iar
soldul acestui cont reprezintă veniturile, exprimate prin indicatorii "valoarea
adăugată netă" (la nivel de sectoare) sau "produsul intern net" (la nivelul economiei
naţionale).

6
 Valoarea adăugată netă (VAN) exprimă diferenţa dintre valoarea adăugată brută
(VAB) şi consumul de capital fix (CCF sau amortizarea - A), astfel:
VAN = VAB − A.

Diferenţa dintre subvenţiile de exploatare şi impozitele indirecte (diferenţă cunoscută

sub denumirea de impozite sau taxe nete) se ia în calcul atunci când indicatorii
macroeconomici sunt evidenţiaţi în preţurile pieţei.

Contul de repartiţie a veniturilor. Evidenţiază repartiţia primară a veniturilor. În el

se sintetizează pe lângă veniturile factorilor create în interiorul ţării şi veniturile
factorilor încasate din străinătate şi cele plătite străinătăţii. În partea dreaptă, la
resurse, se înregistrează soldul contului precedent, adică PIN (sau suma veniturilor
factorilor de producţie din interiorul ţării) şi veniturile factorilor de producţie
naţionali din activitatea desfăşurată în străinătate.
În partea stângă se evidenţiază veniturile factorilor de producţie plătite străinătăţii ca
urmare a activităţii depuse în interiorul ţării de agenţi economici străini.

Soldul acestui cont este reflectat prin indicatorul "produs naţional net" (PNN), care,
dacă este exprimat în preţurile factorilor, se mai denumeşte şi venit naţional (VN).
Venitul naţional se obţine adăugând la PIN exprimat în preţurile factorilor, soldul
veniturilor factorilor de producţie în raport cu străinătatea (SVFS), astfel:
VN = PNNpf = PINpf + SVFS

Contul de utilizare a veniturilor. Evidenţiază utilizarea în interiorul ţării a

componentelor venitului naţional disponibil (venitul naţional corectat cu soldul
transferurilor curente cu străinătatea), pentru consumul privat şi consumul public
(ambele formează consumul final al societăţii). Consumul privat (Cpv) exprimă
cheltuielile efectuate de populaţie pentru cumpărarea de mărfuri şi servicii necesare
satisfacerii nevoilor proprii.
Consumul public (Cpb) exprimă cheltuielile făcute de instituţiile publice pentru
materiale, combustibili, energie, amortizare şi alte consumuri necesare prestării
serviciilor publice către populaţie. Împreună, consumul privat cu cel public formează
consumul final (CF). Soldul contului este reprezentat de indicatorul "economii brute"
şi se determină conform relaţiei:
Eb = VND − CF = VND − (Cpv + Cpb),
unde VND este venitul naţional disponibil.

Economiile brute sunt destinate investiţiilor brute, adică formării brute a capitalului.
Dacă din economiile brute se scade amortizarea, se obţin economiile nete, destinate

7
investiţiilor nete, adică formării nete a capitalului. Investiţia netă este acea parte din
venit care se foloseşte pentru a spori capitalul fix şi stocurile.

Sistemul operaţiunilor contabile cuprinde:

 operaţiuni contabile privind bunurile şi serviciile (producţie, consum final,
formarea brută a capitalului, depozitare, distribuţie de bunuri);
 operaţiuni privind repartiţia, care sunt de distribuire şi redistribuire a
veniturilor obţinute la nivel de economie naţională: remunerarea salariaţilor;
impozite legate de producţie şi import; transferuri de la administraţiile publice
spre agenţii economici sub forma subvenţiilor de exploatare; veniturile
proprietăţii şi ale întreprinderilor (dobânzi, arenzi, drept de autor, licenţe,
brevete, dividende); operaţiunile de asigurări etc;
 operaţiuni financiare care au ca obiect operaţiunile referitoare la crearea şi
circulaţia mijloacelor de plată, la creanţele şi datoriile agenţilor dintr-o
economie naţională.

Rezultatele activităţii la nivel macroeconomic într-o perioadă determinată, de regulă

un an, obţinute de către toţi agenţii economici din economia naţională, se reflectă
cifric şi cantitativ prin indicatori sintetici. Indiferent de natura rezultatelor (bunuri
materiale şi servicii) şi fluxurilor din economia naţională, aceşti indicatori se
calculează numai în expresie valorică, prin intermediul preţurilor şi tarifelor. În
funcţie de scopul urmărit, ei pot fi evaluaţi la preţurile pieţei (preţurile
cumpărătorilor) sau la costurile factorilor de producţie (preţurile producătorilor).

De obicei, indicatorii sintetici de rezultate macroeconomice se determină la preţurile

pieţei, ceea ce permite cunoaşterea dimensiunii rezultatelor activităţii din intervalul
de timp avut în vedere, corelarea resurselor alocate şi consumate cu rezultatele
obţinute, studierea principalelor corelaţii care s-au manifestat în perioada de calcul.

Sistemul de evidenţă şi măsurare a rezultatelor macroeconomice îndeplineşte, prin

indicatorii utilizaţi, o serie de funcţii esenţiale cum ar fi:
 instrument de evidenţă statistică , cu ajutorul căruia se sintetizează şi se
corelează informaţiile privind desfăşurarea activităţii economice şi măsurarea
potenţialului economic, reflectând evoluţia cantitativă a economiei naţionale;
 instrument de analiză a activităţii economice în perioada anterioară şi a
echilibrului macroeconomic sub diferitele sale forme de manifestare,
permiţând înţelegerea legităţilor economice şi a modului lor concret de
manifestare în timp şi spaţiu;
 suport de bază al fundamentării deciziilor în economie, al influenţării
corelaţiilor şi tendinţelor celor mai favorabile, al corectării unor efecte nedorite

8
 ale mecanismului spontan al pieţei, deoarece indicatorii de rezultate
macroeconomice reflectă tabloul fluxurilor din economia naţională, al
interdependenţelor vieţii economice;
 indicatorii de rezultate macroeconomice au o largă utilizare pentru
comparaţii internaţionale, pentru înţelegerea corectă a fenomenelor şi
proceselor din economia mondială, a interdependenţelor economice
internaţionale, a participării ţării la circuitul economic mondial.

Indicatorii care reflectă rezultatele macroeconomice în Sistemul Conturilor

Naţionale pot fi calculaţi prin una din următoarele trei metode:
 metoda producţiei (metoda valorii adăugate) prin care are loc măsurarea şi
evidenţierea valorilor adăugate brutei create de către toţi agenţii economici,
producători de bunuri şi servicii (de consum şi publice) şi agregarea acestor
mărimi pe sectoare, ramuri şi pe ansamblul economiei naţionale. Prin această
metodă, din valoarea totală a producţiei sau valoarea producţiei brute (pe
sectoare, ramuri sau economie naţională), se elimină consumul intermediar
(respectiv valoarea bunurilor materiale şi serviciilor produse şi utilizate pentru
a crea noi bunuri, achiziţionate de terţi), iar în cazul indicatorilor în expresie
netă, se elimină şi consumul de capital fix (amortizarea), rezultând valoarea
adăugată netă.
 metoda utilizării finale (metoda cheltuielilor sau a folosirii veniturilor), care
constă în agregarea cheltuielilor totale ale agenţilor economici cu bunurile
materiale şi serviciile care compun producţia finală. Concret, prin această
metodă se însumează: cheltuielile gospodăriilor (menajelor) pentru produse şi
servicii de consum; cheltuielile publice guvernamentale (instituţiilor
administraţiei centrale şi locale) pentru serviciile administrative puse la
dispoziţia colectivităţilor; cheltuielile pentru bunuri de investiţii (investiţiile
brute); exportul net (diferenţa dintre valoarea bunurilor şi serviciilor exportate
şi valoarea celor importate).
 metoda repartiţiei (metoda însumării veniturilor), care constă în însumarea
elementelor ce reflectă recompensarea factorilor de producţie, concretizate în
venituri încasate de proprietarii acestor factori (salarii, profituri, dobânzi, rente)
şi alocaţiile pentru consumul de capital fix (amortizările). În practică, pentru
calcularea indicatorilor sintetici ai rezultatelor macroeconomice, se îmbină cele
trei metode. Astfel, pentru determinarea producţiei pe ramuri ale economiei, se
utilizează metoda de producţie, pentru domeniul serviciilor se aplică metoda
cheltuielilor.

9
Principalii indicatori de rezultate macroeconomice calculaţi în SCN sunt:

 produsul global brut (PGB)

 produsul intern brut (P.I.B.)
 produsul intern net (PIN)
 produsul naţional brut (PNB)
 produsul naţional net (PNN)
 venitul naţional (VN)

Produsul global brut (PGB) reflectă valoarea totală a bunurilor materiale şi a

serviciilor, cu caracter marfar şi nemarfar, obţinute într-o perioadă de timp, de regulă
un an, în cadrul subsistemelor economiei naţionale. Acest indicator include
înregistrări repetate, fapt pentru care are o utilizare redusă.

Cu toate acestea, PGB răspunde unor cerinţe reale de cunoaştere macroeconomică

privind corelaţiile care se formează între diferite ramuri, subramuri şi activităţi. PGB
se calculează ca sumă a producţiei brute de bunuri materiale şi servicii din toate
sectoarele, adică prin însumarea consumului final şi a celui intermediar.

Produsul intern brut (PIB) reflectă, valoric, producţia finală de bunuri şi servicii
obţinute de către toţi agenţii economici (autohtoni şi străini) care îşi desfăşoară
activitatea în interiorul ţării, destinate consumului final. Acest indicator exprimă
mărimea valorii adăugate brute a bunurilor materiale şi serviciilor produse în
interiorul ţării şi ajunse în stadiul final al circuitului economic.

PIB se determină fie prin însumarea valorilor adăugate brute ale tuturor bunurilor
create de agenţii economici din interiorul ţării (agregate la nivel de sector sau
ramură), într-o perioadă determinată (un an), fie prin scăderea din produsul global
brut a consumului intermediar, astfel:

PIB = Σ VABi

sau

PIB = PGB − Ci,

unde "i" reprezintă sectoarele economiei, iar Ci - consumul intermediar.

Acest indicator este baza măsurării rezultatelor macroeconomice în SCN şi se

calculează, în practică, prin combinarea metodei valorii adăugate (metoda de
producţie) cu metoda repartiţiei (a însumării veniturilor).

Produsul intern net (PIN) sintetizează suma valorilor adăugate nete ale bunurilor
materiale şi serviciilor finale produse de către toţi agenţii economici (autohtoni şi

10
străini) care acţionează în interiorul ţării, într-o perioadă de timp (de regulă un an),
astfel:

PIN = Σ VANi.

De asemenea, se mai calculează scăzând din produsul intern brut consumul de

capital fix, amortizarea (A), astfel:

PIN = PIB − A.

Produsul naţional brut (PNB) reprezintă valoarea adăugată brută a tuturor bunurilor
materiale şi serviciilor finale provenite din activităţile agenţilor economici naţionali,
obţinute atât în ţară cât şi în afara acesteia, în decursul unei perioade de timp (un an).
PNB se determină prin scăderea din PIB a valorii adăugate brute realizate pe teritoriul
naţional de către agenţii economici străini (PE), la care se adună valoarea adăugată
brută realizată de agenţii economici naţionali care îşi desfăşoară activitatea pe
teritoriul altor state (VE), astfel:

PNB = PIB − PE + VE.

Acest indicator poate fi mai mare sau mai mic decât PIB, în funcţie de soldul cu
exteriorul pozitiv sau negativ (± SE) dintre VAB obţinută de agenţii economici
naţionali în străinătate şi VAB obţinută de agenţii economici străini în interiorul unei
ţări (PNB = PIB ± SE).

Dacă acest indicator este evaluat pe baza preţurilor pieţei, denumit şi PNB nominal,
el oglindeşte oferta naţională (producţie internă la care se adaugă importurile), iar
dacă se calculează pe baza fluxului de cheltuieli ale naţiunii, apare ca indicator al
cererii agregate (cheltuielile dintr-o ţară au la bază veniturile obţinute de factorii de
producţie care sunt repatriate, indiferent unde sunt obţinute ele şi sunt cheltuite pe
teritoriul ţării de origine a proprietarului). Atât PIB, cât şi PNB nu oferă, totuşi,
imaginea producţiei finale nete, deoarece includ şi alocaţia pentru consumul de
capital fix, respectiv amortizările (A).

