C R D Butculescu - DR Fam - 220331 - 164756

Claudiu Ramon D.
Butculescu
DREPTUL FAMILIEI
Curs în tehnologie IFR
1
 Editura Fundaţiei România de Mâine, 2020
www.editurafrm.ro
Editura Fundaţiei România de Mâine este membră

a Societăţii Editorilor din România.
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

BUTCULESCU, CLAUDIU RAMON
Dreptul familiei: curs în tehnologie IFR / dr. Claudiu Ramon D. Butculescu – Bucureşti:
Editura Fundaţiei România de Mâine, 2020
Conţine bibliografie
ISBN 978-606-20-0397-5
347.6
Reproducerea integrală sau fragmentară, prin orice formă

şi prin mijloace tehnice, este strict interzisă
şi se pedepseşte conform legii.
Răspunderea pentru conţinutul şi originalitatea textului

revine exclusiv autorului/autorilor.
Redactor: Dragoş CIOCĂZAN

Tehnoredactor: Vasilichia DINU
Coperta: Magdalena ILIE
Bun de tipar: 25.03.2020;
Format: 19/70 × 100
Editura Fundaţiei România de Mâine
Str. Fabricii nr. 46G, Bucureşti, Sector 6
Tel./Fax: 021/444.20.91; www.editurafrm.ro
e-mail: contact@editurafrm.ro
2
UNIVERSITATEA SPIRU HARET
FACULTATEA DE ŞTIINŢE JURIDICE ŞI ŞTIINŢE ADMINISTRATIVE,
BUCUREŞTI
Claudiu Ramon D. Butculescu
DREPTUL FAMILIEI
CURS ÎN TEHNOLOGIE IFR
Realizator curs în tehnologie IFR

Claudiu Ramon D. Butculescu
EDITURA FUNDAŢIEI ROMÂNIA DE MÂINE

Bucureşti, 2020
3
4
CUPRINS
INTRODUCERE ……………………………………………………………………………... 7
Unitatea de învăţare 1
Dreptul familiei – ramură a dreptului privat
(2 ore studiu individual)
1.1. Introducere ………………………………………………………………………………… 13
1.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare – timp alocat ……………………………. 13
1.3. Conţinutul unităţii de învăţare …………………………………………………………….. 14
1.3.1. Definiţia dreptului familiei …………………………………………………………. 14
1.3.2. Principiile dreptului familiei ……………………………………………………….. 14
1.3.3. Izvoarele dreptului familiei …………………………………………………………… 16
1.3.4. Locul dreptului familiei în sistemul dreptului ……………………………………… 17
1.4. Îndrumar pentru autoverificare ……………………………………………………………. 18
Căsătoria
2.1. Introducere ………………………………………………………………………………… 20
2.3.1. Logodna …………………………………………………………………………….. 21
2.3.2. Încheierea căsătoriei ………………………………………………………………... 23
2.3.3. Formalităţi ulterioare căsătoriei ……………………………………………………. 30
2.3.4. Nulitatea căsătoriei ……………………………………………………………….… 30
2.3.5. Drepturile şi îndatoririle personale ale soţilor ……………………………………… 34
2.3.6. Drepturile şi obligaţiile patrimoniale ale soţilor …………………………………… 34
2.3.7. Desfacerea căsătoriei ……………………………………………………………….. 46
Rudenia
3.1. Introducere ………………………………………………………………………………… 54

3.3.1. Generalităţi privind rudenia ………………………………………………………... 55
3.3.2. Filiaţia ………………………………………………………………………………. 55
3.3.3. Adopţia ……………………………………………………………………………... 62
3.4. Îndrumare pentru verificare ……………………………………………………………….. 67
5
Autoritatea părintească
4.1. Introducere ………………………………………………………………………………… 70

4.3.1. Aspecte introductive privind autoritatea părintească ………………………………. 71
4.3.2. Drepturile şi îndatoririle părinteşti …………………………………………………. 71
4.3.3. Exercitarea autorităţii părinteşti ……………………………………………………. 73
4.3.4. Decăderea din exerciţiul drepturilor părinteşti ……………………………………... 74
Obligaţia de întreţinere
5.1. Introducere ………………………………………………………………………………… 77

5.3.1. Generalităţi privind obligaţia de întreţinere ………………………………………... 78
5.3.2. Persoanele între care există obligaţia de întreţinere şi ordinea în care aceasta
se datorează ………………………………………………………………………… 78
5.3.3. Condiţiile obligaţiei de întreţinere ……………………………………….…………. 79
5.3.4. Stabilirea şi executarea obligaţiei de întreţinere …………………………………… 80
Răspunsuri la testele de evaluare/autoevaluare ……………………………………………. 83
6
INTRODUCERE
Relaţiile de familie reprezintă un element esenţial al vieţii sociale, care beneficiază de o

reglementare civilă specifică. Deseori numită „celula de bază a societăţii”, familia reprezintă un
complex de elemente sociale, drepturi, obligaţii, responsabilităţi care prezintă o maximă importanţă
pentru dezvoltarea societăţii.
În acest curs sunt prezentate succint următoarele teme de studiu : dreptul familiei – ramură a
dreptului privat, logodna, căsătoria – condiţii de formă şi de fond, regimurile matrimoniale, încetarea
căsătoriei, rudenia, filiaţia naturală, adopţia, autoritatea părintească şi obligaţia de întreţinere.
Prezentul curs se adresează studenţilor facultăţilor de drept în a căror programă de studiu este
inclusă disciplina dreptul familiei. În consecinţă, cursul a fost elaborat ţinându-se cont de structura
fişei disciplinei „Dreptul familiei”, aşa cum este prezentată la finele acestei introduceri.
În capitolul I sunt descrise definiţii ale dreptului familiei, izvoarele dreptului familiei, principiile
dreptului familiei şi locul dreptului familiei în sistemul dreptului.
În capitolul II sunt prezentate logodna, încheierea căsătoriei, formalităţi ulterioare încheierii
căsătoriei, nulitatea căsătoriei, drepturile şi îndatoririle personale ale soţilor, drepturile şi obligaţiile
patrimoniale ale soţilor, desfacerea căsătoriei.
În capitolul III este prezentată filiaţia şi adopţia.
În capitolul IV este descrisă şi explicată autoritatea părintească, care cuprinde drepturile şi
îndatoririle părinteşti, exercitarea autorităţii părinteşti, decăderea din exerciţiul drepturilor părinteşti.
În capitolul V este prezentată obligaţia de întreţinere, respectiv aspecte privind persoanele între
care există obligaţia de întreţinere şi ordinea în care aceasta se datorează, condiţiile obligaţiei de
întreţinere, stabilirea şi executarea obligaţiei de întreţinere.
Fişa sintetică a disciplinei Dreptul familiei este prezentată mai jos:
1. Date despre program

1.1. Instituţia de învăţământ UNIVERSITATEA SPIRU HARET
1.2. Facultatea ŞTIINŢE JURIDICE ŞI ŞTIINŢE ADMINISTRATIVE
1.3. Departamentul ŞTIINŢE JURIDICE ŞI ŞTIINŢE ADMINISTRATIVE
1.4. Domeniul de studii DREPT
1.5. Ciclul de studii LICENŢĂ
1.6. Forma de învăţământ IFR
1.7. Programul de studii DREPT
1.8. Limba de studiu ROMÂNĂ
1.9. Anul universitar 2021-2022
2. Date despre disciplină

2.1. Denumire DREPTUL FAMILIEI
2.2. Cod FSJSA/D/3/6/11
2.3. Anul de studii 3 2.4. Semestrul 6 2.5. Forma de evaluare E
2.6. Regimul disciplinei DO 2.7. Nr. credite ECTS 3
2.8. Titulari Conf.univ. dr. Butculescu Claudiu Ramon – Coordonator
disciplină/Coordonator grupă studenţi
7
3. Timp total estimat
3.1. 3.2. Total ore din planul de învăţământ
42
din care:
SI 28 SF 10 ST 4 L - P -
3.3. 3.4. Total ore de studiu pe semestru (număr ECTS * 25 ore) 75
3.5. 3.6. Total ore studiu individual suplimentar 33
Distribuţia fondului de timp pentru studiu individual suplimentar
Studiu după manual, suport de curs, bibliografie şi notiţe 13
Documentare suplimentară în bibliotecă, pe platformele electronice
10
de specialitate şi pe teren
Pregătire laboratoare, teme, referate, portofolii şi eseuri 10
Alte activităţi -
4. Precondiţii
4.1. de curriculum
4.2. de competenţe
5. Condiţii desfăşurare activităţi

pentru SI Suport de curs în format IFR, legislaţie, jurisprudenţă, platforma e-Learning
pentru SF Suport de curs în format IFR, legislaţie, jurisprudenţă, culegeri de speţe, videoproiector,
prezentare Power Point
pentru ST Suport de curs în format IFR, legislaţie, jurisprudenţă, platforma e-Learning
pentru L -
pentru P -
6. Competenţe specifice acumulate

6.1. Profesionale C1. Utilizarea adecvată a conceptelor, teoriilor, paradigmelor şi metodologiilor
din domeniul juridic.
C2. Aplicarea tehnicilor şi instrumentelor specifice domeniului juridic.
C3. Aplicarea legislaţiei româneşti, a legislaţiei europene şi a celorlalte
instrumente juridice internaţionale.
C4. Interpretarea, corelarea şi compararea instituţiilor juridice din dreptul
naţional, dreptul european şi dreptul altor state.
C5. Aplicarea cunoştinţelor necesare în culegerea datelor şi informaţiilor
referitoare la o problemă de drept concretă.
C6. Utilizarea legislaţiei în vigoare în analiza situaţiilor juridice, în încadrarea
lor corectă din punct de vedere juridic şi în soluţionarea lor.
6.2. Transversale CT1. Realizarea sarcinilor profesionale în mod eficient şi responsabil, cu
respectarea regulilor deontologice specifice domeniului.
CT2. Aplicarea tehnicilor de muncă eficientă în echipă (cu elemente de
interdisciplinaritate), cu respectarea palierelor ierarhice.
CT3. Utilizarea eficientă a resurselor de comunicare şi a surselor de informare şi
de formare profesională asistată, atât în limba română, cât şi într-o limbă străină
de circulaţie internaţională.
8
7. Obiectivele disciplinei
7.1. Obiectivul Formarea de specialişti în domeniu, prin cunoaşterea principiilor fundamentale,
general a normelor şi instrumentelor juridice care influenţează evoluţia si sensul acesteia
în domeniul dreptului familiei.
7.2. Obiective După parcurgerea cursului de Dreptul Familiei, studenţii vor putea să:
specifice O1- caracterizeze condiţiile logodnei
O2 - definească Dreptul familiei;
O3 - explice conceptul de căsătorie;
O4 - precizeze condiţiile de fond ale căsătoriei;
O5 - identifice condiţiile de formă ale căsătoriei;
O6 – caracterizeze regimurile matrimoniale;
O7 - caracterizeze desfacerea căsătoriei;
O8 - definească rudenia;
O9 - explice filiaţia naturală;
O10 - caracterizeze adopţia;
O11- explice condiţiile obligaţiei legale de întreţinere;
O12 - descrie conţinutul autorităţii părinteşti;
8. Conţinuturi
8.1. SI Metode de predare/ lucru Nr. ore
1 Dreptul familiei - ramură a dreptului Consultaţii la sediul facultăţii/ Studiul 2 ore
privat suportului de curs şi al bibliografiei
Definiţia dreptului familiei recomandate în fişa disciplinei
Principiile dreptului familiei
Izvoarele dreptului familiei
Locul dreptului familiei în sistemul
dreptului
2 Căsătoria (I) Consultaţii la sediul facultăţii/ Studiul 2 ore
Logodna suportului de curs şi al bibliografiei
Încheierea căsătoriei recomandate în fişa disciplinei
3 Căsătoria (II) Consultaţii la sediul facultăţii/ Studiul 2 ore
Formalităţi ulterioare încheierii suportului de curs şi al bibliografiei
căsătoriei recomandate în fişa disciplinei
Nulitatea căsătoriei
4 Casătoria (III) Consultaţii la sediul facultăţii/ Studiul 2 ore
Drepturile şi îndatoririle personale suportului de curs şi al bibliografiei
ale soţilor recomandate în fişa disciplinei
Drepturile şi obligaţiile
patrimoniale ale soţilor
5 Căsătoria (IV) Consultaţii la sediul facultăţii/ Studiul 2 ore
Desfacerea căsătoriei suportului de curs şi al bibliografiei
recomandate în fişa disciplinei
6 Rudenia (I) Consultaţii la sediul facultăţii/ Studiul 2 ore
Generalităţi privind rudenia suportului de curs şi al bibliografiei
7 Rudenia (II) Consultaţii la sediul facultăţii/ Studiul 2 ore
Filiaţia suportului de curs şi al bibliografiei
8 Rudenia (III) Consultaţii la sediul facultăţii/ Studiul 2 ore
Adopţia suportului de curs şi al bibliografiei
9
9 Autoritatea părintească (I) Consultaţii la sediul facultăţii/ Studiul 2 ore
Aspecte introductive privind suportului de curs şi al bibliografiei
autoritatea părintească recomandate în fişa disciplinei
10 Autoritatea părintească (II) Consultaţii la sediul facultăţii/ Studiul 2 ore
Drepturile şi îndatoririle părinteşti suportului de curs şi al bibliografiei
11 Autoritatea părintească (III) Consultaţii la sediul facultăţii/ Studiul 2 ore
Decăderea din exerciţiul drepturilor suportului de curs şi al bibliografiei
părinteşti recomandate în fişa disciplinei
12 Obligaţia de întreţinere (I) Consultaţii la sediul facultăţii/ Studiul 2 ore
Generalităţi privind obligaţia de suportului de curs şi al bibliografiei
întreţinere recomandate în fişa disciplinei
Persoanele între care există
obligaţia de întreţinere şi ordinea
în care aceasta se datorează
13 Obligaţia de întreţinere (II) Consultaţii la sediul facultăţii/ Studiul 2 ore
Condiţiile obligaţiei de întreţinere suportului de curs şi al bibliografiei
14 Obligaţia de întreţinere (III) Consultaţii la sediul facultăţii/ Studiul 2 ore
Stabilirea şi executarea obligaţiei suportului de curs şi al bibliografiei
de întreţinere recomandate în fişa disciplinei
Elemente de practică judiciară
8.2. SF Metode de predare/ lucru Nr. ore

1 Dreptul familiei - ramură a dreptului Prelegere, discurs, dialog, 2 ore
privat prezentare Power Point
2 Logodna Prelegere, discurs, dialog, 2 ore
3 Căsătoria Prelegere, discurs, dialog, 2 ore
4 Rudenia I Prelegere, discurs, dialog, 2 ore
5 Autoritatea părintească Prelegere, discurs, dialog, 2 ore
8.3. ST Metode de predare/ lucru Nr. ore

1 Obligaţia de întreţinere I (generalităţi, Consultaţii la sediul facultăţii/ Studiul 2 ore
persoanele între care există obligaţia suportului de curs şi bibliografiei
de întreţinere şi ordinea în care aceasta recomandate în fişa disciplinei, studierea
se datorează) platformei E-Learning
2 Obligaţia de întreţinere II (condiţiile Consultaţii la sediul facultăţii/ Studiul 2 ore
obligaţiei de întreţinere, stabilirea şi suportului de curs şi bibliografiei
executarea obligaţiei de întreţinere) recomandate în fişa disciplinei, studierea
platformei E-Learning
8.4. L Metode de predare/ lucru Nr. ore

-
8.5. P Metode de predare/ lucru Nr. ore

-
10
Bibliografie obligatorie:
1. Claudiu Ramon D. Butculescu, Dreptul familiei şi regimuri matrimoniale, Editura Sitech, Craiova, 2019
2. Legea nr. 287 / 2009 privind Codul civil al României;
3. Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287 / 2009 privind Codul civil,
Bibliografie Facultativă:
1. Florea Bujorel, Florea Vlad Teodor, Dreptul familiei şi actele de stare civilă, Editura Hamangiu,
Bucureşti, 2019
9. Coroborarea conţinuturilor disciplinei cu aşteptările reprezentanţilor comunităţii epistemice,

asociaţiilor profesionale şi angajatori reprezentativi din domeniul aferent programului
• Conţinutul disciplinei este în concordanţă cu cel predat la alte centre universitare din ţară şi din
străinătate;
• Pentru o mai bună adaptare a conţinutului disciplinei la cerinţele pieţei muncii, au avut loc
întâlniri cu reprezentanţi ai angajatorilor;
• În dezvoltarea disciplinei s-au avut în vedere cele mai importante realizări teoretice şi empirice
în domeniu.
10. Evaluare
Pondere în
Activitatea Criterii de evaluare Metode de evaluare
nota finală
Evaluare pe parcurs 1 Promovarea verificării Evaluare pe parcurs 1 10%
pe parcurs – minimum nota 5 – scris BlackBoard
la Evaluarea pe parcurs 1
Evaluare pe parcurs 2 Promovarea verificării Evaluare pe parcurs 2 10%
pe parcurs – minimum nota 5 – Susţinere Proiect/Studiu
la Evaluarea pe parcurs 2 de caz
Evaluare finală Promovarea evaluărilor Evaluare finală 80%
pe parcurs – examen scris
Modalitatea de notare Notare de la 1 la 10
Standard minim • Să dovedească însuşirea minimă a materiei
de performanţă • Răspunsurile să nu conţină erori grave
• Prezenţă şi activitate medie în timpul semestrului
Nota autorului: Prezentul curs elaborat în tehnologie IFR reprezintă o adaptare rezumativă a cursului
elaborat pentru studenţii formei de învăţământ IF, având următoarele date bibliografice: Butculescu, D.
Claudiu Ramon, Dreptul familiei, Editura Sitech, Bucureşti, 2019.
11
12
DREPTUL FAMILIEI – RAMURĂ A DREPTULUI PRIVAT
Cuprins
1.1. Introducere
1.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
1.3. Conţinutul unităţii de învăţare
1.3.1. Definiţia dreptului familiei
1.3.2. Principiile dreptului familiei
1.3.3. Izvoarele dreptului familiei
1.3.4. Locul dreptului familiei în sistemul dreptului
1.4. Îndrumar pentru autoverificare
1.1. Introducere
În prezentul capitol vor fi prezentate definiţia dreptului familiei,
principiile dreptului familiei, izvoarele dreptului familiei şi locul
dreptului familiei în sistemul dreptului.

Obiectivele unităţii de învăţare
Până la sfârşitul parcurgerii unităţii de învăţare, studenţii vor fi
capabili să:
O1 - Definească dreptul familiei;
O2 - Identifice principiile dreptului familiei
O3 - Identifice izvoarele dreptului familiei
Competenţele unităţii de învăţare:

I. Dobândirea unor cunoştinţe de Dreptul familiei
II. Dezvoltarea operaţiilor gândirii
III. Dezvoltarea limbajului juridic
Timpul alocat unităţii: 2 ore
13
1.3.1. Definiţia dreptului familiei

În literatura de specialitate, dreptul familiei a fost definit ca
fiind „ansamblul normelor juridice civile care reglementează raporturile
personale şi cele patrimoniale născute din căsătorie, rudenie (inclusiv
rudenia din adopţie), precum şi din relaţii asimilate de lege relaţiilor
de familie”1.
Dreptul familiei este o ramură a dreptului privat, care regle-
mentează raporturile de familie dintre persoane fizice, cu caracter
patrimonial sau nepatrimonial, referitoare la căsătorie, rudenie, adopţie
şi alte instituţii care pot face obiectul raporturilor de familie.
Raportul de dreptul familiei este o relaţie socială, specifică
familiei, între persoane fizice, cu caracter patrimonial sau nepatrimonial,
izvorâte din căsătorie, rudenie, adopţie şi/sau alte instituţii ale
dreptului familiei.
Din definiţiile de mai sus, rezultă că dreptul familiei este o
ramură a dreptului privat care reglementează raporturile de familie.
Aceste raporturi pot fi încheiate doar între persoane fizice.
Raporturile de dreptul familiei pot avea caracter nepatrimonial,
cum ar fi cele izvorâte din încheierea adopţiei, recunoaşterea filiaţiei
etc. sau pot avea caracter patrimonial, cum este cazul convenţiei
matrimoniale, a obligaţiei de întreţinere etc.
1.3.2. Principiile dreptului familiei

Principiile dreptului familiei se regăsesc în prevederile art. 48
din Constituţia României şi art. 258 – 263 C.civ., care reglementează
următoarele principii: principiul căsătoriei liber consimţite, principiul
egalităţii soţilor, principiul drepturilor şi îndatoririlor părinţilor de a
asigura creşterea, educarea şi instruirea copiilor lor, principiul
egalităţii copiilor, principiul celebrării căsătoriei religioase după
căsătoria civilă, principiul interesului superior al copilului, principiul
sprijinirii, ocrotirii şi consolidării familiei, principiul monogamiei şi
al căsătoriei între persoane de sex opus.
Principiul căsătoriei liber consimţite este reglementat de art. 48
din Constituţia României care stipulează că familia se întemeiază pe
căsătoria liber consimţită între soţi. În mod similar, prevederile
art. 258, alin. (1) C.civ. statuează că „familia se întemeiază pe
căsătoria liber consimţită între soţi”2. Acest principiu impune
libertatea consimţământului soţilor la încheierea căsătoriei. Condiţiile
consimţământului sunt cele reglementate de legea civilă.
1
Bujorel Florea, Vlad Teodor Florea, Dreptul familiei şi actele de stare civilă, Editura Hamangiu,
Bucureşti, 2019, p. 4
2
Art. 258 C.civ.
14
Principiul egalităţii între soţi constituie fundamentul familiei
moderne şi este prevăzut în primul rând de art. 48 din Constituţia
României, conform căruia printre temeiurile familiei se regăseşte
egalitatea soţilor. În acelaşi sens, art. 258, alin. (1) C.civ. stipulează
că familia este întemeiată pe egalitatea soţilor. Egalitatea este un
principiu fundamental în majoritatea ramurilor dreptului privat, iar în
cazul dreptului familiei, între soţi, raporturile familiale se întemeiază
pe egalitatea acestora, neputând fi niciodată raporturi de supraordonare
sau de subordonare.
Principiul drepturilor şi îndatoririlor părinţilor de a asigura
creşterea, educaţia şi instruirea copiilor este reglementat în primul rând
în art. 48, alin. (1) din Constituţia României, care stabileşte că familia
se întemeiază pe dreptul şi îndatorirea părinţilor de a asigura creşterea,
educaţia şi instruirea copiilor. Părinţii au dreptul de a asigura creşterea,
educaţia şi instruirea copiilor şi chiar mai mult decât atât, ei au
îndatorirea de a asigura creşterea, educaţia şi instruirea copiilor. Astfel
spus, părinţii au drepturile pe care le exercită în temeiul autorităţii
părinteşti, dar au şi toate obligaţiile care rezultă ca urmare a exercitării
acestei autorităţi. Atât drepturile, cât şi obligaţiile părinteşti în acest caz
au izvor legal, iar părinţii nu pot fi exoneraţi de îndeplinirea acestor
obligaţii. În temeiul acestui principiu, îndatoririle părinţilor privesc
creşterea copiilor lor, educaţia acestora şi instruirea lor. În mod similar,
art. 258, alin. (1) C.civ. prevede că părinţii au dreptul şi îndatorirea de a
asigura creşterea şi educarea copiilor lor. În urma lecturării celor două
texte, se pot observa anumite diferenţe, în sensul că în textul
constituţional îndatorirea părinţilor priveşte creşterea, educaţia şi
instruirea copiilor, pe când textul Codului civil face referire doar la
îndatorirea părinţilor de a asigura creşterea şi educarea copiilor lor.
Analizând concursul dintre cele două texte, desigur că va trebui să
acordăm prioritate textului constituţional. Cu toate acestea, se poate
considera că textul Codului civil priveşte o abordare mai largă, iar prin
sintagma „educarea copiilor”, acest text priveşte atât educaţia copiilor,
cât şi instruirea lor.
Principiul egalităţii copiilor este prevăzut de art. 48, alin. (3)
din Constituţia României, care consacră egalitatea dintre copiii aflaţi
în afara căsătoriei cu cei din căsătorie, textul constituţional indicând
că ambele categorii sunt egale în faţa legii. Într-o definiţie mai
cuprinzătoare, art. 260 C.civ. stabileşte egalitatea dintre copii din
afara căsătoriei cu cei din căsătorie, precum şi cu cei adoptaţi.
Principiul celebrării căsătoriei religioase după căsătoria civilă
este un principiu reglementat atât în Constituţia României, cât şi în
Codul civil. Astfel, conform art. 48, alin. (2) teza a II-a din
Constituţia României, căsătoria religioasă poate fi celebrată numai
după căsătoria civilă. În mod similar, art. 259, alin. (3) C.civ. prevede
că celebrarea religioasă a căsătoriei poate fi făcută numai după
încheierea căsătoriei civile.
Principiul interesului superior al minorului este unul dintre cele
mai importante principii ale dreptului familiei, fiindu-i dedicat un
întreg articol al Codului civil.
Astfel, orice măsură referitoare la copil trebuie luată cu
respectarea interesului superior al copilului, indiferent de autorul ei,
conform art. 263, alin. (1) C.civ.
15
În temeiul aceluiaşi principiu, autorităţile competente sunt
datoare, potrivit
dispoziţiilor art. 263, alin. (2) să dea toate îndrumările necesare
pentru ca părţile să recurgă la metodele de soluţionare a conflictelor
pe cale amiabilă, pentru rezolvarea cererilor care se referă la copii.
Sub auspiciile aceluiaşi principiu două categorii de proceduri sunt
punctual reglementate de art. 263, alin. (3) şi (4). Astfel, în ceea ce
priveşte procedurile referitoare la relaţiile dintre părinţi şi copii,
acestea trebuie să garanteze că dorinţele şi interesele părinţilor
referitoare la copii pot fi aduse la cunoştinţa autorităţilor şi că acestea
ţin cont de ele în hotărârile pe care le iau. În ceea ce priveşte
procedurile privitoare la copii, acestea trebuie să se desfăşoare într-un
timp rezonabil, astfel încât interesul superior al copilului şi relaţiile
de familie să nu fie afectate. În ceea ce priveşte noţiunea de „copil” 3,
art. 263, alin. (5) prevede că prin „copil” se înţelege persoana care nu
a împlinit vârsta de 18 ani şi nici nu a dobândit capacitatea deplină de
exerciţiu, potrivit legii. După cum vom arăta în capitolele următoare,
o persoană având vârsta sub 18 ani poate dobândi capacitate deplină
de exerciţiu aşa cum şi o persoană care a împlinit vârsta de 18 ani
poate să nu fi dobândit capacitate deplină de exerciţiu sau să fi
pierdut această capacitate. Principiul interesului superior al minorului
este reglementat şi prin Legea nr. 272/2004, care în art. 2 prevede că
legea menţionată în sine, precum şi orice alte reglementări adoptate
în domeniul respectării şi promovării drepturilor copilului, precum şi
orice act juridic emis, sau după caz, încheiat în acest domeniu se
subordonează cu prioritate principiului interesului superior al copilului.
Principiul sprijinirii, ocrotirii şi consolidării familiei este
reglementat de art. 258, alin. (2) C.civ. care prevede că familia are
dreptul la ocrotire din partea societăţii şi a statului. În ceea ce priveşte
modalitatea prin care Statul este obligat să sprijine încheierea
căsătoriei, dezvoltarea şi consolidarea acesteia, acelaşi text legal
prevede că măsurile pe care trebuie să le ia Statul sunt măsuri
economice şi măsuri sociale.
Din coroborarea dispoziţiilor art. 258, alin. (4) şi art. 259, alin.
(1) C.civ., rezultă că o căsătorie poate fi încheiată valabil doar între
un bărbat şi o femeie. Căsătoria este definită drept uniunea liber
consimţită între un bărbat şi o femeie încheiată în condiţiile legii. În
ceea ce priveşte monogamia, art. 273 C.civ. prevede că este interzisă
încheierea unei noi căsătorii de persoana care deja este căsătorită.
1.3.3. Izvoarele dreptului familiei
Izvoarele principale ale dreptului familiei sunt: Constituţia

