Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
STRUCTURA POPULAȚIEI
Cuprins
4. STRUCTURA POPULAȚIEI
Introducere
Aproape peste tot în lume se găsesc așezări umane cu toate că anumite regiuni,
cum ar fi cele din Antarctica, nu permit existența unei populații permanente. În alte
zone inospitaliere, mici grupuri de oameni cum ar fi triburile nomade, supraviețuiesc
doar adoptând moduri specifice de viață. Există multe asemenea regiuni neospitaliere,
mare parte a populației fiind concentrată doar pe o mică suprafață de pe mapamond.
La începutul anilor 1990, aproximativ jumătate din cele 5,4 miliarde de locuitori
trăiau pe doar 5% din uscatul globului. În contrast, jumatate din uscat era populat cu
doar 5% din întreaga populație a globului.
Aproximativ 30% din populația globului este concentrată în Asia de Sud și de
Sud-Est, incluzând India, Indonezia și Pakistan, alte 25% în Asia de Est, printre care
China și Japonia. Alte concentrări masive de populație există în America de Nord și în
Europa.
În America de Nord și Europa populația se află în număr mare. Standardul ridicat
de viață contrastează cu cel al populației Asiei - excluzând Japonia - în principal rurală
și dependentă de agricultură. Concentrări mai mici ale populației pot fi întâlnite în sud-
estul Australiei, sud-estul Americii de Sud, coasta vestică a Americii de Nord și în
unele zone ale vestului Mijlociu din America de Nord.
Obiectivele unităţii de învăţare
Durata medie de parcurgere a celei de-a patra unităţi de învăţare este de 2 ore.
4. STRUCTURA POPULAŢIEI
De regulă se nasc mai mulţi copii de sex masculin decât de sex feminin.
Ulterior, la grupa de vârstă între 5-9 ani, proporţiile de băieţi şi fete se egalează din
cauza mortalităţii mai ridicate la primii. Continuând să existe o mortalitate masculină
superioară celei feminine, îndeosebi între 40-50 de ani, numărul femeilor creşte
proporţional cu vârsta. In aceste condiţii, proporţia pe sexe a unei populaţii, fără a
prezenta deosebiri mari pe ansamblu, are 48-49% persoane de sexul masculin şi 51-
52% persoane de sexul feminin. Raţiunea cunoaşterii distribuţiei pe sexe constă în
prevederea posibilităţilor de formare a familiilor din grupele de vârstă apte de
căsătorie.
Sexul şi vârsta reprezintă două elemente fundamentale ale structurii populaţiei.
Structura pe sexe şi vârste a unei populaţii este rezultatul evoluţiei naşterilor şi
deceselor (dacă excludem, pentru simplificare, fenomenul migraţiei) pe câteva
generaţii. Numărul persoanelor de un anumit sex şi o anumită vârstă este numărul celor
de acelaşi sex care s-au născut în acelaşi an (minus cei decedaţi între timp). Din punct
de vedere demografic, semnificaţiile fundamentale ale vârstei privesc capacitatea de
procreaţie şi capacitatea de muncă. Astfel, de exemplu, perioada fertilă a unei femei
este cuprinsă între 15 şi 49 de ani, iar perioada capacităţii ei de muncă într e 16 şi 55 de
ani ; perioada fertilă şi capabilă de muncă a unui bărbat se întinde între 15 şi 60 de ani.
În prezent asistăm la un fenomen de apropiere a proporţiilor pe grupe de vârstă
între diferitele ţări, în condiţiile micşorării numerice relative a celor de vârstă tânără cu
creşterea numerică relativă a celor peste 50 de ani şi peste 60 de ani.
Nu există sector de activitate care să nu fie interesat în cunoaşterea efectivului
şi structurii populaţiei după vârstă şi sex.
Structura pe sexe se stabileşte determinând greutatea specifică a populaţiei de
sex feminin, respectiv masculin, în totalul populaţiei.
Raportul de feminitate (masculinitate) indică numărul persoanelor de sex
feminin (masculin) corespunzător unui efectiv de 100 persoane de sex masculin
(feminin).
După evenimentele din decembrie 1989 avem de-a face cu un proces de
reîntoarcere a forţei de muncă din urban în rural, sub impactul disponibilizării unui
număr însemnat de salariaţi, deşi şomajul a afectat mai ales populaţia feminină.
Masculinitatea populaţiei rurale va creşte deoarece femeile, chiar dacă ajung în situaţia
de şomaj, nu se întorc în mediul rural, acestea migrând anterior spre mediul urban,
îndeosebi în urma căsătoriei.
Recensământul populaţiei din ianuarie 1992 a scos în evidenţă o tendinţă
accentuată de îmbătrânire a populaţiei, constând în creşterea absolută şi relativă a
populaţiei în vârstă de peste 60 de ani, în condiţiile unei scăderi constante a natalităţii.
