FAMILIA

Însoţind omul în întreaga lui existenţă familia s-a dovedit a fi una din cele mai vechi şi
mai stabile forme de comunitate umană, cea care asigură perpetuarea speciei, evoluţia şi
continuitatea vieţii sociale. Definirea noţiunii de familie ridică unele dificultăţi ce ţin atât de
sensurile complexe ale acestui nucleu fundamental al societăţii, de diversitatea relaţiilor
dintre membrii grupului cât şi de virtualele implicaţii ale acestora în sfera socială largă.
În "Familia şi evoluţia sa istorică”, Maria Voinea oferea următoarea definiţie
"Familia este o realitate biologică prin uniunea dintre bărbat şi femeie şi prin procreaţie, una
socială prin comunitate de viaţă dintre soţi, dintre părinţi şi copii şi dintre alte rude, şi una
juridică prin reglementările ei de către societate" (Voinea, 1978)
Familia mai poate fi definită ca unitatea socială constituită din adulţi şi copii între care
există relaţii de filiaţie – naturală sau socială, dar nici aceasta definiţie nu acoperă toată gama
de situaţii existente în realitate.
Pierre Bourdieu considera, spre exemplu, că “definiţia dominantă, legitimă a familiei
normale se bazează pe o constelaţie de cuvinte: casa, totalitatea persoanelor care locuiesc in
house, home, household (casă, cămin, ai casei) care, părând că o descrie, de fapt construieşte
realitatea socială. Conform definiţiei, familia este un ansamblu de indivizi legaţi între ei fie
prin alianţă, căsătorie, fie prin filiaţie, fie, în mod excepţional, prin adopţie (înrudire) şi trăind
sub acelaşi acoperiş (coabitare).”
Autorul francez citează o serie de specialişti care consideră că ceea ce definim drept
realitate este o ficţiune, construită prin intermediul lexicului. Ei se referă la “realitate” (ceea
ce nu se poate face fără dificultăţi) pentru a obiecta că multe din grupurile sociale definite în
SUA de astăzi ca “familii” nu corespund deloc definiţiei dominante şi că familia nucleară
este, în majoritatea societăţilor moderne, o experienţă minoritară în raport cu cuplurile trăind
împreună fără să fie căsătorite, cu familiile monoparentale, cu cuplurile căsătorite trăind
separat, etc. (Bourdieu, 1999)
În secolul al V-lea î.H., Platon, analizând imperfecţiunile familiei, propunea în
“Republica”, preluarea copiilor imediat după naştere de către stat pentru îngrijire şi educare,
departe de familiile de origine. Dându-i-se şansa să-şi pună în aplicare ideile, rezultatul a fost
un fiasco, deşi mentalitatea Greciei acelor timpuri punea în prim-plan ceea ce azi s-ar numi
“perspectiva colectivistă” în relaţia individ – societate, subliniind valorile de tip comunitar:
cultul şi apărarea cetăţii, a comunităţii, individul fiind modelat în slujirea acestor valori.

1
 În “Moartea familiei”, David Cooper afirma că familia nu face decât să adune laolaltă
eşuaţii societăţii, indivizi lipsiţi de succes social şi independenţă, incompetenţi, care îşi vor
transfera propria inadecvare asupra copiilor. Studiile psihosociologice arata însă că, în
continuare, familia nu e moartă. Antropologul Paul Bohman considera că “după cum
căprioara şi cerbul sunt animale de turmă, iar păsările se adună în stoluri, fiinţele umane sunt
«animale familiale», în fibra omului existând această dimensiune comportamentală a genelor
noastre”. ( Minulescu, 1992)
Ţinând seama de varietatea de accepţiuni atribuită noţiunii de "familie" şi de faptul că
întreaga dezvoltare a umanităţii este indisolubil legată de apariţia şi dezvoltarea formelor de
colectivitate umană, putem spune că familia este una dintre verigile cele mai vechi şi mai
stabile ale societăţii, iar istoria societăţii este totodată şi istoria familiei, funcţiilor şi rolului pe
care aceasta le exercită în societate.
Evoluţia familiei de la modelul tradiţional la cel modern – scurtă prezentare
De-a lungul timpului, familia a cunoscut schimbări semnificative în funcţie de
evoluţiile economice şi de mentalitate.
Cercetarea evoluţiei istorice a familiei a dezvăluit faptul ca relaţiile şi funcţiile
familiei sunt determinate în ultimă instanţă de tipul şi forma relaţiilor de producţie, de
trăsăturile dominante ale sistemului social din care familiile fac parte. Mai mult, funcţiile
familiei sunt influenţate de starea generală a societăţii, de nivelul progresului tehnic şi
economic, etc. .
Restructurarea familiei este puternic influenţată de trecerea de la o societate rurală
axată pe agricultură, la o societate urbană, axată pe industrie. Tranziţia rapidă la o societate
industrială înlocuieşte structura familială extinsă, cu familia nucleară.
Istoric, fiecare civilizaţie s-a caracterizat printr-un tip dominant, specific de familie.
Civilizaţia agrară (tradiţională) s-a bazat pe legăturile de rudenie (neam, clan), familia
jucând un rol privilegiat în toate domeniile societăţii: producţie, comunicare, distribuţie,
protecţie, socializare. Procesele de schimbare socială erau foarte lente.
Pentru civilizaţia industrială (modernă) schimbarea este ceva normal, înregistrându-se
astfel un proces de modernizare a instituţiei familiale. E un proces de adaptare la schimbările
produse de revoluţia industrială, de revoluţiile politice, familia fiind, în acelaşi timp, un
participant activ, cu rol esenţial în cristalizarea economiei, a valorilor şi comportamentelor
moderne.