Produsul naţional net (PNN) reprezintă expresia bănească a valorii adăugate nete
obţinute de agenţii economici naţionali, atât pe teritoriul ţării, cât şi în afara acesteia
şi se determină prin scăderea din PNB a amortizării capitalului fix (A), astfel:

PNN = PNB – A

Produsul naţional net (PNN) se mai poate calcula adăugând la PIN soldul, pozitiv
sau negativ, (± SE) dintre VAN obţinută de agenţii economici naţionali în străinătate
şi VAN obţinută de agenţii economici străini pe teritoriul unei ţări astfel:

PNN = PIN ± SE.

11
Dacă PNN este evaluat la costurile factorilor, atunci el reflectă venitul naţional.

Venitul naţional (VN) sintetizează veniturile obţinute de către proprietarii factorilor

de producţie prin care se recompensează aportul acestora la producerea bunurilor
materiale şi serviciilor. VN poate fi considerat şi ca indicator ce exprimă veniturile
din muncă şi din proprietate care decurg din producţia bunurilor economice.

De asemenea, el reflectă şi utilizarea veniturilor pentru cumpărarea de produse şi

servicii de consum şi pentru economisire. Ţinând seama de cheltuielile agenţilor
economici, determinarea venitului naţional porneşte de la PNB evaluat la preţurile
pieţei (PNBpp) din care se scad alocaţiile pentru consumul de capital fix
(amortizarea), precum şi impozitele indirecte (Ii) şi se adaugă subvenţiile de
exploatare (Sv) (Ii – Sv = Impozite nete). La acelaşi rezultat se ajunge şi prin
scăderea din PNB, exprimat în preţurile (costurile) factorilor (PNBcf), a alocaţiilor
pentru consumul de capital fix (A). Deci:

VN = PNBpp − A − Ii + Sv sau

VN = PNBcf − Amortizarea.

Se poate aprecia că venitul naţional exprimă veniturile factorilor de producţie, adică

veniturile provenite din munca angajaţilor, cele provenite din activitatea de
întreprinzător şi cele din patrimoniu, ceea ce reprezintă suma valorilor adăugate nete
create de factorii de producţie naţionali în interiorul ţării şi în alte ţări.

Adică, în venitul naţional se includ: salarii, rente, profituri, dobânzi nete (diferenţa
dintre dobânzile încasate şi dobânzile plătite), toate aceste venituri fiind supuse
impozitării directe. De precizat, că orice ţară efectuează o serie de plăţi către
străinătate, plăţi ce nu sunt legate de activitatea de producţie (transferuri curente
privind: cotizaţii la organisme internaţionale, ajutoare, daune, penalizări, taxe etc.) şi,
totodată, încasează plăţi efectuate de străinătate către ea, astfel că venitul naţional
creat trebuie corectat cu soldul încasărilor şi plăţilor în raport cu străinătatea, numit şi
soldul transferurilor curente cu străinătatea (STCS). Se obţine astfel venitul naţional
disponibil (VND) conform relaţiei

VND = VN ± STCS.

În funcţie de acest sold, VND poate fi mai mare sau mai mic decât VN. Dacă din
VND se scad veniturile ce nu revin populaţiei (contribuţia pentru asigurări sociale,
profiturile nedistribuite, impozitele pe profit) şi se adaugă veniturile populaţiei care
provin din transferuri (pensii, ajutoare, burse, alocaţii etc.), se obţine venitul
personal al populaţiei (menajelor) - VPM.

12
Dacă din venitul personal al menajelor se deduc impozitele şi taxele plătite de
populaţie, se obţine venitul disponibil al menajelor - VDM, indicator ce exprimă
posibilităţile populaţiei pentru consum (C) şi economii (E).

Sporirea venitului naţional, ca expresie a creşterii şi dezvoltării economice este

condiţionată de doi factori:

 creşterea volumului factorilor de producţie;

 creşterea productivităţii (randamentului) factorilor de producţie.

Indicatorii macroeconomici sunt utilizaţi, în general, pentru determinarea dinamicii

economice. Creşterea economică este relevată de creşterea indicatorilor
macroeconomici. Întrucât aceşti indicatori sunt exprimaţi monetar (valoric), iar
creşterea lor se poate datora atât creşterii preţurilor de la o perioadă la alta (inflaţie)
cât şi creşterii fizice a activităţii economice, indicatorii macroeconomici se exprimă
în preţuri constante (sau comparabile) care reprezintă preţurile anului şi se numesc
indicatori reali (PIB real, PNB real etc.).

Dacă sunt exprimaţi în preţurile curente ale anului de calcul, indicatorii se numesc
indicatori nominali sau monetari. Raportul dintre PIB nominal şi PIB real se
numeşte deflatorul PIB (D) şi exprimă indicele mediu al preţurilor pe întreaga
economie, în perioada analizată, astfel:

D = PIBnominal / PIBreal,

de unde rezultă

PIBreal = PIBnominal / D.

După calcularea PIB real, se poate trece la stabilirea dinamicii (evoluţiei)

indicatorului respectiv, prin calcularea indicelui produsului intern brut (IPIB):

IPIB = PIBreal1 / PIBreal0.

Produsul activităţii economice poate fi potenţial sau actual. Produsul potenţial se

referă la mărimea maximă a acestuia care poate fi obţinută într-o perioadă în
condiţiile ocupării depline a forţei de muncă (la randament maxim în condiţiile
aplicării legii randamentelor descrescătoare).

Produsul actual poate fi mai mare sau mai mic decât produsul potenţial, în raport de
nivelul productivităţii muncii medii, de rata de activitate a populaţiei, precum şi de
alte condiţii conjuncturale. Diferenţa dintre PNB potenţial şi PNB actual se numeşte
ecartul PNB şi are o mare importanţă în studiile de echilibru macroeconomic.

13
III. Particularitățile pieții muncii
Piaţa muncii poate fi definită ca spaţiul economic în care se întâlnesc, se confruntă şi
se negociază în mod liber cererea de muncă (deţinătorii de capital, în calitate de
cumpărători) şi oferta (reprezentată prin posesorii factorului muncă).

Piaţa naţională a factorului muncă este de o importanţă deosebită, întrucât munca este
factorul de producţie determinat. De nivelul cererii şi ofertei de muncă, precum şi de
structura acestora depinde în mare măsură calitatea procesului productiv şi nivelul
rezultatelor acestuia.

Factorii care influenţează evoluţia şi dezvoltarea pieţei muncii în general se grupează

în două categorii, după cum este vorba de piaţa internă şi piaţa internaţională a forţei
de muncă. Astfel, piaţa internă a forţei de muncă este condiţionată, în principal, de
următorii factori:

 evoluţia produsului intern brut, respectiv a producţiei industriale, agricole şi a

serviciilor;
 evoluţia tranzacţiilor comerciale, a circulaţiei monetare şi a creditului;
 restructurarea economiei naţionale şi a fiecărei ramuri în parte şi apariţia unor
noi domenii de activitate sub impulsul progresului tehnico-ştiinţific;
 variaţia productivităţii muncii la nivel de ramură sau sector, dar şi la nivel
individual ş.a.

Piaţa internaţională a forţei de muncă evoluează sub influenţa următorilor factori:

 gradul de dezvoltare economică a statelor şi implicit condiţiile de salarizare şi

de trai diferite;
 amploarea investiţiilor din fiecare ţară;
 migraţia internaţională a capitalului financiar;
 politica economică adoptată în diferite ţări, primitoare de forţă de muncă
superior calificată (importul de inteligenţă) etc.

În condiţiile actuale, se manifestă o tendinţă de segmentare a pieţei muncii, în ţările

dezvoltate economic, care se întemeiază pe adâncirea diviziunii muncii sociale, pe
variaţiile cererii şi ofertei economice, pe nivelul de organizare sindicală a lucrătorilor
etc. În acest sens, se disting următoarele două segmente de piaţă:

 piaţa primară, care include angajările în întreprinderi de talie mare, care

beneficiază de multe ori de poziţii de monopol sau oligopol, cu o productivitate
ridicată, puternic sindicalizate, şi unde salariile sunt şi ele mari, iar condiţiile
de muncă bune.

14
  piaţa secundară, care se referă la forţa de muncă angajată în întreprinderi de
talie mică, confruntate cu o puternică concurenţă, unde nu există sindicate şi în
care salariile sunt mici sau instabile, iar locurile de muncă nesigure.

În general, piaţa muncii funcţionează după principiile de bază ale pieţei - cererea,
oferta, preţul, concurenţa etc., dar toate acestea se manifestă în funcţie de marfa -
forţă de muncă, care prin trăsăturile sale, fiziologice, psihologice, sociale şi morale,
imprimă anumite particularităţi pieţei muncii, precum:

Pe piaţa muncii nu se negociază întregul potenţial de muncă al naţiunii, ci numai

acela care este cerut de factorul de producţie - capital şi este oferit de cei care sunt
dispuşi să folosească capacitatea lor de muncă. În legătură cu această particularitate
în raport cu celelalte pieţe, trebuie precizart că, în condiţiile actuale, dreptul la muncă
este un drept fundamental al omului într-o societate democratică. De aceea, piaţa
muncii are un grad ridicat de rigiditate, dar şi de sensibilitate, condiţionând echilibrul
economic şi pe cel social-politic;

In raport cu celelalte pieţe, piaţa muncii este mult mai organizată şi mai
reglementată , întrucât tranzacţiile care au loc pe această piaţă nu sunt doar simple
relaţii de vânzare-cumpărare între ofertanţi şi solicitanţi. Prin negocierile de pe piaţa
muncii, posesorii de forţă de muncă urmează să-şi realizeze nu numai aspiraţiile
profesionale, ci şi pe cele familiale şi sociale. De aceea, intervenţia statului pe această
piaţă este mai puternică decât pe celelalte pieţe, fapt ce imprimă pieţei muncii un grad
ridicat de imperfecţiune. Pe lângă concurenţă, salariu, productivitate marginală - ca
instrumente naturale ale pieţei muncii, există şi numeroase reglementări economico-
juridice, un cadru reglementat instituţionalizat, dinainte acceptat de către agenţii
economici.

Rolul statului pe această piaţă se manifestă nu numai ca legislator (legi cu privire la

angajarea şi salarizarea lucrătorilor, legi cu privire la reglementarea conflictelor de
muncă, legi referitoare la protecţia socială), dar şi ca mediator şi garant al interpretării
legislaţiei muncii (iniţiază dialogul tripartit guvern-patronat-sindicate);

Piaţa contemporană a muncii este una contractuală şi participativă, în care

negocierea şi contractul de muncă au un rol important în determinarea cererii şi
ofertei de muncă. De asemenea, raportul dintre cererea şi oferta de muncă se
manifestă în mod specific pe această piaţă, permanent oferta fiind mai mare decât
cererea, ceea ce determină existenţa şomajului.

Piaţa munci este o piaţa derivată , în sensul că cererea de muncă se formează în

strânsă legătură cu cererea de bunuri şi servicii. Daca cererea de bunuri şi servicii este
mare, nivelul producţiei trebuie să se adapteze în consecinţă, iar cererea de forţă de
muncă va fi şi ea la un nivel ridicat.

15
Piaţa muncii este un subsistem al economiei de piaţă, care, în procesul de dezvoltare
şi funcţionare a economiei naţionale, îndeplineşte importante funcţii de ordin
economic, social şi educativ, cum ar fi:

 alocarea judicioasă a resurselor de muncă pe ramuri şi sectoare de

activitate, pe profesii şi în teritoriu, în concordanţă cu volumul şi structura
cererii de forţă de muncă;
 combinarea forţei de muncă cu factorul de producţie - capital , asociere ce
presupune atât complementaritatea, cât şi substituibilitatea eficientă a acestor
factori;
 formarea şi repartizarea veniturilor în societate, atât a veniturilor primare,
cât şi a celor derivate;
 crearea unui cadru formativ-educativ , ce presupune măsuri, reglementări şi
informaţii, în direcţia orientării, perfecţionării şi reconversiei profesionale a
forţei de muncă.

