24/05/2019 

COMMENTS0 FEEDBACKS ON “PRACTICA RUGĂCIUNII PERSONALE

DUPĂ VECHIUL TESTAMENT”VECHIUL TESTAMENT BY REȘCEANU ION
PRACTICA RUGĂCIUNII PERSONALE DUPĂ
VECHIUL TESTAMENT
Autor: Ion Reșceanu

* Studiul a fost publicat în volumul Trăirea și mărturisirea dreptei credințe în unitatea duhului

și a dragostei, ed. Nicolae Răzvan Stan (Craiova: Ed. Mitropolia Olteniei, 2018), 230-249.

Key words: Old Testament, divine name, prayer, supplication, intercession

Abstract

Under its different aspects, Old Testament prayer reflects itself in the every-day life of the chosen
people, who praise, give thanks, ask for forgiveness, and beg for divine blessings. Prayers also
reflect the total dependence of the human being on God, the spring of life, in which man can
fundamentally find himself in his own nature. The community prayer, which appears in the same time
as the establishment of the Law, reveals the manifestation of Israel as the chosen people. It exceeds
the personal subjectivity, because in this way the Christian Jew can integrate himself in the promised
community. Considering all these aspects, in this article, we highlight the importance of the prayer
for the Old Testament man, which will became noteworthy for the cultic life during the post-exilic
period. Unlike the ancient times, the prayer becomes an important factor for remaking people’s bond
and communication with God, being above the sacrificial framework of manifestation of the religious
feeling. Therefore, the beauty of the Old Testament prayer is derived from the freely expressed
devotion of man to God.

Introducere

În experienţa religioasă a Vechiului Testament există ceva unic şi fără pereche, în pofida multor
puncte de contact cu civilizaţiile înconjurătoare, lucru ce face să se deosebească cu desăvârşire de
religiile lumii antice. Acest fapt, ce impresionează în mod special chiar şi din punct de vedere istoric-
comparativ, este tradiţia neîntreruptă a credinţei sale monoteiste.[1] Concepţia înaltă despre
Dumnezeu, care străjuieşte ca o excepţie incomparabilă şi fără egal în mijlocul religiilor lumii antice,
asigură rugăciunii evreilor o incontestabilă superioritate.

Prin conţinutul ei variat, rugăciunea biblică are o adâncă valoare spirituală şi o evidentă trăsătură
morală care o distanţează de formulele magice utilizate în imnurile religiilor politeiste.[2]

Pentru poporul evreu biblic, rugăciune se bazează pe conceptul că Dumnezeu există, aude şi
răspunde (Ps 65, 3; 115, 3-7), că El este un Dumnezeu personal, iar omul ca făptură a Sa, tinde în
mod natural după Creatorul său, fiind creat „după chipul și asemănarea lui Dumnezeu” (Gen. 1, 26).
Deşi rugăciunea este de natură intelectuală la bază, ea este totodată, în mod esenţial, emoţională în
caracter. Este o expresie a îndelungatei căutări a  lui Dumnezeu de către om, a dorinţei lui de a-şi
despovăra sufletul  în faţa lui Dumnezeu (Ps. 42, 2-3). [3]
Experienţa unei relaţii profunde a omului cu Dumnezeu prin intermediul rugăciunii constituie una
dintre cele mai frumoase şi eficiente modalităţi de manifestare a omului biblic, care se regăseşte
practic pe sine într-o deplină legătură cu Fiinţa divină.

Rugăciunea vechitestamentară exprimă în mod pregnant dependenţa omului faţă de Dumnezeu,

dependenţă ce se revelează în interioritatea Lui. De aceea, credinţa vie care se exprimă prin
rugăciune nu reprezintă o  simplă adeziune intelectuală, ci fidelitatea persoanei faţă de Persoană,
[4] „rugăciunea fiind în fiinţa ei un eveniment spiritual între om şi Dumnezeu”.[5]

Terminologie

În general, Vechiul Testament folosește două verbe (atar și hitpallel) și un substantiv (tefillah, derivat
din verbul hitpallel) cu referire la rugăciune.[6]

De exemplu, verbul atar este folosit de 20 ori în Vechiul Testament, fiind întâlnit în special în Cartea
Ieșirea (8-10) și fără alte mențiuni în Cartea Psalmi. Substantivul atar are sensul de rugător,
adorator, dreptmăritor și îl întâlnim adesea la Sofonie (3, 9): „Atunci voi da popoarelor buze curate,
ca toate să se roage Domnului şi cu râvnă să-I slujească Lui.” Are sensuri similare cu verbele de
cerere sau cu cele care exprimă plângeri, tânguieli: a plânge (Ier. 8, 4, 8), a ridica mâinile către
Yahve (Ieș. 9, 28, 29, 33), a mijloci (verbul tehinnah sau cu substantivul tefillah „rugăciune”, cf. II
Cron. 33, 19 sau Iov 22, 27; II Cron. 33, 13). În general, verbul atar este termenul prin care se
desemnează rugăciunea doar într-o secțiune a Vechiului Testament, cea a textelor mai vechi (Jud.
13, 8; Iov 33, 26; 22, 27; Is. 19, 22; Ezdra 8, 23; I Cron. 5, 20; II Cron. 33, 13, 19).[7]

Cuvântul tefillah își are originea în rădăcina ebraică care înseamnă a gândi, a judeca, a cere
stăruitor, a interveni pentru ceva/cineva.[8] Termenul este atestat doar în limba ebraică conform
celor mai mulți cercetători, nefiind întâlnit și în celelalte limbi vest-semitice. Sensul primar al acestui
termen este de a face mijlocire.[9] În al doilea rând, tefillah are înțelesul de a se ruga, rugăciunea
fiind direct, explicit sau implicit adresată lui Dumnezeu. În Psalmi, termenul devine deja un termen
tehnic, fiind folosit și în suprascrierea titlurilor și devenind un termen consacrat pentru rugăciunea
personală.

Rugăciunea este considerată de israeliți și o chemare a lui Dumnezeu (Kore Yahve), drept pentru
care se folosesc adesea și expresiile „a chema pe Yahve” sau „a chema numele Domnului” (Gen. 4,
26; 12, 8; Deut. 32, 3; Ps. 79, 6; 99, 6; Is. 64, 7; Ier. 10, 25).[10]

O altă expresie folosită în paginile Vechiului Testament pentru rugăciune este cuvântul a căuta sau
expresia a căuta fața Domnului. Astfel, profetul Amos cere poporului israelit să-l caute pe Domnul,
pentru ca El să se întoarcă și să fie cu ei: „Căutaţi-Mă şi veţi fi vii! … Căutaţi binele şi nu răul, ca să
fiţi vii şi aşa Domnul Dumnezeu Savaot va fi cu voi precum ziceţi că este.” (Amos 5, 5; 14). De
asemenea, profetul Osea amintește poporului că fără pocăință și fără „a căuta fața Domnului”, se
îndepărtează de Dumnezeu și de putința cunoașterii Sale: „Mă duc să nu Mă mai întorc la locul Meu,
până ce nu se vor căi şi-Mi vor căuta faţa Mea. Întru strâmtorarea lor ei umblă după Mine, zicând:
Veniţi să ne întoarcem către Domnul, căci numai El, după ce ne-a rănit, ne tămăduieşte, iar după ce
ne-a bătut, ne leagă rănile noastre.” (Osea 5, 15; 6, 1). Căutarea, ca întoarcere din starea de păcat
către Dumnezeu, trebuie să aducă și cunoștință de Dumnezeu. „Veniţi să ne întoarcem către
Domnul, căci numai El, după ce ne-a rănit, ne tămăduieşte, iar după ce ne-a bătut, ne leagă rănile
noastre. Şi după două zile din nou ne va da viaţă, iar în ziua a treia ne va ridica iarăşi şi vom trăi în
faţa Lui. Să-L cunoaştem, să ne sârguim să cunoaştem cine este Domnul!„. (Osea 6, 1-3).
Cunoașterea lui Dumnezeu nu poate fi dobândită fără tămăduirea rănilor sufletești și împărtășirea
dragostei către Dumnezeu și către oameni: „Că milă voiesc, iar nu jertfă, şi cunoaşterea lui
Dumnezeu mai mult decât arderile de tot.” (Osea 6, 6)

