POVESTEA LUI HARAP-ALB - Ion Creanga

Conform Dicționarului de termeni literari, basmul este o

specie a epicii populare și culte, în proză sau în versuri,
unde se narează întâmplările fantastice ale unor
personaje imaginare, aflate în luptă cu forțe nefaste pe
care reușesc să le învingă.

      Printre trăsăturile basmului se numără: tema luptei

dintre forțele binelui și forțele răului; prezența motivelor
specifice, cum ar fi împăratul fără urmași, superioritatea
mezinului, călătoria inițiatică, recompensa eroului,
căsătoria; existența formulelor initiale, mediane și finale;
prezența a două tărâmuri, cel real și cel ireal/
întrepătrunderea planurilor real-fabulos; personajele
adjuvante, donatori si animaliere; personajele
întruchipează valori etice : binele si răul; timpul și spațiul
sunt vagi, nedeterminate; folosirea cifrelor și a obiectelor
magice; caracterul moralizator-educativ (binele învinge, iar
răul este pedepsit).

      Specia literară: Basm cult. În basmul cult autorul

preia tiparul narativ al basmului popular, dar
reorganizează elementele stereotipe conform viziunii sale
artistice si propriului să stil.

      Poveștile lui Ion Creangă au fost publicate in

revista ,,Convorbiri literare”, în perioada 1875-1878, și
reprezintă latura cea mai cunoscută a creației sale.
      Basmul Povestea lui Harap-Alb a apărut în
revista ,,Convorbiri literare”, la 1 august 1877, și a fost
considerat de criticul Garabet Ibrăileanu ,,o adevărată
epopee a poporului român”.

      Titlul basmului ,,Povestea lui Harap-Alb” este unul

explicit, anunțând că textul va prezenta întâmplări din viața
protagonistului. Prin folosirea termenului ,,poveste” se
face trimitere la caracterul fictiv, nerealist al întâmplărilor
narate și în titlu apare și numele personajului principal,
Harap-Alb, nume dat de Spân în momentul în care acesta
jură că îl va sluji până va muri și va învia.

      Tema basmului este cea a luptei dintre forțele binelui

și forțele răului, dar acesteia i se adaugă si tema destinului
pe care personajul principal trebuie să îl împlinească,
parcurgând un drum inițiatic, în care ar trebui să
descopere lumea, dar și să se descopere pe sine.

      Un prim episod ilustrativ pentru textul narativ (şi

pentru tema operei) este cel al coborârii fiului de crai în
fântâna- simbol ambivalent al vieții și al morții. Convins să
se lase însoțit de Spân la primul obstacol greu de trecut-
pădurea labirint-” un loc unde i se închide calea și încep a
i se încurca cărările”, fiul de crai cade în capcana
Spânului. Notația naratorului evidențiază diferența între
cele două personaje: ”Fiul craiului, boboc în felul său la
trebi de aieste, se potrivește Spânului…”.
      Dacă Spânul are o îndelungă experiență în
exploatarea slăbiciunilor celorlalți , fiul de crai, protejat
până atunci la casa părintească, ignoră răul. Schimbarea
identității înseamnă, de fapt, începutul inițierii sale, iar
numele oximoronic dobândit oglindește noblețea
sufletească a slugii, contrastul între esență și aparență.
Jurământul pe ascuțișul sabiei-simbol heraldic cavaleresc-
închide inițierea în limitele sacrului. La ieșirea din fântână,
Harap-Alb va fi nevoit să înfrunte sarcinile dificile ale unei
noi etape existențiale .

      Un alt episod ilustrativ este cel final, în care are loc

pedepsirea răufăcătorului și restabilirea echilibrului.
Harap-Alb a traversat etapele inițierii, a devenit îndurător
și tolerant, a învățat prudența, răbdarea, valoarea
ajutorului, a învățat să ocolească vicleșugurile. Deși este o
încercare dificilă, duce Spânului pe fata împăratului Roș și
își respectă până la sfârșit cuvântul dat. Spânul urzește
planuri de răzbunare și ”icnește în sine”.
      Deconspirat, retează capul lui Harap-Alb, dar este
aruncat de cal din înaltul cerului și ucis. Harap-Alb, înviat
de apa vie și apa moartă a fetei împăratului Roș, este
pregătit să conducă împărăția. Spânul spusese
verișoarelor sale: ” Hei, dragele mele vere…d-voastră încă
nu știți ce-i pe lume. Dacă dobitoacele n-ar fi fost
înfrânate, de demult ar fi sfâșiat pe om”. Filozofia sa de
viață este infirmată. Harap-Alb dovedește milă și prietenie
față de cel lipsit. Triumful moral al binelui reface ordinea și
firescul lumii, într-o concluzie în final pozitivistă a autorului.