Starea pieţei muncii se caracterizează prin mai multe trăsături, cum

sunt:
 Resursele de muncă au cunoscut evoluţii divergente. Ele sunt, în general,
relativ constante, cu o uşoară tendinţă de creştere temporară, ca pondere în
populaţia totală, în timp ce populaţia ocupată s-a redus considerabil. Rata
şomajului a crescut, astfel că, pe fondul unor resurse de muncă relativ
constante, ea se modifică nu atât pe seama ocupării, cât pe seama ieşirii de sub
incidenţa legală a perioadei de şomaj.
 Raportul dintre populaţia ocupată, salariaţi şi pensionari influenţează
echilibrul pieţei muncii într-o proporţie importantă, ţinând seama de principiul
potrivit căruia pensiile sunt plătite prin contribuţiile celor care lucrează.
Raportul dintre numărul mediu de pensionari şi şomeri, pe de o parte, şi
populaţia ocupată şi numărul de salariaţi, pe de altă parte, exprimă presiunea ce
se manifestă asupra veniturilor celor care lucrează sau rata de dependenţă.
Aceasta presupune ca relaţia dintre productivitatea muncii şi salariu să fie
apreciată mai complex, luând în calcul şi ajutoarele de şomaj şi contribuţiile la
pensii.
 Restructurarea ocupării este specifică austerităţii şi nevoii de contracarare a
recesiunii şi inflaţiei. Aceasta înseamnă că restructurarea ocupării în România
s-a înfăptuit nu prin substituţia firească dintre muncă şi capital pe calea
investiţiilor şi, deci, nu s-a realizat o restructurare competitivă de dezvoltare
economică.

16
Piaţa muncii poate fi privită într-o dublă ipostază:

 de piaţă derivată - sub aspectul dimensiunii şi structurii ocupaţionale,

profesionale, teritoriale a cererii de muncă şi, prin intermediul acesteia,
asupra sistemului de învăţământ, formare profesională iniţială şi continuă, pe
întreaga durată a vieţii active a individului;
 de piaţă principală din punctul de vedere al formării ofertei de muncă, sub
aspect cantitativ şi structural-calitativ al potenţialului de muncă, al intrărilor-
ieşirilor de pe piaţa muncii, a structurii demografice şi ocupaţional-
profesionale şi de calificare.

Piaţa muncii are particularităţi naturale sau dobândite datorită cărora se diferenţiază
net de celelalte pieţe, imprimându-i practic atributul de piaţă principală,
fundamentală: este piaţa celui mai important factor de producţie, cu importante
caracteristici demo-socio-psihosociale şi educaţional-formative; piaţă negociată,
contractuală şi, ca atare, piaţa cea mai imperfectă, mai puţin concurenţială, în care
mecanisme ale pieţei libere conlucrează cu reguli, convenţii, norme juridice, principii
etice etc.; o piaţă cu tendinţe de rigidizare.

Mecanismul de funcţionare a pieţei muncii reprezintă un ansamblu de legături între

partenerii individuali autonomi, ca viitori salariaţi, şi patronatele autonome care
solicită şi utilizează munca salariată, precum şi legăturile şi negocierile dintre
reprezentanţii acestor două părţi, adică organizaţiile de sindicat şi organizaţiile
patronatelor, care se derulează după reguli predeterminate.

Asupra funcţionării pieţei muncii îşi exercită influenţa deopotrivă factori economici,
cât şi factori de natură social-instituţională. Factorii economici îşi pun amprenta în
special asupra cererii de muncă.

Fiind un factor de producţie, cererea de muncă apare ca o cerere derivată. Aceasta

înseamnă că volumul şi structura de calificare a cererii de muncă sunt determinate de
cererea finală de bunuri şi servicii, nivelul costurilor salariale, dar şi de starea
sistemului tehnologic exprimată prin nivelul productivităţii muncii şi al consumurilor
intermediare.

Oferta de muncă este modelată simultan de factori economici (nivelul salariului, ca

preţ al muncii), dar şi de factori sociali sau instituţionali. În funcţie de prioritatea
acordată uneia sau alteia dintre grupele de factori, în literatura economică există o
diversitate de păreri asupra naturii şi modului de funcţionare a pieţei muncii.

În procesul de dezvoltare şi funcţionare a economiei naţionale, piaţa muncii

îndeplineşte importante funcţii, de ordin economic, social-politic şi educativ:

a) alocarea eficientă a resurselor de muncă pe sectoare, ramuri, profesii, teritoriu în

concordanţă cu volumul şi structura cererii de muncă;
17
b) unirea şi combinarea factorului muncă cu mijloacele de producţie;

c) influenţarea formării şi repartizării veniturilor;

d) funcţia socială, contribuind la formarea şi orientarea climatului de muncă şi la

realizarea unei protecţii sociale adecvate;

e) funcţia cultural - educativă, întrucât furnizează informaţii pentru procesul de

orientare profesională, recalificarea şi reintegrarea forţei de muncă.

Piaţa muncii, ca piaţă a celui mai important factor de producţie, se află în legătură cu
celelalte pieţe. Pe de o parte, ea receptează semnalele de pe piaţa bunurilor şi
serviciilor, a capitalurilor ş.a. şi este influenţată de mişcarea acestora, de modul de
funcţionare şi distorsiunile acestora. Pe de altă parte, piaţa muncii transmite propriile
semnale şi cerinţe spre celelalte pieţe.

Activităţile şi schimburile care au loc pe piaţa muncii privesc o marfă deosebită care,
prin particularităţile sale - fiziologice, psihologice, sociale şi morale – se deosebeşte
de celelalte mărfuri. Ca urmare, piaţa muncii prezintă o serie de particularităţi, în
raport cu celelalte pieţe, cele mai importante fiind:

1) este o piaţă cu un grad ridicat de rigiditate şi de sensibilitate şi prin aceasta ea

condiţionează atât echilibrul economic, cât şi pe cel social-politic. Rigiditatea şi
sensibilitatea ei rezultă nu numai din particularităţile ofertei, ci şi din ponderea mare
şi întrepătrunderea ridicată a laturilor economice şi sociale. Asigurarea locului de
muncă, alegerea şi exercitarea liberă a profesiei reprezintă în egală măsură un act
economic şi unul de echitate socială, de echilibru social.

2) piaţa muncii este mai complexă, mai organizată şi mai reglementată în raport
cu celelalte pieţe. Tranzacţiile care au loc pe această piaţă nu sunt numai relaţii de
vânzare-cumpărare, iar agenţii economici nu sunt numai vânzători şi cumpărători.
Piaţa muncii este un cadru în care interacţionează şi se confruntă mai mulţi agenţi
economici şi parteneri sociali: salariaţii şi întreprinzătorii, organizaţiile patronale,
sindicale şi statul, fiecare dintre aceştia având roluri şi funcţii bine determinate. Piaţa
muncii este reglementată în cel mai înalt grad şi înregistrează cele mai multe
influenţe din partea multor factori.

3) mecanismele de acţiune ale acestei pieţe prezintă anumite trăsături, care-i

conferă un grad mai ridicat de imperfecţiune (din punct de vedere al concurenţei),
în raport cu alte forme de piaţă. Pe de o parte salariul, ca preţ al muncii, libera
concurenţă, productivitatea marginală acţionează într-un cadru reglementat, dinainte
acceptat de toţi participanţii (agenţi economici). Pe de altă parte, salariul nu mai
reprezintă unica pârghie de reglare a volumului ocupării şi utilizării eficiente a forţei
de muncă, iar mărimea salariului nu mai rezultă doar din acţiunea mecanismelor
pieţei, ci din reglementări economico-juridice adoptate în fiecare etapă. Piaţa muncii
18
este o piaţă cu concurenţă imperfectă, putând fi apreciată fie ca piaţă de monopol, fie
ca piaţă de oligopol, în funcţie de gradul de organizare şi de constituire a cererii şi
ofertei de către patronate şi sindicate.

Aceste particularităţi imprimă anumite trăsături tranzacţiilor cu factorul muncă, spre

deosebire de tranzacţiile cu ceilalţi factori de producţie:

 munca nu poate fi vândută sau cumpărată decât închiriind capacitatea de

muncă a proprietarului;
 contractul de angajare a factorului muncă este strict determinat de anumite
reglementări legislative cu caracter de interdicţie, cumpărătorul nu dispune în
totalitate de „marfa”sa; el nu o poate utiliza decât pentru prestarea activităţilor
specificate în contract şi în limita timpului de muncă convenit;
 deţinătorii forţei de muncă au mai puţine posibilităţi de utilizare alternativă a
acesteia ( munca în propria gospodărie, recreere), dar ei se pot sustrage pieţei cu o
parte din acest potenţial pentru anumite perioade de timp;
 tranzacţiile cu forţa de muncă sunt legate de criteriile de preferenţialitate ale
posesorilor acestei „mărfi”, înzestrarea nativă, educaţia, orientarea profesională, stilul
de viaţă, modelul cultural, motivaţiile valorice etc.;
 munca este singurul factor de producţie cu autoorganizare: posesorii forţei de
muncă se constituie în sindicate, cu scopul de a influenţa condiţiile tranzacţiilor pe
piaţa muncii:

- sindicatele, reprezentând factorul muncă organizat, negociază direct conţinutul

normativ al instituţiilor pieţei muncii: condiţiile de muncă, nivelul salarizării, durata
timpului de lucru, criteriile de promovare şi participare, clauzele disponibilizării ,
garantarea protecţiei sociale, dreptul legal la grevă etc;

- sindicatele pot utiliza o strategie de monopol, monopson sau oligopol, ori pot
recurge, prin forţa lor socială, la tactica de intimidare a partenerilor;

- sindicatele pot determina numeroase abateri de la regulile pieţei, ceea ce

deformează modelul raţional de comportament pe piaţa muncii.

Cererea de muncă reprezintă nevoia reală de muncă salariată care se formează la

un moment dat într-o economie. Cererea de muncă depinde de ritmul de creştere
economică, de nivelul şi dinamica productivităţii muncii, de structura producţiei şi
activităţilor economico-sociale, de formele de ocupare şi regimul ocupării etc.
Aceasta se exprimă prin numărul de locuri de muncă şi nu include activităţile
realizate de femeile casnice, militarii în termen, studenţii şi alţi nesalariaţi.

Este necesar să se realizeze distincţia dintre nevoia de muncă (adică necesarul

virtual al volumului total de muncă) şi cererea de muncă (adică necesarul real al
volumului total de muncă, condiţionat de efectivitatea locurilor de muncă).
19
Cererea de muncă provine din partea firmelor care angajează, pe bază de contract,
lucrători specializaţi în diferite domenii de activitate, la un anumit preţ al muncii,
numit salariu. Cererea de pe piaţa muncii se constituie ca o sumă a cererilor
individuale. Cererea de muncă este o cerere derivată, ea fiind determinată de cererea
de bunuri rezultate din utilizarea muncii.

La un anumit nivel al salariului, cererea de muncă poate înregistra o creştere sau o

reducere, în funcţie de o serie de factori, care se numesc condiţiile cererii de muncă.
Principalii factori care determină creşterea sau reducerea cererii de muncă sunt:

a) preţul bunurilor rezultate din utilizarea factorului muncă; între modificarea

preţurilor de pe piaţa diferitelor bunuri şi modificarea cererii de muncă există o relaţie
pozitivă;

b) gradul de substituire a muncii cu un alt factor de producţie influenţează

negativ cererea de muncă;

c) modificarea preţului unui alt factor de producţie care poate substitui munca
determină o modificare în aceeaşi direcţie a cererii de muncă;

d) nivelul calitativ al muncii – modificarea calităţii muncii determină o modificare

în acelaşi sens a cererii de muncă;

e) aşteptările întreprinzătorilor  considerând că toţi ceilalţi factori rămân

constanţi, evoluţia cererii de muncă depinde direct de previziunile întreprinzătorilor
în legătură cu mersul afacerilor.