Alte cuvinte ce indică starea de rugăciune a omului biblic au sensuri apropiate de a auzi sau a
răspunde, Dumnezeu fiind invocat pentru a intra în dialog cu credincioșii Săi: „Auzi, Dumnezeule,
cererea mea, ia aminte la rugăciunea mea! De la marginile pământului către Tine am strigat.”
(Psalmi 60, 1-2). Unele expresii sunt antropomorfice și au sensul de a se întâlni, a da peste cineva,
cu scopul de a cere mijlocire, de a cere îndurare (Ier. 7, 16), de „a face plăcută fața lui Dumnezeu”,
adică de a împăca, a domoli mânia lui Dumnezeu (Ieș. 32, 11), de a implora favoarea divină (Deut.
3, 23-24).[11]

Pe de altă parte, există termeni care fac referire la starea de spirit a celui care se roagă; rugăciunea
este o revărsare a sufletului (Ps. 61, 8) sau o meditație (Iov 15, 4) sau o plângere (Ps. 141, 2).
Totodată, ar putea avea conotații de natură fizică ce implică mișcarea corpului: a face o
plecăciune (Ezdra 6, 10) sau a murmura, a șopti (Is. 26, 16).[12]

Rugăciunea ca „serviciu al inimii”

În ciuda aspectelor şi caracterelor ei multiple, rugăciunea biblică este în mod esenţial o simplă și
curată reacţie umană. Rabinii o numeau „servicul inimii”, expresia având rădăcini în gândirea biblică
(Osea 7, 14; Ps. 107, 2; Ps. 110, 1).[13]

În Vechiul Testament esența ființială a unei persoane rezidă în inima sa (Jud. 16, 15, 17; I Regi 19,
9), indicând partea ascunsă a persoanei accesibilă doar Domnului (Ier. 11, 20; 12, 2: 17, 10; Ps. 7,
10; 16, 7; 26, 2; 73, 21; 139, 13; Iov 16, 13; 19, 27; Prov. 23, 16; Plâng. 3, 13).[14]

Inima este centrul care iradiază şi penetrează întreaga fiinţă a omului, fiindcă integrează toate
facultăţile spiritului uman, dar, în acelaşi timp, este ascunsă în propriul ei adânc. „Cunoaşte-te pe
tine însuţi” se adresează acestui adânc, înainte de toate „intră în tine şi acolo află-L pe Dumnezeu,
Îngerii şi Împărăţia”, spun părinţii duhovniceşti.[15]

Simbolul inimii este definit de profetul Ieremia: „Cine poate cunoaşte inima?” se întreabă profetul, şi
răspunde: „Dumnezeu cercetează inima şi rărunchii” (Ier. 17, 9-10). „Omul se defineşte astfel  prin
conţinutul inimii sale, prin obiectul iubirii sale”,[16] iar locul prezenţei lui Dumnezeu şi a receptivităţii
Sale este inima. La acest nivel al inimii se arată, aşadar, negrăita adâncime a omului, centrul
strălucirii sale personale.

Rugăciunea biblică, în sensul ei cel mai profund, reclamă acest adânc, adică persoana, ca principiu
al integrării, al comunicării, al comuniunii, care prin intermediul rugăciunii reușește să intre în
legătură cu Dumnezeu, răspunzând chemării şi vocaţiei sale de a se desăvârşi, lucrând  potrivit
poruncilor lui Dumnezeu şi împlinindu-I voia Sa cea sfântă.

Pe Dumnezeu nu poți să-L cauți și să-L Iubești decît cu toată inima: „Dar când vei căuta acolo pe
Domnul Dumnezeul tău, Îl vei găsi, de-L vei căuta cu toată inima ta şi cu tot sufletul tău.” (Deut. 4,
29); Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, din toată inima ta, din tot sufletul tău şi din toată puterea
ta. Cuvintele acestea, pe care ţi le spun eu astăzi, să le ai în inima ta şi în sufletul tău. (Deut. 6, 5-6).
Rugăciunea trebuie făcută cu inimă curată și smerită pentru a fi primită  înaintea lui Dumnezeu căci:
„Aproape este Domnul de cei umiliţi la inimă şi pe cei smeriţi cu duhul îi va mântui.” (Ps. 33, 17);
„Jertfa lui Dumnezeu: duhul umilit; inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi.” (Ps. 50, 18).
Dumnezeu este cel care cercetează și încearcă inima omului: „În topitoare se lămureşte argintul şi în
cuptor aurul, dar cel ce încearcă inimile este Domnul.” (Prov. 17, 3); „Toată calea omului este
dreaptă în ochii lui, dar numai Domnul cântăreşte inimile.” (Prov. 21, 2) și numai prin El se
săvârșește lucrarea de curăție și înnoire a ei așa cum își dorește și proorocul David: „Inimă curată
zideşte întru mine, Dumnezeule, şi duh drept înnoieşte întru cele dinlăuntru ale mele.” (Ps. 50, 18).
La fel nădăjduiește și profetul Iezechiel: „Vă voi da inimă nouă şi duh nou vă voi da; voi lua din trupul
vostru inima cea de piatră şi vă voi da inimă de carne. Pune-voi înăuntrul vostru Duhul Meu şi voi
face ca să umblaţi după legile Mele şi să păziţi şi să urmaţi rânduielile Mele.” (Iez. 36, 26-27).

Rugăciunea de laudă adusă lui Dumnezeu cere a fi săvîrșită cu toată inima, necurăția și nedreptatea
trasformînd-o într-un act formal care nu corespunde lucrării lăuntrice și nu slujește lui Dumnezeu,
rămânînd fără destinatar: „Gata este inima mea, Dumnezeule, gata este inima mea; cânta-voi şi Te
voi lăuda întru inima mea” ( Ps. 107, 1), „lăuda-Te-voi Doamne cu toată inima mea” (Ps. 110, 1),
zice psalmistul, iar profetul Osea, mustrând poporul pentru formalismul religios în care căzuse,
spune: „Şi nu strigă către Mine  din   toată inima lor,  ci  se  tânguiesc  pentru  jertfelnicile lor” (Osea
7, 14). Mai mult, prin cuvinte pline asprime proorocul Maleahi mustră clasa preoțească pentru
indiferența de care dau dovadă în împlinirea poruncilor și în slujirea Sa: „Şi acum către voi se
îndreaptă această poruncă, o, preoţilor! Dacă voi nu veţi asculta şi nu veţi pleca inima ca să daţi
slavă numelui Meu”, zice Domnul Savaot, „voi trimite peste voi blestemul şi voi blestema
binecuvântarea voastră. Şi chiar am blestemat-o, căci voi nu puneţi la inimă poruncile Mele” (Mal. 2,
1-2).

