SECŢIUNEA II

DEZVOLTAREA SERVICIILOR PSIHOLOGICE ÎN EDUCAŢIE – CHEIA

CREATIVITĂŢII ŞI INOVĂRII

CONSILIEREA PSIHOLOGICĂ: ISTORIE ŞI ACTUALITATE

Aglaida BOLBOCEANU,
doctor habilitat în psihologie, profesor, I.Ş.E.

Abstract
The paper is dedicated to the psychological counseling - the main direction of activity of practicing
psychologist, in special, the school psychologist. The author describes the main stages of evolution of
psychological counseling in the prosces of development of applied psychology; shows the main actuall
characteristics of conseling. She elucidates the role of phenomenological theory of personality developed by
Carl Rogers and of his experieince in practical psychology for conceptualization and methodological
upgrading of modern counseling.

Consilierea psihologică constituie o direcţie a psihologiei aplicate, respectiv o sferă a activităţii

profesionale a psihologului. Conform lui C. Rogers consilierea este „o serie de convorbiri directe cu
individul, orientate spre a-l ajuta să-şi modifice comportamentul şi montajele psihice”.
Psihologii practicieni din Republica Moldova practică consilierea psihologică, bazându-se adeseori
pe principiile generale ale psihologiei, pe intuiţie şi sensul comun. În psihologia mondială direcţia respectivă
este una dintre cele mai dezvoltate. Pregătirea profesională a psihologului, inclusiv a psihologului şcolar
presupune cunoaşterea experienţei din acest domeniu.
Sferele de aplicare sunt diferite: consilierea studenţilor, consilierea copiilor; consilierea studenţilor;
servicii psihoigienice pentru maturi; lucru social; lucru cu personalul în sfera militară.
Consilierea psihologică sau psihoterapia (unul din maeştrii consilierii, Carl Rogers consideră că ele
diferă doar după intensitatea influenţei psihologice, considerând că pot fi utilizate ca sinonime, deşi, din
punct de vedere al asistenţei psihologice a personalităţii în procesul de educaţie preuniversitară poate ar fi
necesară diferenţierea acestor doua concepte, pentru a delimita conţinutul activităţii psihologului care
lucrează în şcoală sau în alte instituţii educative.), s-a născut din acele situaţii de comunicare faţă-n faţă, când
unele persoane încercau să ajute pe altele a deveni mai adaptabile.
Pentru a conceptualiza ceea ce numim astăzi consiliere psihologică. Este interesant să urmărim
procesul de evoluţie începând cu perioada când posibilităţile aplicative ale psihologiei se reduceau la
psihodiagnostica.
La începuturile sale psihologia a fost o ştiinţă explicativă: fenomenele psihice se analizau şi se
explicau. Debutul secolului XX a fost marcat de apariţia primei direcţii de aplicare practică – diagnostica
psihologică şi testele ca instrument de diagnosticare. Odată apărută, psihodiagnostica, în mod legic, provoacă
nevoia de intervenţie, tratament. Începând cu psihiatria, apoi în psihologia aplicată interesul savanţilor se
orientează tot mai mult spre mijloacele psihologice de ajutorare a persoanelor dezadaptate.
Cele mai vechi metode de influenţă asupra comportamentului şi a atitudinilor umane sunt ordinele şi
interdicţiile. C. Rogers () descrie experienţa unor instituţii de servicii sociale, care s-a format înainte de anul
1900. în fişele personale ale clienţilor de pe atunci era frecvent utilizată fraza,,Părinţii au primit indicaţii
stricte. Cum menţionează Carl Rogers, cu timpul specialiştii au refuzat să aplice metoda,,din cauza
ineficienţei ei absolute, şi nu din insuficienţă de umanism”.
A întrat apoi în arena influenţelor psihologice o altă metodă – metoda preîntâmpinării, în cadrul
căreia se purtau convorbiri cu clientul, care era rugat, îndemnat, prevenit să refuze de la unele atitudini sau
comportamente nocive, până acela îşi asuma obligaţiile, se jura, promitea să nu fumeze, să nu fure, să nu bea