Oferta de muncă reprezintă munca pe care o pot depune membrii societăţii în

condiţii salariale. Ea este asigurată de resursele de muncă existente pe piaţă.

Resursele de muncă ale unei ţări reprezintă totalitatea populaţiei în vârstă de muncă şi
aptă de muncă. Limitele vârstei de muncă sunt determinate de la o ţară la alta prin
legislaţie. Resursele de muncă se compun din:

- populaţia ocupată, inclusiv cea cuprinsă în gospodăria casnică;

- persoanele în vârstă de muncă, dar care sunt în şcoli, în armată etc.

Resursele de muncă ale unei ţări depind de o serie de factori demografici cum ar fi:
natalitatea, mortalitatea, durata medie a vieţii, condiţii de trai etc.

Populaţia în vârstă de muncă cuprinde totalitatea persoanelor aflate în limitele legale

de vârstă, indiferent dacă participă sau nu la vreo activitate.

20
Populaţia aptă de muncă cuprinde toate persoanele având vârsta legală de muncă şi
care pot să participe la muncă. Nu cuprinde persoanele invalide. Oferta de muncă se
exprimă prin numărul celor apţi de muncă, din care se scad femeile casnice, studenţii,
militarii în termen, cei care desfăşoară activităţi nesalariale şi cei care nu doresc să se
angajeze în nici o activitate.

IV. Modelul grafic al echilibrului macroeconomic

Modelul AD – AS se aplică pentru a studia fluctuaţiile în nivelul producţiei şi a
preţurilor, cât şi consecinţele acestor fluctuaţii. Acest model permite descrierea
diferitor variante ale politicilor macroeconomice ale statului. Modelul AD – AS este
abordat diferit şi anume: în teoria clasică şi cea keynesiană.

Cererea agregată (AD) reprezintă cantitatea totală de bunuri şi servicii cerută pe

piaţă în economia naţională.

Componentele cererii agregate sunt:

1) consumul personal (C);
2) investiţii private brute (Ib)
Ib = Inete+A, Inete>A => economia se află în perioada de creştere;
Inete=A => stagnare;
Inete<A => descreştere economică.
3) achiziţii guvernamentale pentru procurarea de bunuri şi servicii (G);
4) exportul net (Xn).
Ecuaţia cererii agregate este: AD = C + Ib + G + Xn

Determinanţii AD sunt:

1) Modificarea cheltuielilor de consum – consumul poate fi influenţat de venitul

disponibil a persoanelor fizice, nivelul impozitului pe venitul persoanelor fizice,
înclinaţia marginală spre consum, nivelul prognozat al venitului şi al preţurilor.

2) Modificarea cheltuielilor de investiţii, care este influenţată de nivelul dezvoltării

economice, nivelul impozitului pe venit, rata dobânzii, rata prognozată a profitului,
anticipările inflaţioniste, riscurile economice.

3) Modificarea cheltuielilor guvernamentale – se consideră constante deoarece se

stabilesc la începutul anului prin bugetul de stat şi pot fi modificate la intervenţia
guvernului în cazuri extreme.

4) Modificarea exportului net – este influenţat de cursul valutar şi de venitul altor ţări.

21
Curba cererii agregate reprezintă cantitatea totală de bunuri şi servicii cerută în
economie de către toţi agenţii economici la un anumit nivel al preţului.

Dependenţa inversă a cererii agregate şi a preţurilor poate fi explicată prin două

modalităţi:
1) Conform teoriei cantitative a banilor. M*V = P*Q, unde M – masa monetară, V –
viteza de rotaţie a capitalului, P – preţul, Q – cantitatea de producţie.
P = (M*V)/Q
Q = (M*V)/P
Dacă P creşte, rezultă că Q scade şi invers.

2) Conform efectelor cererii agregate:

a) efectul ratei dobânzii – creşterea preţurilor duce la micşorarea ofertei reale de

bani, la majorarea cererii de bani, respectiv la creşterea ratei dobânzii pe piaţa
monetară, ca urmare investiţiile scad şi cererea agregată scade;

b) efectul bogăţiei – care arată că dacă preţurile cresc, ca urmare valoarea bogăţiei
acumulate de populaţie se reduce, ca urmare se micşorează cererea din partea
menajelor, ceea ce duce la micşorarea cererii agregate;

c) efectul importului – creşterea preţurilor mărfurilor interne duce la majorarea

cererii populaţiei pentru bunurile importate, care duce la micşorarea exportului net şi
ca urmare la reducerea cererii agregate.

Orice modificare a nivelului preţului va determina o deplasare de-a lungul curbei

cererii agregate.

Orice modificare a componentelor cererii agregate, la acelaşi nivel al preţurilor, va

determina o deplasare în spaţiu a curbei cererii agregate.
22
Creşterea oricărei componente duce la creşterea cererii agregate şi ca urmare curba
AD se deplasează în sus în dreapta, şi invers.

Fiecare din componentele AD este influenţată de anumiţi factori, corelaţiile

dintre acestea fiind reflectate prin anumite funcţii:

1) Funcţia consumului are următoarea formă generală:

C = a + MPC*Yd, unde: a – consum autonom, MPC – înclinaţia marginală spre
consum, Yd – venitul disponibil
Yd = Y – T
T = (1 - t)*Y, unde t – rata taxelor şi impozitelor
MPC – exprimă ponderea modificării cheltuielilor pentru consum în urma modificării
venitului disponibil: MPC = ΔC / ΔYd
Similar se determină înclinaţia medie spre consum care exprimă ponderea
cheltuielilor pentru consum în venitul disponibil: APC = C / Yd

2) Prin investiţii se înţelege totalitatea cheltuielilor care se fac pentru cumpărarea

bunurilor de capital în vederea sporirii avuţiei societăţii.
Suma investiţiilor de înlocuire şi a investiţiilor nete, de dezvoltare, formează
investiţiile brute de capital, ce contribuie la formarea brută a capitalului tehnic.
Funcţia investiţiilor în varianta cea mai simplă este:
I = e – d * r, unde I – cheltuielile investiţionale; e – investiţii autonome; r – rata reală
a dobânzii; d – coeficientul ce caracterizează sensibilitatea investiţiilor la modificarea
ratei dobânzii.

23
În procesul de efectuare a investiţiilor se compară rata dobânzii cu rata aşteptată a
profitului: dacă r > rata profitului, atunci nu este rentabil de a lua credit pentru
investiţii.
Ţinând cont de dependenţa direct proporţională dintre investiţii şi nivelul venitului,
funcţia investiţiilor are forma:
I = e – d * r + γ * Y, unde γ – înclinaţia marginală spre investiţii
γ = ΔI / ΔY

Rata dobânzii nominală este numit procentul bancar pentru depozitele la termen, iar
mărimea puterii de cumpărare a consumatorilor este numită rata dobânzii reală. Dacă
rata dobânzii nominală este i, iar rata dobânzii reală cu r, inflaţia cu π, atunci relaţia
dintre ele este: r = i – π de aici rezultă că i = r + π

Această ecuaţie arată că rata dobânzii nominale se poate modifica din 2 motive: în
rezultatul modificării ratei dobânzii reale şi în rezultatul modificării ritmului inflaţiei.
În conformitate cu teoria cantitativă a banilor, mărimea ritmurilor de creştere a masei
monetare cu 1 % duce la creşterea ritmului inflaţiei, la fel, cu 1%. În conformitate cu
ecuaţia lui Fisher, mărimea ritmului inflaţiei cu 1%, la rândul său, duce la creşterea
ratei dobânzii nominale cu 1%. Această relaţie dintre ritmul inflaţiei şi rata dobânzii
nominale a primit denumirea de efectul lui Fisher.

Oferta agregată (AS) reprezintă totalitatea bunurilor şi serviciilor produse într-o

economie de toţi agenţii economici exprimat în formă valorică.
AS = Y = reprezintă nivelul venitului sau nivelul producţiei
PIB după venit= A+II+S+R+D+Profitul întreprinderilor => reprezintă AS

Determinanţii AS:
1) modificarea preţurilor la resurse - creşterea costurilor duce la reducerea ofertei
agregate;
2) schimbările în productivitate:
3) schimbările în normele juridice (ex: majorarea taxelor duce la creşterea costurilor
respectiv la reducerea AS).
Curba ofertei agregate reprezintă cantitatea de bunuri şi servicii oferite pe piaţă la un
anumit nivel al preţurilor.
a) când se modifică preţul (creşte) are loc deplasarea de-a lungul curbei AS;
b) când are loc modificarea cantităţii oferite indiferent de nivelul preţurilor are loc
deplasarea curbei AS în stânga sau în dreapta, în cazul dat nivelul producţiei se
modifică, iar preţul rămâne constant.

Modelul keynesian al ofertei agregate.

Acest model a fost analizat în anii 60 şi are următoarele caracteristici:
- economia funcţionează în condiţiile ocupării necomplete a factorilor de producţie;
- preţurile sunt fixe şi foarte lent reacţionează la fluctuaţiile pieţei;

24
- mărimile reale sunt relativ flexibile şi se modifică în dependenţă de modificarea
pieţei
În conformitate cu teoria keynesiană:
a) curba AS este o dreaptă orizontală (preţurile şi salariile nominale sunt rigide):

b) curba AS are pantă crescătoare – în cazul salariilor nominale rigide şi a preţurilor

relativ flexibile:

În cazul când preţurile sunt relativ flexibile AS are o înclinaţie pozitivă, adică odată
cu creşterea preţului are loc o creştere a cantităţii oferite.

Modelul clasic al ofertei agregate.

Modelul clasic caracterizează oferta agregată în perioadă lungă de timp (LRAS) şi are
următoarele caracteristici:
- volumul producţiei se află la nivelul său potenţial;
- volumul producţiei este influenţat doar de modificarea factorilor de producţie şi nu
este influenţat de modificarea preţurilor;
- modificarea factorilor de producţie în perioadă lungă este relativ lentă;
- preţurile şi salariul real sunt flexibile şi modificarea lor menţine echilibrul
25
- orice modificarea nivelului preţului este influenţată de modificarea AD.

Dacă AD se măreşte, atunci curba AD se deplasează în sus, ca urmare preţul de

echilibru se majorează, iar nivelul producţiei este constant.
Orice modificare în factorii de producţie va deplasa curba LRAS => creşte oferta
agregată în condiţiile ocupării depline a tuturor factorilor de producţie (Y*) (K, L).
Dacă AD rămâne constantă, atunci nivelul producţiei potenţiale (Y*) creşte, iar
nivelul preţului se micşorează.

Echilibrul macroeconomic general în modelul AD-AS. Echilibrul în perioadă

scurtă şi lungă.
În macroeconomie ca şi în microeconomie conceptul de bază este realizarea
echilibrului. Acest concept în macroeconomie se realizează datorită confruntării
cererii şi ofertei agregate. Toate politicile macroeconomice propuse de diferite şcoli
sunt îndreptate spre obţinerea echilibrului.
Echilibrul macroeconomic general în modelul AD-AS se analizează ţinând cont de
diferite variante ale ofertei.

Echilibrul în perioadă lungă.

Modificările în nivelul cererii agregate vor influenţa doar nivelul preţurilor.
AD↑=>P↑
AD↓=>P↓

26
Echilibrul în perioadă scurtă.

Modificările în aşa caz în nivelul cererii agregate vor influenţa doar volumul
producţiei. În cazul în care curba ofertei agregate pe termen scurt are pantă
crescătoare, modificarea cererii agregate va influenţa atât nivelul producţiei, cât şi
nivelul preţurilor.

27
Să presupunem că în situaţia iniţială economia se află în echilibru pe termen lung.

Echilibrul pe termen lung corespunde punctului A, în care curba AD0 intersectează

curba LRAS.
Preţurile se stabilesc la nivelul P0, care menţine acest echilibru. Din aceste
considerente curba SRAS trece prin acest punct.
Dacă Banca centrală va majora oferta de monedă, AD creşte (masa monetară creşte),
atunci AD se deplasează de la AD0 la AD1.

Punctul A reprezintă echilibrul macroeconomic general.

