“Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu”(Mt.

4,4)

M ERINDE P ENTRU S UFLET

Apare cu binecuvântarea PS Părinte Episcop Siluan,
al Episcopiei Ortodoxe Române a Italiei
Foaie de învățătură duhovnicească și cateheză a Episcopiei Ortodoxe Române a Italiei

A NUL 12 N °5 S ERIA SĂPTĂMÂNALĂ 10 IANUARIE 2021

C UVÂNTUL D OMNULUI
D UMINICA DUPĂ B OTEZUL D OMNULUI
(Î NCEPUTUL PROPOVĂDUIRII D OMNULUI )
Efeseni 4, 7-13
Fraților, fiecăruia dintre părțile cele mai de jos ale pămân-
noi i s-a dat harul după măsura tului? Cel ce S-a pogorât, Acela
darului lui Hristos. Pentru aceea este Care S-a suit mai presus de
zice: «Suindu-Se la înălțime, a ro- toate cerurile, ca pe toate să le
bit robime și a dat daruri oameni- umple. Și El a dat pe unii apos-
lor». Iar aceea că: «S-a suit» – ce toli, pe alții proroci, pe alții evan-
înseamnă decât că S-a pogorât în gheliști, pe alții păstori și învăță-
tori, spre desăvârșirea sfinților, la
lucrul slujirii, la zidirea trupului lui
Hristos, până vom ajunge toți la
unitatea credinței și a cunoașterii
Fiului lui Dumnezeu, la starea
bărbatului desăvârșit, la măsura
vârstei deplinătății lui Hristos.

În vremea aceea, auzind
că loan a fost întemnițat, Iisus a
plecat în Galileea. Și, părăsind
Nazaretul, a venit să locuiască în
Capernaum, lângă mare, în hota-
rele lui Zabulon și Neftali, ca să
Matei 4, 12-17
se împlinească ceea ce s-a zis prin
Isaia prorocul, care zice:
«Pământul lui Zabulon și pămân-
tul lui Neftali spre mare, dincolo
de Iordan, Galileea neamurilor;
poporul care stătea în întuneric a
văzut lumină mare și celor ce șe-
deau în latura și în umbra morții
lumină le-a răsărit». De atunci a
început Iisus să propovăduiască și
să spună: Pocăiți-vă, că s-a apro-
piat Împărăția Cerurilor.

Iubiții mei, (…) Domnul
a așteptat întemnițarea Sfântului
Ioannis [Mt. 4, 12], pentru ca să
se mute din Nazaret [Ναζαρέτ] în
Capernaum [Καπερναοὺμ] [Mt. 4,
13, BYZ]. Și după ce a împlinit o
altă profeție prin locuirea Sa în
Capernaum [Mt. 4, 14-16], Dom-
nul a început să propovăduiască
ca Ioannis, spunând: „Pocăiți-vă!
Căci s-a apropiat Împărăția ceru-
rilor [Μετανοεῖτε· ἤγγικεν γὰρ ἡ
Bασιλεία τῶν οὐρανῶν]” [Mt. 4,
17, BYZ].
Pentru că a vrut să le spu-
nă iudeilor, în mod explicit, că El
T ÂLCUIRI
este Cel vestit de Ioannis Boteză-
torul și că mesajul lui Ioannis e și
mesajul Său, dar, mai ales, e me-
sajul cu care înce-
pe primirea Evangheliei. Pentru
că Ioannis fuse-
se Înaintemergătorul Lui, cel care
Îi deschisese calea Domnului și I-
o deschisese prin aceea că propo-
văduise pocăința. Iar Domnul,
propovăduind și El pocăința, dar
și apropierea de oameni a Împă-
răției cerurilor, a arătat că pocăin-
ța nu are numai un rol uman și
social, doar aici, în istorie, ci că
pocăința e pregătire pentru Împă-
răția lui Dumnezeu.
Însă ce înseamnă a te pocăi? Și ce
înseamnă Împărăția cerurilor? Și
cum ne dăm seama că se
apropie Împărăția Lui, dacă noi
nu știm ce e Împărăția Lui?
Căci, după cum vedeți, și
Sfântul Ioannis Botezătorul și
Domnul i-a chemat pe iudei spre
două lucruri necunoscute. Dar
pentru că i-au chemat la
lucruri necunoscute, ei ar fi
trebuit să întrebe despre cum să
se pocăiască și despre ce
e Împărăția Lui. Căci dacă
pocăința e în relație cu Împărăția,