69
etc. Metoda nu s-a bucurat de succes printre specialişti în consiliere şi terapie din cauza cazurilor extrem de
frecvente de recidiv.
Metoda sugestiei, bazată pe convingere: psihologul convinge clientul să refuze de la atitudinile şi
comportamentele nocive, apoi îl convinge să adopte atitudini şi comportamente adecvate, aplicând totodată
formule de tipul,,Te simţi bine”; „Astăzi este mai bine decât data trecută” etc. Metoda respectivă (după C.
Rogers) nu permite clientului să-şi exprime liber sentimentele în procesul psihoterapeutic din care cauză este
aplicată tot mai rar.
„Catharsis”–ul, redescoperit de câteva ori în psihologia aplicată presupune mărturisirea şi starea
emoţională deosebită „catharsis”, care apare în procesul mărturisirii, metoda care a fost dezvoltată şi se
aplică cu succes de către reprezentanţii psihanalizei. Sfera de aplicare ale acestei metode la momentul actual
se lărgeşte: pe ea se bazează ludoterapia, psihodrama, desenul cu degetele şi alte forme, activităţi, prin care
are loc eliberarea individului de temeri şi sentimentele de vină.
Mai târziu apare metoda sfaturilor şi recomandărilor, metodă argumentat considerată de C. Rogers
şi alţi reprezentanţi ai psihologiei umaniste, metodă prin care psihologul intervine forţat în viaţa psihică a
personalităţii, fără a fi conştient de gradul de responsabilitatea pe care şi-o asumă. E foarte răspândită această
metodă şi în Moldova, posibil din cauză că deşi se practica consilierii este la început de cale. Sfaturile şi
recomandările psihologului pot fi audiate la radio, la televizor, citite în ziar, deşi în cadrul cursurilor
universitare se studiază riscurile acestei metode.
O altă abordare a consilierii, interpretarea intelectuală, presupune modificarea atitudinilor
individului explicându-i şi interpretându-i ideile, emoţiile, dorinţele – o metodă care face parte din
psihanaliza clasică. Ineficacitatea ei constă în atenţia exagerată. care se acordă trecutului persoanei. Totodată,
o cotă considerabilă de cazuri rămâne nesoluţionată, problema trecând în rangul celor „cronice”.
Caracteristicile principale ale abordării moderne a consilierii se bazează pe ideile geniale ale lui
Carl Rogers referitor la personalitate extrase din propria lui practică de consiliere. Mai târziu abordarea lui C.
Rogers devine argument pentru teoria fenomenologică a personalităţii (care de altfel a apărut mai mult de
jumătate de secol în urmă, dar abia acum a devenit cunoscută şi recunoscută de majoritatea specialiştilor din
domeniu). Abordarea umanistă a lui Rogers are ca prepoziţie independenţa şi integritatea persoanei.
Caracteristicile ei diferite de alte modele de abordare sunt expuse în continuare.
· În terapia centrată pe client, scopul consilierului este de a-l ajuta pe acesta să crească ca
personalitate, să devină destul de integralizat, pentru a-şi soluţiona independent problema şi
viitoarele eventuale probleme. Este deosebită atitudinea faţă de conflictele interne ale clientului.
Spre deosebire de alte abordări ale consilierii, aici rolul psihologului nu constă în eliminarea
conflictului; energia lor se canalizează în direcţia soluţionării problemelor psihologice ale
acestuia. Psihologul, consilierul nu „tratează”, nu „modifică comportamentul”, el contribuie la
creşterea personală a persoanei.
· Consilierea are în centrul său emoţiile şi sentimentele clientului; mai puţin este preocupată de
ideile şi cunoştinţele persoanei care s-a adresat după ajutor. Rolul consilierului este să creeze
condiţii pentru exprimarea emoţiilor şi să ajute clientul a le accepta, pentru a se putea accepta pe
sine.
· Atenţia la prezent este un moment care deosebeşte abordarea fenomenologică de cea
psihanalitică, care se interesează de trecutul persoanei. Pattern-urile emoţionale pot fi depistate
în modalităţile actuale adaptate a personalităţii tot atât de clar, ca şi în experienţa lui trecută. C.
Rogers constată că deseori procesul de schimbare este mai intens în afara investigaţiei speciale a
trecutului individului.
· Un moment deosebit metodei în această manieră de abordare a consilierii este semnificaţia
interacţiunii „terapeut-client”, a procesului consilierii.
Dacă urmărim etapele de dezvoltare ale consilierii psihologice atunci constatăm că modificările
conceptuale şi metodologice ale acestei sfere a psihologiei aplicate depind de evoluţia ştiinţelor socioumane,
de realizărilor lor în ceea ce priveşte viziunile despre om şi personalitate, pe de o parte şi pe de altă parte,