Punctul B caracterizează echilibrul pe termen scurt (Y1>Y*) şi într-o anumită
perioadă de timp bunurile se realizează la aceleaşi preţuri. Treptat însă cresc
cheltuielile de producţie din cauza insuficienţei resurselor şi a creşterii preţurilor la
ele. Aceasta duce la creşterea preţurilor la produsele finite, ca rezultat are loc
deplasarea de-a lungul AD din punctul B în punctul C.
Punctul C caracterizează echilibrul pe termen lung care se stabileşte la un nivel mai
înalt al preţurilor şi la nivelul producţiei potenţiale.
28
Acest proces se numeşte procesul de corectare al preţurilor. Corectarea preţurilor ca
urmare a modificării AD are loc treptat, pe când acomodarea volumului de producţie
şi volumului ocupării are loc mai repede.

Şocurile AD şi AS. Politici de stabilizare.

Factorii care influenţează echilibrul macroeconomic sunt factorii care modifică
nemijlocit cererea şi oferta agregată. Astfel de modificări sub influenţa factorilor
externi, care nu vin nemijlocit din economie, sunt numite – şocuri economice.
Modelul AD-AS explică cum şocurile cererii agregate şi ofertei agregate determină
fluctuaţiile macroeconomice. Totodată el este util pentru a stabili cum politica
macroeconomică poate reacţiona la astfel de şocuri pentru a regla fluctuaţiile
macroeconomice. Politica care are drept obiectiv menţinerea producţiei şi a ocupării
la nivelul potenţial este numită politica de stabilizare.
Şocurile AD sunt:
- modificarea masei monetare;
- modificarea vitezei de circulaţie a banilor;
- modificarea cererii de investiţii.
Şocurile AS sunt legate de:
- cursul de schimb (ε):
- schimbarea bruscă a preţurilor la resurse;
- calamităţi naturale;
- schimbarea legislaţiei.

V. Teorii ale cererii de bani

Modificările principiilor conceptuale de bază ale teoriilor monetare sunt determinate

de condiţiile social-economice şi politice din fiecare ţară, într-o etapă sau alta a
dezvoltării sale. Totodată, însă, premisele metodologice fundamentale ale acestor
teorii au o singură tendinţă - orientarea lor spre elaborarea recomandărilor practice
privind perfecţionarea politicii economice, ce trebuie să fie adecvată situaţiilor
concrete şi fazelor ciclului economic sau specificului economiei tranzitorii.
În teoriile monetare, este necesar să remarcăm trei orientări de bază: metalistă,
nominalistă şi cantitativă.

Metalismul (teoria monetară metalistă)

Principiile primare ale metalismului timpuriu s-au format în perioada acumulării
primitive a capitalului, adică în secolele XVI-XVII, în Anglia - una din cele mai
29
dezvoltate ţări din acea epocă. Fondatorul metalismului a fost W.Stafford (1554-
1612). Pentru metalismul timpuriu era caracteristică identificarea banilor, ca avuţie a
societăţii, cu metalele nobile (aurul şi argintul), cărora li se atribuia îndeplinirea
exclusivă (pe bază de monopol) a tuturor funcţiilor banilor.
Reprezentanţii acestei teorii (T. Man, D. Nors, A. Mocretien) s-au postat pe aceeaşi
poziţie de luptă împotriva deteriorării monedelor.
Metalismul exprima, în primul rînd, interesele capitalului comercial şi se baza pe
una din orientările politicii economice a acelei epoci - mercantilismul. Conform
acestei premise teoretice iniţiale, izvorul avuţiei societăţii este comerţul exterior
(operaţiile de export), al căror sold activ favorizează afluxul de metale nobile în
economia naţională.
Deficienţele metalismului timpuriu constau într-o serie de principii greşite.
În primul rînd, reprezentările despre avuţia societăţii ale adepţilor acestei teorii erau
mărginite, căci ei nu înţelegeau faptul că bogăţia unei comunităţi nu constă în
cantitatea de aur sau de argint, ci în totalitatea relaţiilor materiale de producţie
precum şi celor spirituale.
În al doilea rînd, metaliştii nu prevedeau oportunitatea şi caracterul firesc al
procesului de substituire a banilor efectivi (cu valoare deplină) de către banii de
hîrtie.
Mai tîrziu, în sec. XVIII - prima jumătate a sec.XIX, teoria metalistă a banilor,
care anterior exprimase interesele comerţului, nu pe cele ale burgheziei industriale, îşi
pierde adepţii şi poziţiile.
După încheierea epocii de acumulare primitivă a capitalului, s-au schimbat
concepţiile asupra izvoarelor avuţiei societăţii: se considera că acestea nu erau
comerţul exterior şi metalele nobile, ci producţia manufacturieră în plină dezvoltare şi
agricultura, deci, cu alte cuvinte, capitalul funcţional (pus în funcţiune). Se acorda
prioritate pieţei interne, iar circulaţia banilor de metal se considera prea costisitoare
pentru bugetul statului. În stadiul de dezvoltare atins în acea perioadă, metalismul
servea pentru argumentarea reformelor băneşti, al căror obiectiv prioritar era stoparea
inflaţiei.
În cea de-a doua jumătate a sec. XIX, economistul german K. Knis (1821-1898) nu
numai că a contribuit la renaşterea concepţiilor metaliştilor din prima perioadă a
metalismului, ci şi a implementat un nou principiu conceptual. Dînsul a modernizat
esenţial opiniile precedesorilor săi asupra noilor condiţii, impuse de introducerea
standardului de aur monedă în Germania (aa.1871-1873). E vorba de cea dintîi
metamorfoză a metalismului, ce consta în faptul că economiştii germani începuseră a
fi de părerea că material bănesc poate fi nu numai metalul (nobil), ci şi bancnotele
Băncii Centrale.
De menţionat că, între timp, creditul a prins a juca un rol important în economia
naţională, iar acest fapt, la rîndul său, era un argument solid pentru noi emisiuni de

30
bancnote. Dar, recunoscînd rostul bancnotelor, K. Knis se pronunţa contra banilor de
hîrtie, ce nu puteau fi convertiţi în bani de metal.
Cea de a doua metamorfoză a metalismului s-a produs după Primul Război
Mondial, cînd adepţii teoriei metaliste, dîndu-şi seama de imposibilitatea restabilirii
standardului aur monedă, încercau să-şi adapteze teoria pentru implementarea unor
noi standarde - aşa-numitele forme „reduse" - standardul aur lingouri şi standardul
aur devize.
În anii '60, s-a produs a treia metamorfoză a teoriei metaliste a banilor,
cunoscută cu denumirea de neometalism. Mai tîrziu, economistul american M.
Halperin şi economistul francez Ch. Ristte promovau ideea refacerii standardului de
aur şi în cadrul circulaţiei interne a banilor. Economiştii francezi A. Toullemone, J.
Rueffe şi M. Debres, susţinînd politica guvernului Franţei de convertire a în aur a
părţii majoritate a avuarelor păstrate în dolari, au lansat ideea necesităţii introducerii
standardului de aur.
După prăbuşirea Sistemului valutar Bretton-Vood la începutul anilor '70, au fost
făcute noi încercări de argumentare a necesităţii restabilirii standardului de aur.
Partizanii reanimării acestei idei erau reprezentaţi de o seamă de savanţi, consultanţi
(consilieri) şi funcţionari americani - autori ai politicii economice Regan
(„regonomica"). Ajungînd, însă, preşedinte al S.U.A., R.Regan a înfiinţat o Comisie
specială pentru problema dată, care a decis definitiv că reintroducerea standardului de
aur nu este raţională şi nici oportună.

Nominalismul (teoria monetară nominalistă)

Cei dintîi reprezentanţi ai nominalismului timpuriu, care negau valoarea intrinsecă
(de marfă) a banilor, pentru a justifica deteriorarea premeditată a monedelor în
vederea sporirii veniturilor vistieriei statului, au fost economiştii englezi J. Barkly
(1685-1753) şi J. Stuart (1712-1780). Această teorie s-a constituit în perioada
pătrunderii masive în sfera circulaţiei băneşti a monedelor depreciate.
La baza nominalismului stăteau trei principii fundamentale: banii sunt fabricaţi
(emişi) de stat, valoarea lor este indicată de nominal, esenţa banilor se rezumă la
etalonul ideal al preţurilor. Cu alte cuvinte, potrivit acestei teorii, banii erau
consideraţi un fel de scară a preţurilor cu gradaţii egale.
Eroarea nominaliştilor constă în principiul lor teoretic precum că valoarea banilor o
stabileşte statul, negînd astfel teoria valorii muncii. Renunţarea la ideea naturii
(caracterului) de marfă a banilor îi lipseşte pe aceştia din urmă de valoarea lor
independentă, pierzîndu-şi astfel capacitatea de etalon al valorii mărfurilor şi fiind
consideraţi doar un simplu instrument tehnic în relaţiile de schimb.
Ulterioara evoluţie a nominalismului (în special, în Germania) s-a produs în
perioada de la sfîrşitul sec. XIX şi începutul sec. XX:

31
Esenţa nominalismului s-a manifestat cel mai pregnant în teoria monetară a
economistului german G. Knapp (1842-1926). Banii, în opinia sa, au o anumită
putere de cumpărare, a căror valoare reprezentativă le-o atribuie statul. Dar, spre
deosebire de nominalismul timpuriu, G. Knapp, la bază teoriei sale, nu punea
moneda cu valoare deplină, ci hîrtia-monedă (biletul de tezaur). Totodată, analizînd
conceptul de masă monetară, nu lua în calcul decît biletele de tezaur şi monedele
divizionare (de schimb) ale statului. Banii de credit (cambii, bancnote, cecuri) au fost
excluşi din studiul său, fapt care a condiţionat caracterul nefondat al concepţiei sale,
ce se adeverea pe măsură ce se răspîndeau şi creştea popularitatea banilor de credit.
În opinia lui G. Knapp, banii reprezintă un mijloc de plată de hîrtie sau, altfel-zis,
semne monetare înzestrate de către stat cu putere de cumpărare, şi de aceea esenţa
banilor nu constă în materialul din care sunt confecţionate aceste semne, ci în
normele de drept care reglementează utilizarea lor.
Economistul austriac F. Bendicsen a încercat să fundamenteze din punct de vedere
economic teoria monetară de stat (oficială), apreciind banii ca o dovadă a prestării
unor servicii membrilor societăţii, care acordă dreptul de a beneficia de alte servicii
în schimbul celor dintîi. Tentativa sa de a argumenta din punct de vedere economic
nominalismul a eşuat, deoarece cînd a încercat să aprecieze esenţa banilor, a ignorat
teoria valorii.
Nominalismul a evoluat, ca bază teoretică pentru justificarea renunţării la
standardul de aur, în perioada crahului economice din anii 1929-1933. De exemplu,
J.M. Keynes considera banii de aur „un vestigiu al epocii barbariei", „a cincea roată
la căruţa". El a declarat ca ideali doar banii de hîrtie, fiind mai „elasici" decît aurul,
şi, prin urmare, ei ar asigura continua prosperitatea societăţii, iar eliminarea din
circulaţie a aurului de către banii de hîrtie considera că e o emancipare a banilor faţă
de aur.
Astfel, obiectivul practic al nominalismului lui Keynes se rezuma la
fundamentarea teoretică a trecerii la circulaţia banilor de hîrtie şi reglementarea
economiei prin gestionarea procesului inflaţiei. În opinia lui J.M. Keynes, toţi banii
civilizaţi sunt de hîrtie, fapt care, în ultimă instanţă, conduce la identificarea banilor
cu etalonul preţurilor şi unitatea ideală de calcul.
E foarte aproape de această opinie punctul de vedere al economistului
contemporan american P. Samuelson, care consideră că banii reprezintă o
convenţionalitate socială artificială şi de aceea nu sunt decît nişte semne
convenţionale.
Principala eroare a nominaliştilor consta în faptul că, separînd hîrtia-monedă nu
numai de aur, ci şi de costul mărfii, ei le atribuiau acestora „valoare", „putere de
cumpărare" prin adoptarea unor decrete de stat. În opinia lor, banii sunt un produs al
ordinii de drept a statului, o creaţie a puterii de stat, a căror funcţie de bază este cea
de mijloc de plată, nu de măsură (etalon) a valorii.

