Povestirea – argumentare

„Hanu Ancuţei” de Mihail Sadoveanu

- Fântâna dintre plopi -

Mihail Sadoveanu este un important prozator interbelic al literaturii române,

alături de alţi scriitori precum: George Calinescu, Hortensia Papadat Bengescu,
Liviu Rebreanu, Camil Petrescu. In operele sale, Sadoveanu a creat o imagine
esenţializată a unei lumi în care se contopesc Moldova, trecutul si ţăranul român,
oferind o viziune realist-mitica asupra lumii. Putem enumera astfel creaţii
precum: “Baltagul”, Fraţii Jderi”, “Zodia Cancerului sau Vremea Ducăi
Vodă”(romane); povestiri ca: “Ochi de urs”, “Valea Frumoasei”, “Locul in care
nu s-a intamplat nimic”,“Hanu Ancuţei”.
Ciclul de povestiri “Hanu Ancuţei” a fost publicat in 1928 si foloseşte ca
tehnică narativă povestirea in ramă, ce constă în încadrarea mai multor naraţiuni-
nucleu în cadrul uneia singure, care reprezintă rama celorlalte. Această tehnică
narativă mai poate fi întâlnită în opere precum: “O mie si una de nopţi”,
“Decameronul” de Boccaccio, “Povestiri din Canterbury” de Chaucer.
Povestirea este o specie a genului epic de dimensiuni medii, care relatează un
singur fapt epic din perspectiva subiectivă a naratorului ( implicat în evenimente,
martor sau mesager ); întâmplarea prezentată în povestire are caracter neobişnuit,
mizându-se pe elementul surpriză, accentul se pune pe prezentarea evenimentelor
iar naraţiunea are loc în trecut şi este concisă.
“Hanu Ancuţei” de Mihail Sadoveanu conţine nouă naraţiuni-nucleu, fiecare
având un titlu si prezentând câte o întâmplare, povestită de un narator subiectiv:
“Iapa lui Vodă” spusă de comisul Ioniţă, “Haralambie” – călugărul Gherman,
“Balaurul” – mos Leonte Zodierul, “Fântâna dintre plopi” – căpitanul Neculai
Isac, “Cealaltă Ancuţă” – Ienache Coropcarul, “Judeţ al sărmanilor” – Ciobanul,
“Negustor lipscan” – negustorul Dămian Cristişor, “Orb sărac” – calicul orb,
“Istorisirea Zahariei fântănarul” – Zaharia fântănarul si mătuşa Salomia.
Cele nouă naraţiuni nucleu se încadrează într-o naraţiune ramă a cărei acţiune
se desfăşoară “într-o toamnă aurie...într-o depărtată vreme, demult...”. Observăm
că timpul este unul trecut, nefiind însă precizat, ceea ce ne duce cu gândul la
timpurile mitice, de demult, văzute ca unele de aur.
Spatiul este şi el unul mitic, acţiunea petrecându-se la hanul Ancuţei, care este
aşezat la răscruce de drumuri şi de destine, având “ziduri groase si porţi
ferecate”. În literatura română există şi alte opere al căror spaţiu de desfăşurare
este hanul: “La hanul lui Mânjoală”de I.L. Caragiale, “Moara cu noroc” si
“Hanul ciorilor” de Ioan Slavici. - vezi toposul hanului ca „non-loc” prezentat la
„Moara cu Noroc”.

În operele sale, Sadoveanu a creat o imagine esenţializată a unei lumi în care

se contopesc Moldova, trecutul si ţăranul român, oferind o viziune realist-mitica
asupra lumii.