atunci fără pocăință nu putem
intra în Împărăția Lui.
Însă cum arată pocăința
care ne deschide Împărăția Lui?
Pentru că, la prima vedere, noi
credem că știm ce e pocăința și
cum trebuie să ne pocăim. Însă
sunt puțini creștinii ortodocși care
știu ce e pocăința, adică care
sunt roadele ei duhovnicești și
unde te duce ea. Și pentru ca să
știm aceste lucruri de taină ale
vieții ortodoxe, trebuie să-i
fi studiat și să fi ucenicit la Sfinții
Filocaliei, care vorbesc
despre pocăință ca des-
pre o virtute dumneze-
iască a vieții creștine.
Dar dacă nu aveam căr-
țile, cele 12, ale-
Filocaliei, traduse în
limba română de către
Părintele Profesor Du-
mitru Stăniloae, trebuia
să le citim în alte limbi
pentru ca să cunoaștem
răspunsul la întrebarea
(care pare unora
„banală” și altora „fără sens”, dar
care e fundamentală pentru mân-
tuirea noastră): Ce e pocăin-
ța? Care e un răspuns greu, pentru
că pocăința ține de asceză, de
nevoință, și e o cunoaștere
faptică, existențială.
Pentru că, pentru Sfântul
Marcos Ascetul, spre exemplu,
pocăința se împletește „cu oste-
neala pentru păcatele vechi”[3] pe
care le-am făcut în viața noastră.
Și când spune osteneală, el se
referă la rugăciune, post,
priveghere, citire teologică, lupta
continuă cu patimile în ființa
noastră.
Iar Sfântul Isihios [Ησύχιος]
Sinaitul ne învață că „faptele din
fiecare zi trebuie să le cântărim și
să le observăm în fiecare ceas și
T ÂLCUIRI
seara să le facem cât putem de
ușoare prin pocăință, dacă vrem
să biruim cu Hristos asupra răută-
ții”[4].
Dar dacă seara ne ușu-
răm de păcate prin pocăință, în-
seamnă că pocăința e o lucra-
re interioară, e neapărată pentru
noi și ea e o ardere interioară a
păcatelor noastre.
Pentru Sfântul Ioannis Carpatiul,
pocăința este întoarcerea conti-
nuă la viața virtuoasă[5]. Dar dacă
ne-am îndepărtat de viața cea bu-
nă, înseamnă că am păcătuit lui
Dumnezeu cu ceva. Iar pocăința
noastră înseamnă toată durerea
noastră pentru păcatul săvârșit,
prin care simțim că am căzut din
viața cea bună, cu Dumnezeu.
Tot pentru Sfântul Ioannis
Carpatiul, pocăința e ridicare din
păcat[6], dar și silire continuă
[7] de a curăți patimile din noi.
Pentru că durerea pentru păcatele
noastre se transformă într-
o luptă continuă cu păcatele în
noi înșine. Fapt pentru care
pocăința nu este un pasaj
temporal în care, din când în
când, noi ne plângem păcatele, ci
e o durere vie pentru păcatele
noastre, continuă, permanentă și
o continuă luptă cu ele în noi
înșine.
PAG. 2
Sfântul Teodoros, Episcopul
Edessei[8], deși ne îndeamnă
la pocăința continuă, ne
atenționează asupra faptului că
patimile nu se sting din noi
datorită nevoinței noastre, ci prin
harul lui Dumnezeu[9]. Că noi, cu
alte cuvinte, trebuie să luptăm
continuu cu patimile din noi, dar
atunci când biruim pe vreuna din
ele, să nu considerăm că
e reușita noastră, ci că biruința e a
lui Dumnezeu în noi.
Căci, ne spune tot Sfântul
Ierarh Teodoros, „să nu uităm de
greșelile noastre, chiar
dacă ni se pare că prin
pocăință ni s-au iertat.
Ci să ne amintim
necontenit de păcate[le
noastre] și să nu încetăm
a plânge pentru ele”[10].
Pentru că acesta
e conținutul pocăinței:
amintirea continuă a
păcatelor noastre și
durerea și plânsul pentru
ele. De aceea pocăința
e o virtute, e o stare interioară
continuă în fața lui Dumnezeu și
nu e o activitate care ține doar de
anumite zile, eventual de post.
Aidoma rugăciunii, ea este o faptă
continuă în viața noastră și nu
sporadică.
Lacrimile de pocăință ne
„spală petele [păcatelor] ce ne-au
venit din plăcerea simțurilor”[11],
dar, în același timp, ele ne
„întraripează dorul spre cele de
sus”[12]. Ne umplu de dor
dumnezeiesc după vederea și
simțirea slavei lui Dumnezeu.
Tocmai de aceea și Domnul ne-a
spus că pocăința ne apropie de
Împărăția Lui sau că Împărăția
Lui se apropie de noi când ne
pocăim.
Sfântul Teognostos