României, Codul civil (cu precădere Cartea a II-a Despre familie),
precum şi alte legi sau acte normative. Cu titlu de exemplu, legea nr.
272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului este
izvor al dreptului familiei. De asemenea, unele Ordonanţe ale
Guvernului şi Hotărâri de Guvern pot constitui izvoare ale dreptului
familiei, precum şi unele acte normative ale autorităţilor centrale
şi locale.
3
Art. 263 C.civ.
16
În principiu, uzanţele nu pot constitui izvor al dreptului familiei,
deoarece normele care reglementează raporturile de familie au
de regulă caracter imperativ, nefiind permis soţilor să deroge de la ele.
În mod similar, principiile generale ale dreptului şi analogia dreptului
nu pot avea caracterul unor izvoare ale dreptului familiei. Pot exista
însă şi situaţii în care unele dintre aceste izvoare să fie utilizate cu
succes în interpretarea unor situaţii practice, apărute în derularea
raporturilor de familie, care să privească situaţii ce nu sunt
reglementate de către lege.
Doctrina nu poate reprezenta în nici un caz un izvor al dreptului
familiei, însă jurisprudenţa ar putea avea un asemenea rol. Cinci
categorii de hotărâri judecătoreşti s-ar putea încadra în sfera izvoarelor
dreptului familiei şi anume: hotărârile pronunţate de către Înalta Curte
de Casaţie şi Justiţie ca urmare a promovării unor recursuri în interesul
legii, hotărârile prealabile pronunţate de către Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Hotărârile Curţii
Constituţionale, Hotărârile Curţii de Justiţie a Uniunii Europene şi
Hotărârile Curţii Europene a Drepturilor Omului.
1.3.4. Locul dreptului familiei în sistemul dreptului

Deşi este o ramură a dreptului privat, instituţiile dreptului
familiei au numeroase legături cu alte ramuri ale dreptului. În ceea ce
priveşte legătura dreptului familiei cu dreptul civil, acesta din urmă
joacă rolul de „drept comun” faţă de dreptul familiei, astfel încât, în
diferite situaţii în care normele ce reglementează raporturile de
familie tac, acestea se complinesc cu normele de drept civil. Spre
exemplu, potrivit art. 259, alin. (1), căsătoria este uniunea liber
consimţită dintre un bărbat şi o femeie. Sintagma „liber consimţită”,
presupune consimţământul soţilor la încheierea căsătoriei, iar
condiţiile consimţământului sunt cele prevăzute de art. 1.204 C.civ.,
potrivit căruia consimţământul părţilor trebuie să fie serios, liber şi
exprimat în cunoştinţă de cauză.
O strânsă legătură există şi între dreptul familiei şi dreptul procesual
civil, având în vedere că două proceduri litigioase deosebit de importante
pentru dreptul familiei, respectiv divorţul şi partajul judiciar beneficiază de
o reglementare procesuală distinctă în Codul de Procedură civilă4. Astfel,
divorţul este reglementat de art. 915 – 935 C. proc. civ., iar partajul
judiciar este reglementat de art. 980 – 996 C.proc.civ.
Între dreptul familiei şi dreptul muncii pot fi de asemenea
stabilite legături juridice. Spre exemplu, părinţii sunt obligaţi la
întreţinerea copiilor lor minori sau după caz majori, conform art. 529
C.civ. În cazul în care părintele care datorează întreţinerea stabilită
prin hotărâre judecătorească nu plăteşte întreţinerea, atunci el poate fi
executat prin poprire asupra veniturilor sale.
De asemenea, în cazul în care un părinte nu-şi îndeplineşte
obligaţiile faţă de copilul său poate fi condamnat în temeiul legii penale.
De altfel, un întreg capitol al Codului penal este dedicat infracţiunilor
contra familiei, acestea fiind : bigamia (art. 376 C.pen.), incestul (art. 377
C.pen.), abandonul de familie (Art. 378 C.pen.), nerespectarea măsurilor
privind încredinţarea minorului (art. 379 C.pen.) şi împiedicarea accesului
la învăţământul general obligatoriu (art. 380 C.pen.).
4
Art. 915 şi urm. C.proc.civ.
17
Sinteza unităţii de învăţare 1

Dreptul familiei este o ramură a dreptului privat. Raportul de dreptul familiei are următoarele
caractere : a) este o relaţie socială; b) se naşte între persoane fizice; c) poate avea caracter patrimonial
sau nepatrimonial; d) relaţiile sociale se referă la căsătorie, rudenie, adopţie şi alte drepturi şi obligaţii
arondate relaţiilor de familie.
Principiile dreptului familiei sunt : a) principiul căsătoriei liber consimţite; b) principiul egalităţii
între soţi; c) principiul egalităţii copiilor; d) principiul celebrării căsătoriei religioase după căsătoria
civilă; e) principiul interesului superior al minorului; f) principiul sprijinirii, ocrotirii şi consolidării
familiei; g) principiul monogamiei.
Concepte şi termeni de reţinut

Definiţia dreptului familiei, izvoarele dreptului familiei, principiile dreptului familiei
Întrebări de control şi teme de dezbatere

1. Care este definiţia Dreptului familiei?
2. Enumeraţi şi explicaţi pe scurt principiile Dreptului familiei.
3. Enumeraţi şi explicaţi pe scurt izvoarele Dreptului familiei.
18
Teste de evaluare/autoevaluare
Identificaţi răspunsul corect!
1. Scopul încheierii căsătoriei este :
a. de a convieţui împreună
b. de a întemeia o familie
c. de a avea un patrimoniu comun
2. În sensul prevederilor legale privind protecţia copilului, prin „copil” se înţelege:

a. persoana care nu a împlinit vârsta de 22 ani
b. persoana care nu a împlinit vârsta de 30 ani
c. persoana care nu a împlinit vârsta de 18 ani şi nici nu a dobândit capacitate deplină de
exerciţiu, potrivit legii
3. Căsătoria este:
a. uniunea liber consimţită între un bărbat şi o femeie
b. uniunea liber consimţită între două persoane
c. uniunea liber consimţită între un bărbat şi o femeie, încheiată în condiţiile legii.
4. Condiţiile de încheiere şi cauzele de nulitate ale căsătoriei se stabilesc:

a. de către viitorii soţi
b. de către Primărie
c. de Codul Civil
5. Raportul de dreptul familiei:

a. are caracter exclusiv patrimonial
b. nu are caracter social
c. poate avea atât caracter patrimonial, cât şi caracter nepatrimonial
Bibliografie :
A. Obligatorie :
Butculescu, D. Claudiu Ramon, Dreptul familiei, Editura Sitech, Bucureşti, 2019
*** Constituţia României (modificată şi completată prin Legea de revizuire nr. 429/2003).
*** Codul Civil
B. Facultativă :
Florea Bujorel, Florea Vlad Teodor, Dreptul familiei şi actele de stare civilă, Editura Hamangiu,
Bucureşti, 2019
19
CĂSĂTORIA
Cuprins
2.1. Introducere
2.3. Conţinutul unităţii de învăţare:
2.3.1. Logodna
2.3.2. Încheierea căsătoriei
2.3.3. Formalităţi ulterioare căsătoriei
2.3.4. Nulitatea căsătoriei
2.3.5. Drepturile şi îndatoririle personale ale soţilor
2.3.6. Drepturile şi obligaţiile patrimoniale ale soţilor
2.3.7. Desfacerea căsătoriei
2.4. Îndrumător pentru autoverificare
2.1. Introducere
În acest capitol sunt prezentate aspecte privind căsătoria,

respectiv încheierea căsătoriei, formalităţile ulterioare încheierii
căsătoriei, nulitatea căsătoriei, drepturile şi îndatoririle personale ale
soţilor, drepturile şi obligaţiile patrimoniale ale soţilor şi desfacerea
căsătoriei. De asemenea, în prezentul capitol este prezentată şi
reglementarea logodnei în dreptul familiei.

capabili să:
O1 – Caracterizeze condiţiile logodnei
O2 - Explice conceptul de căsătorie;
O3 - Precizeze condiţiile de fond ale căsătoriei;
O4 - Identifice condiţiile de formă ale căsătoriei;
O5 – Caracterizeze regimurile matrimoniale;
O6 - Caracterizeze desfacerea căsătoriei;
20
2.3.1. Logodna
Instituţia juridică a logodnei nu era reglementată sub imperiul
vechiului Cod civil din 1864. Odată cu intrarea în vigoare a actualului
Cod civil, această instituţie a cunoscut o reglementare punctuală,
cuprinsă în art. 266 – 270, care reprezintă sediul materiei în privinţa
acestui act juridic.
Conform art. 266 C.civ., „logodna este promisiunea reciprocă
de a încheia căsătoria”5. Totodată, prin analogie, logodnei i se aplică,
conform art. 266, alin. (2) C.civ. dispoziţiile privind condiţiile de
fond pentru încheierea căsătoriei cu excepţia avizului medical şi al
autorizării instanţei de tutelă. În ceea ce priveşte forma acestui act
juridic, alin. (3) al art. 266 C.civ. statuează că încheierea logodnei nu
este supusă niciunei formalităţi şi poate fi dovedită cu orice mijloc de
probă, cu toate că în literatura de specialitate s-a statuat că nimic nu
împiedică logodnicii să încheie actul în anumite forme solemne6.
Deşi premergătoare căsătoriei, logodna nu constituie o condiţie
prealabilă pentru încheierea căsătoriei, acest din urmă act juridic
nefiind condiţionat, potrivit art. 266, alin. (4) C.civ., de încheierea
logodnei. Nu în ultimul rând, logodna presupune subiecte de drept
calificate şi distincte, deoarece conform art. 266, alin. (5) C.civ.,
logodna se poate încheia doar între bărbat şi femeie.
Din prezentarea succintă a textului legal care reglementează
natura juridică şi încheierea logodnei rezultă caracterele contractului
de logodnă. Ne aflăm, în primul rând, în prezenţa unui contract
consensual, având în vedere că încheierea logodnei nu este supusă
niciunei formalităţi. De asemenea, încheierea acestui contract poate
fi dovedită cu orice mijloc de probă. Nu ne aflăm însă în prezenţa
unui simplu fapt juridic, deoarece logodna presupune o manifestare de
5
Art. 266 C.civ.
6
Gabriela Cristina Frenţiu, “Cartea a II-a. Despre Familie”, în Noul Cod Civil,. Comentarii, doctrină şi
jurisprudenţă. Vol. I, art. 1-952, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2012, p. 348
21
voinţă cu intenţia de a produce efecte juridice. Astfel, ne aflăm în
prezenţa unui act juridic bilateral în care cele două părţi sunt
circumstanţiate de text, respectiv un bărbat şi o femeie. Mai mult
decât atât, contractul de logodnă este un contract sinalagmatic,
deoarece implică o promisiune reciprocă de a încheia căsătoria. De
asemenea, ne aflăm în prezenţa unui contract cu executare dintr-o
dată, iar momentul încheierii logodnei este momentul acordului de
voinţă a celor doi logodnici în sensul promisiunii reciproce de
încheiere a căsătoriei. Logodna reprezintă un contract personal ale
cărui drepturi şi obligaţii sunt incesibile, deci nu pot fi transmise. De
asemenea, este vorba despre un contract-condiţie, având în vedere că
efectele acestuia se produc în virtutea legii. Nu în ultimul rând, ne
aflăm în prezenţa unui contract între vii (inter vivos). Condiţiile de
fond necesare pentru încheierea acestui contract sunt condiţiile
generale ale contractelor şi condiţiile de fond specifice căsătoriei,
adaptate la specificul logodnei.
Logodna poate înceta ca urmare a cauzelor generale de încetare
a contractelor, precum şi prin ruperea sa, care reprezintă o varietate
de denunţare unilaterală a contractului. Conform art. 267, alin. (1),
logodnicul care rupe logodna nu poate fi constrâns să încheie
căsătoria. Deşi textul legal nu precizează, considerăm că în virtutea
argumentului a fortiori, cu atât mai mult celălalt logodnic nu va putea
fi constrâns să încheie căsătoria. Din economia textului citat ar reieşi,
într-o interpretare per a contrario, că logodnicul care nu rupe
logodna ar putea fi constrâns să încheie căsătoria. Având în vedere
însă că potrivit art. 267, alin. (3) C.civ., ruperea logodnei nu este
supusă niciunei formalităţi şi poate fi dovedită cu orice mijloc de
probă7, considerăm că această cauză de încetare a contractului de
logodnă poate interveni ca urmare a manifestării exprese sau tacite a
voinţei logodnicului care doreşte să rupă logodna. Spre exemplu,
refuzul categoric al logodnicului de a încheia căsătoria, deşi acesta nu
a rupt în mod expres logodna, poate fi considerat o manifestare tacită
de voinţă, în sensul ruperii acesteia.
În cazul logodnei, nu este permisă stipularea unei cauze penale
pentru ruperea logodnei, aceasta fiind potrivit dispoziţiilor art. 267,
alin. (2) considerată nescrisă.
În cazul ruperii logodnei, darurile pe care logodnicii le-au
primit în considerarea logodnei sau pe durata acesteia, în vederea
căsătoriei, cu excepţia darurilor obişnuite, se restituie, conform art.
268, alin. (1) C.civ. Pentru ca darurile să fie supuse substituirii
trebuie, deci, îndeplinite următoarele condiţii: să fie primite în
considerarea logodnei sau pe durata acesteia în vederea căsătoriei şi
să nu fie daruri obişnuite.
În situaţia restituirii darurilor, legiuitorul a ales să adopte
soluţia restituirii în natură, iar dacă aceasta nu mai este posibilă,
restituirea în echivalent se va realiza numai în măsura îmbogăţirii
logodnicului care are obligaţia de restituire. În cazul în care logodna a
încetat prin deces, obligaţia de restituire nu mai subzistă, astfel încât
bunurile primite de logodnicul decedat intră în masa succesorală a
acestuia şi vor fi supuse dispoziţiilor privind moştenirea.
7
Art. 267 C.civ.
22
În cazul în care logodna este ruptă în mod abuziv, partea
culpabilă poate fi obligată să plătească despăgubiri pentru cheltuielile
făcute sau contractate în vederea căsătoriei, în măsura în care, potrivit
art. 269, alin. (1) C.civ., aceste cheltuieli au fost potrivite cu
împrejurările, precum şi pentru orice alte prejudicii cauzate8. Din
interpretarea textului menţionat mai sus, rezultă faptul că ne aflăm în
prezenţa unei varietăţi de răspundere contractuală, condiţiile pentru
atragerea acestui tip de răspundere fiind : a) existenţa unui contract
valabil de logodnă; b) existenţa vinovăţiei, cu precădere sub forma
intenţiei şi c) existenţa unui prejudiciu, într-una din cele două forme
menţionate de legiuitor : cheltuieli contractate sau făcute în vederea
căsătoriei, dacă au fost potrivite cu împrejurările şi orice alte
prejudicii cauzate. Formularea textului legal citat pare stranie, având
în vedere că formula „pentru orice alte prejudicii”9 cuprinde oricum
toate formele de prejudiciu. În cazul în care partea vinovată nu rupe
logodna în mod abuziv, dar îl determină pe celălalt logodnic să rupă
logodna, atunci cel dintâi poate fi obligat la aceleaşi despăgubiri la
care ar fi fost obligat dacă ar fi rupt el însuşi în mod abuziv logodna.
Pentru a ne afla în prezenţa acestei forme de răspundere, trebuie
îndeplinite cumulativ următoarele condiţii : a) să existe un contract de
logodnă valabil încheiat; b) să existe o acţiune de determinare a
celuilalt logodnic să rupă logodna, fie ea directă sau indirectă; c)
acţiunea de determinare să fie făcută în mod culpabil; d) acţiunea de
determinare să aibă efectul scontat în sensul că celălalt logodnic să
rupă logodna.
În ceea ce priveşte formula menţionată mai sus: „orice alte
prejudicii cauzate”10, credem că aceasta include atât prejudiciul
material, cât şi prejudiciul moral.
Dreptul la despăgubiri, fiind un drept patrimonial este supus
prescripţiei, cu precizarea că în acest caz, termenul de prescripţie nu
este cel general de trei ani, ci un termen special, de un an de la
ruperea logodnei, în temeiul art. 270 C.civ. Fiind vorba despre un
termen de prescripţie, acesta este supus suspendării şi întreruperii,
potrivit dispoziţiilor Codului civil. În ceea ce priveşte momentul de la
care curge termenul de prescripţie, respectiv momentul ruperii
logodnei, acest moment poate fi considerat, după caz, momentul
manifestării exprese a intenţiei de a rupe logodna, precum şi orice
altă manifestare tacită, dar univocă în acest sens. Spre exemplu,
refuzul categoric, cu caracter de permanenţă cu privire la încheierea
căsătoriei sau acţiunea logodnicului care deşi a încheiat logodna în
mod valabil, părăseşte ţara şi se stabileşte de unul singur, în mod
definitiv, într-o altă ţară.
2.3.2. Încheierea căsătoriei