1. Prezentarea veridică (credibilă) a realității se poate observa prin plasarea

acțiunii lângă apa Moldovei, la vestitul Han al Ancuței, acolo unde poposesc
drumeți ce au diverse îndeletniciri specifice acelor vremuri; astfel, Neculai Isac
este căpitan de mazili ( echivalentul unui ofițer în retragere) și se ocupa cu
valorificarea vinului pe care îl cumpărase de la Suceava, asigura paza
transportului și urma să îl vândă la Pașcani; tot realitatea acelor vremuri ne arată
diferențe sociale între grupul de țigani, în cadrul căruia Marga ocupa o poziție
inferioară, și statutul lui Neculai echivalent cu cel al unui mic boier;

2. Personaje tipice care evoluează în situații tipice, Neculai Isac reprezintă tipul
aventurierului al cărui destin este unul tragic; Marga ilustrează tipul fetei
exploatate, Hasanache se încadrează tipologia exploatatorului, Ancuța (cea
tânără și cea de demult) reprezintă tipul hangiței ospitaliere

3. Redarea culorii epocii se face la nivelul limbajului prin elementele de limbaj

popular („singur ca un cuc”), arhaic („catastih”, „mazili”), regional („buiac”,
„hojma”, „imaş”, „roşă”). Limbajul personajelor (ţiganii) contrastează cu cel al
naratorului-personaj (boierul) indicând diferenţa socială şi culturală.

4. Caracterul moralizator este dat de atitudinea naratorului-personaj, Neculai

Isac, care relatează întâmplările din perspectiva tânărului neștiutor, dar intervine
uneori cu perspectiva maturului ce condamnă inconștiența tinereții („Eram tânăr
și buiac ... și pentru niște ochi negri călcam multe hotare”).

La hanul Ancuţei poposesc drumeţi atraşi de atmosfera propice spunerii

poveştilor, de vinul bun şi de masa îmbelşugată, oferite cu inima deschisă de
Ancuţa cea tânără. Printre aceşti drumeţi se află naratorul povestirii ramă, care
asistă ca martor la seara de la han, devenind ascultător al fiecărei naraţiuni rostite
de ceilalţi naratori. Aceşti naratori sunt simple personaje în naraţiunea – ramă,
ascultători ai celorlalte povestiri, pentru ca, pe rând, să devină naratori ai propriei
povestiri în care au roluri diverse:personaj,martor, mesager.