32
Nominalismul a jucat un rol important în economia politică a Germaniei, care a făcut
uz pe larg de emisiunile băneşti (pe suport de hîrtie) pentru a-şi finanţa necesităţile
sale militare în Primul Război Mondial. Însă, perioada hiperinflaţiei din Germania
anilor 20 a pus capăt supremaţiei nominalismului în domeniul teoriilor monetare.
O serie de economişti contemporani nu împărtăşesc concepţiile fundamentale ale
economistului G. Knapp şi adepţilor săi. Preluînd de la nominalişti negarea concepţiei
metaliste a teoriei muncii, ei nu consideră că valoarea banilor poate fi stabilită printr-
un decret guvernamental, iar în sfera relaţiilor de plată, determinau această valoare pe
calea estimării subiective a „utilităţii" banilor, a capacităţii lor de cumpărare. În
consecinţă, poziţia dominantă în teoriile monetare a fost deţinută de teoria cantitativă.

Teoria monetară cantitativă

Această doctrină economică ne explică nivelul preţurilor la mărfuri şi valoarea
banilor prin cantitatea lor (masa monetară) aflată în circulaţie. Ipoteza privind teoria
monetară cantitativă, care a apărut în secolele XVI-XVII, a fost lansată pentru prima
dată de economistul francez. J. Bodens (1530-1596). Dînsul explica pricina
scumpetei mărfurilor de pe piaţa europeană prin creşterea afluxului de metale nobile.
Noua teorie a fost preluată şi dezvoltată de englezii David Hume (1711-1776),
James Mill (1773-1836), precum şi de francezul Charle Montesquieu (1689-1755),
care, însă, remarcau proporţionalitatea dintre schimbarea cantităţii banilor aflaţi în
circulaţie şi valoarea lor. Încercînd să stabilească legătura cauzală şi proporţională
dintre afluxul de metale nobile din America şi majorarea preţurilor în secolele XVI-
XVII, D. Hume a emis teza: „Valoarea banilor este determinată de cantitatea lor."
Un reprezentant remarcabil al teoriei monetare cantitative în sec. XVIII a fost
David Ricardo (1772-1823). Totodată, e necesar să se ţină cont de caracterul
duplicitar al concepţiilor sale: pe de o parte, el recunoştea faptul că valoarea banilor
este determinată de consumul de muncă necesar pentru fabricarea lor, iar pe de altă
parte, considera că, în anumite „perioade, valoarea unei unităţi monetare se schimbă
în funcţie de schimbarea cantităţii banilor". Astfel, Ricardo explica, în special, care
sunt cauzele deprecierii bancnotelor Băncii Engleze după anularea în 1797 a legii
convertirii lor în aur.
Adepţii teoriei cantitative, după cum se poate vedea din cele relatate mai sus,
porneau de la ideea că banii nu sunt decît mijloc de circulaţie, susţinînd în mod greşit
că în procesul circulaţiei, datorită apariţiei situaţiei de echilibru între masa monetară
şi volumul de mărfuri, s-ar putea stabili preţurile şi determina valoarea banilor.
O altă eroare a lor constă, pe de o parte, în concepţia precum că întreaga masă
monetară se află în circulaţie, iar pe de altă parte - în ignorarea legii economice
obiective, prin care se determină cantitatea de bani necesară în circulaţie, în vreme ce,
dacă există monede cu valoare deplină, în circulaţie nu e pusă decît cantitatea de bani
necesară către momentul dat pentru asigurarea rulajului, cu luarea în calcul a
33
decontărilor prin virament, vitezei circulaţiei unităţilor băneşti şi termenelor de
prorogare a plăţilor.
Punctul vulnerabil al teoriei monetare cantitative era nerecunoaşterea tezaurului
ca regulator spontan al circulaţiei metalice, deşi trebuie să ţinem cont de faptul că în
prima perioadă a existenţei sale nu circulau bani de hîrtie, ci doar de metal.
La începutul secolului XX, teoria monetară cantitativă prinde a cuceri poziţii
dominante în gîndirea economică occidentală ca element important al teoriei
neoclasice a reproducţiei.
În etapa contemporană a evoluţiei teoriei cantitative, putem remarca faptul că ea
este pe deplin bazată pe banii de credit şi pe circulaţia banilor de hîrtie.

Cea mai mare popularitate o au două variante ale acestei teorii:

1. „varianta tranzacţionară" a lui Irving Fisher (englez. transaction - tranzacţie,
afacere);
2. „varianta Cambridge" sau concepţia „soldurilor de casă" a lui Alfred Marshall
şi Artur Pigou.

Prima variantă a teoriei monetare cantitative, elaborată de către economistul

american I. Fisher (1867-1947), nega valoarea muncii şi pornea de la „puterea de
cumpărare a banilor". Această variantă e bazată pe expresia dublă a sumei
tranzacţiilor de schimb de mărfuri pentru o anumită perioadă.
În acest scop, I. Fisher evidenţia patru factori de care depinde „puterea de
cumpărarea a banilor":
M - masa monetară în circulaţie;
V - viteza circulaţiei băneşti;
P - nivelul mediu ponderat al preţurilor (preţul mediu);
Q - cantitatea mărfurilor.

Prezentînd tranzacţiile de schimb de mărfuri ca produs al înmulţirii masei monetare

M cu viteza medie a circulaţiei banilor şi ca produs al înmulţirii cantităţii mărfurilor
vîndute Q cu preţul lor mediu P, Irving Fisher, admite egalitatea lor şi, în felul acesta,
determină ecuaţia sau „formula schimbului":
MV = PQ
Ulterior, I. Fisher, procedînd în spiritul teoriei monetare cantitative, a admis că în
decursul unor perioade de scurtă durată, mărimile sus-indicate rămîn neschimbate,
viteza circulaţiei banilor este determinată de factorii de lungă durată (gradul de
dezvoltare a creditului, starea mijloacelor de telecomunicaţie etc.), producţia de
mărfuri poate fi sporită, întrucît, potrivit doctrinei neoclasice, capitalismului îi este
proprie utilizarea completă a resurselor.

34
Eliminînd, în felul acesta, din procesul de analiză V şi Q, Fisher trage din relaţia
funcţională a formulei (ecuaţiei) concluzia că preţurile mărfurilor P sunt direct
proporţionale cu masa monetară din circulaţie M, ceea ce şi constituie esenţa teoriei
cantitative a banilor. Eroarea lui I. Fisher consta în faptul că el nu considera mărimi
variabile decît două mărimi - cantitatea banilor (masa monetară) şi preţurile.
În activitatea economică efectivă, cantitatea (volumul) mărfurilor şi viteza
circulaţiei unităţilor monetare se schimbă (din cauza caracterului ciclic al economiei
şi specificului etapei de tranziţie a constituirii pieţei) şi influenţează în mod esenţial
circulaţia bănească şi formarea preţurilor. Practica economică confirmă faptul că
orice creştere a preţurilor nu este condiţionată doar de masa monetară, ci şi de o serie
de alţi factori, în special de politica producătorilor monopolişti.
Varianta Cambridge a teoriei monetare cantitative (sau a teoriei „soldurilor
de casă") a fost preluată şi dezvoltată de economiştii englezi A. Marshall, A. Pigou,
D. Robertson. Dacă în „varianta tranzacţionară" a lui I. Fisher banii nu apar decît în
funcţiile de mijloc de circulaţie şi de mijloc de plată, apoi, spre deosebire de acesta,
A. Pigou le atribuia o deosebită importanţă ca mijloc de acumulare la subiecţii
economici. Totodată, în ambele variante ale teoriei monetare cantitative se ignoră
funcţia banilor ca măsură a valorii şi rolul lor de echivalent general al valorii.
A doua deosebire nu mai puţin importantă constă în faptul că, dacă teoria
monetară cantitativă a lui I. Fisher se baza iniţial pe analiza ofertei de bani, Şcoala
din Cambridge punea la baza cercetărilor sale cererea de bani, pe care o considera
egală cu cererea de mărfuri şi servicii. În plus, dacă pentru I. Fisher elementul
determinant este aflarea nemijlocită a banilor în circulaţie, pentru adepţii Şcolii din
Cambridge principalul constă în ideea că banii se bucură de o cerere specifică şi
rămîn în afara circulaţiei (la anumite persoane juridice şi fizice) sub formă de „solduri
de casă".
Spre deosebire de I. Fisher, care analizează cuantumurile globale ale întregului
capital public şi nivelul general al preţurilor, A. Pigou accentuează importanţa
capitalurilor individuale şi a comportării proprietarilor lor, atrăgînd atenţia asupra
preţurilor „relative", nu asupra nivelului lor „absolut". Totodată, după A. Pigou,
„soldurile de casă" includ banii în numerar şi resturile de fonduri disponibile din
conturile curente, adică dînsul defineşte cantitatea banilor ca pe o sumă totală a
numerarului (soldurilor) de casă al populaţiei şi întreprinderilor.
Deşi modul de abordare al lui A. Pigou diferă de cel al lui I. Fisher, totuşi acesta, în
esenţă, rămîne în limitele teoriei monetare cantitative, căci stabileşte o relaţie
directă între bani şi preţuri. Acest lucru e confirmat prin formula lui A. Pigou:
M=KPQ sau P=M/Q,
care este analoagă cu „ecuaţia (formula) schimbului" a lui I. Fisher, întrucît în ea:
M - exprimă masa monetară,
P - nivelul preţurilor,

35
Q - cantitatea (volumul) mărfurilor (sau volumul fizic al circulaţiei mărfurilor),
K - partea venitului anual pe care participanţii la rulaj sunt dispuşi să o păstreze sub
formă de bani lichizi.
Formula cambridgiană, în fond, este identică cu „ecuaţia schimbului", deoarece K
exprimă mărimea inversă (coeficientul) a indicatorului vitezei circulaţiei banilor :
K=1/V
Diferenţa dintre cele două abordări constă în faptul că I. Fisher lega caracterul
constant al vitezei circulaţiei unităţii băneşti V de invariabilitatea factorului rotaţiei,
iar A. Pigou prezenta coeficientul K drept mărime inversă (ca semnificaţie)
indicatorului V şi îl lega de factorul psihologic, adică de abilităţile şi deprinderile
partenerilor de circulaţie. Dacă în formula lui Pigou se va schimba coeficientul K,
vom obţine formula lui Fisher.
Aşadar, similaritatea variantelor teoriei monetare cantitative se manifestă prin
faptul că ambii teoreticieni păstrau aceleaşi variabileM şi P, deducînd cauzalitatea
creşterii preţurilor (P) din modificarea masei monetare ( M), adică, în ultimă instanţă,
din ambele variante poate fi trasă aceeaşi concluzie - schimbarea cantităţii banilor
(masei monetare) este cauza şi nu efectul schimbării preţurilor.
Principala greşeală a reprezentanţilor teoriei monetare cantitative constă în acea că,
în opinia lor, mărfurile intră în circulaţie fără preţuri, iar banii - fără valoare, „apoi, în
timpul acestui proces, o parte din „amalgamul" de mărfuri este schimbată ca o parte
corespunzătoare din mormanul de metale (K. Marx).
În anii '20-'30 s-a vădit inconsistenţa teoriei monetare cantitative - devenise clar
că viteza circulaţiei banilor, considerată invariabilă de către reprezentanţii acestei
teorii, este supusă unor fluctuaţii puternice. În plus, Marele Crah din anii 1929-1933 a
demonstrat caracterul eronat încă al unei premise - privind utilizarea maximală a
resurselor. Mai mult decît atît, concepţia dată nu prevedea influenţa exercitată de
asociaţiile monopoliste asupra practicii formării preţurilor, considerînd acest proces
un rezultat al schimbării cantităţii banilor aflaţi în circulaţie. Toate acestea au
determinat scăderea popularităţii acestei concepţii.