Rugăciunile sunt ascultate dacă sunt sincere şi izvorâte din inimă curată și din sentimentul de
dreptate (Fac. 16, 11; Ieş. 2, 24), după cum sunt respinse cele rostite din viclenie şi răutate (Deut. 1,
45; Ps. 5, 6; Isaia 1, 15; Ier. 14, 12).[17]

Dincolo, însă, de aceste aspecte ce privesc rugăciunea în latura sa cea mai profundă, nevoile
omului sunt atât de numeroase şi de complexe, încât rugăciunea, în mod inevitabil, vine să reflecte
aria vastă a stărilor sufleteşti umane, a temeiurilor, a speranţelor, a sentimentelor, a dorinţelor şi
aspiraţiilor omului. Prin rugăciune, omul biblic laudă, mulţumeşte şi cere sprijin lui Dumnezeu. S-a
estimat, potrivit cercetătorului Ludwig Koehler, în lucrarea sa intitulată „Old Testament Theology”
(1979), că în cadrul Vechiului Testament există aproximativ 85 de rugăciuni originale, pe lângă care
se găsesc 60 de psalmi întregi şi 14 părţi de psalmi, care pot fi numite rugăciuni.[18]

Invocarea numelui lui Dumnezeu în rugăciune

Prima formă de rugăciune, al cărei înţeles include şi sensul de laudă a lui Dumnezeu, este cuprinsă
în versetul 4, capitolul 26 al Cărții Facerea, prin cuvintele „să cheme numele lui Yahve”, rostite de
Enos, fiul lui Set, cuvinte prin care se afirmă continuitatea credinţei primilor oameni şi, în acelaşi
timp, un fapt pozitiv, săvârşit de om în relaţia cu Dumnezeu pe calea reedificării sale.

Aparent, s-ar putea spune că peste această primă menţiune a rugăciunii de laudă se poate trece
uşor, însă Sfânta Scriptură ne oferă, încă de la prima menţiune a rugăciunii, unul dintre
fundamentele sale: invocarea numelui lui Dumnezeu.

În Vechiul Orient numele era „un instrument de cunoaștere și de putere”[19], cunoașterea numelui
permițând omului „să intre într-o stare de comunicare/comuniune cu cel numit, iar acela care știa
numele vreunei divinități sau persoane putea să o cheme și să relaționeze cu ea….un nume nu
numai că identifică, ci, în mod frecvent, exprimă natura esențială a purtătorului său, cunoașterea
numelui fiind echivalentă cu înțelegerea persoane.”[20]„Numele nu era doar apelativul unei ființe, ci
expresia ipostasului lor.”[21]Atunci când numele divin este pronunţat asupra unei ţări sau asupra
unei persoane, acestea intră în relaţie intimă cu Dumnezeu

După concepţia biblică, numele lui Dumnezeu este unul dintre atributele Sale, un loc teofanic, locul
prezenţei Sale, orice invocare sau chemare făcută în numele său îl viza în mod direct. „Numele
Domnului era o forță protectoare ce își arăta prezența pretutindeni și oricând ( Ps. 19, 2)”[22]. Forţa
prezenţei divine în numele Său se descoperă ca o măreţie în sine: „Iată, Eu trimit un înger înaintea
ta… Fii cu luare-aminte în prezenţa lui, căci numele Meu este în el” (Ieş. 23, 20).[23] Numele este
depus în înger. Din acel moment el este purtătorul înfricoşător al prezenţei divine. „Fiind o
manifestare ad extram a lui Dumnezeu, numele devine semnul care indică prezența personală și
lucrarea nevăzută a Acestuia.”[24]

Chemarea numelui lui Dumnezeu în rugăciune evocă năzuințele omului biblic de a-L avea prezent,
în mod real, pe Dumnezeu în viața sa. Invocarea numelui lui Dumnezeu este însoţită de
manifestarea lui imediată, căci numele este o formă a prezenţei Sale. „Persoana care se află în
nume se comportă în așa fel încât din momentul invocării, omului i se oferă certitudinea că înaintea
sa nu se află altcineva decât Dumnezeu Însuși.”[25] De aceea, numele lui Dumnezeu, mai târziu, nu
putea să fie pronunţat decât de marele arhiereu în ziua de Yom Kippur, în Sfânta Sfintelor din
Templul Ierusalimului,[26] luarea numelui lui Dumnezeu în deșert fiind interzisă cu asprime prin cea
de-a treia poruncă a Decalogului (Ieș. 20, 7).

Prin urmare, această primă menţiune a rugăciunii ca invocare a Numelui lui Dumnezeu (Gen. 4, 26),
aparent modestă şi neînsemnată, exprimând parcă o formă incipientă de manifestare a omului pe
linia legăturii lui cu Dumnezeu, relevă o credință simplă, dar profundă a vechilor evrei într-un
Dumnezeu personal, prezent și activ în viața lor. Astfel, invocarea numelui divin îl readucee pe om în
proximitatea lui Dumnezeu, așezîndu-l din nou în comuniune cu El, restabilind ordinea pierdută a
relației firești dintre om și Creatorul său.[27]

Rugăciunea în perioada patriarhilor

În această perioadă, rugăciunea constă în a chema numele Domnului: „Atunci au început oamenii a
chema numele Domnului Dumnezeu” (Fac. 4, 26), această chemare sau invocare a lui Dumnezeu
fiind suficientă pentru ca omul să se regăsească într-o relație de comuniune cu Dumnezeul Său.

Apropierea de Dumnezeu era dominată de spontaneitate şi familiaritate, rugăciunea având un

caracter simplu şi direct (Fac. 15, 2; 18, 23; 24, 12-16). Astfel, patriarhul Avraam se adresează
Domnului Dumnezeu în cuvinte simple ce exprimă credinţa sa nemărginită: „Stăpâne, Doamne, ce ai
să-mi dai ? Că iată eu am să mor fară copii, şi cârmuitor în casa mea este Eliezer din Damasc”, iar
mai apoi, la stejarul Mamvri, Avraam îl roagă pe Dumnezeu să-I ierte pe semenii săi: „ Pierde-voi,
oare, pe cel drept ca şi pe cel păcătos, încât să se întâmple celui drept ce se întâmplă celui
nelegiut ?… Nu se poate ca Tu să faci una ca asta şi să pierzi pe cel drept ca şi pe cel fără de lege
şi să se întâmple celui drept ce se întâmplă şi celui necredincios” (Fac. 18, 23-25).

În perioada patriarhală, rugăciunea este strâns legată și de sacrificii, această asociere menţinându-
se şi în perioadele mai târzii, păstrându-se până la a doua distrugere a Templului.[28]
Închinarea prin rugăciune într-un context de sacrificiu denotă o unire a voii omului cu voia lui
Dumnezeu, o abandonare de sine şi o ascultare faţă de Dumnezeu. Acest fapt este relevat mai ales
în rugăciunea lui Iacov, unde el face un jurământ cu Dumnezeu. Prin jurământ, care este o
rugăciune în sine, omul promite slujire şi credinţă lui Dumnezeu, dacă îi va acorda binecuvântarea
pe care o caută: „Şi a făcut Iacov făgăduinţă zicând: «De va fi Domnul Dumnezeu cu mine şi de mă
va povăţui în calea aceasta în care merg eu astăzi, de-mi va da pâine să mănânc şi haine să mă
îmbrac şi de mă voi întoarce sănătos la casa tatălui meu, atunci Domnul va fi Dumnezeul meu »”
(Fac. 28, 20-21).