Încheierea căsătoriei, conform prevederilor Codului civil
român, însumează două categorii de condiţii necesare pentru
încheierea valabilă a căsătoriei, şi anume condiţiile de fond pentru
încheierea căsătoriei şi condiţiile de formă, denumite „Formalităţile
pentru încheierea căsătoriei” în Codul civil.
8
Art. 269 C.civ.
9
Art. 269, alin. (1) C.civ.
10
Idem
23
Dispoziţiile care reglementează cele două categorii de condiţii
sunt cuprinse în art. 271 – 277 C.civ. (condiţii de fond) şi art. 278 –
289 (condiţii de formă).
În literatura de specialitate11 se menţionează condiţii de fond,
condiţii de formă şi impedimente la căsătorie. În prezentul curs, am
ales să includem în categoria condiţiilor, atât condiţiile de fond, cât şi
condiţiile de formă şi impedimentele. Pentru a se putea căsători în
mod valabil, viitorii soţi trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
- Căsătoria trebuie să fie supusă principiului libertăţii
consensuale, în sensul că ambii soţi trebuie să-şi manifeste
consimţământul personal şi liber, în vederea încheierii
căsătoriei, conform art. 271 C.civ. Fără îndoială, actul juridic al
căsătoriei presupune un consimţământ valabil exprimat, care să
întrunească toate condiţiile cerute de legislaţia civilă pentru
încheierea valabilă a unui act juridic: să fie exteriorizat, să fie
exprimat cu intenţia de produce efecte juridice, să nu fie afectat
de vreun viciu de consimţământ (dol sau violenţă) şi să provină
de la o persoană cu discernământ. Ultima cerinţă este consolidată
de art. 276 C.civ., care stabileşte interdicţia de a se căsători a
alienatului mintal şi a debilului mintal;
- Viitorii soţi să aibă vârsta cerută de lege pentru a se putea
căsători valabil, conform art. 272 C.civ. Dacă prima condiţie
se referea la consimţământul soţilor, cea de-a doua este legată
de sfera capacităţii de exerciţiu a persoanei. Această condiţie
exista şi în reglementarea anterioară a Codului Familiei, care
permitea în anumite cazuri inclusiv căsătoria unei persoane
care a împlinit 15 ani12. Această limită de vârstă nu se mai
regăseşte în actuala reglementare, în care vârsta minimă pentru
încheierea căsătoriei este de regulă 18 ani, iar prin excepţie, în
cazurile prevăzute de lege, 16 ani. Textul legal impune două
situaţii posibile: regula potrivit căreia o căsătorie poate fi
încheiată valabil doar dacă viitorii soţi au împlinit vârsta de 18
ani şi o excepţie, defalcată pe mai multe paliere situaţionale,
prin care este permisă căsătoria şi în situaţia în care soţii nu au
împlinit 18 ani. În cazul excepţiei, minorul care urmează a se
căsători trebuie să aibă vârsta minimă împlinită de 16 ani. De
asemenea, pentru încheierea valabilă, trebuie să existe un aviz
medical care să constate că minorul este apt să se căsătorească
şi de asemenea este necesară încuviinţarea părinţilor sau a
tutorelui în cazul în care minorul este lipsit de ocrotire
părintească sau încuviinţarea instanţei de tutelă, dacă nu există
părinţi sau tutore, să încuviinţeze căsătoria sau în cazul în care
unul dintre părinţi refuză să încuviinţeze căsătoria. Se poate
observa că textul legal nu menţionează şi cazul în care tutorele
se opune la încheierea căsătoriei sau ambii părinţi se opun la
încheierea căsătoriei, cazuri în care instanţa de tutelă nu va
putea să substituie acordul acestora. Astfel, o cerere prin care
s-ar solicita ca instanţa să încuviinţeze căsătoria, în pofida
opoziţiei ambilor părinţi sau a tutorelui, urmează a fi respinsă
ca inadmisibilă de către instanţa de judecată. Se poate observa
11
Nadia Cerasela Aniţei, Dreptul familiei, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2012, p. 31
12
Adrian Pricopi, Dreptul Familiei, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2004, p. 41
24
că legiuitorul a înţeles să acorde instanţei de tutelă competenţa
de a încuviinţa căsătoria doar în cazul în care există o
divergenţă între părinţi sau în cazul în care nu există nicio
persoană care să încuviinţeze căsătoria. Cu alte cuvinte,
intervenţia instanţei de judecată nu poate înlocui încuviinţarea
părinţilor sau a tutorelui, exprimată în sens contrar, ci doar
poate să consolideze o situaţie incertă generată ca urmare a
dezacordului părinţilor sau să suplinească lipsa acordului. Nu
în ultimul rând, în cazul în care unul dintre părinţi este decedat
sau în imposibilitate de a-şi manifesta voinţa, încuviinţarea
celuilalt părinte este suficientă. În cazul părintelui decedat, sunt
incidente ambele situaţii juridice posibile, respectiv atât moartea
părintelui constatată fizic, cât şi decesul constatat pe cale
judecătorească. În ceea ce priveşte sintagma „în imposibilitatea
de a-şi manifesta voinţa”, trebuie avute în vedere acele situaţii în
care părintele se află într-o imposibilitate obiectivă şi efectivă de
a-şi manifesta voinţa, cum ar fi cazul părintelui dispărut, a
părintelui pus sub interdicţie etc.
- Niciunul dintre viitorii soţi nu poate fi căsătorit deja, astfel că
doar persoanele necăsătorite pot încheia valabil o căsătorie. În
acest sens, art. 273 C.civ. impune interdicţia încheierii unei noi
căsătorii de către persoana care este căsătorită. După cum vom
vedea la secţiunea referitoare la nulitatea căsătoriei, prima
căsătorie are prioritate, în timp ce a doua este lovită de nulitate
absolută. Pe lângă această sancţiune civilă, bigamia este
sancţionată şi penal, prin art. 376 din Codul penal. Totodată,
desfacerea căsătoriei prin divorţ înlătură starea de bigamie doar
dacă hotărârea de divorţ a devenit definitivă13. De asemenea,
având în vedere că monogamia se circumscrie principiilor
fundamentale ale dreptului român, alte căsătorii bigame, chiar
valabile în alte state, nu vor putea fi recunoscute în mod valabil
în România, fiind contrare ordinii publice.
- Soţii să nu fie rude în gradul prohibit de lege. Conform
dispoziţiilor art. 274, este interzisă căsătoria între rudele în linie
dreaptă (ascendenţi şi descendenţi), fără limită şi între rudele în
linie colaterală până la al patrulea grad inclusiv14. Această
restricţie are la bază în primul rând motive medicale de ordin
genetic, dar şi considerente de natură morală. Nu în ultimul
rând, acceptarea unor asemenea căsătorii ar da naştere unor
situaţii contradictorii în raporturile juridice dintre soţi, cu
privire la raporturile de moştenire. Prin excepţie de la regula
enunţată anterior, pentru motive temeinice, poate fi permisă
căsătoria între rude colaterale de gradul al patrulea, cu
încuviinţarea instanţei de tutelă în baza unui aviz medical dat în
acest sens. Textul legal nu explicitează care ar putea fi motivele
temeinice care să determine o asemenea încuviinţare de natură
excepţională din partea instanţei de tutelă, dar putem prezuma
că motivele temeinice ar putea fi circumscrise unor criterii
subiective legate de persoana fiecăruia dintre cei doi soţi.
De asemenea, textul legal nu indică exact ce ar trebui să conţină
13
14
Art. 274 C.civ.
25
avizul medical special dat în acest sens. Din punct de vedere
formal, acest aviz ar trebui să indice dacă este posibilă şi
oportună căsătoria prin prisma exigenţelor medicale. Restricţiile
privind legăturile de rudenie sunt aplicabile şi în cazul adopţiilor.
În prezent, legea română permite doar adopţia plenară, cu efecte
depline, prin care cel adoptat devine rudă cu adoptatorul şi cu
rudele acestuia, neexistând nicio diferenţă de tratament juridic
între copilul adoptat şi cel natural. În considerarea acestei
viziuni, legiuitorul a ales să interzică orice căsătorie între
adoptat şi una dintre rudele sale din familia adoptivă, în
limitele stabilite de art. 274, alin. (1) C.civ., urmând ca şi
excepţia prevăzută de art. 274, alin. (2) C.civ. să se aplice fără
discriminare, atât copiilor fireşti, cât şi celor adoptaţi. Din
motive medicale, legiuitorul a înţeles să interzică însă şi orice
fel de căsătorie între cel adoptat şi rudele sale fireşti, în aceleaşi
limite prevăzute de alin. (1) şi (2).
- Niciunul dintre soţi nu trebuie să fie tutorele celuilalt soţ minor.
Textul legal impune trei condiţii : unul dintre soţi să fie tutore,
celălalt soţ să fie minor, iar primul soţ să fie chiar tutorele
minorului. Acest text este derivat din aceeaşi cerinţă esenţială a
libertăţii consimţământului, iar considerentele sunt, potrivit
opiniilor doctrinare, preponderent morale15. Minorul aflându-se
sub influenţa tutorelui său, nu va putea exprima un
consimţământ liber la încheierea căsătoriei. Impedimentul însă
încetează odată cu ajungerea la majorat a minorului şi încetarea
tutelei prin descărcarea tutorelui de responsabilităţile sale, astfel
încât ulterior acestui moment, acest impediment nu mai subzistă;
- Ambii soţi trebuie să aibă discernământ la încheierea căsătoriei,
sens în care art. 276 impune interdicţia de căsătorie a alienatului
mintal şi a debilului mintal, astfel că alienatul şi debilul mintal
nu pot încheia căsătorii valabile16. Diferenţa dintre cele două
stări medicale a fost explicată în literatura medicală de specialitate,
dar este supusă unei interpretări autentice şi prin art. 211 din
Legea nr. 71/2011, care statuează că prin „expresiile alienaţie
mintală sau debilitate mintală se înţelege o boală psihică ori un
handicap psihic ce determină incompetenţa psihică a persoanei
de a acţiona critic şi predictiv privind consecinţele social juridice
care pot decurge din exercitarea drepturilor şi obligaţiilor civile”.
Din interpretarea textului s-ar putea reţine că legiuitorul a
instituit două cazuri de alienaţie mintală sau debilitate mintală,
respectiv situaţia handicapului psihic, ceea ce ar putea echivala
cu o afecţiune congenitală şi boala psihică, care ar putea fi
reprezentată de o afecţiune psihică dobândită. În cazul în care
discernământul unuia dintre soţi este afectat de alte cauze
temporare de lipsă a discernământului, în afara alienaţiei şi
debilităţii mintale, atunci devin incidente dispoziţiile art. 271
C.civ., care impun libertatea consensuală;
15
Gabriela Cristina Frenţiu, “Cartea a II-a. Despre Familie”, în Noul Cod Civil,. Comentarii, doctrină şi
16
Cristiana Mihaela Crăciunescu, Aspecte ale evoluţiei dreptului familiei din epoca Marii Uniri şi până
astăzi, în volumul Dreptul românesc la 100 de ani de la Marea Unire, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2018,
p. 66
26
- Soţii trebuie să fie de sexe diferite. În prezent legea română
interzice căsătoria dintre persoane de acelaşi sex, conform art.
277 C.civ. şi totodată dispune ca în cazul unor asemenea
căsătorii contractate valabil în alte state, acestea să nu fie
recunoscute în România, indiferent dacă cei doi soţi sunt
cetăţeni români sau străini. Totodată, conform Codului civil,
„parteneriatele civile dintre persoane de sex opus sau de acelaşi
sex, contractate în străinătate fie de cetăţeni români, fie de
cetăţeni străini nu sunt recunoscute în România”17. Între cele
două categorii de opoziţii la recunoaştere, impuse de legiuitorul
român există o diferenţă esenţială: în cazul căsătoriilor între
persoane de acelaşi sex, recunoaşterea nu este acordată pentru
că însăşi instituţia respectivă este prohibită, pe când în cel de-al
doilea caz, opoziţia este generată de faptul că sistemul juridic
românesc nu cunoaşte şi nu reglementează parteneriatul civil.
Conform alin. (4) din art. 277, „Dispoziţiile legale privind
libera circulaţie pe teritoriul României a cetăţenilor statelor
membre ale Uniunii Europene şi Spaţiului Economic European
rămân aplicabile”. Prin Decizia Curţii Constituţionale nr.
534/2018 s-a stabilit că, deşi instituţia căsătoriei între persoane
de acelaşi sex nu este permisă în România, fără ca această
interdicţie să fie considerată neconstituţională câtă vreme
soţilor care au încheiat asemenea căsătorii le este respectat
dreptul de şedere. Cu alte cuvinte, căsătoria între persoane de
acelaşi sex este interzisă, acest aspect reprezentând o chestiune
de ordine publică18. Cu toate acestea, libertatea de circulaţie a
soţilor nu poate fi îngrădită, chiar dacă aceştia au acelaşi sex şi
au încheiat o căsătorie în această situaţie. Chestiunea este însă
puţin mai nuanţată. În primul rând, problema căsătoriilor
între persoane de acelaşi sex va fi probabil soluţionată
prin reglementare în viitor, având în vedere că majoritatea
civilizaţiilor vestice au adoptat asemenea reglementări. De
asemenea, tendinţa emergentă şi deosebit de dinamică a acestei
chestiuni nu poate fi ignorată, iar pe de altă parte,
consimţământul liber al persoanelor de a-şi alege modalitatea
de convieţuire nu poate fi nici reglementată în mod inflexibil şi
nici justificată din punct de vedere al drepturilor omului. Ceea
ce ar putea să comporte discuţii este posibilitatea utilizării unei
instituţii juridice deja create – căsătoria – într-un construct
juridic pentru care aceasta nu a fost proiectată. În legătură cu
această chestiune s-au exprimat numeroase opinii pro şi contra.
Considerăm că cea mai simplă modalitate de soluţionare a
acestei probleme este crearea unei noi instituţii juridice, care să
preia prin oglindire toate efectele juridice ale căsătoriei, fie că
se va numi parteneriat civil sau altfel.
Pe lângă condiţiile de formă cerute pentru încheierea valabilă a
căsătoriei, viitorii soţi trebuie să îndeplinească şi unele formalităţi
pentru încheierea căsătoriei referitor la: starea de sănătate, locul
încheierii căsătoriei, declaraţia de căsătorie, alegerea numelui de familie,
17
18
Călina Jugastru, Aplicaţii şi corespondenţe în materia ordinii publice de drept internaţional privat,
Revista universul juridic, nr. 12, decembrie 2016, p. 77
27
publicitatea declaraţiei de căsătorie, celebrarea căsătoriei, momentul
încheierii căsătoriei.
Soţii au obligaţia să declare anterior căsătoriei că şi-au comunicat
reciproc starea sănătăţii lor, iar dispoziţiile legale prin care este oprită
căsătoria celor care suferă de anumite boli rămâne aplicabilă, conform
dispoziţiilor art. 278 C.civ. Spre exemplu, conform art. 276 C.civ., este
interzis alienatului mintal şi debilului mintal să se căsătorească.
În ceea ce priveşte locul încheierii căsătoriei, Codul civil
stabileşte în art. 279 două reguli: o regulă generală şi o regulă de
excepţie. Potrivit regulii generale, prevăzute de art. 279, alin. (1)
C.civ., căsătoria se celebrează de către ofiţerul de stare civilă, la
sediul primăriei. Deşi în textul menţionat nu se specifică primăria în
al cărei sediu se celebrează căsătoria, din interpretarea indirectă a
dispoziţiilor art. 279, alin. (2) C.civ. rezultă că este vorba despre
primăria în a cărei rază teritorială domiciliază sau îşi au reşedinţa
viitorii soţi. Excepţia este prevăzută de art. 279, alin. (2) C.civ.,
conform căruia căsătoria se poate celebra, cu aprobarea primarului,
de către un ofiţer de stare civilă de la o altă primărie decât cea în a
cărei rază teritorială domiciliază sau îşi au reşedinţa viitorii soţi. În
acest din urmă caz, este necesară însă înştiinţarea primăriei de
domiciliu sau de reşedinţă a viitorilor soţi, în vederea publicării.
Pentru a putea încheia valabil căsătoria, soţii trebuie să declare
personal că nu există niciun impediment legal la căsătorie şi vor
menţiona numele de familie pe care îl vor purta în timpul căsătoriei,
precum şi regimul matrimonial ales, potrivit dispoziţiilor art. 281
C.civ. Pe lângă declaraţia de căsătorie, soţii vor mai prezenta şi
dovezile cerute de lege pentru încheierea căsătoriei.
În ceea ce priveşte numele de familie, soţii pot conveni să îşi
păstreze numele dinaintea căsătoriei, să ia numele oricăruia dintre ei
sau numele lor reunite ori pot alege ca unul dintre soţi să-şi păstreze
numele de dinaintea căsătoriei, iar celălalt să poarte numele lor
reunite. În cazul în care soţii aleg să îşi păstreze numele avut
dinaintea căsătoriei, în cazul desfacerii căsătoriei aceştia vor rămâne
cu numele iniţial. În cazul în care soţii aleg să ia numele unuia dintre
ei, în caz de divorţ, instanţa de judecată va putea stabili dacă soţul
care a luat numele celuilalt soţ prin căsătorie va păstra acest din urmă
nume sau va reveni la numele iniţial. În cazul copiilor rezultaţi din
căsătorie, aceştia vor purta numele comun al părinţilor lor, dar în
cazul în care aceştia divorţează, iar unul dintre părinţi revine la numele
iniţial, copilul va putea opta pentru schimbarea pe cale administrativă a
numelui dobândit prin naştere, în temeiul dispoziţiilor art. 4 din O.G.
nr. 41/2003.
În ceea ce priveşte regimul matrimonial, soţii pot alege, ca
regim matrimonial, conform dispoziţiilor art. 312, alin. (1) C.civ.,
unul dintre următoarele regimuri: comunitatea legală, separaţia de
bunuri sau comunitatea convenţională.
Declaraţia de căsătorie se face personal la sediul primăriei unde
urmează a se încheia căsătoria, dar prin excepţie această declaraţie
poate fi dată şi în afara sediului primăriei, în cazurile prevăzute de lege.
În cazul în care viitorul soţ este minor, părinţii sau tutorele, în
cazul în care minorul este lipsit de ocrotire părintească, vor da
personal declaraţia prin care încuviinţează încheierea căsătoriei, iar în
cazul în care nu există un tutore desemnat, încuviinţarea se acordă de
28
către persoana sau autoritatea care a fost abilitată să exercite
drepturile părinteşti, conform dispoziţiilor art. 272, alin. (5) C.civ. În
cazul în care persoana declarantă, fie ea viitor soţ, părinte sau tutore,
nu se află în localitatea unde urmează a se încheia căsătoria, poate
face declaraţia la primăria în a cărei rază teritorială îşi are domiciliul
sau reşedinţa, iar primăria în cauză transmite această declaraţie în
termen de 48 de ore, la primăria unde urmează a se încheia căsătoria.
Odată formulată, declaraţia se publică prin mijlocirea ofiţerului
de stare civilă, fiind afişată în extras într-un loc special amenajat, la
sediul primăriei şi pe pagina de internet a primăriei unde urmează să
se încheie căsătoria. În cazul în care unul dintre soţi nu are domiciliul
sau reşedinţa în raza teritorială a primăriei unde urmează să se
celebreze căsătoria, declaraţia se publică şi la sediul primăriei în cărei
circumscripţie îşi are domiciliul sau reşedinţa.
Conform dispoziţiilor art. 283, alin. (3) C.civ., extrasul cuprinde:
data afişării, datele de stare civilă ale viitorilor soţi, iar în cazul în care
unul dintre soţi este minor, încuviinţarea părinţilor sau a tutorelui,
precum şi înştiinţarea că orice persoană poate face opoziţie la căsătorie,
în termen de 10 zile de la data afişării.
Căsătoria se încheie în termen de 10 zile de la afişarea
declaraţiei de căsătorie, termen care cuprinde atât data afişării, cât şi
data încheierii căsătoriei. În cazul în care căsătoria nu s-a încheiat în
termen de 30 de zile de la data afişării declaraţiei, este necesară
formularea unei noi declaraţii, urmată de publicarea acesteia. Aceeaşi
soluţie se impune şi în cazul în care soţii doresc să modifice
declaraţia iniţială. Pentru motive temeinice, primarul municipiului, al
sectorului municipiului Bucureşti, al oraşului sau al comunei unde
urmează să se încheie căsătoria, poate încuviinţa pentru motive
temeinice, încheierea căsătoriei înainte de împlinirea termenului de
10 zile.
Scopul principal al publicării declaraţiei de căsătorie este de a
înştiinţa persoanele interesate cu privire la încheierea căsătoriei, astfel
încât acestea să poată formula opoziţie, dacă există impedimente legale
sau cerinţe ale legii care nu sunt îndeplinite. În acest sens, orice
persoană poate face opoziţie la căsătorie, chiar şi în lipsa unui interes
legitim al opozantului. Cu atât mai mult poate formula opoziţie
persoana care are un interes legitim sau chiar ar putea fi vătămată
prin încheierea căsătoriei. În ceea ce priveşte opoziţia, aceasta este un
act unilateral şi formal, condiţia formei scrise fiind necesară. De
asemenea, în cuprinsul opoziţiei trebuie arătate dovezile pe care se
întemeiază opoziţia.
Ofiţerul de stare civilă va celebra căsătoria în condiţiile arătate
de art. 283 şi 287 C.civ., sens în care este necesară prezenţa viitorilor
soţi împreună la sediul primăriei, pentru a-şi da consimţământul
la căsătorie, în mod public, în prezenţa a 2 martori, în faţa ofiţerului
de stare civilă. Textul art. 287, alin. (1) C.civ. impune următoarele
condiţii:
- Soţii să se prezinte împreună la sediul primăriei;
- Soţii să-şi dea consimţământul personal, în mod public, cu
privire la încheierea căsătoriei;
- Consimţământul trebuie dat în prezenţa a 2 martori;
- Consimţământul trebuie dat în faţa ofiţerului de stare civilă.
29
Căsătoria este un act juridic personal şi nu poate fi încheiat prin
reprezentare. Singura excepţie de la condiţiile care trebuie îndeplinite
cumulativ este cea a locului celebrării căsătoriei, deoarece potrivit
art. 287, alin. (2) C.civ., în anumite cazuri prevăzute de lege,
căsătoria poate fi celebrată de ofiţerul de stare civilă şi în afara
sediului serviciului public comunitar local de evidenţă a persoanelor.
În cazul în care soţii aparţin minorităţilor naţionale, aceştia pot
solicita ca celebrarea căsătoriei să fie făcută în limba lor maternă,
singura condiţie fiind ca ofiţerul de stare civilă sau cel care oficiază
căsătoria să cunoască această limbă.
Rolul martorilor este de a atesta că soţii şi-au exprimat
consimţământul în condiţiile prevăzute de art. 287 C.civ. În principiu,
orice persoană poate fi martor, cu excepţia incapabililor şi a celor
care nu sunt apţi, din cauza unei deficienţe psihice sau fizice, să
ateste faptul că soţii şi-au exprimat consimţământul.
În ceea ce priveşte momentul căsătoriei, aceasta se încheie,
potrivit dispoziţiilor art. 290 C.civ., în momentul în care, după ce ia
consimţământul fiecăruia dintre viitorii soţi, ofiţerul de stare civilă îi
declară căsătoriţi.
2.3.3. Formalităţi ulterioare încheierii căsătoriei

Formalităţile ulterioare încheierii căsătoriei privesc atribuţiile
ofiţerului de stare civilă referitoare la întocmirea şi eliberarea actelor
de stare civilă ca urmare a încheierii căsătoriei.
După încheierea căsătoriei, în conformitate cu dispoziţiile art.
290 C.civ., ofiţerul de stare civilă întocmeşte de îndată în registrul
actelor de stare civilă actul de căsătorie, care se semnează de către
soţi, de cei 2 martori şi de către ofiţerul de stare civilă. Sintagma „de
îndată” priveşte momentul încheierii căsătoriei, în cadrul ceremoniei
de celebrare a căsătoriei. Astfel, după ce a luat consimţământul
soţilor şi i-a declarat căsătoriţi, ofiţerul de stare civilă întocmeşte
actul de căsătorie. Pe actul de căsătorie se menţionează regimul
matrimonial ales de către soţi, acesta putând fi după caz regimul
separaţiei de bunuri, regimul comunităţii legale de bunuri sau regimul
comunităţii convenţionale de bunuri. În cazul în care încheierea
căsătoriei a fost precedată de încheierea unei convenţii matrimoniale
care are natura unui act autentic, ofiţerul de stare civilă va transmite
notarului care a autentificat convenţia matrimonială o copie a actului
de căsătorie. Nu în ultimul rând, ofiţerul de stare civilă va comunica o
copie a actului de căsătorie către Registrul naţional notarial al
regimurilor matrimoniale, reglementat prin art. 334 C.civ.
În ceea ce priveşte dovada căsătoriei, art. 292 C.civ. stabileşte
că aceasta se dovedeşte prin Actul de căsătorie şi prin Certificatul de
căsătorie eliberat pe baza actului de căsătorie, iar în cazurile
prevăzute de lege, căsătoria se poate dovedi cu orice mijloc de probă.
2.3.4. Nulitatea căsătoriei

În cazul nerespectării condiţiilor de fond sau de formă cerute
pentru încheierea valabilă a căsătoriei, actul juridic al căsătoriei poate
fi lovit de nulitate absolută sau nulitate relativă.
30
Conform art. 293, alin. (1) C.civ., este lovită de nulitate
absolută căsătoria încheiată cu încălcarea dispoziţiilor prevăzute de
art. 271, 273, 274, 276 şi art. 287, alin. (1) C.civ. Faţă de textele
legale menţionate rezultă că este lovită de nulitate absolută căsătoria
încheiată în următoarele cazuri:
- Căsătoria încheiată fără consimţământul liber şi personal al soţilor;
- Căsătoria încheiată între persoane de acelaşi sex sau între
persoane care suferă de malformaţii sub forma nediferenţierii
sexuale19;
- Căsătoria încheiată de o persoană care este căsătorită;
- Căsătoria încheiată între rudele în linie dreaptă, precum şi între
cele în linie colaterală până la al patrulea grad inclusiv,
indiferent dacă soţii sunt rude naturale sau au devenit rude prin
adopţie, cu excepţia cazului prevăzut de ar. 274, alin. (2) C.civ.;
- Căsătoria încheiată de alienatul mintal şi debilul mintal;
- Căsătoria încheiată cu nerespectarea obligaţiilor de formă
prevăzute de art. 287, alin. (1) C.civ.
În ceea ce priveşte vârsta cerută pentru încheierea căsătoriei, în
cazul în care unul dintre soţi nu a împlinit vârsta de 16 ani, căsătoria
este lovită de nulitate absolută. Legiuitorul a instituit însă două cazuri
de acoperire a nulităţii absolute :
- Dacă până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti prin
care se constată nulitatea absolută ambii soţi au împlinit vârsta
de 18 ani;
- Dacă soţia a născut sau a rămas însărcinată.
În ambele cazuri arătate mai sus, nulitatea este acoperită ca
urmare a prevederilor legale, acestea constituind la rândul lor excepţii
de la regimul juridic al nulităţii absolute.
Codul civil reglementează şi căsătoria fictivă, stabilind că în
cazul în care căsătoria a fost încheiată în alte scopuri decât acela de a
întemeia o familie, actul juridic al căsătoriei este lovit de nulitate
absolută. Deşi textul legal nu menţionează care sunt acele alte scopuri
în care ar putea fi încheiată căsătoria, acestea sunt strâns legate de
convieţuirea soţilor în raport de prevederile art. 295, alin. (2) care
stabileşte că nulitatea este acoperită dacă până la rămânerea definitivă
a hotărârii judecătoreşti prin care s-a constatat nulitatea absolută a
intervenit convieţuirea soţilor. Nulitatea se acoperă şi în cazul în care
soţia a născut, a rămas însărcinată ori au trecut 2 ani de la încheierea
căsătoriei, însă toate aceste evenimente trebuie să se fi petrecut
înainte de rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de constatare
a nulităţii absolute a căsătoriei.
Nulitatea absolută poate fi cerută în faţa instanţelor de judecată
de către orice persoană interesată. Procurorul nu poate însă introduce
acţiunea, chiar dacă are calitatea de persoană interesată, dacă
momentul introducerii acţiunii se situează ulterior încetării sau
desfacerii căsătoriei. De la această restricţie impusă reprezentantului
Ministerului Public există două excepţii: a) situaţia în care procurorul
acţionează pentru apărarea drepturilor minorilor; b) situaţia în care
procurorul acţionează pentru apărarea drepturilor persoanelor puse
sub interdicţie.
19
Dan Lupaşcu, Cristiana Mihaela Crăciunescu, Dreptul familiei, ediţia a II-a, amendată şi actualizată,
Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2012, p. 187
31
În ceea ce priveşte nulitatea relativă a căsătoriei, aceasta devine
incidentă în următoarele situaţii:
- Căsătoria încheiată fără încuviinţările sau autorizarea prevăzute
la art. 272, alin. (2), (4) şi (5) C.civ. este anulabilă, dar titularul
acţiunii în anulabilitate este doar persoana a cărei încuviinţare
era necesară, iar în cazul în care nu a fost obţinută autorizarea
instanţei de tutelă devin aplicabile dispoziţiile art. 46, alin. (3)
C.civ.;
- Căsătoria afectată de eroare, dol sau violenţă este anulabilă, iar
titularul cererii este soţul al cărui consimţământ a fost viciat prin
eroare, dol sau violenţă, conform dispoziţiilor art. 298 C.civ.
Leziunea nu poate constitui un viciu de consimţământ care să
afecteze căsătoria, datorită structurii sale şi naturii strict
materiale legată de disproporţia între contraprestaţii. Sfera erorii
– viciu de consimţământ este de asemenea limitată doar la
eroarea in corpore, cu privire la identitatea fizică a viitorilor soţi;
- Căsătoria încheiată de persoana lipsită vremelnic de discernământ
este anulabilă, conform dispoziţiilor art. 299 C.civ. În cazul în
care căsătoria este încheiată de o persoană cu o afecţiune psihică
permanentă, care îi afectează discernământul, cum ar fi alienaţia
mintală sau debilitatea mintală, căsătoria este lovită de nulitate
absolută;
- Căsătoria încheiată între tutore şi persoana minoră aflată sub
tutela sa este anulabilă, potrivit art. 300 C.civ. Având în vedere
că tutorele este persoana care trebuie să încuviinţeze căsătoria
minorului, s-ar putea pune problema dacă nu ar fi prioritară
invocarea nulităţii absolute în temeiul art. 297 C.civ., însă o
asemenea perspectivă ar permite tutorelui să se abţină de la
promovarea acţiunii în anulare, tocmai pentru a evita efectul
nulităţii relative. Faţă de aceste aspecte, rezultă că în cazul
căsătoriei minorului cu tutorele său, indiferent dacă există sau
nu încuviinţarea prevăzută de art. 297 C.civ., va fi întotdeauna
posibilă promovarea acţiunii în anulare în temeiul art. 300 C.civ.
Acţiunea în anulare este o acţiune prescriptibilă, iar termenul de
prescripţie este de 6 luni. Acest termen curge de la momente diferite,
în funcţie de cauza de nulitate, conform dispoziţiilor art. 301 C.civ.:
- În cazul prevăzut de art. 297 C.civ., privind lipsa încuviinţării
sau autorizării, termenul de 6 luni curge de la data la care cei a
căror încuviinţare sau autorizare era necesară pentru încheierea
căsătoriei au luat cunoştinţă de aceasta. Acest termen este
calculat în raport de acest moment, având în vedere că
persoanele menţionate mai sus sunt cele care au dreptul de a
introduce în mod valabil acţiunea în anulare;
- În cazurile prevăzute de art. 298 şi art. 299 C.civ., termenul
curge de la data încetării violenţei sau de la data la care
persoana interesată a cunoscut dolul, eroarea ori lipsa
vremelnică a discernământului;
- În cazul prevăzut de art. 300 C.civ., referitor la încheierea
căsătoriei între minor şi tutorele său, termenul curge de la data
încheierii căsătoriei.
Acţiunea în nulitate relativă are titulari individualizaţi de Codul
civil, astfel că în cazul prevăzut de art. 297 C.civ., persoana care poate
introduce acţiunea este chiar aceea a cărei încuviinţare sau autorizare
32
nu a fost obţinută, iar în cazurile prevăzute de art. 298 – 300 C.civ.,
acţiunea poate fi introdusă de persoanele interesate.
În temeiul art. 302 C.civ., dreptul la acţiunea în anulare nu se
transmite moştenitorilor, dar în cazul în care aceasta a fost pornită de
către unul dintre soţi, ea poate fi continuată de către oricare dintre
moştenitorii săi.
Având în vedere natura nulităţii relative, aceasta poate fi
acoperită, iar Codul civil prevede posibilitatea acoperirii nulităţii
relative în următoarele situaţii :
- În cazurile prevăzute de art. 272, alin. (2), (4) şi (5) C.civ.,
referitoare la obligativitatea obţinerii încuviinţării şi/sau
autorizării legale, nulitatea se acoperă dacă până la rămânerea
definitivă a hotărârii judecătoreşti s-au obţinut încuviinţările şi
autorizarea cerute de lege, conform art. 303, alin. (1) C.civ.,
- În cazul viciilor de consimţământ şi a lipsei vremelnice a
discernământului, căsătoria nu va putea fi anulată dacă soţii au
convieţuit timp de 6 luni de la data încetării violenţei sau de la
data descoperirii dolului, a erorii ori a lipsei vremelnice a
facultăţilor mintale. Având în vedere că textul legal nu distinge,
pentru a putea acoperi nulitatea, termenul de 6 luni se poate
împlini înainte de începerea procesului, după începerea
acestuia, în orice fază procesuală, dar numai până la rămânerea
definitivă a hotărârii de anulare;
- În toate cazurile de nulitate relativă, aceasta se acoperă dacă
soţii au împlinit vârsta de 18 ani sau dacă soţia a născut ori a
rămas însărcinată. Considerăm, de asemenea, că momentul
până la care trebuie să se producă evenimentele menţionate
anterior nu poate depăşi temporal momentul rămânerii
definitive a hotărârii prin care s-a anulat căsătoria.
În ceea ce priveşte efectele nulităţii căsătoriei, pe lângă efectele
generale ale nulităţii, guvernate de regula quod nullum est, nullum
producit effectum, Codul civil reglementează în materia nulităţii
căsătoriei şi câteva reguli speciale.
În cazul căsătoriei putative, soţul de bună credinţă la încheierea
unei căsătorii nule sau anulate păstrează, până la data când hotărârea
judecătorească rămâne definitivă, situaţia unui soţ dintr-o căsătorie
valabilă, sens în care faţă de acest soţ, nulitatea nu produce efecte
retroactive. Raporturile patrimoniale în cazul căsătoriei putative sunt
supuse prin asemănare dispoziţiilor privitoare la divorţ.
Situaţia juridică a copiilor nu este afectată de constatarea sau
anularea căsătorie, aceştia păstrând situaţia juridică de copii din
căsătorie, iar în ceea ce priveşte drepturile şi obligaţiile dintre părinţi
şi copii, se aplică prin asemănare, dispoziţiile privitoare la divorţ,
potrivit dispoziţiilor art. 305 C.civ.
Pe lângă efectele nulităţii faţă de soţi pentru terţi, hotărârea
judecătorească de constatare a nulităţii sau de anulare a căsătoriei este
opozabilă terţilor, în temeiul art. 306 C.civ., în condiţiile legii, cu
respectarea prevederilor privind publicitatea căsătoriei, a convenţiei
matrimoniale şi inopozabilitatea convenţiei matrimoniale, guvernate
de art. 291, art. 334 şi art. 335 C.civ.
Terţul este protejat de efectele nulităţii căsătoriei în cazul în
care nu a cunoscut existenţa acţiunii de constatare a nulităţii sau de
anulare a căsătoriei ori nu a cunoscut cauza de nulitate la momentul
33
încheierii actului juridic. Astfel, art. 306, alin. (2) C.civ. statuează că
nulitatea căsătoriei nu poate fi opusă terţului împotriva unui act
încheiat anterior de acesta cu unul dintre soţi, în afară de cazul în care
au fost îndeplinite formalităţile de publicitate prevăzute de lege cu
privire la acţiunea în constatarea nulităţii sau în anulare ori terţul a
cunoscut pe altă cale, înainte de încheierea actului, cauza de nulitate.
Având în vedere că nulitatea produce efecte retroactive şi desfiinţarea
unui act juridic determină şi desfiinţarea actelor subsecvente, în
virtutea adagiului res inter alios acta, aliis neque nocere, neque
prodesse potest, actul încheiat de către terţ cu unul dintre soţi după
încheierea căsătoriei poate fi afectat prin anularea sau constatarea
nulităţii căsătoriei. Conform textului legal menţionat mai sus, dacă la
încheierea actului terţul nu cunoştea existenţa acţiunii şi nici cauza de
nulitate, atunci nulitatea căsătoriei fie ea relativă sau absolută nu-i va
fi opozabilă cu privire la actul încheiat cu soţul respectiv.
2.3.5. Drepturile şi îndatoririle personale ale soţilor

Ca urmare a încheierii căsătoriei, soţii dobândesc drepturi şi
îndatoriri personale, dar şi drepturi şi obligaţii patrimoniale.
În sfera drepturilor şi îndatoririlor personale ale soţilor intră
următoarele drepturi şi obligaţii :
- Dreptul de a hotărî de comun acord în tot ceea ce priveşte
căsătoria, drept consacrat prin art. 308 C.civ.;
- Dreptul la independenţă în corespondenţă, relaţii sociale şi
alegerea profesiei. Acest drept rezultă din interpretarea per a
contrario a obligaţiei impuse de art. 310 C.civ., care interzice
unui soţ să cenzureze corespondenţa, relaţiile sociale sau
alegerea profesiei celuilalt soţ. Cu alte cuvinte, soţul are o
obligaţie negativă de a se abţine de la orice act sau fapt de
natură a cenzura corespondenţa celuilalt soţ, relaţiile sociale
sau alegerea profesiei celuilalt soţ;
- Îndatorirea de respect reciproc, fidelitate şi sprijin moral,
stipulate de art. 309, alin. (1) C.civ.;
- Îndatorirea de a locui împreună, cu menţiunea că pentru motive
temeinice soţii pot hotărî să locuiască separat, conform art.
309, alin. (2) C.civ.;
- Îndatorirea de a purta numele declarat la încheierea căsătoriei,
în temeiul dispoziţiilor art. 311 C.civ. În cazul în care soţii au
menţionat în declaraţia de căsătorie, în temeiul art. 281 C.civ.,
un nume de familie comun, iar dacă vreunul dintre soţi doreşte
schimbarea pe cale administrativă a numelui dobândit prin
căsătorie, este necesar şi consimţământul celuilalt soţ.
2.3.6. Drepturile şi obligaţiile patrimoniale ale soţilor