[Θεόγνωστος] ne amintește tutu-
ror că nu putem vedea pe Dum-
nezeu fără sfințenie[13]. Fără ca
să fim oameni sfinți. Iar în sfințe-
nia care ni se cere intră și pocăin-
ța continuă. Căci „nu vom fi pe-
depsiți și osândiți în veacul ce va
să vie pentru că am păcătuit, oda-
tă ce am primit o fire nestatornică
și schimbătoare. Ci fiindcă, păcă-
tuind, nu ne-am pocăit, nu ne-am
întors de la calea cea rea spre
Domnul”[14].
Tot Sfântul Teognostos
ne spune în ce constă pocăința: în
ieșirea din păcat, „alergând mai
degrabă la starea dinainte [de pă-
cătuire], cu întristare și mâhnire și
cu multă învinuire de sine, ba și
cu vărsare de lacrimi întru frânge-
rea duhului”[15] nostru. Și tocmai
pentru aceasta ne amintim cu
durere de păcatele noastre: pentru
că știm că numai noi suntem de
vină pentru ele. Căci ne
învinuim pe noi pentru ele,
pentru că sunt ale noastre.
A pasa responsabilitatea
păcatelor proprii asupra altora nu
înseamnă a te pocăi, ci a-ți căuta
justificare pentru ce ai făcut. Însă
cel care se pocăiește își asumă în
mod deplin păcatul, se
îndurerează și plânge pentru el, îl
spovedește, primește iertarea
lui…dar păcatul, păcatele lui…
sunt mereu înaintea ochilor
sufletului lui, pentru că mereu se
învinovățește pe sine pentru ele.
Căci ele sunt ale lui și nu ale
altora, chiar dacă a primit iertarea
lor de la Dumnezeu…
Pentru Sfântul Simeon
Noul Teolog, „Dumnezeu…
este pretutindeni; căci e de față,
fiind în toate și în afară de toate.
El este în toate și aproape de cei
ce se tem de El”[16]. Și dacă El
este aproape de cei care se tem de
T ÂLCUIRI
El, de aceea și Împărăția Lui se
apropie de oameni.
Iar tot Sfântul Simeon ne
spune că Dumnezeul nostru
treimic Se sălășluiește „întru cură-
ție cunoscută și simțită…în cei
desăvârșiți”[17], dar nu ca
„împlinire a dorinței lor”[18], ci
ca „început și cauză a unei dorin-
țe mai puternice”[19] pentru El.
Cu alte cuvinte, pentru Sfântul
Simeon, sălășluirea slavei Treimii
în noi și simțirea ei în noi, pe care
o lucrează pocăința și toată virtu-
tea ortodoxă, nu e întreaga căuta-
re a creștinului ortodox, ci-
începutul dorinței lui de a-L ve-
dea pe Dumnezeu în slava Lui și
de a fi veșnic cu El.
Simțirea slavei Lui este începutul
doririi Lui.
Iar dacă El coboară în noi
prin slava Lui, atunci Împărăția Lui
nu doar că se apropie de noi…