70
raporturile dintre oameni în societate. Concepţia despre unicitatea fiecărei persoane, dreptul omului de a fi
diferit, încrederea în resursele interne ale persoanei, în tendinţa sa iniţială spre creşterea personală, a
impulsionat apariţia unor noi metode de consiliere psihologică, dezvoltate în cadrul psihologiei umaniste (a
se vedea lucrările). În abordarea modernă procesul consilierii însuşi devine prilej de dezvoltare personală, de
creştere a independenţei şi integralităţii clientului. Chiar în procesul terapeutic omul învaţă să se înţeleagă pe
sine, să ia decizii, să construiască relaţii cu o alta persoană la un alt nivel, superior celui care îl deţinea până a
veni la psiholog. C. Rogers considera că acesta e un moment foarte important, poate cel mai important al
şedinţei de consiliere.
Descrierea succintă a stadiilor de consiliere, efectuată în continuare, poate forma o imagine mai
amplă asupra procesului terapeutic:
1. Persoana se adresează la consilier pentru ajutor – un moment foarte important care demonstrează
că omul a depăşit mai multe bariere, a acceptat că se confrunte cu o problemă şi încearcă să o
soluţioneze.
2. Se clarifică situaţia de oferire a ajutorului: clientul este ajutat să înţeleagă că ni va primi reţete;
răspunsuri gata, consultaţia îl va ajuta să elaboreze independent o soluţie, beneficiind de ajutorul
activ al consultantului. Aşadar, la această etapă se stabileşte clar aportul fiecărui dintre participanţi –
a consultantului şi a clientului.
3. Consultantul stimulează manifestarea liberă a sentimentelor clientului legate de problema
acestuia. Sarcina consultantului în acest moment este să manifeste interes, atitudine prietenoasă, fără
a critica sau evalua şi să nu întrerupă procesul de exprimare a emoţiilor şi sentimentelor. Atenţia
consultantului este concentrată asupra aspectului afectiv al situaţiei; mai mult decât asupra
conţinutului celor relatate de client.
4. Consultantul identifică, acceptă sentimentele clientului (nu conţinutul celor relatate de client) şi îl
ajută să şi le asume ca parte a Eu-lui. Consultantul nu caută cauza acestor sentimente, nu le explică,
nu le interpretează, nu se referă la sensul lor şi la partea morală – el doar constată existenţa lor şi le
acceptă.
5. Atunci, când persoana şi-a exprimat sentimentele negative, apare o altă tendinţă, şi la început, abia
palpabilă poate, în atitudinea emoţională a clientului, care reprezintă o contribuţie şi un indiciu al
creşterii personale a clientului – impulsuri firave spre celălalt pol al emoţiilor, mugurii unor
emoţii şi sentimente pozitive.
6. În această situaţie consilierul recunoaşte şi acceptă sentimente pozitive, ajutând clientul să
înţeleagă că ele sunt ale lui, ca şi cele negative, sunt o parte integrată a personalităţii sale. Cunoscând
şi acceptând propriile atitudini, emoţii, fie pozitive, fie negative, persoana se înţelege pe sine,
înţelege cum este el în realitate şi astfel începe procesul de autoacceptare.
7. La această etapă a consilierii apare insignt-ul, auto-înţelegerea şi auto-acceptarea aparent spontană.
Astfel persoana devine capabilă să înainteze în creşterea personală. Începe un proces de analiză a
relaţiilor cu alte persoane, a propriului comportament prin prisma acelor noi elemente ale imaginii de
sine, apărute recent, urmează înţelegerea şi acceptarea altor persoane, evenimente.
8. Urmează un proces de căutare a soluţiilor, având acum ca punct de plecare o viziune diferită a
problemei, viziune apărută pe baza noii imagini despre sine şi despre alţii. Individul în discuţie cu
consultantul elaborează o soluţie, o strategie de comportament. Consultantul la această etapă ajută
clientul să-şi găsească curaj pentru a urma strategia elaborată, făcându-l să înţeleagă posibilitatea
alegerii şi a deciziei personale.
9. O etapă importantă este implicarea clientului în activităţi care vor produce schimbarea în relaţii.
Clientul vorbeşte despre activităţile care ar putea schimba situaţia şi îmbunătăţi relaţiile. Aceste
situaţii practic constituie semnale pentru ceilalţi, că persoana şi-a schimbat atitudinea, viziunea, ele
sunt terenul de exteriorizare a atitudinilor, sentimentelor şi ideilor noi apărute în procesul consilierii.
10. La următoarea etapă are loc creşterea în continuare a personalităţii, dezvoltarea capacităţii de
autocunoaştere a faptelor sale ceea ce conduce spre completarea şi precizarea propriului Eu.

