Predică la Duminica a 17-a 

după Rusalii
(Femeia canaaneancă)
Preot Hadrian-Horațiu Mălinaș

Drept măritori creștini!

Femeia canaaneancă din textul evanghelic citit de la Evanghelistul Matei (15, 21-28) era
o femeie-mamă de alt neam și de altă credință decât iudeii. Locul întâmplării celor relatate,
ținutul Tirulului și Sidonului, îl identificăm pe țărmul estic al Mării Mediterane. Aceste orașe-
port nu făceau parte din Palestina sau Țara Sfântă, ci din Fenicia Siriei (azi, Liban) și erau locuite
de oameni idolatri, cele mai importante zeități cinstite aici fiind Baal și Astarta.
Domnul merge în aceste ținuturi înconjurat de ucenicii Săi. Iudeii își considerau poporul
ca fiind superior tuturor popoarelor și credeau cu tărie că Mesia le aparține în exclusivitate.
Celelalte popoare erau privite ca fiind un fel de câini (pe atunci considerate animale spurcate),
adică erau asemănate cu lumea animală în privința valorii lor. Această mentalitate o aveau și
apostolii.
O întrebare cheie, care se impune de la început: Vizita Domnului a fost întâmplătoare?
Răspunsul poate fi unul general. Știm că Dumnezeu nu lucrează la întâmplare. În cele ce
urmează vom vedea lecția deosebit de importantă pe care o primește întreaga omenire din această
vizită.
Ajungând acolo și intrând într-o casă, dorea ca nimeni să nu ştie de prezenţa Lui, dar n-a
putut rămâne tăinuită (Cf. Marcu 7, 24). Vestea despre Hristos – Fiul lui David ajunsese şi la
canaaneni și se răspândise în Siria încă dinainte ca cei doisprezece apostoli să fie rânduiți în
această slujire (cf. Marcu 3, 8; 14). Femeii, care a auzit că profetul acela vindecă orice fel de
boală în popor, i-a apărut o rază de nădejde în sufletul ei şi, când a auzit că El călătorește prin
ţinuturile lor, a și plecat degrabă să Îl întâlnească. Care era suferinței ei? Avea o fiică bolnavă,
aflată sub lucrarea distructivă a celui rău. Nu există separație între durerea mamei și cea a
copilului – durerea ei era aceeași cu a fiicei.
Femeia din Evanghelie, văzându-L pe Iisus înconjurat de apostoli călătorind în locurile
considerate ale păgânilor, s-a manifestat întocmai ca și orbul din Ierihon. A început să strige în
urma lor, copleșită de durere: „Miluieşte-mă Fiul lui David! Fiica mea este rău chinuită de un
demon” (v. 22).
Domnul nu îi răspunde, iar atitudinea Mântuitorului ne pune pe gânduri. Pedagogia lui
Dumnezeu nu este întotdeauna înțeleasă de mintea omenească, astfel că abia la sfârșitul textului
putem să ne dăm seama de motivul pentru care Mântuitorul S-a arătat insensibil. Iisus Se preface
că nu o aude. Ne întrebăm: Ce se întâmplă? Dumnezeu a plecat departe de granițele Țării Sfinte
ca să ia o pauză de la misiunea Lui? Și totuși, o mamă disperată ar putea fi ignorată de Cel ce
poate orice? Cum ar trebui înțelese cuvintele Lui: „Pe cel care vine la Mine nu-l voi scoate
afară!” (Ioan 6, 37)?
Privim spre mamă și vedem că ea nu încetează să-L urmeze şi să-și strige durerea
sufletească cu neobosită stăruinţă şi nădejde, chiar dacă Domnul se pare că nu are nimic să-i
spună.
Prima reacție vine din partea Apostolilor care încearcă să mijlocească pentru femeie. Ei,
cunoscând puterea Lui, Îl roagă pe Iisus: fă-i pe voia ei! Strigătul ei strident îi necăjește – este și
în inima lor o luptă. Nu din iubire pentru acea femeie cananeeancă, nici din compasiune pentru
marea ei suferință au cerut eliberarea din necazul ei, ci numai din dorința de a scăpa de ea și de
strigătele ei. La acestea se poate adăuga și faptul că, fiind într-o țară străină, strigătul acestei
mame putea să aducă reacţii dure din partea băștinașilor la adresa lor, ca străini. Cu siguranță, pe
apostoli i-au încercat sentimente de neliniște, teamă și singurătate.