Monetarismul contemporan
Contingentul adepţilor teoriei monetariste contemporane include o serie de
economişti celebri ca M. Friedman, C. Brunner, A. Meltser şi D. Laidner. Pornind de
la modelele echilibrului în economie (ale lui A. Marshall şi L. Walras), ei consideră
că aceasta şi în prezent se poate realiza automat pe calea modificării preţurilor
„relative", sau a preţurilor diverselor mărfuri, iar principalul obiect al cercetării
trebuie să fie trecerea de la nivelul echilibrului la alt nivel, adică „absolut" - nivelul
general al preţurilor.
Cauza schimbării acestui nivel ei o deduc din cuantumul masei monetare. Cu alte
cuvinte, conform acestei teorii, numărul banilor puşi în circulaţie constituie factorul
36
determinant al formării conjuncturii economice, întrucît există o legătură directă între
fluctuaţiile masei monetare în circulaţie şi cuantumul produsului naţional brut.
Liderul monetariştilor „şcolii din Chicago", înfiinţată în anii '50, M. Friedman nu
includea în masa monetară doar banii în numerar (bancnotele şi monedele), ci şi toate
depozitele băncilor comerciale (atît pe cele la cerere, cît şi pe cele scadente).
Totodată, dinamica venitului naţional şi nivelul preţurilor le considera fenomene
derivate din masa monetară.

Monetariştii au introdus o serie de momente noi în teoria monetară cantitativa a

predecesorilor lor:
 în primul rînd, ei s-au dezis de ideea privind proporţionalitatea dinamicii masei
monetare şi preţurilor, continuînd să confirme doar relaţia unilaterală de cauză-
efect;
 în al doilea rînd, ei recunosc că este necesar să se ţină cont de schimbările
vitezei circulaţiei unităţii monetare, deşi nu acordă acestui factor o prea mare
importanţă;
 în al treilea rînd, ei au renunţat la condiţia formulată de I. Fisher, privind
invariabilitatea volumului (masei) de mărfuri, cînd analizau perioadele lungi;
 în al patrulea rînd, dinamica masei monetare are pentru monetarişti importanţă
maximă cînd vor să explice fluctuaţiile din procesul reproducţiei, iar politica
monetară şi de credit este considerată de ei cel mai eficient instrument de
dirijare şi reglementare a dezvoltării economice.

În opinia lui M. Friedman, economiei stihinice de mărfuri îi este proprie o deosebită

stabilitate internă, condiţionată de funcţionarea mecanismelor de concurenţă şi de
formare a preţurilor. Adepţii săi se pronunţau adversari ai concepţiei keynesiste de
intervenţie în procesele economice. Ei susţineau că măsurile guvernamentale în
vederea stimulării cererii, recomandate de keynesişti nu numai că nu asigură
ameliorarea stării economice, ci şi, dimpotrivă, fac să apară noi decalaje şi crize în
economie.
Concepţia lui M. Friedman poate fi exprimată printr-o formulă ce nu diferă decît sub
aspect exterior de formula lui I. Fisher, dar în esenţă are funcţia de fundamentare a
aceleiaşi relaţii cauzale unilaterale dintre masa monetară şi preţuri:
M = kPI, unde:
M - indică masa monetară;
k - coeficientul rezervei de bani raportată la beneficiu;
P - indicele preţurilor;
I - venitul naţional calculat în preţuri invariabile.

37
După cum rezultă din formula de mai sus, schimbarea mărimii masei monetare (M)
poate implica o serie de schimbări corespunzătoare: sau privind majorarea preţurilor
(P), sau privind sporirea venitului naţional real (I), sau privind modificarea
coeficientului, care reflectă relaţia dintre rezerva bănească şi venit.
Analizînd această relaţie, M. Friedman, ca şi toţi ceilalţi exponenţi ai teoriei
cantitative, pleacă de la masa monetară spre preţuri, fără a ridica, însă, problema
posibilităţii unei relaţii inverse şi ignorînd practica formării monopoliste a preţurilor.

Cu toate că monetarismul se caracterizează printr-o serie de orientări şi modificări ce

se completează reciproc, alcătuind o baza teoretică unică, concepţia sa contemporană
enunţă, în modul cel mai clar şi plenar, versiunea lui Milton Friedman, care include:
 teoria monetară cantitativă, care serveşte pentru argumentarea relaţiei
cauzale dintre cantitatea de bani aflată în circulaţie şi nivelul preţurilor
comerciale;
 teoria monetară a ciclurilor industriale, conform căreia fluctuaţiile
conjuncturii economice pot fi determinate de schimbările produse în masa
monetară;
 un mecanism specific „de transmisie" a influenţei banilor asupra factorilor reali
de reproducţie: nu prin intermediul ratei dobînzii, după cum credeau
keynesiştii, ci prin intermediul nivelului preţurilor comerciale;
 teza (ipoteza) privind ineficienţa măsurilor de reglementare economică,
adoptate de guvern în legătură cu prezenţa costurilor variabile ( loch-uri) între
modificarea indicatorilor valorici în expresie bănească şi factorii reali ai
producţiei;
 „legea monetară" (sau regula K - a procentelor), potrivit căreia masa
monetară aflată în circulaţie sporeşte automat cu cîteva procente anual,
indiferent de starea gospodăriei, întreprinderii, indiferent de fază, ciclu etc.;
 sistemul cursurilor valutare flotante pentru „autoreglementarea" echilibrului
economic extern.

38
VI. Caracteristica echilibrului pe piața bunurilor și serviciilor

Modelul IS – LM este cunoscut în literatura de specialitate ca exprimând esenţa

macroeconomiei moderne. El este un model de echilibru între piaţa de mărfuri şi
piaţa monetară care ia în consideraţie influenţa ratei dobânzii şi a venitului în
societate într-o perioadă de timp dată. Modelul mai este numit şi modelul HICKS –
HANSEN în corespundere cu persoanele care au elaborat şi dezvoltat pentru prima
dată modelul respectiv, astfel Hicks a elaborat modelul în 1937 ca mai apoi Hansen
să-l dezvolte.

Aşa după cum sugerează şi denumirea sa, modelul oglindeşte echilibrul

macroeconomic prin intermediul a două diagrame:
1) Curba IS reflectă echilibrul pe piaţa bunurilor, unde I reprezintă investiţiile iar S
economiile.
2) Curba LM reflectă echilibrul pe piaţa monetară, unde L reprezintă cererea de
monedă iar M oferta de monedă.

Premisele modelului:
1. Investiţiile sunt o funcţie descrescătoare în raport cu rata dobânzii
2. Economiile sunt o funcţie crescătoare în raport cu venitul
3. Cererea de bani depinde de venit şi de rata dobânzii
4. Oferta de bani este un factor exogen
5. Preţurile sunt fixe pe termen scurt

Curba IS (echilibrul pe piaţa bunurilor): , unde I – sunt investiţiile iar S –

economiile. Curba IS poate fi elaborată cu ajutorul diagramelor lui Hicks:

39
Curba IS, în acest caz , caracterizează relaţia dintre venit (Y) şi rata dobânzii (d'), în
momentul când piaţa bunurilor se află în echilibru, adică investiţiile sunt egale cu
economiile. Cu cât rata dobânzii este mai mică cu atât şi venitul va fi mai mare.
Dacă prin intermediul politicii bugetar – fiscale au loc: - creşterea cheltuielilor
guvernamentale (G) şi reducerea ratelor de impozitare, atunci curba IS se deplasează
în dreapta sus, în direcţia creşterii venitului. Panta curbei IS depinde de sensibilitatea
investiţiilor faţă de rata dobânzii, astfel dacă, investiţiile sunt elastice atunci la o mică
variaţie a ratei dobânzii, venitul va creşte mult mai repede. Panta de înclinaţie a
curbei IS este mai mică (curba ia o poziţie orizontală).

Curba LM (echilibrul pe piaţa monetară): ,unde L – este cererea de resurse monetare

iar M – oferta de resurse monetare.
În modelul IS-LM, mărimea ofertei monetare (M) este determinată de banca
centrală, prin intermediul politicii monetar creditare (modificarea ratei de
refinanţare;modificarea ratei rezervelor obligatorii; cumpărarea sau vinderea de
obligaţiuni) şi este o mărime fixă, grafic fiind reprezentată de o dreaptă
perpendiculară pe axa OX.

40
Astfel , dacă banca centrală promovează o politică monetar – creditară expansionistă,
atunci masa monetară creşte şi curba ofertei se deplasează la dreapta, iar dacă banca
centrală promovează o politică monetar – creditară restrictivă, atunci masa monetară
scade şi curba ofertei se deplasează la stânga.

Nivelul preţului în societate de asemenea este stabil, deoarece este vorba despre o
perioadă scurtă de timp.
Cererea de monedă (L) este determinată de trei factori principali: nivelul ratei
dobânzii (relaţie indirectă); nivelul venitului în societate (relaţie directă); viteza de
rotaţie a banilor (relaţie indirectă, MV = PQ).
41
 Curba LM, are o pantă pozitivă şi caracterizează totalitatea combinaţiilor dintre rata
dobânzii şi venitul din societate, pentru care piaţa monetară se află în echilibru. În
toate punctele de pe curba LM, oferta reală de monedă (M/P) rămâne neschimbată,
astfel dacă:
a) oferta de monedă creşte, LM, se va deplasa la dreaptă în jos, rata dobânzii se va
reduce, iar populaţia va deţine o cantitate mai mare de monedă.
b) oferta de monedă scade, LM, se va deplasa la stânga în sus, rata dobânzii va
creşte, iar populaţia va deţine o cantitate mai mică de monedă.

Deoarece echilibrul pe piaţa bunurilor şi monetară depind de unele şi aceleaşi mărimi,

rata dobânzii şi venitul disponibil, atunci se poate de construit modelul IS – LM care
ar caracteriza o condiţie de echilibru simultan atât pe piaţa bunurilor şi serviciilor cât
şi pe piaţa monetară. Astfel numai în punctul E, cererea şi oferta de monedă sunt
egale şi ele contribuie la un astfel de nivel al ratei dobânzii pentru care investiţiile
sunt egale cu economiile.

Orice dezechilibru care se produce pe piaţa mărfurilor sau pe piaţa monetară este
rezolvat cu ajutorul modificării şi corelării dinamice a venitului şi ratei dobânzii,
modificarea ce poate fi analizată grafic cu ajutorul curbei IS – LM:
a) Cadranul I, există un exces de ofertă de bunuri ceea ce determină o scădere a
nivelului venitului, precum şi un exces de ofertă monetară ceea ce determină o
scădere a ratei dobânzii.
b) Cadranul II, economia se caracterizează printr-un exces de ofertă de bunuri ceea
ce determină o scădere a nivelului venitului, precum şi un exces de cerere monetară
ceea ce determină o creştere a ratei dobânzii.
42
c) Cadranul III, economia se caracterizează printr-un exces de cerere de bunuri ceea
ce determină o creştere a nivelului venitului, precum şi un exces de cerere monetară
ceea ce determină o creştere a ratei dobânzii.
d) Cadranul IV, economia se caracterizează printr-un exces de cerere de bunuri ceea
ce determină o creştere a nivelului venitului, precum şi un exces de ofertă monetară
ceea ce determină o reducere a ratei dobânzii.

Această reglare va conduce printr-o mişcare ciclică a curbelor IS – LM, prin

intermediul creşterii sau reducerii ratei dobânzii şi venitului (producţiei) spre punctul
de echilibru E.
Acest model este influenţat de o serie de factori care fie deplasează curba IS, fie LM,
în direcţia creşterii sau reducerii elementelor sale componente, dintre aceştia un efect
mai mare asupra activităţii economice şi sociale o au variaţia cheltuielilor autonome
(cheltuieli de consum private şi cheltuieli guvernamentale); variaţia investiţiilor,
variaţia masei monetare etc.

Dacă cheltuielile guvernamentale (G) cresc, aceasta va genera o creştere a cererii

agregate, lucru ce va duce la creşterea producţiei. Un nivel înalt al producţiei va
determina la rândul său o creştere a ratei dobânzii pe piaţa monetară, lucru ce va duce
la o reducere a cheltuielilor pentru investiţii şi, în final la o reducere a producţiei. Iată
că o politică fiscală care are intenţia de a încuraja producţia poate duce după un timp
la reducerea ei, relaţii ce sunt redate în schema următoare.