Povestirile-nucleu se situează într-un plan al unui trecut şi mai îndepărtat,

principala lor caracteristică fiind evocarea unei lumi apuse, cea a „celeilalte
Ancuţe”. Cei nouă povestitori intră într-un fel de competiţie a spunerii poveştilor,
al cărei iniţiator este comisul Ioniţă, care îi provoacă în permanenţă atunci când
anunţă că va spune cea mai frumoasă întâmplare; nu o va face însă, lăsând finalul
deschis ca o invitaţie de a spune alte şi alte povestiri.
„Fântâna dintre plopi” este a patra naraţiune – nucleu din volumul „Hanu
Ancuţei” şi are ca temă iubirea tragică, iar ca personaj-narator pe căpitanul de
mazili Neculai Isac.
Naraţiunea subiectivă la persoana I implică două planuri: prezentarea
evenimentelor trăite în tinereţe (timpul narat) şi autoanaliza faptelor din
perspectiva maturităţii (timpul naraţiunii). Naratorul – personaj Neculai Isac
evocă o întâmplare trăită de el în tinereţe, în urmă cu peste douăzeci şi cinci de
ani „pe aceste meleaguri”. Aflăm astfel că timpul naraţiunii-nucleu este un trecut
şi mai îndepărtat, iar spaţiul este tot hanul Ancuţei si imprejurimile acestuia.
În contextul evocării unor vremuri apuse, care prin rememorare sunt aduse în
prezent, ne atrage atenția afirmația criticului literar Nicolae Manolescu „ceea ce
izbeşte este încremenirea în timp, tot ce trece de pragul hanului intra în timp și
încremeneşte. Timpul în care se povesteşte ce s-a întâmplat şi timpul în care s-a
întâmplat ce se povesteşte se scurg necontenit unul în altul ca nisipul în ceştile
clepsidrei.”
În naraţiunea-nucleu „Fântâna dintre plopi” se relatează un singur fapt epic, o
tristă poveste de iubire care a avut rol de iniţiere pentru tânărul de odinioară.
Atmosfera povestirii ţine de modul în care naratorul „regizează” o anumită
tensiune pentru a capta atenţia şi interesul ascultătorilor. Acţiunea se derulează
alert, fiind identificabile toate momentele subiectului.
În expoziţiune este prezentat popasul pe care căpitanul Neculai Isac îl face
într-o toamnă la Hanul Ancuţei în drumul său către ţinutul Sucevei unde ducea
vin.
O primă secvență narativă semnificativă pentru tema iubirii tragice
dezvăluie intriga povestirii și apare în momentul în care, plimbându-se călare pe
malul râului Moldova, Neculai Isac întâlneşte un grup de ţigani care se scaldă. E
întâmpinat de șeful șetrei, Hasanache, care o alungă fără succes din calea
boierului pe Marga, o ţigăncuşă de optsprezece ani. Ne atrage atenția tulburarea
resimţită de Neculai Isac atunci când vede frumuseţea fetei şi pe faptul că le dă
celor doi câte un ban de argint. În acel acel moment tânărul Neculai apare în
postura unui aventurier care se bucură de viață fără să fie prea mult preocupat de
consecințele pe care le poate avea iubirea manifestată în acel mod libertin.
În desfăşurarea acţiunii fata îl caută a doua zi la han pentru a-i arăta
încălţările cumpărate cu banul primit. Apoi tinerii petrec o noapte la fântâna
dintre plopi si îşi promit o nouă întâlnire de dragoste la întoarcerea lui Neculai de
la Paşcani, unde trebuia să-şi vândă marfa. A doua întâlnire la fântână are un
final tragic. Îndrăgostită, fata îi mărturiseşte că Hasanache o trimisese la han ca
să îl seducă, iar planul era ca ţiganii să-l omoare şi să-i ia banii de pe marfă.
Punctul culminant și prezintă avertismentul pe care Marga i-l dă căpitanului
Neculai, în ciuda faptului că e conştientă că ţiganii o vor omorî pentru că i-a
trădat, ceea ce arată puterea de sacrificiu pe care dragostea adevărată o dă
oricărui om. Tânărul fuge călare, scapă cu viaţă, dar o prăjină aruncată de
urmăritori îi va scoate un ochi.
O a doua secvență narativă relevantă pentru tema operei poate fi regăsită în
deznodământ când căpitanul Neculai Isac, însoţit de cărăuşii de la han, revine la
fântâna dintre plopi, unde sângele proaspăt de pe colacul de piatră este semn că