Așadar, rugăciunea şi jertfele reprezintă în această perioadă părţi indestructibile ale religiei, de mare
însemnătate pentru viaţa spirituală, care trebuie să-şi aibă izvorul în cunoaşterea voii divine.[29]

Legea mozaică și rugăciunea

„Este surprinzător faptul că, printre toate legile date în Pentateuh, nu găsim nimic despre rugăciune
în afară de Deuteronom 26, 1-15. Chiar şi aici sunt accentuate mai degrabă forme de închinare,
decât cele de rugăciune. Versetele 5-11 sunt de mulţumire, 13-14 dau exemple de ascultare în
trecut, însă numai în versetul 15 se găseşte implorarea”.[30] Aşadar, putem considera că, o dată cu
darea Legii şi instituţionalizarea cultului, rugăciunea intră şi ea într-un regim de manifestare cu
precădere public, iar rugăciunea particulară, cu toate că-şi va menţine rolul său în viaţa religioasă,
va fi legată de acum înainte tot mai mult de aceste forme instituţionalizate ale cultului mozaic.

Având în vedere rolul rugăciunii în viaţa religioasă, legea mozaică recomandă rostirea ei solemnă în
public şi într-un loc special destinat lui Dumnezeu. Pentru înălţarea rugăciunii în comun, au fost
desemnate Cortul Sfânt şi Templul, care va primi numele de „Casă a rugăciunii” („Beth tefilla”, Isaia
56, 7), denumire pe care o întâlnim de altfel şi la locaşurile de cult din perioada exilică şi post-exilică.

La fel ca în epoca patriarhilor, o caracteristică a rugăciunii în perioada mozaică este mijlocirea.

Asemenea patriarhului Avraam (Fac. 18, 22), mijlocirea ocupă un loc deosebit de important în
rugăciunile lui Moise, care cere lui Dumnezeu să ierte poporul închinător la idoli: „Să nu se aprindă,
Doamne, mânia Ta asupra poporului, pe care l-ai scos din ţara Egiptului cu putere mare şi cu braţul
Tău cel înalt” (Ieş. 32, 11). „Deuteronom 30 este, de asemenea, o rugăciune de mijlocire, după cum
sunt şi rugăciunile lui Aaron (Num. 6, 22-27), Samuel (I Sam. 7, 13), Solomon (I Regi 8, 22-53) şi
Iezechil (II Regi 19, 14-19). Toate acestea par a implica faptul că mijlocirea a fost făcută numai de
personalităţi deosebite ale Sfintei Scripturi, care, în virtutea poziţiei pe care le-a acordat-o
Dumnezeu ca prooroci, preoţi şi împăraţi, aveau o putere de rugăciune deosebită ca mijlocitori aleşi
între Dumnezeu şi oameni”.[31]

Se poate observa, din cele spuse, că atât prin trecerea de la o rugăciune individuală la o rugăciune
în comun, cât și prin mijlocire ca formă de manifestare a rugăciunii, ni se descoperă practic noua
realitate și o nouă conștiință religioasă a lui Israel în calitate de comunitate sfântă, poporului ales al
lui Dumnezeu: „Deci, de veţi asculta glasul Meu şi de veţi păzi legământul Meu, dintre toate
neamurile Îmi veţi fi popor ales că al Meu este tot pământul;  Îmi veţi fi împărăţie preoţească şi neam
sfânt!„(Ieș. 19, 5-6). În general, aceste rugăciuni pun în lumină pe Israel ca popor, relaţiile dintre
oameni fiind raportate în totalitate la legea şi voia lui Dumnezeu.

În perioada mozaică Legea accentuează iubirea față de semeni, ascultarea şi împlinirirea voii divine
de către întreg poporul, cultivând astfel o responsabilitate colectivă care se reflectă și în rugăciunea
de mijlocire. Astfel, rugăciunea, ca mijlocire a omului către Dumnezeu, evidenţiază nu numai relaţia
om-Dumnezeu,[32] ci şi legătura de la om la om, binenţeles raportată la Dumnezeu: „Că Domnul
Dumnezeul vostru este Dumnezeul dumnezeilor şi Stăpânul Stăpânilor, Dumnezeu mare şi puternic,
Care nu caută la faţă, nici nu ia mită, Care face dreptate orfanului  şi văduvei şi iubeşte pe pribeag
şi-i dă pâine şi hrană” (Deut. 10, 17-18).

Putem observa că o dată cu conturarea lui Israel ca „popor ales” şi manifestarea lui ca atare,
rugăciunea implică, pe lângă închinarea particulară,  o închinare în comun. Poate tocmai de aceea
se observă încă din cartea Deuteronom o trecere bruscă în adresare de la persoana a II-a singular
la persoana a II-a plural. Acelaşi fenomen se întâmplă şi la profeţi, şi în psalmi, astfel încât unii
psalmi sunt rugăciuni particulare, alţii pot fi folosiţi ca rugăciuni în comun, exprimând o mare
varietate de aspiraţii şi dorinţe omeneşti.[33] Cortul Sfânt, iar apoi Templul erau consacrate în primul
rând sacrificiilor, care nu erau permise în altă parte. Însă datorită datorită faptului că promisiunea lui
Dumnezeu era de a se întâlni cu Israel aici, acestea erau, de asemenea, locaşuri în care credincioşii
îşi înălţau rugăciunile lor. [34]

Rugăciunile solemne se rosteau la Templu în comun la marile sărbători, ceea ce nu exclude

caracterul lor particular, specific perioadei patriarhilor. Credincioşii îşi înalţă mintea şi gândul către
Dumnezeu, nu numai pentru a câştiga binecuvântarea divină, deoarece rugăciunile lor îi aveau în
vedere şi pe semenii lor vii sau morţi. Astfel, Moise, cerând iertare datorită necredinţei poporului său,
se roagă Domnului Dumnezeu, aducându-I aminte de înaintaşii săi: „Adu-Ţi aminte de Avraam, de
Isaac şi de Iacov, robii Tăi, cărora Te-ai jurat Tu pe Tine însuţi…” (Ieş. 32, 13), iar în Cartea a II-a a
Macabeilor, autorul zice: „Că de n-ar fi avut nădejde că vor învia cei care mai înainte au căzut,
deşerte şi de râs lucru ar fi  a se ruga pentru cei morţi” ( II Mac. 12, 44).

Rugăciunea în cuvântările și lucrarea profeților

Ceea ce caracterizează manifestările profetice, în mod obişnuit, este faptul că ele nu sunt pregătite
metodic, ci ţâşnesc pur şi simplu în mod spontan, scoţând în evidenţă atât natura inspiraţiei, cât şi
mediul cu valorile lui moral-religioase din care provin profeţii, aceştia fiind aleşi de Dumnezeu din
toate straturile sociale.

