Sunteți pe pagina 1din 67

Contents

Acumulare...................................................................................................................................2
Granulometrie.........................................................................................................................2
Alge.............................................................................................................................................3
Bauxite........................................................................................................................................3
Epiclaste......................................................................................................................................5
Siliciclastite.................................................................................................................................8
Argile........................................................................................................................................11
Arie sursă..................................................................................................................................13
Atol...........................................................................................................................................14
Autigeneza................................................................................................................................14
Bauxite......................................................................................................................................15
Bioacumulare............................................................................................................................21
Bioclaste....................................................................................................................................22
Biotit.........................................................................................................................................23
Structuri fenestrale....................................................................................................................24
Bivalve......................................................................................................................................24
Briozoare...................................................................................................................................25
Calcare......................................................................................................................................25
Caneluri de eroziune.................................................................................................................26
Carst..........................................................................................................................................27
Clorite.......................................................................................................................................29
Curgeri gravitaţionale...............................................................................................................32
Dezagregare mecanică sau clastogeneză..................................................................................32
Diageneză..................................................................................................................................34
Dolomit - CaMg(CO3)2 -romboedric.........................................................................................37
Duricruste..................................................................................................................................37
Epiclaste....................................................................................................................................39
Eustatism...................................................................................................................................40
Evaporite...................................................................................................................................41
Foraminifere..............................................................................................................................42
Fosforite....................................................................................................................................43
Gastropode................................................................................................................................45
Geode........................................................................................................................................45
Geopetal....................................................................................................................................45
Limite........................................................................................................................................46
Medii diagenetice......................................................................................................................49
Morfometrie..............................................................................................................................51
Structuri recifale........................................................................................................................55
Siliciclastite...............................................................................................................................57
Silicolitele.................................................................................................................................59
Sistemul fluviatil.......................................................................................................................60
Sistemul glaciar.........................................................................................................................62
Structuri biotice.........................................................................................................................62
Turbidite....................................................................................................................................63
Vulcanoclaste............................................................................................................................64
Acumulare
Materialul terigen, fragmentat prin dezagregare în aria sursă şi deplasat prin variate mecanisme, se acumulează
în momentul în care echilibrul dintre claste şi mediul lor de transport se strică. Acest lucru se întâmplă când
deasupra unei arii de sedimentare, forţa gravitaţională devine mai mare decât puterea şi competenţa mediului
care a deplasat sau care poartă în suspensie materialul.

Progradare = Acumularea sedimentelor de la marginea bazinului spre interior şi îmbracă forma unor corpuri
lenticulare, cu suprafeţe sigmoide de separaţie. Sursa materialului se află în aria continentală limitrofă bazinului.
Seriile prograde se recunosc prin granoclasări inverse (specifice bazinelor în care nivelul de bază coboară).
Acumulările de tip deltaic ilustrează cel mai bine acest proces de acumulare.

Acreţie laterală = Acumularea sedimentelor clastice de la centul spre marginea bazinului. Acumulările
acreţionale au aspect lentiliform şi suprafeţe
sigmuide, dar înclină spre marginea bazinului şi
se dezvoltă sub forma unor cordoane paralele cu  Dimensiunea
ţărmul. Succesiunile de sedimente acumulate clastelor
Denumirea categoriilor granulometrice
prin acreţie se recunosc prin granoclasare
normală şi sunt de regulă caracteristice mm phi
bazinelor subsidente controlate de mişcări
eustatice pozitive (în timpul unor transgresiuni). >256 <-8 blocuri
64 -6 galeţi rudit
Agradare = Acumularea sedimentelor vertical, 4 -2 pietriş grosier  (psefit)
de jos în sus, formând în centrul bazinului 2 -1 pietriş fin
corpuri tabulare - strate - cu suprafeţe plane de
separaţie. O astfel de unitate de sedimentare este 1 0 f.grosier
bine delimitată spaţial, atât granulometric cât şi 0.5 1 grosier
structural, şi se întâlneşte în depozite de larg. arenit
0.25 2 mediu
(psamit)
0.125 3 fin
Granulometrie 0.063 4 f.fin

Rudit – termen textural folosit pentru a 0.031 5 grosier


0.016 6 mediu silt
desemna depozite detritice grosiere 0.008 7 fin (aleurit)
alcătuite din granule (fragmente) 0.004 8 f.fin
colţuroase sau rotunjite, cu dimensiuni
mai mari de 2 mm, indiferent de gradul <0.004 >8 lutit (pelit)
lor de consolidare (blocuri, galeţi,
pietriş sau brecii şi conglomerate). Sin. Psefit.

Arenit.– termen textural folosit pentru a desemna depozitele detritice alcătuite din granule cu
dimensiuni cuprinse între 2 şi 0, 063 mm, indiferent de gradul lor de consolidare (nisipuri,
gresii). Din punct de vedere granulometric, psamitele reprezintă termeni intermediari între
psefite şi aleurite. Sin. Psamit

Silt. - termen textural folosit pentru a defini depozitele detritice (loessul şi rocile loessoide)
alcătuite din granule cu dimensiuni cuprinse între 0,062 şi 0,04 mm. indiferent de gradul lor
de consolidare. Din punct de vedere granulometric aleuritele prezintă termeni intermediari
între psamite şi pelite. Sin. Aleurit

Lutit.– termen textural folosit pentru a desemna depozitele detritice fine alcătuite din
particule cu dimensiuni mai mici de 0, 004 mm indiferent de gradul lor de consolidare
(mâluri, argile). Sin. Pelit
Alge
Algele reprezintă un grup de organisme simple fotosintetizante. Aceste trăiesc fie ataşate de
substrat fie libere.

 Alge roşii (Rhodophyta)

Algele roşii sunt eucariote Caracteristica lor majoră este


pigmentul roşu pe care acestea îl posedă în celulă.
Membranele celulelor sunt impregnate cu calcit.

Diatomee (Bacillariophyta)

Diatomeele sunt alge silicioase care constituie flora


planctonică în unele lacuri şi în apele marine calde.
Frustulele de diatomee au forme elipsoidale şi prezintă
un canal central.

Alge verzi (Chlorophyta)

Chloroficeele sunt alge unicelulare sau pluricelulare care


posedă cu clorofilă. Cele de apă dulce sunt filamentoase,  
iar cele marine sunt tubulare. Peretele celulelor este
aragonitic.

Bauxite
Bauxite (sinonim alite) sunt roci bogate în aluminiu (Al2O3/SiO2 > 2.3), rezultate prin procese de alterare
supergenă în prezenţa unui climat cald şi umed.

Poziţia bauxitelor în raport cu substratul:


 bauxite autohtone (bauxite lateritice): baza gradată, topul neregulat sau plan, grosime relativ constantă
 bauxite

alohtone (exolaterite): baza netă plană sau erozională, topul neregulat, grosime variabilă lateral
 bauxite parautohtone (carst-bauxite): baza erozională, topul neregulat, grosime variabilă

Petrogeneză:

Depozite strict continentale formate în zone cu relief peneplenizat, situate în climat tropical umed. B. autohtone
reprezintă soluri fosile, iar B. parautohtone şi alohtone implică migrarea aluminiului în soluţie sau suspensie spre
zonele depresionare care acţionează ca nişte capcane. 

Alocheme - corpusculi formaţi prin precipitare chimică şi biochimică în cadrul bazinului de


sedimentare. Alochemele. au caracter autigen şi cuprind oolite, pelete, bioclaste, intraclaste,
lumpuri. Natura alochemelor constituie un criteriu de clasificare a rocilor sedimentare
carbonatice de tipul calcarelor alochemice.

Cicluri = procese care se repetă, determinând schimbări ciclice în produsele depoziţionale. Cauzele
proceselor ciclice se pot afla înafara sistemului depoziţional respectiv (alociclice) sau chiar în interiorul său
(autociclice).

Durata si ordinele diverselor cicluri si secvente ciclice.

Ord. Durata (Ma) Denumire Corespondent depozitional:

I > 50 Ciclu galactic (geotectonic) Megathem = Megasecventa

Superciclu Sinthem = Supersecventa


II 3-50
(transgresiv-regresiv) secvente ciclice (100-1000 m)

Mezothem = Secventa depozitionala


III 0.5-3 Ciclu eustatic
(10-100 m)

IV 0.1-0.5 Paraciclu Ciclothem = Parasecventa (1-4 m)

V 0.02-0.1 Ciclu orbital (Milankovitch) Seturi de strate (cm-m)

VI < 0,02 Microcicluri (termen scurt) Lamine, varve (1 cm)

 
Autociclicitate = ciclicitate a unor fenomene care isi au originea în interiorul bazinului de sedimentare, de
exemplu furtunile, curentii de turbiditate, bioconstructia, schimbarile de chimism ale apelor, iar produsele
generate au continuitate limitata si sunt denumite secventele autociclice sau alogenetice.

Alociclicitate = ciclicitate a unor fenomene care isi au originea înafara sistemului sedimentar, de exemplu
schimbarile climatice, miscarile tectonice, variatiile globale ale nivelului marii, iar produsele generate (cu o buna
continuitate în timp si în spatiu, chiar si în bazine separate) sunt denumite secvente alociclice sau secvente
alogenetice.

Epiclaste
Termenul de epiclast este sinonim celui de particulă alogenă, ambii evidenţiind sursa de
provenienţă externă bazinului de sedimentare. Alţi termeni sinonimi folosiţi în trecut sunt:
particule detritice sau terigene. Suferind un proces de dezagregare din aria sursă şi de
modelare în timpul transportului, dimensiunile şi forma fragmentelor epiclastice variază
continuu şi proporţional cu distanţa de transport şi sunt dependente de compoziţia clastului
(grad de rezistenţă chimică şi mecanică).

Granoclastele sunt particule monocristaline pot fi separate pe baza greutăţii specifice în:

 fracţie grea (gr.sp. > 2.8). Ex. granat, spinel, zircon, turmalină, rutil, staurolit, disten,
epidot, piroxen, amfibol, magnetit, ilmenit, hematit.
 fracţie uşoară (gr.sp. < 2.8). Ex. cuarţ

, feldspat, muscovit, biotit, clorit.

Litoclastele sunt particule policristaline pot fi recunoscute (tipul petrografic de provenienţă)


pe baza caracteristicilor structurale, texturale şi compoziţionale.

 plutonice = plutoclaste (Lp)


 vulcanice = vulcanoclaste (Lv)
 metamorfice = metaclaste (Lm)
 sedimentare = sediclaste (Ls)

extrabazinale - extraclaste

intrabazinale - intraclaste

Caracteristicile petrografice ale principalelor litoclaste

  MAGMATICE METAMORFICE SEDIMENTARE

  PLUTONICE VULCANICE M. scăzut M. înalt  


Q, Fk, Plg, Mu Q, Mu, Ser, Fk, Plg, Ca claste
C
Bi, Amf, Px, Ol Cl, Bi, Amf, Px part. autigene

± Mgt, Ap, Ru, Zr, Tu ± Gr, St, Di liant


Hipocristalină G-blastică Mecanică
S Holocristalină Porfirică Lepidoblastică
(macro/micro) Granoblastică G-L-blastică Chimică
Vitroasă Nematoblastică
Biotică

Masivă Masivă Sistoasă Sistoasă Arenitică Siltică


T Lutitică
Orientată Orientată Rubanată Masivă
Micro-Macro
Fluidală Orientată
cristalină
Oculară

Granitoide Riolite Dacite Cuarţite Gnaise Gresii Argile


E Diorite Andezite
Marmore Micaşisturi Siltite
Gabbrouri Bazalte
Pegmatite Şisturi Amfibolite Calcare
Lamprofire
Silicolite

unde C=compoziţia mineralogică, S=structura rocii, T=textura rocii,


E=exemple de roci.

Morfometrie
Morfometria granulelor clastice poate fi caracterizată după trei aspecte:

forma sau habitusul exprimă raporturile în care se găsesc cele trei dimensiuni principale ale clastelor. Formele
primare cu care se poate compara geometria granulelor clastice sau din care acestea pot deriva, sunt:

echidimensionale, pentru care a = b = c, cuprinzând cubul sau sfera;

unidimensionale, cu elemente "prolate", pentru care a şi b < c, cuprinzând categoriile morfometrice:


columnar, prismatic;

bidimensionale, cu elemente "oblate", pentru care a şi b > c, cuprinzând categoriile morfometrice:


tabular, lamelar, foios.

sfericitatea este o măsură a gradului de apropiere a clastelor de forma unei sfere.

rotunjimea reprezintă gradul de prelucrare - respectiv de rotunjire - a colţurilor şi muchiilor granulelor prin
diferite procese: abraziune în timpul transportului, alterare şi dezagregare din roca sursă sau în timpul
transportului şi diagenezei, coroziune şi dizolvare diagenetică. Ca apreciere verbală se utilizează încadrarea în
şase clase de la foarte angular la foarte rotunjit.
Angular - categorie morfometrică ce defineste granulele sedimentare limitate pe feţe plane (cu "suprafaţa"
colţuroasă); caracterizează de obicei fragmentele "in situ" din grohotişuri şi brecii sau unele depozite
piroclastice provenite prin explozii vulcanice.

FORMA CRISTALELOR

Morfometria cristalelor şi agregatelor cristaline

Indiferent de natura lor, forma cristalelor din rocile sedimentarese apreciază în raport cu gradul de
dezvoltare a feţelor cristalografice prin termenii: euhedral, anhedral, subhedral.

Euhedral - desemnesză un cristal cu forme cristalografice proprii, limitat de feţe plane; secţiunile în
plan a acestuia corespund unor contururi rectilinii, cu o anumită simetrie care reflectă forma rezultată
din intersecţia planului secţiunii cu forma exterioară a cristalului;

Anhedral - sugerează un cristal cu structură recticulară internă, dar fără o formă exterioară regulată;
cristalele anhedrale sunt lipsite de feţe cristalografice, iar secţiunea în plan a acestora este lipsită
complet de simetrie;

Subhedral - corespunde uni cristal cu forme parţial cristalografice, atât de feţe cristalografice, cât şi
de suprafeţe neregulate lipsite de simetrie.

Textura idiotopică - este proprie rocilor şi agregatelor alcătuite din cristale în majoritate euhedrale;
unei astfel de texturi, datorită releţiilor naturale dintre cristale, îi este caracteristică o porozitate
avansată.

Textura xenotopică - este specifică rocilor alcătuite din cristale în majoritate anhedrale; aspectul
general al rocii este de agregat "în mozaic", în care nu există spaţii libere, iar porozitatea este foarte
scăzută.

Textura hipidiotopică - este proprie rocilor alcătuite din cristale subhedrale; aspectul general al
acestei texturi este cel de tranziţie între textura idiotopică şi cea xenotopică; porozitatea unor astfel der
roci este moderată spre slabă. 

Minerale autigene comune în rocile sedimentare:


Sulfaţi Anhidrit Baritină Gips

Săruri Polihalit Carnalit Silvină Halit

Carbonaţi Ankerit Calcit Dolomit Siderit

Fosfaţi Colofan Frankolit Apatit

Silicaţi Glauconit Chamosit Clorit Sericit Illit

Oxizi Hematit Goethit Magnetit

Minerale grele comune în rocile sedimentare:

Amfiboli Apatit Staurolit Silimanit

Olivină Ilmenit Piroxeni Rutil

Zircon Spinel Turmalină Granaţi 

Siliciclastite
Siliciclastitele sau rocile siliciclastice sunt un grup de roci alcătuite din claste de diverse
dimensiuni, având origine terigenă. Sinonime: roci detritice (alcătute din detritus) sau roci
epiclastice (clastele având o sursă marginală faţă de aria de sedimentare)

Textura şi structura rocilor siliciclastice reflectă mecanismul de transport, durata transportului


precum şi modalitatea de acumulare a clastelor. Compoziţia rocilor siliciclastice reflectă
compoziţia ariei sursă, raportul acesteia faţă de condiţiile climatice şi de relief, cadrul tectonic
al ariei sursă şi al bazinului de sedimentare dar şi particularităţi ale procesului de transport.

Textura rocilor siliciclastice


In cazul rocilor siliciclastice, prin textură înţelegem: dimensiunea absolută şi relativă a
clastelor (dedusă prin analize granulometrice) precum şi forma şi suprafaţa exterioara a
clastelor (prin observaţii morfologice şi morfoscopice).

Pentru aprecierea dimensiunilor clastelor se utilizează scări granulometrice standard, stabilite


prin convenţie internaţională. Există diverse metode de determinare distribuţiei
granulometrice în cadrul unui sediment: măsurare directă în cazul ruditelor grosiere, sitare cu
un set de site vibratoare în cazul arenitelor mobile, măsurare directă pe secţiuni subţiri cu
ajutorul unor reţele calibrate în cazul arenitelor consolidate, decantare gravitaţională în lichide
cu densităţi cunoscute sau pipetare pentru siltite şi lutite.

Toate aceste metode au ca rezultat final o distribuţie de valori dimensionale. Caracterizarea şi


compararea distribuţiilor granulometrice impun o analiză statistică şi determinarea unor
parametrii granulometrici. Aceşti parametrii sunt: media, mediana, dispersia, asimetria,
ascuţimea (vezi Granulometrie).

Forma unui clast poate fi privită din mai multe perspective (vezi Morfometrie):

 raporturile în care se află cele trei axe principale ale clastului (a=maximă,
b=intermediară, c=minimă), rezultând o departajare în patru clase: izometric (a=b=c),
oblat sau tabular (a=b>c), prolat sau prismatic (a>b=c), lamelar sau foios (a>b>c).
 curbura colţurilor şi muchiilor clastului, care reprezintă o măsură a gradului de
rotunjire a clastelor, rezultând o împărţire în sase clase de la foarte angular la foarte
rotunjit.
 apropierea formei clastului de forma unei sfere.