fata fusese ucisă într-un mod crud și aruncată în fântână. Se desprinde de aici
ideea că semnificaţia fântânii cu patru plopi, care dă si titlul povestirii, este de
centru al lumii, loc sacru, care însă nu-i mai protejează pe cei doi îndrăgostiţi,
fiind pângărit de vina fiecăruia şi sortit pieirii. Apa și sângele se amestecă în
fântână, iar în plan simbolic iubirea (Eros) se asociază cu moartea (Thanatos).
- povestirea a două secvențe narative și comentarea acestora
Autenticitatea acestei naraţiuni este susţinută prin relatarea la persoana I:
„Eram nemulţumit. Calul mergea domol prin ţărâna moale şi eu mă gândeam la
fel de fel de lucruri.” (- pronume şi verbe de persoana I sg., mărci ale
subiectivităţii naratorului). Intervenţia Ancuţei tinere ca unul dintre ascultători,
care adevereşte întâmplarea ştiută de la mama ei, contribuie şi ea la impresia de
autenticitate a celor povestite și o transformă pe aceast în narator-mesager.
Personajul-narator, Neculai Isac, relatează întâmplarea din perspectiva
tânărului neştiutor, dar prezentarea faptelor este însoţită de analiza şi
condamnarea lor din perspectiva maturului, din cauza consecinţelor tragice;
acesta se autocaracterizează în cuvinte dure: “Eram un om buiac şi
ticălos...Aveam oi şi imaşuri şi neguţam toamna vinuri, dar îmi erau dragi ochii
negri, şi pentru ei călcam multe hotare.” Licărul de conştiinţă se aprinde prea
târziu, iar manifestările lui sunt regretul, condamnarea propriilor fapte.
Modul de expunere predominant este naraţiunea, care se îmbină cu
dialogul, precum şi cu scurte pasaje descriptive. Relatarea personajului narator
Neculai Isac se încheie cu deznodământul, dar povestirea mai are un epilog
format din dialogul ascultătorilor şi din comentariile naratorului anonim, care
înregistrează efectul actului narării asupra povestitorului: întoarcerea spre sine şi
în trecut.
Povestirea stă sub semnul oralităţii, iar ceremonialul povestirii constă în
faptul că dialogul presupune un sistem de convenţii: apariţia povestitorului,
pretextul care declanşează povestirea, formulele de adresare. Naratorul se
adresează în mod ceremonios interlocuitorilor: „domnilor şi fraţilor, ascultaţi ce
mi s-a întâmplat...”, iar ascultătorii intervin în final cu întrebări, comentarii,
reflecţii.
În ceea ce priveşte stilul lui Sadoveanu, remarcăm farmecul zicerii, al spunerii
poveştilor,care este dat de prezenţa elementelor de limbaj popular („singur ca un
cuc”), arhaic („catastih”, „mazili”), regional („buiac”, „hojma”, „imaş”, „roşă”).
Limbajul personajelor (ţiganii) contrastează cu cel al naratorului-personaj
(boierul) indicând diferenţa socială şi culturală. Expresivitatea limbajului este
dată de metafore („Catastihul acelor vremuri a început sa mi se încurce”), epitete
(„nări lagri şi ochii iuţi”), comparaţii sugestive („Am simţit în mine ceva
fierbinte; parc-aş fi înghiţit o băutură tare”).
Totul în contextul evocării unor vremuri apuse, care prin rememorare sunt
aduse în prezent, ne atrage atenția afirmația criticului literar Nicolae Manolescu:
„ceea ce izbeşte este încremenirea în timp, tot ce trece de pragul hanului intra în
timp și încremeneşte. Timpul în care se povesteşte ce s-a întâmplat şi timpul în
care s-a întâmplat ce se povesteşte se scurg necontenit unul în altul ca nisipul în
ceştile clepsidrei.”
În concluzie, „Fântâna dintre plopi” este o povestire, deoarece are o naraţiune
subiectivă, care prezintă un singur fapt epic, în care se acordă importanţă actului
narării şi are ca efect învierea unei lumi apuse. Relaţia narator-receptor
presupune oralitate, ceremonial, atmosferă, toate regăsindu-se în „Hanu
Ancuţei”, despre care criticul literar George Călinescu afirma că îmbină „lumea
ţărănească, natura, idilicul, legenda si oralitatea”, oferind o imagine realist-mitica
asupra acelei lumi.
ALTE IDEI CARE TREBUIE VALORIFICATE ÎN ARGUMENTARE

