LITIA

Ce este Litia şi când se săvârşeşte?

La unele dintre bisericile de enorie (mai mult la oraşe), în ajunul sărbătorilor

mari (praznice, sfinţi cu Priveghere, hramuri), iar la mănăstiri şi în ajunul
duminicilor, se uneşte cu Vecernia o rânduială deosebită, numită Litie. Ea nu
constituie o slujbă aparte, de sine stătătoare, neavând nici formulă de
binecuvântare la început, nici formulă de încheiere (otpust); de aceea, nu se
săvârşeşte niciodată singură, ci se încadrează fie în slujba de seară (Vecernia sau
Privegherea), fie (mai rar) în cea de dimineaţă (Utrenia).
Acest serviciu liturgic, propriu la început mănăstirilor, nu este generalizat sau
practicat în toate bisericile de enorie, deoarece el nu face parte dintre cele şapte
Laude oficiale ale cultului ortodox, adică slujbele care alcătuiesc oficiul divin al
unei zile liturgice şi care au un caracter normativ şi obligatoriu, atât pentru
bisericile mănăstireşti şi catedrale, cât şi pentru cele de enorie (Vecernia,
Pavecerniţa, Miezonoptica, Utrenia şi Ceasurile). De aceea, în bisericile de enorie
Litia se oficiază numai sporadic, mai mult la oraşe şi mai rar la sate.

Istoria Litiei. Originea şi formarea rânduielii de azi

După cum s-a putut vedea din cele expuse până acum, rânduiala de azi a Litiei este
compusă din două părţi distincte, care au origini, caractere şi scopuri deosebite.
Prima parte, destinată să fie săvârşită în pronaosul bisericii şi intercalată între
Ectenia cererilor şi Stihoavna Vecerniei, cuprinde rugăciuni de umilinţă şi de
implorare a lui Dumnezeu (ectenia şi rugăciunea Litiei); partea a doua, care se
săvârşeşte în naos, este de fapt o rânduială a binecuvântării solemne a pâinilor şi a
celorlalte prinoase.
Prima parte este şi cea mai veche şi are, la origine, caracter penitenţial; ea a
dat numele ei întregii slujbe de azi a Litiei. Cuvântul litie vine de la grecescul liti
care înseamnă rugăciune de implorare. De la el derivă şi cuvântul litanie, adică
rugăciune lungă, repetată, stăruitoare şi plângătoare, în care invocăm pe
Mântuitorul, pe Maica Domnului şi pe toţi sfinţii. Odinioară, prin litie se
înţelegeau litaniile sau rugăciunile obşteşti, făcute de mulţimea credincioşilor, în
frunte cu clerul, sub formă de procesiune solemnă, afară din biserică, sau chiar
afară din sat sau din oraş.

1
 Litie, în înţelesul de ieşire procesională din biserică sau din cetate, cu
rugăciuni şi cu cântări, se facea încă din vechime, mai ales în cazuri de mari
nenorociri sau calamităţi publice (secetă, inundaţii, boli şi molime, războaie,
cutremure ş.a.), când se invoca mila şi îndurarea lui Dumnezeu pentru îndepărtarea
nenorocirilor. Cu alte cuvinte, în antichitatea creştină se înţelegea prin litie ceea ce
facem şi noi astăzi la acele litanii sau procesiuni cu rugăciuni ocazionale, precum la
„sfeştaniile” pentru ploaie, în vreme de secetă. Aşa a procedat Patriarhul Proclu al
Constantinopolului (437-446) cu prilejul unui cutremur de pământ, care îngrozise
oraşul şi împrejurimile. Se spune că la una dintre litaniile organizate de el s-ar fi
cântat pentru prima dată imnul întreit sfânt, Trisaghionul liturgic, generalizat apoi
în toate slujbele bisericeşti. Tot litii (litanii) se numeau şi procesiunile de noapte
organizate de Sf. Ioan Gură de Aur la Constantinopol, ca şi de alţi mari ierarhi din
secolele IV-V, pentru combaterea ereziilor cu ajutorul imnelor ortodoxe cântate de
credincioşi. De altfel, termenul litie se mai găseşte întrebuinţat, pe alocuri, atât în
graiul popular, cât şi în cărţile de slujbă, cu înţelesul său vechi de procesiune pentru
rugăciune.
Vechile rugăciuni ale litiilor procesionale din creştinătatea de odinioară au fost
păstrate în uz până acum, dar au fost încadrate în serviciul divin din biserici şi
alcătuiesc prima parte a Litiei de azi. Ele au un accentuat caracter penitenţial, adică
exprimă cu insistenţă sentimentul de pocăinţă şi implorare pentru iertarea păcatelor,
deoarece în concepţia vechilor creştini, nenorocirile, pentru înlăturarea cărora se
rugau, erau considerate urmări sau pedepse ale păcatelor.
La rugăciunile vechilor litii procesionale s-au adăugat cu timpul ceremonial
nou, care alcătuieşte a doua parte a Litiei de azi şi în cadrul căruia se
binecuvântează pâinile (artosele) aduse de credincioşi la biserici, spre cinstea şi
pomenirea sfinţilor sărbătoriţi sau a praznicelor respective. Această parte a Litiei,
care se intercalează la sfârşitul Vecerniei (între Tropare şi otpustul Vecerniei sau
începutul Utreniei), are origine mănăstirească. Ea a luat fiinţă şi se săvârşea la
început numai în mănăstiri, atunci când se făcea Bdenie sau Priveghere mare de
toată noaptea adică Vecernia mare, unită cu Utrenia. Cum această Priveghere se
începea de cu seară şi se prelungea până noaptea târziu (în unele biserici, chiar până
dimineaţa), către sfârşitul Vecerniei se aduceau în biserică puţine pâini, care erau
binecuvântate de către cel mai mare. Apoi se frângeau se împărţeau fraţilor şi celor
ce luau parte la slujbă, care îşi astâmparau astfel foamea şi căpătau puţină putere,
pentru a putea suporta până la sfârşit osteneala Privegherii şi pentru a putea ajuna
până a doua zi la vremea împărtăşirii. Apoi se începea Utrenia sau Privegherea
propriu-zisă (serviciul de noapte).