Morfologia clastelor depinde de mai mulţi factori: natura mineralogică şi petrologică a lor,
modalitatea şi durata transportului şi nu în ultimul rând de transformările diagenetice
(coroziuni, dizolvări, supracreşteri). Astfel cuarţul metamorfic are tendinţa de a fi angular,
prismatic, cu indice de sfericitate mic şi puternic fisurat; pe când cuarţul cu provenienţă din
roci sedimentare clastice preexistente, are tendinţa de a fi rotunjit şi cu sfericitate mare.

Suprafaţa exterioară (vezi Morfoscopie) a clastelor arenitice şi ruditice este expresia


proceselor modelatoare petrecute fie în timpul transportului fie în aria sursă. Luciul granulelor
şi multe din denivelarile de pe suprafaţa lor au semnificaţii deosebit de utile într-un studiu
sedimentologic. Astfel la măriri mari şi foarte mari (lupa binoculară sau microscop electronic)
pot fi observate pe suprafaţa granulelor: striaţii paralele datorate frecării cu suprafeţe mai dure
(în ariile glaciare), cratere de impact mici cu profil în "V" (in zonele litorale) sau perfect
circulare (în zonele desertice), faţetări şi luciu mat (specifice mediilor eoliene).

Structura rocilor siliciclastice

In cazul rocilor siliciclastice, structurile sedimentare predominante sunt cele mecanice,


subordonat insa pot fi observate si cele de natura chimica (in special ca rezultat al diagenezei)
sau biotica. Structurile formate in timpul sedimentarii pot fi utilizate drept indicatori pentru
reconstituirea conditiilor ambientale.

Compozitia rocilor siliciclastice

Siliciclastitele pot fi alcatuite din:


 granule detritice (de dimensiuni ruditice sau/si arenitice)
 particule autigene (precipitate in situ)
 matrice alcatuită dintr-un detritus fin granular (de dimensiuni siltice sau/si lutitice)
 ciment (format in timpul diagenezei).

Granulele detritice sau clastele formeaza adesea fractia dominanta a siliciclastitelor. Ele pot fi
alcatuite din: granoclaste si litoclaste si cel putin teoretic acestea pot fi orice tip de mineral
sau roca. Practic insa, doar clastele care prezinta stabilitate (chimica si mecanica) mare in
raport cu factorii climatici si de mediu, pot rezista pe tot parcursul de la aria sursa la bazinul
de sedimentare si se pot regasii si dupa ce sedimentul a fost transformat in roca.

Ordinea descrescatoare a stabilitatii mineralelor este:

(1) cuart, zircon, turmalina; (2) muscovit; (3) feldspati potasici, plagioclazi; (4) hornblenda,
biotit; (5) piroxeni; (6) olivina. Coreland gradul de stabilitate al mineralelor cu procentul in
care acestea se gasesc in rocile sursa, se poate lesne deduce ca principalele granule minerale
care pot intra in componenta siliciclastitelor sunt: cuartul, feldspatii, muscovitul ca fractie
usoara si zirconul, turmalina, rutilul, granatii, staurolitul, distenul ca fractie grea (nedepasind
10%)

Cuartul fiind un mineral cu duritate mare, rezistent la abraziune, cu stabilitate chimica mare,
poate deveni un component major al rocilor siliciclastice sau chiar exclusiv (80-98%) in
anumite conditii (reciclari repetate ale unor roci sedimentare). Este un component important
in multe tipuri de roci (granitoide, gnaise, sisturi, etc). Cuartul monocristalin (Qm) provine
din roci larg cristalizate magmatice sau metamorfice. Atat rocilor plutonice cat si celor
metamorfice le este caracteristica extinctia ondulatorie a cuartului, astfel incat departajarea se
poate face doar pe baza incluziunilor (turmalina, apatit, zircon in cazul provenientei dintr-o
sursa plutonica; staurolit, muscovit, clorit daca sursa este metamorfica), rocilor vulcanile le
este caracteristica extinctia neta si incluziunile fluide. Cuartul policristalin (Qp) poate avea
drept sursa o roca silicioasa sedimentara (silicolit) sau sisturi si filite microcristaline.

Sistematica rocilor siliciclastice

  Dimensiuni Neconsolidate Consolidate

> 2 mm Brecie
Pietriş
Rudit Conglomerat

2-0.064 mm Gresie
Nisip
Arenit Graywacke

0.064-0.004 mm Siltit
Praf
Silt Loess
 Dimensiunea
< 0.004 mm clastelor
Denumirea categoriilor granulometrice
Mâl Argilă
Lutit mm phi

>256 <-8 blocuri


64 -6 galeţi rudit
Granulometrie 4 -2 pietriş grosier  (psefit)
2 -1 pietriş fin
Rudit – termen textural folosit pentru a
desemna depozite detritice grosiere 1 0 f.grosier
0.5 1 grosier
alcătuite din granule (fragmente) 0.25 2 mediu
arenit
colţuroase sau rotunjite, cu dimensiuni (psamit)
0.125 3 fin
mai mari de 2 mm, indiferent de gradul 0.063 4 f.fin
lor de consolidare (blocuri, galeţi,
pietriş sau brecii şi conglomerate). Sin. 0.031 5 grosier
Psefit. 0.016 6 mediu silt
0.008 7 fin (aleurit)
0.004 8 f.fin
Arenit.– termen textural folosit pentru a
desemna depozitele detritice alcătuite <0.004 >8 lutit (pelit)
din granule cu dimensiuni cuprinse între
2 şi 0, 063 mm, indiferent de gradul lor
de consolidare (nisipuri, gresii). Din punct de vedere granulometric, psamitele reprezintă
termeni intermediari între psefite şi aleurite. Sin. Psamit

Silt. - termen textural folosit pentru a defini depozitele detritice (loessul şi rocile loessoide)
alcătuite din granule cu dimensiuni cuprinse între 0,062 şi 0,04 mm. indiferent de gradul lor
de consolidare. Din punct de vedere granulometric aleuritele prezintă termeni intermediari
între psamite şi pelite. Sin. Aleurit

Lutit.– termen textural folosit pentru a desemna depozitele detritice fine alcătuite din
particule cu dimensiuni mai mici de 0, 004 mm indiferent de gradul lor de consolidare
(mâluri, argile). Sin. Pelit

Argile
Argilă = termen petrografic atribuit oricărui depozit alcătuit preponderent din minerale argiloase (peste 60%) şi
fracţie lutitică noncarbonatică.Este o roca pelitică formată preponderent din particule de minerale argiloase cu
dimensiuni cuprinse între 0,01mm. şi dimensiuni coloidale. Argilele sunt roci cu plasticitate ridicată, porozitate
şi capacitate de absorţie mare, de obicei impermeabile; Argilele sunt masive sau stratificate şi în funcţie de
compoziţie, foarte divers colorate: alb cenusiu, negru, roşcat, brun etc.. Argilele se clasifică după criterii
mineralogice (argile oligomictice - monominerale; caolin, argile smectitice etc. sau argile polimictice),
structurale şi texturale, industriale (argile reziduale, argile sedimentare, argile de neoformaţie).

Constituenţii rocilor argiloase:

Constituenţii principali sunt reprezentaţi prin minerale argiloase - hidrosilicaţi de aluminiu cu structuri reticulare
planare descifrabile prin difracţia razelor X (RX). Raportul dintre nivelele "tetraedric" (format din tetraedrii de
SiO4) şi "octaedric" (din octaedrii de AlO-OH) determină principalele grupe de minerale argiloase:

Minerale bistratificate: candite (caolinit, dikit, nacrit, halloysit)

Minerale tristratificate: smectite (montmorillonit, beidelit, nontronit), hidromice (illit, glauconit)


Minerale dublu stratificate (2 tetraedrice, 2 octaedrice): clorite;

Minerale fibroase: atapulgit, sepiolit.

Constituenţii accesorii: carbonaţi (calcit, siderit, dolmit), oxizi şi hidroxizi de fier (hematit, goethit, lepidocrocit),
sulfaţi (gips, anhidrit, baritina), sulfuri (pirita, marcasita, hidrotroilit, calcopirita), silice (opal, calcedonie),
zeoliti, compuşi organici: kerogen, fitoclaste, bitumene.

Sistematica argilelor

Sistematica argilelor are la bază criterii petrogenetice, mineralogice, structurale şi texturale:

Criteriul

Petrogenetic Mineralogic Structural Textural

A. reziduale Argile oligomictice: Caolin, Bentonite, Argile illitice A. masive Argilă mâloasă (Lutit, pelit)

A. sedimentate Argile polimictice: varietăţi feruginoase, fosfatice, silicioase A. laminate Argilă siltică

A. diagenetice A. foioase Argilă nisipoasă

A. precipitate

Argilite şistoase Argilit siltic


Argilite Argilite polimictice
Argilite clivate Argilit nisipos

Argile calcaroase Calcşisturi


Roci hibride Marne siltice sau nisipoase
Marne Şisturi silicioase

Argile silicioase

Petrogeneza argilelor

Argile sedimentate (clastice): au compoziţii polimictice şi se asociază frecvent cu siliciclastitele. Se formează


prin procese de remaniere (transport şi depunere) a fracţiei lutitice din ariile continentale şi depunerea ei în
diverse bazine de sedimentare; se întâlnesc în ambianţe de sedimentare (sisteme depoziţionale) foarte diverse; se
denumesc, după natura mediului: a. marine, a. lacustre, a. limnice, a. fluviatile, a. glaciare;

Argile reziduale: au compoziţii, preponderent, oligomictice determinate de natura chimică a mediului în care au
apărut. Sunt efectul proceselor de degradare (alterare) a rocilor preexistente care aflorează în domeniile
continentale. Se regăsesc în scoarţe de alterare sub forma de: caolin, bentonit etc.

Argile diagenetice: au compoziţii oligomictice şi polimictice. Sunt formate postdepoziţional prin transformarea
diagenetică a argilelor clastice sau a fracţiei silicatice din constitutia sedimentelor mai grosiere (nisipuri).
Constituenţii argiloşi au caracter de "minerale de neoformaţie". Ex: a. smectice, a. illitice etc.

Argile precipitate: au origine intrabazinală, compoziţii oligomictice (determinate de prezenţa mineralelor


autigene) formate sindepoziţional prin sinteză chimică, în mediul acvatic, a canditelor, illitelor sau smectitelor.
Au o frecvenţă redusă.
Arie sursă
Aria sursă reprezintă un areal în care
deschiderile naturale de roci preexistente sunt
supuse dezagregării şi transformării în
granoclaste şi litoclaste ce se pot acumula într-
un bazin de sedimentare prin transport
individual sau în masă. O arie sursă se
caracterizează prin constituţia sa petrografică,
structura geologică, morfologie, poziţie faţă de
bazin (intrabazinală sau extrabazinală), poziţia
climatică. Sinonime: provincie distributivă, arie
de provenienţă.

Criterii de recunoaştere:

mineralogic:

 compoziţia modală a rocilor clastice (exprimate în procente), unde:

Q = Qm (cuarţ monocristalin), Qp (cuarţ policristalin)

F = Fp (feldspaţi plagioclazi), Fk (feldspaţi potasici)

L = litoclaste

Lp (litoclaste de roci plutonice - plutoclaste)

Lv (litoclaste de roci vulcanice - vulcanoclaste)

Lm (litoclaste de roci metamorfice - metaclaste)

Ls (litoclaste de roci sedimentare - sediclaste)

 examenul mineralelor grele şi interpretarea petrogenetică a prezenţei lor.


 examenul nuanţat al transfomărilor suferite de claste.
 raportul între diferiţi componenţi: Qm/Qp, Q/F = "indici de maturitate

";

Lm+Lp/Lv, (NCE+CE)/(NCI+CI) = "indici de provenienţă".

 
structural:

 structurile interne (depoziţionale cu caracter direcţional);


 structurile ale suprafeţelor de strat - mecanoglife (erozionale cu caracter direcţional)
vor ajuta la precizarea poziţiei ariei sursă faţă de bazin (prin reconstituirea
paleodirecţiilor de curent).

Atol
Atol = o insulă recifală izolată, de mici dimensiuni (1-100 km), dezvoltată la partea
superioară a unui vulcan submarin care a ajuns aproape de suprafaţa oceanului (înălţimi între
3000-5000 m). Are o formă circulară sau eliptică, închizând adesea în centrul insulei o lagună,
iar marginile externe sunt abrupte. Astfel de insule sunt frecvente în zonele oceanice cuprinse
între latitudinile de 30° N şi S

Laguna este de obicei adâncă (30-90 m) şi conţine sedimente carbonatice fine intercalate cu
recifi columnari înalţi (pinacle). Spre zonele marginale se trece la un facies de flanc recifal
intern (back-reef) cu sedimente clastice fine în zonele protejate şi o breccie carbonatică
cimentată în apropierea recifilor. Zonele marginale sunt formate dintr-o barieră recifală,
adesea cu structuri tip boundstone create de corali şi alge coralinacee; faciesurile de flanc
extern (fore-reef) sunt alcătuite din fragmente de provenienţă recifală (rudstone, floatstone).
Taluzul are la partea superioară (până la câteva sute de metri adâncime) o înclinare de cca.
40°, devenind tot mai lină spre bază. Sedimentele acumulate pe taluz sunt alcătuite din
nisipuri şi silturi bioclastice adesea cu structuri tip curgeri gravitaţionale (debris flow) şi cu
blocuri mari izolate de fragmente recifale. Spre bazin se face trecerea către argile roşii cu
radiolari.

Autigeneza
Autigeneza este un proces chimic sau biochimic (mediat de acţiunea organismelor) de
precipitare în interiorul bazinului de sedimentare a particulelor autigene. Aceste particule pot
fi cristale izolate, agregate cristaline sau corpusculi (alocheme).

Cristalele izolate sunt de regulă euhedrale şi conţin incluziuni solide (dispuse zonat - paralel
cu feţele cristalelor) similare din punct de vedere mineralogic cu agregatul cristalin sau
matricea în care se găsesc.

Exemple
Geneza cristalelor izolate

Agregatele cristaline se regăsesc fie în spaţiul interstiţial al rocilor sedimentare fie formează
roci omogene. Definitoriu pentru aceste agregate cristaline este gradul de cristalizare,
morfologia cristalelor şi relaţiile cu particulele sedimentare.

Corpusculii sunt particule sferice sau subsferice simple sau compuse, cu structura internă şi
superficială specifică. Principalii corpusculi sunt: ooidele, peloidele, lumpurile, grapestone.

 Ooidele sunt corpusculi care prezintă o structură internă alcătuită dintr-un nucleu
central şi un cortex mineral format dintr- unul sau mai multe învelişuri concentrice.
Pisoidele sunt ooide cu un diametru peste 2 mm.

Exemple

Geneza ooidelor

 Peloidele/Peletele sunt corpusculi sferici, elipsoidali sau neregulaţi compuşi din


agregate microcristaline fără structură internă. Termenul de pelet implică existenţa
unui proces metabolic sau diagenetic.

Exemple

Geneza peloidelor

 Lump-urile sunt constituiţi din câţiva corpusculi (ooide) înveliţi într-un cortex comun
care mulează suprafaţa exterioară a particulelor componente.

Exemplu

 Grapestone reprezintă un agregat alcătuit prin cimentarea locală (ciment de menisc) a


unor corpusculi (ooide/peloide) sau/şi granule (bioclaste), specifice mediilor protejate
de exemplu arii subtidale, formate de regulă sub un pat algal sau microbial. 

Exemplu

Bauxite
Bauxite (sinonim alite) sunt roci bogate în aluminiu (Al2O3/SiO2 > 2.3), rezultate prin procese de alterare
supergenă în prezenţa unui climat cald şi umed.

Poziţia bauxitelor în raport cu substratul:

 bauxite autohtone (bauxite lateritice): baza gradată, topul neregulat sau plan, grosime relativ constantă
 bauxite

alohtone (exolaterite): baza netă plană sau erozională, topul neregulat, grosime variabilă lateral
 bauxite parautohtone (carst-bauxite): baza erozională, topul neregulat, grosime variabilă

Petrogeneză:
Depozite strict continentale formate în zone cu relief peneplenizat, situate în climat tropical umed. B. autohtone
reprezintă soluri fosile, iar B. parautohtone şi alohtone implică migrarea aluminiului în soluţie sau suspensie spre
zonele depresionare care acţionează ca nişte capcane. 

Bazinul de sedimentare reprezinta spatiul de acumulare al sedimentelor, adesea privit ca o


arie depresionara cu forme si adancimi variabile. Nivelul maxim pana la care poate fi colmatat
un bazin este denumit nivel de baza. Deasupra acestui nivel au loc in general procese de
erodare si transport (actionand ca o sursa de material, de aceea denumita arie sursa), iar sub
acesta au loc procese de transport si sedimentare.

In prezent, exista pe glob sute de arii depozitionale (bazine de sedimentare active) situate atat
pe continente cat si sub mari sau oceane. De-a lungul timpului insa, prin simplificare, s-au
impus doar cateva sisteme depozitionale, fiecare avand subsisteme sau faciesuri caracteristice.

In domeniul continental, mediile depozitionale pot fi subaeriene, subacvatice sau subnivale,


determinand astfel caracteristicile generale ale sistemului depozitional:

 sistemul fluviatil in care aportul de sedimente (variabil) este transportat din aria sursa
cu energie de relief mare spre zonele de sedimentare depresionare sau plane.
Distributia faciesurilor caracteristice este conditionata de raportul intre procesul de
transport si cel de acumulare. Faciesuri caracteristice: de canal, de campie aluviala, de
con aluvial.

 sistemul lacustru va avea faciesuri diferite dependente de gradul de comunicare si pozitia in raport cu
factorii climatici: lacuri inchise (perene sau efemere), lacuri deschise, lacuri litorale.
 sistemul eolian (desertic) este un sistem restrictiv, conditionat climatic. Sursa de material clastic o
constituie zonele de hamade si serir, iar acumularea sedimentelor are loc in zonele de: erg-uri, ued-uri,
sabkha continental.
 sistemul glaciar este conditionat de regimul climatic (polar, subpolar) in cazul ghetarilor de calota, sau
de altitudine in cazul ghetarilor alpini. In sectoarele proglagiare (in fata ghetarilor) are loc
intrepatrunderea cu sistemele invecinate si generarea de faciesuri specifice: glaciolacustre,
glaciofluviatile, glaciomarine.

