O scrisoare pierdută de I. L.

Caragiale
-relații-

Teatrul lui I. L. Caragiale este o reflectare a epocii sale, dar și o încadrare a particularului
în universal, o subliniere caricaturală a defectelor unei anumite societăți (cea românească, de la
sfârșitul secolului al XIX-lea), dar și ale societății în general, ale omului dintotdeauna și de
pretutindeni.
Reprezentativă pentru viziunea scriitorului asupra lumii este creaţia literară „O scrisoare
pierdută”, în care se întâlnesc elemente de realism şi clasicism. În primul rând, caracterul realist
se evidenţiază la nivelul intenţionalităţii actului artistic al dramaturgului, de a înfăţişa un tablou
cât mai cuprinzător şi fidel al vieţii sociale; se pronunţă pentru reproducerea exactă,
sinceră şi completă a realităţii dintr-o perspectivă critică şi ironică. Se pun în lumină diverse
faţete ale vieţii oraşului de provincie: adulterul, falsa prietenie dintre reprezentanții puterii,
şantajul, mita, însuşirea fondurilor din banii publici, falsificarea listelor electorale.
Acţiunea se desfăşoară „în capitala unui judeţ de munte, în zilele noastre”, după cum precizează
autorul însuşi. Indicele spaţial, destul de vag, face ca locul faptelor să se dilate, indicele temporal
trimite la contemporaneitatea lui Caragiale, iar în sens larg la prezentul, mereu altul, al lectorului.
Astfel, situaţiile de viaţă ilustrate devin general valabile, ceea ce atestă veridicitatea operei.
Din secvenţa numărării steagurilor puse de Ghiţă Pristanda aflăm că oraşul are primărie,
prefectură, tribunal, şcoală de băieţi şi şcoală de fete..
Opera literară „O scrisoare pierdută” este o comedie de moravuri(purtări), deoarece este o
specie a genului dramatic, în care se prezintă întâmplări hazlii, inspirate din lupta electorală
din anul 1883, cu personaje ridiculizate, antrenate într-un conflict derizoriu(neînsemnat), cu un
final fericit şi un sens moralizator. Caragiale reuşeşte să prezinte comicul prin diverse mijloace.
Comicul de situaţie obţinut prin pierderea şi găsirea scrisorii de amor, prin postura ridicolă a lui
Caţavencu, de a ajunge din stăpân pe situaţie, victimă a unei escrocherii asemănătoare celei la
care el apelase. Comicul de moravuri este realizat prin înfăţişarea relaţiei imorale dintre
Tipătescu şi Zoe, precum şi a modalităţii în care se desfăşoară alegerile politice. Comicul de
caracter (ansamblul trăsăturilor morale) care reiese din comportamentul personajelor cum
sunt Dandanache, Caţavencu, Pristanda care generează râsul prin contrastul dintre pretenţiile pe
care le au şi comportamentul lor. Tuturor acestor forme li se adaugă comicul de limbaj şi de
nume. Comicul de limbaj s-ar putea defini prin câteva paricularităţi: greşelile de vocabular se
produc din cauza deformării cuvintelor, mai ales a neologismelor: pronunţie greşită „famelie”,
„andrisant”, „bampir”, De asemenea sunt prezente şi ticurile verbale, care evidenţiază sărăcie de
gândire şi de vocabular: „Ai puţintică răbdare”, „curat”, „daţi-mi voie”.
Discursul dramatic abordează o tematică realistă, reprezentată de moravurile societății
românești din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, moravuri surprinse atât în planul politic,
cât și în planul vieții de familie. Autorul construieşte triunghiul conjugal, Zaharia Trahanache-
Zoe- Ştefan Tipătescu, cu scopul de a surprinde degradarea valorilor morale, odată cu apariția
noii clase sociale, burghezia. Astfel, Zoe Trahanache, soția venerabilului Zaharia Trahanache, îşi
înşală soțul cu cel mai bun prieten al acestuia, prefectul Ștefan Tipătescu. Dar adulterul familial
are implicații și în viața politică din capitala județului de munte. Scrisoarea de amor trimisă de
către prefect amantei sale și pierdută de aceasta se transformă într-un veritabil obiect de șantaj.
De fapt, pierderea scrisorii declanşează un adevărat haos în lumea politică din oraşul de
provincie.