Ţinând cont că, cheltuielile guvernamentale (G), sunt o parte a cheltuielilor autonome
(A) şi că multiplicatorul (m) depinde de rata impozitului pe venit, se poate de afirmat
că atât cheltuielile guvernamentale cât şi rata impozitului pe venit, vor influenţa
dreapta IS după cum urmează în figura 6.
43
 O creştere a cheltuielilor guvernamentale cât şi ratei impozitului pe venit duce la
deplasarea curbei IS spre dreapta, iar o reducere a acestora va deplasa curba IS spre
stânga. Când are loc deplasarea spre dreapta, în punctul E1 apare o cerere
suplimentară de bunuri şi servicii.
Ca urmare producţia va creşte, va creşte şi venitul, va creşte cererea de bani şi în
final, va creşte rata dobânzii de la d0 la d1, realizându-se astfel un nou punct de
echilibru (E'). În acest nou punct de echilibru, ratele mai mari ale dobânzii duc la
reducerea cheltuielilor de investiţii, lucru ce va determina ca creşterea venitului (Y1'
– Y0) să fi mai mică decât creşterea indicată de multiplicator (Y1 – Y0).

Tendinţa respectivă de comportament a modelului IS – LM este proprie şi în cazul

subvenţiilor realizate din partea statului.
În orice economie în care nu avem o utilizare deplină a forţei de muncă, pentru a mări
această utilizare putem lua atât măsuri de politică monetară, cât şi măsuri de politică
fiscală.
Astfel, pentru a tinde spre nivelul optim de producţie (Y*) ce corespunde situaţiei
ocupării depline a forţei de muncă, statul poate aplica atât o politică fiscală
expansionistă, care ar deplasa dreapta IS0 la IS1, noul punct de echilibru ar deveni
E1 iar rata dobânzii ar creşte de la d0 la d1, cât şi o politică monetară expansionistă
care ar reduce rata dobânzii, lucru ce ar deplasa curba LM0 la dreapta spre LM1, iar
punctul de echilibru E2 unde investiţiile sunt mai mari decât la E1.(figura 7)

44
Important pentru stat este să determine care sunt efectele fiecăreia dintre ele asupra
diverselor sectoare ale economiei şi structurii producţiei, deoarece pot exista mai
multe alternative de politică economică:
a) să se reducă impozitele în perioada de recesiune, iar în perioadele de avânt să se
reducă cheltuielile guvernamentale, realizând o politică stabilizatoare care, după o
anumită perioadă de timp va diminua mult sectorul guvernamental.
b) să crească cheltuielile guvernamentale, în special pentru protecţia socială,
învăţământ, sănătate, recalificarea forţei de muncă etc., realizând a politică
expansionistă care, după o anumită perioadă de timp va spori mult sectorul
guvernamental.
c) realizarea unei politici expansioniste, care să ducă la o creştere economică printr-o
reducere a ratei dobânzii.

VII. Comerțul exterior în Republica Moldova

Comerţul exterior include totalitatea tranzacţiilor de vânzare-cumpărare cu unul sau
mai multe state.
Comerţul exterior poate fi:
1) comerţ vizibil (schimbul de bunuri materiale şi mărfuri);
2) comerţul invizibil (schimbul de servicii).
Comerţul exterior este compus din 4 elemente:
- export;
- import;
- reexport;
45
- comerţul de tranzit.

Eficienţa comerţului exterior este caracterizat de următorii indicatori:

1) Cursul de revenire brut la import (Cri) – reprezintă cantitatea de monedă naţională
obţinută prin vânzarea pe piaţa internă a mărfii importate cu o unitate valutară.
Cri=(Pi-ti)/Piv >=ε unde Pi – preţul mărfii pe piaţa internă în lei,
ti – taxele de import în lei,
Piv – preţul în valută străină de import,
ε – cursul de schimb valutar.
Pentru ca comerţul exterior să fie eficient Cri trebuie să fie mai mare sau egal ca
cursul de schimb valutar.

2) Cursul de revenire brut la export (Cre) – reprezintă cheltuielile interne efectuate

pentru a obţine o unitate valutară.
Cre=(Pi+Cc)/Pev <=ε unde Pi – preţul mărfii pe piaţa internă,
Cc – cheltuieli de circulaţie,
Pev – preţul de export în valută străină.
Pentru ca comerţul exterior să fie eficient, coeficientul dat trebuie să fie mai mic sau
egal ca cursul de schimb valutar.

Căile de creştere a comerţului exterior:

- creşterea calităţii bunurilor şi serviciilor exportate;
- creşterea gradului de prelucrare a mărfurilor;
- specializarea producţiei destinate exportului;
- reducerea cheltuielilor de producţie;
- modernizarea prezentării bunurilor, publicităţii.

Comerţul exterior este extrem de important pentru Republica Moldova, dat fiind
faptul că piaţa locală este relativ limitată, iar baza de materii prime şi cea de resurse
energetice interne nu sînt suficiente pentru satisfacerea necesităţilor ţării. Totodată,
aşezarea geografică a Moldovei, existenţa acordurilor de comerţ liber cu Comunitatea
Statelor Independente şi cu ţările din cadrul Pactului de Stabilitate pentru Europa de
Sud-Est permit extinderea pieţei de desfacere.
În domeniul comerţului exterior, Republica Moldova a promovat o politică
consecventă, orientată spre diversificarea pieţelor de desfacere, spre facilitarea
accesului mărfurilor şi serviciilor moldoveneşti pe pieţele externe. Acest lucru s-a
realizat mai cu seamă prin semnarea unor acorduri menite să stimuleze activitatea
comercială externă.
De exemplu, în mai 2001, Republica Moldova a semnat protocolul ce i-a conferit
statutul de membru plenipotenţiar al Organizaţiei Mondiale a Comerţului. De

46
asemenea, ea a semnat acorduri de comerţ liber cu ţările membre ale Comunităţii
Statelor Independente, iar în iunie 2001 a devenit ţară participantă cu drepturi depline
la Pactul de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est, semnînd ulterior acorduri de comerţ
liber cu toate ţările participante la Pact. În afară de aceasta, Moldovei i-au fost
acordate facilităţi în vederea reducerii suplimentare a tarifelor în cadrul Sistemului
Generalizat de preferinţe vamale ale Uniunii Europene.
Comerţul exterior al Republicii Moldova este în continuă creştere. Astfel, în anul
2003 Republica Moldova a exportat mărfuri în valoare de 790 milioane dolari SUA în
76 de ţări, înregistrîndu-se, în comparaţie cu 2002, o creştere de aproape 23%. În
primele 9 luni ale anului 2004, exportul a înregistrat o creştere de 29% faţă de aceeaşi
perioadă a anului trecut. Importurile Republicii Moldova au crescut în 2003 cu 35%
şi s-au cifrat la 1403 milioane dolari S.U.A, în timp ce numai în primele 9 luni ale
anului curent importurile au înregistrat o creştere de 31% în comparaţie cu aceeaşi
perioadă a anului trecut.
Comerţul exterior se caracterizează prin diversificarea continuă a pieţelor. Exportul
ţării se reorientează, treptat, spre pieţele Uniunii Europene şi Europei Centrale şi de
Est. Astfel, dacă în 2000 ponderea exporturilor în CSI constituia aproape 59% în
totalul exporturilor, în 2003 aceasta a scăzut pînă la aproximativ 54%, şi pînă la 51%
în primele 9 luni ale anului 2004. Dacă în 2000, ponderea exportului în Uniunea
Europeană constituia 21,6% din totalul exporturilor, în 2003 această pondere fiind de
23%, şi de 31% în primele 9 luni ale lui 2004. De asemenea, exportul în Uniunea
Europeană în primele 9 luni ale lui 2004 a sporit cu 50% în raport cu anul precedent.
In scopul promovării şi extinderii exporturilor, Republica Moldova trebuie să
sporească calitatea investiţiilor, deoarece exportul şi investiţiile sînt factori
interdependenţi, de importanţă vitală pentru creşterea şi dezvoltarea economică a
ţării. Astfel, pentru o creştere economică de proporţii este nevoie de a dezvolta în
primul rînd sectoarele industriale ale economiei, inclusiv: prelucrarea metalelor,
construcţia maşinilor şi echipamentelor, industria uşoară, industria farmaceutică,
industria agroalimentară etc., precum şi aşa sectoare inovatoare cum sînt
telecomunicaţiile, software etc. Aceste sectoare se caracterizează prin faptul că
generează o valoare adăugată relativ înaltă, care ar putea avea drept rezultat creşterea
comerţului exterior ca volum şi ca valoare, şi, în consecinţă, ar putea contribui la
micşorarea deficitului balanţei comerciale.
Guvernul Republicii Moldova depune eforturi deosebite pentru atragerea de
investiţii străine în scopul asigurării unei creşteri economice durabile, facilitării
implementării de tehnologii noi şi de metode moderne de management, precum şi
pentru asigurarea accesului la pieţe externe.
Pe parcursul semestrului I al anului curent Ministerul Economiei şi Comerţului a
întrepins acţiuni concrete în vederea obţinerii unui nou instrument pentru dezvoltarea
comerţului exterior - Preferinţele Comerciale Autonome (ATP).

47
De la 1 ianuarie 2006 R. Moldova beneficiază de noul sistem generalizat de
preferinţe GSP Plus, acordat de UE. Acest sistem oferă acces liber pe piaţa UE, fără
aplicarea taxelor vamale, pentru aproape 7200 grupe de poduse din 11 mii posibile
(cca 90 la sută). După introducerea ATP, această acoperire va fi de peste 97 la sută.
Potrivit datelor Biroului Naţional de Statistică, în ianuarie-mai 2006 exportul
mărfurilor moldoveneşti în ţările Uniunii Europene a fost estimat la circa 245 mln de
dolari SUA şi s-a majorat cu 40,1 la sută faţă de perioada respectivă a anului
trecut.Exporturile de marfuri si servicii moldovenesti peste hotare au crescut, dupa
primele trei luni ale anului, cu 7,8%, in timp ce importurile au avansat intr-un ritm
mult mai rapid, respectiv, cu 39%.
Statisticienii remarca, totodata, o ameliorare in comertul extern pentru luna martie.
Astfel, in aceasta luna exporturile a avansat cu circa 28% fata de luna anterioara, in
timp ce importurile au crescut cu aproape 12% fata de februarie. "O corectie usoara a
indicatorilor comertului extern ar putea urma si dupa luna martie, deoarece pana la
finele lui martie 2006 s-au exportat vinuri in Rusia si, respectiv, se facea referinta la o
cifra mai mare de exporturi", apreciaza analistii.
Cel mai tare au scazut livrarile externe de bauturi alcoolice, cu 81,1%. Totodata s-au
majorat de peste 2,5 ori exporturile de metale si articole din acestea (pana la 22,3 mln
USD), precum si livrarile de articole din piatra, ipsos, ciment, sticla (de doua ori,
pana la aproape 9 mln USD).
În prima jumătate a anului curent, Republica Moldova a majorat exportul în statele
membre ale Uniunii Europene cu 37 la sută comparativ cu aceeaşi perioadă a anului
precedent. In perioada de referinta Rusia a revenit pe primul loc in topul tarilor in
care Moldova efectueaza exporturi. Astfel, exportul Moldovei in Rusia a constituit
98,7 mln. USD. Totodata, aceasta este mai putin cu 8,7% comparativ cu perioada
analogica a anului trecut. Ultima oara Rusia a ocupat pozitia de lider in exporturile
Moldovei in luna februarie curent, dupa care a cedat locul in favoarea Romaniei. In
primele sase luni ale anului curent, in Romania au fost livrate produse in suma de
93,5 mln. USD, ceea ce este cu 42,9% mai mult decat in primele sase luni ale anului
trecut.
Integrarea în Uniunea Europeană necesită eforturi considerabile ale tuturor
cetăţenilor, eforturi care trebuie consolidate în fiecare zi. Europa, înainte de toate,
trebuie construită la noi acasă, acesta este cel mai important pas.

48