In domeniul tranzitional de la domeniul pur continental la cel marin-oceanic, mediile depozitionale pot fi partial
subaeriene si partial subacvatice si totodata mediul subacvatic poate fi atat dulcicol cat si marin, imprimand
sedimentelor caracteristici aparte:

 sistemul deltaic poate fi considerat un domeniu de intrepatrundere intre faciesuri caracteristice


diverselor sisteme depozitionale (campii aluviale, lacuri, lagune, campii tidale, estuare, zone litorale)
avand totodata si faciesuri proprii (delta submersa, prodelta). Factorul dominant in construirea deltelor
va da specificul subsistemelor deltaice: delte construite de fluviu, de maree, de valuri
 sistemul lagunar este alcatuit din bazine inchise sau semi-inchise, in care apa are circulatie restrictiva si
compozitie de la salmastra la hipersalina. Subsistemele sunt determinate de pozitia bazinului: de coasta,
de atol, de self, back reef.

 sistemul estuarin este alcatuit din bazine deschise catre ocean, elongate cu aport masiv de apa dulce din
zonele continentale adiacente prin sistemul fluviatil. Caracteristica este data de amestecul de ape
dulcicole si marine si de aportul de sedimente si pozitia climatica.
 sistemul litoral are dezvoltare liniara, de-a lungul tarmului, fiind situat atat subaerian cat si subacvatic
pana la nivelul maxim al marii la reflux. Faciesurile caracteristice sunt: campiile tidale, insulele
bariera=cordoane litorale, complexele tempestitice, depozitele de plaja emersa si submersa.
In domeniul marin-oceanic, mediile depozitionale sunt exclusiv subacvative, iar salinitatea apelor este normala,
divizarea fiind dupa adancimea la care are loc sedimentarea:

 sistemul selfului (shallow sea) este cuprins intre sistemul litoral si ruptura de panta corespunzatoare
taluzului, iar daca bazinul nu are ruptura de panta (este o rampa) caracteristicile sistemului se pastreaza
pana la 200 m. La extremitatea bazinala a selfului poate exista o bariera insulara (posibil recifala)
formand un bazin protejat = self barat, sau fara bariera = self deschis.

 sistemul bazinelor adanci sau oceanice (deep sea) cu subsistemele separate batimetric si geomorfologic:
 subsitemul clinoformelor (zonele de taluz = povarnis continental) cuprins intre adancimile de 200-2000
m, situat pe o crusta continentala faciesuri de tip: conturite, canale submarine, conuri turbiditice
proximale);
 subsistemul fondoformelor cu adancimi de peste 2000 m, este situat pe o crusta oceanica si are faciesuri
caracteristice zonelor abisale: in zonele de piemont oceanic = turbidite distale, in zonele de campii
abisale = sedimentare pelagica si faciesuri caracteristice zonelor hadale (fose).

Clasificarea tectonica a bazinelor de sedimentare

 Tipul de bazin Caracteristici


Bazine Intracratonice -situate pe o crusta continentala; tectonica inactiva;

Interior sag basins -subsidenta slaba (termica sau de incarcare);

Epicontinental basins -suprafete largi, adancimi mici;

-grosime mica a sedimentelor.

Bazine de Graben -situate pe o crusta continentala faliata si progresiv subtiata;

(Rift intracontinental) -regim tectonic divergent;

Interior fracture basins -subsidenta accentuata (termica + faliere + incarcare cu sedimente);

Graben/Rift/Aulacogen basins -suprafete alungite si inguste, bordate de falii;

-grosimi mari ale sedimentelor asociate cu efuziuni bazice.

Bazine pe margine pasiva -situate pe o crusta tranzitionala (de la continental la oceanic);

Margin sag basins -subsidenta slaba la marginea bazinului (pe crusta continentala) si mai
accentuata spre interiorul bazinului (pe crusta oceanica);

-suprafete alungite si profil morfologic asimetric.

Bazine oceanice -situate pe o crusta ocenica; regim tectonic divergent;

Oceanic sag basins -subsidenta slaba (termica);

-suprafete largi, adancimi mari, profil asimetric, bordate de falii;

-grosime mica a sedimentelor.

Bazine in zone de subductie -situate pe o crusta ocenica sau tranzitionala;

Basins related to subduction -regim tectonic dominant convergent (in fose = deep-sea trenches) dar
posibil partial divergent (in bazine backarc, interarc);
Subtipuri:
-subsidenta variabila: maxima in fose, unde se formeaza prisma de
Fose acretie intens deformata;

Forearc -suprafete alungite cu profil asimetric, cu adancimi si grosimi ale


sedimentelor variabile: mari (in fose) si mici (in spatele arcurilor
Backarc vulcanice, unde sedimentele sunt contaminate cu material vulcanic).

Bazine in zone de coliziune -situate pe sutura dintre doua placi tectonice cu crusta continentala
(pentru bazinele de foreland si intramontane) sau oceanica (pentru
bazine remanente si terrane-related basins);
Basins related to collision
-regim tectonic convergent si miscare pe falii transformante;
Subtipuri:
-subsidenta diferentiata: minora pentru bazinele intramontane si tip
B. remanente terrane, moderata pentru bazinele remanente, si accentuata pentru
bazinele de foreland;
B. de foreland
-suprafete alungite si inguste cu profil asimetric;
B. intramontane
-grosimi mari ale sedimentelor datorita ratei mari de sedimentare.
B. tip terrane

Bazine in zone de forfecare -situate pe o crusta ocenica si/sau continentala;

Strike-slip/Wrench basins -regim tectonic dominat de miscari pe falii transformante (de tip
transtensional generand bazine de strike-slip sau falii de tip
Pull-apart transpresional generand bazine de wrench cu evolutie limitata) si
(transtensional) divergenta sau convergenta;

Transpressional -subsidenta accentuata si rapida;

-arii relativ mici si alungite cu profil adesea simetric;

Bioacumulare
Părţile scheletice de natură minerală ale organismelor, după moartea acestora, se acumulează
"în situ" sau sunt concentrate, prin transport, în alte areale; prezenţa lor în sedimente şi roci
determină structuri caracteristice.

Concentrarea (în sedimente) a bioclastelor poate corespunde unei biocenoze care să reflecte
asociaţia faunistică din acel loc sau să se producă prin acumulare în zone care nu corespund
mediului de viaţă al organismelor. În raport cu sedimentul sau roca gazdă, astfel de
concentrări - locale sau areale- determină structuri biotice capabile să permită reconstituirea
paleomediilor de viaţă a organismelor şi a paleomediilor de sedimentare.

Structurile de bioacumulare au caracteristici diferite în funcţie de modalitatea de acumulare


a bioclastelor. Astfel concentrarea bioclastelor (cunoscută anterior doar cu termenul
descriptiv de lumaşel) se poate realiza în două moduri diferite:

 prin acţiunea de transport exercitată de curenţi acvatici într-un mediu cu energie de


bazin mare, caz în care bioclastele sunt adesea dezarticulate şi amestecate (tipuri de
organisme specifice unor zone cu condiţii diferite: batimetrie, salinitate, etc).
Exemple: depozitele tempestitice şi cele acumulate la baza pantelor.
 în bazinele liniştite cu rată mică de sedimentare, proliferarea activităţii organice duce
la formarea structurilor de

condensare; în care predomină biomorfele (organisme nefragmentate), deseori


formând nivele condensate (organisme aparţinând mai multor biozone succesive)
asociate cu zone de cimentare intensă, bioturbaţii, autigeneză feruginoasă, glauconitică
sau fosfatică. Exemple: acumulări de organisme bentonice în câmpiile tidale sau în
zonele batiale.

Conservarea bioclastelor este efectul acumulării rapide a unui material lulitic peste bioclaste
rezultând astfel îngroparea şi scoaterea organismelor de sub acţiunea distructivă a apei şi a
altor vieţuitoare. Caracteristică în acest caz este buna conservare a părţilor de natură minerală
(valve, cochilii) şi asocierea cu material lutitic.

Bioclaste
Bioclastele sunt fragmente rezultate prin dezagregarea părţilor de natură minerală a organismelor rezultate prin
biosecreţie.

Biosecreţia este un proces metabolic de natură biochimică prin care diverse organisme sunt capabile să-şi
formeze teste protectoare sau schelete de susţinere având o compoziţie mineralogică proprie.

 Bioclaste Forma Structura Compoziţia

fibroasă, prismatică,
Bivalve valve curbate aragonit, calcit
lamelară

Brahiopode valve curbate ± spini bistratificată, foliată calcit, aragonit

stratificată (2,3),
Gastropode test rulat, trohospiral aragonit, calcit
lamelar-încrucişată

plăci neregulate sau pentagonale, poroasă


Echinoderme mg-calcit, calcit
spini = radiole monocristale

test trohospiral, fibros-radiară,


Foraminifere aragonit, calcit
planspiral, globular micritică, sparitică

cupe solitare,
Corali fibros-radiară aragonit, mg-calcit
colonii arborescente

încrustaţii,
Briozoare laminitică, fibroasă aragonit, calcit
colonii arborescente

taluri, încrustaţii, reticulată, laminitică, aragonit, calcit,


Alge
oncolite micritică mg-calcit

Diatomee frustule eliptice canal axial, amorfă opal

Radiolari test conic, sferic poroasă, amorfă opal

Spongieri spiculi mono-triaxoni compactă, amorfă opal

Dinţi şi oase de vertebrate diversă fibroasă, compactă fosfaţi

Relaţia cu substratul:

Organisme vagile (neataşate de substrat):

Planctonice adaptate la viaţa de larg, trăiesc la suprafaţa apei.

Bentonice adaptate la viaţa de fund; la suprafaţa substratului


(epifauna), în substratul moale sau coeziv (infauna);

Nectonice cele care înoată libere în apă.

Organismele sesile vegetale sau animale sunt legate de substrat şi trăiesc în medii
continentale şi marine.

Asociaţii de bioclaste:

Foramol asociaţie tipică apelor reci cu salinitate normală, alcătuită din foraminifere, moluşte, echinide, alge
coralinacee

Bryomol tipică apelor foarte reci: briozoare, moluşte, foraminifere.

Chlorozoan asociaţie tipică apelor calde cu salinitate normală, alcătuită din corali hermatipici, alge dasicladacee
şi coralinacee, moluşte, echinoderme şi foraminifere.

Chloralgal asociaţia alcătuită din alge dasicladacee, echinoderme şi foraminifere care reprezintă singurele
organisme capabile să reziste creşterii salinităţii apelor într-un climat cald cu evaporare intensă.

Biotit
 Habitus: de agregate lamelare cu conture neregulate sau ca lamele de culoare brun-
roşcate, brun- închis sau verde-oliv.
 Transformări: Se alterează uşor, trecând în clorit, vermiculit, illit, caolinit,
montmorillonit. Prin pierderea Fe se poate decolora păstrându-şi celelalte proprietăţî
optice. Prin hidratare capătă o culoare aurie-strălucitoare.
 Proprietăţi fizice

: greutate specifică - 2,77-3,3; duritate - 2,5-3; caracterul lamelar şi clivajul perfect


(001).
 Proprietăţi optice: N║: culoare brună, pleocroism evident şi uneori prezenţa
aureolelor pleocroice în jurul incluziunilor de zincon. N +: LC: caracter pseudouniax.
 Incluziuni: zircon, rutil acicular, xenotim, monazit, apatit,cuarţ, feldspat, ilmenit şi
leucoxen, iar în funţie de natura acestora pot să-şi modifice greutatea specifică

Ocurenţă - Se întălneşte în diverse tipuri de roci detritice: conglomerate, gresii; în unele


bentonite; în aluviuni şi sedimente recente, argile etc. (frecvent cristalele sunt decolorate şi
hidratate şi au conturele rotunjite; varietăţile brune sunt mai stabile decât cele verzi). Provine
din roci de geneză diferită: corneene şi şisturi cristaline (micaşisturi, gnaise etc.); granite,
granodiorite, diorite şi mai puţin din rocile efuzive; din anumite tipuri de roci filoniene.

Semnificaţii genetice - Cristalele proaspete pot indica o provenienţă (dezagregare) relativ


recentă.

Structuri fenestrale
Structurile fenestrale denumite şi "ochi de pasăre" sau "ochiurile de calcit" (engl.= birdseye,
fenestral) sunt specifice calcarelor (biolititelor, pelmicritelor şi uneori calcarenitelor) cu
porozitatea primară dezvoltată. Ele rezultă prin umplerea diagenetică a golurilor sedimentului
iniţial prin calcit sparitic. Originea acestor goluri poate fi atribuită proceselor:

 de deshidratare în păturile superioare ale sedimentelor supratidale şi intertidale, caz în


care se asociază şi cu crăpături de uscare dispuse perpendicular pe suprafaţa de strat;
 de eliberare a gazelor formate prin descompunerea materiei organice din sediment;
 de contracţie care însoţesc unele procese de recristalizare.

Caracteristici: Cavităţile au forme discoidale, alungite sau globulare (cele discoidale


corespund unor goluri planare, izolate, cu baza rectangulară şi partea superioară neregulată) şi
sunt dispuse în lungul planului de stratificaţie, în alternanţă cu laminele carbonatice.
Umplutura cavităţilor este constituită din calcit sparitic-fibros, pelicular pe margini şi
izometric în centrul lor; mai rar din anhidrit. Rezultând din umplerea unor goluri preexistente,
cu poziţie bine determinată în strat, astfel de structuri au caracter geopetal.

Parametrii: în secţiune transversală au înălţimi reduse (1-3mm) şi lungimi variabile.


Cavităţile sferoidale sau globulare au dimensiuni între 1 şi 3mm.

Bivalve

Fragmente de lamelibranhiate Structură internă bistratificată a valvelor


 

Briozoare

Secţiune oblică printr-o colonie arborescentă Secţiune transversală printr-o colonie arborescentă

Calcare
Calcar - rocă sedimentară poligenetică alcătuită preponderent (>50%) din calcit şi/sau
aragonit. După modul de formare se disting: 1.calcare de precipitatie din domeniul marin
cuprind roci omogene, fin granulare, micrite şi calcare alochemice formate din corpusculi
carbonatici cimentaţi prin micrit sau sparit.; calcare de precipitaţie din domeniul continental
sunt reprezentate prin sintere, travertine, speleoteme; 2.calcare biogene (organogene) cuprind
roci carbonatice alcătuite preponderent din bioclaste (în calcare bioacumulate) şi organisme
coloniale (calcare bioconstruite); 3.calcare clastice (mecanice) cuprind roci carbonatice
formate din mai mult de 50% fragmente calcaroase de mai multe categorii granulometrice şi
variate naturi genetice provenite prin acumulare mecanică şi legate prin intermediul unui liant
(ex. calcirudit, calcarenit, calcilutit).

Calcare clastice

calcirudit – calcar clastic format din mai mult de 50% corpusculi carbonatici
ruditici (litoclaste cu dimensiuni mai mari de 2mm.) proveniţi prin acumulare
mecanică şi legaţi prin intermediul unui liant. Sin. conglomerat calcaros.

calcarenit – calcar clastic format din mai mult de 50% corpusculi carbonatici
arenitici (litoclaste cu dimensiuni cuprinse intre 0,063-2mm.) proveniţi prin
acumulare mecanică şi legaţi prin intermediul unui liant.

calcisiltit – calcar clastic format preponderent din particule carbonatice siltice


(litoclaste cu dimensiuni cuprinse între 0,063 – 0,008mm.) provenite prin
acumulare mecanică.

calcilutit – calcar clastic format preponderent din particule carbonatice lutitice


(cu Φ < 0,08mm.) provenite prin acumulare mecanică.

Clasificarea lui Folk

 Componenţi Liant

matrice-micrit ciment-sparit

Alocheme Ooide >25% Oomicrit Oosparit

Intraclaste >25% Intramicrit Intrasparit

Pelete >30% Pelmicrit Pelsparit

Bioclaste >30% Biomicrit Biosparit

Ortocheme Micrit Dismicrit Sparit

Bioconstruite Biolitit

Clasificarea lui Dunham


 Particule nelegate depoziţional Particule biogene legate P. biogene nelegate

+ matrice micritică - matrice

bioconstr. încrustaţie bioconstrucţie matrix- grain-


matrix-supported grain-supported
coraligenă algală coralgală supported suppo

P<10% P>10% P>60%

Mudstone Wackestone Packstone Grainstone Bafflestone Bindstone Framestone Floatstone Ruds

Caneluri de eroziune
Canelurile de eroziune (engl. = flute marks) sunt structuri sedimentare erozionale formate la
limita dintre un liton cu granulaţie mai fină (silt, lutit) şi unul cu granulaţie mai grosieră
(arenitic) atunci când deasupra unui substrat coeziv (sau semicoeziv) curgerea unui curent are
caracter turbulent. In zonele de formare a vortexurilor capacitatea erozivă a curentului creşte,
determinând local erodarea substratului. Când are loc decelerarea curentului şi pierderea
competenţei de transport, canelura formată este umplută cu sediment.

Caracteristici: depresiuni erozionale asimetrice, în formă de U sau V, cu vârful îndreptat spre


amontele curentului care le-a format. In zona vârfului panta canelurii este mai abruptă decât în
zona marginală. Datorită acestei asimetrii şi a orientării în raport cu direcţia curentului, este
utilizată pentru reconstituirile de paleocurenţi.

Parametrii: Lăţimi cuprinse între 1-50 cm; lungimi variabile; adâncimea: mm-cm. Formele
late au raportul L/l = 1/1-1/2 iar formele alungite au raportul L/l = 2/1-6/1.

