Relația profesor - elev

în contextul unui învățământ de calitate

Cuvântul educație derivă din substantivul „educatio” care înseamnă creștere, hrănire,
cultivare. Educația are sarcina de a pregăti omul ca element activ al vieții sociale. Societatea
zilelor noastre solicită, mai mult ca oricând, inteligența și capacitatea creatoare a omului. Prin
educație se dorește dezvoltarea conștientă a potențialului biopsihic al omului și formarea unui
tip de personalitate solicitat de condițiile prezente și de perspectiva societății. Educația pune
accent pe oameni, urmărește dezvoltarea unor calități umane și explorarea orizonturilor, este
orientată predominant spre pregătirea pentru viață, are în vedere, cu precădere, întrebări asupra
existenței, vizează dezvoltarea unei stări sau a unei structuri atinse, finalitatea în educație
îmbină viziunea pe termen scurt cu cea pe termen lung. Activitatea educațională este dinamică
și flexibilă în același timp, iar educația stimulează idealul ființei umane exprimat prin „a fi și a
deveni.”
Educația se sprijină pe patru piloni importanți: a învăța să știi, a învăța să faci, a învăța să
trăiești împreună cu alții și a învăța să fii. În funcție de această optică, dar și de implicațiile
globalizării asupra indivizilor, ale problematicii lumii contemporane, profesorii urmează să
îndeplinească roluri noi. De exemplu, prin metodologia de aplicare a noului curriculum
național, li se cere profesorilor să creeze activități (situații) de învățare adecvate obiectivelor
proiectate, ținând seama de natura subiectului lecției și de particularitățile clasei sau ale grupei
de elevi. Ideea nu este nouă în pedagogie, însă rolul profesorului este mai recent, el fiind astăzi
formulat explicit și specificat în documentele de proiectare didactică. Evident, cu cât situațiile
de învățare vor fi mai bine alese sau imaginate de profesor, cu atât mai interesantă și mai
eficace în planul învățării va fi activitatea de instruire.
Un management eficient al clasei de elevi se fundamentează pe negocierea sistemului de
reguli care funcționează la nivelul acesteia. Negocierea presupune implicarea elevilor, activarea
lor, într-un câmp esențial pentru individ, acela al exercițiului democratic. Dacă elevul este
subiect ignorat în școală, nu i se va putea cere să manifeste ulterior atitudini și comportamente
specifice unui cetățean. Școala este un spațiu care trebuie să ofere o densitate mare de
oportunități, apte să potențeze „creșterea” elevului. Acest lucru nu este posibil dacă cele mai
multe reguli sunt decise de către adulți, conținutul lecțiilor este frecvent ales de către profesori,
iar programa analitică lasă prea puțin spațiu la dispoziție pentru a realiza o adaptare
convenabilă a conținuturilor la particularitățile și interesele elevilor.
Parteneriatul și negocierea sunt necesare nu numai pentru a asigura un control eficient al
clasei, dar și pentru implicarea elevilor într-un exercițiu esențial al democrației: alegerea și
acceptarea responsabilității pentru alegerea făcută. În acest sens, o problemă esențială este
aceea a comunicării. Managementul clasei depinde hotărâtor și de imaginea pe care elevii și-o
formează despre profesorul eficient. Plecând de la rezultatele unor interviuri și observații, H.
Gannaway a ajuns la concluzia că profesorii sunt supuși în mod sistematic unor teste, care
configurează următoarea succesiune: poate profesorul să mențină ordinea ?, știe să râdă ?, îi
înțelege pe elevi ? Pentru a fi acceptat, un profesor trebuie să obțină răspunsuri pozitive la cele
trei întrebări anterioare. Încercând să descopere „imaginea” unui profesor care, deși păstrează
ordinea, este agreat de elevi, R. Nash a ajuns la concluzia că: elevii îi privesc favorabil pe acei
profesori care păstrează ordinea, sunt stricți și pedepsesc indisciplina; pe acei profesori care-i
țin ocupați, le dau exemple, îi ajută și se fac înțeleși; care sunt interesanți, neobișnuiți, aparte;
care sunt cinstiți, consecvenți și nu favorizează pe nimeni; care sunt prietenoși, amabili și
glumesc. În urma unor cercetări ample M. Saunders a schițat și el „portretul” profesorului
agreat: este hotărât și se controlează pe el însuși; știe ce vrea să predea și verifică dacă elevii
învață; ia măsuri pozitive atunci când elevii nu progresează în mod adecvat; este sensibil la
reacțiile elevilor săi și încearcă să adopte un comportament adecvat; încearcă să înțeleagă