2
 Acest obicei era cunoscut, până nu de mult, sub numele de artoclasie, adică
frângerea pâinii (cf. Faptele Apostolilor 2, 42), denumire care se întrebuinţează şi azi
pentru Litie în Liturghierul grecesc şi cel bulgăresc. Ritualul binecuvântării, frângerii şi
împărţirii pâinilor, care nu avea la început caract liturgic, a luat treptat o dezvoltare şi o
solemnitate din ce în ce mai mare şi s-a unit cu rugăciunile de implorare citite în vechile
procesiuni, devenind o adevărată rânduială sau slujbă aparte.
Din mănăstiri, Litia a trecut cu timpul şi în uzul bisericilor de enorie, unde se
săvârşeşte nu numai atunci când se face Bdenie mare sau Priveghere (adică la sărbătorile
care au în Mineie Stihiri speciale pentru Litie), ci şi când se oficiază numai Vecernia
obişnuită. Atât în mănăstiri, cât şi în bisericile de enorie, binecuvântarea pâinilor nu mai
a astăzi rostul de odinioară, când se făcea Priveghere de toată noaptea, ci a căpătat un rost
simbolic, ca şi prima parte a Litiei.
Deosebirea de origine şi de scop dintre cele două părţi componente ale serviciului de
azi al Litiei se vede şi din faptul că, chiar şi azi, rugăciunile din prima parte a Litiei se
citesc uneori de către monahi, fără a fi urmate de ritualul binecuvântării pâinilor.