Ca statut social și moral, Tipătescu şi Caţavencu întrupează, astfel, tipul politicianului
demagog; Nae Caţavencu este şi arivist, iar Tipătescu este, în plus, donjuanul, completând
triunghiul conjugal împreună cu Zoe şi Zaharia Trahanache. Ca prefect al județului, Tipătescu
deţine un rol esenţial în exercitarea puterii, aparţinând burgheziei politice în ascensiune. Fusese
şcolit în străinătate, fiind un tip inteligent şi abil om politic, cu o slăbiciune sentimentală pentru
Zoe, care conduce, de fapt, întreaga intrigă politică, dominându-şi atât soţul, momentul în care
sunt ameninţaţi cu publicarea scrisorii, Tipătescu îi propune femeii să fugă împreună, însă
aceasta, raţională, răspunde: ”Fănică, eşti nebun?” Impulsiv, se aprinde repede, aşa cum îl
caracterizează Trahanache, şi face abuz de putere arestându-l pe Caţavencu. Aşa cum reiese din
secvenţa numărării steagurilor, acceptă furtul din bani publici practicat de poliţistul Pristanda,
atât timp cât acesta îi este fidel.
Titlul este unul tematic și numește intriga comediei. Substantivul „scrisoare”, primind
articolul nehotărât „o”, face ca obiectul denumit să primească valoare de generalitate. Scrisoarea
pierdută de Zoe și obținută de Cațavencu este una între altele, fapt dovedit de propulsarea
politică a lui Dandanache, prin intermediul unui alt bilet amoros, devenit instrument de șantaj.
Scrisoarea pierdută primeșteimportanța unui personaj urmărit cu interes de ceilalți (Tipătescu,
Zoe, Trahanache, Ghiță, Cațavencu), apărând miraculos, apoi dispărând subit, îndeplinnindu-și
rolul de a întreține tensiunea dramatică.
Un alt element reprezentativ pentru tema operei/ relația dintre două personaje/
caracterizarea unui personaj este conflictul. Conflictul principal al piesei este unul exterior și
constă în lupta pentru puterea politică, pentru obținerea funcției de deputat, între cele douả tabere
adverse: cea aflată la putere, care susține candidatura lui Tache Farfuridi, și opoziția,
reprezentată de gruparea intelectualilor din redacția ziarului „Răcnetul Carpaților", care îl susține
în alegeri pe avocatul Nae Cațavencu. Acest conflict principal este particularizat prin altele
secundare, între care se remarcă cel dintre Zoe și Ştefan Tipătescu. Femeia încearcă să îl
convingă pe Tipătescu să-l susțină în alegeri pe Cațavencu, astfel încât acesta să nu facă publică
scrisoarea, iar imaginea ei de femeie onorabilă să fie pătată. Cele două personaje sunt construite
prin discrepanța dintre esență și aparență, diferența dintre pretenții şi adevărata realitate
proiectând personajele în ridicol, în nişte situații de un comic savuros.
Comedia are o structură clasică, fiind împărţită în 44 de scene. Este utilizată tehnica
amplificării treptate a conflictului, tehnica numită „a bulgărelui de zăpadă”, răsturnări bruşte
de situaţie, introducerea unor elemente surpriză, care menţin tensiunea dramatică la un nivel
ridicat, prin complicarea şi multiplicarea situaţiilor conflictuale. În construirea incipitului,
Caragiale utilizează tehnica acumulării succesive, oferind informaţii incomplete publicului, cu
scopul de a capta atenţia acestuia. Finalul este specific unei comedii, surprinzând rezolvarea
conflictului exterior în momentul în care Zoe îşi recuperează scrisoarea şi îl pedepseşte pe
Caţavencu, obligându-l să organizeze petrecerea dată în cinstea celui ales în locul său,
Agamemnon Dandanache.