În general, profeţii, în cuvântările lor, mustră aspru pe cei ce se înfăţişază la templul cu inimi trufaşe
şi se îngrijesc numai de persoana lor, fără să arate înţelegere şi simţire pentru nevoile aproapelui.
Unii ca aceştia aduceau bogate sacrificii, dar nu ofereau inimi smerite şi nu erau dispuşi să-şi
recunoască starea de păcătoşenie în care se aflau. Ei nu împlineau în viaţa zilnică voia lui
Dumnezeu. Un astfel de cult adus de aceşti oameni era făţărnicie şi ofensă în ochii lui Dumnezeu.
[35] Astfel, proorocului Ieremia i se interzice a se ruga pentru popor de către Dumnezeu: „Tu însă nu
te ruga pentru acest popor şi nu înălţa rugăciuni şi cerere pentru dânşi, nici nu mijlocii îanintea Mea,
că nu te voi asculta” (Ier. 7, 16). Către astfel de închinători se adresează cuvântul lui Dumnezeu și
prin glasul profetului Isaia: „Când ridicaţi mâinile voastre către Mine, Eu Îmi întorc  ochii aiurea şi
când înmulţiţi rugăciunile voastre nu le ascult” (Isaia 1, 15).

„Aceasta este iniţiativa lui Dumnezeu care îndrumă, alege, pedepseşte, distruge şi restabileşte, care
iartă încercând să trezească în inimile lor un răspuns la  credincioşia Sa, la bunătatea Sa, dar şi faţă
de Sfinţia Sa”.[36] Dumnezeu cere în rugăciune inimă curată, smerită, iubitoare, care să-l apropie pe
credincios de El şi de binefacerile Sale.

Aşadar, această paradoxală neascultare a rugăciunilor credincioşilor evrei pune în lumină „sensul
cel mai profund al revelaţiei progresive, educative a lui Dumnezeu în Vechiul Testament: să
ajungem la cunoaşterea lui Dumnezeu în slava Sa, în măreţia Sa transcendentă, incomprehensibilă,
în puterea şi îndurarea Sa şi să-I împlinim poruncile şi să-I slujim cu inimă smerită şi iubitoare; să
avem încredere în iertarea Sa şi în făgăduinţa Sa şi să tânjim după împărăţia Sa ce va să vină –
revelaţie  care în gândirea profeţilor (în special la Isaia şi Ieremia), arată spre o nouă etapă, dincolo
de ea însăşi, spre un legământ nou şi desăvârşit.”[37] „Iată vin zile, zice Domnul, când voi încheia cu
casa lui Israel şi cu casa lui Iuda legământ nou… Dar, iată legământul pe care îl voi încheia cu casa
lui Israel după zilele acelea, zice Domnul: Voi pune Legea Mea înlăuntrul lor şi pe inimile lor voi
scrie. Eu voi ierta fărădelegile lor şi păcatele lor nu le voi mai pomeni” (Ier. 31, 31-34).

Din cele afirmate, putem considera că rugăciunea trebuie să fi fost indispensabilă în lucrarea
proorocilor. Însăşi recepţionarea cuvântului revelator din partea lui Dumnezeu implică o relaţie de
rugăciune cu Yahve. Profeţii, ca persoane alese de Dumnezeu, aud glasul lui Dumnezeu în fiinţa lor
interioară, în profunzimele propriului lor spirit la fel cum l-a auzit şi Moise.[38]

Prin rugăciune, prin Duhul Sfânt, ei primesc capacitatea deosebită de percepere a voii lui
Dumnezeu, a prezenţei Sale, stând într-o relaţie unică cu divinitatea, în slujba poporului ales. Pe
bună dreptate, ei sunt consideraţi “purtători privilegiaţi ai Duhului Sfânt”.[39]

Într-adevăr, se poate spune că rugăciunea era esenţială pentru ca profetul să primească Cuvântul
(Isaia 6, 5; 37, 1-4; Ier. 11, 20-23; 12, 1-6). Aşa se roagă profetul Ieremia la cererea compatrioţilor
săi: „Ascult şi iată mă voi ruga Domnului Dumnezeului nostru, după cuvântul vostru, şi tot ce vă va
răspunde Domnul vă voi spune şi nu voi ascunde  de voi nici un cuvânt” (Ier. 42, 4).

Proorocul Daniil a avut viziunea profetică în timp ce se ruga: „Şi pe când vorbeam în rugăciunea
mea, iată un om, Gavriil, pe care l-am văzut în vedenia mea cea de la început, în zbor s-a apropiat
de mine pe la vremea jertfei de seară” (Dan. 9, 21).

În unele ocazii, Domnul îl făcea pe prooroc să aştepte o anumită vreme în rugăciune: „Voi sta de
strajă şi mă voi aşeza în turnul cel de veghe, ca să priveghez şi să văd ce-mi va grăi şi ce-mi va
răspunde la tânguirea mea” (Avacum 2, 1).

Rugăciunea în perioada exilică și post-exilică

În timpul exilului, rugăciunea vechitestamentară îşi păstrează aceleaşi caracteristici, fiind numai
angrenată în această nouă realitate în care trăia poporul israelit.

Un factor important în viaţa religioasă din această perioada este apariţia sinagogii. Templul de la
Ierusalim era în ruină şi ritualurile de la altar şi jertfele nu puteau fi efectuate în necuratul Babilon.
Iudeul nu mai era cineva care s-a născut în acea comunitate şi care locuia acolo, ci mai degrabă
unul care hotăra să fie iudeu. Centrul comunităţii religioase era sinagoga şi printre obligaţiile
religioase acceptate, ca tăierea împrejur, postul şi ţinerea sabatului, rugăciunea ocupa un rol
important. Acest lucru era inevitabil, deoarece pentru fiecare comunitate din exil, oricât de mică ar fi
fost, depindea acum de serviciul din sinagogă, unde era citită şi explicată Legea Domnului şi unde
se rosteau rugăciuni.[40]

După exil, a existat fără îndoială un cadru de manifestare a devoţiunii, însă în cadrul acestuia există
o libertate individuală. Acest lucru este exemplificat în cărţile Ezdra şi Neemia, care, deşi
personajele lor principale – cei doi mari conducători ai poporului la întoarcerea din exil – au insistat
asupra refacerii vechiului cult, a legii, ritualului şi jertfelor şi astfel, asupra aspectelor sociale ale
închinăciunii, accentuează şi factori spirituali în devoţiune (Ezdra 7, 27; Neemia 2, 4; 4, 4-9).
Rugăciunile lor sunt, de asemenea, instructive (Ezdra 9, 6-15 sau Neemia 1, 5-11), Ezdra şi Neemia
aducând aminte de binefacerile divine, de poruncile şi făgăduinţele Domnului Dumnezeu faţă de
poporul puţin credincios.

Aşadar, şi pentru această vreme, ceea ce marchează rugăciunea este relaţia vie a omului cu
Dumnezeu, ce necesită cuget curat şi împlinirea voii Sale, relevante în acest sens fiind rugăciunile
înălţate de aleşii lui Dumnezeu ce s-au învrednicit a fi ascultători şi împlinitori ai voii divine, precum
Neemia: „Rogu-Te dar, Doamne, să fie urechile Tale cu luare aminte la rugăciunile robului Tău şi la
rugăciunile robilor Tăi, cărora le place să se teamă de numele Tău şi ajută robului Tău acum… ”
(Neemia 1, 11).