Explicarea rânduielii actuale a Litiei

În vechime, când litiile se făceau afară din biserici sau afară din cetate, ieşirea
credincioşilor afară din biserică simboliza alungarea omului din Rai: „Fiind noi afară din
biserică, arătăm căderea din Rai şi cum că ni s-a încuiat Raiul şi Cerul”, zicea Sf. Simeon
al Tesalonicului, în secolul al XV-lea. Această semnificaţie simbolică a Litiei se
păstrează şi atunci când ea se săvârşeşte în biserică, precum explică acelaşi mare liturgist
al Bisericii Ortodoxe. După el, ieşirea clerului şi a credincioşilor în pronaosul sau tinda
bisericii (adică în încăperea în care odinioară şedeau penitenţii), la începutul Litiei,
închipuie alungarea primilor oameni din Rai şi pocăinţa noastră, unită cu rugăciunea
pentru redeschiderea uşilor cerului şi a milostivirii dumnezeieşti.
Când făceau Litie, credincioşii de odinioară se rugau cu atitudinea umilită a
vameşului din Evanghelie, care, intrând în templu să se roage şi fiind conştient de
mulţimea păcatelor sale, s-a oprit într-un ungher din fundul templului, neîndrăznind
măcar să-şi ridice ochii spre cer sau spre altar, fără să zică altceva decât: „Dumnezeule,
fii milostiv mie, păcătosului!” (Luca 18,13).
De aceea, după regula veche din Liturghiere şi Tipice, păstrată încă în unele
mănăstiri, uşile împărăteşti rămân închise în timpul Litiei, iar clerul iese pe uşa dinspre
nord a altarului. Iar la bisericile de tip vechi, la care naosul este despărţit de pronaos prin
zid, uşi sau perdele („perdeaua uşilor frumoase”), aceste uşi sau perdele se închid după
ieşirea clerului şi a credincioşilor în pronaos şi se redeschid după sfârşitul părţii întâi a
Litiei, atunci când clericii şi credincioşii revin în naos.
3
 Rugăciunile rostite de liturghisitori în pronaos, adică ectenia „Mântuieşte,
Dumnezeule, poporul Tău...” şi rugăciunea Litiei: „Stăpâne mult-milostive...” au un
caracter larg, universal, iar prin mulţimea sfinţilor pe care îi invocăm în cursul lor se
subliniază ideea cultului sfinţilor şi-a puterii lor de mijlocire pe lângă Dumnezeu pentru
noi.
Reîntoarcerea clerului din pronaos în naos, unde se va săvârşi parte a doua a
Litiei, închipuie redeschiderea uşilor Raiului şi a milostivirii dumnezeieşti faţă de noi.
Este „ca şi cum s-ar fi deschis cerul pentru noi şi ca şi cum ne-am fi unit cu îngerii prin
Hristos”, precum zic Sf. Simeon al Tesalonicului. De aceea, după cum ne informează
același autor, odinioară cele două strane (coruri) se uneau simbolic în acel moment
cântând împreună Stihirile Stihoavnei. Din nefericire, aceeași frumoasă semnificaţie
simbolică a primei părţi a Litiei, ca şi conştiința despre originea şi natura deosebită a
celor două părţi componente a acestui serviciu divin s-au pierdut cu desăvârşire din
vedere în practica actuală a bisericilor de enorie, unde întregul serviciu al Litiei se
oficiat în naos.
Pâinile care se binecuvântează la Litie (artosele sau litiile) amintesc simbolizează
cele cinci pâini cu care Mântuitorul a săturat mulţimile în pustie, în chip minunat, prin
frângerea şi înmulţirea lor. De aceea, după unii liturgişti, ieşirea clerului şi a
credincioşilor în pronaos înseamnă mergerea poporului în pustie spre a căuta-L pe
Hristos, iar binecuvântarea artoselor de către preot în mijlocul bisericii înseamnă
binecuvântarea pâinilor de către Hristos, în mijlocul adunării poporului.
De altfel, acest simbolism este indicat chiar în textul rugăciunii de binecuvântare:
„Doamne [...], Care ai binecuvântat cele cinci pâini şi ai săturat cu ele cinci mii de
bărbaţi în pustie...” De aceea, atunci când preotul ia în mâini artosul pentru a-1
binecuvânta şi când apoi îl frânge îl împarte în patru, el închipuie pe Mântuitorul, Care,
cu prilejul acelei minuni, a procedat aşa, după cum ne istorisesc Sfinţii Evanghelişti
(Mat. 14,15-21; 16, 9-10; Marcu 6, 31-44; Luca 9, 12-17; Ioan 6, 5-13); de altfel, tot
aşa a făcut El şi la Cina cea de Taină (Matei 26, 26).
Cât priveşte grâul, vinul şi untdelemnul care se aduc la Litie şi se binecuvântează
odată cu pâinile, ele reprezintă prinosul sau ofranda adusă de noi lui Dumnezeu din
roadele de căpetenie ale pământului şi din elementele principale ale hranei noastre,
după pilda jertfei aduse la începutul omenirii de către Abel şi după modelul jertfelor
nesângeroase aduse la templul Legii Vechi, care constau din grâu, vin şi untdelemn (cf.
Numerii 18, 12; Neemia 10, 39).