Drepturile şi obligaţiile patrimoniale ale soţilor includ
reglementările civile privind regimul matrimonial ales de aceştia sau
dobândit în urma încheierii căsătoriei.
Conform dispoziţiilor art. 312 C.civ., viitorii soţi pot alege ca
regim matrimonial unul dintre cele trei regimuri reglementate de
Codul civil: comunitatea legală, separaţia de bunuri sau comunitatea
convenţională. Soţii au dreptul să aleagă unul dintre aceste trei regi-
muri matrimoniale, dar nu pot opta pentru un alt regim nereglementat
34
de Codul civil, sens în care alin. (2) al art. 312 C.civ. stabileşte că,
indiferent de regimul matrimonial ales, nu se poate deroga de la
dispoziţiile generale privind drepturile şi obligaţiile patrimoniale ale
părţilor, cuprinse în art. 312 – 338 C.civ., cu excepţia situaţiei în care
legea prevede altfel.
Regimul matrimonial produce următoarele efecte:
- Între soţi produce efecte numai din ziua încheierii căsătoriei.
Menţionăm că soţii precizează în conţinutul declaraţiei de
căsătorie regimul matrimonial ales. De asemenea, soţii pot cere
unui notar public autentificarea unei convenţii matrimoniale care
să conţină inclusiv opţiunea lor privind regimul matrimonial
ales. În literatura de specialitate s-a arătat că, în cazul în care
viitorii soţi încheie mai multe convenţii matrimoniale, va avea
efect acea convenţie matrimonială care este prezentată ofiţerului
de stare civilă la încheierea căsătoriei20;
- Faţă de terţi, regimul matrimonial devine opozabil de la data la
care au fost îndeplinite formalităţile de publicitate prevăzute de
lege, cu excepţia situaţiei în care au cunoscut existenţa şi
conţinutul regimului matrimonial pe altă cale. În cazul în care
au fost îndeplinite formalităţile prevăzute de lege, regimul
matrimonial ales de soţi este opozabil erga omnes, înscrierea
spre exemplu în registrul menţionat în art. 334 C.civ., făcând
dovada deplină a opozabilităţii. În cazul în care se pune
problema cunoaşterii regimului matrimonial pe altă cale,
considerăm că acest aspect de fapt poate fi dovedit prin orice
mijloc de probă, cunoaşterea faptului fiind însă guvernată de
opozabilitatea erga certam personam, în funcţie de probatoriul
administrat;
- În cazul în care formalităţile de publicitate nu au fost
îndeplinite, pentru terţii de bună-credinţă soţii vor fi consideraţi
ca fiind căsătoriţi sub regimul matrimonial al comunităţii legale.
Având în vedere că, potrivit art. 329 C.civ., alegerea unui alt
regim decât cel al comunităţii legale se realizează prin încheierea
unei convenţii matrimoniale, rezultă în mod logic faptul că, în
lipsa formalităţilor de publicitate, pentru terţi nu va fi cunoscută
o eventuală opţiune a soţilor cu privire la regimul matrimonial,
astfel încât va fi aplicabil regimul comunităţii legale. Această
particularitate derivată din inopozabilitatea opţiunii soţilor
priveşte doar terţii de bună-credinţă, în timp ce pentru terţii de
rea-credinţă şi pentru soţi va produce efecte regimul juridic ales.
În exercitarea drepturilor patrimoniale, fiecare dintre soţi poate fi
mandatat pentru a exercita aceste drepturi, pe cale convenţională sau pe
cale judiciară, cu precizarea că actele încheiate de către soţ în nume
propriu sau în calitate de mandatar pot fi limitate de prevederile legii.
Mandatul acordat soţului poate fi:
- Mandat convenţional, care este acordat de un soţ celuilalt soţ,
pentru a-l reprezenta în vederea exercitării drepturilor pe care
le are potrivit regimului matrimonial, în temeiul art. 314 C.civ.,
sens în care sunt aplicabile prevederile privind contractul de
mandat prevăzute în Codul civil;
20
Gabriela Cristina Frenţiu, Cartea a II-a. Despre Familie, în Noul Cod Civil,. Comentarii, doctrină şi
35
- Mandat judiciar, dispus de instanţa de tutelă, care poate
încuviinţa unuia dintre soţi să-l reprezinte pe celălalt soţ aflat
în imposibilitate de a-şi manifesta voinţa pentru exercitarea
drepturilor pe care le are potrivit regimului matrimonial. În
cazul în care instanţa de tutelă va încuviinţa cererea, prin
hotărârea pronunţată va stabili şi condiţiile, limitele şi perioada
de valabilitate a acestui mandat. Mandatul judiciar încetează în
cazurile prevăzute de lege, precum şi în situaţia în care soţul
reprezentat nu se mai află în imposibilitate de a-şi manifesta
voinţa ori în cazul în care este numit un tutore sau, după caz, un
curator.
Soţii se bucură de asemenea de independenţă patrimonială,
noţiune care include următoarele drepturi, conform art. 317 C.civ. :
- Dreptul de a încheia orice acte juridice cu celălalt soţ sau cu
terţe persoane;
- Dreptul de a constitui singur, fără consimţământul celuilalt soţ,
depozite bancare, precum şi orice alte operaţiuni în legătură cu
acestea;
- Dreptul de a dispune de fondurile depuse, în raport cu instituţia
de credit la care au fost constituite depozitele, chiar şi după
desfacerea sau încetarea căsătoriei, cu excepţia situaţiei în care
prin hotărâre judecătorească executorie s-a dispus altfel.
Pe lângă drepturile izvorâte din independenţa patrimonială, soţii
au dreptul la informare, consacrat de art. 318 C.civ., conform căruia
fiecare soţ poate cere celuilalt să îl informeze cu privire la bunurile,
veniturile şi datoriile sale, iar în caz de refuz nejustificat, poate solicita
aceste informaţii cu sprijinul instanţei de tutelă. Această instanţă poate
să îl oblige pe soţul celui care a sesizat-o să furnizeze informaţiile
cerute şi să depună probele necesare în acest sens şi, de asemenea,
poate obliga orice terţ să furnizeze aceste informaţii. Cu toate acestea,
unii terţi pot refuza furnizarea informaţiilor cerute atunci când, potrivit
legii, refuzul este justificat de păstrarea secretului profesional. În
condiţiile în care informaţiile solicitate de soţul interesat pot fi obţinute
numai la cererea celuilalt soţ, refuzul acestuia de a le solicita generează
o prezumţie relativă că susţinerile soţului reclamant sunt adevărate.
Fiind vorba despre o prezumţie relativă, ea poate fi combătută de soţul
interesat prin orice mijloc de probă.
În categoria drepturilor de care se bucură soţii este inclus şi
dreptul de a cere notarea în cartea funciară, în condiţiile legii, a unui
imobil ca locuinţă a familiei, chiar dacă soţul care solicită înscrierea
nu este proprietarul imobilului. Conform dispoziţiilor art.312 C.civ.,
locuinţa familiei este locuinţa comună a soţilor sau în lipsa unei
locuinţe comune, locuinţa soţului la care se află copiii.
Soţii beneficiază de asemenea de drepturi asupra locuinţei
închiriate, astfel că potrivit art. 323 C.civ., fiecare soţ are un drept
locativ propriu, chiar dacă numai unul dintre ei este titularul
contractului ori contractul este încheiat înainte de căsătorie. În cazul
decesului unuia dintre soţi, soţul supravieţuitor poate opta să exercite
dreptul său locativ, dacă nu renunţă expres la acest drept, în termenul
de 30 de zile, prevăzut de art. 1834 C.civ. În cazul desfacerii căsătoriei,
dacă folosinţa locuinţei de către ambii soţi nu este posibilă, beneficiul
contractului se atribuie unuia dintre aceştia, pe cale amiabilă, sau pe
cale judiciară, având în vedere în ordine: interesul superior al copiilor
36
minori, culpa în desfacerea căsătoriei şi posibilităţile locative proprii
ale foştilor soţi. Soţul care a pierdut beneficiul contractului de
închiriere are dreptul de la celălalt soţ la plata unei indemnizaţii pentru
acoperirea cheltuielilor de instalare într-o altă locuinţă, dacă divorţul
nu a fost pronunţat din culpa exclusivă a acestuia din urmă. În cazul în
care există bunuri comune, în cazul partajului, indemnizaţia se poate
imputa la partaj, asupra cotei cuvenite soţului căruia i s-a atribuit
beneficiul contractului de închiriere. Din punct de vedere procedural,
atribuirea se face cu citarea locatorului şi produce efecte faţă de acesta
de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de atribuire.
În cazul în care bunul este proprietatea comună a celor doi soţi,
este posibilă atribuirea beneficiului locuinţei conjugale, în aceleaşi
condiţii, până la definitivarea partajului.
Soţii au dreptul de a-şi exercita liber o profesie, în temeiul art.
327 C.civ. şi să dispună în condiţiile legii, de veniturile încasate, cu
respectarea obligaţiilor ce le revin privind cheltuielile căsătoriei.
De asemenea, dacă un soţ a participat efectiv la activitatea
profesională a celuilalt soţ, poate obţine o compensaţie, în măsura
îmbogăţirii soţului care a beneficiat de aportul celuilalt soţ, dacă
participarea acestuia din urmă a depăşit limitele obligaţiei de sprijin
material şi ale obligaţiei de a contribui la cheltuielile căsătoriei.
În ceea ce priveşte obligaţiile patrimoniale ale soţilor, aceştia
sunt obligaţi, în temeiul art. 325 C.civ. să îşi acorde sprijin material
reciproc şi să contribuie, în raport cu mijloacele fiecăruia, la
cheltuielile căsătoriei, cu excepţia situaţiei în care prin convenţie
matrimonială s-a prevăzut altfel. Cu toate acestea, nu se poate stabili
prin convenţie ca suportarea cheltuielilor căsătoriei să revină doar
unuia dintre soţi, o asemenea convenţie fiind considerată nescrisă.
Pe lângă contribuţia financiară, munca oricăruia dintre soţi în
gospodărie şi pentru creşterea copiilor reprezintă o contribuţie la
cheltuielile căsătoriei.
Pe lângă drepturile care pot fi exercitate de către soţi, Codul
civil prevede şi anumite limitări. Astfel, în cazul actelor de dispoziţie
care pun în pericol grav interesele familiei, conform art. 316 C.civ.,
încheiate de către unul dintre soţi, celălalt soţ poate cere instanţei de
tutelă ca pentru o durată determinată să dispună ca dreptul de
dispoziţie cu privire la anumite bunuri să poată fi exercitat numai cu
consimţământul expres al acestui din urmă soţ. Durata măsurii nu
poate depăşi 2 ani, iar hotărârea de încuviinţare a măsurii se
comunică în vederea efectuării formalităţilor de publicitate imobiliară
sau mobiliară, după caz. În cazul în care totuşi, în pofida hotărârii
instanţei de tutelă, se încheie acte de dispoziţie care pun interesele
familiei în grav pericol, aceste acte sunt lovite de nulitate relativă, iar
dreptul la acţiune se prescrie în termen de un an, care începe să curgă
de la data la care soţul vătămat al luat cunoştinţă de existenţa actului.
De asemenea, în cazul locuinţei de familie, niciunul dintre soţi,
chiar dacă este proprietarul exclusiv al locuinţei, nu poate să dispună
de drepturile asupra acesteia şi nici să încheie acte prin care este
afectată folosinţa acesteia fără consimţământul scris al celuilalt soţ.
Totodată, un soţ nu poate deplasa din locuinţă bunurile ce mobilează
sau decorează locuinţa familiei şi nu poate dispune de acestea
fără consimţământul scris al celuilalt soţ. În cazul în care nu
sunt respectate aceste prevederi, soţul care nu şi-a dat consimţământul
37
poate cere anularea actului în termen de un an de la data la care a luat
cunoştinţă despre acesta, dar nu mai târziu de un an de la data
încetării regimului matrimonial, conform art. 322, alin. (4) C.civ. În
cazul în care este vorba despre acte de dispoziţie privind imobile
înscrise în cartea funciară, termenul curge de la data înscrierii
dreptului terţului dobânditor în cartea funciară, având în vedere că
înscrierea în cartea funciară produce efecte erga omnes. În cazul în
care locuinţa familiei nu a fost notată ca atare în cartea funciară, soţul
care nu şi-a dat acordul poate cere doar daune-interese de la celălalt
soţ, cu excepţia situaţiei în care poate proba că terţul dobânditor a
cunoscut pe altă cale calitatea imobilului de locuinţă a familiei.
În situaţia în care unul dintre soţi refuză să-şi dea acordul cu
privire la actele menţionate la art. 322, alin. (1) şi (2), celălalt soţ
poate cere instanţei de tutelă să autorizeze încheierea actului.
După cum s-a menţionat mai sus, soţii pot opta între mai multe
regimuri matrimoniale. În cazul în care nu optează pentru un regim
anume, ei vor fi supuşi regimului comunităţii legale. Dacă doresc să
aleagă un alt regim matrimonial, respectiv regimul comunităţii
convenţionale sau regimul separaţiei de bunuri, aceştia vor încheia o
convenţie matrimonială. În literatura de specialitate s-a arătat că
regimul separaţiei de bunuri presupune un proces de lichidare mai
simplu decât celelalte regimuri21.
Convenţia matrimonială este un contract bilateral, sinalagmatic şi
solemn. Fiind un contract încheiat între soţi sau viitorii soţi şi
presupunând obligaţii reciproce ale acestora are caracter bilateral
sinalagmatic. Este totodată un contract solemn, având în vedere că
potrivit art. 330 C.civ., convenţia matrimonială se încheie prin înscris
autentificat de notarul public cu consimţământul părţilor, exprimat
personal sau prin mandatar cu procură autentică, specială şi având
conţinut predeterminat. Convenţia matrimonială poate fi deci încheiată
şi prin reprezentant, dar procura va trebuie să fie autentică şi specială,
iar conţinutul acesteia să conţină exact prevederile care urmează a fi
incluse în convenţia matrimonială. În cazul în care convenţia este
încheiată înainte de căsătorie, aceasta va produce efecte de la
momentul încheierii căsătoriei, iar dacă este încheiată după căsătorie,
atunci va produce efecte de la data menţionată în cuprinsul său sau, în
lipsa unei asemenea menţiuni, de la data încheierii sale.
Convenţia matrimonială trebuie să îndeplinească acele condiţii
generale de fond prevăzute pentru orice act juridic civil. În ceea ce
priveşte capacitatea, deşi în principiu soţii trebuie să aibă capacitate
deplină de exerciţiu, conform art. 337 C.civ., această convenţie poate
fi încheiată şi de un minor, în următoarele condiţii :
- Minorul să fi împlinit vârsta matrimonială;
- Încheierea sau modificarea convenţiei să se facă doar cu
încuviinţarea ocrotitorului legal şi cu autorizarea instanţei
de tutelă.
În lipsa încuviinţării sau autorizării prevăzute mai sus, convenţia
este lovită de nulitate absolută, care poate fi invocată în termen de
maximum un an de la încheierea căsătoriei, acesta fiind un termen
de prescripţie.
21
Anca Doriana Muntean, Consideraţii privind criteriile de alegere a diverselor regimuri matrimoniale,
Analele Universităţii de Vest din Timişoara – Seria Drept, nr. 2/2015, p. 253
38
Prin convenţia matrimonială nu se poate deroga de la dispoziţiile
de ordine publică, precum cele privind regimul matrimonial, egalitatea
dintre soţi, autoritatea părintească sau devoluţiunea succesorală legală.
Convenţia matrimonială poate conţine însă o clauză de preciput, prin
care să se stipuleze ca în cazul decesului unuia dintre soţi, soţul
supravieţuitor să preia fără plată, înainte de partajul moştenirii, unul
sau mai multe dintre bunurile comune deţinute în devălmăşie sau în
coproprietate. Această clauză poate fi stipulată în favoarea ambilor
soţi sau doar în favoarea unuia dintre ei şi nu este supusă raportului
liberalităţilor dar este supusă reducţiunii şi devine caducă în
următoarele situaţii: a) regimul comunităţii de bunuri a încetat înainte
de decesul soţului; b) soţul beneficiar a decedat înaintea celuilalt soţ;
c) bunurile care au făcut obiectul clauzei de preciput au fost înstrăinate
la cererea creditorilor. Clauza de preciput nu afectează dreptul credi-
torilor comuni de a urmări bunurile ce fac obiectul clauzei, indiferent
dacă a încetat sau nu comunitatea de bunuri. Executarea clauzei de
preciput se realizează în natură, în principal, şi prin echivalent, dacă
executarea în natură nu se poate realiza, iar nulitatea sau caducitatea
convenţiei matrimoniale determină şi nulitatea clauzei de preciput22.
Opozabilitatea convenţiei matrimoniale este deosebit de
importantă, având în vedere că fără îndeplinirea formalităţilor de
publicitate prevederile acestei convenţii nu sunt opozabile terţilor,
faţă de care regimul juridic al soţilor va fi unul de comunitate legală
de bunuri. Pentru a fi opozabilă, conform art. 334, alin. (1) C.civ.,
convenţia matrimonială se înscrie în Registrul naţional notarial al
regimurilor matrimoniale conform legii. Înscrierea se realizează din
oficiu, de către notarul public, după autentificare, acesta transmiţând
un exemplar al convenţiei la serviciul public comunitar local de
evidenţă a persoanelor unde a avut loc celebrarea căsătoriei, pentru a
se face menţiune pe actul de căsătorie în Registrul naţional notarial al
regimurilor matrimoniale şi, după caz, în cartea funciară, registrul
comerţului sau în alte registre de publicitate prevăzute de lege.
Neînscrierea convenţiei în registrele speciale precum cartea funciară
sau registrul comerţului nu este acoperită prin înscrierea în Registrul
naţional notarial al regimurilor matrimoniale. Soţii pot, de asemenea,
să solicite îndeplinirea formalităţilor de publicitate, iar odată
îndeplinite, orice persoană poate solicita cercetarea registrelor de
publicitate în condiţiile legii, fără a fi nevoie să justifice vreun interes.
În ceea ce priveşte inopozabilitatea convenţiei matrimoniale,
potrivit art. 335 C.civ., aceasta poate fi opusă terţilor cu privire la
actele încheiate de aceştia cu unul dintre soţi, doar dacă au fost
îndeplinite formalităţile de publicitate sau dacă terţii au cunoscut
existenţa şi conţinutul convenţiei matrimoniale pe altă cale. Totodată,
convenţia matrimonială nu poate fi opusă terţilor cu privire la actele
încheiate cu oricare dintre soţi înainte de încheierea căsătoriei.
În mod similar, în cazul simulaţiei, actul secret prin care se
alege alt regim matrimonial sau se modifică regimul matrimonial,
fără îndeplinirea formalităţilor de publicitate prevăzute de lege este
opozabil doar soţilor şi nu poate fi opus terţilor de bună credinţă,
conform art. 331 C.civ.
22
39
În cazul în care convenţia matrimonială este lovită de o cauză
de nulitate relativă sau absolută, urmată de anularea sa ori constatarea
nulităţii, între soţi se va aplica regimul comunităţii legale, fără însă a
fi afectate drepturile dobândite de terţii de bună-credinţă până la
desfiinţarea convenţiei.
Convenţia matrimonială poate cuprinde dispoziţii privind
stabilirea regimului comunităţii convenţionale sau regimul separaţiei
de bunuri.
În cazul comunităţii convenţionale, convenţia matrimonială se
poate referi, potrivit art. 367 C.civ. la următoarele aspecte:
a) includerea în comunitate, în tot ori în parte, a bunurilor
dobândite sau a datoriilor proprii născute înainte ori după încheierea
căsătoriei, cu excepţia bunurilor prevăzute la art. 340 lit. b) şi c);
b) restrângerea comunităţii la bunurile sau datoriile anume
determinate în convenţia matrimonială, indiferent dacă sunt
dobândite ori, după caz, născute înainte sau în timpul căsătoriei, cu
excepţia obligaţiilor prevăzute la art. 351 lit. c);
c) obligativitatea acordului ambilor soţi pentru încheierea
anumitor acte de administrare; în acest caz, dacă unul dintre soţi se
află în imposibilitate de a-şi exprima voinţa sau se opune în mod
abuziv, celălalt soţ poate să încheie singur actul, însă numai cu
încuviinţarea prealabilă a instanţei de tutelă;
d) includerea clauzei de preciput; executarea clauzei de preciput
se face în natură sau, dacă acest lucru nu este posibil, prin echivalent,
din valoarea activului net al comunităţii;
e) modalităţi privind lichidarea comunităţii convenţionale.
În cazul regimului separaţiei de bunuri, prin convenţie
matrimonială, conform art. 360 C.civ., părţile pot stipula clauze privind
lichidarea acestui regim în funcţie de masa de bunuri achiziţionate de
fiecare dintre soţi în timpul căsătoriei, în baza căreia se va calcula
creanţa de participare. Dacă părţile nu au convenit altfel, creanţa de
participare reprezintă jumătate din diferenţa valorică dintre cele două
mase de achiziţii nete şi va fi datorată de către soţul a cărui masă de
achiziţii nete este mai mare, putând fi plătită în bani sau în natură.
Aşa cum s-a menţionat mai sus, regimul comunităţii legale
devine incident în cazul în care soţii nu ales un alt regim matrimonial
prin convenţie matrimonială.
În cadrul regimului comunităţii legale, soţii au bunuri comune
şi bunuri proprii.
Bunurile comune sunt cele dobândite în timpul regimului
comunităţii legale, fiind bunuri comune în devălmăşie. Astfel, orice
bun dobândit în timpul căsătoriei devine bun comun, dacă nu se
încadrează în categoriile de bunuri proprii menţionate în art. 340
C.civ. Veniturile din muncă, sumele de bani cuvenite cu titlu de
pensie în cadrul asigurărilor sociale, veniturile cuvenite în temeiul
unui drept de proprietate intelectuală sunt bunuri comune, indiferent
de data dobândirii, însă numai când creanţa privind încasarea lor
devine scadentă în timpul comunităţii.
Categoriile de bunuri proprii sunt enunţate în art. 340 C.civ.,
care indică faptul că sunt bunuri proprii ale fiecărui soţ :
a) bunurile dobândite prin moştenire legală, legat sau donaţie,
cu excepţia cazului în care dispunătorul a prevăzut, în mod expres, că
ele vor fi comune;
40
b) bunurile de uz personal;
c) bunurile destinate exercitării profesiei unuia dintre soţi, dacă
nu sunt elemente ale unui fond de comerţ care face parte din
comunitatea de bunuri;
d) drepturile patrimoniale de proprietate intelectuală asupra
creaţiilor sale şi asupra semnelor distinctive pe care le-a înregistrat;
e) bunurile dobândite cu titlu de premiu sau recompensă,
manuscrisele ştiinţifice sau literare, schiţele şi proiectele artistice,
proiectele de invenţii şi alte asemenea bunuri;
f) indemnizaţia de asigurare şi despăgubirile pentru orice
prejudiciu material sau moral adus unuia dintre soţi;
g) bunurile, sumele de bani sau orice valori care înlocuiesc un
bun propriu, precum şi bunul dobândit în schimbul acestora;
h) fructele bunurilor proprii.
În cazul bunurilor proprii, fiecare soţ poate folosi, administra şi
dispune liber de bunurile sale proprii, în condiţiile legii.
În ceea ce priveşte dovada bunurilor soţilor, calitatea de bun
comun nu trebuie dovedită şi se prezumă până la proba contrară, fiind
vorba despre o prezumţie legală relativă. Dovada că un bun este
propriu se poate face prin orice mijloc de probă, cu excepţia bunurilor
dobândite prin donaţie, succesiune etc., caz în care dovada se face
prin actele prevăzute de lege (certificat de moştenitor, contract de
donaţie etc.). În cazul bunurilor comune dobândite anterior căsătoriei,
înainte de încheierea acesteia se întocmeşte un inventar de către
notarul public sau sub semnătură privată, dacă părţile sunt de acord.
În lipsa inventarului, se prezumă că bunurile mobile în cauză sunt
comune, fiind însă vorba despre o prezumţie legală relativă, care
poate fi combătută prin orice mijloc de probă.
Referitor la formalităţile de publicitate, oricare dintre soţi poate
cere notarea în cartea funciară sau în alte registre de publicitate a
menţiunii privind apartenenţa unui bun la comunitate, conform art.
344 C.civ.
În funcţie de categoriile de acte pe care soţii le pot încheia cu
privire la bunul comun, pot fi evidenţiate următoarele situaţii :
- Actele de folosinţă pot fi încheiate de către oricare dintre soţi,
dar aceştia nu pot schimba destinaţia bunului comun fără
acordul celuilalt soţ;
- Actele de conservare şi actele de administrare cu privire la
bunurile comune, precum şi actele de dobândire a bunurilor
comune pot fi încheiate de oricare dintre soţi singur, fără
acordul celuilalt soţ;
- Prin încheierea acestor acte nu se pot încălca drepturile soţilor
privind locuinţa familiei, aşa cum sunt reglementate în art. 322
C.civ., iar în cazul în care interesele unuia dintre soţi au fost
prejudiciate prin actele încheiate de celălalt soţ fără participarea
primului, soţul prejudiciat poate cere daune-interese de la celălalt
soţ, fără a vătăma drepturile dobândite de terţii de bună-credinţă;
- Actele de înstrăinare sau de grevare cu drepturi reale având ca
obiect bunurile comune nu pot fi încheiate decât cu acordul
ambilor soţi;
- Pe cale de excepţie, oricare dintre soţi poate dispune singur, cu
titlu oneros, de bunurile mobile comune a căror înstrăinare nu
este supusă formalităţilor de publicitate, dar soţul prejudiciat de
41
încheierea unui asemenea act poate solicita daune-interese de la
soţul celălalt; de asemenea, interdicţia de înstrăinare nu se aplică
darurilor obişnuite.
Sancţiunea aplicabilă actului încheiat fără consimţământul expres
al celuilalt soţ, atunci când un asemenea consimţământ este cerut
conform legii este nulitatea relativă. Anularea actului nu produce efecte
faţă de terţul dobânditor care a depus diligenţa necesară pentru a se
informa cu privire la natura bunului.
Codul civil reglementează reguli specifice în ceea ce priveşte
posibilitatea aportării bunurilor comune la patrimoniul unor societăţi,
asociaţii sau fundaţii. Aceste bunuri pot face obiectul unui asemenea
aport, în condiţiile legii, dar niciunul dintre soţi nu poate singur, fără
consimţământul scris al celuilalt soţ, să dispună de bunurile comune ca
aport la o societate sau pentru dobândirea de părţi sociale sau acţiuni,
sub sancţiunea nulităţii relative a actului de aportare. Cu toate acestea,
în cazul în care este vorba despre acţiuni tranzacţionate pe o piaţă
reglementată, soţul care nu şi-a dat acord poate doar să solicite daune
interese de la celălalt soţ, fără a fi afectate drepturile dobândite de terţi,
conform art. 349 C.civ. În cazul aportului consimţit de ambii soţi,
calitatea de asociat este recunoscută soţului care a aportat bunul
comun, dar părţile sociale sau acţiunile dobândite sunt bunuri comune.
În calitate de asociat, soţul care deţine această calitate poate exercita
singur drepturile ce decurg din această calitate şi poate realiza singur
transferul părţilor sociale sau ale acţiunilor. În cazul în care soţul care
nu a aportat bunul doreşte să aibă calitatea de asociat, acesta îşi poate
exprima voinţa în acest sens, caz în care ambii soţi vor avea calitatea
de asociat pentru părţile sociale sau acţiunile atribuite, fiecare într-o
cotă de ½ din valoarea bunului sau în alte cote părţi stabilite
convenţional. În această situaţie, părţile sociale sau acţiunile care revin
fiecăruia dintre soţi au calitatea de bun propriu.
Soţii au, de asemenea, dreptul de a dispune prin legat de partea
care li s-ar cuveni, din comunitatea de bunuri, la încetarea căsătoriei,
fără însă a încălca rezerva succesorală.
Datoriile comune ale soţilor cuprind, conform art. 351 C.civ.:
a) obligaţiile născute în legătură cu conservarea, administrarea
sau dobândirea bunurilor comune;
b) obligaţiile pe care le-au contractat împreună;
c) obligaţiile asumate de oricare dintre soţi pentru acoperirea
cheltuielilor obişnuite ale căsătoriei;
d) repararea prejudiciului cauzat prin însuşirea de către unul
dintre soţi a bunurilor aparţinând unui terţ, în măsura în care, prin
aceasta, au sporit bunurile comune ale soţilor.
În cazul în care datoriile comune nu au fost acoperite prin
urmărirea bunurilor comune, soţii vor răspunde solidar cu bunurile
proprii, iar acel soţ care a plătit datoria comună se subrogă în
drepturile creditorului pentru ceea ce a suportat dincolo de cota-parte
care i-ar fi revenit dacă lichidarea s-ar face la data plăţii datoriei. De
asemenea, soţul care a plătit datoria comună are un drept de retenţie
supra bunurilor celuilalt soţ până la acoperirea integrală a creanţelor
pe care acesta i le datorează.
Bunurile comune nu pot fi urmărite de creditorii personali ai
soţilor, dar dacă după urmărirea bunurilor proprii ale soţului debitor,
creanţa nu a fost îndestulată, creditorul personal poate cere partajul
42
bunurilor comune, însă numai în măsura necesară pentru acoperirea
creanţei sale.
Veniturile din muncă ale unui soţ şi cele asimilate acestora nu
pot fi urmărite pentru datoriile comune asumate de către celălalt soţ,
cu excepţia celor privind cheltuielile obişnuite ale căsătoriei.
Potrivit art. 359 C.civ., dispoziţiile Codului civil privind regimul
comunităţii legale sunt prevederi de ordine publică, astfel încât orice
convenţie contrară dispoziţiilor privind regimul comunităţii legale este
lovită de nulitate absolută, cu excepţia situaţiei în care o asemenea
convenţie ar fi compatibilă cu regimul comunităţii convenţionale.
Regimul comunităţii convenţionale se aplică în cazul în care prin
convenţia matrimonială se derogă în condiţiile şi limitele prevăzute de
Codul civil, de la dispoziţiile privind regimul comunităţii legale.
Obiectul convenţiei matrimoniale, menţionat de art. 367 C.civ. a fost
descris la secţiunea care analizează convenţia matrimonială, astfel încât
reluăm sintetic conţinutul aspectelor care pot fi incluse în convenţia
matrimonială şi anume: regimul bunurilor dobândite sau a datoriilor
proprii născute înainte sau după încheierea căsătoriei; restrângerea, în
anumite cazuri, la bunuri sau datorii determinate în convenţia
matrimonială; obligativitatea acordului ambilor soţi pentru încheierea
unor acte de administrare, includerea clauzei de preciput, modalităţi
privind lichidarea comunităţi convenţionale.
Regimul comunităţii convenţionale are caracter de excepţie,
derogatoriu faţă de regimul comunităţii legale, astfel încât acesta se
completează, conform dispoziţiilor art. 368 C.civ. cu prevederile
legale referitoare la regimul comunităţii legale.
În cazul regimului separaţiei de bunuri, fiecare dintre soţi este
proprietar exclusiv în privinţa bunurilor dobândite înainte de
încheierea căsătoriei, precum şi a celor pe care le dobândeşte în nume
propriu după această dată. Masa bunurilor proprii mobile se stabileşte
prin inventar întocmit de notarul public, conform art. 361 C.civ., al
cărui conţinut şi procedură a fost analizat la secţiunea privind
convenţia matrimonială. Bunurile dobândite împreună de soţi aparţin
acestora în cote părţi, în proprietate comună, conform art. 362 C.civ.
Coproprietatea se dovedeşte, conform art. 361 C.civ., prin inventarul
efectuat de notarul public, prin posesie sau prin act juridic.
În ceea ce priveşte folosinţa bunurilor celuilalt soţ, soţul care
foloseşte bunurile celuilalt soţ fără împotrivirea acestuia are obligaţiile
unui uzufructuar, mai puţin obligaţiile privind inventarierea bunurilor
(art. 723 C.civ.), respectarea destinaţiei bunurilor (art. 724 C.civ.) şi
constituirea garanţiei pentru îndeplinirea obligaţiilor uzufructuarului
(art. 726 C.civ.). Soţul care foloseşte bunurile este dator să restituie
fructele existente la data solicitării lor de către celălalt soţ sau la data
încetării ori schimbării regimului matrimonial.
În cadrul regimului separaţiei de bunuri, niciunul dintre soţi nu
poate fi ţinut de obligaţiile născute din acte săvârşite de celălalt soţ,
dar soţii răspund solidar pentru obligaţiile asumate de oricare dintre
ei pentru acoperirea cheltuielilor obişnuite ale căsătoriei şi a celor
legate de creşterea şi educarea copiilor, conform art. 364 C.civ.
La încetarea regimului separaţiei de bunuri, fiecare dintre soţi
are un drept de retenţie asupra bunurilor celuilalt până la acoperirea
integrală a datoriilor pe care le au unul faţă de celălalt, potrivit
dispoziţiilor art. 365 C.civ.
43
Regimul matrimonial poate înceta prin constatarea nulităţii,
prin anulare, prin desfacerea sau prin încetarea căsătoriei şi de
asemenea poate fi modificat în condiţiile legii. În cazul în care
regimul matrimonial încetează sau este modificat, mai întâi trebuie să
se efectueze lichidarea acestuia, prin bună înţelegere sau pe cale
judiciară. În cazul în care lichidarea regimului matrimonial se face în
mod amiabil, înscrisul în formă autentică notarială constituie act de
lichidare, iar în caz de lichidare pe cale judiciară, actul de lichidare va
fi constituit de hotărârea judecătorească definitivă.
În cazul comunităţii legale de bunuri, lichidarea regimului
comunităţii se realizează la încetarea comunităţii, potrivit art. 355
C.civ., prin hotărâre judecătorească sau prin act autentic notarial, iar
până la finalizarea lichidării, comunitatea subzistă atât în privinţa
bunurilor, cât şi în privinţa obligaţiilor.
În cazul în care comunitatea încetează prin decesul unuia dintre
soţi, lichidarea se face între soţul supravieţuitor şi moştenitorii soţului
decedat, iar obligaţiile soţului decedat se divid între moştenitori
proporţional cu cotele ce le revin din moştenire. În cazul în care
regimul comunităţii de bunuri încetează ca urmare a divorţului, foştii
soţi rămân coproprietari în devălmăşie asupra bunurilor comune până
la stabilirea cotei-părţi ce revine fiecăruia.
Lichidarea comunităţii se realizează prin partaj, astfel că fiecare
dintre soţi preia bunurile sale proprii, iar prin partaj se împart
bunurile comune, existente la momentul împărţelii23 şi se
regularizează datoriile, conform art. 357 C.civ. Modalitatea de
partajare este următoarea: se determină mai întâi cota-parte ce revine
fiecărui soţ pe baza contribuţiei sale atât la dobândirea bunurilor
comune, cât şi la îndeplinirea obligaţiilor comune. Până la proba
contrară, se prezumă că soţii au avut o contribuţie egală, fiind vorba
despre o prezumţie legală relativă. Cu toate acestea, soţii răspund
solidar pentru obligaţiile asumate de oricare dintre ei pentru
acoperirea cheltuielilor obişnuite ale căsătoriei şi a celor legate de
creşterea şi educarea copiilor, conform art.357, alin. (3) C.civ.
coroborat cu art. 364 alin. (2) C.civ.
Partajul poate fi realizat şi în timpul regimului comunităţii,
integral sau parţial, prin act autentic notarial, în caz de înţelegere
amiabilă sau pe cale judecătorească, în caz de neînţelegere.
Modalitatea de partajare este aceeaşi ca în cazul partajului efectuat cu
ocazia lichidării comunităţii: se determină mai întâi cota-parte ce
revine fiecărui soţ pe baza contribuţiei sale atât la dobândirea
bunurilor comune, cât şi la îndeplinirea obligaţiilor comune. Bunurile
atribuite fiecărui soţ prin partaj devin bunuri proprii, iar bunurile
neîmpărţite rămân bunuri comune. Chiar şi după finalizarea
partajului, regimul comunităţii nu încetează decât în condiţiile legii.
Lichidarea regimului comunităţii convenţionale se realizează în
concordanţă cu prevederile convenţiei matrimoniale sau în lipsă, în
acelaşi fel ca şi comunitatea legală, în temeiul art. 368 C.civ., care
stabileşte că dacă prin convenţie matrimonială nu se prevede altfel,
regimul juridic al comunităţii convenţionale se completează cu
dispoziţiile legale privind regimul comunităţii legale.
23
Gabriela Cristina Frenţiu, Cartea a II-a. Despre Familie, în Noul Cod Civil,. Comentarii, doctrină şi
44
Modificarea regimului matrimonial este posibilă sub auspiciile
Codului civil, ori de câte ori doresc soţii, cu îndeplinirea următoarelor
condiţii, conform art. 369 C.civ.:
- Să fi trecut cel puţin un an de la încheierea căsătoriei;
- Înlocuirea regimului matrimonial trebuie făcută cu respectarea
condiţiilor prevăzute de lege pentru încheierea convenţiilor
matrimoniale;
- Să fie respectate formalităţile privind regimul matrimonial
prevăzute de art. 291 C.civ.;
- Să fie îndeplinite formalităţile de publicitate, conform art. 334
şi 335 C.civ.;
- Să se realizeze inventarul bunurilor mobile, reglementat de
art. 361 C.civ.
Dacă există creditori prejudiciaţi prin schimbarea sau lichidarea
regimului matrimonial, aceştia pot formula acţiune revocatorie în
termen de un an de la data la care au fost îndeplinite formalităţile de
publicitate sau, după caz, de când au luat la cunoştinţă mai înainte de
aceste împrejurări, pe altă cale. Aceşti creditori pot însă invoca
oricând, pe cale de excepţie, inopozabilitatea modificării sau lichidării
regimului matrimonial făcut în frauda intereselor lor.
Modificarea regimului matrimonial se poate realiza şi pe cale
judiciară, iar instanţa poate pronunţa separaţia judiciară de bunuri.
Pentru a putea pronunţa o asemenea hotărâre este necesară îndepli-
nirea următoarelor condiţii cumulative :
- Regimul matrimonial al soţilor să fie cel al comunităţii legale
sau al comunităţii convenţionale;
- Să existe o cerere din partea unuia dintre soţi;
- Celălalt soţ să încheie acte care pun în pericol interesele
patrimoniale ale familiei.
În acest caz, instanţa va dispune lichidarea regimului
patrimonial şi totodată va dispune aplicarea prevederilor art. 291
C.civ. (respectarea formalităţilor privind regimul matrimonial); 334-
335 C.civ. (respectarea formalităţilor de publicitate privind regimul
matrimonial); art. 361 C.civ. (respectarea dispoziţiilor privind
întocmirea inventarului).
Separaţia judiciară produce efecte între soţi şi efecte faţă de terţi.
Între soţi, separaţia judiciară are ca efect încetarea regimului
matrimonial anterior, acesta fiind înlocuit cu regimul separaţiei de
bunuri, care produce efecte de la data formulării cererii. Pe cale de
excepţie, instanţa poate dispune ca efectele separaţiei să se aplice de
la data despărţirii în fapt, dacă unul dintre soţi solicită acest lucru.
În ceea ce priveşte efectele faţă de terţi, creditorii soţilor nu pot
cerere separaţia de bunuri, dar pot interveni în cauză, iar în cazul în
care se consideră prejudiciaţi prin schimbarea regimului matrimonial
pot formula acţiune revocatorie în termen de un an, conform art. 369,
alin. (3) C.civ. sau pot invoca oricând, pe cale de excepţie,
inopozabilitatea modificării regimului matrimonial, conform art. 369,
alin. (4) C.civ.
45
2.3.7. Desfacerea căsătoriei
Conform dispoziţiilor Codului civil, căsătoria se desface prin
divorţ, care poate avea loc, potrivit dispoziţiilor art. 373 C.civ.:
a) prin acordul soţilor, la cererea ambilor soţi sau la cererea
unuia dintre soţi acceptată de celălalt soţ;
b) atunci când, din cauza unor motive temeinice, raporturile
dintre soţi sunt grav vătămate şi continuarea căsătoriei nu mai este
posibilă;
c) la cererea unuia dintre soţi, după o separare în fapt care a
durat cel puţin 2 ani;
d) la cererea aceluia dintre soţi a cărui stare de sănătate face
imposibilă continuarea căsătoriei.
În ceea ce priveşte divorţul prin acordul soţilor, acesta poate fi
pronunţat indiferent de durata căsătoriei şi indiferent dacă există sau
nu copii minori rezultaţi din căsătorie, potrivit art. 374 C.civ. Cu
toate acestea, divorţul prin acordul soţilor nu poate fi admis dacă unul
dintre soţi este pus sub interdicţie, iar instanţa este obligată să verifice
existenţa consimţământului liber şi neviciat al fiecărui soţ. În acelaşi
fel, notarul public sau ofiţerul de stare civilă au obligaţia, în temeiul
art. 375, alin. (3) raportat la art. 374, alin. (3) să verifice existenţa
consimţământului liber şi neviciat al fiecărui soţ.
Divorţul prin acordul soţilor poate fi pronunţat de instanţa civilă
sau poate fi constatat de către notarul public sau de către ofiţerul de
stare civilă, atât în cazul în care soţii nu au copii minori, cât şi în
situaţia în care există copii minori născuţi din căsătorie, din afara
căsătoriei sau adoptaţi.
Pentru a se putea constata în mod valabil divorţul soţilor care
nu au copii minori de către notarul public sau de către ofiţerul de
stare civilă, trebuie îndeplinite următoarele condiţii:
- Soţii să fie de acord cu divorţul şi să nu aibă copii minori,
născuţi din căsătorie, din afara căsătoriei sau adoptaţi;
- Soţii să depună cererea de divorţ împreună sau prin mandatar
cu procură autentică, în cazul în care cererea de divorţ se
depune la notarul public;
- Să fi trecut un termen de reflecţie de 30 de zile de la
înregistrarea cererii de divorţ;
- Soţii să se fi înţeles cu privire la numele de familie pe care să îl
poarte după divorţ.
În cazul divorţului soţilor care au copii minori, trebuie îndeplinite
următoarele condiţii:
- Soţii sunt de acord cu divorţul;
- Soţii convin asupra tuturor aspectelor referitoare la numele de
familie pe care să îl poarte după divorţ, exercitarea autorităţii
părinteşti de către ambii părinţi, stabilirea locuinţei copiilor
după divorţ, modalitatea de păstrare a legăturilor personale
dintre părintele separat şi fiecare dintre copii, precum şi
stabilirea contribuţiei părinţilor la cheltuielile de creştere,
educare, învăţătură şi pregătire personală a copiilor;
- Raportul de anchetă socială să conţină concluzii din care să
rezulte că acordul soţilor privind exercitarea în comun a
autorităţii părinteşti sau acordul privind stabilirea locuinţei
copiilor sunt în interesul acestora;
46
- Soţii să depună cererea de divorţ împreună sau prin mandatar
cu procură autentică, în cazul în care cererea de divorţ se
depune la notarul public;
- Să fi trecut un termen de reflecţie de 30 de zile de la
înregistrarea cererii de divorţ.
Ulterior expirării termenului de reflecţie, soţii se prezintă
personal în faţa notarului sau în faţa ofiţerului de stare civilă care
verifică dacă soţii stăruie să divorţeze şi dacă, în acest sens, conform
art. 376 C.civ., consimţământul lor este liber şi neviciat.
În cazul în care soţii stăruie în divorţ, ofiţerul de stare civilă sau
notarul public va elibera certificatul de divorţ, fără a face menţiune cu
privire la culpa soţilor.
Ulterior eliberării certificatului de divorţ, au loc formalităţile
privind menţionarea divorţului în actul de căsătorie, după cum
urmează :
- Dacă cererea de divorţ a fost depusă la primăria unde s-a încheiat
căsătoria, după emiterea certificatului de divorţ, ofiţerul de stare
civilă face cuvenita menţiune în actul de căsătorie;
- Dacă cererea de divorţ a fost depusă la primăria în a cărei rază
teritorială soţii au avut ultima locuinţă comună, ofiţerul de stare
civilă emite certificatul de divorţ şi înaintează o copie certificată
a acestuia către primăria locului unde s-a încheiat căsătoria, în
vederea efectuării menţiunii în actul de căsătorie;
- În cazul în care divorţul este constatat de către notarul public,
acesta va emite certificatul de divorţ şi va înainta de îndată, o
copie certificată a acestuia la primăria locului unde s-a încheiat
căsătoria, spre a se efectua menţiunea în actul de căsătorie.
În situaţia în care nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art.
375 C.civ., ofiţerul de stare civilă sau notarul vor respinge cererea de
divorţ, iar soţii vor avea deschisă calea judiciară a divorţului. În mod
similar, dacă soţii nu se înţeleg asupra numelui de familie pe care să
îl poarte după divorţ sau asupra exercitării în mod comun a autorităţii
părinteşti, ofiţerul de stare civilă sau notarul emite o dispoziţie de
respingere a cererii de divorţ şi îndrumă soţii să se adreseze instanţei
de judecată.
În cazul în care este cerut divorţul pentru culpa exclusivă a
unuia dintre soţi, acesta poate fi pronunţat numai dacă instanţa
stabileşte culpa unuia dintre soţi în destrămarea căsătoriei. În cazul în
care rezultă culpa ambilor soţi, instanţa de judecată poate pronunţa
divorţul din culpă comună, chiar şi în cazul în care numai un singur
soţ a formulat cererea de divorţ. În cazul în care se pronunţă divorţul
din culpa exclusivă a unuia dintre soţi, soţul nevinovat are, potrivit
art. 388 C.civ., dreptul de a cere despăgubiri dacă a suferit un
prejudiciu prin desfacerea căsătoriei. Deoarece Codul civil nu
stabileşte în mod exact care pot fi motivele temeinice de natură să
conducă la desfacerea căsătoriei, această sarcină revine practicii
judiciare, respectiv instanţelor de judecată24.
De asemenea dacă soţul reclamant decedează în timpul
procesului, moştenitorii săi pot continua acţiunea de divorţ, care va fi
admisă numai dacă instanţa va constata culpa exclusivă a soţului pârât.
24
Alina Doina Tănase, Aspecte teoretice şi practice privind culpa în desfacerea căsătoriei, Analele
Universităţii de Vest din Timişoara – Seria Drept, nr. 1/2016, p. 148
47
Apar astfel două ipoteze juridice: dacă instanţa va constata culpa
soţului reclamant sau culpa comună a soţilor drept cauză a divorţului,
va pronunţa încetarea căsătoriei ca urmare a decesului soţului
reclamant. Dacă instanţa va constata existenţa culpei exclusive a
soţului pârât, va admite cererea, va pronunţa divorţul, iar căsătoria va
fi considerată a fi desfăcută la data decesului soţului reclamant, astfel
încât soţul pârât va fi lipsit de calitatea succesorală de soţ
supravieţuitor.
În cazul prevăzut de art. 373, lit. c) C.civ., în situaţia în care
este cerut divorţul la cererea unuia dintre soţi, după o separare în fapt
care a durat cel puţin 2 ani, conform art. 379, alin. (2) C.civ., divorţul
se pronunţă din culpa exclusivă a soţului reclamant, cu excepţia
situaţiei în care pârâtul se declară de acord cu divorţul, caz în care
divorţul se pronunţă fără a se face menţiune despre culpa soţilor.
În cazul prevăzut de art. 373, lit. d) C.civ., referitor la divorţul
pronunţat la cererea aceluia dintre soţi a cărui stare de sănătate face
imposibilă continuarea căsătoriei, desfacerea căsătoriei se pronunţă
fără a se face menţiune despre culpa soţilor.
În ceea ce priveşte efectele divorţului, acestea privesc data
desfacerii căsătoriei, numele de familie după căsătorie, drepturile
soţului divorţat, efectele cu privire la regimul matrimonial, dreptul la
despăgubiri, obligaţia de întreţinere între foştii soţi şi prestaţia
compensatorie.'
Data desfacerii căsătoriei priveşte trei ipoteze :
- În cazul divorţului pronunţat de instanţa de judecată, căsătoria
este desfăcută din ziua în care hotărârea prin care s-a pronunţat
divorţul a rămas definitivă, conform art. 382, alin. (1) C.civ.;
- În cazul divorţului constatat de notarul public sau de ofiţerul de
stare civilă, căsătoria este desfăcută pe data eliberării
certificatului de divorţ, conform art. 382, alin. (3) C.civ.;
- În cazul procesului de divorţ continuat de moştenitorii soţului
reclamant, după decesul acestuia, în cazul admiterii sale,
căsătoria se consideră desfăcută la data decesului.
În caz de divorţ, soţii pot conveni să păstreze numele purtat în
timpul căsătoriei, sens în care instanţa de judecată va lua act de
înţelegerea lor prin hotărârea de divorţ. În cazul unor motive
temeinice, justificate de interesul unuia dintre soţi sau de interesul
superior al copilului, în temeiul art. 383, alin. (2) C.civ., instanţa
poate încuviinţa ca soţii să păstreze numele purtat în timpul
căsătoriei, chiar în lipsa unei înţelegeri între ei. Dacă soţii nu se
înţeleg şi nici instanţa nu încuviinţează, fiecare dintre foştii soţi vor
purta după divorţ numele avute anterior căsătoriei.
Conform art. 384 C.civ., divorţul este considerat pronunţat
împotriva soţului din a cărui culpă exclusivă s-a desfăcut căsătoria,
putând fi incidente cazurile prevăzute de art. 373, lit. b) şi c) C.civ. În
această situaţie, soţul împotriva căruia a fost pronunţat divorţul pierde
drepturile dobândite prin lege sau convenţii anterioare încheiate cu
terţii. Cu toate acestea, drepturile respective nu sunt pierdute în cazul
culpei comune sau al divorţului prin acordul soţilor.
Efectele divorţului referitoare la regimul matrimonial cuprind
efectele privind încetarea regimului matrimonial, efectele actelor
încheiate în frauda celuilalt soţ şi opozabilitatea faţă de terţi.
48
Regimul matrimonial încetează în cazul divorţului la data
introducerii cererii de divorţ, dar oricare dintre soţi sau amândoi
împreună în cazul divorţului prin acord, pot cere instanţei de divorţ să
constate că regimul matrimonial a încetat de la data separaţiei în fapt,
aceste prevederi fiind aplicabile indiferent dacă divorţul este
pronunţat prin hotărâre judecătorească sau constatat de notarul public
ori de către ofiţerul de stare civilă.
Actele juridice prin care un soţ dispune singur, cu titlu oneros,
de bunurile mobile comune a căror înstrăinare nu este supusă
formalităţilor de publicitate şi actele din care se nasc obligaţii
în sarcina comunităţii, încheiate de unul dintre soţi după data
introducerii cererii de divorţ, sunt anulabile, dacă au fost făcute în
frauda celuilalt soţ. Cu alte cuvinte, spre a fi anulabile, actele juridice
trebuie să îndeplinească următoarele condiţii :
- Să fie acte de dispoziţie cu titlu oneros, încheiate de unul dintre
soţi singur cu privire la bunuri comune mobile cu privire la
care nu este cerută îndeplinirea formalităţilor de publicitate sau
să fie vorba despre acte din care se nasc obligaţii în sarcina
comunităţii;
- Actele să fie încheiate de către soţul respectiv după data
introducerii cererii de divorţ;
- Actele să fi fost făcute în frauda celuilalt soţ.
Hotărârea judecătorească prin care s-a pronunţat divorţul sau
certificatul de divorţ sunt opozabile terţilor, în temeiul art. 387 C.civ.,
prevederile art. 291 referitor la formalităţile privind regimul
matrimonial, precum şi cele privind publicitatea şi inopozabilitatea
convenţiei matrimoniale, reglementate prin art. 334-335 C.civ. rămân
aplicabile.
Pe lângă efectele menţionate mai sus, ca urmare a divorţului,
între soţi se pot naşte drepturi privind despăgubirile, drepturi privind
întreţinerea şi drepturi privind prestaţia compensatorie.
În cazul în care divorţul a fost pronunţat din culpa exclusivă a
unuia dintre soţi, celălalt soţ are dreptul să solicite despăgubiri de la
soţul vinovat, cererea fiind soluţionată de instanţa de tutelă, ca o
cerere incidentală în cadrul procesului de divorţ. Soţul nevinovat,
pentru a putea obţine despăgubiri, va trebui să dovedească faptul că a
suferit un prejudiciu prin desfacerea căsătoriei, conform dispoziţiilor
art. 388 C.civ.
Pe lângă dreptul la despăgubiri, în cazul divorţului pronunţat
din culpa exclusivă a soţului pârât, soţul reclamant poate beneficia
de o prestaţie care să compenseze, pe cât posibil, dezechilibrul
semnificativ pe care divorţul l-a determinat în condiţiile de viaţă ale
soţului reclamant. Condiţiile acordării prestaţiei compensatorii sunt:
- Divorţul să fi fost pronunţat din culpa exclusivă a soţului pârât;
- Prestaţia compensatorie să fie solicitată de către soţul
reclamant;
- Divorţul să fi creat un dezechilibru semnificativ în condiţiile de
viaţă ale soţului reclamant;
- Căsătoria să fi durat cel puţin 20 de ani;
- Soţul care solicită prestaţia compensatorie să nu fi cerut de la
fostul soţ şi pensie de întreţinere, conform art. 389 C.civ.
Prestaţia compensatorie poate fi stabilită în bani, sub forma
unei sume globale sau a unei rente viagere ori în natură, sub forma
49
uzufructului asupra unor bunuri mobile sau imobile care aparţin
debitorului.
În cazul rentei, aceasta poate fi stabilită într-o cotă procentuală
din venitul debitorului sau într-o sumă de bani determinată. Atât
renta, cât şi uzufructul se pot constitui pe toată durata vieţii celui care
solicită prestaţia compensatorie, sau pentru o perioadă mai scurtă.
Aceste aspecte se stabilesc prin hotărârea de divorţ, în temeiul
art. 392 C.civ.
În executarea rentei, la cererea soţului creditor, instanţa îl poate
obliga pe soţul debitor să constituie o garanţie reală sau să dea
cauţiune pentru a asigura executarea rentei.
În cazul în care mijloacele debitorului şi resursele creditorului se
modifică în mod semnificativ, instanţa poate mări sau micşora prestaţia
compensatorie. Dacă această prestaţie constă într-o sumă de bani,
aceasta se indexează de drept, trimestrial, în funcţie de rata inflaţiei.
Pensia de întreţinere este determinată de obligaţia de întreţinere.
Odată cu desfacerea căsătoriei, obligaţia de întreţinere între soţi
încetează. Cu toate acestea, soţul divorţat poate avea dreptul la
întreţinere în următoarele cazuri :
- Dacă soţul în cauză se află în nevoie din pricina unei
incapacităţi de muncă survenite înainte de căsătorie ori în
timpul căsătoriei;
- Dacă soţul în cauză se află în nevoie din pricina unei
incapacităţi ivite în decurs de un an de la desfacerea
căsătoriei, însă numai dacă incapacitatea este cauzată de o
împrejurare în legătură cu căsătoria;
- Dacă divorţul este pronunţat din culpa exclusivă a soţului
care solicită întreţinerea, aceasta nu poate fi acordată decât
timp de un an de la desfacerea căsătoriei.
Întreţinerea datorată se stabileşte până la o pătrime din venitul
net al celui obligat la plata ei, în raport cu mijloacele sale şi cu starea
de nevoie a creditorului întreţinerii, respectiv a soţului care solicită
întreţinerea. Această întreţinere, cumulată cu întreţinerea datorată
copiilor, nu va putea depăşi jumătate din venitul net al celui obligat la
plată, indiferent dacă este vorba despre copii din aceeaşi căsătorie sau
copii din altă căsătorie sau din afara căsătoriei ai soţului debitor al
întreţinerii. Obligaţia de întreţinerea, conform art. 389 C.civ. încetează
prin recăsătorirea soţului creditor al întreţinerii, cu excepţia cazurilor
prevăzute de lege. Întreţinerea nu se poate cumula cu prestaţia
compensatorie, dar poate fi cumulată cu despăgubirile datorate de
soţul vinovat de desfacerea căsătoriei.
Prestaţia compensatorie încetează, conform art. 395 C.civ., în
următoarele cazuri :
- În cazul decesului unuia dintre soţi;
- În cazul recăsătoririi soţului creditor;
- În cazul în care soţul creditor obţine resurse de natură să îi
asigure condiţii de viaţă asemănătoare celor din timpul căsătoriei.
Pe lângă efectele de natură patrimonială, divorţul produce efecte
şi cu privire la relaţiile dintre părinţii divorţaţi şi copiii lor minori.
Conform art. 396 C.civ., instanţa de tutelă hotărăşte, odată cu
pronunţarea divorţului, asupra raporturilor dintre părinţii divorţaţi şi
copiii lor minori. La luarea hotărârii, instanţa de tutelă are în vedere
următoarele aspecte:
50
- Interesul superior al copiilor;
- Concluziile raportului de anchetă psihosocială;
- Învoiala părinţilor care sunt ascultaţi de către instanţă, atunci
când o asemenea învoială există.
După divorţ, autoritatea părintească revine în comun ambilor
părinţi, cu excepţia situaţiei în care instanţa decide altfel. Regula în
materie este exercitarea în comun a autorităţii părinteşti, iar excepţia
este exercitarea autorităţii părinteşti în mod exclusiv doar de către
unul dintre părinţi. Acest din urmă caz este aplicabil în situaţia în care
instanţa, din motive întemeiate, hotărăşte ca autoritatea părintească să
fie exercitată numai de către unul dintre părinţi, avându-se în vedere
interesul superior al copilului. O asemenea hotărâre nu înseamnă că
celălalt părinte este lipsit de orice drepturi şi obligaţii faţă de copil, ci
acesta păstrează dreptul de a veghea asupra modului de creştere şi
educare a copilului, precum şi dreptul de a consimţi la adopţia
acestuia. Pe lângă cele două cazuri menţionate anterior, în mod
excepţional, instanţa de tutelă poate hotărî plasamentul copilului la o
rudă sau la o altă familie ori persoană, cu consimţământul acestora,
sau într-o instituţie de ocrotire, sens în care acestea vor exercita
drepturile şi îndatoririle care revin părinţilor cu privire la persoana
copilului. Instanţa va stabili, de asemenea, dacă drepturile cu privire
la bunurile copilului se exercită de către părinţi în comun sau de către
unul dintre ei.
În ceea ce priveşte locuinţa copilului după divorţ, aceasta poate fi
stabilită în baza înţelegerii părinţilor. Cu toate acestea, în lipsa unei
asemenea înţelegeri sau în cazul în care înţelegerea părinţilor este
contrară interesului superior al minorului, instanţa de tutelă va hotărî,
odată cu pronunţarea divorţului, în temeiul art. 400 C.civ., locuinţa
copilului minor la părintele cu care locuieşte în mod statornic. În cazul
în care până la divorţ copilul a locuit cu ambii părinţi, instanţa îi
stabileşte locuinţa la unul dintre ei, ţinând seama de interesul superior
al minorului. În mod excepţional, ţinând seama exclusiv de interesul
superior al minorului, instanţa poate stabili locuinţa minorului la bunici
sau la alte rude, cu consimţământul acestora, sau la o instituţie de
ocrotire. Într-un asemenea caz, aceste persoane sau, după caz, instituţia
de ocrotire exercită supravegherea copilului şi îndeplinesc toate actele
obişnuite privind sănătatea, educaţia şi învăţătura sa.
În ceea ce îl priveşte pe părintele sau părinţii separaţi de copiii
lor prin stabilirea locuinţei acestora, aceştia păstrează conform art.
401 C.civ. dreptul de a avea legături personale cu acesta. În caz de
neînţelegere între părinţi, instanţa de tutelă decide cu privire la
modalităţile de exercitare a acestui drept, ascultarea copilului fiind
obligatorie, dacă copilul a împlinit 10 ani. În cazul în care copilul nu
a împlinit 10 ani, acesta poate fi ascultat în temeiul art. 264 C.civ.,
dacă autoritatea competentă, în speţă instanţa de judecată consideră
că acest lucru este necesar pentru soluţionarea cauzei.
Instanţa de tutelă va stabili, prin hotărârea de divorţ, contribuţia
fiecărui părinte la cheltuielile de creştere, educare, învăţătură şi
pregătire profesională, aceste aspecte fiind reglementate punctual prin
art. 513-534 C.civ., privind obligaţia de întreţinere.
În cazul în care se schimbă împrejurările în baza cărora au fost
stabilite măsuri judecătoreşti cu privire la drepturile şi îndatoririle
părinţilor divorţaţi faţă de copiii minori, instanţa poate modifica aceste
51
măsuri, în temeiul art. 403 C.civ., la cererea oricăruia dintre părinţi,
sau a unui alt membru de familie, a copilului, a instituţiei de ocrotire,
a instituţiei publice specializate pentru protecţia copilului sau a
procurorului.
Dispoziţiile privind divorţul, reglementate prin art. 396-403,
sunt aplicabile şi în cazul desfacerii căsătoriei ca urmare a declarării
judecătoreşti a morţii unuia dintre soţi, urmată de recăsătorirea
celuilalt soţ şi de desfiinţarea hotărârii declarative de moarte.
Reamintim că în aceste cazuri, prima căsătorie se consideră desfăcută
pe data încheierii noii căsătorii.
Dispoziţiile de drept substanţial privind divorţul se completează
cu dispoziţiile de drept procesual privind procedura divorţului,
cuprinse în art. 915 – 935 C.P.C.