În perioada post-exilică, în viaţa publică şi cea individuală, rugăciunea era  indispensabilă,

acordându-i-se o mare atenţie, inclusiv în ceea ce privește inițierea copiilor și a tinerilor în practica
rugăciunii. Astfel, cei care se rugau purtau pe frunte şi la braţul stâng nişte cutiuţe cu texte din
Ieşirea (13; 2-10, 11-16) şi Deuteronom (6, 4-9; 11, 13-21) scrise pe pergament, numite Totafot. În
limba greacă ele se numesc “filacterii”  şi punerea lor ne arată că prin ele se aminteşte de poruncile
Legii, iar folosirea lor oferă credinciosului puterea de a învinge răul.[41]

Psaltirea sau rugăciunea în formă imnică

Dintre toate cărţile Vechiului Testament, cea care inspiră cel mai mult duh de rugăciune este
Psaltirea sau Cartea Psalmilor. Pe bună dreptate, Psaltirea a fost numită „sumă a întregii Scripturi a
Vechiului Testament în formă imnică”. De aceea, Biserica a citit-o de la început, cum a citit de altfel
toate cărţile Vechiului Testament ca pe un  cuvânt profetic al Duhului Sfânt, trimiţând spre împlinirea
lui în Hristos. Evagrie Ponticul atribuie psalmodia sferei „înţelepciunii celei în multe chipuri ale lui
Dumnezeu”, considerând-o drept mărturie a acelei „înţelepciuni” care se oglindeşte în creaţie şi în
istoria mântuirii, de care dau mărturie scrierile Vechiul Testament.[42]

Psaltirea se remarcă prin varietatea conţinutului său. În ea găsim exact ecoul sufletului copleşit de
suferinţa şi necazuri ce invocă ajutorul divin şi sentimente de aleasă bucurie, de mulţumire şi de
laudă, pe care în mod absolut un suflet le nutreşte faţă de binefăcătorul său.

În rugăciunile sale, omul exprimă încrederea sa faţă de Dumnezeu, el manifestându-şi astfel

certitudinea ridicării sale prin credinţă vie. Încrederea aceasta apare în cadrul psalmilor de cerere, cu
aceeaşi intensitate, chiar şi mai mare, ca în psalmii care cântă pacea şi bucuria celui care speră în
Dumnezeul său. La citirea acestor psalmi de cerere, omul se luminează de aceste rugăciuni care
apar într-o formă atât de pură.[43] „Graiurile mele ascultă-le Doamne! Înţelege strâmtoarea mea! Ia
aminte la glasul rugăciunii mele Împăratul meu şi Dumnezeul meu, căci către Tine mă voi ruga
Doamne” (Ps. 5, 1-2).

Rugăciunea regelui David, exprimată în psalmul 16, pune în lumină dependenţa omului faţă de
Dumnezeu, singurul de la care omul poate să ceară ajutor:  „Auzi, Doamne, dreptatea mea, ia
aminte cererea mea din buze fără de viclenie” (Ps. 16, 1). „Valoarea excepţională a acestei
rugăciuni o reprezintă ardoarea sa şi dezinteresul faţă de iubirea de sine”.[44]

Dependenţa omului faţă de Dumnezeu este reliefată în chip minunat în psalmii de pocăinţă, dintre
care Psalmul 50 se detaşează ca o adevărată „rugăciune dincolo de cuvinte”[45] constituind o culme
a manifestării sentimentului căinţei şi a reîntoarcerii omului pe calea lui Dumnezeu. Spre deosebire
de celelalte forme care mai mult exteriorizează o atitudine internă (ruperea hainelor, îmbrăcarea în
sac, punerea de cenuşă în cap), rugăciunea de pocăință, prin legătură interioară pe care omul o
realizează cu Dumnezeu, reprezintă mijlocul cel mai eficient de mărturisire a păcatelor şi de obţinere
a iertării divine, ferind pe credincios de căderea într-un formalism religios.

Locul și timpul rugăciunii pentru omul biblic

Despre locul rugăciunii Origen amintește faptul că orice loc este bun pentru rugăciune pentru cel
care se roagă bine: „În orice loc se aduc jertfe pentru numele Meu” (Mal. 1, 11)[46] În vechime locul
ales pentru rugăciune ținea în bună măsură de spontaneitatea acesteia și de nevoile curente ale
oamenilor care cereau ajutorul divin. De asemenea, rugăciunea fiind asociată cu jertfele, locurile în
care patriarhii își ridicau altarele de jertfă deveneau automat locuri de rugăciune (Gen. 12, 8).

Dată fiind această asociere firească între rugăciune și jertfe, locurile predilecte de rugăciune pentru
patriarhii evrei erau muntele sau înălțimile, o poiană lângă un râu sau deșertul. Oricum, observăm
tendința oamenilor de a se retrage în locuri de liniște, astfel încât să-și poată interoriza dialogul lor
cu  Dumnezeu. Mai târziu, odată cu  sedentarizarea poporului evreu, acest loc de retragere pentru
rugăciunea personală putea fi și „cămara cea ascunsă a casei” sau accoperișul casei, „acolo unde
numai tatăl ascuns poate vedea și auzi”.[47] În epoca mozaică, israelitul va căuta să-și înalțe
rugăciunile lor în locul destinat pentru închinare și anume Cortul Sfânt și apoi Templul. Așa avem
exemplul Anei, mama prorocului Samuel, care se roagă la Cortul Sfânt pentru a dobândi prunc de la
Dumnezeu (I Reg. 1, 9-10) sau psalmistul, care se roagă Domnului la Templu, locul prin excelență al
prezenței sale în mijlocul poporului;  „Iar eu, întru mulţimea milei Tale, voi intra în casa Ta, închina-
mă-voi spre sfânt locaşul Tău, întru frica Ta”(Ps. 5, 7); „Aduceţi Domnului slavă numelui Său;
închinaţi-vă Domnului în curtea cea sfântă a Lui.” Ps. 28, 2). Către Templul Domnului din Ierusalim
își îndreaptă rugăciunile și cei aflați departe de locașul sfânt așa cum este cazul lui Tobie (Tob. 3,
11-12) sau a proorocului Daniel (Dan. 6, 11).  Mai mult, observăm că profetul Isaia vestește că
Templul Domnului va deveni locaș de rugăciune pentru toate popoarele (Is. 57, 7).  Mântuitorul
însuși numește Templul „casa Tatălui Meu” (Ioan 2, 16) adeseori atât El cât și ucenicii Săi mergând
la Templu ca să se roage.

În privința direcției în care se făcea rugăciunea, Vechiul Testament indică faptul că aceasta se făcea
cu fața către Ierusalim, orice evreu evlavios trebuind să se întoarcă cu față către locul unde se afla
Templul lui Dumnezeu: „Îndată ce Daniel a aflat că o poruncă a fost dată, a intrat în casa sa, care
avea în cămara de sus fereastră deschisă înspre Ierusalim şi în fiecare zi îngenunchea de trei ori, s-
a rugat şi a lăudat pe Dumnezeu, cum făcea şi mai înainte” (Dan. 6,11). Și nu numai evreii puteau
să-și îndepte rugăciunile lor către templul lui Dumnezeu din Ierusalim, ci și cei străini chemați și ei
să-L descorere și să ceară ajutor de la adevăratul Dumnezeu: „Chiar străinul, care nu este din
poporul Tău Israel, de va veni pentru numele Tău din pământ depărtat, Căci se va auzi de numele
Tău cel mare şi de mâna Ta cea puternică şi de braţul Tău cel întins, şi el va veni şi se va ruga la
templul acesta. Să-l ascuţi din cer, din locul şederii Tale, şi să faci tot ceea ce străinul Îţi va cere ţie,
pentru ca să ştie toate popoarele pământului de numele Tău, să se teamă de Tine, cum se teme
poporul Tău Israel, şi să ştie că numele Tău este chemat peste templul acesta pe care eu l-am zidit!”
(III Regi 8, 41-43). Sionul, ca sălăș al lui Dumnezeu pe pământ, este văzut ca locul către care se
îndreaptă toate popoarele.