4
 Deci, când ne rugăm ca Dumnezeu să binecuvânteze şi să înmulţească pe
pământ aceste roade, ne rugăm, de fapt, pentru binecuvântarea şi îmbelşugarea
principalelor surse de întreţinere a existenţei noastre fizice, ceea ce facem, de altfel, şi
în alte rugăciuni, în care implorăm pe Dumnezeu pentru înmulţirea aceloraşi roade,
ca, de exemplu, prima rugăciune din slujba Cununiei: „Umple casele lor de grâu, de
vin, de untdelemn şi de toate bunătăţile, ca toată îndestularea având, să dea şi celor
lipsiţi”. Grâul este, de altfel, roada pământului din care se face pâinea (prescura),
care, ca şi vinul, este întrebuinţată în cult ca materie a jertfei liturgice, acestea două
devenind, prin sfinţire, Trupul şi Sângele Domnului din Sfânta Euharistie. Cât
priveşte untdelemnul binecuvântat la Litie, aminteşte, după unii, untdelemnul din
urciorul văduvei din Sarepta Sidonului, care, datorită puterii dumnezeieşti care lucra
prin Prorocul Ilie, trebuia să nu se mai termine în timpul secetei (3 Regi 17, 12-16).
Troparul Născătoarei de Dumnezeu specific Litiei (Născătoare de Dumnezeu,
Fecioară, bucură-te...) este alcătuit în cea mai mare parte din salutarea adresată de
înger şi de Sfânta Elisabeta Sfintei Fecioare, la Buna Vestire (Luca 1, 28-42). De
aceea, se cântă la sfârşitul Vecerniei (Litiei), pentru că, după tradiţie, Buna Vestire ar
fi avut loc seara. Este considerat ca unul dintre cele mai vechi imne de inspiraţie
creştină, dar cu bază biblică, introducerea lui în cult fiind atribuită Sf. Chirii al
Alexandriei (secolul al V-lea); în tot cazul, alcătuirea lui constituie probabil unul
dintre produsele imnografiei prin care Biserica a căutat să dezvolte cultul Maicii
Domnului, în urma controverselor mariologice provocate, în secolul al V-lea, de
erezia lui Nestorie şi de cea a lui Eutihie. Un echivalent latinesc al acestui imn îl
constituie în cultul romano-catolic cunoscutul imn Ave Maria, introdus în secolul al
XIII-lea de Bonaventura.
Cântarea Bogaţii au sărăcit..., care se cântă după binecuvântarea pâinilor, este,
de fapt, o parte, şi anume versetul 10, din Psalmul 33 (Binecuvânta-voi pe
Domnul...), psalm care odinioară se cânta sau se citea în întregime, atât la sfârşitul
Liturghiei, după împărţirea anafurei, cât şi la sfârşitul Litiei, după împărţirea pâinilor
binecuvântate. De altfel, încă și acum în unele mănăstiri acest psalm se citeşte de la
început, iar versetul al 10-lea se cântă, aşa cum prevedea rânduiala Litiei din Tipicul
mare şi de la începutul Liturghierelor mai vechi.
Tot un rest dintr-un psalm cântat odinioară în întregime este şi cântarea Fie
numele Domnului binecuvântat... (cf. Psalmul 112, 2), care se cântă înainte de
Bogaţii au sărăcit... şi pe care Sf. Simeon al Tesalonicului o numeşte „mulţumirea lui
Iov” (Iov 1,21).

5
 Despre calităţile prinoaselor binecuvântate la Litie şi despre întrebuinţarea lor,
învăţătura de la sfârşitul rânduielii Litiei, din Liturghier, spune: „Cade-se a şti că
pâinea, care s-a binecuvântat, este izbăvitoare de toate relele, pentru cel ce o va lua cu
credinţă [...]. Şi aceasta să ştii, preotule, şi să păzeşti, ca să se ferească untdelemnul
acesta, ce s-a binecuvântat, ca nu cumva şi a doua oară să-l binecuvântezi; asemenea
nici vinul, nici grâul, nici pâinile, când vei face (din nou) Priveghere; ci altele,
nebinecuvântate, să pui, fie cât de puţine. Iar untdelemnul acesta care s-a binecuvântat,
de este candelă la tetrapod, unde stă sfânta icoană spre sărutare, punându-1 în candelă,
să miruieşti cu el pe popor şi poţi să-l mănânci şi în bucate. Iar vinul să-l bei cu bună
cucernicie, ca pe un lucru binecuvântat. Pâinile să le tai şi să le împărţi credincioşilor,
care pot să le mănânce cu cinste, fie în biserică, fie acasă, mai înainte de alte bucate. Iar
grâul sau să-l semeni, sau cu altul să-l amesteci şi cu mulţumită să-l întrebuinţezi.
Să nu îndrăzneşti a face Liturghie cu aceste pâini sau cu acest vin, după cum zic
sfintele canoane pentru lucrarea celor sfinte”.

În mănăstiri împărţirea şi consumarea pâinilor binecuvântate la Litie se face în

cursul serviciului Privegherii, de la 1 septembrie până la Duminica Sfântului Apostol
Toma, pentru osteneala slujbei şi mărimea nopţii, iar de la Duminica Sfântului Apostol
Toma până la 1 septembrie împărţirea lor se face a doua zi la Liturghie.
La unele biserici, de obicei la ora şase, din untdelemnul binecuvântat la Litie se
fac aşa-numitele „miruri”, adică bucăţele de vată înmuiate în acel untdelemn şi puse în
cornuleţe de hârtie; acestea se împart credincioşilor, care le păstrează la icoane, ca bune
de leacuri