punctul de vedere al celui care învață; arată respect față de elevii săi; se preocupă de toți elevii
săi.
Un management adecvat al clasei trebuie să țină cont și de anumite diferențe la nivelul
elevilor, diferențe care vor genera în mod firesc în așteptări diferite în raport cu rolul
profesorului. Cele mai importante diferențe sunt: diferențe de vârstă; diferențe de abilitate;
diferențe de sex; diferențe de statut socio-economic; diferențe culturale. Toate acestea pot crea
un câmp de tensiuni greu de aplanat, dacă profesorul le ignoră sau nu este capabil să le facă
față. Dacă am fi puşi în situaţia de a recomanda un anume tip de relaţie profesor-elev, fară
indoială că ne-am opri asupra celei democratice. Relația de tip democratic se caracterizează în
principal prin spirit de colaborare, de cooperare ce se bazează pe existența unor interese
comune. În grupurile democratice relațiile dintre elevi sunt relaxate, aceștia sunt antrenați în
stabilirea scopurilor activităților, a mijloacelor de realizare precum și în alegerea metodelor de
parcurs. Profesorul va încerca să devină un membru obișnuit al grupului care va sugera anumite
idei fără să le impună, iar grupul va fi cel care va decide. Stilul de leadership democratic va
induce motivație superioară care va înlătura tensiunea și agresivitatea și va asigura eficienta
grupului. Relațiile interpersonale pozitive vor susține dinamica activității. În grupurile
democratice elevii pot solicita sfaturi din partea profesorului dar nu sunt obligați să le aplice, se
vor putea asocia în subgrupuri în vederea desfășurării unei activități, cunoscându-i toate
secvențele ce trebuie parcurse pana la finalizare. Inițiativa, curajul, spiritul de independență,
dorința de colaborare sunt alimentate de un asemenea tip de lider. Să nu uităm ca în procesul de
colaborare profesor-elev avem de-a face cu un om format și cu alții în formare care au totuși
nevoie de orientare, de îndrumare. De aceea, profesorul chiar dacă nu se implică uneori direct
în acțiunile întreprinse de elevi, el veghează ca acestea să-și păstreze un anume caracter, să nu
depășească limitele psiho-fizice de vârstă și individuale. Relația dintre profesor și elevi este în
acest caz o relație de muncă în care fiecare știe exact ce are de făcut, știe să respecte pe celalalt
și să-l ajute la nevoie. Profesorul este cel care organizează activitatea, mai bine zis, creează
condiții pentru buna desfășurare a unei activități care să permită și să ceară în același timp
elevilor inițiativă, creativitate, independență, dorință de reușită. Tipul democratic este expresia
unei forme superioare a tactului pedagogic. Acest tip își câștigă prestigiul prin apropierea față
de elevi care este dinamică, creatoare și facilitează autonomia și independenta elevilor.
Specialiștii au hotărât că stilul cel mai potrivit este ,,stilul centrat pe elev”, concretizat
pe: nevoile, trebuințele și dorințele acestuia, situație în care, profesorul devine: ,,pedagog care
nu impune informații științifice, idei, opinii, ci care adoptă o manieră nondirectivă, diferențiată,
individualizată în realizarea demersului de predare-învățare; proiectant, tutore, manager,
moderator, organizator, persoană care proiectează, simulează, organizează, orientează, reglează
și ameliorează activitatea de cunoaștere desfășurată de elevi; mediator al învățării, facilitând
legătura dintre cunoaștere și acțiune; partener al elevului într-o relație educațională interactivă;
coordonator, consilier al elevilor în munca lor personală, în orientarea lor legată de utilizarea
timpului de lucru, de folosirea optimă a materialelor, a mijloacelor; valorizator al schimburilor
intelectuale și verbale realizate în cadrul instruirii; persoană resursă pentru organizarea și
derularea activităților propuse de/pentru elevi; transmițător de informații, de atitudini, principii;
agent, autor și autor în derularea demersurilor educative; evaluator, care pune în practică
metode, tehnici de evaluare și care încurajează, susține eforturile de învățare ale elevilor”.

Bibliografie

Anghel, P., (2003) Stiluri și metode de comunicare, Editura Aramis, București

Iucu, R., (2000) Managementul şi gestiunea clasei de elevi, Editura Polirom, Iaşi
Sălăvăstru, D., (2004) Psihologia educației, Editura Polirom, Iaşi .
Stan, E., (1999), Profesorul între autoritate şi putere, Editura Teora, Bucureşti