Domnul le dă de înțeles tuturor faptul că El nu se ocupă de păgâni. Însă cuvintele Lui nu
sunt conforme cu obișnuita Lui atitudine față de oameni. Iisus vindecase un servitor al unui
sutaș, al unui ofițer păgân, iar pe sutaș l-a chiar lăudat: „Adevărat grăiesc vouă: la nimeni, în
Israel, n-am găsit atâta credinţă” (Matei 8, 10). Domnul a predicat o învățătură net superioară
tuturor învățăturilor lumii: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi
bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc, Ca să fiţi fiii Tatălui
vostru Celui din ceruri” (Matei 5, 44-45a).
El a vrut să lase impresia că toate încercările și suferințele acelei fete păgâne nu țin de
activitatea Sa şi de aceea a zis: „Nu sunt trimis decât către oile cele pierdute ale casei lui Israel"
(v. 25). Auzind aceste cuvinte, ni-i putem închipui pe apostoli spunând în sinea lor: Suntem
mândri să fim ucenicii acestui Învăţător! Este un patriot adevărat care se dedică întru totul
nevoilor poporului nostru! Și totuşi, îi frământa întrebarea: De ce nu am putut rămâne în țara
noastră? Şi răspunsul încă întârzia să vină. Este adevărat că opera Sa de mântuire a lumii a
început în Israel, dar aceasta nu putea rămâne limitată la fiii lui Israel. Iisus a spus răspicat: „Am
şi alte oi care nu sunt din staulul acesta. Şi pe acelea trebuie să le aduc şi vor auzi glasul Meu şi
va fi o turmă şi un păstor” (Ioan 10, 16-18).
Hristos Domnul a fost de fiecare dată foarte atent la suferință. Însă El nu vrea doar
vindecare ci țintește transformarea lăuntrică a ascultătorilor, la schimbarea mentalităţii lor –
cheia de lectură a aceste Evanghelii fiind tocmai această mentalitate bolnăvicioasă – indiferența
la necaz și la durere. Legea veche nu îl putea schimba pe om lăuntric. Hristos a reacționat într-un
mod diferit ca să le arate iudeilor că Mesia a fost prezis cu fidelitate de Lege, pentru ca apoi
Acesta să poată aduce „desăvârșirea” Legii spre înțelegerea și chemarea tuturor păgânilor la o
viață nouă și liberă.
Ce face în continuare femeia? Cu un ultim efort, adunându-şi puterile, se apropie, se
prosternează în fața Domnului și-I cere: „Doamne, ajută-mă!”. După un moment de tăcer,
Domnul îi adresează direct primele cuvinte, dar acestea nu sunt deloc încurajoatoare, dimpotrivă
par pline de dispreț: „El însă, răspunzând, i-a zis: «Nu este bine să iei pâinea copiilor şi s-o
arunci câinilor»” (v. 26). Iată-L pe Bunul și Blândul Iisus într-o postrură nemaiîntâlnită, jignind
o ființă omenească, mai cu seamă o femeie; răspunde neomenos, brutal, o numește ca făcând
parte din neamul câinilor, o jignește în deminitatea ei de om şi până în adâncurile sufletului.
Apar câteva întrebări:
- Este adevărat că iudeii erau poporul ales a lui Dumnezeu? Da.
- Este adevărat că Iisus S-a născut în sânul acestuia? Da.
- Este adevărat că păgânii, prin faptul că erau politeiști şi slujeau zeităşilor, erau faţă de
Lege necurați? Da.
Și totuși, Domnul ni se pare prea aspru ce ea!
Apostolii trăiesc momentul în polul lui opus, arătându-se bucuroși. Superioritatea națiunii
lor a primit o confirmare absolută. Dar în curând urmează clipe de umilință pentru ei, căci în
ochii Dumnului „oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa”
(Luca 14, 11).
