Educatie si ideologie. Metode de indoctrinare.

Politica educationala in
spatiul european/tendinte actuale. Impactul globalizarii asupra relatiei om-sociatate.

Prin cultură o societate îşi organizează viaţa, experienţa, pe care le păstrează, le

transmite, pentru ca generaţiile noi să le folosească şi să le îmbogăţească prin atitudini
noi.
Aşa s-a întîmplat de ani de zile iar consecinţele s-au arătat a fi de cele mai multe ori
constructive. Cultura contemporană, însă, parcurge un amplu proces de schimbare a
structurii sale interioare, a viziunii spirituale. Se vorbeşte chiar de o schimbare de
paradigma culturală, care ţine cont de schimbările generate de noile teorii ştiinţifice,
de formele de manifestare ale artei, dar şi de apariţia şi de răspîndirea, prin
intermediul sistemului mediatic, a altor forme de cultură. Nimeni nu poate ignora
faptul că noile reţele şi sisteme media modifică felul în care individul percepe lumea,
ele modelînd sau deteriorînd sensibilitatea şi gîndirea oamenilor. Ele produc treptat o
nouă viziune asupra lumii şi un nou tip de cultură, cultura media. Folosirea unui
mijloc de comunicare poate crea anumite transformări în structura percepţiei,
transformări care se petrec în configuraţia mentală datorită conţinutului transmis. De
cele mai multe ori, apreciem ceea ce vedem sau auzim prin noile mijloace de
comunicare, însă nu putem fi mereu siguri de realitatea informaţiilor transmise, fapt
pentru care cultura de valoare e cea acumulată în timp prin eforturi proprii şi prin
folosirea unor surse acreditate.
Ţinînd cont de aceste lucruri, trebuie totuşi să semnalăm cîteva realităţi datorate
schimbărilor tehnice sau formelor de comunicare:
• perfecţionarea infrastructurii tehnologice a comunicării sociale;
• apariţia unui mare număr de persoane conectate la noile sisteme şi dependente de
acestea, ceea ce implică necesităţi culturale noi şi face ca cererea să modeleze oferta
culturală;
• schimbarea condiţiei sociale a culturii şi a artei, comunicarea de masă făcînd din
cultură un bun social, acesta fiind aspectul pozitiv.
Întreaga cultură este acum mijlocită de tehnică, facilitîndu-se apariţia unor lucrări
care par a nu se mai întrece în creativitate şi bun gust, ci în promovarea informaţiei, a
extraordinarului, a aspectelor ce prind la marele public indiferent dacă acesta se află
sau nu într-un stadiu cultural satisfăcător.
 Potrivit lui Pierre Bourdieu, asistăm la trecerea rapidă a operelor din cercul restrîns
al specialiştilor culturii în cel larg al consumatorilor, al maselor, în societatea de masă.
Avem de-a face cu o transformare a viziunilor ştiintifice şi artistice, cu o schimbare de
fond a mentalităţilor sociale şi a conduitelor culturale şi cu o apreciere diversificatş
vis-a-vis de fenomenul numit cultură.
O altă direcţie de considerare a culturii de masă ca sursă de rezistenţă a fost
teoria lui Bakhtin a "carnavalescului". În acest cadru, cultura de masă este văzută ca
producând în mod sistematic evenimente, atitudini şi mode care încalcă convenţiile şi
le atacă aserţiunile fondatoare. Televiziunea, de pildă, prin parodiile şi satirele pe care
le oferă, este un câmp mediatic în care domină atitudinile carnavaleşti şi
nonconformiste.
Dar influenţa cea mai importantă vine din partea francezului Roland Barthes,
care oferă o categorie de simboluri complet opuse ideologiei. Termenul său de
jouissance, trimite la recâştigarea, în cultura de masă, a ideii de trup şi a plăcerii pe
care o oferă acesta. Ideologia, spune Barthes, intervine în modul în care sunt înţelese
aceste plăceri. Dacă trupul, ca loc al plăcerii, poate fi văzut ca separabil de subiectul
care, în teoria structuralistă, este văzut ca un construct al limbajului şi al ideologiei,
atunci ajungem la limitele teoriei ideologiei.
Ideea de plăcere ca ieşire din spaţiul ideologic, ca rezistenţă prin excelenţă, a
fost îmbrăţişată cu mult interes de teoreticienii culturalişti britanici. John Fiske, în
cartea lui Television Culture, laudă televiziunea ca un mediu puternic rezistent în faţa
controlului ideologic. Televiziunea, spune el, este o "democraţie semiotică", ce
recunoaşte dreptul consumatorilor să înţeleagă cum vor plăcerile care li se oferă.
Mesajul televiziunii este esenţialmente polisemic: el poate fi citit în mai multe
moduri. Acceptăm cultura de masă pentru că este o altă formă, non-ideologică, de a
produce consensul.
Relaţiile dintre plăcere, consens şi cultura de masă au constituit domeniul de
reflecţie predilect în partea a doua a anilor '80, perioadă pe care unele studii recente o
numesc a "populismului cultural", perioadă a "noului revizionism în studiile
culturale", caracterizat de "banalitate", de abandonarea spiritului critic, de subsumarea
acelor tendinţe postmoderne de a privi realitatea socială în termeni de pluralitate şi
joc. Cele două obiecţii principale asupra acestei abordări sunt, în primul rând, clivajul
între microprocesul de semnificaţii caracteristic culturii şi macroprocesul economiei
politice, care evoluează independent de individ sau de grupurile mici şi, în al doilea
rând, abandonarea tendinţei critice a postmodernismului, reprezentată de un Foucault
sau Baudrillard, în favoarea exagerării tendinţelor consumatoriste .