Condiţiile pentru atragerea răspunderii în cazul ruperii abuzive a logodnei sunt: existenţa unui
contract valabil de logodnă; existenţa vinovăţiei sub forma intenţiei; existenţa unui prejudiciu.
Condiţiile pentru atragerea răspunderii în cazul determinării în vederea ruperii logodnei sunt: existeţa
unui contract valabil de logodnă; acţiunea de determinare a celuilalt logodnic să rupă logodna;
acţiunea de determinare să fie făcută în mod culpabil; acţiunea de determinare să aibă efectul scontat.
Condiţii de formă pentru încheierea căsătoriei sunt: a) căsătoria trebuie să fie supusă principiului
libertăţii consensuale; b) viitorii soţi trebuie să aibă vârsta cerută de lege pentru a se putea căsători
valabil; c) niciunul dintre soţi nu poate fi căsătorit deja; d) soţii nu trebuie să fie rude în gradul prohibit
de lege; e) niciunul dintre soţi nu trebuie să fie tutorele celuilalt soţ; f) ambii soţi trebuie să aibă
discernământ; g) soţii trebuie să fie de sexe diferite. Regimurile matrimoniale reglementate de Codul
civil sunt: comunitatea legală; comunitatea convenţională; separaţia de bunuri. Cazurile de divorţ,
conform art. 373 C.civ. sunt: a) prin acordul părţilor; b) atunci când, din cauza unor motive temeinice,
raporturile dintre soţi sunt grav vătămate şi continuarea căsătoriei nu mai este posibilă; c) la cererea
unuia dintre soţi, după o separare în fapt care a durat cel puţin 2 ani; d) la cererea aceluia dintre soţi a
cărui stare de sănătate face imposibilă continuarea căsătoriei.