„Însă odată cu venirea lui Hristos, această direcționare legată de loc cade în principiu. Locul
prezenței lui Dumnezeu este Hristos însuși. Adevărații închinători ai Tatălui se roagă de acum în duh
și în adevăr.”[48]

În ceea ce privește momentul de timp și frecvența rugăciunii, conform Ps. 54, 18 se poate trage
concluzia că israelitul se ruga de trei ori pe zi: „Iar eu, către Dumnezeu am strigat, şi Domnul m-a
auzit pe mine. Seara şi dimineaţa şi la amiezi spune-voi, voi vesti, şi va auzi glasul meu .” (Ps. 54,
18) Întocmai vedem că și proorocul Daniel se ruga de trei ori pe zi în timpul exilului babilonian (Dan.
6, 11). „Psalmii sunt plini de aluzii corespunzătoare. Timpurile de rugăciune preferate erau evident
dimineața devreme (Ps. 5, 4; 58, 17; 87, 14, 91, 3) și seara (Ps. 54, 18; 140, 2) respectiv noaptea
(Ps. 76, 3, 7; 118, 55; 133, 2), așadar timpurile cele mai liniștite ale zilei…acestea sunt și momentele
în care Hristos se retrăgea de preferință pentru rugăciune în singurătate.”[49]Această practică a
intrat și în tradiția creștină a rugăciunii de la ceasul al treilea, al șașelea și al nouălea.[50]

Expresia „de șapte ori pe zit te-am lăudat” (Ps. 118, 164) indică chiar o rugăciune neîncetată, așa
cum îi îndeamnă și Sfântul Apostol Pavel pe tesalonicieni să facă: „Rugați-vă neîncetat” (I Tes. 5,
17), psalmistul ridicându-și glasul său către Dumnezeu „în toată  ziua” (Ps. 31, 3). Însăși folosirea
cifrei șapte, un număr al plinătății, dar și al darurilor Duhului Sfânt (Is. 11, 2-3) are rolul de a sublinia
atât ardoarea neîncetată cu care Dumnezeu era lăudat de israelitul evlavios, cât și dorința de
împărtășire cu Duhul  lui Dumnezeu și darurile Sale.

Atitudinea în rugăciune

În rugăciune, gestul/manifestarea exterioară nu trebuia să reprezite un lucru formal (Is. 1,15)

deoarece el trebuia să devină reflexul firesc al atitudinii interioare. „Ca și  acțiunile sacramentale și
modurile și gesturile rugăciunnii trebuie să fie pline de sens, adică trupul trebuie să facă vizibil ca
printr-o icoană, ceea ce se petrece în suflet.”[51] Pentru evreu, rugăciunea implica o stare inerentă
de respect înaintea lui Dumnezeu. De altfel, ca act dialogal ce reclamă acel „față către față”,
rugăciunea necesită o implicare deplină a persoanei cu toată ființa sa, deopotrivă cu trupul și cu
sufletul. De aceea și trupul participă la acest dialog profund al omului cu Dumnezeu, printr-o postură
adecvată a celui care vorbește cu Creatorul și Proniatorul său.

Chemarea/invocarea în rugăciune a lui Dumnezeu reclama o atitudine plină de reverență expimată

și prin intermediul manifestărilor exterioare ale trupului, prin aceasta omul recunoscându-și în fața
atotputerniciei și măreției divine vremelnicia sa pe acest pământ: „Şi răspunzând Avraam, a zis:
«Iată, cutez să vorbesc Stăpânului meu, eu, care sunt pulbere şi cenuşă!»” (Gen. 18, 27). Prin
urmare era firesc pentru omul biblic ca înaintea Creatorului și Stăpânului său să nu adopte o postură
comodă a trupului în rugăciune, ci una plină de respect și reverență care să reflecte această
realitate, rugăciunea fiind săvârșită de obicei în picioare, în genunchi sau căzut/întins la pământ.

„După înțelegerea biblică, starea în picioare este expresia trupească pentru profundul respect al
creaturii față de măreția deplină a Creatorului ei, înaintea Căruia chiar și îngerii stau în picioare
(Luca 1,19). Fiindcă cel mic se ridică în picioare înaintea celui mai mare și rămâne stând în picioare
câtă vreme acesta stă în piciore. Astfel Avram stă în picioare înaintea lui Dumnezeu cât timp acesta
vorbește cu el, știind bine că el este doar țărână și cenușă (Gen. 18,27).” [52] Majoritatea
rugăciunilor menționate în Vechiul Testament sunt săvârșite stând în picioare. Așa se roagă Ana la
Cortul Sfânt (I Reg. 1, 9, 26), așa îndeamnă leviții pe poporul reîntors din exil să se ridice în picioare
peentru a se ruga Domnului: „Sculați-vă și binecuvântați pe Domnul Dumnezeul nostru din veac în
veac” (Neem. 9, 5).[53]

O altă atitudine des întâlnită în rugăciune la omul biblic vechitestamentar era îngenuncherea sau
plecarea genunchilor (Ps. 95, 6; Is. 45, 23: III Regi 8, 54; Ezdra 9, 5; Dan. 6, 10). Îngenuncherea
implica, în primul rând, o recunoaștere a autorității pe care o poartă Cel în fața căruia se realizează
acceeasta. Pentru omul oriental, această atitudine era una firească în fața regelui sau a stăpâțnului
său. Ea nu implica nicidecum o lipsire de demnitate, ci mai degrabă o regăsire a unei persoane pe o
scară socială într-un raport ce presupune respectarea și supunerea necondiționată față de o
autoritate, cum ar fi de exemplu cea reprezentată de rege. În acest context este de înțeles de ce
pentru vechii  israeliți în cadrul sistemului lor teocratic, în care această autoritate supremă era
reprezentată de Dumnezeu, îngenuncherea și chiar prosternarea până la pământ avea rolul de a
evidenția atât raportul de supunere a credinciosului față de Dumnezeu, cât și maiestatea divină.
Pentru psalmist autoritatea divină în fața căreia poporul este chemat să se prosterneze este mai
mult decât orice autoritate lumească: „Că Dumnezeu mare este Domnul și împărat mare peste tot
pământul. Că în mâna Lui sunt marginile pămîntului” (Ps. 94, 3-4). El nu este doar Creator, ci și
Proniator, fiind Cel care călăuzește poporul asemenea unui bun pastor care are toată purtarea de
grijă pentru turma sa (Ps. 94, 6-7). Omul își manifestă astfel recunoștința sa față de Cel de care
depinde viața sa, față de izbăvitorul și mântuitorul sufletului său (Ps. 94, 1-2). Plecarea genunchilor
însoțește adeseori rugăciunea de pocăință, ca expesie a manifestării sufletului dornic de a se
întoarce la Dumnezeu pentru a dobândi iertarea și bunăvoința Sa (Ezdra 9, 5-6).[54]