ci se sălășluiește întru noi. Pentru
că de aceea și Domnul ne cere să
începem cu pocăința, să începem
cu începutul înduhovnicirii,
pentru ca dobândind toate
virtuțile, după harul Lui, să
trăim coborârea Lui și a când Împărăția
Împărăției Lui în noi înșine. Căci
cel care s-a făcut „casă a Treimii”
încă de aici, ne spune Sfântul
Simeon, „se va sălășlui în
Împărăția cerurilor”[20].
Însă pocăința e cea ca-
re ne spală de întinăciunea fapte-
lor noastre celor rușinoase și da-
torită ei primim împărtășirea de
harul Duhului Sfânt
[21]. Harul Duhului, pentru Sfân-
tul Simeon, e arvuna Împărăției
dată sufletelor noastre[22].
Dar arvuna – simțită în
mod tainic în adâncul nostru –,
am primit-o „prin fapte bune și
prin pocăința cea fierbinte”[23] și
o păstrăm „prin lucrarea porunci-
PAG. 3
lor [Lui] și prin dobândirea virtu-
ților”[24]. De aceea, când Dom-
nul a vorbit despre pocăință, des-
pre pocăința continuă, a vorbit
despre cea prin care primim, în
mod conștient, arvuna Duhului.
Și dacă avem în noi slava Lui,
adică arvuna Împărăției, atunci
trebuie să ne apropiem continuu
de Împărăția Lui prin sfințenie.
Sfântul Simeon Evlaviosul,
Părintele duhovnicesc al Sfântului
Simeon Noul Teolog, vorbește și
el despre pocăință și despre
nevoința care ne curățește de
patimi ca despre „pricini ale
Împărăției cerurilor”[25].
Însă cel care ne vorbește
la modul înalt teologic despre di-
ferența dintre Împărăția lui Dum-
nezeu și Împărăția cerurilor este
Sfântul Maximos Mărturisitorul.
Și el ne spune că ele „se deose-
besc, dar nu în substanță”[26], nu
în firea lor, pentru că „amândouă
sunt una”[27].
Pentru că Împărăția cerurilor este
„posedarea cunoștinței curate a
lucrurilor după rațiunile lor din
Dumnezeu”[28], pe
lui Dumne-
zeu este „împărtășirea prin har de
bunătățile pe care le are Dumne-
zeu prin fire”[29].
Căci Împărăția lui Dum-
nezeu „este, în potență, în toți cei
ce cred; iar, în lucrare, [ea este] în
cei care au lepădat din dispoziția
lor toată viața după fire sau a su-
fletului și a trupului, și au dobân-
dit numai pe cea a duhului”[30],
fiind astfel oameni duhovnicești.
După care, tot Sfântul
Maximos ne spune: „Unii spun
că Împărăția cerurilor este petre-
cerea celor vrednici în cer; alții,
starea asemenea cu Îngerii a celor
mântuiți; iar alții, însuși chipul