Logodnă, căsătorie, regim matrimonial, divorţ

1. Care este definiţia logodnei?
2. Enumeraţi şi explicaţi pe scurt regimurile matrimoniale.
3. Enumeraţi şi explicaţi pe scurt cazurile de divorţ.
52
1. Încheierea logodnei poate fi dovedită :
a. prin orice mijloc de probă
b. numai prin martori
c. numai prin înscrisuri
2. Darurile de logodnă se restituie :
a. în natură
b. în bani şi în natură
c. în natură sau dacă aceasta nu mai este cu putinţă, în măsura îmbogăţirii
3. Este interzisă încheierea căsătoriei:
a. doar între rudele în linie dreaptă
b. doar între rudele în linie colaterală
c. între rudele în linie dreaptă, precum şi între cele în linie colaterală, până la al IV-lea grad inclusiv
4. Actul de căsătorie se semnează de către:
a. soţi şi doi martori
b. soţi şi ofiţerul de stare civilă
c. soţi, de cei doi martori şi de către ofiţerul de stare civilă
5. În tot ceea ce priveşte căsătoria, soţii:
a. hotărăsc de comun acord
b. nu sunt obligaţi să hotărască de comun acord
c. hotărăsc de comun acord numai în problemele legate de creşterea şi educarea copilului
Bibliografie :
A. Obligatorie :
*** Constituţia României (modificată şi completată prin legea de revizuire nr. 429/2003).
*** Codul Civil
B. Facultativă :
Bucureşti, 2019
53
RUDENIA
Cuprins
3.1. Introducere
3.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare – timp alocat
3.3.1. Generalităţi privind rudenia
3.3.2. Filiaţia
3.3.3. Adopţia
3.1. Introducere
În cadrul acestui capitol, vor fi prezentate relaţiile de familie

referitoare la rudenie, filiaţie şi adopţie. Deşi în literatura de
specialitate25, familia a fost analizată şi din alte perspective decât cea
juridică, în prezentul capitol ne vom limita la analiza juridică a
dispoziţiilor privind relaţiile de familie aşa cum sunt reglementate de
Codul civil.

capabili să:
- O1 - Definească rudenia;
- O2 – Explice filiaţia naturală;
- O3 – Caracterizeze instituţia adopţiei;

25
Mihaela Gabriela Berindei, Accepţiunile noţiunii de familie din anul 1918 şi până în prezent, în volumul
Dreptul românesc la 100 de ani de la Marea Unire, Editura universul Juridic, Bucureşti, 2018, p. 70
54
3.3.1. Generalităţi privind rudenia

Codul civil reglementează două categorii de rudenie în art. 405:
- Rudenia firească, definită drept legătura bazată pe
descendenţa unei persoane dintr-o altă persoană sau pe faptul
că mai multe persoane au un ascendent comun;
- Rudenia civilă, definită drept legătura rezultată din adopţia
încheiată în condiţiile legii.
Rudenia mai poate fi clasificată în:
- Rudenie în linie dreaptă, în cazul descendenţei unei persoane
dintr-o altă persoană, putând fi ascendentă sau descendentă.
Gradul de rudenie în linie dreaptă se stabileşte în raport de
numărul naşterilor, astfel copiii şi părinţii sunt rude de gradul
întâi, iar nepoţii şi bunicii sunt rude de gradul al doilea;
- Rudenie în linie colaterală, în cazul în care rezultă din faptul
că mai multe persoane au un ascendent comun. În linie
colaterală, rudenia se stabileşte în raport de numărul naşterilor,
urcând de la una dintre rude până la ascendentul comun şi
coborând de la acesta până la cealaltă rudă, astfel că fraţii sunt
rude de gradul al doilea, unchiul sau mătuşa şi nepotul, de
gradul al treilea, verii primari, de gradul al patrulea.
Pe lângă rudele în linie dreaptă şi în linie colaterală, Codul civil
reglementează în art. 407 şi afinitatea, pe care o defineşte drept
„legătura dintre un soţ şi rudele celuilalt soţ”26. Rudele soţului sunt în
aceeaşi linie şi acelaşi grad afinii celuilalt soţ, astfel că ruda de gradul
II a unuia dintre soţi este afin de gradul II al celuilalt soţ. Doctrina a
arătat că nu există afinitate între persoanele legate spiritual27.
3.3.2. Filiaţia
Una dintre modalităţile de stabilire a rudeniei o constituie
filiaţia, care poate fi stabilită, conform Codului civil, faţă de mamă şi
faţă de tată, dispoziţiile Codului civil fiind aplicabile atât minorilor,
cât şi persoanelor majore a căror filiaţie este cercetată, conform art.
413 C.civ. În acest sens, Codul civil stabileşte trei ipoteze:
- Filiaţia faţă de mamă rezultă din faptul naşterii, dar poate fi
stabilită şi prin recunoaştere sau prin hotărâre judecătorească;
26
27
55
- Filiaţia faţă de tatăl din căsătorie se stabileşte prin efectul
prezumţiei de paternitate, care este însă o prezumţie legală
relativă;
- Filiaţia faţă de tatăl din afara căsătoriei se stabileşte prin
recunoaştere sau prin hotărâre judecătorească.
În ceea ce priveşte dovada filiaţiei, în temeiul art. 409 C.civ.,
aceasta se dovedeşte prin actul de naştere întocmit în registrul de
stare civilă, precum şi cu certificatul de naştere eliberat pe baza
acestuia. În cazul copilului din căsătorie, dovada se face prin actul de
naştere şi prin actul de căsătorie al părinţilor, având în vedere
prezumţia legală instituită de art. 408, alin. (2) C.civ. De asemenea,
dovada filiaţiei copilului din căsătorie se poate face şi prin certificatele
de stare civilă corespunzătoare.
Pe lângă starea de drept stabilită prin actele de stare civilă,
Codul civil reglementează şi posesia de stat, aceasta fiind definită în
art. 410 C.civ. drept o stare de fapt care indică legături de filiaţie şi
rudenie dintre copil şi familia din care se pretinde că face parte,
constând, în principal dintr-o împrejurare precum :
- O persoană se comportă faţă de un copil ca fiind al său,
îngrijindu-se de creşterea şi educarea sa, iar copilul se comportă
faţă de această persoană ca fiind părintele său;
- Copilul este recunoscut de către familie, în societate şi, când
este cazul, de către autorităţile publice, ca fiind al persoanei
despre care se pretinde că este părintele său;
- Copilul poartă numele persoanei despre care se pretinde că este
părintele său.
Pentru a putea produce efectele prevăzute de Codul civil,
posesia de stat trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
- Posesia trebuie să fie continuă, deci nu poate fi afectată de
viciul discontinuităţii;
- Posesia trebuie să fie paşnică, deci nu se poate întemeia pe
violenţă;
- Posesia trebuie să fie publică, neputând fi afectată de viciul
clandestinităţii;
- Posesia trebuie să fie neechivocă.
În cazul posesiei de stat conforme cu actul de naştere, conform
art. 411 C.civ., nicio persoană nu poate reclama o altă filiaţie faţă de
mamă decât cea care rezultă din actul său de naştere şi din posesia de
stat conformă cu acesta. De asemenea, nicio persoană nu poate
contesta filiaţia faţă de mamă a persoanei care are o posesie de stat
conformă cu actul său de naştere. În cazul în care s-a stabilit printr-o
hotărâre judecătorească că a avut loc o substituire de copil ori a fost
înregistrată ca mamă a unui copil o altă femeie decât aceea care l-a
născut, se poate face dovada adevăratei filiaţii cu orice mijloc de probă.
Timpul legal al concepţiunii se stabileşte printr-o prezumţie
legală relativă, reglementată în art. 412 C.civ., care stabileşte o
perioadă de 121 de zile ca fiind timpul legal al concepţiunii. Astfel,
timpul legal al concepţiunii este cuprins între a 300-a zi şi a 180-a zi,
calculat zi cu zi, anterior naşterii copilului. Fiind vorba despre o
prezumţie legală, aceasta poate fi răsturnată prin proba contrară, însă
Codul civil restrânge sfera contraprobei la mijloace de probă ştiinţifice,
cum ar fi expertiza prin care se poate face dovada concepţiunii
copilului într-o anumită perioadă din intervalul de 121 de zile sau chiar
56
în afara acestui interval. În reglementarea anterioară a Codului familiei,
era permisă doar dovedirea concepţiunii într-o anumită perioadă
în interiorul intervalului de 121 de zile, nu şi în afara acestuia. În
literatura de specialitate s-a arătat că, în cazul în care cavitatea uterină
prezintă malformaţii (dublă, triplă), timpul legal al concepţiunii
urmează a fi determinat pentru fiecare copil28.
O altă prezumţie legală relativă stabilită de Codul civil este
prezumţia de paternitate, prevăzut de art. 414 C.civ., care stabileşte
că un copil născut sau conceput în timpul căsătoriei are ca tată pe
soţul mamei, ceea ce reprezintă o soluţie legislativă diferită de vechea
reglementare, care menţiona doar situaţia copilului născut în timpul
căsătoriei29. Cu toate acestea, paternitatea poate fi tăgăduită, dacă este
imposibil ca soţul mamei să fie tatăl copilului.
O modalitate de stabilire a filiaţiei se realizează prin
recunoaştere, iar legislaţia civilă stabileşte trei cazuri de recunoaştere:
- Dacă naşterea nu a fost înregistrată în registrul de stare civilă
sau copilul a fost trecut în registrul de stare civilă ca născut din
părinţi necunoscuţi, mama îl poate recunoaşte pe copil;
- Dacă este vorba despre un copil conceput şi născut în afara
căsătoriei, acesta poate fi recunoscut de tatăl său. Cele două
condiţii, a concepţiunii şi a naşterii în afara căsătoriei trebuie
îndeplinite cumulat. Astfel, copilul conceput în timpul căsătoriei,
dar născut spre exemplu după divorţul soţilor este prezumat a fi
al fostului soţ. În mod similar, copilul conceput înainte de
căsătorie, dar născut după încheierea căsătoriei este prezumat a
fi al soţului;
- Dacă este vorba despre un copil care a decedat, acesta poate fi
recunoscut numai dacă a lăsat descendenţi fireşti.
Recunoaşterea copilului poate fi făcută atât de părintele major,
cât şi de minorul necăsătorit, în temeiul art. 417 C.civ., cu condiţia ca
părintele minor să aibă discernământ la momentul recunoaşterii.
În ceea ce priveşte forma recunoaşterii, Codul civil prevede în
art. 416 trei posibilităţi:
- Recunoaşterea copilului prin declaraţie la serviciul public
comunitar local de evidenţă a persoanelor;
- Recunoaştere prin înscris autentic;
- Recunoaştere prin testament întocmit în formele prevăzute
de lege. Deşi testamentul este un act juridic esenţialmente
revocabil, recunoaşterea este un act juridic unilateral irevocabil,
astfel încât recunoaşterea, chiar dacă a fost făcută prin testament
este irevocabilă.
Recunoaşterea, ca act juridic, poate fi afectată de nulitate şi
poate fi chiar contestată.
Codul civil stabileşte trei cazuri de nulitate absolută, în art. 418:
- Situaţia recunoaşterii unui copil a cărui filiaţie, stabilită potrivit
legii, nu a fost înlăturată, dar dacă această filiaţie anterioară a
fost înlăturată prin hotărâre judecătorească, recunoaşterea este
valabilă;
28
29
Dan Lupaşcu, Controversial Law Issues in the Enforcement of the New Legal Provisions in Family Law,
Lex et Scientia International Journal, issue 1/2016, p. 11
57
- Recunoaşterea a fost făcută după decesul copilului, iar acesta
nu a lăsat descendenţi fireşti;
- Recunoaşterea a fost făcută în alte forme decât cele prevăzute
de lege.
În art. 419 C.civ., se prevede că recunoaşterea poate fi anulată,
fiind deci vorba despre o nulitate relativă, în caz de eroare, dol sau
violenţă, iar prescripţia dreptului la acţiune începe să curgă de la data
încetării violenţei sau, după caz, a descoperirii erorii ori a dolului.
În cazul în care recunoaşterea nu corespunde adevărului,
aceasta poate fi contestată oricând şi de orice persoană interesată,
conform art. 420 C.civ..
În ceea ce priveşte proba, Codul civil stabileşte două situaţii:
- În cazul în care recunoaşterea este contestată de celălalt părinte,
de copilul recunoscut sau de descendenţii acestuia, dovada
filiaţiei este în sarcina autorului recunoaşterii sau a moşte-
nitorilor săi;
- În cazul în care recunoaşterea este contestată de orice altă
persoană interesată, sarcina probei revine acestei persoane.
Pe lângă acţiunile menţionate mai sus, în cadrul raporturilor
privind filiaţia, Codul civil reglementează şi următoarele categorii de
acţiuni:
A. Acţiunea în contestaţia filiaţiei, reglementată de art. 412
C.civ., potrivit căruia orice persoană interesată poate
contesta oricând filiaţia stabilită printr-un act ce nu este
conform cu posesia de stat. În această situaţie, filiaţia se
dovedeşte prin certificatul medical constatator al naşterii
sau prin expertiza medico-legală de stabilire a filiaţiei. În
lipsa acestor mijloace de probă, se poate utiliza orice mijloc
de probă, inclusiv posesia de stat. Codul civil instituie însă
o restricţie, arătând că dovada filiaţiei nu se poate face prin
martori decât în două cazuri: a) dacă printr-o hotărâre
judecătorească s-a stabilit că a avut loc o substituire de
copil ori a fost înregistrată ca mamă a unui copil o altă
femeie decât aceea care l-a născut; b) există înscrisuri care
fac demnă de crezare acţiunea în contestaţie formulată;
B. Acţiunea în stabilirea maternităţii, reglementată de
art. 422 – 423 C.civ., prin care se poate stabili filiaţia faţă
de mamă, în cazul în care dovada filiaţiei faţă de mamă
nu se poate face prin certificatul constatator al naşterii ori
în cazul în care se contestă realitatea celor cuprinse în
certificatul constatator al naşterii. În cadrul acestei acţiuni,
pot fi administrate orice fel de probe. Subiectul acţiunii este
copilul, dar acţiunea se porneşte de acesta prin reprezentant
legal. În cazul în care copilul a decedat, acţiunea poate fi
pornită sau continuată de moştenitorii copilului. În sens
similar, acţiunea poate fi introdusă împotriva moştenitorilor
pretinsei mame, dacă aceasta a decedat. În principiu,
acţiunea în stabilirea maternităţii este imprescriptibilă, dar,
în cazul în care copilul a decedat, moştenitorii săi pot
introduce acţiunea în termen de maximum un an de la data
decesului.
58
C. Acţiunea în stabilirea paternităţii din afara căsătoriei,
reglementată de art. 424 – 428 C.civ., prin care se poate
stabili paternitatea tatălui faţă de copil, în cazul în care cel
dintâi nu recunoaşte copilul. Titularul acţiunii este copilul,
care exercită însă acţiunea civilă prin mama sa, chiar dacă
aceasta este minoră. În cazul în care mama copilului nu
poate exercita acţiunea în numele minorului, atunci aceasta
va fi pornită de către reprezentantul legal al copilului.
Acţiunea poate fi pornită de moştenitorii copilului, dar
numai în termen de un an de la data decesului sau poate fi
continuată de aceştia. Pe timpul vieţii copilului, dreptul la
acţiune este imprescriptibil. Acţiunea poate fi totodată
pornită şi împotriva moştenitorilor pretinsului tată. Art. 426
C.civ. instituie o prezumţie legală relativă în sensul că, în
măsura în care se dovedeşte că pretinsul tată a convieţuit cu
mama copilului în perioada timpului legal al concepţiunii,
acesta este prezumat a fi tatăl copilului, cu excepţia
situaţiei în care pretinsul tată dovedeşte că era imposibil ca
el să fi conceput copilul. Pe lângă drepturile copilului,
mama poate solicita la rândul ei, despăgubiri reprezentând
jumătate din cheltuielile naşterii şi ale lehuziei, precum şi
din cheltuielile făcute cu întreţinerea ei în timpul sarcinii şi
în perioada de lehuzie. Acţiunea în despăgubiri a mamei
are caracter accesoriu şi se grefează pe acţiunea introdusă
pentru stabilirea paternităţii. Dacă mama solicită doar
despăgubirile, fără a solicita şi stabilirea paternităţii, acţiunea
va fi respinsă ca inadmisibilă. Dreptul la acţiune al mamei
se prescrie în termen de 3 ani de la naşterea copilului şi
subzistă chiar în cazul în care minorul s-a născut mort sau a
murit înainte de pronunţarea hotărârii privind stabilirea
paternităţii. Distinct de acest drept la despăgubire, mama şi
moştenitorii acesteia au dreptul la despăgubiri pentru orice
alte prejudicii, conform dreptului comun.
D. Acţiunea în tăgada paternităţii, care îmbracă patru forme:
- Acţiunea în tăgada paternităţii pornită de soţul mamei.
Această acţiune se introduce de către soţul mamei
împotriva copilului, iar dacă acesta este decedat, împotriva
mamei sale şi a altor moştenitori ai copilului. În cazul în
care soţul este pus sub interdicţie, acţiunea poate fi pornită
de tutore sau de către un curator numit de instanţă.
Acţiunea se poate introduce în termen de 3 ani. Codul civil
stabileşte două momentul posibile de la care începe să
curgă termenul de prescripţie : a) de la data la care soţul a
cunoscut că este prezumat tată al copilului; b) de la o dată
ulterioară, când a aflat că prezumţia nu corespunde
realităţii. În cazul în care soţul este pus sub interdicţie,
termenul de prescripţie nu curge împotriva acestuia, iar
dacă tutorele nu a introdus acţiunea, aceasta poate fi
introdusă de soţ în termen de trei ani de la data ridicării
interdicţiei. În orice caz, dacă soţul a murit înainte de
împlinirea termenului, aceasta poate fi pornită de către
moştenitori în termen de un an de la data decesului.
59
- Acţiunea în tăgada paternităţii pornită de mamă.
Această acţiune poate fi introdusă de mamă împotriva
soţului, sau dacă acesta este decedat, împotriva moşte-
nitorilor acestuia. Acţiunea se prescrie în termen de 3 ani
de la data naşterii copilului. Dacă mama este pusă
sub interdicţie, termenul nu curge împotriva acesteia, iar
acţiunea poate fi exercitată de tutore sau de curatorul
numit de instanţă. Dacă reprezentantul legal nu a pornit
acţiunea, mama poate porni această acţiune în termen de
3 ani de la ridicarea interdicţiei sau dacă mama a decedat,
de către moştenitorii acesteia, în termen de un an de la
data decesului.
- Acţiunea în tăgada paternităţii pornită de tatăl biologic,
care se introduce împotriva soţului mamei şi a copilului,
iar dacă aceştia sunt decedaţi, acţiunea se porneşte
împotriva moştenitorilor. Acţiunea în tăgada paternităţii
în acest caz este admisibilă doar dacă se face dovada
paternităţii reclamantului faţă de copil. Acţiunea nu se
prescrie în timpul vieţii tatălui biologic, dar după decesul
acestuia poate fi continuată acţiunea pornită de tată însuşi,
în timp ce moştenitorii acestuia au la dispoziţie un termen
de un an în care pot introduce această acţiune. Dacă tatăl
biologic este pus sub interdicţie, acţiunea poate fi
promovată de către tutorele acestuia sau de către un
curator numit de instanţă.
- Acţiunea în tăgada paternităţii pornită de copil se
exercită de acesta în timpul minorităţii sale de către
reprezentantul legal al copilului. După decesul copilului,
acţiunea poate fi pornită de moştenitorii acestuia, în
termen de un an de la data decesului copilului. În situaţia
în care copilul este pus sub interdicţie, acţiunea poate fi
exercitată de tutore sau de către curatorul numit de instanţă.
E. Contestarea filiaţiei faţă de tatăl din căsătorie, conform
art. 434 se poate promova de către orice persoană interesată,
care poate cere oricând instanţei să constate că nu sunt
întrunite condiţiile pentru ca prezumţia de paternitate să se
aplice unui copil înregistrat în actele de stare civilă ca fiind
născut din căsătorie.
În cuprinsul art. 435 – 440, Codul civil reglementează unele
dispoziţii comune privind acţiunile referitoare la filiaţie:
- Părinţii şi copilul vor fi citaţi în toate cauzele referitoare la
filiaţie, chiar dacă nu sunt părţi în procesul respectiv;
- În acţiunile referitoare la filiaţie nu se poate renunţa la drept,
iar în cazul în care acţiunea a fost introdusă în numele unei
persoane puse sub interdicţie judecătorească sau în numele
unui copil minor sau chiar de către copilul minor, nu se poate
renunţa la judecarea cererii;
- În caz de admitere, instanţa se va pronunţa cu privire la
stabilirea numelui copilului, exercitarea autorităţii părinteşti,
obligaţia părinţilor de a-l întreţine pe copil, precum şi asupra
posibilităţii de păstrarea a legăturilor personale dintre copil şi
cel care l-a crescut;
60
- În cazul moştenirilor vacante, acţiunea care poate fi pornită
împotriva moştenitorilor va fi introdusă împotriva comunei,
oraşului sau după caz, municipiului de la locul deschiderii
succesiuni. Cu toate acestea, dacă moştenirea a devenit vacantă
prin renunţare este obligatorie citarea renunţătorilor;
- În cazul unor infracţiuni privind familia, în care calificarea
infracţiunii presupune existenţa unui raport de filiaţie care nu
este legal stabilit, hotărârea penală poate fi pronunţată doar
după rămânerea definitivă a hotărârii civile privitoare la raportul
de filiaţie.
O secţiune distinctă în Codul civil referitoare la rudenie
cuprinde dispoziţiile privind reproducerea umană asistată medical cu
terţ donator.
Conform art. 441 C.civ., reproducerea umană asistată medical
cu terţ donator are următoarele caractere:
- Nu determină nicio legătură de filiaţie între copil şi donator;
- Nicio acţiune în răspundere nu poate fi pornită împotriva
donatorului;
- Pot avea rolul de părinţi în cadrul acestei proceduri doar un
bărbat şi o femeie sau o femeie singură.
Condiţiile reproducerii umane asistată medical cu terţ donator
sunt următoarele, potrivit art. 442 C.civ.:
- Părinţii sau femeia singură care doresc să recurgă la această
procedură, trebuie să-şi dea consimţământul în prealabil, în
condiţii de confidenţialitate, în faţa unui notar public;
- Notarul public trebuie să explice în mod expres care sunt
consecinţele actului lor cu privire la filiaţie;
- Consimţământul rămâne fără efect în cazul decesului, al
formulării unei cereri de divorţ sau al separaţiei de fapt,
survenite anterior momentului concepţiunii;
- Consimţământul poate fi revocat oricând, în scris, inclusiv în
faţa medicului chemat să asigure asistenţa pentru reproducerea
cu terţ donator.
În principiu, nimeni nu poate contesta filiaţia copilului pentru
motive ce ţin de reproducerea asistată medical şi nici copilul născut
în urma unei asemenea proceduri nu poate contesta filiaţia sa. Pe cale
de excepţie, soţul mamei poate tăgădui paternitatea copilului, dacă nu
a consimţit la reproducerea asistată medical. În mod similar, când
copilul nu a fost conceput prin reproducere asistată medical cu terţ
donator, se vor aplica dispoziţiile privind tăgăduirea paternităţii,
conform art. 443, alin. (3) C.civ.
Atunci când cel care a consimţit la reproducerea asistată
medical nu recunoaşte copilul născut prin această procedură,
răspunde faţă de mamă şi faţă de copil, dispoziţiile art. 411 C.civ.
privind posesia de stat conformă cu actul de naştere şi ale art. 423
privind regimul juridic al acţiunii în stabilirea maternităţii fiind pe
deplin aplicabile.
Toate informaţiile privind procedura reproducerii umane asistată
medical sunt confidenţiale. De la această regulă, Codul civil stabileşte
două excepţii, conform art. 445 C.civ.:
61
- În cazul în care, în lipsa unor asemenea informaţii, există riscul
unui prejudiciu grav pentru sănătatea unei persoane astfel
concepute sau a descendenţilor acesteia, instanţa poate autoriza
transmiterea lor, în mod confidenţial, medicului sau autorităţilor
competente;
- Oricare dintre descendenţii persoanei conceptului prin această
procedură se poate prevala de dreptul de a afla informaţii
confidenţiale, dacă dovedeşte că, prin privarea sa de
informaţiile cerute, poate fi prejudiciată grav sănătatea sa ori
sănătatea unei persoane care îi este apropiată.
În ceea ce priveşte relaţiile dintre tată şi copil, conform art. 446
C.civ., tatăl are aceleaşi drepturi şi obligaţii faţă de copilul născut
prin reproducere asistată medical cu terţ donator ca şi faţă de un copil
născut prin concepţiune naturală.
Deşi conţinutul substanţial privind reproducerea asistată medical
cu terţ donator este reglementată prin art. 441-447 C.civ., regulile
aplicabile, regimul juridic, asigurarea confidenţialităţii informaţiilor
şi modul de transmitere a acestora se stabilesc prin lege specială.
În ceea ce priveşte situaţia legală a copilului, reglementată de
Codul civil, prin art. 448 se stabileşte că un copil din afara căsătoriei,
a cărui filiaţie a fost stabilită potrivit legii are, faţă de fiecare părinte
şi rudele acestuia, aceeaşi situaţie ca şi aceea a unui copil din căsătorie.
Referitor la numele pe care urmează să-l poate copilul, Codul
civil, în art. 449-450, diferenţiază mai multe situaţii :
- Copilul din căsătorie ai cărui părinţi au nume comun, ia numele
comun al părinţilor;
- Copilul din căsătorie ai cărui părinţi nu au nume comun va lua
numele unuia dintre ei sau numele lor reunite, caz în care acest
nume se stabileşte prin acordul părinţilor şi se declară, odată cu
naşterea copilului, la serviciul public comunitar local de
evidenţă a persoanelor. În lipsa acordului părinţilor, instanţa de
tutelă hotărăşte şi comunică de îndată hotărârea rămasă
definitivă la serviciul public comunitar local de evidenţă a
persoanelor unde a fost înregistrată naşterea.
- Copilul din afara căsătoriei ia numele de familie al aceluia
dintre părinţi faţă de care filiaţia a fost mai întâi stabilită. Dacă
filiaţia a fost stabilită ulterior şi faţă de celălalt părinte, copilul,
prin acordul părinţilor, poate lua numele de familie al părintelui
faţă de care şi-a stabilit filiaţia ulterior sau numele reunite ale
acestora. Numele de familie al copilului se declară de către
părinţi, împreună, la serviciul public comunitar local de
evidenţă a persoanelor, iar în lipsa acordului părinţilor, instanţa
de tutelă hotărăşte şi comunică de îndată hotărârea rămasă
definitivă la serviciul public comunitar local de evidenţă a
persoanelor unde a fost înregistrată naşterea. În cazul în care
filiaţia a fost stabilită în acelaşi timp faţă de ambii părinţi,
copilul poate purta numele unuia dintre ei sau numele lor
reunite, în cazul acordului între părinţi, iar în lipsa acordului,
va purta numele hotărât de către instanţa de tutelă.
62
3.3.3. Adopţia
În Codul civil, adopţia este definită în art. 451 drept o