O primă secvenţă ilustrativă pentru tema operei/ relații dintre personaje/ caracterizarea
personajului este cea din debutul piesei, în care Ghiţă Pristanda, poliţistul oraşului, se află în
odaia lui Ştefan Tipătescu pentru a-i oferi obişnuitul raport cu privire la evenimentele zilei
anterioare. Relaţia conducere-administraţie locală este surprinsă în acţiunile ei tipice şi
presupune servitute din partea poliţiei şi interesul reciproc al părţilor. Prefectul închide ochii la
„ciupelile” poliţistului prost plătit în schimbul serviciilor personale acordate. Numărătoarea
steagurilor este o ilustrare a proverbului amintit de Tipătescu- „dacă nu curge, pică”. Spionarea
rivalului politic al lui Tipătescu de poliţist în afara orelor de serviciu face parte din „datorie”. De
asemenea, scena anunţă declanşarea intrigii prin semnalarea prezenţei unui document aflat în
posesia lui Caţavencu ce ar putea înclina balanţa în favoarea lui la alegeri. Mesajul transmis este
că rezultatul alegerilor depind de luptele de culise (spațiu scenic situat în spatele decorurilor, de
unde intră actorii în scenă) între oponenţi (adversari) şi mai puţin de opinia electoratului.
O a doua scenă semnificativă pentru tema/ relații dintre personaje/ caracterizarea
personajului piesei este numărarea voturilor în actul II de către Trahanache, Farfuridi şi
Brânzovenescu, înainte ca alegerile să fi avut efectiv loc. Votul este decis de puterea de
influenţă. Farfuridi se teme de trădarea lui Tipătescu şi încearcă să afle ce se întâmplă de la
Trahanache. Reacţia acestuia dezvăluie o altă temă a comediei de moravuri: adulterul. Ignorat
din naivitate sau din „diplomaţia” vârstei, tringhiul conjugal este înfăţişat de Trahanache ca o
inocentă convieţuire frăţească. Rupturile în interiorul propriului partid, candidatul prost şi
mândru, dar cu instinctul viu al apărării propriului interes, scrisorile acuzatoare semnate anonim,
toate sunt elemente ale dezordinii electoral care formează tema piesei.

Caragiale a creat prin Nae Caţavencu un personaj grotesc, dar nu lipsit de realism;
Caţavencu întrupează tipul demagogului şi al arivistului în literatura română, fiind exponentul
uman al unei tipologii care se regăsește în orice societate, în orice timp, în trecut sau în prezent,
fie că ne place sau nu. Relaţia cu Tipătescu ilustrează corupţia politicienilor români, capabili de
orice pentru a păstra puterea.

Un alt element de structură relevant pentru relația dintre personaje reiese prin
modalitățile de caracterizare. Spre deosebire de majoritatea personajelor din această comedie,
caracterizate prin formule sau expresii stereotipe, nici Tipătescu, nici Caţavencu nu au ticuri
verbale. Dar, ca orice politician demagog, Tipătescu şi Caţavencu se caracterizează mai ales
indirect prin limbaj. Dacă primul scapă de caricatura prostiei, cel de-al doilea are vocaţia de a
ţine lungi tirade fără noimă, ori de câte ori există un prilej. Împrejurarea care relevă cel mai bine
această trăsătură este adunarea electorală din actul III, scena a V-a. Caţavencu îşi începe
discursul pe un ton sentimental (”mă gândesc... la țărişoara mea... la România... la fericirea
ei!...”), timp în care plânsul îl îneacă tot mai tare, urmărind prin aceasta să-şi atragă capital
politic. În momentul în care şi-a cucerit auditoriul, fapt evidenţiat prin uralele şi exclamaţiile
celor mişcaţi, el îşi continuă tirada pe un ton ”lătrător”, înşirând pretinsele merite personale,
dovedind că este oportunist şi semidoct. Gândirea lui Caţavencu este lipsită de logică,
acumulează confuzii (capitalist pentru el înseamnă locuitor al capitalei) conturând profilul
ridicol al personajului, prostia, pretenţia de erudiţie şi incultura lui. El se autocaracterizează în
faţa lui Tipătescu atunci când îşi declară pretenţiile la deputăţie: ”vreau ceea ce merit în oraşul
acesta de gogomani”. Ambele personaje posedă o anume inteligenţă practică, abilitatea de a se
strecura în diferite împrejurări. Caţavencu o linguşeşte pe Zoe, cerşind iertarea, convins că de la
aceasta va putea obţine, mai târziu, un ajutor. Tipătescu îndeplineşte ordinele venite de la
Bucureşti pentru a-şi păstra poziţia, obținând alegerea lui Dandanache în unanimitate.