frumuseții dumnezeiești, pe care-l
au aceia care poartă icoana Celui
ceresc.
[Dar,] după cât mi se pare [mie],
toate trei părerile
[amintite] consună cu adevărul.
Căci harul viitor se dă tuturor
[celor mântuiți, celor Sfinți], după
măsura dreptății lor calitative și
cantitative”[31]. Însă Sfântul
Maximos Mărturisitorul, ca și
Sfântul Simeon Noul Teolog, au
văzut Împărăția lui Dumnezeu
ca prezență a harului dumnezeiesc
în cei credincioși, care se curățesc
continuu de patimi, atunci când
au vorbit despre viața de acum,
din Biserică. Dar când s-au referit
la viața veșnică, au spus
că Împărăția lui Dumne-
zeu este comuniunea veșnică a lui
Dumnezeu cu toți Îngerii și Sfinții
Lui, cu toți cei mântuiți, El fi-
ind lumina și viața lor. De aceea,
când Domnul a ves-
tit apropierea Împărăției cerurilor,
El a vestit viața cea duhovniceas-
că a oamenilor, adi-
că sălășluirea harului Treimii în
oameni. Lucru care s-a petrecut
începând cu ziua Cincizecimii.
Și la viața duhovnicească ne chea-
mă și pe noi, cei de acum, pentru
că viața duhovnicească e viața or-
todoxă.
Însă ce înseamnă să ai o
viață duhovnicească? Să ai o viață
plină de slava lui Dumnezeu. Să
simți continuu, în ființa ta, că ești
plin de slava lui Dumnezeu și de
cunoaștere teologică și de viață
sfântă. Lucru pe care îl poți do-
vedi oricând, pentru că harul lui
Dumnezeu, dacă e în noi, e pre-
zența lui Dumnezeu în noi și nu o
simțire subiectivă și
neîmpărtășibilă altora. Harul lui
Dumnezeu, slava Lui, e prezența
PAG. 4
T ÂLCUIRI
obiectivă a lui Dumnezeu în noi și pe care nu l-am trăit și că
în Tainele și Slujbele Bisericii și în acest mai mult este un urcuș veș-
Sfintele Moaște și în toate cele pe nic.
care Dumnezeu, prin harul Său, le De aceea, iubiții mei, cine
sfințește în Biserică.De aceea, ha- nu vrea mereu să cunoască și mai
rul pe care îl simți în persoana mult pe Dumnezeu și pe Sfinții
unui Sfânt, îl simți și când te îm- Lui printr-o continuă curățire de
părtășești cu Hristos și când ești patimi, printr-o continuă asceză,
uns la Sfântul Maslu și când te nu vrea nimic bun!
spovedești și când te rogi și când Pentru că a te mulțumi cu puțin în
dai milostenie și când ierți greșeli- viața bisericească înseamnă a nu
avea nimic. Înseamnă a pierde și
le confratelui tău și când citești
ceea ce ai.
cărți sfinte și când te pocăiești.
Căci, în viața cu Dumne-
Slava Lui ne unește pe unii cu al-
zeu, pe fiecare zi trebuie să
ții, de acum și din orice secol,
vrem tot mai mult de la noi, adică
pentru că toți din Biserica Lui au
să fim tot mai exigenți față de mo-
trăit, trăiesc și vor trăi în aceeași
dul cum ne rugăm, cum postim,
slavă dumnezeiască veșnică.
cum ne raportăm la oameni, cum
De aceea, cine trăiește duhovni-
înțelegem teologia Bisericii.
cește azi, adică în slava lui Dum-
Pe fiecare zi trebuie să
nezeu, și se nevoiește și citește și
vrem să fim tot mai cizelați, tot
gândește și predică ortodox, tră-
mai supli, tot mai frumoși în viața
iește și predică simțind aceeași
cu Dumnezeu. Căci sporirea în
slavă îndumnezeitoare a Preasfin-
frumuse-
tei Treimi.
țe duhovnicească înseamnă spori-
Experiența vieții lui
rea în cunoaștere și în experien-
Dumnezeu, a slavei Lui, pe care
ța vieții lui Dumnezeu. Dar nu
noi o avem în Biserică
poate trage speranțe exagera-
este identică în esența ei cu
te după o zi pe alta, cel care abia
experiența întregii Biserici din
începe să citească teologia Biseri-
toate secolele. Numai că, la modul
cii, să se roage, să înțeleagă. Astfel
personal, noi trăim viața lui
de nădejdi au cei care
Dumnezeu în Biserică și în lume
sunt înflăcărați de slava lui Dum-
la nivelul nostru de înțelegere
nezeu și trăiesc în multă curăție și
duhovnicească, adică pe măsura
atenție la ei înșiși. Noi, cei care
creșterii noastre duhovnicești.
abia începem să bâjbâim, să cău-
Noi nu știm cât de
tăm ca prin ceață să înțelegem
mult au înțeles și au trăit alții viața
ceva din viața cu Dumnezeu, tre-
cu Dumnezeu. Dar, din experien-
țele pe care le citim, intuim cât de
Gândul zilei
departe suntem noi de Sfinții lui
Dumnezeu a căror experiențe
mistice le citim. Pentru că experi- „Pocăiți-vă, căci s-a
ențele lor ne bulversează, ne bu- apropiat Împărăția
cură, ne întrec așteptările dar, în Cerurilor...”
același timp, ne înalță spre ei.
Pentru că ele ne arată că există un
mai mult pe care nu îl înțelegem și