In povestirea „Hanu Ancutei” timpul are trei valente:

- timpul povestirii reconstituie, prin forţa cuvântului, o lume şi stă sub
semnul vârstei de aur.Acesta e timpul naratorului generic, care evocă nostalgic
toamna aurie a tinereţii sale.
- timpul povestit al toamnei aurii când se spun toate povestirile
- timpul evocat al celeilalte Ancuţe

Semnificaţia timpului este explicată de N. Manolescu: „ceea ce izbeşte este

încremenirea în timp. Tot ce trece de pragul hanului intră în timp şi
încremeneşte. Timpul în care se povesteşte ce s-a întâmplat şi timpul în care s-
a întâmplat ce se povesteşte se scurg necontenit unul în altul ca nisipul
în ceştileclepsidrei”

„HANU ANCUȚEI” de Mihail Sadoveanu

RAMA POVEȘTII

 Timp - trecut îndepărtat, mitic, neprecizat: „într-o toamnă

aurie, într-o depărtată vreme, demult”;

 Spațiu - la hanul Ancuței tinere într-un spațiu mitic,

protector „avea ziduri groase și porți ferecate” oferind
adăpost călătorilor și permițând crearea unei atmosfere
propice spunerii poveștilor prin mesele îmbelșugate și prin
ospitalitatea Ancuței

 Autorul - Mihail Sadoveanu

 Naratorul este martor al spunerii povștilor-nucleu, fiind un

călător anonim

 Personaje - comisul Ioniţă, călugărul Gherman, mos

Leonte Zodierul, căpitanul Neculai Isac, Ienache
Coropcarul, Ciobanul, negustorul Dămian Cristişor,
 calicul orb, Zaharia fântănarul si mătuşa Salomia, Ancuța
cea tânără

 Ascultători - nu există

 Cititori - noi

NARAȚIUNEA NUCLEU
- FÂNTÂNA DINTRE PLOPI -

 Timp - cu 25 de ani în urmă față de rama poveștii, tot

„într-o toamnă aurie”
 Spațiu - la hanul Ancuței de demult (cealaltă Ancuță) într-
un spațiu mitic, protector „avea ziduri groase și porți
ferecate” oferind adăpost călătorilor și permițând crearea
unei atmosfere propice spunerii poveștilor prin mesele
îmbelșugate și prin ospitalitatea Ancuței

 Autorul - Mihail Sadoveanu

 Naratorul este Neculai Isac , el povestește în calitate de

narator personaj o întâmplare din tinerețea sa

 Personaje - căpitanul Neculai Isac tânăr, Marga,

Hasanache, Dimachi, Turcu, cărăușii, comisul Ioniţă tânăr,
moș Irimie, Ancuța de demult (mama celei din rama),
Lupei ( câinele lui moș Irimie)

 Ascultători - personajele aflate la han în rama poveștii

(comisul Ioniţă, călugărul Gherman, mos Leonte Zodierul,
Ienache Coropcarul, Ciobanul, negustorul Dămian
Cristişor, Ancuța cea tânără)
  Cititori - noi

„Hanu Ancuței” - Fântâna dintre plopi de Mihail Sadoveanu

Încadrare în REALISM MITIC ȘI SIMBOLIC

În operele sale, Sadoveanu a creat o imagine esenţializată a unei lumi în care

se contopesc Moldova, trecutul si ţăranul român, oferind o viziune realist-mitica
asupra lumii.

1. Prezentarea veridică (credibilă) a realității se poate observa prin plasarea

acțiunii lângă apa Moldovei, la vestitul Han al Ancuței, acolo unde poposesc
drumeți ce au diverse îndeletniciri specifice acelor vremuri; astfel, Neculai Isac
este căpitan de mazili ( echivalentul unui ofițer în retragere) și se ocupa cu
valorificarea vinului pe care îl cumpărase de la Suceava, asigura paza
transportului și urma să îl vândă la Pașcani; tot realitatea acelor vremuri ne arată
diferențe sociale între grupul de țigani, în cadrul căruia Marga ocupa o poziție
inferioară, și statutul lui Neculai echivalent cu cel al unui mic boier;

2. Personaje tipice care evoluează în situații tipice, Neculai Isac reprezintă tipul
aventurierului al cărui destin este unul tragic; Marga ilustrează tipul fetei
exploatate, Hasanache se încadrează tipologia exploatatorului, Ancuța (cea
tânără și cea de demult) reprezintă tipul hangiței ospitaliere

3. Redarea culorii epocii se face la nivelul limbajului prin elementele de limbaj

popular („singur ca un cuc”), arhaic („catastih”, „mazili”), regional („buiac”,
„hojma”, „imaş”, „roşă”). Limbajul personajelor (ţiganii) contrastează cu cel al
naratorului-personaj (boierul) indicând diferenţa socială şi culturală.

4. Caracterul moralizator este dat de atitudinea naratorului-personaj, Neculai

Isac, care relatează întâmplările din perspectiva tânărului neștiutor, dar intervine
uneori cu perspectiva maturului ce condamnă inconștiența tinereții („Eram tânăr
și buiac ... și pentru niște ochi negri călcam multe hotare”).