2
 Civilizaţia modernă s-a caracterizat prin restrângerea rolului social al familiei, rol
preluat, în mai multe domenii, de alte instituţii (piaţa, statul, şcoala, etc.); familia a păstrat un
rol esenţial în socializare, protecţie, consum, reproducere.
Principalele trăsături ale familiei moderne integrează, în majoritatea lor, complexul de
valori, atitudini, norme şi comportamente care caracterizează în general societatea modernă:
- Familia nu mai este o unitate de producţie economică.
- Se reduce dimensiunea familiei prin reducerea numărului de copii şi prin quasigeneralizarea
familiei nucleare.
- Se înregistrează: mobilitatea matrimonială, scăderea autorităţii parentale (a clanului în
general) şi creşterea rolului individului în decizia privind căsătoria (momentul şi alegerea
partenerului). Raţiunile politice şi economice ale căsătoriei încep să-şi piardă din importanţă.
Se răspândeşte neolocalitatea.
- Are loc intrarea masivă a femeilor în cadrul populaţiei ocupate. Salariul femeii devine o
componentă esenţială a veniturilor familiei, contribuind la o anumită independenţa financiară
a acestora.
- Creşte nivelul de şcolarizare. Se modifică distribuţia rolurilor şi sarcinilor în gospodărie
(inclusiv în ceea ce priveşte educaţia copiilor). Spaţiul acordat comunicării între soţi şi între
părinţi şi copii scade, înregistrându-se – ca o compensare – un fenomen de răsfăţare a
copiilor. Lipsa de comunicare duce la o creştere a numărului de rupturi şi conflicte.
- Se modifică locul copilului în familie: copiii nu mai sunt percepuţi ca forţă de muncă ci ca
valoare în sine; creşte costul copiilor (financiar, afectiv, ca timp investit), ceea ce a dus la
generalizarea şi obligativitatea educaţiei sociale.
Această prezentare nu epuizează diferenţele dintre familia tradiţională şi cea modernă
şi nici nu statuează obligativitatea lor, existând o multitudine de forme de tranziţie între cele
două tipuri ideale. Anexa 1 prezintă comparativ caracteristicile familiei tradiţionale şi ale
familiei moderne.
Schimbări în modelele familiale
Schimbările politice, sociale, culturale, economice din întreaga lume în ultimele două
decenii au determinat schimbări şi în sfera familiei, câteva tendinţe fiind evidente (Giddens,
2010):
Clanurile şi alte legături de rudenie sunt în declin din punct de vedere al influenţei.
Există o tendinţă generală spre libera alegere a partenerului de viaţă, iar căsătoriile
aranjate devin din ce in ce mai rare.