      În ,,Povestea lui Harap-Alb”, tema este dezvoltată pe

motivele specifice lumii basmului popular: motivul
împăratul fără urmași (Împăratul Verde), motivul
superiorității mezinului (Harap-Alb), motivul
podului (trecerea în alt orizont existențial), motivul
călătoriei inițiatice, motivul inversării rolurilor, motivul
probelor ( proba milei, proba curajului, probele Spânului,
probele Împăratului Roșu, proba fetei ), motivul
recompensării eroului, motivul căsătoriei.

      Naratorul este obiectiv, omniscient și omniprezent,

narând la persoana a III- a, însă obiectivitatea nu este
totală, în text apărând câteva interventii subiective și
adresări directe către cititori: ,,Dar iar mă întorc și zic: mai
știi cum vine vremea?” . Spre deosebire de basmul
popular , narațiunea se îmbină cu dialogul, funcțiile
acestuia fiind multiple: dinamizarea actiunii, rol în
caracterizarea personajelor, asigurarea progresiei
evenimentelor. Astfel se asigură și caracterul scenic al
textului.

      Relația incipit-final evidențiază organizarea simetrică

a textului, formula inițială și cea finală realizând legătura
dintre universal fabulos al operei și universul real al
cititorului. Apare aici și un alt element de originalitate al
basmului creat de Ion Creangă, autorul îndepărtându-se
de stereotipia formulelor consacrate ale speciei, prin note
realiste: ,,Amu, cică era odată, într-o țară…” / ,,Şi-a
durat veselia ani întregi, si acum mai tine încă, cine se
duce pe acolo bea si mănâncă, iar pe la noi cine are
bani bea si mănâncă, iar cine ne se uită și rabdă”.
      Incipitul operei este reprezentat de formula inițială, al
cărei rol este de a realiza legătura dintre realitate și planul
fabulos si de prezentarea reperelor spațio-temporale ,,o
țară”, ,,odată”, ambele situate în zona vagului, a
nedeterminbatului, asigurând generalitatea evenimentelor
si a personajelor. Este surprinsă și situația de echilibru: un
crai avea trei feciori.

      Finalul operei este unul închis, reprezentat de victoria

binelui asupra răului, prin uciderea Spânului de către cal.
Este și un final fericit, fiul de crai încheindu-și călătoria
inițiatică, fiind recompensat prin căsătoria cu fiica
Împăratuui Roșu și prin dobândirea împărăției unchiului
său. Basmul se încheie cu surprinderea dimensiunilor
hiperbolice ale nunții împărătești, la care participă
naratorul însuși, acesta autocaracterizându-se ironic
drept: ,,un păcat de povestariu, fără bani în buzunariu”.

      Elementele de originalitate ale basmului ,,Povestea

lui Harap-Alb” sunt : cea de a doua temă, cea a destinului
ce trebuie împlinit; numărul mare de probe la care este
supus personajul principal; caracterul scenic al textului,
reiesit din îmbinarea narațiunii cu dialogul; formulele de
incipit și de final, diferite de cele specifice basmului
popular; spre deosebire de basmul popular, personajul
principal este unul dinamic, care evoluează, un personaj
fără puteri supranaturale, ce se maturizează pe parcursul
călătoriei.
      O caracteristică ce individualizează opera lui Ion
Creangă este oralitatea, asigurată în text, printre altele,
de: expresii populare (,,vorbă să fie”); exclamații
retorice (,,Ce să vă spun mai
mult!’’); imprecații (,,dormire-ati somnul cel de
veci”); expresii idiomatice (,,a strica orzul pe gâște”) și
alta este umorul, reieșit din: exprimarea mucalită (Să
trăiești trei zile cu cea de-alatăieri”); porecle și apelative
caricaturale (,,Buzilă”); caracterizări pitorești ( Gerilă,
Setilă).

      Reperele spațio-temporale nu sunt precizate cu

exactitate în aceste basm, cu scopul generalizării
mesajului operei. Ca timp al acțiunii apare
adverbul ,,odată”, ce fixează evenimentele în
atemporalitate, iar spațiul este ,,o țară”, adică împărăția
craiului. Pe parcursul desfășurării acțiunii sunt specificați
mai mulți indici spatiali, care dobândesc o valoare
simbolică:
podul (are rolul de a lega universul cunoscut de o lume
diferită, cu reguli noi, face trecerea de la inocență la
maturitate); pădurea ( devine pădurea-labirint, simbol al
morții și al regenerării, al căutării propriei identități);
fântâna ( coborârea în fântână este echivalentul coborârii
în infern sau echivalentul unui botez, protagonistul primind
un nume care îl individualizează); curtea Împăratului
Verde; curtea Împăratului Roșu.
      ,,Povestea lui Harap-Alb” este un basm cult având
ca particularități: reflectarea concepției despre lume a
scritorului, individualizarea personajelor, oralitatea și
umorul, dar, asemenea basmului popular, pune în
evidență idealul de dreptate, de adevăr si de cinste.