Femeia-mamă nu renunță. Refuză să creadă că nu poate fi ajutată de Cel pe care-L are în
față! Ea nu se lasă intimidată, ci rezistă vitejește în credinţa ei. Răspunsul pe care i-L dă lui Iisus
o vădește nu doar ca o femeie credincioasă, ci și înțeleaptă: „Da, Doamne, dar și câinii mănâncă
din fărâmiturile care cad de la masa stăpânilor lor” (v. 27). În cumințenia ei, femeia nu a
îndrăznit să-L contrazică pe Iisus. A știut cum este ea văzută în ochii evreilor, dar a trecut peste
această concepție și a găsit de cuviință să răspundă în conformitatea logicii și a buneicuviințe.
Dacă prin modul de gândire al iudeilor se cultiva discriminarea și inegalitatea între
oameni, iată că Domnul Iisus venise să elimine aceste bariere.
Mesajul de acum al Domnului va fi așezat de Sfântul Pavel în aceste cuvinte: „Căci toţi
sunteţi fii ai lui Dumnezeu prin credinţa în Hristos Iisus. Căci, câţi în Hristos v-aţi botezat, în
Hristos v-aţi îmbrăcat. Nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este
parte bărbătească şi parte femeiască, pentru că voi toţi una sunteţi în Hristos Iisus” (Galateni 3,
26-28).
Ce au putut vedea apostolii în acel ținut? Faptul că cineva dintre păgâni gândește și se
comportă la un nivel mult superior fiilor Împărăției – Îl mărturisește pe Iisus ca Fiul lui David.
Se apropie cu smerenie, inteligență, iubire fierbinte pentru fiica suferindă, perseverență în
cererea ei, exemplară stăpânire de sine și, mai presus de toate, credința că Iisus o poate ajuta.
Ce calități frumoase poate avea un om: o logică sănătoasă, stăruinţă neobosită şi credinţă
puternică?! Iisus îi spune cuvinte pe măsura frumuseții sufletului ei: „O, femeie, mare este
credinţa ta; fie ţie după cum voieşti!” (v. 28). Rezultatul a fost acesta: A și plecat spre casă iar
acolo a găsit-o pe copilă culcată în pat, iar demonul ieşise (Marcu 7, 30).
Ucenicii înţeleg rostul vizitei lor între păgâni. Pricep faptul că Învățătorul i-a dus acolo
pentru a le dovedi că Mesia a venit şi pentru păgâni, şi că în rândul lor a găsit chiar mai multă
credinţă, mai multă smerenie, mai multă încredere, mai mult devotament decât în poporul lor. De
acum, ei vor trebui să-i judece altfel pe păgâni, iar lecţia învăţată în Fenicia Siriei să o predea şi
altora. Şi păgânii pot fi poporul lui Dumnezeu şi beneficiarii darurilor Lui, dacă cred în El.
Femeia canaaneancă a făcut totul pentru ea, pentru fiica ei și s-a făcut model demn de
urmat pentru toți – chiar dacă a știut că nu mai exista nicio soluţie la problema ei din partea
oamenilor, a continuat să creadă în Dumnezeu fără să cedeze nicio clipă atunci când se părea că
Acesta a părăsit-o definitiv, că a refuzat-o irevocabil.
E o lecţie pe care mama păgână ne-o predă nouă tuturor. Să credem în Dumnezeu mai
ales atunci când El pare că ne refuză, să stăruim în a vorbi cu El prin rugăciune şi în a aştepta un
răspuns din partea Lui, chiar şi atunci când ar părea că acesta nu mai vine. Femeia canaaneancă
de trei ori s-a simțit respinsă, dar tot de atâtea ori a stăruit, s-a încrezut, a aşteptat răbdătoare.
 Un aspect important care trebuie amintit: ca minunea să se întâmple, atât Iisus cât și
femeia sunt prezentaţi ca ieşind dintr-un anumit loc şi dintr-un anumit mod de a fi. Citim despre
aceste „ieșiri” care pun la cale marea întâlnire: „Ieşind de acolo, a plecat Iisus în părţile Tirului şi
ale Sidonului” (v. 21). De unde a ieșit? Din ținutul evreilor? De ce? Din dragoste pentru oameni.