Dat fiind decalajul tranziţiei demografice în România, faţă de tranziţia demografică din
Europa, procesul de îmbătrânire a populaţiei româneşti a început mai târziu şi s-a
desfăşurat cu o intensitate mai scăzută. In pofida măsurilor de constrângere luate de
fostele autorităţi comuniste pentru creşterea natalităţii, procesul de îmbătrânire
demografică a continuat în mod constant, astfel că în ultimele două decenii, faţă de o
creştere a populaţiei totale cu 1% anual, creşterea numărului populaţiei vârstnice a
înregistrat un ritm anual de cca. 2,1%. Populaţia vârstnică (60 de ani şi peste) a
României cuprinde peste 3,8 milioane de persoane, ceea ce înseamnă o proporţie de
aproximativ 16,7% din populaţia totală. Pe grupe de vârstă şi sexe, populaţia vârstnică
cuprinde următoarele proporţii:
Tabelul nr.3
Populaţia vârstnică
Tabelul nr.4
Proporţia populaţiei vârstnice
Numărul de vârstnici este mai ridicat în rândul femeilor (56,6%) decât în cel al
bărbaţilor (43,4%) cu diferenţe sensibile de la o grupă de vârstă la alta.
În ceea ce priveşte distribuţia populaţiei vârstnice în funcţie de aria de
rezidenţă, frecvenţa ei este mai mare în mediul rural (59,6%) decât în mediul urban
(40,4%), tendinţă determinată de politica de industrializare forţată a vechiului regim.
Numărul sporit al populaţiei vârstnice contribuie la existenţa unor raporturi
disproporţionale între diferite grupuri de vârstă ale populaţiei. Astfel, raportul de
dependenţă la 1000, reprezentat de raportarea populaţiei vârstnice (60 de ani şi peste)
la totalul populaţiei care are vârsta între 15-59 de ani, este de 274 persoane. Aceasta
înseamnă că pentru fiecare bătrân revin aproximativ 4 persoane din intervalul de vârstă
15-59 de ani.
Tendinţele de perspectivă pentru următorii ani arată că în România procesul de
îmbătrânire demografică va continua, urmând ca până la sfârşitul acestui mileniu
populaţia de 60 de ani şi peste să crească cu minim 14%, iar până în anul 2035 să
crească cu încă 37% din efectivul ei actual.
Tabelul nr.5
Tendinţe proiectate pentru anii următori
Distribuţia unei populaţii după starea civilă constituie obiectul preocupării mai
multor discipline: sociologia, psihologia socială, dreptul, etc. Demografia urmăreşte cu
atenţie rezultatele investigaţiilor acestor discipline în privinţa celibatului, căsătoriei şi
divorţului, pentru ca, pe baza corelaţiilor cu datele statistice demografice referitoare la
familie, să pună în evidenţă contribuţia fenomenelor respective la mişcarea naturală a
populaţiei.
Relaţiile dintre sexe au o bază biologică: instinctul sexual. Căsătoria însă
reprezintă o uniune cu un cadru mai larg decât relaţiile sexuale. Referindu-ne la un
dicton din Evul Mediu, după care ,,a bea, a mânca şi a se culca împreună înseamnă
căsătorie”, sociologul englez Westermarck consideră că această uniune poate fi
apreciată ca atare când durează mai mult timp decât actul de procreaţie şi se
prelungeşte şi după naşterea progeniturii.
Familia este o instituţie economică. Ea pe plan istoric a debutat ca o unitate
elementară de producţie. Căsătoria este baza familiei în sensul că uniunea dintre un
bărbat şi o femeie, care are drept scop întemeierea unei familii, poate fi considerată
căsătorie. Când realizarea unei uniuni maritale are alte scopuri decât acela de a
întemeia o familie, atunci putem considera că este vorba de o căsătorie fictivă.
Numărul căsătoriilor raportat la numărul populaţiei într-un anumit interval de
timp dă indicele nupţialităţii, care arată intensitatea fenomenului căsătoriei.
După demografii Mortala şi Zingali cel mai real indice al nupţialităţii ar fi
raportarea numărului căsătoriilor la mediul în care ele se produc după formula:
Căsătoria ia sfârşit fie prin decesul unuia dintre soţi, fie prin divorţ. In primul
caz durata medie de convieţuire va depinde atât de vârsta medie la căsătorie, cât şi de
mortalitatea generală, mai exact de durata medie de viaţă.
Stabilitatea familiei este măsurată prin indicele divorţurilor care se calculează
prin raportarea divorţurilor la 100 de căsătorii. Existenţa unui număr crescut de
divorţuri înseamnă reducerea anilor de convieţuire a cuplurilor şi, în consecinţă,
favorizarea unui număr mai redus de naşteri. Numărul mediu al copiilor rezultaţi din
cupluri divorţate este evident inferior celui al copiilor rezultaţi din căsătorii care se
termină prin decesul unuia dintre soţi. Acest fenomen este şi mai accentuat când durata
medie de convieţuire la cei divorţaţi scade, aşa cum acest lucru are loc în prezent.
Să ne reamintim...
Rezumat
Bibliografie.
https://geografie.uvt.ro/wp-content/uploads/2015/07/Geografia-populatiei_teorie-si-
metodologie.pdf