71
 11. După momentele descrise mai sus se observă integralizarea crescândă a comportamentului,
apare curajul, încrederea în sine, independentă. Colaborarea consultantului cu clientul înaintează
în direcţia diminuării termenilor clientului, a libertăţii în discuţia a creşterii independenţei şi
încrederii în sine.
12. Ultimul element al consilierii se caracterizează prin necesitatea de ajutor psihologic în
descreştere a clientului. Psihologul ajută clientul să devină conştient de faptul că el este capabil
acum să soluţioneze independent problema şi nu mai doreşte să continue întâlnirile.
Reflectând asupra elementelor principale ale procesului de consiliere, constatăm că accentul s-a
deplasat de la tehnică la relaţiile interpersonale. Omul şi relaţiile lui cu Celălalt este ceea ce formează lumea
internă a personalităţii şi ceea ce contează în maniera actuală de consiliere psihologică.
Abordarea consilierii din punct de vedere al teoriei fenomenologice constituie una dintre cele mai
aplicate astăzi în practica consilierii psihologice mondiale. Procedeele elaborate în cadrul terapiei centrate pe
personalitate sunt aplicate ca principii ale consilierii psihologice (Abric, 2002; Nemov, 1999; Шнейдер Л.Б.,
2002):
· Atenţie şi interes acordat celuilalt, înţelegerea ideilor, emoţiilor, inclusiv în cazul când nu
corespund cu ale tale proprii;
· Acceptarea necondiţionată a celui cu care comunici;
· Autenticitatea – excluderea falsului, a prefăcătoriei, manifestarea interesului autentic fată de
interlocutor;
· Empatia – înţelegerea şi trăirea situaţiei din poziţia celuilalt, refuzul de la impunerea propriilor
sentimente sau atitudini, tendinţa spre a-l înţelege pe interlocutor. Empatia influenţează pozitiv
dorinţa interlocutorului spre exprimare doar dacă, înţelegându-i emoţiile, exprimăm verbal această
înţelegere, semnalizăm celuilalt că a fost înţeles.
Nu numai consilierea, dar toate direcţiile activităţii psihologului practician au la bază aceste principii, la fel
ca şi atitudinea de ascultare activă, care corespunde orientării nondirective în comunicare, dezvoltată de
C. Rogers.
Consilierea psihologică abordarea din punctul de vedere al terapiei bazate pe personalitate se aplică
cu succes în diverse domenii – educaţie, management, relaţii familiale, politica etc. Datorită premizelor
teoretice umaniste şi optimiste referitor la esenţa personalităţii abordarea rogersiană îşi lărgeşte sferele de
influenţă. Psihologilor din Republica Moldova le revine misiunea de a studia şi valorifica din plin beneficiile
consilierii centrate pe personalitate

Bibliografie
1. Rogers C. My philosophy of interpersonal relationship and how it grew, Journal of Humanistic
Psychology, 1973, №13, p. 3-15
2. Мэй Р. Искусство психологического консультирования, Пер.с англ. Т.К. Кругловой. Москва,
Независимая фирма “Класс”, 1997.
3. Немов Р.С. Основы психологического консультирования. Гумaнитарный издательский центр
«Владос». 1999.
4. Рожерс К. Консултирование и психотерапия. Москва: Изд-во Института Психотерапии, 2008.
5. Шнейдер Л. Б., Вольнова Г.В., Зыкова М.Н. Психологическое консультирование. Москва:
НЖИЦП, 2002.
6. Хьелл Л., Зиглер Д. Феноменологическое направление в теории личности: К. Роджерс. In:
Теории личности. Питер, 2005, p. 528 -573.

72