La început, Uniunea Europeană nu avea o politică comunitară educaţională. Politicile

educaţionale erau de competenţa statelor membre ale Uniunii Europene. Uniunea
Europeană a realizat că politica educaţională trebuie să fie concepută pe nivelul unor state şi
nu se poate realiza o politică comunitară din cauza diferenţelor culturale şi a
dezvoltării sociale şi politice între statele membre ale Uniunii Europene.
Astfel Uniunea Europeană nu are politică educaţională formală şi uniformizată, acest lucru
fiind de competenţa statelor membre. Dar am văzut cum competivitatea unor naţiuni
pe piaţa forţei de muncă (şi nu numai) este determinată de calitatea educaţiei primite
 şi acest lucru are efect pe sistemul de învăţământ naţional în toate ţările Uniunii
Europene. (Barakonyi, 2004. 89.)
 Totuşi, între timp, politicile educaţionale sunt privite ca politici
comunitare.Schimbarea se poate observa, deoarece în timp ce Tratatul de la Roma
priveşte educaţia ca o competenţă naţională, conform Tratatului de la Maastricht,
Comisia Europeană veghează şi asupra acestui domeniu de specialitate (Hrubos,2006.
163.) Statele membre ale Uniunii Europene pot armoniza politicile lor
educaţionale pe principiul de coordonare deschisă.
 

Concepte cheie

Politica educaţională este sfera în cadrul căreia se prezintă interesele şiaspiraţiile

politice conectate cu sistemul de învăţământ, dar totodată este şi o strategie, un plan
de acţiune asupra sistemului de învăţământ. În al doilea sens, politica educaţională
este o politică de specialitate(compară cu Polónyi, 2003. 256.)
O altă definiţie pentru politica educaţională găsim la Roxana Tudorică. Ea afirmă că
„politica educaţională include opţiuni materializate în teze, documente oficiale
( politics – cucerirea şi păstrării puterii,  policy –sens decizional)”(Tudorică, 2007.
126).
În cadrul politicilor rolul strategiilor avute în vedere au un rol important. Strategia în
sine, „ca element component al politicii, presupune un program concret de acţiune.”
(Tudorică, 2007. 126) Politica educaţiei superioare este acea parte a politicii
educaţionale care este centrată pe instituţiile de învăţământ superior, structura
educaţiei superioare şi conţinutul acestuia.
 Pe nivel global, asupra educaţiei superioare au avut efect următoarele tendinţe în
ultimele decenii: schimbarea misiunii educaţiei superioare; retragerea statului din
finanţarea învăţământului superior; cerinţa socială de deschidere a instituţiilor de
învăţământ superior; evaluarea externă a activităţilor;
schimbările în managementul instituţiilor; realizarea educaţiei pe tot parcursul vieţii
(Life Long Learning) şi prezenţa maselor în sistemul de educaţie superioară.
(Barakonyi, 2004. 67.) Aceste tendinţe au avut efect şi asupra sistemelornaţionale de
educaţie superioară din Uniunea Europeană.Calitatea educaţiei superioare înseamnă de
fapt conformitatea cu cerinţele utilizatorilor. Utilizatorii fiind de fapt absolvenţii şi sfera
economică, care angajează absolvenţii instituţiilor de învăţământ superior.(Polónyi,
2006. 12.)