Rugăciunea rostită fie în picioare, fie în genunchi era însoțită adeseori și de ridicarea mâinilor către
cer ca simbol al invocării iertării (Ps. 27, 2; 76, 2;133, 2) și a receptării milei divine, a darurilor și
binefacerilor divine (Ieș. 9, 22-23; III Regi 8, 22; Ezdra 9, 5). Gabriel Bunge arată că „întinderea
mâinilor este expresia unei atitudini intime și cu totul personale a creaturii față de Creatorul ei.
Dincolo de acest aspect gestul dă rugăciunii în același timp o direcție. Fiindcă rugătorul își ridică
mâinile sale spre cer ca spre locul simbolic a lui Dumnezeu, respectiv spre templu ca locul prezenței
sale mântuitoare în mijlocul poporului Său.” [55]

În mod natural ridicarea mâinilor era însoțită și de ridicarea ochilor către cer (Ps. 10, 4). Ridicarea
ochilor ca manifestare externă a omului biblic în rugăciune indică o îndreptare, o ațintire a sufletului,
a eului interior către Dumnezeu și către lumea sa cerească pe care dorește să o dobândească.
Ochii spre cer îi deschid omului în rugăciune posibilitatea vederii căii Domnului pe care trebuie să o
urmeze sau, altfel spus, îi dau acestuia posibilitatea de a se orienta, de a-și lua reperul potrivit
pentru viața sa. Ridicându-și ochii către cer, rugătorul nu dorește să vadă cu ochii fizici, ci cu ochii
minții și ai sufletului care dau cunoștință de Dumnezeu.[56] De asemenea, ochii sunt și expresia
acelei „față către față”, a întoarcerii persoanei către Persoana lui Dumnezeu, ce dă posibilitatea
relaționării, a dialogului și a comuniunii.

Rugăciunea personală biblică este asociată în mod natural și cu postul, care devine o practică
curentă în special după exil (Neem. 11, 4; Dan. 9, 3; Luca 2, 37) fiind preluată și de Biserica creștină
(Fap. Ap. 13, 3; 14, 23; Mt. 9, 16)[57]. Firesc, ca act de profundă pocăință, rugăciunea era însoțită și
de îmbrăcarea în sac, ruperea veșmintelor, presărarea de cenușă pe cap, strigarea: „Doamne,
strigat-am către Tine, auzi-mă; ia aminte la glasul rugăciunii mele, când strig către Tine” (Ps. 140, 1)
sau vărsarea lacrimilor: „Auzi rugăciunea mea, Doamne, şi cererea mea ascult-o; lacrimile mele să
nu le treci” (Ps. 38, 16).

De asemenea, rugăciunea era uneori însoțită de tămâieri, în special în timpul aducerii jertfelor și a
ceremoniilor sacrificiale de la temmplu (Gen. 12, 8; Ier. 11, 12; Mal. 1, 11)[58], ridicarea fumului de
tămâie corespunzând cu înălțărea rugăciunii către Domnul: „Să se îndrepteze rugăciunea mea ca
tămâia înaintea Ta; ridicarea mâinilor mele, jertfă de seară.” (Ps. 140, 2)

Concluzii

În tradiția creștină, trei definiții date rugăciunii au devenit faimoase: cerere către Dumnezeu,
înălțarea minții și convorbirea cu Dumnezeu.[59] Pentru Vechiul Testament, cea mai potrivită pare a
fi însă cea dată de Sfântul Ioan Scărarul, care spune că „rugăciunea este, după însușirea ei,
însoțirea și unirea omului cu Dumnezeu.”[60] Într-adevăr, rugăciunea, prin nenumăratele exemple pe
care ni le oferă Sfânta Scriptură,  reflectă acea dispoziție și angajare a omului cu toată ființa sa pe
calea împlinirii voii lui Dumnezeu și a dobândirii comuniunii depline cu Dânsul. Cu această nădejde a
trăit omul biblic, făcând ca valoarea rugăciunii vechitestamentare să nu se reducă numai la omul de
sub Lege, ci să constituie pentru viaţa creştină un tezaur de mare folos.

Vechiul Testament, călăuzitor către Hristos, oferă astăzi pentru toţi creştinii exemple vii ale credinţei.
Astfel, rugăciunea patriarhilor, rugăciunea Anei, a regelui David sau cea rostită de Regele Solomon
la sfinţirea Templului şi, nu în ultimul rând, rugăciunea Psalmilor pun în lumină momente de o mare
profunzime și de o desăvârşită frumuseţe spirituală a omului în faţa lui Dumnezeu.

Valoarea şi folosul rugăciunii Vechiului Testament devine, aşadar, bun al tuturor timpurilor,
includerea ei în Biserică şi folosirea ei pe scară largă în viaţa de zi cu zi a creştinilor nefăcând
altceva decât să confirme importanţa sa în iconomia mântuirii.

[1] N. Arseniev, Câteva probleme de istoria religiilor; Experienţa religioasă în Vechiul Testament,

trad. Prof. Remus Rus, în „Studii Teologice”, An XLII, 1990, nr. 5-6, p. 63.

[2] Diac. Asist. Dr. E. Corniţescu, Sensul rugăciunii după Vechiul Testament, în “Ortodoxia”, An

XXXV, 1983, nr. 3, p. 387.

[3] I. Abrahams, Prayer, în “Encyclopaedia Judaica”, vol. 13, ediţia a III-a, Jerusalem, 1974, col. 978.

[4] P. Evdokimov, Femeia şi mântuirea lumii, Ed. Asociaţiei Filantropice Medicale Creştine

„Christiana”, Bucureşti, 1995, p. 18.

[5] G. Bunge, Practica rugăciunii personale după tradiţia Sfinţilor Părinţi, Ed. Deisis, Sibiu, 1996, p.
57.

[6] Dicționar enciclopedic al Bibliei, trad. Dan Slușanschi, Ed. Humanitas, București, 1999, p. 521; H.
W. F. Gesenius, Hebrew-Chaldee Lexicon on the Old Testament, Baker Book House, Grand Rapids,
Michigan, 1996, p. 676-677; E. Jenni, C. Westermann, Theological Lexicon of The Old Testament, 
Vol 2. Hendricksen Publishers, 1997,  p. 1244; F. Brown, S. Driver, C Briggs, A Hebrew and English
Lexicon of The Old Testament, The Clarendon Press, Oxford, 1962, p. 813.

[7] E. Jenni, C. Westermann, op. cit., p. 1210.

[8] Dicționar enciclopedic de iudaism, Editura Hasefer, București, 2000,  p. 677.

[9] E. Jenni, C. Westermann, op. cit., p. 1244-1245.

[10] Ath. Negoiță, Teologia biblică a Vechiului Testament, Ed. Sofia, București, 2004, p. 208.

[11] J. Hasting, Dictionary of the Bible, New York, Charles Scribers Sons, 1909, p. 744.

[12] Ibidem
[13] I. Abrahams, op. cit., col. 979.

[14] E. Jenni, C. Westermann, op. cit., p. 824

[15] P. Evdokimov, op. cit., p. 47.

[16] Ibidem.

[17] Pr. Prof. Dr. D. Abrudan, Diac. Prof. Dr. E. Corniţescu, op. cit., p. 251.

[18] I. Abrahams, op. cit., col. 979.

[19] S. Pașca-Tușa, Doamne miluiește – premisă a rugăciunii inimii în Psalmi, Ed. Limes, Cluj
Napoca, 2015, p. 316.

[20] Ibidem, p. 316-317.

[21] M. Vladimirescu, M. Ciurea, Tetragrama YHWH ()-cel mai important nume al lui Dumnezeu în
Biblia Ebraică în „Mitropolia Olteniei, Nr. 1-4, 2008, p. 112.

[22] S. Pașca-Tușa