buie să fim serioși cu studiul și cu
viața liturgică. Adică cu
cititul și cu venitul la Biserică.
De aici, din cititul și din
venitul la Biserică răsar toți marii
teologi și predicatori ai Bisericii.
Însă nu toți sunt Scriitori, nu toți
sunt Teologi, nu toți sunt
Predicatori, nu toți sunt Preoți și
Episcopi, nu toți sunt bărbați în
Biserică. Ci fiecare, după modul
nostru personal de a vedea
lucrurile și după darurile noastre
de la Dumnezeu, trebuie să
slujim în Biserică și să vrem să
avem o contribuție reală, vie, la
viața Bisericii. Căci și la strană e
nevoie de oameni, și la vândut
lumânări, și la făcut curățenie în
Biserică, și la alte lucruri adiacente
Bisericii e nevoie de oameni. De
oameni credincioși și responsabili.
Calea morţii este aceasta:
Mai întâi de toate este rea şi plină
de blestem: ucideri, adultere, pof-
te, desfrânări, hoţii, idololatrii,
vrăji, farmece, răpiri, mărturii
mincinoase, făţăr- nicii, inimă vi-
cleană, vicleşug, mândrie, răutate,
obrăznicie, lăcomie, cuvinte de
ruşine, invidie, ne- ruşinare, în-
gâmfare, fudulie, lipsă de teamă,
prigonitori ai celor buni, urâtori
de adevăr, iubitori de minciună;
nu cunosc răsplata dreptăţii, nu se
lipesc de bine, nici de dreapta ju-
decată, nu priveghează spre bine,
ci spre rău; bunătatea şi răbdarea
este departe de ei; «iubesc cele
deşarte» (Ps. 4, 2), «umblă după
mită», (Is. 1, 23) nu miluiesc pe
sărac, nu sufăr pe cei necă- jiţi, nu
cunosc pe Creatorul lor, «ucigaşi
de copii» (Înţ. Sol. 12, 5), strică-
tori ai făpturii lui Dumnezeu, în-
torc spatele celui lipsit, asupresc
PAG.5
T ÂLCUIRI
Pentru că acasă, la locul de muncă 136. [7] Idem, p. 139-140; [8] A se
și în societate, oriunde mergem, vedea: https://en.wikipedia.org/
trebuie să mergem ca oameni ai wiki/Edessa; [9] Filocalia româ-
Bisericii, având statura morală și nească, vol. 4, Sibiu, 1948, p. 222;
teologică a vieții ortodoxe. [10] Idem, p. 224-225. [11] Idem,
Vă doresc multă pace și p. 246. [12] Ibidem. [13] Idem, p.
încredere în viața cu Dumnezeu și 262. [14] Idem, p.
să nu aveți niciodată standarde 265. [15] Ibidem; [16] Filocalia
mici în ceea ce vă privește! Adică românească, vol. 6, București,
1977, p. 17; [17] Idem, p.
să nu cereți niciodată
19; [18] Ibidem; [19] Ibidem;
lucruri mici de la voi și mari de la
[20] Idem, p. 42; [21] Idem, p.
alții, ci invers: de la voi să cereți75; [22] Idem, p. 76; [23] Idem,
totul iar, față de alții, să p. 79; [24] Ibidem; [25] Idem, p.
fiți îngăduitori, pe măsura vârstei 112; [26] Filocalia românească,
lor în Biserică. Amin! vol. 2, Ed. Humanitas, București,
1999, p. 201-202; [27] Idem,
Note: 2] A se vedea: http:// p.202; [28] Ibidem; [29] Ibidem;
www.biserica.org/Publicatii/ [30] Ibidem; [31] Idem, p. 202-
Rugaciuni/Ceaslov/; [3] Filocalia 203.
românească, vol. 1, ed. a 2-a, Si-
biu, 1947, p. 252; [4] Filocalia ro- (Pr. Dorin Octavian Picioruș,
mânească, vol. 4, Sibiu, 1948, p. Sursa: teologiepentruazi.ro)
72; [5] Idem, p. 124. [6] Idem, p.
S CRIERI A POSTOLICE
pe cel în strâmtorare; apărători ai Cu privire la botez, aşa să
bogaţilor, judecători nelegiuiţi ai botezaţi: După ce aţi spus mai
săracilor, plini de tot păcatul. Iz- înainte toate cele de mai sus
băviţi-vă, fiilor, de toate acestea! «botezaţi în numele Tatălui şi al
Fiului şi al Sfân- tului Duh» (Mt.
28, 19) în apă proaspătă. Iar dacă
n-ai apă proaspătă, botează în altă
apă; iar dacă nu poţi în apă rece,
în apă caldă. Dacă nu ai de ajuns
nici una nici alta, toarnă pe cap de
trei ori apă «în numele Tatălui şi al
Fiului şi al Sfântului Duh» (Mt.
28, 19). Înainte de botez să post-
ească cel ce botează şi cel botezat
Vezi să nu te abată cineva şi alţii câţiva, dacă pot. Porunceş-
de la această cale a în- văţăturii, că te, însă, ca cel ce are să se boteze
acela te învaţă cele ce sunt în afară să postească o zi sau două înainte.
de Dumnezeu. Dacă poţi purta (Didahia sau Învățătura celor
tot jugul Domnului, desăvârşit vei 12 Apostoli, Trad. Pr. Dumitru
fi; dar dacă nu poţi, fă ce poţi. Cu Fecioru, Cap. V-VII)
privire la mâncări, ţine ce poţi, dar
fereşte-te tare de cele jertfite idoli-
lor, că este slujire a unor zei
morţi.