Asociaţii: Canelurile de eroziune apar rareori ca forme solitare. Asociaţile de caneluri pot fi:
compacte (constituite din caneluri ce se ating lateral şi se suprapun în sens longitudinal) şi
disperse (când între canelurile de eroziune apar porţiuni neerodate ale suprafeţei de strat).
Orientarea asociaţie de caneluri faţă de direcţia curentului: transversale, longitudinale, oblice
sau evazate. Un aspect caracteristic asocierii canelurilor de eroziune este prezenţa frecventă a
unor forme înguste şi ascuţite, care flanchează formele mai late. Uneori aspectul individual al
canelurilor este mai complex, sugerând că forma respectivă a apărut prin înglobarea mai
multor caneluri elementare.

Carst
Formaţiunile calcaroase şi evaporitice, datorită solubilităţii ridicate a carbonaţilor, sulfaţilor şi
clorurilor formează adesea goluri de dizolvare. Acest proces este denumit proces de
carstificare. Dacă dizolvarea are loc doar la suprafaţă, modificările survenite poartă numele de
exocarst sau suprafaţă carstică; iar dacă aceasta are loc în adâncime, endocarst. Exemple de
exocarst: lapiezuri, gururi, doline de dizolvare, chei. Exemple de endocarst: peşteri, avene,
doline de prăbuşire.

In configuraţia carstului nu doar procesele de dizolvare sunt caracteristice, ci şi cele de


depuneri (precipitări) sub formă de speleoteme (curgeri parietale, stalactite, stalagmite,
coloane, perle de cavernă). Speleotemele sau "formaţiunile de peşteră” se împart în trei
subcategorii:

1. litoteme, pentru formaţiuni constituite din calcar în loc, adică formele rezultate din
coroziune, eroziune şi incaziune;
2. chemoteme, formaţiunile de umplutură rezultate din procese fizico –

chimice;
3. clastoteme, formaţiunile de umplutură rezultate din procese de sedimentare a
materialului clastic.
Cicluri = procese care se repetă, determinând schimbări ciclice în produsele depoziţionale. Cauzele
proceselor ciclice se pot afla înafara sistemului depoziţional respectiv (alociclice) sau chiar în interiorul său
(autociclice).

Durata si ordinele diverselor cicluri si secvente ciclice.

Ord. Durata (Ma) Denumire Corespondent depozitional:

I > 50 Ciclu galactic (geotectonic) Megathem = Megasecventa

Superciclu Sinthem = Supersecventa


II 3-50
(transgresiv-regresiv) secvente ciclice (100-1000 m)

Mezothem = Secventa depozitionala


III 0.5-3 Ciclu eustatic
(10-100 m)

IV 0.1-0.5 Paraciclu Ciclothem = Parasecventa (1-4 m)

V 0.02-0.1 Ciclu orbital (Milankovitch) Seturi de strate (cm-m)

VI < 0,02 Microcicluri (termen scurt) Lamine, varve (1 cm)

Autociclicitate = ciclicitate a unor fenomene care isi au originea în interiorul bazinului de sedimentare, de
exemplu furtunile, curentii de turbiditate, bioconstructia, schimbarile de chimism ale apelor, iar produsele
generate au continuitate limitata si sunt denumite secventele autociclice sau alogenetice.
Alociclicitate = ciclicitate a unor fenomene care isi au originea înafara sistemului sedimentar, de exemplu
schimbarile climatice, miscarile tectonice, variatiile globale ale nivelului marii, iar produsele generate (cu o buna
continuitate în timp si în spatiu, chiar si în bazine separate) sunt denumite secvente alociclice sau secvente
alogenetice.

Clorite
Ortoclorite (clorite magneziene) - (Mg,Fe,Al)12(Si,Al)8O20OH10

Alogeneză - Se prezintă sub formă de lamele


de culoare verde sau agregate lamelare cu
marginile rotunjite. Forma agregatelor poate
varia funcţie de compoziţie. Uneori este
granular.

Autigeneză - Cel mai adesea ca


pseudomorfoze, căpătând forme cristalografice
improprii, lamele hexagonale, prismatic,
masiv, substituţii pe resturi organice. De
asemenea, întâlnit ca fibre alungite dispuse
perpendicular pe suprafaţa granulelor detritice
(cuarţ, minerale opace). Uneori, cloritul poate
coroda aceste granule.
 Transformări - Prin oxidare trece în limonit şi hematit.
 Proprietăţi fizice: greutate specifică - 2,6 - 3,3; duritate - 2-3;aspect micaceu lamelar;
culoare - verzui; clivaj perfect (001)
 Proprietăţi optice:, culoarea verde şi pleocroismul vizibil; valoarea scăzută a
birefringenţei. Peninul are birefringenţa mai scăzută şi culori de albastru violaceu.
Clinoclorul are semnul optic pozitiv şi culorile de bireferinţă cenuşiu brun.
 Reacţii în acizi: solubil în HCl diluat la cald.
 ATD: se caracterizează prin două efecte endoterme la 550-600°C şi la 800°C. Un
efect exoterm sab în apropierea lui 800

°C.

Ocurenţă - Cloritele detritice apar în aluviuni sau sedimente, alături de minerale


feromagneziene (biotit, hornblendă), dar mult subordonate cantitativ. În fracţiunea pelitică a
solurilor este asociat cu vermiculitul. Autigen, în matricea unor graywacke, a unor roci
piroclastice (pe sticlă vulcanică), sau substituind testuri de radiolari; imprimă culoarea verde
unor jaspuri şi radiolarite. În aluviuni şi sedimente provine din şisturi cloritoase sau din roci
eruptive alterate (gabbrouri, diorite, andezite etc.). Se formează pe seama biotitului,
amfibolilor, piroxenilor, granaţilor şi plagioclazilor bazici. Neoformaţiile apar prin
precipitare din soluţii diluate, în timpul diagenezei. Mai poate rezulta din reorganizarea
structurii unor celadonite (glauconit).

Semnificaţii genetice - Caracter secundar; sugerează existenţa iniţială a unor minerale


feromagneziene. Procesul de cloritizare este probabil anterior ajungerii mineralelor în
sedimente. Pseudomorfozele parţiale pot indica schimbări "contemporane" ale unor roci
supuse alteraţiei superficiale.
 

Leptoclorite (clorite ferifere)

Chamosit - (Fe,Mg)3(Al,Fe)3(Si,Al)8O20OH16

 Transformări - Multe oolite pot fi substituite de calcit şi siderit. Se oxidează, devine


galben, galben-brun, roşu, brun şi trece în caolinit şi limonit.
 Proprietăţi fizice: greutate specifică - 3-3,5; duritate -3; clivaj perfect (001).
 Proprietăţi optice

: NII: pleocroismul vizibil.


 Reacţii în acizi: uşor solubil în HCl; rămâne un gel silicios.
 ATD: un efect endotermic larg între 450-6600C şi unul restrâns între 700-8000C;
efectul exotermic de la 9000C corespunde oxidării Fe.

Ocurenţă - Constituent principal al minereurilor sedimentare de Fe (în formaţiunile caolinit -


chamositice). În marne sideritice şi alte roci psefitice. În mâluri verzi (în stare amorfă). În
lateritele gibbsitice, alături de minerale argiloase şi oxizi de fier. Provine prin precipitare în
mediul marin (zone sărace în oxigen). Se formează şi pe seama biotitului.

Semnificaţii genetice - Caracter primar; diagenetic sau epigenetic. Caracter secundar


rezidual. Reflectă un mediu slab oxidant. Cel mai frecvent formează oolite, în care părţile
centrale sunt ocupate de lamele largi (>0,3 mm) cu clivaj distinct, de culoare verde
(pleocroice), înconjurate de zone concentrice discontinui, microcristaline. Culoarea acestor
zone este variabilă (de obicei brună, brun-verzuie) (datorită compoziţiei diferite (grad diferit
de oxidare). În aceste zone periferice, chamositul poate fi asociat cu caolinit, siderit sau
limonit. Mase pământoase sau microcristaline în matricea unor graywacke sau în cimentul
unor gresii cuarţoase. Lamele fin cristalizate şi rar forme fibroase de culoare galbenă,
cenuşie sau verzuie. Substituie calcitul din unele echinoderme.

Thuringit

Proprietăţi fizice: greutate specifică - 3,15-3,19; duritate-2,5; clivaj bun (001);agregate


solzoase; mai rar ca oolite (probabil alături de chamosit)

Transformări: trece în limonit şi hematit.

Semnificaţii genetice: Mineral rar în domeniul sedimentar. Întâlnit ca produs de alterare


alături de chemosit şi siderit.

Greenalit - termen intermediar între glauconit şi clorite.

Habitus: granule colomorfe neregulate sau rotunjite

Culoare: verde închisă


Transformări: prin oxidare trece în hematit.

Proprietăţi fizice: gr. sp.=2,75.  

Proprietăţi optice: NII: N=1,63-1.65; izotrop.

Semnificaţii genetice: Se consideră un produs de precipitare al reacţiei dintre silicea


coloidală şi sărurile feroase din mediul lacustru. Uneori apare în depozite stratificate de
silicaţi de Fe (taconite).

Con-în con – o structură de natură chimică întâlnită în unele roci argiloase sau marnoase şi
caracterizată prin prezenţa de fracţiuni conice, înterpătrunse între ele de-a lungul suprafeţelor
de stratificaţie; fiecare con este constituit din fibre de calcit, gips, siderit, etc., sugerând rolul
pe care procesele de dizolvare selectivă sub presiune îl au în formarea lor.

Cretă – varietate de calcar foarte poroasă, fin granulară şi relativ friabilă (slab corozivă, prăfoasă) de culoare
albă sau gălbuie. Creta este o rocă formată în exclusivitate din calcit şi se consideră slab afectată de transformări
diagenetice; unele varietăţi conţin cantităţi însemnate de microorganisme ( cocolitoforidee, foraminifere şi, mai
rar, spiculi de spongieri şi radoilari). Creta este un depozit tip[ic pentru cretacicul superoir şi, de aceea, în unele
regiuni serveşte la orientări stratigrafice. 

Curgeri gravitaţionale
Curgerile gravitaţionale reprezintă deplasarea în masă a sedimentelor împreună cu fluidul lor interstiţial sub
acţiunea gravitaţiei (pe pante cu diverse înclinări) având ca efect final deformarea aproape totală a structurii
interne a materialului deplasat. Mecanismele de declanşare a curgerii sunt diverse: seisme, pierderea coeziunii
interne sub acţiunea propriei greutăţi a sedimentelor,

Curgerile fluidizate (engl. = debris flow) reprezintă amestecuri de material sedimentar grosier (ruditic şi arenitic)
care curge pe pante cu înclinare mică (3-10%) şi cu viteze cuprinse între 2-40 km/h. Amestecul de sediment şi
apă se acumulează foarte aproape de baza pantei şi pierde treptat lichidul interstiţial. El ajunge să se consolideze
prin prin mecanismul de îngheţare a curgerii şi să corespundă din punct de vedere litologic, cu turbiditele
proximale. Aceste curgeri se mai numesc şi debrite.

Curgerile nisipoase (engl. = grain flow) - sunt curgeri cu presiune dispersată ce caracterizează depozitele de
nisipuri care curg pe pante cu înclinare mai mare de 15-18%. Presiunea dispersată rezultă din interacţiunea
clastelor de nisip în prezenţa apei. Viteza lor de deplasare poate fi mai mare decât a curgerilor fluidizate, iar
produsele generate (avalanşe de nisip) depăşesc ca arie de răspândire zona de ocurenţă a acestora. Echivalentul
turbiditic al unor astfel de curgeri îl reprezintă fluxoturbiditele.

Curgerile mâloase (engl. = mud flow) - sunt dominate de ponderea fracţiunii argiloase (întotdeauna > 10%) în
amestecul de nisip şi apă şi sunt activate de presiunea exercitată asupre clastelor grosiere de către "matrice"
(fracţiunea pelitică). Curgerile mâloase au viteze de deplasare cuprinse între 5 şi 15km/h şi se materializează în
depozite slab sortate de tipul diamictitelor, foarte asemănătoare din punct de vedere al constituţiei
granulometrice cu tillitele (argile cu blocuri).

Alunecări gravitaţionale

Implică transportul în bloc, materialul deplasat suferind deformări interne reduse (engl.=slides) sau apreciabile
(engl.=slumps). Aceste deformări ale structurii interne mai poartă numele de laminaţii convolute.
 

Dezagregare mecanică sau clastogeneză


Crioclastia este un proces de dezagregare a rocilor datorat oscilaţiilor repetate îngheţ-dezgheţ ale apei din porii
rocilor. Este activ în regiunile cu temperaturi medii în jur de 00C (regiunile subpolare şi regiunile montane peste
2000m). Forţa de distrugere este generată de presiunea ce ia naştere în procesul de îngheţare a apei şi este eficace
atunci când sunt îndeplinite şi alte condiţii, cum ar fi:

 existenţa în rocile supuse crioclastiei a unor porozităţi efective care să permită circulaţia liberă a apei;
 coeficienţii de compresibilitate mici şi rezistenţe mecanice reduse (gresii, filite);
 volumul de apă care există în pori şi cu care intensitatea proceselor crioclastice este direct
proporţională;
 tempe

raturi cuprinse între -5 şi +150C;


 numărul ciclurilor îngheţ-dezgheţ.

Termoclastie este un proces de dezagregare a rocilor datorat insolaţiei şi oscilaţiilor de temperatură (în special
cele diurne) care determină dilatări şi contracţii diferite ale mineralelor constituente. Fragmentarea prin insolaţie
şi repetarea ciclurilor de încălzire-răcire se realizează frecvent în roci cu coeficienţi de dilatere termică diferiţi şi
este foarte activă în zone deşertice şi temperate în care extremele termice acoperă un interval de 60-70 0C.

Haloclastie este un proces de dezagregare a rocilor în cazul penetrării spaţiului poros de către fluide saline din
care precipită minerale. Presiunea exercitată de aceste minerale asupra pereţilor porilor poate depăşi rezistenţa
mecanică a rocii, şi astfel are loc dezagregarea.

Eroziune este un proces fizico-chimic natural prin care solul sau rocile părţii externe ale crustei terestre sunt
continuu îndepărtate generând un relief caracteristic. Eroziunea este efectul combinat al factorilor climatici
(temperatură, umiditate, apă, vânturi), factorilor biotici (prezenţa sau absenţa vegetaţiei) şi gravitaţiei. In funcţie
de factorul major care modelează relieful se disting mai multe forme de eroziune: eroziune fluviatilă, eroziune
glaciară, eroziune costieră şi eroziune în suprafaţă.

Eroziunea fluviatilă este declanşată de acţiunea maselor de apă aflate în


mişcare asupra substratului şi determină ruperea particulelor minerale
insolubile şi dizolvarea celor solubile şi astfel adâncirea continuă a albiei
fluviatile. Dacă rocile din substrat au o rezistenţă mecanică redusă (roci
sedimentare), dacă procesul de eroziune este constant timp îndelungat, dacă
sistemul fluviatil este meandrat şi cu debit ridicat, rezultă un canion
spectaculos ca cel din imaginea alăturată (Grand Canyon, SUA - 2000 m
adâncime, este rezultatul eroziunii în decurs de aproximativ 1 milion de ani).
Eroziunea glaciară este declanşată de mişcarea continuă pe pantă a gheţarilor
în special a celor alpini. Acţiunea erozivă a gheţii asupra substratului se
manifestă în special în zonele laterale şi bazale ale gheţarului, determinând
extragerea permanentă a fragmentelor de rocă şi transportul acestora sub form
de morene. Modificările induse asupra reliefului sunt schimbarea profilului
văilor şi formarea circurilor glaciare.

Eroziunea costieră este datorată acţiunii valurilor asupra zonelor litorale


indiferent dacă ţărmul este nisipos sau stâncos. Acet proces este deosebit de
activ în timpul furtunilor când masele de apă transportă şi particule de nisip,
dobândind astfel o capacitate erozivă mult sporită. Eroziunea costieră poate
deveni o problemă, mai ales când altitudinea generală a zonelor litorale este
scăzută, iar acţiunea erozivă este mai mare decât cea de depunere.

Abraziune  = proces de prelucrare mecanică prin frecare a unor suprafeţe. In


exogeneză abraziunea afectează clastele aflate în mişcare datorită ciocnirilor
repetate între claste sau prin interacţiunea lor cu substratul dur. Cu cât
vâscozitatea fluidului care transportă clastele este mai mică, cu atât gradul de
prelucrare al clastelor prin abraziune este mai mare. Astfel, dacă agentul de
transport este aerul, prin abraziune îndelungată, clastele tind să aibă suprafaţa
externă cât mai rotunjită.

Diageneză
DIAGENEZA însumează totalitatea proceselor de natură fizico-mecanică şi chimică, care afectează
postdepoziţional sedimentele, transformându-le în roci consolidate, în timpul îngropării progresive până la limita
cu metamorfismul şi în timpul exondării şi supunerii rocilor sedimentare factorilor exogeni până la limita cu
alterarea.

Etapele diagenezei:

 Eogeneza (Sindiageneza): etapa transformărilor timpurii, îngropare de max. 100 m;


 Mesogeneza (Anadiageneza): etapa îngropării progresive.
 Telogeneza (Epidiageneza): în

timpul emergenţei rocilor deja litificate.


Cadrul diagenezei este spaţiul interstiţial, condiţionat de relaţiile între particule (tipul de contacte şi gradul de
împachetare), de mediul depoziţional (chimismul soluţiilor interstiţiale) şi de evoluţia proceselor
postdepoziţionale (compactare, cimentare, dizolvare). Exprimarea fizică a spaţiului interstiţial este porozitatea.

Compactare

COMPACTAREA este un proces postdepoziţional care rezult_ădin presiunea verticală indusă de îngroparea
progresivă sub stive noi de sedimente şi din stresul lateral (adiţional) generat de compresiuni tectonice.

Efectele asupra sedimentelor:

 rearanjări mecanice ale particulelor prin schimbarea tipului de împachetare (de la cubic la romboedric),
schimbarea tipului de contacte (de la libere la liniare), spargeri ale particulelor casante şi deformări ale
celor plastice (ex. filosilicaţi, plasticlaste). Toate acestea duc la:
 micşorarea porozităţii, permeabilităţii, deci a volumului total al sedimentelor şi respectiv la creşterea
densităţii acestora şi a stării de consolidare; acest proces complex poartă numele de compactare;
 eliminarea apei interstiţiale şi migrarea acesteia ascendent sau lateral; în literatura engleză de
specialitate acest proces este denu

mit "compaction flow".

In general gradul de compactare este dependent de adâncimea de îngropare. Această interdependenţă nu este
simplă, ci este influenţată şi de o serie de factori chimici funcţie de tipul de sediment (instabilităţii chimice ale
mineralelor componente la condiţiile de presiune/temperatură, precipitări/dizolvări timpurii sau târzii) după
relaţii de tipul:

  Athy, 1930   Maillart, 1989

unde Po = Porozitatea iniţială, Pr = porozitatea reziduală, z = adâncimea, α, ß = valori dependente de tipul de


sediment.

Starea de consolidare a unor sedimente în timpul îngropării şi răspunsul sedimentelor la presiunea litostatică este
dependentă de rata de sedimentare. Astfel la rate scăzute de sedimentare, sedimentele se află în permanent
echilibru cu presiunea litostatică de la diferite adâncimi, datorită faptului că presiunea fluidelor interstiţiale are
timp suficient să se echilibreze cu presiunea hidrostatică de la adâncimea respectivă - cazul normally
consolidated

La o creştere bruscă a ratei de sedimentare, echilibrarea presiunii se poate face doar prin expulzarea bruscă a
fluidelor interstiţiale. Dacă permeabilitatea sedimentelor adiacente este bună, se va obţine rapid starea de
consolidare normală. Dacă însă permeabilitatea este mică, fluidele nu pot fi expulzate şi deci sedimentele vor
rămâne într-o stare neconsolidată (sau subconsolidată) în dezechilibru cu presiunea hidrostatică de la adâncimea
respectivă (underconsolidated).

In starea subconsolidată, sedimentele vor avea un caracter ductil favorabil alunecărilor gravitaţionale, sau când
presiunea fluidelor interstiţiale depăşeşte componenta orizontală minimă a stresului principal se pot produce
fracturări intrabazinale sau dizolvări sub presiune.

Sedimentele coezive (cele cu cantităţi mari de material pelitic sau carbonatic) se vor afla în timpul îngropării în
stare de supraconsolidare (overconsolidated) în raport cu adâncimea la care se află. Tot în stare de
supraconsolidare se află şi sedimentele ajunse la interfaţa sediment/apă prin erodarea coloanei acoperitoare.
Aceste sedimente nu vor fi afectate de creşterea adâncimii de îngropare decât din clipa în care presiunea
litostatică va depăşii limita de rezistenţă a sedimentelor supraconsolidate.

Efectul compactării este dificil de observat în sedimente omogene, dar este foarte evident în secvenţe litologice
cu rate diferite de compactare sau în bazinele cu topografie a fundului neregulată sau înclinată. Compactarea
diferenţiată poate duce astfel la mularea reliefului primar al unui bioherm, sau la accentuarea şi modificarea
formei unor canale colmatate, sau chiar la generarea de falii, în cazul unei relief bazinal neregulat (în trepte) sau
cu pantă continuă. La scară mică, compactarea diferenţiată este cauza pentru apariţia structurilor de deformare
hidroplastică (pseudogaleţi), intruziuni clastice (dyke-uri şi sill-uri neptuniene).

Cimentare

CIMENTAREA sedimentelor este un proces chimic de umplere a spaţiului interstiţial datorită precipitării din
soluţiile ce penetrează sedimentele, în timpul diagenezei timpurii (la adâncimi mici de îngropare) şi poate inhiba
efectul compactării. Tipurile de ciment depind de concentraţia soluţiilor şi realizarea condiţiilor de precipitare.

Dizolvare

DIZOLVAREA SELECTIVĂ este un proces care are loc în cazul circulaţiei unor soluţii cu agresivitate chimică
faţă de sedimentele pe care le penetrează. Efectul acestui proces este apariţia porozităţii secundare.

DIZOLVAREA SUB PRESIUNE (pressure solution) apare în cazul creşterii presiunii efective (la limita între
particule) peste valoarea presiunii fluidelor interstiţiale. Efecte:

 dacă particulele adiacente au compoziţie mineralogică diferită rezultă contacte concav-convexe, datorită
dizolvării prefenţiale a celor mai solubile;
 dacă particulele au aceeaşi compoziţie mineralogică

se vor forma contacte suturale sau stilolite.

Dizolvarea unor particule (carbonatice, silicioase) duce la schimbarea pH-ului soluţiilor şi astfel la un şir de
procese de reprecipitare (imediată fără transport, sub formă de ciment de supracreştere, sau după un transport ca
ciment de pori în sedimentele adiacente) şi dizolvare.

Neomorfism

NEOMORFISMUL este un proces izochimic ce se petrece în stare solidă. Efecte: procesele de recristalizare
(agradantă şi degradantă), transformări polimorfe şi supracreşterile (care pot fi uneori mediate de cantităţi mici
de fluide).

Recristalizarea produce modificarea texturii iniţiale a agregatelor cristaline. Prezenţa impurităţilor, a substanţei
organice acţionează ca inhibitori ai recrista-lizării, iar transformările polimorfe datorate instabilităţii
(termodinamice) a unor minerale (aragonit) sau stări cristaline (amorfă, criptocristalină) determină acc elerarea
procesului de recristalizare.

Recristalizare a matricii argiloase din gresii Supracreştere carbonatică în jurul echinoidelor


Supracreşterea (overgrowth) ca proces de dezvoltare cristalină sintaxială şi homocristalină este adesea urmarea
dizolvărilor sub presiune la scară mică (la contactul dintre particule), caz în care prezenţa unui film subţire de
apă va accelera atât dizolvarea cât şi supracreşterea.

DIFERENTIEREA DIAGENETICA cu formare de concreţiuni, are loc în sistemele petrografice eterogene şi


constă în migrarea în stare ionică sau soluţii a componenţilor subordonaţi cantitativ. Compoziţia concreţiunilor
indică compoziţia fazei minerale disperse şi condiţiile mediului diagenetic (pH, Eh, prezenţa substanţei
organice), iar structura şi textura concreţiunilor (masivă sau concentrică, micro- sau macrocristalină) vor reflecta
condiţiile de precipitare în spaţiul sedimentului (porozitate, permeabilitate, presiunea hidrostatică, temperatură).

METASOMATISMUL DIAGENETIC este un proces de substituţie diagenetică a


unor faze minerale (paleosom) prin intermediul unor fluide cu compoziţii diferite,
aflate în dezechilibru chimic cu paleosomul. Substituţia este un proces în lanţ:
dizolvare, dezechilibru în compoziţia soluţiei nou formate şi precipitarea noii
faze minerale (neosom). Substituţia poate fi totală sau parţială şi este iniţiată pe
zonele de discontinuităţi (fisuri, clivaje, contacte). Uneori, substituţia are loc cu
micşorare de volum (dolomitizare), rezultând pori secundari.

 
Dolomit - CaMg(CO3)2 -romboedric
Habitus: agregate idiotopice; cristale
romboedrice izolate cu structură zonată

Transformări: calcitizare (dedolomitizare)

Proprietăţi fizice: greutatea specifică >2.9; se


poate separa de calcit cu ajutorul
bromoformului; duritate - 3,5-4; clivaj perfect
(1011); incolor.

Proprietăţi optice:

N║: habitus romboedric, feţe curbe şi structura


zonară.

N+: macle rare; în cazul apariţiei lor, lamelele


sunt paralele la ambele diagonale ale feţelor
rombice.

Reacţii în acizi: insolubil în acid acetic, slab solubil la cald în HCl.

Ocurenţă - Component principal al dolomitelor şi calcarelor dolomitice. Constituent primar


în evaporite. Alogen în nisipurile de la suprafaţa rocilor dolomitice. Produs de precipitare din
ape saline. Din dolomite şi calcare dolomitice.

Semnificaţii genetice:

Duricruste
La partea superioară a sedimentelor poroase sau în orizonturile de sol din reginile tropicale şi
subtropicale se individualizează uneori cruste compacte - duricruste - rezultate prin depunerea
carbonaţilor, silicei, hidroxizilor de fier, a gipsului sau a halitului care difuzează ascendent în
condiţiile climatului arid şi a evaporaţiei intense. Formarea lor este condiţionată de existenţa
aproape de suprafaţă a pânzelor freatice, de chimismul acestora şi de porozitatea şi natura
mineralogică a depozitelor subaeriene. In funcţie de constituienţii principali se de disting:
caliche, silcret, fericret, porcelanit, gipcretui şi salcretul.
Caliche

Caliche sau crustele carbonatice (sin. calcret) reprezintă un tip de duricrustă carbonatică
întâlnit în orizontul C al solurilor sau la suprafaţa unor mâluri sau silturi argiloase din zonele
supratidale sau lacustre, situate în regiuni cu climat arid. Ele sunt produse epigenetice, în
constituţia cărora intră calcit (~80%) şi mult subordonat, cuarţ sau opal, gips şi hidroxizi de
fier. Grosimea crustelor variază de la dimensiuni cm la peste 40-50m, prezentând structuri
complexe.

Există patru tipuri structurale:

 cruste dense şi compacte, cu structură rubanată, alcătuite din alternanţe de lamine de


calcit micritic şi calcit fibros dispus tangenţial;
 cruste brecifiate, fragmentate prin deshidratare şi recimentate cu calcit lamelar
(dezvoltat mai mult pe faţa superioară şi cea inferioară a fragmentului);
 cruste cu structură pisoidică, formate prin aglomerări carbonatice, cu diametrul
cuprins între 0,1 şi 50mm şi textură micritică.
 depuneri în goluri, sub forma unui ciment de umplere, în care se dezvoltă "flori de
sparit" cu aspect de rozetă.

Crustele carbonatice apar izolate sau asociate în mai multe nivele, de diferite consistenţe; cele
superficiale sunt friabile, iar cele adânci devin dure. Crustele masive şi compacte din soluri
apar ca nivele paralele net delimitate. In argilele sau solurile de pe marginea lacurilor din
zonele aride, crustele pot fi deformate cu structuri convolute, datorate hidratării şi
deshidratării succesive a smectitelor din argile. Crustele fosile permit reconstituirea condiţiilor
paleoclimatice.

Silcret

Silcretul este o duricrustă silicioasă formată secundar (epigenetic) prin depunere de opal şi
calcedonie în părţile superficiale ale solurilor şi scoarţelor de alterare cu drenaj bun.
Precipitarea silicei din soluţiile din sol şi apele vadoase, în timpul difuziei lor ascendente şi
laterale, are loc pe/sau în jurul granulelor de cuarţ sau a fragmentelor litice; se formează astfel
structuri pseudodetritice, brecioase. Silcretul este întâlnit în profilele lateritice, în unele terase
fluviale şi în depozite vechi de bauxită.
Duricrustele de silcret au culori cenuşii-brune sau roşii, duritate mare şi se sparg concoidal.
Structurile interne sunt heterogene, de cristalizare şi în special de consolidare a gelurilor cu
suprafeţe mamelonare, batrioidale, uneori concreţionare.

Fericret

Termenul defineşte duricrustele din paleosolurile cimentate cu oxizi de fier; în depozitele


actuale, fericretul are ca echivalent hardpan-ul sau ortstein-ul din orizontul B - iluvial al
solurilor podzolice şi al solurilor lateritice. Alteori formarea de fericreturilor are loc prin
cimemtarea unor galeţi sau granule bogate în fier din sedimentele continentale sau aluviunile
regiunilor cu climat subtropical.

Duricrustele feruginoase se individualizează în nivele continue sau lenticulare, cu grosimi cm,


au culori brun-roşcate sau roşii şi structuri pământoase, masive sau concreţionare.

Gipcretul şi salcretul

Sunt cruste formate la suprafaţa sedimentelor sau în solurile din regiunile deşertice
caracterizate de ascensiunea capilară a soluţiilor sărate din apropierea unor lacuri sărate sau
acvifere subterane. Aceste cruste evaporitice pot avea aspecte de eflorescenţe sau de
cimentare. Datorită solubilităţii ridicate, rareori astfel de cruste se pot conserva în timp.

Epiclaste
Termenul de epiclast este sinonim celui de particulă alogenă, ambii evidenţiind sursa de
provenienţă externă bazinului de sedimentare. Alţi termeni sinonimi folosiţi în trecut sunt:
particule detritice sau terigene. Suferind un proces de dezagregare din aria sursă şi de
modelare în timpul transportului, dimensiunile şi forma fragmentelor epiclastice variază
continuu şi proporţional cu distanţa de transport şi sunt dependente de compoziţia clastului
(grad de rezistenţă chimică şi mecanică).

Granoclastele sunt particule monocristaline pot fi separate pe baza greutăţii specifice în:

 fracţie grea (gr.sp. > 2.8). Ex. granat, spinel, zircon, turmalină, rutil, staurolit, disten,
epidot, piroxen, amfibol, magnetit, ilmenit, hematit.
 fracţie uşoară (gr.sp. < 2.8). Ex. cuarţ

, feldspat, muscovit, biotit, clorit.

Litoclastele sunt particule policristaline pot fi recunoscute (tipul petrografic de provenienţă)


pe baza caracteristicilor structurale, texturale şi compoziţionale.

 plutonice = plutoclaste (Lp)


 vulcanice = vulcanoclaste (Lv)
 metamorfice = metaclaste (Lm)
 sedimentare = sediclaste (Ls)

extrabazinale - extraclaste
intrabazinale - intraclaste

Caracteristicile petrografice ale principalelor litoclaste

  MAGMATICE METAMORFICE SEDIMENTARE

  PLUTONICE VULCANICE M. scăzut M. înalt  


Q, Fk, Plg, Mu Q, Mu, Ser, Fk, Plg, Ca claste
C
Bi, Amf, Px, Ol Cl, Bi, Amf, Px part. autigene

± Mgt, Ap, Ru, Zr, Tu ± Gr, St, Di liant

Hipocristalină G-blastică Mecanică


S Holocristalină Porfirică Lepidoblastică
(macro/micro) Granoblastică G-L-blastică Chimică
Vitroasă Nematoblastică
Biotică

Masivă Masivă Sistoasă Sistoasă Arenitică Siltică


T Lutitică
Orientată Orientată Rubanată Masivă
Micro-Macro
Fluidală Orientată
cristalină
Oculară

Granitoide Riolite Dacite Cuarţite Gnaise Gresii Argile


E Diorite Andezite
Marmore Micaşisturi Siltite
Gabbrouri Bazalte
Pegmatite Şisturi Amfibolite Calcare
Lamprofire
Silicolite

unde C=compoziţia mineralogică, S=structura rocii, T=textura rocii,


E=exemple de roci.

Eustatism
Eustatismul reprezintă variaţia globală a nivelului mării măsurată în raport cu centrul
Pământului, datorată fie modificărilor în volumul de apă (eustatism glaciar), fie morfologiei
(volumul) bazinului (eustatism geoidal, tectonic - prin contracţii sau expansiuni).

Efect: oscilaţiile nivelului de bază; în raport cu nivelul "zero" ele pot fi pozitive (+) şi
negative (-); (se apreciază în unităţi metrice).
Curba eustatică este expresia grafică a variaţiilor eustatice în timp este. Aceasta este o curbă
sinusoidală pe care se pot marca două puncte de inflexiune: F pe segmentul descendet şi R pe
segmentul ascendent.

Evaporite
Evaporitele sunt roci formate prin procese de precipitare chimică din soluţii în urma
proceselor de supraconcentrare în săruri prin evaporare.

Principalele minerale evaporitice sunt: gips, anhidrit, halit, silvină, carnalit, polihalit, kainit,
kieserit.

Ordinea de precipitare a mineralelor în cazul ideal de scădere continuă a nivelului mării prin
evaporare

Clasificarea evaporitelor:

Criteriul mineralogic:

 Depozite sulfatice (gips şi anhidrit)


 Depozite salifere (halit şi săruri delicvescente)

Criteriul structural:

 Evaporite laminate, ritmice (lamine alternante de gips-anhidrit sau gips/anhidrit cu


nivele de calcit, halit, marne sau substanţă organică);
 Evaporite nodulare alcătuite din anhidrit format diagenetic prin înlocuirea gipsului în
mediile

sabkha;
 Evaporite clastice rezultate prin resedimentare sau brecifiere (brecia sării);
 Evaporite masive (cele salifere).

Criteriul genetic:

 Depozite primare (cele ritmice şi masive);


 Depozite secundare (în urma proceselor diagenetice: anhidrite nodulare, gips
porfirotopic şi fibros, alabastru, cute enterolitice).

Petrogeneza evaporitelor:

 prin precipitare subacvatică în bazine cu adâncimi şi

dimensiuni diferite (mici = lagune, sau mari = intracratonice sau de rift);


 prin precipitare subaeriană în zonele tip

sabkha sau salinas.

 
Modele petrogenetice:

1. Modelul bazinelor deschise (Schmaltz, 1969): circulaţia restrictivă şi evaporarea determină


suprasaturarea şi precipitarea mineralelor în ordinea ideală; depunerea se desfăşoară stadial
generând o distribuţie zonată a depozitelor.

2. Modelul bazinelor adânci secate (Hsu 1972): izolarea totală sau parţială şi secarea bruscă a
unor bazine marine adânci cu formarea de depozite groase, predominant salifere.

3. Modelul sabkha (Friedman, 1978): aportul periodic de soluţii marine în mediile intertidale
situate în climat cald-arid duce la formarea evaporitelor ce conţin adesea efectele diagenezei
timpurii.

4. Modelul bazinelor endoreice din domeniul continental: lacurile închise pot deveni sărate
prin evaporare intensă generând depozite evaporitice cu grosimi mici şi cu dispunere zonată.

5. Modelul sabkha continental: în zonele deşertice cu evaporare intensă a soluţiilor provenind


din lacuri efemere sau acvifere subterane se pot depune duricruste.

Foraminifere

Foraminifer bentonic cu dezvoltare trohospirală, cu


microstructura testului fibros radiară. Lojele au fost
cimentate secundar cu calcit sparitic.

Foraminifer planctonic cu testul globular, foarte po


subţire. Testul are microstructură criptocristalină. L
sunt umplute secundar cu carbonat de calciu precip
chimic.
Foraminifer bentonic planspiral, cu testul gros, lojele
mici, cu secţiune marginală în formă de "V".
Microstructura testului este fibros radiară.

Foraminifer bentonic cu loje tubulare care se acope


una pe cealaltă. Testul micritic, lojele umplute cu c
sparitic secundar.

Fosforite
Fosforite sunt roci cu conţinuturi în compuşi fosfatice de peste 5-10%, având origine biogenă,
clastică sau chimică.

Compoziţie

Mineralele fosfatice mai frecvente în rocile sedimentare sunt: apatitul (fluorapatit, clorapatit,
hidroxiapatit), francolitul, colofanul.

Sistematica fosforitelor

Criteriul structural:

 Fosforite concreţionare:

alochemfosfatice (forme sferice cu dimensiuni >10 cm, formate secundar, diagenetic


în gresii sau calcare)
 Fosforite stratiforme: Brecii de oase; Depozite de guano
Criteriul compoziţional:

 F. alochemice conţin alocheme (ooide, peloide fosfatice).


 F. ortochemice conţin predominant matrice microsforitică.
 F. litochemice conţin claste fosfatice dezagregate din depozite preexistente.
 F. metachemice rezultate prin transformarea diagenetică a alochemelor şi
litochemelor. 

Fosfogeneză

Depozitele fosforitice se pot forma în diverse medii. Astfel, în zonele continentale locuite de
colonii de păsări sau în medii speleane se pot acumula depozite de guano. In mediile marine,
se pot forma prin procese chimice şi biochimice fosforitele alochemice, ortochemice şi
litochemice dar şi prin procese de acumulare şi conservare a bioclastelor (oase de peşti) cu
conţinut ridicat de fosfaţi.

Mult timp s-a imaginat că precipitarea fosfaţilor (francolitului) are loc direct din apa mărilor
cu conţinut ridicat în fosfat dizolvat, datorită descreşterii presiunii CO2 şi creşterii
temperaturii apei în timpul ridicării spre suprafaţă a curenţilor reci (upwelling model). Această
ipoteză este acum eliminată de majoritatea experţilor în fosfogeneză; ei presupun precipitarea
fosfaţilor în timpul diagenezei timpurii ca proces mediat de prezenţa materiei organice (Glen
1990, Einsele 1992).

La mică adâncime sub interfaţa sediment-apă, prin descompunerea substanţei organice de


către bacterii, rezultă un conţinut ridicat (1%) de fosfor, la care se poate uneori adăuga
fosforul dizolvat din acumulările adiacente de oase de peşti, coprolite sau pelete fecale.
Fosforul mai poate ajunge în bazin şi adsorbit de hidroxidul de fier transportat de sistemele
fluviatile din zonele cu soluri lateritice.

Precipitarea fosfaţilor are loc în medii slab reducătoare şi preferenţial în jurul unor nuclei
fosfatici deja existenţi (pelete fecale, bioclaste) sau carbonatici. In timp prin difuzie şi apoi
metasomatism particulele carbonatice pot fi integral înlocuite.

Acumulări importante de fosforite se pot forma prin repetabilitatea proceselor de


precipitare/dizolvare în zone cu rate mici de sedimentare. Astfel fosforitele sunt caracteristice:

 nivelelor condensate asociate platformelor carbonatice, fiind situate sub depozitele


pelagice în secvenţe "deepening upward", sau asociate sedimentelor bogate în
substanţă organică şi silice;
 secvenţelor transgresiv-regresive formate în medii cu apă puţin adâncă, cu aport
terigen redus şi bogate în substanţă organică. Aceasta (s.o. + fosforul) se depune în
timpul creşterii nivelului mării şi este reciclată în timpul retragerii apelor.

 
Gastropode

 Gastropodele sunt moluştele cele mai răspândite în natura actuală, numărând 7324 genuri şi
subgenuri. Se întâlnesc în ape marine, salmastre şi dulci, fiind în acelaşi timp singurele dintre
moluşte care au cucerit uscatul. Cele trei părţi ale corpului: capul, masa viscerală şi piciorul
suntdistincte, caracter ce le deosebeşte de celelalte clase. Capul este prevăzut cu tentacule; masa
viscerală are în general o dispoziţie helicoidală şi este acoperită de o cochilie constituită dintr-o
singură piesă, de asemenea helicoidală; piciorul musculos, bine dezvoltat, este organul deplasării
prin târâre şi are forma unei tălpi, fiind situat ventral, sub masa viscerală.

Geode
Geodele sunt cavităţi în roci formate prin dizolvare sau deshidratare, care sunt tapisate spre interior cu agregate
de cristale idiotopice cu structură zonată concentric. Cavităţile din roci reprezintă cu energie minimă spre care se
concentrează difuzia soluţiilor încărcate cu elemente chimice dispersate în rocă şi care provoacă depunerea
progresivă şi centripetă a mineralelor. Creşterea lentă a cristalelor din soluţii cu concentraţii slabe favorizează
dezvoltarea cristalelor pure, cu feţe cristalografice; întreruperile în creşterea cristalelor sunt marcate prin pelicule
de impurităţi ce rămân fixate pe suprafaţa frontului de creştere.

Caracteristici: agregatele cristaline îmbracă forma unor corpuri sferoidale, elipsoidale sau neregulate,
caracterizate printr-o structură druzică şi prin prezenţa unor cavităţi remanente. Cristalele au ca suport de
creştere peretele interior al geodei pe care cresc perpendicular şi se dezvoltă centripet, spre centrul geodei, rămas
de regulă neocupat. Terminaţiile cristalografice din aceste goluri sunt euhedrale.

Parametrii: Geodele au dimensiuini variabile (cm, dm).

Compoziţia mineralogică a geodelor este variată şi reflectă constitenţii care se găsesc în roca gazdă. Exteriorul
geodei este alcătuit de obicei din minerale mai rezistente la alterare şi dezagregare (opal, calcedonie şi mai rar
oxizi şi hidroxizi de fier şi calcit). Peretele extern are o structură concentrică, laminară. Cristalele din interior
sunt din aragonit, calcit, dolomit, cuarţ, calcedonie, gips, barit, goethit, pirită, malachit, millerit, etc. Unele geode
prezintă o zonalitae clară, ele au pereţii externi subţiri (mm) tapisaţi cu opal şi urmaţi spre interior de nivele mai
late alcătuite din calcedonie fibros-radiară cu terminaţii mamelonare sau reniforme care constituie suportul
umpluturii de cuarţ euhedral.

Geopetal
Caracter geopetal îl reprezintă structurile interne sau ale suprafeţelor de strat care pot fi utilizate drept un
criteriu pentru aprecierea poziţiei normale sau răsturnate a stratelor. Aceasta presupune că acele structuri posedă

Exemple de structuri cu caracter geopetal:

 caneluri de eroziune
 şanturi şi riduri de dragaj
 laminaţiile şi stratificaţiile
 Dimensiunea
oblice concoide
clastelor
 anumite bioturbaţii Denumirea categoriilor granulometrice
 structurile fenestrale
mm phi

 
>256 <-8 blocuri
64 -6 galeţi rudit
Granulometrie 4 -2 pietriş grosier  (psefit)
2 -1 pietriş fin
Rudit – termen textural folosit pentru a
desemna depozite detritice grosiere 1 0 f.grosier
0.5 1 grosier
alcătuite din granule (fragmente) 0.25 2 mediu
arenit
colţuroase sau rotunjite, cu dimensiuni (psamit)
0.125 3 fin
mai mari de 2 mm, indiferent de gradul 0.063 4 f.fin
lor de consolidare (blocuri, galeţi,
pietriş sau brecii şi conglomerate). Sin. 0.031 5 grosier
Psefit. 0.016 6 mediu silt
0.008 7 fin (aleurit)
0.004 8 f.fin
Arenit.– termen textural folosit pentru a
desemna depozitele detritice alcătuite <0.004 >8 lutit (pelit)
din granule cu dimensiuni cuprinse între
2 şi 0, 063 mm, indiferent de gradul lor
de consolidare (nisipuri, gresii). Din punct de vedere granulometric, psamitele reprezintă
termeni intermediari între psefite şi aleurite. Sin. Psamit

Silt. - termen textural folosit pentru a defini depozitele detritice (loessul şi rocile loessoide)
alcătuite din granule cu dimensiuni cuprinse între 0,062 şi 0,04 mm. indiferent de gradul lor
de consolidare. Din punct de vedere granulometric aleuritele prezintă termeni intermediari
între psamite şi pelite. Sin. Aleurit

Lutit.– termen textural folosit pentru a desemna depozitele detritice fine alcătuite din
particule cu dimensiuni mai mici de 0, 004 mm indiferent de gradul lor de consolidare
(mâluri, argile). Sin. Pelit

Limite
Trecerea de la o unitate depoziţională (sau termen
litologic) la alta, se poate face:

brusc: limita fiind netă; la rândul ei


aceasta poate fi: plană sau neregulată;

gradat: "limita" fiind gradată, când


schimbarea condiţiilor de sedimentare a
fost treptată.

Aceste limite pot fi nete sau tranziţionale. Caracterul


net al unei suprafeţe de stratificaţie poate fi datorat
unor schimbări rapide a condiţiilor de sedimentare,
procesului de eroziune sau accentuării diagenetice a unei limite de tranziţie.
Termenul diastem indică suprafaţa de separaţie paralelă cu stratificaţia care corespunde opririi temporare a
aportului de sediment (nedepunere submarină). În roci carbonatice diastemele sunt deseori materializate prin
suprafeţe întărite (engl.=hardground) prin cimentare diagenetică sinsedimentară.

La scara unui eşantion sau a unui afloriment limitele pot fi:

Nete-plane corespund unei întreruperi a procesului de sedimentare (hiatus de nedepunere) şi se conservă la


partea superioară a stratului; ea poate fi însoţită, în interiorul stratului de urme ale unor activităţi biotice
(bioturbaţii); sunt caracteristice mediului subacvatic.

Nete-erozionale - sunt neregulate şi se datoresc erodării unui volum de sedimente de la partea superioară a
unităţii depoziţionale subiacente; astfel, ea închide un termen litologic, dar constituie şi baza celui ce urmează (şi
care colmatează "paleorelieful generat de eroziune").

Suprafeţele erozionale pot apare în:

 mediu subaerian -

reflectând prin morfologia lor un paleorelief care poate conserva paleosoluri, cruste evaporitice sau
carbonatice, canale de eroziune fluvială etc.
 mediu subacvatic

- având o mare diversitate: canale de curenţi subacvatici turbionari însoţite sau nu de aglomerări de
bioclaste remaniate, sau de minerale reprelucrate: glauconit, fosfaţi. Baza stratului ce acoperă o astfel
de suprafaţă conţine diferite "mecanoglife" sub formă de mulaje iar topul stratului poate prezenta
ondulaţii de curent şi valuri (ripple marks).

La scară regională, suprafaţa de separaţie (limita sau discontinuitatea) dintre două unităţi depoziţionale
succesive îşi poate modifica caracterul (aspectul) în lungul stratelor (secvenţelor) ce vin în contact. Astfel, o
limită erozională (unconformity)
neregulată, poate deveni o limită
netă (correlative conformity);
sugerând treceri de la domeniul
continental la domeniul marin.

Limitele dintre unităţile


depoziţionale pot fi:

a. de discordanţă (
unconformity) ele materializează o întrerupere importantă a procesului de sedimentare (hiatus), timp în
care au putut avea loc evenimente "erozionale" (subaeriene sau subacvatice) şi/sau "non-
depoziţionale".
b. conforme (correlative conformity

) marcate de suprafeţe plane şi un hiatus nesemnificativ; ele se asociază cu depuneri subţiri ce exprimă
o rată foarte scăzută de sedimentare; de aceea pot fi echivalate cu un diastem.

Limitele discordante erozionale:

 LSE (lowstand surface of erosion

) - este o limită erozională puternică impusă de coborârea accentuată a nivelului de bază (low stand);
se manifestă subaerian şi subacvatic (prin baza unor canale). Este o limită de secvenţă depoziţională
(vezi SB1). Criterii de recunoaştere: fitoclaste carbonizate în baza unor canale de eroziune, incizia
canalelor în argile de şelf şi în gresii fine cu bioturbaţii; în cazul exondărilor: paleosoluri, cruste cu
săruri ăi carbonaţi etc.
 TSE (transgressive surface of erosion

) - este o suprafaţă erozională de mai mică amplitudine, generată de înălţarea lentă a nivelului de bază
(relative sea level) cu efect asupra vechilor sedimente litorale. Criterii de recunoastere: galeţi moi,
gresii bioturbate, sedimente relicte <30 cm grosime), dinţi şi oase de peşte, glauconit; suportă bare de
nisip.

Limitele discordante non-depoziţionale:

 TS - Suprafata de transgresiune (transgressive surface

) este prima suprafaţă de inundare, deasupra regresiunii maxime, prin care debutează un cortegiu
sedimentar transgresiv; ea coincide (poate fi) şi o limită de secvenţă.
 FS - Suprafata de inundare marina (flooding surface

) se formează imediat după un moment de înălţare a nivelului de bază, simultan cu creşterea


adâncimii apelor (în locul considerat); se exprimă prîntr-un hiatus minor de eroziune submarină sau
non-depunere; separă unităţi depoziţionale la nivel de cortegiu.
 MFS - Suprafata de maxima inundare (maximum flooding surface

) se prezintă rar ca o suprafaţă distinctă, dar se poate recunoaşte în lungul "orizonturilor


condensate", în faciesurile distale şi pelagice ale sedimentelor marine (mâluri şi argile bogate în
substanţă organică, aglomerări de bioclaste, glauconit şi fosfaţi). Separă un eveniment transgresiv de
unul regresiv.
 SB1 - limita de secventa tip 1 (sequence boundary

1) este o suprafaţă regională, erozională, atât subaeriană (de trunchiere), cât şi submarină, formată
atunci când rata mişcărilor eustatice este mai mare decât rata subsidenţei bazinului în dreptul
rupturii de pantă a ţărmului; coincide cu LSE.
 SB2 -

limita de secvenţă tip 2 (sequence boundary 2) este o suprafaţă regională mai puţin distinctă, fără
caracter erozional clar (subaerian); apare prin exondare parţiala când rata mişcărilor eustatice este
mai mică decât rata subsidenţei; la ruptura de pantă a ţărmului faciesurile litorale se deplasează spre
bazin. SB2 marchează tranziţia de la un nivel de bază înalt (high stand) la unul scăzut (low stand). 

Suprafeţele non-depoziţionale care materializează o întrerupere nesemnificativă a sedimentării,


corespunzătoare unui interval scurt de timp, sunt echivalente cu un diastem; în acest caz au caracter de
correlative conformity. Dacă ele corespund unei întreruperi importante a procesului de sedimentare şi deci,
marchează un interval de timp de non-depunere mai îndelungat, reprezintă un hiatus (paraconformity).
Medii diagenetice
Transformările diagenetice apar ca reacţie de adaptare continuă a sedimentelor la noile
condiţii de mediu (T, P, pH, Eh, prezenţa fluidelor interstiţiale). In timpul eogenezei,
principalul factor care controlează succesiunea proceselor diagenetice, este prezenţa în spaţiul
interstiţial a fluidelor. In cazul sedimentării carbonatice, compoziţia şi circulaţia acestor fluide
reprezintă factorul dominant în viitoarea configuraţie a rocii. Principalele medii diagenetice în
sistemul carbonatic sunt:

Mediul dulcicol:

- freatic este situat în zonele continentale sub nivelul freatic, spaţiul interstiţial este ocupat
integral de apă cu salinitate scăazută. Pe baza gradului de mobilitate a apei s-au stabilit
următoarele zone:

- Zona de dizolvare este caracterizată de dizolvări datorate apelor meteorice


nesaturate. Efecte: porozitate secundară, substituţii metasomatice.

- Zona de stagnare, în care apa fărăa mobilitate devine suprasaturată în CaCO3. Efecte:
cimentări minore şi dizolvări, neomorfismul incipient al aragonitului.

- Zona activă, este caracterizatăa de o circulaţie intensă a apei. Efecte: cimentări rapide
(calcit mozaic, druzic-închis), înlocuirea totală a aragonitului prin calcit, supracreşteri
pe echinide, porozitate remanentă mică.

- vados este situat în zonele continentale deasupra nivelului freatic, spaţiul interstiţial fiind
ocupat de aer şi apă. Există şi aici zonare:

- Zona de dizolvare cu circulaţie descendentă a apelor meteorice care preiau CO2


produs în soluri, are ca efecte: dizolvări intense cu apariţia porozităţii secundare.

- Zona de precipitare supusă efectelor evaporării şi prezenţei apei peliculare în jurul


particulelor. Efecte: cimentare minoră (ciment mozaic, de menisc, pendant).

Mediul marin

- vados din zonele de plajă, deasupra nivelului mării, unde spaţiul poros al sedimentelor este
parţial ocupat cu pelicule de apă de mare şi aer. Circulaţia fluidelor este ascendentă prin
capilaritate datorită evaporării. Prin pierderea intensă a CO2 fie prin evaporare, fie prin
activitatea biotică, au loc cimentări rapide incoplete cu aragonit fibros de tip pendant sau de
menisc şi cu Mg-calcit micritic. Dacă apa devine suprasaturată prin evaporare foarte intensă
în zonele cu climat cald (latitudini joase), cimentările pot fi cu minerale evaporitice, tot aici
apar şi procese de metasomatoză (dolomitizări, formarea celestinei, sulfaţilor). In zonele cu
climat temperat sau rece, cimentările sunt limitate datorită nesaturării apei de mare în CaCO3,
şi doar prezenţa activităţilor biotice poate favoriza precipitarea în spaţiul interstiţial.

- freatic este situat în bazinele marine sau oceanice sub nivelul mării, spaţiul interstiţial fiind
ocupat cu apă de mare. Caracteristicile acestui mediu sunt dependente de adâncimea apei
(temperatură, presiune, saturaţie - CCD): la adâncimi mici apa este suprasaturată în CaCO3,
deci nu au loc dizolvări, ci doar precipitări mediate de intensa activitatea organică, în timp ce
la adâncimi mari dizolvarea şi precipitarea sunt dependente de poziţia lysoclinei şi limitei
CCD.

Zonarea pe baza gradului de mobilitate al apei:

Zona activă are o grosime mică şi este situată imediat sub interfaţa sediment/apă acolo
unde circulaţia apei este influenţată de pompajul continuu exercitat de către valuri,
maree sau curenţi la care se adaugă procesele de fotosinteză, respiraţie a organismelor
şi degazeificările. Efecte: la adâncimi mici - cimentări intense (aragonit fibros-
pelicular, Mg-calcit micritic sau fin fibros); la adâncimi mari apa este în general
subsaturată în CaCO3, au loc dizolvări, în special ale aragonitului (sub CCD),
cimentări (deasupra CCD) cu calcit slab magnezian tip mozaic şi recristalizări.

Zona de stagnare este cea în care apa are o circulaţie redusă prin sedimente fiind
situată sub zona activă; apa este suprasaturată în CaCO3, iar cimentarea este controlată
de activitatea organică - procese microbiene. Efecte: cimentări minore adesea mediate
biochimc, dizolvări absente, micritizarea marginală a particulelor cu formarea
cortoidelor, apariţia de încrustaţii.

Mediul de amestec al apelor saline şi dulcicole

Acesta reprezintă o zonă îngustă cu ape stagnante, variabilă ca poziţie, fiind influenţată de
oscilaţiile de nivel. Bordează zonele continentale (insulare) marginale acolo unde influenţa
apei de mare în nivelele freatice dulcicole este maximă. Efecte: metasomatism (dolomitizare),
cimentări minore.

Mediul îngropării progresive

Acest mediu diagnetic apare în bazinele subsidente. Procesele diagenitice sunt influenţate în
acest mediu de rata de sedimentare (în general mare) şi de regimul tectonic, astfel încât
compactarea, dizolvarea sub presiune şi difuzia sunt cele mai frecvente procese diagenetice.

Minerale autigene comune în rocile sedimentare:

Sulfaţi Anhidrit Baritină Gips

Săruri Polihalit Carnalit Silvină Halit

Carbonaţi Ankerit Calcit Dolomit Siderit

Fosfaţi Colofan Frankolit Apatit

Silicaţi Glauconit Chamosit Clorit Sericit Illit


Oxizi Hematit Goethit Magnetit

Minerale grele comune în rocile sedimentare:

Amfiboli Apatit Staurolit Silimanit

Olivină Ilmenit Piroxeni Rutil

Zircon Spinel Turmalină Granaţi 

Morfometrie
Morfometria granulelor clastice poate fi caracterizată după trei aspecte:

forma sau habitusul exprimă raporturile în care se găsesc cele trei dimensiuni principale ale clastelor. Formele
primare cu care se poate compara geometria granulelor clastice sau din care acestea pot deriva, sunt:

echidimensionale, pentru care a = b = c, cuprinzând cubul sau sfera;

unidimensionale, cu elemente "prolate", pentru care a şi b < c, cuprinzând categoriile morfometrice:


columnar, prismatic;

bidimensionale, cu elemente "oblate", pentru care a şi b > c, cuprinzând categoriile morfometrice:


tabular, lamelar, foios.

sfericitatea este o măsură a gradului de apropiere a clastelor de forma unei sfere.

rotunjimea reprezintă gradul de prelucrare - respectiv de rotunjire - a colţurilor şi muchiilor granulelor prin
diferite procese: abraziune în timpul transportului, alterare şi dezagregare din roca sursă sau în timpul
transportului şi diagenezei, coroziune şi dizolvare diagenetică. Ca apreciere verbală se utilizează încadrarea în
şase clase de la foarte angular la foarte rotunjit.
Angular - categorie morfometrică ce defineste granulele sedimentare limitate pe feţe plane (cu "suprafaţa"
colţuroasă); caracterizează de obicei fragmentele "in situ" din grohotişuri şi brecii sau unele depozite
piroclastice provenite prin explozii vulcanice.

FORMA CRISTALELOR

Morfometria cristalelor şi agregatelor cristaline

Indiferent de natura lor, forma cristalelor din rocile sedimentarese apreciază în raport cu gradul de
dezvoltare a feţelor cristalografice prin termenii: euhedral, anhedral, subhedral.

Euhedral - desemnesză un cristal cu forme cristalografice proprii, limitat de feţe plane; secţiunile în
plan a acestuia corespund unor contururi rectilinii, cu o anumită simetrie care reflectă forma rezultată
din intersecţia planului secţiunii cu forma exterioară a cristalului;

Anhedral - sugerează un cristal cu structură recticulară internă, dar fără o formă exterioară regulată;
cristalele anhedrale sunt lipsite de feţe cristalografice, iar secţiunea în plan a acestora este lipsită
complet de simetrie;

Subhedral - corespunde uni cristal cu forme parţial cristalografice, atât de feţe cristalografice, cât şi
de suprafeţe neregulate lipsite de simetrie.

Textura idiotopică - este proprie rocilor şi agregatelor alcătuite din cristale în majoritate euhedrale;
unei astfel de texturi, datorită releţiilor naturale dintre cristale, îi este caracteristică o porozitate
avansată.

Textura xenotopică - este specifică rocilor alcătuite din cristale în majoritate anhedrale; aspectul
general al rocii este de agregat "în mozaic", în care nu există spaţii libere, iar porozitatea este foarte
scăzută.

Textura hipidiotopică - este proprie rocilor alcătuite din cristale subhedrale; aspectul general al
acestei texturi este cel de tranziţie între textura idiotopică şi cea xenotopică; porozitatea unor astfel der
roci este moderată spre slabă. 
Piroclastit = Termen general reprezentând depozite formate prin acumularea unor fragmente de origine
vulcanică rezultate prin erupţii explozive.

Componenţii petrografici ai piroclastitelor:

componenţi principali sau juvenili generaţi în timpul erupţiilor explozive prin degazeificarea magmei;

componenţi accesorii provin din roci magmatice mai vechi antrenate de magmă (enclave) în
ascensiunea ei spre suprafaţă, sau ca fragmente din aparatul vulcanic rezultate în timpul unor erupţii
violente.

componenţi accidentali sau xenolite provenind din rocile non-magmatice străbătute de lavă.

Textura Termenii granulometrici: bombe (>64 mm, elipsoizi de rotaţie), blocuri (>64 mm, forme angulare),
lapili (2-64 mm), cenuşă (<2 mm).

Compozitia reflectă din punct de vedere chimic, compoziţia lavei din care provin. Piroclastele alcătuite din sticlă
amorfă sunt denumite vitroclaste, acestea pot avea o structuri interne diverse: compacte, fibroase, veziculare.
Vitroclastele veziculare provenite din lave bazice formează scoriile, iar cele provenite din lave acide formează
ponciile. Pe lângă vitroclaste mai există cristaloclaste (fragmente de cristale) şi litoclaste (fragmente de lavă sau
rocă vulcanică).

Vitroclaste Cristaloclaste Litoclaste

Transformări secundare

Deformarea plastică a vitroclstelor şi litoclastelor fierbinţi în timpul curgerilor piroclastice sau în timpul răcirii
unei stive groase de material piroclasti cu formare de fiame.

Majoritatea componenţilor minerali ai produselor piroclastice sunt instabili din punct de vedere termodinamic, în
condiţiile de temperatură şi presiune de suprafaţă. In plus, depozitele piroclastice au porozităţi şi permeabilităţi
iniţiale foarte mari, ceea ce permite o bună circulaţie a apei. In aceste condiţii sedimentele piroclastice sunt uşor
alterabile în condiţii exogene (argilizări, zeolitizări) şi suferă intense transformări diagenetice în timpul
îngropării (compactare, cimentare, devitrificare, neoformaţii de clorit şi caolinit pe seama mineralelor argiloase
anterior formate, neoformaţii albitice, epidotice, hematitice şi carbonatice).

Sistematica piroclastitelor

Tuf = rocă piroclastică fină, consolidată, formată din elemente de natură vulcanică, cu dimensiuni mai mici de
2mm. Este o rocă uşoară, cu porozitate ridicată şi culori variate: alb, galben, cenuşiu albăstrui, verde deschis,
violet. Textura este psamitică şi aleuropelitică, iar gradul de sortare al rocii este bun. După natura constituenţilor
se deosebesc: tufuri vitroclastice, formate preponderent din fragmente de sticlă vulcanică (varietăţi: obsidian,
tachilit), tufuri cristaloclastice, formate din mai mult de 60% cristale; tufuri litoclastice, formate din mai mult de
50% fragmente litice. În funcţie de natura petrografică a fragmentelor litice şi de constituenţii minerali (raportul
cuarţ : feldspaţi : minerale femice) se disting: tufuri riolitice, tufuri dacitice, tufuri andezitice, tufuri trahitice,
tufuri bazaltice. Asemenea roci – reprezentând cenuşi vulcanice litificate – sunt răspândite în vecinătatea
aparatelor vulcanice şi intră în constituţia asociaţiilor vulcano – sedimentare şi/sau formează intercalaţii în seriile
sedimentare lacyustre sau marine. Sin. cinerit.

Aglomerat vulcanic = rocă piroclastică consolidată alcatuita din elemente grosiere şi rotunjite ("bombe
vulcanice") prinse într-o matrice tufacee, adesea, cu compoziţie mineralogică identică cu a fragmentelor.
Materialul aglomeratului vulcanic rezultă în urma unor explozii vulcanice puternice şi se acumulează de obicei,
în apropierea centrilor de erupţie.

Aceste acumulări primare sunt deseori remobilizate constituind piroclastite remaniate şi eventual chiar
incorporate în alte sedimente (epiclastite) formând roci mixte = tufite.

Tufit – termen utilizat pentru a definii rocile de tranziţie (mixte) în compoziţia cărora participă în proporţii
aproximativ egale, material piroclastic şi material epiclastei. Tufitul este un tuf cu material detritic, datorită
dimensiunilor mici pe care le ating constituenţii sai; o rocă poate fi exact definită tufit numai după un examen
microscopic.

Petrogeneza piroclastitelor:

1. Erupţii în mediu subaerian:

Depozitele de cădere sunt alcătuite din materialul ejectat prin


erupţii piroclastice sau freatomagmatice dintr-un centru de erupţie.
Clastele fierbinţi ejectate, împreună cu elementele volatile
expandează formând coloane de erupţie. După un moment de
expansiune radiară, coloana de erupţie poate fi dirijată de curenţii
atmosferici care pot transporta clastele pe distanţe mari formând
astfel depozite cu grosimi mici, fin granulare şi cu sortare bună.

Depozitele de curgeri piroclastice sunt rezultate prin colapsul


coloanei de erupţie când amestecul de claste fierbinţi şi gaze
fluidizate (cu densitate mare) curge gravitaţional şi canalizat pe
depresiunile topografice preexistente. Răcirea amestecului după
oprirea curgerii, duce la sudarea clastelor, rezultând tufurile
sudate, sau ignimbritele (când rezultă dintr-o lavă acidă). Sunt
depozite slab sortate, pot prezenta granoclasare normală în bază şi
granoclasare inversă spre top (datorită concentrării clastelor
veziculate mari şi uşoare).

Depozite de val piroclastic provin din curgeri turbulente cu densitate mică şi au viteze mari de deplasare. Ele
pot fi iniţiate de erupţiile freatomagmatice radiare, caz în care curgerile sunt umede şi cu temperaturi scăzute. Se
pot asocia curgerilor piroclastice. In acest caz depozitele sunt proximale dar subţiri şi neregulate, compuse din
litoclaste mai vechi la care se adaugă subordonat particule juvenile grosiere, totul cu o sortare slabă. Structurile
sunt unidirecţionale cu laminaţie ondulatorie.

Curgerile mâloase = lahar sunt curgeri gravitaţionale antrenate de apă, asemănătoare curgerilor piroclastice
(compoziţional şi structural), fiind uneori un facies distal al acestora. Se deosebesc prin gradul mai mare de
rotunjime al clastelor, propoţia mai mare de matrice fină şi având temperaturi scăzute nu prezintă sudări sau alte
efecte termice. Se pot forma în timpul erupţiilor sau independent de acestea prin remobilizarea materialului
piroclastic neconsolidat. 

2. Erupţii în mediu subacvatic:

Efectele erupţiilor subacvatice sunt controlate de presiunea hidrostatică şi deci de adâncimea la care a avut loc
activitatea vulcanică.
Hialoclastitele depozite alcătuite din fragmente fine de sticlă bazică (sideromelan) formate prin răcirea
instantanee a lavei vulcanice la contactul cu apa. La adâncimi mari, în zonele oceanice de rift sau vulcanism
intraplacă, se formează preponderent curgeri de lave tip pillow lava flow, adesea însoţite de brecii vulcanice şi de
hialoclastite. Astfel de secvenţe sunt frecvent asociate cu depozite sedimentare pelagice.

Turbidite cineritice depozite resedimentate alcătuite preponderent din material vulcanoclastic. La adâncimi
mici ale coloanei de apă, prin ejectarea unei cantităţi mari de tefra în apă, parte din acesta se va întoarce pe
fundul bazinului generând curgeri gravitaţionale în masă, asemănătoare turbiditelor. Particulele puternic
veziculate (ponciile) se ridică la suprafaţa apei, plutind antrenate de curenţii de suprafaţă până se depun pe ţărm.
Particulele fine rămân mult timp în suspensii şi pot fi dispersate de curenţi.

3. Erupţii în zonele insulare:

Caracteristicile zonelor insulare sunt


date de erupţii în mediu subaerian
combinate cu transportul materialului
piroclastic spre mediile subacvatice
învecinate.

Structuri recifale
Structurile sedimentare
recifale - identificabile la scară
mare - rezultă prin
bioconstrucţie şi sunt cele mai
complexe structuri
depoziţionale organogene. Recifii sunt
structuri bioconstruite de către
organisme coloniale, având o rezistenţă
mecanică ridicată şi o geometrie
domală relativ înaltă în raport cu restul
sedimentelor învecinate. Tot geometrii
domale pot avea şi movilele (mound-reef), dar acestea sunt structuri construite de către
organisme solitare sau microbiale care acţionează ca o capcană pentru sedimentele fin
granulare, iar evoluţia lor are loc în condiţii de mediu "stresante". Caracteristicile dominante
ale recifilor sunt: creşterea verticală în situ, permanenta distrugere (paţială) exercitată de către
organisme prădătoare (acţiune bioerozivă), captarea sedimentului fin în cavităţiile interne şi
cimentarea sindepoziţională chimică sau biochimică. Creşterea rezistenţei structurii recifale în
multe cazuri este datorată organismelor încrustante. Geometria unui complex recifal este
definită prin termenii bioherm şi biostrom. Un bioherm corespunde unei structuri recifale cu
tendinţă de dezvoltare pe verticală, de formă cilindrică sau tronconică, iar un biostrom
corespunde unei structuri lenticulare sau elipsoidale, cu tendinţă de dezvoltare în plan.
Biostromele, cel mai adesea sunt construcţii algale sau microbiale stratificate = stromatolite.

Caracteristici: Orice complex recifal, indiferent de geometria sa, se caracterizează, din punct
de vedere sedimentologic, prin două unităţi distincte:
1. armătura recifală (core reef) fără stratificţie internă şi cu o grupare densă a
organismelor coloniale bioconstructoare. Structurile organogene reflectă o zonare
faunistică verticală datorită descreşterii energiei valurilor, a intensităţii luminoase şi a
temperaturii, astfel pot fi întâlnite faciesuri frontale (front reef), de creastă emersă
(reef crest), de câmpie recifală submersă (reef flat) şi faciesuri de margine internă
(back reef). Asociaţia faunistică are trăsături morfologice determinate de prezenţa
organismelor în poziţie de creştere şi nefragmentate alături de un detritus scheletic, în
mare parte coraligen, algal şi, subordonat, format din foraminifere, moluşte briozoare,
echinide (de regulă ruditic şi arenitic, cu un grad de prelucrare scăzut, este slab sortat,
granule angulare şi subangulare). Structurile organogene şi cele detritice sunt frecvent
însoţite de structuri diagenetice (dizolvări selective, cimentări, reprecipitări sparitice).
2.

flancurile externe - spre mare - (flank, fore reef) sunt alcătuite din depozite clastice
derivate din zona centrală, prezentând stratificaţie care se subţiaza şi curbează distal şi
se îndinţează cu depozitele bazinale din larg. In zonele proximale, sedimentele sunt
grosiere - ruditice şi arenitice (rudstone şi floatstone) - cu un grad slab de sortare şi cu
o prelucrare redusă; distal sedimentele devin fin granulare şi creşte gradul de sortare
3.

flancuri interne (inter-reef) alcătuite din calcare subtidale sau din sedimente clastice
terigene fără legătură cu reciful.

Structura internă a rocilor formate în ambianţele recifale este


diferită în funcţie de procesul de generare şi de poziţia în cadrul
structurii recifale. Astfel în faciesurile centrale predominând
depunerile in-situ, rocile rezultate sunt de tip bafflestone,
bindstone sau framestone, pe când în zonele de flanc domină
materialul alohton iar rocile sunt de tip floatstone sau rudstone.

Geometrii specifice: Complexele recifale din ariile cu


sedimentare carbonatică activă au o dezvoltare liniară în
vecinătatea liniei de ţărm (recifi litorali, tip franjure = fringing
reef) sau în largul şelfului continental (recifi barieră = barrier
reef); de asemenea, se pot întâlni bioconstrucţii izolate, cu contur
circular, în zona platformei continentale (recifi columnari =
pinacle reef) sau în largul oceanului (recifi atoli).

 
Siliciclastite
Siliciclastitele sau rocile siliciclastice sunt un grup de roci alcătuite din claste de diverse
dimensiuni, având origine terigenă. Sinonime: roci detritice (alcătute din detritus) sau roci
epiclastice (clastele având o sursă marginală faţă de aria de sedimentare)

Textura şi structura rocilor siliciclastice reflectă mecanismul de transport, durata transportului


precum şi modalitatea de acumulare a clastelor. Compoziţia rocilor siliciclastice reflectă
compoziţia ariei sursă, raportul acesteia faţă de condiţiile climatice şi de relief, cadrul tectonic
al ariei sursă şi al bazinului de sedimentare dar şi particularităţi ale procesului de transport.

Textura rocilor siliciclastice

In cazul rocilor siliciclastice, prin textură înţelegem: dimensiunea absolută şi relativă a


clastelor (dedusă prin analize granulometrice) precum şi forma şi suprafaţa exterioara a
clastelor (prin observaţii morfologice şi morfoscopice).

Pentru aprecierea dimensiunilor clastelor se utilizează scări granulometrice standard, stabilite


prin convenţie internaţională. Există diverse metode de determinare distribuţiei
granulometrice în cadrul unui sediment: măsurare directă în cazul ruditelor grosiere, sitare cu
un set de site vibratoare în cazul arenitelor mobile, măsurare directă pe secţiuni subţiri cu
ajutorul unor reţele calibrate în cazul arenitelor consolidate, decantare gravitaţională în lichide
cu densităţi cunoscute sau pipetare pentru siltite şi lutite.

Toate aceste metode au ca rezultat final o distribuţie de valori dimensionale. Caracterizarea şi


compararea distribuţiilor granulometrice impun o analiză statistică şi determinarea unor
parametrii granulometrici. Aceşti parametrii sunt: media, mediana, dispersia, asimetria,
ascuţimea (vezi Granulometrie).

Forma unui clast poate fi privită din mai multe perspective (vezi Morfometrie):

 raporturile în care se află cele trei axe principale ale clastului (a=maximă,
b=intermediară, c=minimă), rezultând o departajare în patru clase: izometric (a=b=c),
oblat sau tabular (a=b>c), prolat sau prismatic (a>b=c), lamelar sau foios (a>b>c).
 curbura colţurilor şi muchiilor clastului, care reprezintă o măsură a gradului de
rotunjire a clastelor, rezultând o împărţire în sase clase de la foarte angular la foarte
rotunjit.
 apropierea formei clastului de forma unei sfere.

Morfologia clastelor depinde de mai mulţi factori: natura mineralogică şi petrologică a lor,
modalitatea şi durata transportului şi nu în ultimul rând de transformările diagenetice
(coroziuni, dizolvări, supracreşteri). Astfel cuarţul metamorfic are tendinţa de a fi angular,
prismatic, cu indice de sfericitate mic şi puternic fisurat; pe când cuarţul cu provenienţă din
roci sedimentare clastice preexistente, are tendinţa de a fi rotunjit şi cu sfericitate mare.

Suprafaţa exterioară (vezi Morfoscopie) a clastelor arenitice şi ruditice este expresia


proceselor modelatoare petrecute fie în timpul transportului fie în aria sursă. Luciul granulelor
şi multe din denivelarile de pe suprafaţa lor au semnificaţii deosebit de utile într-un studiu
sedimentologic. Astfel la măriri mari şi foarte mari (lupa binoculară sau microscop electronic)
pot fi observate pe suprafaţa granulelor: striaţii paralele datorate frecării cu suprafeţe mai dure
(în ariile glaciare), cratere de impact mici cu profil în "V" (in zonele litorale) sau perfect
circulare (în zonele desertice), faţetări şi luciu mat (specifice mediilor eoliene).

Structura rocilor siliciclastice

In cazul rocilor siliciclastice, structurile sedimentare predominante sunt cele mecanice,


subordonat insa pot fi observate si cele de natura chimica (in special ca rezultat al diagenezei)
sau biotica. Structurile formate in timpul sedimentarii pot fi utilizate drept indicatori pentru
reconstituirea conditiilor ambientale.

Compozitia rocilor siliciclastice

Siliciclastitele pot fi alcatuite din:

 granule detritice (de dimensiuni ruditice sau/si arenitice)


 particule autigene (precipitate in situ)
 matrice alcatuită dintr-un detritus fin granular (de dimensiuni siltice sau/si lutitice)
 ciment (format in timpul diagenezei).

Granulele detritice sau clastele formeaza adesea fractia dominanta a siliciclastitelor. Ele pot fi
alcatuite din: granoclaste si litoclaste si cel putin teoretic acestea pot fi orice tip de mineral
sau roca. Practic insa, doar clastele care prezinta stabilitate (chimica si mecanica) mare in
raport cu factorii climatici si de mediu, pot rezista pe tot parcursul de la aria sursa la bazinul
de sedimentare si se pot regasii si dupa ce sedimentul a fost transformat in roca.

Ordinea descrescatoare a stabilitatii mineralelor este:

(1) cuart, zircon, turmalina; (2) muscovit; (3) feldspati potasici, plagioclazi; (4) hornblenda,
biotit; (5) piroxeni; (6) olivina. Coreland gradul de stabilitate al mineralelor cu procentul in
care acestea se gasesc in rocile sursa, se poate lesne deduce ca principalele granule minerale
care pot intra in componenta siliciclastitelor sunt: cuartul, feldspatii, muscovitul ca fractie
usoara si zirconul, turmalina, rutilul, granatii, staurolitul, distenul ca fractie grea (nedepasind
10%)

Cuartul fiind un mineral cu duritate mare, rezistent la abraziune, cu stabilitate chimica mare,
poate deveni un component major al rocilor siliciclastice sau chiar exclusiv (80-98%) in
anumite conditii (reciclari repetate ale unor roci sedimentare). Este un component important
in multe tipuri de roci (granitoide, gnaise, sisturi, etc). Cuartul monocristalin (Qm) provine
din roci larg cristalizate magmatice sau metamorfice. Atat rocilor plutonice cat si celor
metamorfice le este caracteristica extinctia ondulatorie a cuartului, astfel incat departajarea se
poate face doar pe baza incluziunilor (turmalina, apatit, zircon in cazul provenientei dintr-o
sursa plutonica; staurolit, muscovit, clorit daca sursa este metamorfica), rocilor vulcanile le
este caracteristica extinctia neta si incluziunile fluide. Cuartul policristalin (Qp) poate avea
drept sursa o roca silicioasa sedimentara (silicolit) sau sisturi si filite microcristaline.

Sistematica rocilor siliciclastice


  Dimensiuni Neconsolidate Consolidate

> 2 mm Brecie
Pietriş
Rudit Conglomerat

2-0.064 mm Gresie
Nisip
Arenit Graywacke

0.064-0.004 mm Siltit
Praf
Silt Loess

< 0.004 mm
Mâl Argilă
Lutit

Silicolitele
sunt roci sedimentare alcătuite predominant din compuşii stabili sau metastabili ai bioxidului de siliciu (opal,
calcedonie, cuarţ).

Clasificarea silicolitelor

Criteriul genetic
Criteriul structural
Depoziţionale Diagenetice
Organogene Diatomite  

  Radiolarite Jaspuri

  Spongolite  

Chimice Sintere Novaculite


Silicolite stratiforme
Mecanice Gaize Menilite

  Tufodiatomit

Tripoli
Silexuri
 
Chaille-uri
Silicolite nodulare
Chert nectic
Diatomit – silicolit format preponderent ( >50%) din frustule de diatomee cuprinse într-o masă de opal. D. este o
rocă uşoară (gr. sp.=0,4 – 0,9) fiabilă şi cu o porozitate ridicată ( >90%); are o culoare albă, alb-gălbuie este
frecvent stratificată şi asociată cu argile, micrite sau tufuri de vârstă miocenă.

Radiolarit – silicolit format preponderent sau exclusiv din testuri de radiolari prinse într-o masă de opal şi
calcedonie şi/sau argilă. Radiolaritele sunt roci stratificate,variat colorate – roşu, brun, verde, negru – compacte
şi dure, cu spărtură concoidală sau aşchioasă. Ele formează intercalaţii în argile, marne, repere stratigrafice în
calcaere şi asociaţii cu formaţiuni vulcano-sedimentare.

Spongolit – silicolit format în special din spiculi de spongieri silicioşi (>50%) prişi într-o masă de opal şi
calcedonie. Sponglitul este o rocă de culoare cenuşie – brună, de obicei omogenă, compactă şi dură, ce formează
depozite stratificate în asociaţie cu depozite argiloase sau piroclastice formate în condiţii metrice foarte diferite.

Jasp – rocă sedimentară, reprezentând un produs de diageneză şi epigeneză a radiolaritelor. J. sunt silicolite
stratiforme, compacte, fin granulare şi dure, cu spărtură concoidală sau aşchioasă. Sunt formate din calcedonie,
cuarţ, fragmente de radiolari, impurităţi argiloase şi oxizi de fier şi au o culoare variată: roşu, brun, galben,
verde, roz. Formează nivele stratiforme în calcare şi depozite terigene.

Gaize - silicolit cu material detritic, psamitic şi pelitic în proporţii cuprinse între 10-50% ceea ce dă rocii un
caracter neomogen, poros şi relativ friabil. G. au texturi microcristaline şi inechigranulare, cu constituenţi
alogeni prezentând diferite grade de rularer; stratificaţiea este slabă, greu vizibilă. Varietăţile petrografice sunt
determinate de natura organismelor silicioase predominante, de ex. g.- diatomit, g. – radiolarit, g. – spongolit.

Tufodiatomite – silicolit cu material piroclastic. În sens larg, tufodiatomitul este o rocă de tranziţie între
silicolitul organogen (diadomit), spongolit sau radiolarit şi o rocă piroclastică (de obicei un tuf). Tufodiatomitul
conţine, alături de fustule de diatomee şi testuri de radiolari, cenuşă (sticlă vulcanică) şi granule detritice (cuatţ,
clorit etc.).

Silex - accident silicios (din opal sau calcedonie) cu aspect nodular care se detaşează uşor de rocă gazdă (calcare,
cretă, etc). Sin. flint, folosit în literatura anglo-saxonă.

Petrogeneza silicolitelor:

Silicolitele stratiforme se formează cel mai frecvent prin activitatea de biosecreţie minerală exercitată de către
radiolari, diatomee sau spongieri silicioşi. După moartea organismelor, conservarea este posibilă la pH-uri
scăzute (de regulă sub limita CCD). Evoluţia postdepoziţională a silicolitelor este foarte complexă, ele suferă o
reducere de volum foarte accentuată în timpul îngropării şi remobilizări ale silicei, datorită "compactării
chimice". Antagonismul de solubilitate a silicei faţă de carbonaţi, duce la frecvente înlocuiri metasomatice
reciproce între aceşti compuşi. 

Sistemul fluviatil
Principalele forme de eroziune ale sistemelor fluviatile

 canalul de etiaj (talvegul) = zona cu scurgere permanentă şi nedelimitată lateral;


 albia minoră = profilul de scurgere permanentă a râului delimitat de maluri;
 albia majoră (lunca) = profilul ocupat de râu la viituri (inundaţii)

Principalele forme de acumulare ale sistemelor fluviatile

 în albia minoră: aluviuni bazale, bare transversale, renii sau bancuri arcuite, bare de
inundaţie, canale colmatate şi părăsite.
 în albia majoră: câmpii aluviale, grinduri de viitură, microdelte, meandre părăsite.
 în conurile aluviale: debrite, pietrişuri lobate, pânze de nisipuri sortate, pietrişuri
imbricate
Subsistemele specifice sistemului fluviatil (după gradul de sinuozitate al traiectului râului în
cursul inferior)

Râuri împletite

Caracteristici: debit tractat; viteză mare; sinuozitate scăzută =


1,1-1,2; canale dominant nisipoase. In cursul superior: > 50%
pietriş; structuri masive; bare longitudinale. In cursul inferior:
<10% pietriş; în special nisip şi silt; stratificaţie oblică,
laminaţii paralele; câmpii aluviale, bare linguoide.

Râuri meandrate

Caracteristici: transport în suspensie; viteză medie;


sinuozitate > 1,5; dominant mâloase; stratificaţii orizontale,
oblic concoide, depozite tip red beds în luncile aflate în
climat arid; corpuri: canale şi canale colmatate, bare arcuite şi
bare de inundaţie, meandre părăsite, grinduri şi microdelte,
câmpii aluviale.

Râuri anastomozate

Caracteristici: apar în cursurile inferioare afectate de


creşterea nivelului de bază; dominant mâloase; energie
redusă; faciesuri: argile laminate, silturi; conţinut ridicat de
substanţă organică, depozite turboase, cărbuni, sulfuri

Râuri drepte  

Con aluvial
Caracteristici: corp sedimentar subaerian, de formă conică, acumulat din cursuri
intermitente, torenţiale, la baza pantelor; apexul conului este situat proximal în punctul în care
curentul părăseşte canalul situat pe versant; baza conului este situată distal, pe patul plan pe
care a avut loc acumularea. Sedimentul este predominant grosier; sortarea slabă, dimensiunile
clastelor scad spre baza conului; stratificaţii gradate, stratificaţii oblice, tabulare şi concoide,
imbricaţii şi structuri neorganizate; uneori mecanoglife de tracţiune. 

Sistemul glaciar

 Gheţari de calotă

Gheţari alpini

Glaciomarin, Glaciolacustru
Morenă

Structuri biotice
Structurile biotice reprezintă efectul constructiv sau distructiv al activităţii organismelor
vegetale sau animale.

fiziologice (pelete fecale, coprolite)


Structuri  Structuri
interne construcţionale bioacumulări: concentare, condensare, conservare

bioconstrucţii: zoogene: bioherme, biostrome;

fitogene: stromatolite (LLH, SH, SS)

Structuri bioturbaţii: în substrat rigid, în substrat necoeziv


deformaţionale

 Structuri fitogene: înrădăcinare, încrustaţii


Structuri ale
suprafeţelor deformaţionale zoogene: bioglife de hrănire, de locomoţie, de repaus, de târâre

Turbidite
Turbidit - produsul unui curent de turbiditate (curent episodic de densitate mare sau scăzută), cu traiect
unidirecţional, care antrenează volume mari de sedimente dintr-un punct de alimentare (extremitatea şelfului,
rampa pe taluz) spre baza taluzului şi câmpia abisală. Transportul: în cadrul covorului de tracţiune, prin curenţi
tractivi (fracţia grosieră), şi în suspensie (fracţia fină). Curentul pierde treptat sarcina (încărcătura) sedimentară şi
regimul hidroenergetic scade progresiv; sunt generate astfel granoclasări.

Turbiditul (ss) - este un depozit stratiform, delimitat prin hiatusuri non-depoziţionale sau parţial erozionale şi
este rezultat al unui singur eveniment depoziţional (deci al unui singur curent de turbiditate, al unui singur
"puls"). Grosimea unui astfel de turbidit poate ajunge până la 60 cm şi poate fi echivalat cu o secvenţă Bouma.
Secvenţa Bouma - este o succesiune de cinci termeni
litologici (Ta,Tb,Tc,Td,Te) cu trăsături granulometrice şi
structurale distincte.

Ta - liton bazal, grosier, granoclasat;

Tb - liton

Tc -

Td -

Te -

Asociaţia turbiditică - este alcătuită dintr-o succesiune de


"turbidite" cu grosimi variabile (descrescătoare sau
crescătoare) spre topul ei. Astfel, ea cuprinde alternanţe de
evenimente depoziţionale şi erozionale, şi deşi are ritmicitate
internă este un produs disciclic. In acest context un "turbidit"
are valoarea unui "ritm" alcătuit din doi sau mai mulţi termeni
litologici. Multe turbidite sunt incomplete, adică nu au toţi
termenii "secvenţei Bouma" (clasică).

Vulcanoclaste
Vulcanoclast este un termen general (fără implicaţie genetică) însemnând orice material
clastic de origine vulcanică. Funcţie de procesul de generare acestea pot fi:

Piroclaste dacă sunt formate în timpul erupţiilor vulcanice explozive cu generare de cenuşi,
lapili, bombe. Când acest material este neconsolidat el poartă numele de tefra.

Autoclaste dacă sunt formate la contactul lavei fierbinţi cu o suprafaţă mai rece - aer sau
substrat, prin spargere mecanică sau prin expulzarea bruscă a elementelor volatile în timpul
curgerii lavei. Acestea sunt de regulă fragmente de rocă (litoclaste) şi de sticlă (hyaloclaste).

Hidroclaste dacă sunt formate prin erupţii freatomagmatice când lava fierbinte ajunge în
contact cu apa, gheaţa sau cu sedimentele saturate în apă. Ele sunt vitroclaste cu structură
compactă şi cu suprafeţe exterioare foarte puţin curbate.