Este adevărat că a ieșit și din modul Lui obișnuit de a se purta cu oamenii, alegând ca la această
întâlnire să se comporte puțin după Legea lor – ca să scoată în evidenţă – cât de jignitor poate să
fie modul acesta de aplicare a Legii. Domnul a mai ieșit de undeva: a ieșit din ceruri și a venit pe
pământ ca să ne întâlnească pe noi. Și despre femeie scrie evanghelistul:  „iată o femeie
cananeiancă, din acele ţinuturi, ieşind” (v. 22a) pentru a-şi striga necazul! Datorită suferinței dar
și a virtuților ei – a ajuns să Îl cunoască pe Iisus și să Îi ceară să se milostivească faţă de ea.
Credința și dragostea pentru fiica ei (simbolizează neamurile pământului) au scos-o afară din
casă ca să găsească milă la Dumnezeu.
Din punct de vedere creștin, mila nu este doar un sentiment de înţelegere şi
de compasiune faţă de suferința cuiva, ci ea se concretizează într-o acțiune de într-ajutorare,
izvorâtă din iubire, fără a ține cont de meritele celuilalt.
În femeia din Evanghelia de astăzi vedem o prefigurare a Bisericii lui Hristos, care se
roagă pentru toți oamenii aflați în boală și în nevoi: „pentru pacea a toată lumea”, „pentru
îmbelșugarea roadelor pământului”, „pentru vremuri cu pace”, pentru cei bolnavi, pentru cei
robiți, pentru cei în necazuri și în nevoi etc. Biserica cere mila lui Dumnezeu pentru toți oamenii,
deoarece crearea lumii are la bază iubirea milostivă a lui Dumnezeu. În mijlocirea femeii-mamă
pentru fiica ei, vedem puterea rugăciunii făcută pentru cei care se află în suferință, „pentru cei
care nu știu, nu vor sau nu mai pot să se roage pentru ei înșiși” (Justinian Patriarhul).
În rugăciunile noastre nu contenim să Îi cerem lui Dumnezeu multe lucruri despre care
credem că ne sunt de neapărată trebuință. E posibil ca de multe ori răspunsul pe care-l primim la
aceste rugăciuni să nu ne placă, să ne dezamăgească. Uneori putem constata că ni se împlinește
contrariul celor nădăjduite. E important să ne încredem în Domnul chiar şi atunci când nu
întrezărim răspunsurile Lui şi nu le vedem rostul pe moment!
De la ea învățăm două rugăciuni:
- „Miluiește-mă, Doamne” sau „Doamne, miluiește-mă!”, care a devenit cererea cea mai
scurtă şi rugăciunea ritmică a Bisericii, prezentă în toate slujbele. Această rugăciune este pe cât
de scurtă, pe atât de concentrată și de cuprinzătoare, deoarece prin ea se invocă ceea ce este cel
mai important și mai de folos: mila lui Dumnezeu, adică iubirea Lui smerită și milostivă, care
vindecă și mântuiește.
- „Doamne, ajută-mă!” este strigătul inimii înfrânte și smerite (Psalmul 50, 18) în
momente de tristețe și încercare.
Concluzia îmbucurătoare a Evangheliei de astăzi este că fiecare om care se apropie de
Iisus Hristos cu credință tare, smerenie și rugăciune fierbinte va fi ascultat de El şi mai ales în
cazul mijlocirii pentru cei care nu se roagă din diferite motive.
Omul cu sufletul milostiv și dedicat rugăciunii va simți bucuria pe care și femeia
cananeeancă a trait-o atunci când a auzit din gura Domnului: „mare este credința ta; fie ție după
cum voiești!” (v. 28).
În încheiere, vreau să ne amintim cât de aproape este Dumnezeu de oameni: „Căci noi
suntem templu al Dumnezeului celui viu, precum Dumnezeu a zis că: «Voi locui în ei şi voi
umbla şi voi fi Dumnezeul lor şi ei vor fi poporul Meu»” (2 Corinteni 6, 16) și să Îl rugăm pe
Dumnezeu să ne învrednicească să avem o inimă curată și milostivă în care Iisus Domnul să
locuiască. Amin!