Globalizarea semnifica cresterea relatiilor economice intre statele lumii, prin reducerea unor
bariere tarifare, care impiedica buna colaborare in schimbul comercial mondial. Scopul este acela
de a imbogati tarile din punct de vedere material, de a mari cantiatea de bunuri si servicii, printr-o
diviziune internationala a muncii printr-o eficienta catalizata de relatiile internationale, de
specializare si de concurenta. Descrie procesul prin care societatile, culturile si economiile
regionale s-au integrat prin comunicare, transporturi si comert.

Termenul de globalizare este, foarte des, asociat cu termenul de globalizare economica:

integrarea economiilor nationale in economia internationala cu ajutorul comertului, investitii straine
directe, fluxuri de capital, migratie, raspandire a tehnologiei si prezenta militara. Insa, globalizarea
este, de obicei, recunoscuta ca fiind o combinatie de factori economici, tehnologici, socio-culturali,
politici si biologici. Termenul de globalizare se mai poate referi la circulatia transnationala a ideilor,
limbilor sau culturilor popoarelor, ducand la un schimb vast de informatii intre statele lumii. Insa,
impotriva acestui punct de vedere, exista o abordare alternativa, care arata faptul ca globalizarea,
de fapt, a scazut contactele inter-culturale, in acelasi timp, crescand posibilitatea aparitiei
conflictelor intra-nationale si internationale.

Globalizarea nu este un termen nou aparut. De mii de ani, oamenii - si mai tarziu, corporatiile -
cumparau si vindeau unii de la altii, chiar daca se aflau la distante mari, unii de altii, sau pe teritorii
indepartate. Un exemplu, ar fi celebrul Drum al Matasii, care parcurgea centrul Asiei, facand
legatura intre China si Europa, in perioada Evului Mediu. De asemenea, de multe secole, oamenii
si corporatiile au investit in intreprinderi din alte tari. De fapt, multe dintre caracteristicile valului
actual de globalizare sunt similare cu cele existente inainte de izbucnirea Primului Razboi Mondial
in 1914.

Un factor important - daca nu cel mai important - in propagarea globalizarii, de-a lungul anilor, a
fost dezvoltarea tehnologica, care a influentat foarte mult viata economica. Tehnologiile
informationale au ajutat multi actori economici - consumatori, investitori, afaceristi - dandu-le noi
instrumente importane in identificarea si urmarirea oportunitatilor economice, incluzand analize
mai rapide, respectiv mai avansate asupra trendurilor economice din intreaga lume, transferuri mai
facile de active si colaborarea cu parteneri aflati la mari distante.

Globalizarea este foarte controversata, insa. Sustinatorii globalizarii admit faptul ca aceasta
permite tarilor sarace, respectiv locuitorilor ei, sa se dezvolte din punct de vedere economic si sa-
si ridice standardul de viata, in timp ce, contestatarii globalizarii sustin ideea conform careia
crearea unei piete internationale libera, nestingherita, a adus beneficii corporatiilor multinationale
din Vest, in detrimentul intreprinderilor locale, culturilor locale si a oamenilor de rand.

Pentru gasirea echilibrului intre beneficiile si costurile, aduse de globalizare, cetatenii lumii trebuie
sa inteleaga cum functioneaza globalizarea si optiunile politice cu care se confrunta acestia si
societatile lor.

"Globalizarea si impactul social al acesteia" implica efectele pe care le are globalizarea asupra
tarilor lumii, asupra economiilor acestora, respectiv asupra cetatenilor tarilor lumii. Ce reprezinta
globalizarea pentru lume si care este principalul factor, care ajuta la propagarea globalizarii in
lume (corporatiile multinationale), sunt prezentate in primele doua capitole ale acestei lucrari,
ramanand ca in ultimul capitol sa fie prezentate principalele efecte sociale, pe care le are
globalizarea asupra vietii economice, si anume, ocuparea locurilor de munca, somajul, saracia,
migratia, includerea si excluderea sociala, etc.