operaţiune juridică prin care se creează legătura de filiaţie între
adoptator şi adoptat, precum şi legături de rudenie între adoptat şi
rudele adoptatorului. Deşi în reglementările trecute se diferenţia între
adopţia cu efecte restrânse şi adopţia cu efecte depline, începând cu
anul 199830, această distincţie nu a mai fost reglementată de către
legiuitorul român, astfel că toate adopţiile au natura juridică a unor
adopţii cu efecte depline.
Adopţia este supusă următoarelor principii, conform art. 452
C.civ., acestea urmând a fi avute în vedere cumulativ :
- Interesul superior al copilului;
- Necesitatea de a asigura creşterea şi educarea copilului într-un
mediu familial;
- Continuitatea creşterii şi educării copilului, ţinându-se seama
de originea sa etnică, lingvistică, religioasă şi culturală;
- Celeritatea în îndeplinirea oricăror acte referitoare la procedura
adopţiei.
Pe lângă adopţia naţională, există procedura adopţiei internaţio-
nale, ale cărei condiţii, procedură şi efecte asupra cetăţeniei copilului
se stabilesc prin lege specială.
Adopţia se încuviinţează de către instanţa de tutelă dacă este în
interesul superior al copilului şi sunt îndeplinite toate celelalte condiţii
prevăzute de lege, conform art. 454 C.civ. Procedura adopţiei este
reglementată prin lege specială, respectiv prin legea nr. 273/2004.
În ceea ce priveşte condiţiile de fond ale adopţiei, Codul civil
stabileşte în art. 455 – 468 următoarele condiţii:
- În principiu, copilul poate fi adoptat până la dobândirea
capacităţii depline de exerciţiu, însă poate fi adoptată şi
persoana care a dobândit capacitate deplină de exerciţiu, dacă
a fost crescută în timpul minorităţii de către cel care doreşte să
o adopte;
- Adopţia fraţilor, indiferent de sex, de către persoane sau familii
diferite se poate face numai dacă acest lucru este în interesul
lor superior. Cu alte cuvinte, adopţia fraţilor sau surorilor de
către familii diferite nu este de plano interzisă, ci doar supusă
analizei interesului superior al copiilor în cauză;
- Adopţia între fraţi, indiferent de sex este interzisă. Astfel, nicio
persoană nu-şi poate adopta fratele sau sora, chiar dacă sunt
îndeplinite celelalte condiţii prevăzute de lege;
- Adopţia a doi soţi sau foşti soţi de către acelaşi adoptator sau
familie adoptatoare, precum şi adopţia între soţi sau foşti soţi
sunt interzise. În ceea ce priveşte prima teză, nu este vorba
despre persoane care au calitatea de soţ, ci de două persoane
căsătorite una cu cealaltă;
- Persoanele care nu au capacitate deplină de exerciţiu, precum şi
persoanele cu boli psihice şi handicap mintal nu pot adopta;
- În ceea ce priveşte vârsta adoptatorului şi a adoptatului, Codul
civil nu prevede limite de vârstă, dar impune ca adoptatorul să
fie cu cel puţin 18 ani mai în vârstă decât adoptatul, urmărindu-se
30
Adrian Pricopi, Dreptul familiei, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2004, p. 212
63
astfel crearea unei situaţii similare celei dintr-o familie firească31.
Pentru motive temeinice, instanţa de tutelă poate încuviinţa
adopţia, dacă diferenţa de vârstă este mai mică de 18 ani, dar
nu mai puţin de 16 ani. Din economia textelor cuprinse în art.
459-460 rezultă că adoptatorul trebuie să aibă minim 18 ani,
deoarece la această vârstă dobândeşte capacitatea deplină de
exerciţiu. Prin excepţie, dacă adoptatorul a dobândit capacitatea
de exerciţiu deplină, înaintea împlinirii vârstei de 18 ani, acesta
poate adopta, cu încuviinţarea instanţei de tutelă. În ceea ce-l
priveşte pe adoptat, acesta trebuie să aibă vârsta sub 18 ani sau,
dacă a împlinit vârsta de 18 ani, poate fi adoptat dacă a fost
crescut în timpul minorităţii de către adoptator;
- Adoptatorul sau familia adoptatoare trebuie să îndeplinească
garanţiile morale şi condiţiile materiale necesare creşterii,
educării şi dezvoltării armonioase a copilului. Acestea repre-
zintă chestiuni de fapt care vor fi atestate de către autorităţile
competente, potrivit legii speciale, de regulă prin anchetă
socială;
- Două persoane nu pot adopta împreună, nici simultan şi nici
succesiv, cu excepţia situaţiei în care sunt soţ şi soţie. Este
vorba despre interdicţia de a adopta aceeaşi persoană, de către
două persoane distincte. În cazul în care cei doi adoptatori sunt
soţi, ne aflăm în situaţia unei familii adoptatoare, caz în care
interdicţia menţionată mai sus nu are aplicabilitate;
- Dacă adoptatorul sau soţii adoptatori au decedat, se poate
încuviinţa o nouă adopţie, iar adopţia anterioară se consideră
desfăcută pe data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti
de încuviinţare a noii adopţii. Deşi textul nu prevede, este clar
că decesul adoptatorului sau al soţilor adoptatori trebuie să se fi
produs înainte ca adoptatul să fi împlinit vârsta de 18 ani. În
mod similar, se poate încuviinţa o nouă adopţie, dacă adopţia
anterioară a încetat din orice alt motiv. În ceea ce priveşte
vârsta minimă a adoptatului, aceasta nu poate fi mai mică de 60
de zile, având în vedere că potrivit art. 466, alin. (1) C.civ.,
consimţământul la adopţie al părinţilor fireşti sau al tutorelui
poate fi dat numai după trecerea unui termen de 60 de zile de la
data naşterii copilului, iar acest consimţământ poate fi revocat
în termen de 30 de zile de la data exprimării lui.
- Două persoane de acelaşi sex nu pot adopta împreună;
- Adopţia este condiţionată de consimţământul următoarelor
persoane: a) părinţii fireşti sau tutorele copilului ai cărui părinţi
fireşti sunt decedaţi, necunoscuţi, declaraţi morţi sau dispăruţi
ori puşi sub interdicţie, în condiţiile legii. Conform art. 464
C.civ., dacă unul dintre părinţii fireşti este necunoscut, mort,
declarat mort sau se află în imposibilitatea de a-şi manifesta
voinţa, consimţământul celuilalt părinte este suficient. Dacă
ambii părinţi nu-şi pot manifesta voinţa, adopţia se poate
încheia fără consimţământul lor. Părinţii decăzuţi din exerciţiul
drepturilor părinteşti sau cărora li s-a aplicat pedeapsa inter-
zicerii drepturilor părinteşti, păstrează dreptul de a consimţi la
31
64
adopţia copilului, dar în acest caz este necesar şi consimţământul
celui care exercită autoritatea părintească; b) adoptatul care a
împlinit 10 ani; c) adoptatorul sau soţii din familia adoptatoare,
când aceştia adoptă împreună; d) soţul celui care adoptă, cu
excepţia situaţiei în care este pus în imposibilitatea de a-şi
manifesta voinţa. Conform art. 464, alin. (3) C.civ., persoana
căsătorită care a adoptat un copil trebuie să consimtă la adopţia
aceluiaşi copil de către soţul său, în acest caz nefiind necesar
consimţământul părinţilor fireşti;
- Consimţământul dat în considerarea promisiunii sau obţinerii
efective a unor foloase, indiferent de natura acestora nu este
valabil. Potrivit art. 465 C.civ., consimţământul părinţilor fireşti
sau al tutorelui trebuie să fie liber, necondiţionat şi prealabil
informării acestora în mod corespunzător asupra consecinţelor
adopţiei, mai cu seamă asupra încetării legăturilor de rudenie ale
copilului cu familia sa de origine. Conform art. 468 C.civ,
condiţiile în care consimţământul este exprimat de către
persoanele chemate să consimtă la adopţie sunt reglementate
prin lege specială. Dacă părinţii sau tutorele nu consimt la
adopţie, în mod excepţional, conform art. 467 C.civ., instanţa
de tutelă poate trece peste refuzul acestora, dacă se dovedeşte,
cu orice mijloc de probă că refuzul este abuziv şi instanţa
apreciază că adopţia este în interesul superior al copilului,
ţinând seama şi de opinia acestuia, dată în condiţiile legii, cu
motivarea expresă a hotărârii în această privinţă.
În ceea ce priveşte efectele adopţiei, acestea privesc rudenia,
raporturile dintre adoptator şi adoptat şi numele adoptatului.
Prin adopţie, conform art. 470 C.civ. se stabilesc filiaţia dintre
adoptat şi adoptator, precum şi legături de rudenie între adoptat
şi rudele adoptatorului. Având în vedere că filiaţia se stabileşte faţă
de adoptator, încetează orice raporturi de rudenie între adoptat şi
descendenţii săi şi părinţii fireşti şi rudele acestora. Astfel, adoptatul şi
descendenţii acestuia devin rude cu rudele adoptatorului şi descendenţi
ai adoptatorului. Dacă adoptatorul este soţul părintelui firesc sau
adoptiv, legăturile de rudenie încetează numai în raport cu părintele
firesc şi rudele părintelui firesc care nu este căsătorit cu adoptatorul.
În ceea ce priveşte raporturile dintre adoptator şi adoptat, în
temeiul art. 471 sunt stabilite aceleaşi drepturi şi îndatoriri care există
între părinte şi copilul său firesc. Astfel:
- Adoptatorul are faţă de copilul adoptat drepturile şi îndatoririle
părintelui faţă de copilul său firesc. Dacă adoptatorul este soţul
părintelui firesc al adoptatului, drepturile şi îndatoririle părinteşti
se exercită de către adoptator şi părintele firesc căsătorit cu acesta;
- Adoptatul are faţă de adoptator drepturile şi îndatoririle pe care
le are copilul faţă de părinţii săi fireşti.
În ceea ce priveşte numele adoptatului, acesta va dobândi
numele de familie al adoptatorului. Dacă adopţia este făcută de către
2 soţi sau de către soţul care adoptă copilul celuilalt soţ, iar soţii au
nume comun, adoptatul poartă numele comun. Dacă soţii nu au nume
de familie comun, părinţii sunt obligaţi să declare în faţa instanţei
care încuviinţează adopţia numele pe care urmează să-l poarte
minorul. Dacă soţii nu se înţeleg, hotărăşte instanţa, iar dispoziţiile
art. 264 C.civ. privind ascultarea copilului rămân pe deplin aplicabile.
65
În ceea ce priveşte prenumele adoptatului, în principiu acesta
rămâne acelaşi ca cel purtat înainte de adopţie. Cu toate acestea, pentru
motive temeinice, instanţa care încuviinţează adopţia, poate admite
cererea adoptatorului sau a familiei adoptatoare privind schimbarea
prenumelui copilului adoptat. Dacă adoptatul a împlinit vârsta de 10
ani, ascultarea acestuia de către instanţă este obligatorie.
În cazul în care adoptatul este căsătorit şi poartă un nume
comun cu al soţului său, poate prelua numele adoptatorului, cu
acordul celuilalt soţ, dat în faţa instanţei care încuviinţează adopţia.
Odată rămasă definitivă hotărârea de încuviinţare a adopţiei, serviciul
public comunitar local de evidenţă a persoanelor întocmeşte un nou
act de naştere, în care adoptatorii sunt trecuţi ca părinţi fireşti, iar
vechiul act de naştere se păstrează, menţionându-se pe marginea
acestuia întocmirea noului act.
Informaţiile cu privire la adopţie sunt confidenţiale, iar modul
în care adoptatul este informat cu privire la adopţie şi la familia sa de
origine, precum şi regimul juridic general al informaţiilor privind
adopţia se stabilesc prin lege specială.
Adopţia poate înceta prin următoarele moduri:
- Desfacere de drept, reglementată de art. 476 C.civ. Adopţia
este desfăcută de drept în cazul în care adoptatorul sau soţii
adoptatori au decedat.
- Desfacere în cazul necesităţii luării unei măsuri de protecţie
prevăzută de lege faţă de adoptat, dacă desfacerea este în
interesul adoptatului, caz în care adopţia se consideră desfăcută
de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti prin care
se dispune măsura de protecţie;
- Desfacere a adopţiei la cererea adoptatorului, având caracter
facultativ32, reglementată prin art. 477 C.civ., în următoarele
situaţii: a) adoptatul a atentat la viaţa adoptatorilor sau a
ascendenţilor sau descendenţilor acestora; b) adoptatul s-a făcut
vinovat faţă de adoptatori de fapte penale pedepsite cu o
pedeapsă privativă de libertate de cel puţin 2 ani. Dacă
adoptatorul a decedat ca urmare a faptelor adoptatului, adopţia
poate fi desfăcută la cererea celor care ar fi venit la moştenire
împreună cu adoptatul sau în lipsa acestuia. Adopţia la cererea
adoptatorului poate fi făcută/desfăcută după ce adoptatul a
dobândit capacitate deplină de exerciţiu, chiar dacă faptele au
fost săvârşite anterior acestei date;
- Desfacere a adopţiei la cererea adoptatului, având de
asemenea caracter facultativ33, dacă adoptatorul s-a făcut
vinovat faţă de adoptat de următoarele fapte: a) adoptatorul
a atentat la viaţa adoptatului sau a descendenţilor acestuia;
b) adoptatorul s-a făcut vinovat faţă de adoptat de fapte penale
pedepsite cu o pedeapsă privativă de libertate de cel puţin
2 ani.
Adopţia poate fi afectată de nulitate relativă sau de nulitate
absolută.
32
Bujorel Florea, Vlad Teodor Flore, Dreptul familiei şi actele de stare civilă, Editura Hamangiu, Bucureşti,
2019, p. 186
33
Idem
66
În ceea ce priveşte nulitatea relativă a adopţiei, conform art. 479
C.civ., adopţia poate fi anulată la cererea oricăreia dintre persoanele
chemate să consimtă la încheierea ei şi al cărei consimţământ a fost
viciat prin eroare asupra identităţii adoptatului, dol sau violenţă.
Acţiunea în anulare este supusă unui termen de prescripţie de 6 luni de
la descoperirea erorii sau a dolului ori de la data încetării violenţei, dar
nu mai târziu de 2 ani de la încheierea adopţiei.
Referitor la nulitatea absolută a adopţiei, Codul civil stabileşte
în art. 480 C.civ. următoarele cauze de nulitate absolută a adopţiei :
- Adopţia fictivă, respectiv adopţia care a fost încheiată în alt
scop decât cel al ocrotirii interesului superior al copilului este
lovită de nulitate absolută;
- Adopţia încheiată cu încălcarea condiţiilor de formă sau de
fond este lovită de nulitate absolută, cu excepţia situaţiilor în
care nerespectarea condiţiilor de fond este sancţionată de lege
cu nulitatea relativă.
Atât în cazul nulităţii relative, cât şi în cazul nulităţii absolute
a adopţiei, instanţa poate respinge cererea privind nulitatea, dacă
menţinerea adopţiei este în interesul celui adoptat. Adoptatul este
întotdeauna ascultat, dispoziţiile art. 264 C.civ. privind ascultarea
minorilor fiind pe deplin aplicabile.
În cazul încetării adopţiei, aceasta produce următoarele efecte:
- Părinţii fireşti ai copilului redobândesc drepturile şi îndatoririle
părinteşti, cu excepţia cazului când instanţa hotărăşte că este
în interesul superior al copilului să instituie tutela sau o altă
măsură de protecţie a copilului;
- Adoptatul redobândeşte numele de familie, respectiv prenumele
avut înainte de încuviinţarea adopţiei, dacă acesta a fost
schimbat în urma adopţiei. Pentru motive temeinice, instanţa
poate încuviinţa, cu ascultarea adoptatului, ca acesta să păstreze
numele dobândit prin adopţie.

Ipotezele privind filiaţia stabilită de Codul civil sunt: a) filiaţia faţă de mamă rezultă din faptul
naşterii, dar poate fi stabilită şi prin recunoaştere sau prin hotărâre judecătorească; b) filiaţia faţă de
tatăl din căsătorie se stabileşte prin efectul prezumţiei de paternitate, care este însă o prezumţie legală
relativă; c) filiaţia faţă de tatăl din afara căsătoriei se stabileşte prin recunoaştere sau prin hotărâre
judecătorească. Formele de recunoaştere a copilului stabilite de Codul civil sunt: a) recunoaşterea
copilului prin declaraţie la serviciul public comunitar local de evidenţă a persoanelor; b) recunoaştere
prin înscris autentic; c) recunoaştere prin testament întocmit în formele prevăzute de lege. Acţiunile
reglementate de Codul civil privind filiaţia sunt: a) acţiunea în contestaţia filiaţiei; b) acţiunea în
stabilirea maternităţii; c) acţiunea în stabilirea paternităţii din afara căsătoriei; d) acţiunea în tăgada
paternităţii; contestarea filiaţiei faţă de tatăl din căsătorie.
67
Categoriile de rudenie, filiaţia, adopţia

1. Care este definiţia rudeniei?
2. Explicaţi pe scurt acţiunea în tăgăduirea paternităţii.
3. Explicaţi pe scurt care sunt condiţiile care trebuie îndeplinite de adoptator pentru încheierea
valabilă a adopţiei.
1. Adopţia produce efecte de la data:
a. introducerii acţiunii
b. pronunţării hotărârii
c. rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti prin care a fost încuviinţată
2. Dacă este imposibil ca soţul mamei să fie tatăl copilului:

a. paternitatea nu poate fi tăgăduită
b. paternitatea nu poate fi contestată
c. paternitatea poate fi tăgăduită
3. Dreptul la acţiune în stabilirea maternităţii este:

a. 6 luni
b. 1 an
c. imprescriptibil
4. Informaţiile cu privire la adopţie:

a. sunt confidenţiale
b. sunt publice
c. sunt furnizate la cererea persoanelor interesate
68
5. În cazul încetării adopţiei:
a. adoptatul redobândeşte numele de familie avut înainte de încuviinţarea adopţiei în toate
cazurile
b. instanţa, pentru motive temeinice, poate încuviinţa ca adoptatul să păstreze numele dobândit
ca urmare a adopţiei
c. adoptatul păstrează numele de familie dobândit în urma adopţiei
Bibliografie :
A. Obligatorie :
*** Codul Civil
B. Facultativă :
Bucureşti, 2019
69
AUTORITATEA PĂRINTEASCĂ
Cuprins
4.1. Introducere
4.3.1. Aspecte introductive privind autoritatea părintească
4.3.2. Drepturile şi îndatoririle părinteşti
4.3.3. Exercitarea autorităţii părinteşti
4.3.4. Decăderea din exerciţiul drepturilor părinteşti
4.1. Introducere
În cadrul acestui capitol vor fi prezentate aspecte privind

autoritatea părintească, drepturile şi îndatoririle părinteşti, exercitarea
autorităţii părinteşti şi decăderea din exerciţiul drepturilor părinteşti.

capabili să:
O1 – Descrie conţinutul autorităţii părinteşti;

70
4.3.1. Aspecte introductive privind autoritatea părintească

Autoritatea părintească este definită în art. 483 C.civ. drept
ansamblul de drepturi şi îndatoriri care privesc atât persoana, cât şi
bunurile copilului şi aparţin în mod egal ambilor părinţi. Titularii
dreptului de exerciţiu al autorităţii părinteşti sunt părinţii care
exercită autoritatea părintească doar în interesul superior al copilului,
cu respectul datorat persoanei acestuia, asociindu-l pe copil la toate
deciziile care îl privesc, ţinând cont de vârsta şi gradul său de
maturitate. Conform art. 483, alin. (3) C.civ., ambii părinţi răspund
pentru creşterea copiilor lor minori.
În ceea ce priveşte durata autorităţii părinteşti, conform art. 484
C.civ., aceasta se exercită până la data când copilul dobândeşte
capacitate deplină de exerciţiu. Dacă minorul suferă de o afecţiune
mintală care îl împiedică să dobândească, în condiţiile legii, capacitatea
deplină de exerciţiu, va fi instituită tutela.
Copilul datorează respect părinţilor săi, conform art. 485 C.civ.,
indiferent de vârsta sa.
De regulă, autoritatea părintească se exercită în comun, de către
ambii părinţi, conform înţelegerii între aceştia, iar exercitarea
autorităţii părinteşti de către un singur părinte reprezintă o excepţie
de la regula amintită anterior34. Dacă există însă neînţelegeri între
părinţi cu privire la exerciţiul drepturilor sau la îndeplinirea îndato-
ririlor părinteşti, instanţa de tutelă, după ce îi ascultă pe părinţi şi
luând în considerare concluziile raportului de anchetă psihosocială va
hotărî potrivit interesului superior al copilului. Ascultarea copilului
este obligatorie dacă acesta a împlinit vârsta de 10 ani, conform
dispoziţiilor art. 264 C.civ.
4.3.2. Drepturile şi îndatoririle părinteşti