3
 Drepturile femeilor devin din ce în ce mai mult recunoscute, atât în ceea ce priveşte
iniţierea căsătoriei, cât şi luarea deciziilor în cadrul familiei.
Societăţile care în trecut erau deosebit de restrictive cunosc astăzi nivele ridicate de
libertate sexuală, atât pentru bărbaţi, cât şi pentru femei.
Există un nivel de acceptare din ce în ce mai ridicat pentru cuplurile formate din
parteneri de acelaşi sex.
Desigur, aceste schimbări intervin cu intensitate diferită de la o societate la alta,
majoritatea fiind încă serios contestate.
În societăţile occidentale cu precădere, familia formată din cuplu conjugal căsătorit şi
din copiii acestui cuplu încetează să mai fie modelul dominant, făcând loc unei diversităţi de
modele alternative de coabitare.
Aceste schimbări în plan obiectiv au fost precedate de schimbări în planul valorilor şi
atitudinilor, aşa numita “revoluţie personală” posibilă odată cu creşterea nivelului de trai, a
veniturilor, a gradului de independenţă a indivizilor (femei şi bărbaţi deopotrivă):
 preeminenţa individului în raport cu grupul, a satisfacţiilor personale în raport cu
comandamentele sociale, a afectivităţii şi dragostei în raport cu motivaţiile de altă
natură – economice, sociale, politice, presiuni ale rudelor;
 facilitarea acestora de creşterea nivelului de trai;
 climatul social mai permisiv la diversitatea modelelor culturale şi a comportamentelor
etice
Principalele schimbări din sfera familiei se pot grupa în următoarele planuri (Mihăilescu,
2002):
a. Relaţia familie-societate. Familia nu mai este o instituţie fundamentală pentru
supravieţuirea individului şi reproducerea societăţii. Această funcţie a fost preluată de alte
instituţii şi grupuri sociale. Rolul social al familiei, funcţiile ei sociale, importanţa ei
pentru funcţionarea societăţii se estompează continuu.
b. Comportamentul tinerilor necăsătoriţi. Relaţiile sexuale înainte de căsătorie nu mai
constituie un tabu ci o realitate generalizată. Totuşi naşterile premature ca şi avorturile sunt în
scădere datorită utilizării pe scară largă a contracepţiei moderne. Tinerii îşi amână tot mai
mult data căsătoriei (sau renunţă definitiv la aceasta) practicând un celibat cu tendinţe
libertine, ce a devenit un mod de viaţă destul de răspândit ("single-culture").
Tinerii încep să se separe din ce în ce mai devreme de părinţi, locuind fie singuri, fie cu
prieteni, fie în cuplu. Coabitarea juvenilă devine din ce în ce mai frecventă şi mai durabilă,

4
încetând să fie o formă prealabilă a căsătoriei ci tinzând către permanenţă, însă aceste uniuni
au tendinţa de a fi mai instabile decât o căsătorie oficială.
Multe femei preferă să aibă copii fără a se căsători, nici cu tatăl copilului, nici cu
altcineva.
c. Comportamentele nupţiale. Constituirea familiei şi nici procrearea nu mai sunt
condiţionate de căsătorie. Paralel cu scăderea ratei nupţialităţii, creşte vârsta la prima
căsătorie, atât pentru femei cât şi pentru bărbaţi. În Romania, conform Anuarului Statistic al
României 2011, vârsta la prima căsătorie înregistrează acelaşi trend ascendent, crescând de la
28,5 (în 2005) la 29,1 (în 2010) pentru bărbaţi şi de la 25,2 (în 2005 ) la 26 (în 2010) pentru
femei.
În privinţa uniunilor consensuale este de remarcat nu numai creşterea ponderii lor ci şi
a duratei de coabitare. Ele tind să renunţe la aspectul juvenil (adică să fie prezente doar sub
30 de ani, ca o formă de uniune premaritală) ci tind să reprezinte cu adevărat o alternativă la
căsătorie, fiind alcătuite din cupluri conjugale relativ stabile, cu o descendenţă la fel de
numeroasă ca a cuplurilor căsătorite. Fenomenul naşterilor în afara căsătoriei este în creştere
pentru majoritatea ţărilor occidentale.
Neavând alt "mobil" decât sentimentele, legăturile familiale devin mai fragile. In
medie, coabitările sunt mai puţin durabile decât căsătoriile.
Copiii rezultaţi din cupluri dizolvate (prin divorţ sau separare) devin tot mai numeroşi.
d. Comportamentele familiale.
Dezvoltarea sferei serviciilor a promovat activitatea femeilor în afara domiciliului
într-o proporţie fără precedent. Aceasta a provocat o creştere a independenţei economice a
femeii, o emancipare atât în plan social cât şi familial. Egalitatea femeii cu bărbatul a
modificat structura de autoritate şi de roluri în cadrul familiei, existând o tendinţă către
familia bazată pe dialog şi parteneriat.
Tot mai multe femei se concentrează pe carieră, preocupările pentru familie şi
naşterea copiilor trecând pe un plan secundar. În general, este prezentă tendinţa creşterii
vârstei femeilor la prima naştere. Pentru Romania, aceasta vârsta a crescut de la 23,7 (în
2000) la 26 (în 2010), conform datelor prezentate în Anuarul Statistic al României 2011.
Planificarea naşterilor (atât ca număr cât şi ca eşalonare) a fost posibilă datorită
contracepţiei moderne. Accentul s-a deplasat de la cantitate la calitate - născuţi târziu şi în
număr mic, copiii sunt doriţi şi părinţii acordă multă atenţie condiţiilor materiale şi educative
de creştere.

5
 În ceea ce priveşte distribuţia rolurilor între părinţi, se constată o mai mare implicare a
tatălui (decât în trecut) în creşterea şi educarea copiilor dar, în acelaşi timp, datorită
instabilităţii crescânde a cuplurilor, tot mai mulţi taţi îşi abandonează familia, lăsând mamei
responsabilitatea îngrijirii copiilor.
Se constată şi o rată a divorţurilor ridicată, favorizată de factori ca: schimbarea
mentalităţilor privind familia, scăderea reticentei sociale faţă de divorţ, simplificarea
legislaţiei privind divorţul etc.
e. Modele familiale alternative.
Cea mai spectaculoasă schimbare o constituie trecerea de la familia nucleara la o
diversitate de modele familiale alternative – fenomen denumit “a doua tranziţie
demografică”.
Cele mai întâlnite modele familiale alternative sunt: familiile monoparentale,
coabitarea consensuală, celibatul, căsătoriile fără copii.
Un studiu realizat in Statele Unite ale Americii în anii 2003 şi 2006 (Counted Out:
Same-Sex Relations and Americans’ Definitions of Family) (Sharp, 2012) a urmărit să
examineze modul în care americanii caracterizează conceptul de familie, acoperind o paletă
largă de subiecte cum ar fi: cuplurile de homosexuali, familiile monoparentale, ideologia
religioasă, drepturile legale ale partenerilor necăsătoriţi.
Deşi noţiunea de familie cea mai larg recunoscută continuă să fie cuplul căsătorit,
heterosexual cu copii, mai mult de jumătate dintre americani consideră de asemenea cuplurile
de acelaşi sex cu copii ca fiind o familie. Prezenţa copiilor în orice tip de coabitare determină
o creştere notabilă a aprobării publice pentru statutul de familie. Mai puţin de 30 % dintre
americani văd cuplurile care coabitează consensual fără copii ca familie, în timp ce cuplurile
similare cu copii sunt considerate familie de aproape 80 de procente.
Studiul arată că pentru majoritatea americanilor, limitele definirii familiei au devenit
mai maleabile în timp.
În România, trei sferturi dintre gospodăriile familiale cuprind cupluri căsătorite, o
valoare ridicată între ţările europene. Cuplurile în coabitare deţin o pondere destul de scăzută,
la distanţe mari de statele anglo-saxone, dar mai ridicată ca a multor ţări estice sau
mediteraneene.
Familiile monoparentale deţin o pondere medie în context european. Conform datelor
de la Recensământul din 2002 (INS), dimensiunea medie a gospodăriei în România este de
2,92 persoane. Modelul familial cel mai răspândit este cel al cuplurilor cu un copil, peste

6
jumătate dintre familii fiind de acest tip. Numărul mediu de copii pe familie este de 1,21
(1,71 pentru familiile cu copii).
Familiile extinse, multigeneraţionale sunt destul de numeroase: reprezintă 7,3% din
totalul gospodăriilor şi înregistrează un trend crescător. Faţă de 1992, ponderea lor în totalul
gospodăriilor familiale a crescut de la 7,6% la 9,2%.
Ca o concluzie, schimbările prezentate nu sunt de natură să scoată familia din rolul ei
de instituţie fundamentală în societate, iar sondajele de opinie arată că popularitatea ei se
menţine la niveluri ridicate, rămânând încă pentru majoritatea indivizilor aspectul care le
oferă cea mai mare satisfacţie, cel care are cea mai mare importanţă în viaţa lor. Pe de altă
parte, numeroase cercetări au arătat că, în pofida aşteptărilor, proporţia comportamentelor
familiale relativ tradiţionale a rămas foarte mare. ,,Ceea ce s-a schimbat în aceste arii ale
vieţii fundamentale a fost o creştere a toleranţei pentru comportamente anterior inacceptabile,
dar nu şi o creştere a implicării active în astfel de comportamente”, astfel încât ,,acceptarea în
creştere a relaţiilor alternative nu înseamnă că oamenii se vor implica ei înşişi în astfel de
relaţii. Căsătoria nu mai este considerată indispensabilă, dar în acelaşi timp căsătoria este încă
preferată” (Elser et. Al., 1993).

Bibliografie

1. Dr. Mihaela Minulescu, “Homo Sapiens, animal familial”, PSIHOLOGIA, nr.6/1992

2. Elisabeta Stanciulescu, “Sociologia educatiei familiale”, Ed. Polirom, Iasi, 1997
3. Georgeta Ghebrea, “Familia si politica familiala in Romania in perioada de tranzitie"”
1995
4. Ioan Mihăilescu, 2000, Politici sociale în domeniul populaţiei şi familiei, în Elena
Zamfir (Coord.), Strategii antisărăcie şi dezvoltare comunitară, Ed. Expert, Bucureşti
5. Jacques Commaile, “Ordre familial, ordre social, ordre legal. Elements d’une
sociologie politique de la famille”.
6. Maria Voinea, "Familia si evolutia sa istorica", Ed. stiintifica si Enciclopedica,
Buc.1978, p.5
7. Pierre Bourdieu, “Raţiuni practice. O teorie a acţiunii”, Ed. Meridiane, Bucureşti,
1999