În exercitarea autorităţii părinteşti, părinţii au drepturi şi înda-
toriri. Astfel, potrivit art. 487 C.civ., părinţii au dreptul şi îndatorirea
de a creşte copilul. Părinţii trebuie să se îngrijească de:
- Dezvoltarea fizică, psihică şi intelectuală a copilului;
- Educaţia, învăţătura şi pregătirea profesională a copilului.
- Creşterea copilului, conform art. 488 C.civ., în condiţii care să
asigure dezvoltarea sa fizică, mentală, spirituală, morală şi
socială în mod armonios. În cazul în care părintele este minor,
dacă acesta a împlinit vârsta de 14 ani, are drepturile şi
îndatoririle părinteşti cu privire la persoana copilului, în timp
ce drepturile şi îndatoririle cu privire la bunurile copilului revin,
34
Mihaela Gabriela Berindei, Câteva aspecte privind rolul jurisprudenţei în exercitarea autorităţii
părinteşti în caz de divorţ, în volumul “Rolul jurisprudenţei în dezvoltarea noului drept român”, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2017, p.23
71
potrivit art. 490 C.civ., tutorelui sau altei persoane care, în
condiţiile legii, exercită ocrotirea părintească;
- Să aleagă prenumele şi numele de familie al copilului, în
condiţiile legii, conform art. 492 C.civ.;
- Să supravegheze copilul minor. Dreptul şi îndatorirea de
supraveghere a copilului minor sunt prevăzute de art. 493 C.civ.;
- Să dea întreţinere copilului lor minor, asigurându-i cele
necesare traiului, precum şi educaţia, învăţătura şi pregătirea sa
profesională, conform art. 499 C.civ. Chiar dacă minorul are un
venit propriu, care nu este însă îndestulător, părinţii sunt în
continuare obligaţi să asigure copilului condiţiile necesare
pentru creşterea, educarea şi pregătirea sa profesională. De
asemenea, părinţii sunt obligaţi să îl întreţină pe copilul devenit
major, dacă se află în continuarea studiilor, până la terminarea
acestora, dar fără a depăşi vârsta de 26 de ani. În cazul în care
părinţii nu se înţeleg asupra întinderii obligaţiei de întreţinere
sau cu privire la felul şi modalităţile de executare a obligaţiei
de întreţinere ori cu privire la contribuţia fiecăruia dintre
părinţi, aceste aspecte se stabilesc de către instanţa de tutelă, pe
baza raportului de anchetă psihosocială;
- Să administreze bunurile copilului minor şi să-l reprezinte în
actele juridice civile ori să-i încuviinţeze aceste acte, după caz, în
temeiul art. 501 C.civ. După ce a împlinit vârsta de 14 ani,
minorul îşi exercită şi îşi execută singur obligaţiile, în condiţiile
legii, însă numai cu încuviinţarea părinţilor şi după caz, a instanţei
de tutelă. Conform art. 500 C.civ., părintele nu are niciun drept
asupra bunurilor copilului şi nici copilul asupra bunurilor
părintelui, în afară de dreptul la moştenire şi întreţinere;
- Să respecte demnitatea copilului atunci când iau măsuri
disciplinare, fiind interzise luarea unor măsuri sau aplicarea unor
pedepse fizice de natură a afecta dezvoltarea fizică, psihică sau
starea emoţională a copilului, conform art. 489 C.civ.
- Să îndrume copilul, potrivit propriilor convingeri, în alegerea
unei religii, în condiţiile legii, ţinând seama de opinia, vârsta şi
de gradul de maturitate ale acestuia, fără a-l putea obliga să
adere la o anumită religie sau un anumit cult religios. Copilul
care a împlinit vârsta de 14 ani are dreptul să îşi aleagă liber
confesiunea religioasă;
- Să ceară oricând instanţei de tutelă, în temeiul art. 495 C.civ.
înapoierea copilului de la orice persoană care îl ţine fără drept.
Instanţa de tutelă poate respinge cererea, dacă înapoierea este
vădit contrară interesului superior al copilului care va fi ascultat
în mod obligatoriu, dacă a împlinit vârsta de 10 ani.
- Să nu împiedice corespondenţa şi legăturile personale ale
copilului în vârstă de până la 14 ani, decât în baza unor motive
temeinice, conform art. 494 C.civ. Orice neînţelegeri în această
privinţă se soluţionează de către instanţa de tutelă, cu ascultarea
copilului, dispoziţiile art. 264 C.civ. fiind aplicabile.
În vederea atingerii scopurilor prevăzute mai sus, părinţii sunt
obligaţi potrivit art. 488, alin. (2) C.civ.:
- să coopereze cu copilul şi să îi respecte viaţa intimă, privată şi
demnitatea;
72
- să prezinte şi să permită informarea şi lămurirea copilului
despre toate actele şi faptele care l-ar putea afecta şi să ia în
considerare opinia acestuia;
- să ia toate măsurile necesare pentru protejarea şi realizarea
drepturilor copilului;
- să coopereze cu persoanele fizice şi persoanele juridice cu
atribuţii în domeniul îngrijirii, educării şi formării profesionale
a copilului.
Părinţii au obligaţia să dea copilului orientarea şi sfaturile
necesare exercitării corespunzătoare a drepturilor pe care legea le
recunoaşte acestuia.
În ceea ce priveşte locuinţa copilului, acesta locuieşte pe
perioada cât este minor la părinţii săi. Dacă părinţii nu locuiesc
împreună, aceştia vor stabili de comun acord locuinţa copilului, iar în
caz de neînţelegere, instanţa de tutelă va hotărî, pe baza raportului de
anchetă psihosocială, ascultându-i pe părinţi şi pe copil, dacă acesta a
împlinit vârsta de 10 ani. Locuinţa copilului, stabilită prin acord sau
prin decizia instanţei, nu poate fi schimbată decât în cazurile
prevăzute expres de lege. Părintele la care copilul nu locuieşte în mod
statornic are dreptul de a avea legături personale cu minorul la
locuinţa acestuia. Instanţa de tutelă poate limita exerciţiul acestui
drept, dacă aceasta este în interesul superior al copilului.
Locuinţa copilului poate fi schimbată, însă dacă această schimbare
afectează exerciţiul autorităţii părinteşti sau al altor drepturi părinteşti,
este necesar acordul prealabil al celuilalt părinte. Dacă părinţii nu se
înţeleg cu privire la schimbarea locuinţei, instanţa de tutelă va hotărî
potrivit interesului superior al copilului, luând în considerare
concluziile raportului de anchetă psihosocială şi ascultându-i pe
părinţi şi pe copil, dacă acesta a împlinit vârsta de 10 ani.
Copilul poate, conform art. 498 C.civ., dacă a împlinit vârsta de
14 ani, să ceară părinţilor să îşi schimbe felul învăţăturii sau al
pregătirii profesionale ori locuinţa necesară desăvârşirii învăţăturii ori
pregătirii profesionale. În cazul în care părinţii se opun, copilul poate
sesiza instanţa de tutelă, iar aceasta hotărăşte pe baza raportului de
anchetă psihosocială, ascultarea minorului fiind obligatorie.
Drepturile şi îndatoririle părinţilor cu privire la bunurile
copilului sunt aceleaşi cu cele ale tutorelui. Cu toate acestea, în cazul
în care copilul nu are alte bunuri decât cele de uz personal, nu se
întocmeşte inventarul bunurilor sale.
4.3.3. Exercitarea autorităţii părinteşti
Exercitarea autorităţii părinteşti implică următoarele aspecte:

exercitarea în comun a autorităţii părinteşti, exercitarea autorităţii
părinteşti în caz de divorţ, situaţia copilului din afara căsătoriei şi
exercitarea autorităţii părinteşti de către un singur părinte.
În principiu, conform art. 503 C.civ., părinţii exercită împreună
şi în mod egal autoritatea părintească, această regulă reprezentând
o aplicare a principiului coparentalităţii35. Codul civil instituie o
prezumţie legală relativă, în sensul că faţă de terţii de bună-credinţă,
oricare dintre părinţi care îndeplineşte singur un act curent pentru
35
Bujorel Florea, op.cit., p. 200
73
exercitarea drepturilor şi îndatoririlor părinteşti este prezumat a avea
acordul celuilalt părinte.
În cazul în care părinţii sunt divorţaţi, autoritatea părintească se
exercită potrivit dispoziţiilor referitoare la efectele divorţului în
raporturile dintre părinţi şi copii.
În cazul copilului din afara căsătoriei, pot fi distinse două situaţii:
- Dacă părinţii convieţuiesc, autoritatea faţă de copilul din afara
căsătoriei, a cărui filiaţie a fost stabilită concomitent sau succesiv
faţă de ambii părinţi se exercită în comun şi în mod egal de către
părinţi;
- Dacă părinţii nu convieţuiesc, modul de exercitare se stabileşte
de către instanţa de tutelă, prin aplicarea analogică a dispoziţiilor
privitoare la divorţ. În orice caz, instanţa sesizată cu o cerere
privind stabilirea filiaţiei este obligată să dispună asupra modului
de exercitare a autorităţii părinteşti.
Părinţii se pot înţelege cu privire la exercitarea autorităţii
părinteşti sau cu privire la luarea unei măsuri de protecţie a copilului,
cu încuviinţarea instanţei de tutelă, în urma ascultării copilului, dacă
este respectat interesul superior al acestuia.
Exercitarea autorităţii părinteşti de către un singur părinte se
realizează când celălalt părinte este decedat, declarat mort prin
hotărâre judecătorească, pus sub interdicţie, decăzut din exerciţiul
drepturilor părinteşti sau dacă, din orice motiv, se află în neputinţă
să-şi exprime voinţa.
4.3.4. Decăderea din exerciţiul drepturilor părinteşti

În cazuri excepţionale, instanţa de tutelă, la cererea autorităţilor
administraţiei publice cu atribuţii în domeniul protecţiei copilului poate
pronunţa decăderea din exerciţiul drepturilor părinteşti. Decăderea
poate fi pronunţată, conform art. 508 C.civ. dacă părintele pune în
pericol viaţa, sănătatea sau dezvoltarea copilului, prin :
- Rele tratamente aplicate copilului;
- Consumul de alcool sau stupefiante;
- Purtare abuzivă;
- Neglijenţă gravă în îndeplinirea obligaţiilor părinteşti;
- Atingerea gravă a interesului superior al copilului.
Cererea se judecă de urgenţă, cu citarea părinţilor şi pe baza
raportului de anchetă psihosocială, cu participarea obligatorie a
procurorului.
De regulă, decăderea din exerciţiul drepturilor părinteşti este
totală şi se întinde asupra tuturor copiilor născuţi la data pronunţării
hotărârii, conform art. 509 C.civ., dar instanţa poate dispune decăderea
numai cu privire la anumite drepturi părinteşti ori la anumiţi copii, însă
doar dacă în acest fel nu sunt primejduite creşterea, educarea,
învăţătura şi pregătirea profesională a copiilor.
Potrivit art. 510 C.civ., decăderea din exerciţiul drepturilor
părinteşti nu scuteşte părintele decăzut din obligaţia sa de întreţinere
cu privire la copil. În cazul în care, după decăderea din exerciţiul
drepturilor părinteşti, copilul se află în situaţia de a fi lipsit de
îngrijirea ambilor părinţi, urmează a fi instituită tutela.
Decăderea poate fi înlăturată de către instanţa de tutelă, care
poate dispune redarea exerciţiului drepturilor părinteşti. În acest caz,
instanţa redă părintelui exerciţiul drepturilor părinteşti, dacă au încetat
74
împrejurările care au dus la decăderea din exerciţiul acestora şi dacă
părintele nu mai pune în pericol viaţa, sănătatea şi dezvoltarea copi-
lului. Până la soluţionarea definitivă a cererii de redare a exerciţiului
drepturilor părinteşti, instanţa poate îngădui să aibă legături personale
cu copilul, dacă o asemenea măsură ar fi în interesul superior al
copilului.

Autoritatea părintească reprezintă ansamblul de drepturi şi îndatoriri care privesc atât persoana,
cât şi bunurile copilului şi aparţine în mod egal ambilor părinţi. Părinţii au dreptul şi îndatorirea de a
creşte copilul. Părinţii se vor îngriji de: dezvoltarea fizică, psihică şi intelectuală a copilului; educaţia,
învăţătura şi pregătirea profesională a copilului; creşterea copilului, alegerea prenumelui şi numelui de
familie al copilului în condiţiile legii, supravegherea copilului minor, administrarea bunurilor copilului
minor, respectarea demnităţii copilului, îndrumarea copilului.

Drepturi părinteşti, autoritate părintească

1. Enumeraţi drepturile părinteşti
2. Enumeraţi cauzele care pot atrage decăderea din drepturile părinteşti
75
1. Părinţii sau reprezentanţii legali ai copilului:
a. nu pot să împiedice corespondenţa şi legăturile copilului în vârstă de până la 14 ani
b. pot să împiedice corespondenţa şi legăturile copilului în vârstă de până la 14 ani
c. pot să împiedice corespondenţa şi legăturile copilului în vârstă de până la 14 ani, numai în
baza unor motive temeinice.
2. Decăderea din exerciţiul autorităţii părinteşti:

a. scuteşte părintele decăzut de obligaţia de întreţinere;
b. nu scuteşte părintele decăzut de obligaţia de întreţinere;
c. implică dublarea cuantumului bănesc al obligaţiei de întreţinere pentru părintele decăzut din
exerciţiul autorităţii părinteşti.
3. Decăderea din exerciţiul drepturilor părinteşti:

a. este întotdeauna totală;
b. este întotdeauna parţială, referindu-se numai la un anumit copil, dacă părintele are mai
mulţi copii;
c. este de regulă totală, dar instanţa poate dispune decăderea numai cu privire la anumite drepturi
sau cu privire la anumiţi copii.
4. Autoritatea părintească:
a. se exercită până la data la care copilul dobândeşte capacitate deplină de exerciţiu
b. se exercită până când copilul împlineşte vârsta de 16 ani
c. se exercită până când copilul împlineşte vârsta de 21 de ani.
5. În ceea ce priveşte locuinţa copilului:

a. copilul locuieşte, cât timp este minor, la părinţii săi
b. copilul locuieşte obligatoriu, după majorat, la părinţii săi
c. copilul locuieşte la părinţii săi doar până la vârsta de 16 ani
Bibliografie :
A. Obligatorie :
*** Codul Civil
B. Facultativă :
Bucureşti, 2019
76
OBLIGAŢIA DE ÎNTREŢINERE
Cuprins
5.1. Introducere
5.3.1. Generalităţi privind obligaţia de întreţinere
5.3.2. Persoanele între care există obligaţia de întreţinere şi ordinea în care aceasta
se datorează
5.3.3. Condiţiile obligaţiei de întreţinere
5.3.4. Stabilirea şi executarea obligaţiei de întreţinere
5.1. Introducere
În cadrul acestui capitol sunt descrise aspectele generale privind

obligaţia de întreţinere, persoanele între care există obligaţia de
întreţinere şi ordinea în care aceasta se datorează, condiţiile obligaţiei
de întreţinere şi stabilirea, respectiv executarea obligaţiei de întreţinere.

capabili să:
O1- Explice condiţiile obligaţiei legale de întreţinere;

77
5.3.1. Generalităţi privind obligaţia de întreţinere

Conform art. 513 C.civ., obligaţia de întreţinere există numai
între persoanele prevăzute de lege. Ea se datorează numai dacă sunt
întrunite condiţiile cerute de lege, fiind diferită de obligaţia con-
venţională de întreţinere, atât prin izvorul său, cât şi prin persoanele
între care există această obligaţie36.
Obligaţia de întreţinere are caracter personal, fiind incesibilă,
inalienabilă şi insesizabilă. Potrivit art. 514 C.civ., obligaţia de
întreţinere se stinge odată cu moartea debitorului sau a creditorului
obligaţiei de întreţinere. Totodată, nimeni nu poate renunţa pentru
viitor la dreptul său la întreţinere.
5.3.2. Persoanele între care există obligaţia de întreţinere şi

ordinea în care aceasta se datorează
Subiectele obligaţiei de întreţinere sunt, conform art. 516 C.civ.:
- Soţul şi soţia, obligaţia subzistând şi între foştii soţi, în condiţiile
prevăzute de lege;
- Rudele în linie dreaptă, inclusiv persoanele devenite rude prin
adopţie, dacă adopţia nu a fost desfăcută, caz în care adoptatul
va putea cere întreţinere de la rudele sale fireşti, respectiv de la
soţul său, dacă este cazul;
- Fraţii şi surorile, inclusiv persoanele adoptate, dacă adopţia nu
a fost desfăcută. În cazul desfacerii adopţiei, adoptatul va putea
cere întreţinere numai de la rudele sale fireşti, sau după caz, de
la soţul său.
- Orice alte persoane anume prevăzute de lege.
Soţul care a contribuit la întreţinerea copilului celuilalt soţ este
obligat să presteze întreţinere, câtă vreme copilul este minor, dar numai
dacă părinţii săi fireşti au murit, sunt dispăruţi sau se află în nevoie. La
rândul său, copilul poate fi obligat să dea întreţinere celui care l-a
întreţinut în condiţiile arătate mai sus, pentru o perioadă de cel puţin 10
ani. Moştenitorii persoanei care a fost obligată la întreţinerea unui
minor sau care i-a dat întreţinere fără a avea obligaţia legală, sunt de
asemenea, obligaţi, în măsura valorii bunurilor moştenite, să continue
întreţinerea, dacă părinţii copilului au murit, sunt dispăruţi sau sunt
în nevoie, pe toată durata minorităţii copilului. Dacă sunt mai mulţi
36
Bujorel Florea, Vlad Teodor Florea, Dreptul familiei şi actele de stare civilă, Editura Hamangiu,
Bucureşti, 2019, p. 207
78
moştenitori, ei sunt obligaţi solidar, dar fiecare dintre ei contribuie la
întreţinerea minorului proporţional cu valoarea bunurilor moştenite.
În ceea ce priveşte ordinea de plată a întreţinerii, art. 519 C.civ.
stabileşte următoarele :
- soţii şi foştii soţi îşi datorează întreţinere înaintea celorlalţi
obligaţi;
- descendentul este obligat la întreţinere înaintea ascendentului,
iar dacă sunt mai mulţi descendenţi sau mai mulţi ascendenţi,
cel în grad mai apropiat înaintea celui mai îndepărtat;
- fraţii şi surorile îşi datorează întreţinere după părinţi, însă
înaintea bunicilor.
În cazul în care sunt mai mulţi debitori ai aceleiaşi obligaţii de
întreţinere, ei vor contribui, conform art. 521 C.civ. la plata întreţinerii
proporţional cu mijloacele pe care le au. Părintele care are dreptul la
întreţinere de la mai mulţi copii poate, în caz de urgenţă, să pornească o
acţiune doar împotriva unuia dintre ei, care la rândul său va avea un
drept de regres asupra celorlalţi obligaţi, pentru partea fiecăruia.
Dacă cel obligat la întreţinere în primul rând, conform art. 519
C.civ., nu are mijloace îndestulătoare pentru a acoperi nevoile celui
care o cere, instanţa de tutelă poate obliga celelalte persoane îndatorate,
conform ordinii stabilite de art. 519 C.civ., să o completeze. Totodată,
dacă cel obligat nu poate presta întreţinere în acelaşi timp tuturor celor
îndreptăţiţi să o ceară, instanţa de tutelă poate hotărî ca întreţinerea să
se plătească numai uneia dintre ele sau întreţinerea să se împartă între
mai multe sau între toate persoanele îndreptăţite să o ceară. La
pronunţarea hotărârii, instanţa va ţine seama de nevoile fiecăreia dintre
aceste persoane, hotărând totodată, conform art. 523 C.civ., modul în
care se împarte întreţinerea între persoanele care urmează a o primi.
5.3.3. Condiţiile obligaţiei de întreţinere
Creditor al întreţinerii poate fi doar persoana care se află în

nevoie, deci care nu se poate întreţine din munca sau din bunurile
sale. Creditorul minor al întreţinerii poate cere îndeplinirea obligaţiei
de întreţinere de către părinţii săi, dacă se află în nevoie, adică nu se
poate întreţine din munca sa, chiar dacă ar avea bunuri. Dacă însă
minorul obţine venituri, părinţii vor fi obligaţi să acorde întreţinere
doar dacă venitul propriu al minorului nu este suficient37. În situaţia
în care părinţii n-ar putea presta întreţinerea fără a-şi primejdui
propria lor existenţă, instanţa de tutelă poate încuviinţa ca întreţinerea
să se asigure prin valorificarea bunurilor pe care acesta le are, cu
excepţia celor de strictă necesitate. Dovada stării de nevoie, conform
art. 528 C.civ., precum şi mijloacele celui care datorează întreţinere
se pot dovedi prin orice mijloc de probă.
În cazul în care creditorul întreţinerii s-a făcut vinovat de fapte
grave, contrare legii sau bunelor moravuri faţă de cel obligat la
întreţinere, acesta nu poate pretinde întreţinere, conform art. 526
C.civ., iar cel care se află în stare de nevoie din culpa sa, poate cere
numai întreţinerea de strictă necesitate.
37
Mihaela-Gabriela Berindei, Aspecte actuale privind îndeplinirea obligaţiei de întreţinere a părinţilor
faţă de copiii lor minori, Studii şi cercetări juridice, an 5 (61), nr. 2, Bucureşti, aprilie-iunie 2016, p. 229
79
În ceea ce priveşte debitorul întreţinerii, Codul civil stabileşte
în art. 527 că acesta poate fi obligat la întreţinere doar dacă are
mijloacele pentru a o plăti sau are posibilitatea de a dobândi aceste
mijloace. La stabilirea mijloacelor celui care datorează întreţinerea
vor fi avute în vedere următoarele aspecte:
- Veniturile şi bunurile debitorului;
- Posibilităţile de realizare a veniturilor debitorului;
- Celelalte obligaţii ale sale.
5.3.4. Stabilirea şi executarea obligaţiei de întreţinere

Stabilirea şi executarea obligaţiei de întreţinere se referă la
următoarele aspecte :
- Cuantumul întreţinerii, care, conform art. 529 C.civ. se
stabileşte potrivit cu nevoia celui care o cere şi cu mijloacele
celui care urmează a o plăti. Dacă întreţinerea este datorată de
părinte, ea se stabileşte până la o pătrime din venitul său lunar
net pentru un copil, o treime pentru 2 copii şi o jumătate pentru
3 sau mai mulţi copii. În orice caz, cuantumul întreţinerii
datorate copiilor, împreună cu întreţinerea datorată altor
persoane, conform legii, nu poate depăşi jumătate din venitul
lunar net al creditorului întreţinerii; Modalităţile de executare
care pot privi, potrivit art. 530 C.civ., executarea în natură (prin
asigurarea celor necesare traiului şi a cheltuielilor pentru
educare, învăţătură şi pregătire profesională) sau în bani, dacă
obligaţia de întreţinere nu se execută de bunăvoie în natură,
sens în care instanţa de tutelă va dispune executarea obligaţiei
prin plata unei pensii de întreţinere. Pensia de întreţinere poate
fi stabilită sub forma unei sume fixe (care se indexează de
drept, trimestrial, în funcţie de rata inflaţiei, conform art. 531
C.civ.) sau într-o cotă procentuală din venitul net lunar al celui
care datorează întreţinere. Potrivit art. 531 C.civ., dacă se ivesc
schimbări în ceea ce priveşte mijloacele celui care prestează
întreţinerea şi nevoia celui care o primeşte, instanţa de tutelă,
potrivit împrejurărilor, poate mări sau micşora pensia de
întreţinere sau poate hotărî încetarea plăţii ei.
- Data de la care se datorează pensia de întreţinere, această dată
fiind data cererii de chemare în judecată, considerându-se că de
la această dată, debitorul întreţinerii se află în nevoie. Pensia
poate fi acordată şi pentru o perioadă anterioară, dacă se
dovedeşte că introducerea cererii de chemare în judecată a fost
întârziată din culpa debitorului;
- Plata pensiei de întreţinere se efectuează în rate periodice, la
termenele convenite de părţi sau în lipsa acordului părţilor,
la termenele stabilite de instanţă prin hotărâre judecătorească.
În cazul în care creditorul întreţinerii a decedat în perioada
corespunzătoare unei rate, întreţinerea este datorată în întregime
pentru acea perioadă. Părţile pot conveni sau instanţa poate
hotărî ca întreţinerea să se execute prin plata anticipată a unei
sume globale care să acopere nevoile de întreţinere ale celui
îndreptăţit pe o perioadă mai îndelungată sau pe întreaga
perioadă a întreţinerii, dacă debitorul are mijloacele necesare
acoperirii unei obligaţii de o asemenea întindere;
80
- Restituirea întreţinerii nedatorate, care se realizează în cazul în
care din orice motiv se dovedeşte că întreţinerea prestată de
bunăvoie sau în urma unei hotărâri judecătoreşti nu era
datorată, sens în care cel care a executat obligaţia poate cere
restituirea de la cel care a primit-o sau de la cel care avea în
realitate obligaţia să o presteze, în ultimul caz acţiunea fiind
întemeiată pe faptul juridic licit al îmbogăţirii fără justă cauză38

Obligaţia de întreţinere există doar între persoanele prevăzute de lege. Obligaţia de întreţinere are
caracter personal, fiind incesibilă, inalienabilă şi insesizabilă. Subiectele obligaţiei de întreţinere sunt:
soţul şi soţia, rudele în linie dreaptă, fraţii şi surorile, precum şi orice alte persoane anume prevăzute de
lege. La stabilirea mijloacelor celui care datorează întreţinerea vor fi avute în vedere: veniturile şi
bunurile debitorului, posibilităţile de realizare a veniturilor debitorului, celelalte obligaţii ale sale.

Obligaţia de întreţinere, caracter personal, subiectele obligaţiei de întreţinere

1. Explicaţi pe scurt aspectele luate în considerare la stabilirea întreţinerii;
2. Enumeraţi şi explicaţi pe scurt condiţiile obligaţiei de întreţinere;
38
Art. 534 C.civ.
81
1. Are drept la întreţinere numai cel care:
a. se află uneori în nevoie
b. nu se poate întreţine din munca sau din bunurile sale, deşi acestea au o valoare semnificativă
c. se află în nevoie şi nu se poate întreţine din munca sau din bunurile sale.
2. Obligaţia de întreţinere există între foştii soţi :

a. da
b. nu
c. da, în condiţiile prevăzute de lege.
3. Când întreţinerea este datorată de părinte, ea se stabileşte pentru un copil în cuantum de :

a. 1/2 din venitul lunar net
b. 1/3 din venitul lunar net
c. până la o pătrime din venitul lunar net.
4. Obligaţia de întreţinere:
a. se execută doar în natură
b. se execută în natură sau în bani
c. se execută doar în bani.
5. Întreţinerea este datorată :

a. de la data introducerii cererii de chemare în judecată
b. de la data pronunţării hotărârii în primă instanţă
c. de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti.
Bibliografie :
A. Obligatorie :
*** Codul Civil
B. Facultativă :
Bucureşti, 2019
82
RĂSPUNSURI LA TESTELE
DE EVALUARE/AUTOEVALUARE
Unitatea de învăţare 1: 1. B, 2.C, 3.C, 4.C, 5. C
Unitatea de învăţare 2: 1.A, 2. C, 3. C, 4. A, 5. C
Unitatea de învăţare 3: 1. C, 2. C, 3. C, 4. A, 5. B
Unitatea de învăţare 4: 1. C, 2. B, 3. C, 4. A, 5. A
Unitatea de învăţare 5: 1.C, 2.C, 3. C, 4. B, 5.A
83
84

C R D Butculescu - DR Fam - 220331 - 164756

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

C R D Butculescu - DR Fam - 220331 - 164756

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Claudiu Ramon D.

Editura Fundaţiei România de Mâine este membră

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Reproducerea integrală sau fragmentară, prin orice formă

Răspunderea pentru conţinutul şi originalitatea textului

Redactor: Dragoş CIOCĂZAN

Claudiu Ramon D. Butculescu

Realizator curs în tehnologie IFR

EDITURA FUNDAŢIEI ROMÂNIA DE MÂINE

3.1. Introducere ………………………………………………………………………………… 54

4.1. Introducere ………………………………………………………………………………… 70

5.1. Introducere ………………………………………………………………………………… 77

Răspunsuri la testele de evaluare/autoevaluare ……………………………………………. 83

Relaţiile de familie reprezintă un element esenţial al vieţii sociale, care beneficiază de o

1. Date despre program

2. Date despre disciplină

5. Condiţii desfăşurare activităţi

6. Competenţe specifice acumulate

8.2. SF Metode de predare/ lucru Nr. ore

8.3. ST Metode de predare/ lucru Nr. ore

8.4. L Metode de predare/ lucru Nr. ore

8.5. P Metode de predare/ lucru Nr. ore

9. Coroborarea conţinuturilor disciplinei cu aşteptările reprezentanţilor comunităţii epistemice,

1.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare

Competenţele unităţii de învăţare:

Timpul alocat unităţii: 2 ore

1.3.1. Definiţia dreptului familiei

1.3.2. Principiile dreptului familiei

1.3.3. Izvoarele dreptului familiei

Izvoarele principale ale dreptului familiei sunt: Constituţia

1.3.4. Locul dreptului familiei în sistemul dreptului

Sinteza unităţii de învăţare 1

Concepte şi termeni de reţinut

Întrebări de control şi teme de dezbatere

2. În sensul prevederilor legale privind protecţia copilului, prin „copil” se înţelege:

4. Condiţiile de încheiere şi cauzele de nulitate ale căsătoriei se stabilesc:

5. Raportul de dreptul familiei:

În acest capitol sunt prezentate aspecte privind căsătoria,

2.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare

Obiectivele unităţii de învăţare

Timpul alocat unităţii: 8 ore

2.3. Conţinutul unităţii de învăţare

2.3.2. Încheierea căsătoriei

2.3.3. Formalităţi ulterioare încheierii căsătoriei

2.3.4. Nulitatea căsătoriei

2.3.5. Drepturile şi îndatoririle personale ale soţilor

2.3.6. Drepturile şi obligaţiile patrimoniale ale soţilor

2.4. Îndrumar pentru autoverificare

Sinteza unităţii de învăţare 2

Concepte şi termeni de reţinut

Întrebări de control şi teme de dezbatere

În cadrul acestui capitol, vor fi prezentate relaţiile de familie

3.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare

Obiectivele unităţii de învăţare

Competenţele unităţii de învăţare:

3.3. Conţinutul unităţii de învăţare

3.3.1. Generalităţi privind rudenia

În Codul civil, adopţia este definită în art. 451 drept o

3.4. Îndrumar pentru autoverificare

Sinteza unităţii de învăţare 3

Întrebări de control şi teme de dezbatere

2. Dacă este imposibil ca soţul mamei să fie tatăl copilului:

3. Dreptul la acţiune în stabilirea maternităţii este: