Sunteți pe pagina 1din 469

Claire Heartsong

ANA, BUNICA LUI IISUS

Această carte este dedicată întoarcerii Mamei


Divine, pentru a da naştere lui Hristos, cel plin de
compasiune în fiecare inimă.
Fie ca toate fiinţele să cunoască eliberarea
şi starea de unitate.
Le doresc tuturor să trăiască în pace!
Eu sunt Unitatea!
EU SUNT
Om!
Mulţumiri

Doresc să îmi exprim recunoştinţa eternă adresată


Tatălui-Mamei întregii Vieţi, care mi-a ascultat
rugăciunile încă din copilărie şi continuă să îmi
răspundă şi astăzi la ele: „Cine sunt eu?”, „De ce am
venit aici, în această lume ciudată?”, „Cum mă pot
întoarce Acasă?”, „Deschide-mă în faţa iubirii şi a
înţelepciunii, astfel încât să îmi pot manifesta
compasiunea faţă de mine însămi, dar şi faţă de semenii
mei!” Le mulţumesc Anei, lui Yeshua (N.tr. Yeshua este
numele ebraic al lui Iisus, cel pe care l-a purtat cu
adevărat acesta. Jesus (din care a rezultat Iisus) este
numele latinizat de romani peste foarte mulţi ani), Mamei
Maria şi Consiliului de Lumină. EU SUNT a voastră şi
îmi pun viaţa în slujba elevării întregii vieţi, pe măsură
ce vom continua să colaborăm cu toţii în Unitate. Inima
mea spirituală îl recunoaşte de-a pururi pe Prietenul şi
pe Preaiubitul etern din planurile interioare, a cărui
companie şi îmbrăţişare non-duală mă susţine în
permanenţă.
Le mulţumesc părinţilor mei, care nu mai sunt pe
pământ, pentru a-i putea îmbrăţişa, şi fratelui meu,
pentru susţinerea lor continuă! Îmi exprim recunoştinţa
pentru cele patru fiice ale mele şi pentru cei şapte
nepoţi, pe care îi consider nişte nestemate nepreţuite
care strălucesc în inima mea de mamă! Le mulţumesc
cu multă afecţiune partenerilor mei de viaţă şi
prietenilor mei dragi, care mi-au oferit iubirea şi
prezenţa lor în viaţa mea. Îmi exprim recunoştinţa faţă
de marea mea familie spirituală, pentru toate
încurajările şi susţinerea pe care mi le-au oferit,
ajutându-mă astfel să manifest cartea de faţă în planul
terestru! Îţi mulţumesc, dragă Virginia Essene (care,
între timp, a trecut în lumea de dincolo), pentru că ţi-ai
urmat călăuzirea lăuntrică şi ai decis să publici mesajele
primite de la Ana în anul 2002!
Suntem privilegiaţi să putem cunoaşte în epoca
noastră povestea Anei, într-un format nou şi foarte
detaliată. Îmi exprim recunoştinţa nemărginită faţă de
cei de la Editura Hay House din Marea Britanie! Vă
mulţumesc tuturor pentru că mi-aţi ascultat apelul şi
pentru că aţi contribuit cu creativitatea voastră colectivă
şi cu resursele voastre la publicarea acestei cărţi! De
asemenea, vă mulţumesc pentru că mi-aţi cerut în
permanenţă părerea!
În sfârşit, îţi mulţumesc din inimă, dragă prietene,
pentru că ai decis să o evoci pe Ana prin citirea acestei
cărţi! Fie ca mesajul ei plin de iubire să îţi aducă starea
de pace interioară şi ca viaţa ei plină de înţelepciune să
îţi inspire calea spirituală. Îţi doresc să îţi realizezi
natura non-duală, asupra căreia Ana insistă în
permanenţă. Adevărata ta natură îţi transcende
intelectul limitat. De aceea, fa cât mai des o pauză,
interiorizează-te şi descoperă în centrul spaţiului din
inima ta căldura expansivă a iubirii divine. Îngăduie-i
inimii tale să se deschidă în faţa tuturor lucrurilor care
vor apărea în viaţa ta de aici şi acum. În această manieră
lipsită de efort, vei putea realiza că iluminarea pe care o
cauţi a fost dintotdeauna prezentă în conştiinţa ta! Îţi
doresc să ai parte de o călătorie binecuvântată, fără să
străbaţi . nicio distanţă!
Îi mulţumesc fiecăruia în parte şi le mulţumesc
tuturor!
Cuvânt înainte

Există printre noi oameni care joacă rolul de istorici


şi de povestitori celeşti, aducând la lumină percepţii
lăuntrice ascunse foarte mult timp în psihicul uman,
precum şi informaţii care ne pot ajuta să ne explicăm
mai bine viaţa pe pământ şi misterele ei, mai mari sau
mai mici. Dacă eşti interesat să atingi un nivel superior
de conştiinţă, te invităm să începi alături de noi această
călătorie de familiarizare cu diferite concepte
netradiţionale, care influenţează însă viaţa oamenilor
moderni, aducând cu tine natura ta spirituală şi o minte
deschisă.
Povestea Anei a fost publicată iniţial de Editura
S.E.E. Publishing Company, parte integrantă din
Fundaţia nonprofit SHARE. Ana a fost o femeie ieşită din
comun şi extrem de puternică. Ea a conceput-o în
lumină pe fiica ei, Maria, învăţând-o principiile şi modul
de viaţă eseniene, astfel încât Maria să îşi poată
îndeplini rolul de mamă a lui Iisus, Mesia pe care îl
aştepta toată lumea.
Deşi cititorii materialelor lui Edgar Cayce ar putea
şti câte ceva despre esenieni şi despre rolul spiritual
important judecat de Ana în viaţa Mariei, a nepotului ei
Iisus, a Mariei Magdalena şi a altora, ne putem întreba,
pe bună dreptate, de ce nu menţionează aproape deloc
Biblia şi cărţile de istorie acest rol esenţial. Cum este
posibil ca Ana să fie uitată sau ignorată atât de mult
timp de către două religii majore ale lumii? Acesta este
motivul pentru care dorim să îţi prezentăm în această
carte viaţa Anei şi a unui mic grup secret de evrei care
au creat în mod deliberat o comunitate sacră a
slujitorilor luminii, care să susţină planul divin
cunoscut prin expresia „cea mai importantă poveste
relatată vreodată”.
În cazul în care căutăm răspunsuri în literatura
iudaică, descoperim imediat că aceasta ignoră complet
rolul vital jucat de Ana în importanta epocă biblică de
dinainte de naşterea lui Iisus. Nu se ştie dacă
oficialităţile evreieşti au respins importanţa întregului
grup al esenienilor sau doar pe a Anei, din cauză că a
fost femeie. Poate că - la fel ca şi Biserica Romano-
Catolică, cea care a sanctificat-o în cele din urmă pe
Ana, numind-o Sfânta Ana - aceştia nu şi-au dat seama
de rolul extrem de important pe care l-a jucat ea în
evenimentele din Ţara Sfântă, în urmă cu 2.000 de ani.
Pare de necrezut, dar Enciclopedia Catolică a scris
următoarele rânduri despre Ana: „Nu se ştie absolut
nimic cu precizie despre mama Maicii Domnului. Chiar
şi numele ei şi cel al soţului ei, Ioachim, apar doar în
lucrarea apocrifa Protevangelium a lui Iacov, care nu
reprezintă un document în care putem avea încredere,
chit că este foarte vechi (în formele sale timpurii)”.
Deşi a fost sanctificată în mod oficial, importanţa
rolului jucat de Ana a fost extrem de diluată în cadrul
Bisericii Romano-Catolice, până în secolul VI, când
împăratul Iustinian I i-a consacrat o biserică. Mai târziu,
pe la începutul anilor 700, se spune că Papa Constantin
a recomandat venerarea ei în cadrul Bisericii Romei.
Tăcerea legată de viaţa ei a continuat până în secolele
XIV-XV, când popularitatea ei s-a amplificat brusc.
Această apreciere de ultimă oră a Anei a fost exprimată
de faimosul artist de talie mondială Leonardo da Vinci
(1425-l519) prin desenul intitulat „Fecioara şi Pruncul
împreună cu Sfânta Ana şi cu Sfântul Ioan Botezătorul”,
expus la ora actuală la muzeul National Gallery din
Londra. În acest portret de grup, Ana este prezentată în
spatele fiicei sale, Maria. Mâna Anei arată în sus, către o
schiţă a Oraşului Sfânt, fapt care s-ar putea traduce
printr-o recunoaştere a sursei spirituale a întregii
familii, alături de importanţa pruncului Iisus şi a lui
Ioan Botezătorul.
Pe măsură ce au trecut secolele, iar motivaţiile
Bisericii Catolice au devenit din ce în ce mai puţin etice,
anumiţi teologi şi filosofi au acuzat deschis Biserica şi
comportamentele liderilor ei. Mişcările Reformei au
continuat aceste acuzaţii. Frederick cel Mare a scris el
însuşi în anul 1790: „Iisus a fost în mod clar un esenian:
el a crescut impregnat cu etica eseniană”. Mai puţin de
un secol mai târziu, în timp ce criticile la adresa Bisericii
au continuat să apară, Earnest Renan a scris o carte în
care a sugerat că „întregul creştinism este o doctrină
eseniană care a avut succes pe scară largă”.
Indiferent de motivele care au stat la baza acestei
rarităţi a informaţiilor din trecut, te invităm acum să
deschizi un nou capitol al istoriei biblice, pentru a face
cunoştinţă cu Ana şi cu esenienii. A sosit timpul să
recunoaştem faptul că un plan complex de asistenţă din
partea lumilor celeste a necesitat întruparea pe pământ
a anumitor spirite voluntare, care şi-au propus să
manifeste şi să împlinească vechile profeţii legate de
apariţia unui Mesia în planul fizic. Noi credem că Ana,
bunica lui Iisus, a cooperat într-o manieră voluntară cu
numeroase fiinţe celeste pentru a-i atrage pe pământ pe
Maria, pe Iisus, pe Maria Magdalena şi alte astfel de
spirite extrem de elevate, în acord cu planul divin. Acest
lucru nu a devenit însă posibil decât prin crearea
comunităţii eseniene de pe Muntele Carmel, din Israel
(vezi harta de la pagina 3), cu membrii ei disciplinaţi şi
devotaţi, care au creat o matrice energetică ce a permis
aceste evenimente.
Cine a fost de fapt acest grup secret de esenieni?
Aceasta este întrebarea! Singurele comentarii din lumea
occidentală a acelei epoci referitoare la existenţa
esenienilor apar în textele anumitor autori clasici,
precum Josephus, Filo şi Pliniu cel Bătrân. Din păcate,
deşi comentariile lor sunt extrem de interesante,
personal, înclin să cred că aceşti autori fac referire la o
grupare diferită de esenieni, cea din Qumran, nu la
comunitatea Anei de pe Muntele Carmel. Deşi toţi
esenienii au avut însuşiri comune, fiind o comunitate
agricolă şi spirituală extrem de disciplinată, alcătuită
din indivizi ascetici, retraşi şi pacifişti, izolaţi de scena
politică şi socială şi care refuzau să practice iudaismul
religios, între diferitele grupuri existau, în egală măsură,
diferenţe majore şi numitoare comune.
Despre esenienii de pe Muntele Carmel se spune că
cultivau o puritate ritualică extrem de strictă, îşi
foloseau în comun posesiunile, munceau din greu şi nu
aveau sclavi. Nu îşi doreau bogăţie sau satisfacerea
plăcerilor şi îşi alegeau singuri liderii, din rândul lor. Dat
fiind că aveau o dietă alimentară şi o igienă foarte
stricte, refuzau să sacrifice animale, aşa cum făceau
ceilalţi evrei, şi foloseau un calendar solar, nu lunar. De
aceea, contemporanii lor îi considerau extrem de ciudaţi.
Se spune că existau esenieni capabili să prezică viitorul.
Ce nu precizează aceşti autori timpurii este faptul că
au existat mai multe comunităţi eseniene. Membrii unui
astfel de grup mistic, care trăiau pe Muntele Carmel,
erau extrem de dedicaţi şi de implicaţi în aducerea pe
pământ a lui Mesia. Niciunul dintre autorii citaţi mai
sus nu pare să fi înţeles că înţelepciunea pe care Ana a
împărtăşit-o cu fiica ei Maria şi mai târziu cu nepotul ei
Iisus deriva de fapt din învăţăturile şi din iniţierile
spirituale care au influenţat într-o manieră decisivă
formularea credinţei creştine de mai târziu.
Citind această carte, vei face cunoştinţă cu Ana, în
calitatea ei de lideră a comunităţii spirituale eseniene de
pe Muntele Carmel, o filială secretă a Şcolii Profeţilor,
care i-a permis să îşi împărtăşească cunoaşterea celestă
cu toţi cei aflaţi sub tutela ei. Ana a fost o femeie cu
totul ieşită din comun, capabilă să îşi prelungească viaţa
fizică la peste 600 de ani. Vei descoperi aici relaţia ei
profundă cu comunitatea eseniană, pe fundalul
ocupaţiei romane a Ţării Sfinte. Vei putea afla astfel mai
multe informaţii referitoare la capacităţile sale
neobişnuite, dar şi la responsabilităţile sale, între care s-
au numărat concepţia în lumină şi naşterea Mariei,
urmată peste ani de concepţia în lumină, naşterea şi
creşterea lui Iisus de către aceasta din urmă. Această
imagine de ansamblu va explica legătura de cauzalitate
dintre esenieni şi Iisus, Maria Magdalena şi alţi discipoli
bine cunoscuţi ai lui Iisus, precum şi alte personaje im-
, portante care au participat la drama hristică,
ajutându-l pe Iisus să îşi îndeplinească rolul de Mesia.
Vom înţelege astfel cum a condus învierea din morţi
a lui Iisus la apariţia unei biserici care l-a zeificat pe
acesta ca Mântuitor al umanităţii, ignorând însă rolul
său de învăţător şi de vindecător esenian care a
propovăduit că orice om îşi poate manifesta propriul
Hristos interior. Astfel a început dezvoltarea
creştinismului ca organizaţie şi ca o teologie, ignorând
însă doctrina eseniană care a stat la baza lui.
Este interesant de remarcat faptul că până în anul
1928 nu au existat decât foarte puţine informaţii
referitoare la învăţăturile eseniene la care publicul
contemporan să aibă acces. În acel an, un renumit
lingvist şi cercetător, pe nume dr. Edmond Bordeaux
Szekely, a descoperit şi a tradus un manuscris uimitor
din secolul III, scris în limba aramaică şi în vechea limbă
slavonă. S-a dovedit că materialul conţinea foarte multe
informaţii referitoare la un grup spiritual ieşit din
comun, numit esenienii. Textul descrie pe larg dedicaţia
profundă a acestora faţă de practicile vindecătoare şi
legate de sănătate, care aveau să îl facă mai târziu
faimos pe Iisus. Timp de 50 de ani, dr. Szekely a
continuat să traducă şi să publice aceste scrieri
eseniene autentice în 26 de limbi diferite, îndeosebi sub
forma unor broşuri foarte ieftine. Opera sa a adus în
atenţia lumii convingerile eseniene. În final, Szekely a
co-fondat o organizaţie eseniană internaţională,
împreună cu misticul din secolul XX şi laureatul
Premiului Nobel, Romain Rolland.
Din păcate, textele publicate de dr. Szekely nu
conţin nici ele vreo referinţă la Ana şi la fiica ei Maria.
Evangheliile eseniene care au captat atenţia opiniei
publice insistă asupra învăţăturilor şi practicilor
vindecătoare ale lui Iisus. Într-una din cărţile sale,
intitulată Evanghelia esenienilor, autorul prezintă
următorul Prolog la Adoraţia Eseniană:
„Atunci când Dumnezeu a văzut că poporul Său
urma să piară din cauză că nu mai vedea Lumina Vieţii,
El i-a ales pe cei mai buni dintre evreii din Israel, pentru
ca aceştia să reaprindă Lumina Vieţii în faţa fiilor
oamenilor. Aceşti puţini aleşi au fost numiţi esenieni,
întrucât le propovăduiau adevărul celor ignoranţi, îi
vindecau pe bolnavi şi se adunau în ajunul celei de-a
şaptea zi pentru a se bucura alături de îngeri”.
Abia prin anii ’3O-’4O a fost revelată, în America, o
descriere absolut fascinantă a comunităţii eseniene de
pe Muntele Carmel. În stările sale de transă autoindusă,
mediumul Edgar Cayce a vorbit despre Ana şi despre
esenieni în mai multe „lecturi mediumice” ale sale (din
totalul de peste 14.000). El i-a descris pe esenieni ca pe
nişte membri ai unei mici secte evreieşti spirituale, care
a apărut cu o sută de ani înainte de naşterea lui Iisus,
în secolul II î.Hr., continuând să existe încă 68 de ani
după crucificarea acestuia şi după distrugerea
Templului din Ierusalim. Lecturile lui Cayce referitoare
la esenieni au confirmat existenţa unei conexiuni clare
între familia şi prietenii lui Iisus, pe de o parte, şi
comunităţile de esenieni, pe de altă parte.
După ce defineşte termenul de esenian prin
cuvântul „aşteptare”, Cayce clarifică diviziunile care au
apărut în rândul evreilor, care au format diferite secte,
precum fariseii şi saduceii, dar şi un grup foarte mic
numit esenieni. Din acesta din urmă făceau parte acei
evrei care îi preţuiau enorm pe indivizii care au trăit
experienţe supranaturale sau alte experienţe neobişnuite
în vise şi în viziuni ori care au auzit diferite voci
interioare. Cayce scrie că aceşti esenieni (după cum s-au
autonumit ei) au fost o filială a comunităţilor care au
propagat învăţăturile lui Melchisedec răspândite de Ilie,
Elisei şi Samuel, oferindu-se ca şi canale mediumice
pentru a primi informaţii spirituale de origine divină. Ei
s-au reunit împreună într-o comunitate bazată pe iubire
şi pe devoţiune, trăind o viaţă sfântă şi făcând fapte
bune. Esenienii îi puneau pe picior de egalitate pe
bărbaţi şi pe femei, dar, mai presus de toate, ei credeau
într-un plan divin al evoluţiei umanităţii, pregătindu-se
în mod deliberat pentru primirea lui Mesia, Mântuitorul
care urma să salveze această lume.
Edgar Cayce menţionează răspicat faptul că Ana s-a
aflat în Ţara Promisă în zilele de dinaintea intrării
Prinţului Păcii în dimensiunea fizică şi în cele imediat
următoare. El o descrie ca pe o clarvăzătoare cu calităţi
profetice ce făcea parte dintr-o organizaţie care putea
interpreta timpul şi spaţiul, în funcţie de stele, şi ştia să
calculeze efectele numerologice asupra vieţii fizice. Din
câte se pare, Ana era ţinută la loc de cinste în rândul
esenienilor. Ea a iniţiat foarte mulţi oameni, între care
12 fecioare suficient de pure pentru a putea primi
energia concepţiei în lumină, necesară pentru a-l
concepe pe Mesia. Ana însăşi a născut-o pe Maria prin
procesul concepţiei în lumină, ajutând-o mai târziu să
facă acelaşi lucru. Ea s-a dovedit a fi astfel o femeie
sfântă, implicată activ în procesul de pregătire a sosirii
lui Mesia pe pământ.
Într-o manieră absolut fascinantă, o bună parte din
informaţiile revelate prin lecturile mediumice ale lui
Edgar Cayce au fost confirmate fizic prin descoperirile
făcute în Israel, în anul 1947. Într-adevăr, în urma
descoperirii Manuscriselor de la Marea Moartă, de la
Qumran, în Israel, arheologii au scos la iveală scheletul
unei femei, exact cum au anticipat lecturile lui Cayce.
Această dovadă ştiinţifică a confirmat afirmaţiile lui
Cayce referitoare la existenţa esenienilor şi la faptul că
femeile făceau parte integrantă din această comunitate,
inclusiv la Qumran.
A fost nevoie de aproape 2.000 de ani pentru a găsi
Manuscrisele de la Marea Moartă, care au dovedit
existenţa esenienilor şi rolul dramatic jucat de aceştia în
istoria umanităţii. La fel ca alte voci din trecut, această
descoperire arheologică modernă făcută în Israel şi
veche de 800 de ani dovedeşte faptul că au existat
esenieni care au trăit în comunitatea de la Qumran.
Poate ai auzit sau ai citit despre Manuscrisele de la
Marea Moartă, care sunt considerate la ora actuală cea
mai veche dovadă biblică existentă. Dacă nu ai auzit de
acestea, îţi recomand să te informezi în legătură cu ele,
căci aceasta este cea mai bună dovadă că esenienii au
existat cu adevărat. Pe de altă parte, manuscrisele
insistă îndeosebi asupra comunităţii din Qumran, fără
să vorbească despre cea de pe Muntele Carmel. Printre
comorile descoperite în vasele din prima peşteră
explorată de lângă locul în care a trăit cândva
comunitatea din Qumran s-au numărat inclusiv şapte
manuscrise aproape intacte, gata să fie traduse. Unul
dintre acestea a fost un manuscris foarte uşor de citit
care conţinea Cartea lui Isaia din Vechiul Testament,
mai vechi decât cea mai timpurie sursă evreiască a
acestui text biblic! În aceste condiţii, nu este greu de
înţeles entuziasmul, dar şi teama care s-au răspândit în
rândul teologilor şi al istoricilor, la gândul noilor revelaţii
religioase ce urmau să fie traduse (când am vizitat,
personal, Ierusalimul, în anul 1984, autorităţile
construiseră deja o clădire frumoasă numită Racla
Cărţii, cu scopul de a păstra în siguranţă manuscrisele,
în care era prezentat străvechiul manuscris al lui Isaia,
în spatele sticlei umidificate, derulat încontinuu în jurul
unei camere circulare. A fost copleşitor să pot vedea un
text atât de vechi, chiar dacă nu îi puteam înţelege
cuvintele).
Partea cea mai curioasă a acestei descoperiri ieşite
din comun a fost aceea că procesul de traducere -
extrem de laborios - a fost făcut încontinuu de către
diferiţi profesionişti din diferite ţări, aparţinând unor
religii diferite. Secretul în care a fost păstrat conţinutul
manuscriselor şi procesul prea îndelungat de traducere
a materialelor a cauzat un scandal la nivel academic,
conducând la acuzaţii şi la certuri, la nivel mondial,
colorate de atitudinile competitive şi adeseori
necooperante ale celor implicaţi în el. Chiar şi aşa,
publicul are acces la ora actuală la o parte din aceste
traduceri ale textelor eseniene vechi de 2.000 de ani,
inclusiv la anumite evanghelii. Din păcate, manuscrisele
nu au fost semnate individual de scribii lor şi nu
precizează locaţia sau data la care au fost scrise. Rămân
aşadar foarte multe mistere de desluşit. Cei interesaţi
pot găsi însă extrem de multe informaţii referitoare la
acest subiect, în diferite cărţi, în nenumărate articole şi
în peste 19.000 de site-uri de pe Internet, referitoare la
Manuscrisele de la Marea Moartă!
În pofida acestor informaţii, sunt nevoita sa precizez
cu tristeţe că în nici una dintre cercetările mele, în ceea
ce priveşte Manuscrisele de la Marea Moartă, nu am
găsit vreo menţiune referitoare la bunica lui Iisus, Ana.
Chiar şi referinţele la mama lui, Maria, sunt extrem de
rare. Acest lucru îmi sugerează că adevărul legat de
esenienii ezoterişti şi de Ana - care au contribuit decisiv
la atragerea pe pământ a lui Mesia - rămâne ascuns în
Şcoala anterioară a Profeţilor (comunitatea de pe
Muntele Carmel). Poate că prin informaţiile din această
carte, dar şi din cele scrise de alţi autori inspiraţi ori
rezultate într-un viitor potenţial, în urma descoperirilor
arheologice ce vor fi făcute cândva pe Muntele Carmel,
vom afla în sfârşit mai multe şi vom putea înţelege ce s-a
întâmplat în acele timpuri. Până atunci, implicaţiile şi
semnificaţia subiectului esenian ne invită - 2.000 de ani
mai târziu - să le interpretăm valoarea istorică şi
religioasă, la fel ca întotdeauna în funcţie de opiniile, de
percepţiile şi de concluziile noastre personale.
Prin prezentarea acestei cărţi, referitoare la Ana şi la
esenieni, nu putem decât să sperăm că vei găsi în ea
informaţii care te vor inspira, ridicându-ţi nivelul de
conştiinţă şi oferindu-ţi curajul şi angajamentul de a-ţi
îndeplini menirea particulară pentru care te-ai întrupat
pe acest pământ. Dacă materialul pe care ţi-l
împărtăşim îţi va oferi o inspiraţie nouă şi dorinţa de a fi
un om mai bun, împlinindu-ţi astfel potenţialul spiritual
maxim, noi ne considerăm întru totul satisfăcute.
Înainte de a ne despărţi, doresc să citez un scurt
comentariu dintr-un fragment autentic de manuscris,
preluat din Cartea Eseniană a Apocalipsei:
Mi s-a deschis vederea interioară
Şi prin puterea spiritului Tau din interiorul meu
Am auzit secretul Iau sublim.
Prin viziunea mistică pe care mi-ai prezentat-o,
Mi-ai oferit accesul la un izvor de cunoaştere,
Care a apărut în interiorul meu
La un izvor al puterii, din care curge apa vie,
La un ocean al iubirii şi al înţelepciunii omniprezente,
Similar splendorii Luminii Eterne.

Virginia Essene
Cap. 1 - O scrisoare de la Ana de pe Muntele
Carmel

Dragă prietene,
Îţi transmit astăzi salutul meu plin de iubire şi de
pace. Eu sunt Ana, mama Mariei şi bunica lui Iisus.
Faptul că citeşti această scrisoare, ca o introducere la
povestea mea, este nici mai mult, nici mai puţin decât
un miracol, căci eu îţi transmit acest mesaj de undeva,
de foarte departe, în timp şi în spaţiu, deopotrivă. Şi
totuşi, eu sunt chiar aici, mai aproape de tine decât ai
putea crede.
Îţi transmit acum o invitaţie personală de a veni şi
de a te îmbarca într-o călătorie alături de mine, de-a
lungul unei căi iniţiatice oculte pe care am păşit eu şi
familia mea, în urmă cu 2.000 de ani. De bună seamă,
vom realiza întâlnirea şi călătoria noastră prin
intermediul imaginaţiei tale, pe măsură ce vei continua
să citeşti paginile următoare, în care îţi voi revela
povestea mea. Singura diferenţă dintre calea mea şi cea
pe care o parcurgi tu astăzi constă în faptul că viaţa ta
de zi cu zi din momentul de faţă reprezintă un templu şi
o şcoală a misterelor, iar tu eşti propriul maestru şi
guru. Atunci când te vei reuni cu alţi maeştri la fel ca şi
tine, puterea influenţei tale individuale va fi amplificată
prin intenţia benefică a grupului.
Eu îţi ofer versiunea mea personală, a unei poveşti
de viaţă complexe, fascinante şi capabile să transforme
vieţi, care ţi-l va prezenta în egală măsură pe Iisus omul
şi pe Iisus Hristos (Mântuitorul). De-a lungul căii
circulare care ne va conduce să ne întâlnim „faţă în faţă”
cu Hristos, îţi vor fi revelate foarte multe informaţii
legate de iniţierile eseniene din Antichitate, de care am
beneficiat eu însămi şi pe care le-am transmis mai
departe Maicii Maria, lui Yeshua ben Iosif (Iisus), Mariei
Magdalena şi altor adepţi care l-au întruchipat şi l-au
exemplificat pe Hristos sau, cu alte cuvinte: „Calea
Maestrului Neprihănirii” (cu referire la folosirea corectă a
energiei). Personal, am transmis foarte multor oameni
această înţelepciune şi aceste învăţături alchimice
superioare (practici energetice interne), iar acum doresc
să îţi transmit şi ţie secretele nemuririi fizice şi
spirituale, ale învierii şi alte mistere. Doresc să fac acest
lucru, dragul meu prieten, deoarece tu eşti cel care a
cerut eliberarea şi puterea spirituală. Eşti bine pregătit
să foloseşti aceste daruri, în beneficiul tuturor semenilor
tăi, de-a lungul acestei perioade periculoase de tranziţie
care caracterizează naşterea noului Pământ.
Îmi dau seama că perioadele de schimbări
ireversibile, precum cea cu care se confruntă lumea la
ora actuală, se pot dovedi extrem de dureroase pentru
convingerile prea înrădăcinate şi prea dogmatice
referitoare la Dumnezeu şi la relaţia ta cu „El”. Personal,
sunt dispusă să te întâlnesc oriunde te-ai afla pe Cale,
după care vom călători împreună către un loc de
întâlnire, în care cele cunoscute se întâlnesc cu
informaţiile necunoscute, familiarizându-se unele cu
celelalte până când încep să fuzioneze. Această fuziune
mistică în planul conştiinţei reprezintă o plimbare
misterioasă de la o lume la alta, un punct în care te vei
întâlni cu Divinul Feminin, un aspect intuitiv al
conştiinţei, plin de o iubire necondiţionată. În
îmbrăţişarea Acesteia, toate polarităţile se întâlnesc, se
vindecă, devenind una, şi capătă putere,
transformându-se într-o expresie echilibrată şi
armonioasă a iubirii.
De-a lungul călătoriei noastre comune, vei descoperi
că acest lucru presupune transformarea într-un fel de
detectiv metafizic. Cu alte cuvinte, va trebui să sapi, să
explorezi, să descoperi, să examinezi şi să expui vechile
paradigme cosmologice de tip Creator/Creaţie şi
mântuitor/victimă/tiran într-o lumină mai clară. Te rog
să înţelegi, prietene, că scopul meu de a aduce o
claritate mai mare căii urmate de iniţiatul
Hristos/Hristic, nu îşi propune în niciun caz să
dovedească faptul că eu cunosc adevărul legat de „ceea
ce s-a întâmplat cu adevărat” în urmă cu 2.000 de ani
şi, cu atât mai puţin, să dovedesc că alte puncte de
vedere sunt greşite.
Atunci când fac o cercetare de pe nivelul sufletului,
eu contemplu porţiuni ample ale peisajului istoric
terestru. Observ astfel un peisaj sălbatic, marcat de
foarte multă suferinţă şi caracterizat de scenarii
dramatice şi de sărăcie. Sunt conştientă de durerea
sufletească a umanităţii, dar îmi pun o serie de întrebări
fundamentale: am terminat noi oare cu acumularea
înţelepciunii prin intermediul dualităţii? Cat mai trebuie
să repetăm rolurile noastre melodramatice favorite?
Putem accepta noi ambele polarităţi, considerându-le
divine în egală măsură şi pornind de la premisa că Zeul-
Zeiţa se exprimă prin toate formele care există? Ne
putem simţi noi mulţumiţi doar sălăşluind relaxaţi în
iubire, acum că am cunoscut opusul acesteia?
Îţi voi prezenta în continuare experienţele mele, în
contextul vechii paradigme ezoterice (ascunse) de acum
2.000 de ani. Pe măsură ce ne vom continua călătoria, te
voi invita să examinezi, să îţi pui întrebări şi să
restructurezi tot ceea ce îţi voi împărtăşi, într-o manieră
care să te ajute să te simţi recunoscut, susţinut şi mai
plin de putere, pe măsură ce vei trece prin iniţierile
hristice (uneori, extrem de intense) din viaţa ta, adeseori
chiar în timp ce vom discuta despre ele.
Cum ne putem restructura noi paradigmele care nu
ne mai slujesc? Mai întâi de toate, este necesară o
înţelegere a vechilor structuri ale convingerilor, precum
cea pe care ţi-o voi prezenta în povestea mea. În al doilea
rând, va fi necesar să cultivi viziunea unei forme noi şi
armonioase a puterii personale, la nivel individual şi
global, acordându-i permisiunea să devină manifestă. Pe
măsură ce vechile şi noile lentile ale paradigmei vor
începe să fuzioneze, vor apărea de la sine o serie de
întrebări importante. Ce principii eterne susţin
potenţialul suprem al vieţii, asigurând continuitatea şi
stabilitatea într-o perioadă de tranziţie a marilor
schimbări? Există vreo perspectivă în vechea noastră
modalitate de a ne raporta la Creator şi la Creaţia Sa,
care să ne amplifice viziunea aleasă la nivel colectiv? Ce
premise din trecut nu funcţionează în mod clar, silindu-
ne să renunţăm la ele?
Pornind de la aceste întrebări, invitaţia mea este să
ai curajul de a fi un aventurier simplu, cu mintea
deschisă, optimist, plin de apreciere şi de inocenţă. Pe
măsură ce vom continua să analizăm diferite căi,
subiecte şi perspective, consider că este mai important
să continuăm să ne punem întrebări decât să ne
asumăm nişte poziţii rigide, încercând să justificăm cu
orice preţ anumite răspunsuri. La urma urmelor, am
avut destule războaie „sfinte” purtate de dragul
„răspunsurilor corecte”.
Invitaţia mea este să mi te alături într-o explorare
oportună a acestor întrebări esenţiale, pornind de la
premisa că răspunsurile sunt deja prezente, aşteptând
doar să le desluşim. În acest scop, îţi voi prezenta
povestea mea, ca o sită pentru cernerea grâului
înţelepciunii eterne de neghina inutilă care îl sufocă. Îţi
voi pune astfel în faţă o oglindă, pentru a te putea privi
în ea cu o claritate mai mare, conştientă că răspunsurile
la întrebările care te preocupă cel mai tare şi împlinirea
pe care şi-o doreşte cel mai mult inima ta eşti chiar tu.
Te rog să remarci că mă adresez ţie cu apelativul
„prietene”, şi nu „copilul meu”, conştientă că aceasta
este o epocă a redobândirii puterii personale, în care tu
şi planeta Pământ treceţi printr-un Rit al Trecerii la o
vârstă matură. Deşi mi-am asumat un rol matern de-a
lungul multor eoni, în care m-am implicat în afacerile
umanităţii, dorinţa mea este să ne întâlnim astăzi în
calitate de prieteni şi de egali. Sunt conştientă că tu te-
ai maturizat suficient de mult pentru a nu mai cădea
pradă crizelor copilăreşti de furie şi jocurilor de putere
adolescentine. În consecinţă, deşi îţi ofer în continuare
cu cea mai mare bucurie iubirea mea necondiţionată
maternă, mângâierea şi exemplul meu personal,
consider că a sosit timpul să devii propriul tău Mesia.
Am auzit amândoi solicitarea reciprocă de a ne
întâlni. Voi veni aşadar în căminul tău, de unde vom
porni la drum, îmbarcându-ne în călătoria noastră care
transcende distanţa. Nu contează locaţia propriu-zisă,
dacă este situată într-un schit izolat de pe un munte, o
peşteră austeră din deşert, o mănăstire, un apartament
urban sofisticat, un ghetou dintr-un mare oraş, o
închisoare sau o proprietate suburbană întinsă.
Singurul lucru care contează este să te întâlneşti cu
mine prin sentimentele tale din momentul prezent. Într-
o manieră similară, înfăţişarea mea nu are o importanţă
prea mare. Orice imagine a mea care îţi este pe plac şi te
întăreşte poate sluji drept conexiune iniţială. Te asigur
că mă vei recunoaşte imediat atunci când mă vei vedea
stând dincolo de pragul uşii tale deschise. Speranţa mea
este să ajungi să mă cunoşti sub forma lui EU SUNT,
dincolo de alte imagini care m-ar distanţa de tine într-o
manieră ierarhică, perpetuând astfel vechea noastră
relaţie disfuncţională.
Reţine, prietene, nu distribuţia personajelor din
povestea mea contează. Nu este important să ştii cine
am fost eu, chiar dacă am slujit ca emisar al lumilor
celeste implicate în crearea acestei planete, iar
încarnările mele în rolul Mamei Divine au fost
numeroase. Doresc să înţelegi că această călătorie
împreună cu tine şi cu această nestemată preaiubită în
ceruri care este Pământul m-a ajutat să acumulez mari
comori de compasiune şi de înţelepciune. Nici măcar
versiunea mea referitoare la povestea lui Hristos nu este
foarte importantă, ca să nu mai vorbim de încercarea
unora şi altora de a dovedi că ea este corectă sau
greşită. Singurul lucru care contează cu adevărat este
energia iubirii, care transformă şi îmbunătăţeşte viaţa şi
pe care o conţin cuvintele mele.
Deşi mi-am desăvârşit ascensiunea, eu am optat în
mod liber pentru a mă întoarce din când în când în
planul terestru, astfel încât să pot continua să particip
la evoluţia Pământului. Iubirea mea profundă pentru
fiecare particulă şi expresie a vieţii m-a determinat să
rămân aproape. Am revenit şi în această epocă, pentru a
face această călătorie ieşită din comun şi îndelung
aşteptată împreună cu tine. Nu consider această
întoarcere a mea un sacrificiu, ci pornesc de la premisa
că Uniunea mea completă cu Dumnezeu este
inseparabilă de a ta şi de cea a mamei Pământ. Este o
răsplată în sine să ştiu că spusele mele au acţionat ca
un catalizator, ajutându-te să îţi aduci aminte că am
mai mers împreună pe această cale şi înainte, când am
visat viziunea noastră comună a Noului Pământ şi că
iubirea noastră ne-a readus împreună. Ne putem găsi
amândoi alinarea la gândul că aventurile noastre din
trecut şi cele care ne aşteaptă în viitor ne-au pregătit în
egală măsură pentru acest sfârşit memorabil pe care ne-
am promis reciproc să îl celebrăm împreună.
Sunt dispusă să îmi asum cu o bucurie egală rolul
de mentor care schimbă paradigme, de moaşă şi de
prietenă extrem de accesibilă. Te voi însoţi până la
capătul călătoriei, care te va conduce către cunoaşterea
faptului că eşti tu însuţi Hristosul preaiubit pe care îl
cauţi. Îţi ofer acum mâna şi tovărăşia mea, astfel încât
să ne aducem aminte împreună de firul de lumină ce
reprezintă calea care ţese întreaga viaţă într-o tapiserie
impecabilă, fără cusături şi într-o veşnică schimbare,
care revelează iubirea şi graţia infinite ale lui Dumnezeu
Mama-Tatăl. Indiferent de numele ei, această lumină
eternă arată că destinaţia ta este mai aproape decât
orice gând limitator pe care l-ai putea cultiva. Tu,
prietenul meu etern, eşti Cărarea, Lumina şi Calea.
Deschide poarta către Hristosul din inima ta.
Pătrunde în această inimă şi „Cunoaşte-te pe tine
însuţi!”.
Bucură-te de călătoria readucerii aminte, care te va
ajuta să te întorci acasă.
Ana
Cap. 2 - Ana călătoreşte în apropiere de Betleem

Ah, preaiubitul meu prieten, suntem în sfârşit


împreună, aşa cum ţi-am promis, înainte de a-ţi asuma
această încarnare. Destinul şi o rezonanţă profundă ne-
au adus împreună în acest moment. Tu ţi-ai codificat în
însuşi ADN-ul tău dorinţa de a-mi auzi Chemarea. De
fapt, cel care te cheamă Acasă este Sinele tău, nu eu,
deşi Sinele tău este chiar EU SUNT. Credeai că nu mă
vei găsi niciodată, iar eu mă întrebam când mă vei invita
acasă la tine. Din fericire, iată-ne reuniţi. Eşti suficient
de bine pregătit pentru călătoria noastră. Nu te teme,
căci dispui de tot ce îţi va fi necesar pentru a avansa cu
graţie de-a lungul acestei căi.
Pe măsură ce ne vom începe călătoria, îţi voi
reaminti adeseori să respiri, să te relaxezi şi să îţi
deschizi inima. Pe măsură ce vei continua să dai pagină
după pagină, este posibil să progresezi pe niveluri din ce
în ce mai profunde de conştientizare a sinelui tău, ba
chiar să simţi că experienţele tale din prezent fuzionează
cu cele din trecut. Odată cu această schimbare a
percepţiei tale, este posibil ca imaginaţia ta să se
folosească de cuvintele mele pentru a-ţi evoca în mod
activ diferite emoţii. Recomandarea mea este să respiri
adânc, să îţi deschizi mintea şi inima, să devii receptiv la
experienţele tale lăuntrice, pe măsură ce cuvintele mele
se vor impregna în sufletul tău. Dacă vei opune
rezistenţă sentimentelor născute din aceste cuvinte,
imagini şi aduceri aminte, este posibil să experimentezi
un anumit disconfort. Într-un fel, povestea mea este
sinonimă cu Călătoria Periculoasă, efectuată de Cavalerii
Graalului. Reţine, prietene, tu singur eşti cel care poate
determina ritmul şi paşii aventurii noastre reciproce.
Unul dintre puţinele lucruri pe care ţi le voi cere,
aşa cum ţi-am sugerat deja în scrisoarea mea, va fi acela
de a renunţa la orice idei preconcepute legate de mine
sau de ceilalţi eroi din povestea mea. Mai întâi de toate,
îţi sugerez să mă dai jos de pe orice piedestal pe care m-
ai plasat până acum, sub numele de Sfânta Ana.
Personal, nu mă consider o sfântă. Acest titlu înălţător
nu face decât să mă distanţeze de tine. Eu sunt aici,
sunt prietena ta.
În al doilea rând, încearcă să accepţi faptul că am
trăit mai mult decât ţi-ai fi imaginat vreodată că este
posibil. Celor de care am fost foarte apropiată le-am
revelat întotdeauna că eram o fiinţă nemuritoare, care
şi-a menţinut corpul fizic (cu unele modificări) timp de
peste 600 de ani. Îţi spun acest lucru de la bun început
pentru a te putea relaxa, în timp ce îmi vei citi povestea,
care va deveni oricum din ce în ce mai complexă.
Al treilea lucru pe care aş dori să îl înţelegi este că
nu m-am situat niciodată mai presus de discordia
umană. Am simţit şi am ajuns să înţeleg perfect
polarităţile extreme ale condiţiei şi emoţiilor umane,
întrucât am optat pentru a experimenta întregul spectru
al vieţii. M-am scufundat plenar în planul fizic, la fel ca
orice suflet care îşi doreşte să ajungă la măiestria
asupra propriului sine. Astfel, am trăit momente de o
frumuseţe sublimă şi de extaz, dar şi suferinţe extreme,
care mi-au frânt inima. Adevărul este, prea-iubitule, că
viaţa mea fizică nu a fost foarte diferită de a ta, cu
excepţia faptului că am trăit foarte mult în acelaşi corp
fizic, lucru pe care tu nu l-ai experimentat. Îţi
împărtăşesc acest lucru ca să ştii că şi tu poţi face tot ce
am făcut eu, ba chiar mai mult.
Ana continuă.
(De dragul simplificării, vom folosi pentru date
calendarul gregorian, nu cel evreiesc).
În luna decembrie a anului 612 î.Hr., în satul Etam
s-a născut un copil, la doar 4,5 kilometri sud de
Betleem, în Iudeea. Descendent al triburilor lui Iuda,
Levi şi Iosif, acest copil a fost numit Hanna, după
numele mamei Profetului Samuel. Naşterea fetiţei a avut
loc la 358 de ani de la domnia Regelui David şi la 110
ani după cucerirea Regatului Israel şi după luarea în
captivitate a evreilor de către asirieni.
Hanna a fost aspectul fizic al sufletului meu
multidimensional, pregătind corpul în care am decis să
intru din nou (eu, Ana) pentru a mă reintegra în drama
Pământului, în data de 23 mai 596, î.Hr. Şi chiar a fost o
dramă, căci Babilonul începuse să domnească deja
asupra inimilor celor care şi-au uitat inocenţa în faţa
Domnului.
În anul 597 î.Hr., pe când încă mai sălăşluiam în
lumile de lumină, la scurt timp înainte de a cere
permisiunea Consiliilor de Lumină de a mă întoarce pe
pământ, soldaţii babilonieni ai Regelui Nabucodonosor
au devastat satul Etam. Ei au asediat pentru a doua
oară Ierusalimul şi au luat în captivitate mii de ostatici.
În luna mai a anului următor, în timpul unei „experienţe
de moarte iminentă”, eu şi cu Hanna am făcut în mod
voluntar schimb de locuri, printr-un proces de fuziune
pe care îl voi explica pe scurt în continuare.
Poate că te întrebi: „De ce ar opta o adeptă ca mine
de a lua locul Hannei, ale cărei circumstanţe de viaţă
erau foarte dificile?” Chiar dacă necazurile vieţii ţi se par
neplăcute ori poate periculoase, realitatea este că ele
oferă o oportunitate fără egal pentru expansiunea
conştiinţei şi a puterii personale. Îngăduie-mi, te rog, să
îţi explic mai clar acest răspuns de tip „este mai uşor de
spus decât de făcut”. Gândeşte-te la posibilitatea
existenţei unui nivel al suprasufletului, în care se
focalizează colectiv numeroase aspecte ale conştiinţei.
Perspectiva mult lărgită a acestui nivel oferă
posibilitatea evaluării multor linii temporale, realităţi şi
dimensiuni diferite. În cadrul acestui nivel holografic al
conştiinţei există o conştientizare a unor experienţe
interactive simultane care funcţionează împreună cu
toate cauzele şi efectele posibile.
Din această perspectivă, este foarte uşor să percepi
potenţialele care pot facilita cea mai rapidă creştere şi
evoluţie a vieţii interconectate, în ansamblul ei. Deşi
experienţele dureroase de creştere ale vieţii umane pot
părea insuportabile la nivel personal, rezultatul final
împlineşte practic dorinţa Creatorului binevoitor de
creştere personală continuă. Aşa cum cred că ai început
să înţelegi, scopul suprem al vieţii constă în a te
cunoaşte pe tine însuţi sub forma iubirii. În loc să te
simţi neputincios şi lipsit de speranţă, tu poţi opta
pentru a te pune din nou la unison cu intenţia
primordială a sufletului tău, recreându-ţi dificultăţile
din prezent într-un tipar mai armonios şi mai fericit. Pe
nivelurile mai coerente şi mai rafinate ale conştiinţei este
ales întotdeauna cel mai înalt rezultat posibil. Un „tipar”
impecabil este menţinut în siguranţă în lumile beatifice
ale sunetului şi ale luminii. Tu ai în orice moment
posibilitatea de a-ţi reaminti desenul atotputernic al
sufletului tău, primind astfel călăuzire pentru o alegere
mai inspirată.
Aşa au stat lucrurile şi în ceea ce priveşte experienţa
mea legată de Hanna. Ţinând cont de toţi factorii,
inclusiv de potenţialul genetic, din perspectiva
suprasufletului, am luat decizia de a-mi proiecta un
anumit aspect în planul fizic. Te-ai putea gândi la acest
aspect al meu - la această personalitate numită Hanna -
ca la o faţetă a „suprasufletului Anei” sau a conştiinţei
colective a unui anumit grup de suflete, scufundată în
iluzia separării. Perspectiva limitată a Hannei a făcut-o
pe aceasta să uite de decizia ei de a se încarna, dar şi de
relaţia ei autentică cu „suprasufletul Anei”. Acest lucru
nu înseamnă însă că respectiva conexiune nu a existat
dintotdeauna. De asemenea, Hanna a avut întotdeauna
potenţialul de a-şi co-crea într-un mod conştient cel mai
bun rezultat sau destin, prin alegerile sale libere.
Ai auzit cu siguranţă poveşti ale unor oameni care
au murit, „au intrat în lumina4 şi după ce şi-au
recăpătat conştiinţa, au dat dovadă de o conştiinţă
superioară şi de o credinţă mai mare în Sursa şi în
Creatorul lor. Astfel de oameni se întorc adeseori din
lumea de dincolo cu capacităţi superioare, uneori chiar
cu puteri miraculoase, în comparaţie cu cele pe care le-
au avut înainte de a muri. La fel s-au petrecut lucrurile
şi cu Hanna, atunci când i-am preluat corpul fizic.
Odată ajunsă „în afara corpului fizic”, ea s-a trezit şi şi-a
reamintit de alegerile ei de dinainte de încarnare:
pregăteşte un corp fizic capabil să susţină o anumită
codificare a ADN-ului; trăieşte într-o locaţie geografică şi
într-o perioadă istorică bine determinate; trăieşte
experienţe capabile să îţi asigure un fundament solid
pentru atingerea măiestriei de sine. Toate aceste alegeri
te vor conduce la un scop mai măreţ, la momentul
potrivit. Aşa cum ne-am înţeles, în momentul „trezirii”
sale (chit că părea să moară) s-a produs o „descărcare”
masivă de informaţii, care a permis fuziunea conştiinţei
umane a Hannei cu conştiinţa „suprasufletului Anei”.
Înţelegerea relaţiei Hannei cu suprasufletul ei te-ar
putea ajuta să stabileşti o conexiune deliberată cu
propriul suprasuflet sau cu sinele tău superior, prin
meditaţie sau prin alte metode de rafinare a conştiinţei.
După această explicaţie preliminară referitoare la Hanna
şi la mine (eu fiind „sinele ei superior” numit Ana),
schimbând locurile între noi, îţi propun să ne întoarcem
la povestea mea.
M-am regăsit aşadar în corpul Hannei, dezorientată
şi aproape moartă, din cauza rănilor şi infecţiilor pe care
le-am suferit în urma naşterii. Întâmplarea a făcut ca o
clarvăzătoare bătrână pe nume Naomi să audă
scâncetele copilului meu pe când dădea de mâncare şi
de băut boilor, cămilelor, măgarilor şi caprelor sale.
Animalele erau adunate în ţarcuri, în nişte peşteri din
spatele hanului, unde ginerele ei se ocupa de oaspeţi.
Naomi a alergat imediat, cerând ajutorul unei moaşe
care locuia în apropiere şi, împreună, cele două ne-au
spălat pe mine şi pe copilul meu cu multă blândeţe,
ajutându-ne să ne restabilim starea de sănătate.
În continuare, Naomi m-a condus în căsuţa ei umilă
de lângă han, unde am rămas până când copilul meu a
crescut suficient de mult pentru a începe să meargă. Ea
m-a întrebat cine eram şi cum se făcea că eram singură,
fără un adăpost adecvat pentru a da naştere copilului
meu. Am fost nevoită astfel să îmi aduc aminte ce s-a
întâmplat, căci timp de foarte multe zile am delirat, iar
singurul lucru pe care ştiam să îl fac era să îmi alăptez
la sân copilul. Eram foarte tânără, corpul meu având cel
mult 16 ani.
Dând dovadă de o înţelegere plină de răbdare,
Naomi mi-a îngrijit mintea şi corpul. Ea cunoştea
psihicul uman, îmi putea citi palmele şi faţa, era
capabilă să îmi vadă trecutul şi viitorul şi chiar să intre
în comuniune cu sufletul meu, de-a lungul timpului şi
spaţiului. Aşa se face că acest suflet minunat mi-a citit
Cartea Vieţii şi, deşi nu avea „Cunoaşterea” unui adept
spiritual, intuiţia ei era într-adevăr foarte dezvoltată. În
săptămânile care au urmat, am început să rezolvăm
împreună misterul motivului pentru care am optat
pentru a fi singură într-o peşteră ce funcţiona pe post de
staul pentru animale, pentru a-mi naşte aici copilul.
În următoarele câteva luni, am fuzionat pe deplin
(eu, Ana, cea din lumile superioare de lumină) cu
încarnarea Hannei. Pe când eram ocupată cu diferite
sarcini minore, având grijă de fetiţa mea şi ajutând-o pe
Naomi cu animalele ei, memoria mi-a revenit încetul cu
încetul. De îndată ce am început să mă regăsesc, m-am
recuperat rapid, căci am adus cu mine o energie mult
mai înaltă din dimensiunile superioare din care am
provenit. Împreună cu Naomi, am pus cap la cap
povestea Hannei şi am desluşit cum de a rămas
însărcinată. Am devenit astfel capabilă să vindec rănile
care i-au sfâşiat inima şi sufletul. Îţi voi spune pe scurt
povestea ei, fără a insista însă asupra detaliilor.
Cu câteva săptămâni înainte de nunta ei
programată, Hanna şi iubitul ei din copilărie, Tomas, s-
au iubit plini de pasiunea specifică tinereţii, iar Hanna a
conceput un copil. Cei doi au păstrat secrete întâlnirile
lor. Din păcate, chiar înainte de ceremonia nunţii,
Tomas a fost capturat şi luat ostatic. Soldaţii din
Babilon obişnuiau să facă raiduri prin sate, luând cu ei
femei şi copii ca prizonieri. Foarte mulţi bărbaţi îşi
pierdeau viaţa încercând să îşi protejeze căminul şi
familia. Cei care opuneau rezistenţă erau ucişi cu
brutalitate. Ceilalţi erau duşi în captivitate. Sângele
vărsat şi crimele erau teribile şi devastatoare.
Hanna îşi creştea cei doi fraţi mai mici, în timp ce
părinţii ei munceau pentru a aduce acasă mâncare şi
apă. Soldaţii i-au găsit pe ea şi pe fraţii ei ascunşi sub
patul părinţilor. Ei i-au smuls pe cei doi băieţi din
braţele sale şi i-au ucis fără milă, forţând-o pe Hanna să
privească. În acel moment, în mintea ei s-a rupt ceva. De
atunci, Hanna nu a mai fost niciodată aceeaşi. După ce
şi-au satisfăcut poftele pe socoteala corpului şi a
sufletului ei, soldaţii au lăsat-o în stradă, plină de
vânătăi, inconştientă şi leşinată. Hanna a rămas în
noroi, privind cum soldaţii dau foc casei în care a
copilărit. Convinşi că a murit, în urma loviturii la cap pe
care a primit-o, soldaţii au plecat.
În acel moment, Hanna a fost ridicată în lumile
celeste, unde şi-a întâlnit suprasufletul, care i-a spus că
trupul ei urma să servească drept vas pentru o serie de
miracole care aveau să scoată Israelul din noaptea sa
întunecată. Am intrat atunci în comuniune cu ea (fiind
amândouă aspecte ale aceluiaşi suprasuflet), iar Hanna
a fost de acord să îi permită aspectului dintr-o
dimensiune superioară a sufletului ei (adică eu) să intre
în forma ei fizică la o dată ulterioară.
Aşa se face că în acea epocă a celui de-al doilea
asediu babilonian asupra Ierusalimului mi-am asumat
destinul Hannei, o fată orfană, văduvă, lipsită de
posesiuni lumeşti şi lăsată în urmă de soldaţii
babilonieni care au considerat-o moartă. După ce şi-a
recăpătat conştienţa, Hanna s-a trezit subit în postura
unei paria aflată la limita sărăciei, deşi era născută din
linia regală a Casei lui David. Mintea ei era asediată de
demoni. Majoritatea celor care au găzduit-o până atunci
au fost luaţi ostateci, iar rudele ei din clasa superioară
rămase în Etam au tratat-o cu dispreţ, considerând-o o
femeie pângărită, justificându-şi indiferenţa rece prin
aşa-zisa respectare a Legii lui Moise. Aşa se face că în
timp ce rătăcea prin pustia nopţii întunecate a sufletului
ei, Hanna a continuat să poarte în pântec copilul secret
al lui Tomas până când i-a venit sorocul. În acel
moment, ea şi-a împlinit practic menirea în această
viaţă.
În timpul lunilor rămase de sarcină, am continuat
să fim în comuniune şi să fuzionăm în dimensiunile
superioare. Pe când copilul creştea în pântecul Hannei,
tânăra mamă a fost mângâiată şi a beneficiat de o
rafinare a conştiinţei de sine din partea suprasufletului
ei. Când a început procesul naşterii, eu (Ana) m-am
întrupat integral în corpul Hannei, intrând prin creştetul
capului ei. Am intrat astfel în corpul ei exact în
momentul naşterii copilului său.
Am numit-o pe fetiţa mea Aurianna. Aceasta s-a
dovedit a fi un veritabil dar de lumină primit de la Marea
Mamă. Micuţa ei faţă strălucea la fel de puternic ca şi
soarele, iar ochii ei mari şi căprui aminteau de stelele
reflectate de apa mării. Personalitatea ei era aproape
întotdeauna senină şi plină de calm. Prezenţa Auriannei
s-a dovedit a fi o binecuvântare de-a lungul zilelor în
care a trăit alături de mine. În cei 13 ani de la naşterea
ei, am călătorit dintr-un loc în altul, între satele Etam şi
Betleem, oferindu-mi serviciile diferitelor familii. Foarte
mulţi oameni aveau nevoie de ajutoare ca mine, care
ştiau câte ceva despre moşit, plante medicinale,
îngrijirea copiilor mici şi cum să creezi un sanctuar plin
de seninătate într-un cămin ordonat.
În timpul acestor 13 ani, în care am locuit împreună
cu Aurianna în apropiere de Betleem, am întâlnit mai
mulţi maeştri plini de înţelepciune, care mi-au
recunoscut imediat energia neobişnuit de înaltă. Unii mă
cunoşteau mai bine decât m-am recunoscut eu însămi,
atunci când am intrat din nou în planul terestru, căci
este într-adevăr nevoie de o anumită perioadă de
adaptare pentru a face ajustările necesare la nivelul
corpului şi al minţii, ca să nu mai vorbim de
transmutaţiile tiparelor karmice la nivelul memoriei
celulare, înainte ca o conştiinţă superioară să se poată
integra plenar într-un corp terestru. Acest lucru este
adevărat, inclusiv pentru orice suflet care se naşte pe
calea obişnuită pe pământ (intrând în această lume prin
canalul naşterii). Cât despre acele puţine suflete care
„pătrund direct” în planul terestru, aşa cum am făcut
eu, lucrurile nu sunt foarte diferite, exceptând faptul că
trupul în care pătrund este deja plenar dezvoltat, iar
vălurile care le ocultează conştiinţa superioară sunt mai
puţine.
Doresc să ştii că maeştrii mei făceau parte dintr-un
ordin străvechi, ai cărui membri trăiau în ermitaje
izolate, ascunse pe dealuri, dar şi amestecaţi printre
populaţia oraşelor. Aceşti mistici necunoscuţi ştiau să se
recunoască reciproc, deşi în ochii celor neiniţiaţi păreau
nişte oameni obişnuiţi. A fost nevoie de mai mulţi ani de
eforturi personale din partea mea, precum şi de
înţelegerea plină de răbdare a mentorilor mei, pentru a-
mi putea ridica vălurile uitării pe care le-am moştenit,
astfel încât să îmi pot reaminti plenar de ce am venit în
această lume.
Cap. 3 - Esenienii din Ierusalim şi de pe Muntele
Carmel

Pe măsură ce au trecut anii, iar eu m-am integrat pe


deplin în călătoria mea terestră, sufletul meu a fost
testat de foarte multe ori, şi nu o dată am ratat aceste
teste. Cu toate acestea, progresul meu constant i-a
determinat pe maeştrii mei să mă trimită în ucenicie la
un mistic care locuia în cetatea Ierusalimului. Numele
noului meu maestru era Ioan. Deocamdată, mă voi referi
la el prin acest nume, deşi mai târziu aveam să îl cunosc
inclusiv sub un alt nume. Ioan ne-a luat pe mine şi pe
fiica mea (acum în vârstă de 13 ani) sub aripa sa
ocrotitoare. Soţia sa, o femeie jovială şi credincioasă pe
nume Hanna Elisabeta, ne-a făcut loc într-o mică debara
din podul casei lor din piatră. Nu mi-a fost deloc uşor să
mă trezesc peste noapte în agitaţia Ierusalimului, dar
am profitat de această oportunitate pentru a mă
scufunda din ce în ce mai profund în misterele sufletului
meu, trezindu-mă, reamintindu-mi şi urmărind să îmi
îndeplinesc menirea pe acest pământ.
Ceea ce a fost cândva un oraş mândru era acum un
oraş în ruină, trecutul său glorios nemaifiind decât o
amintire palidă. După ce a ignorat în mod repetat
avertismentele Profetului Ieremia, Ierusalimul a fost
devastat de soldaţii babilonieni ai lui Nabucodonosor,
de-a lungul a trei asedii succesive.
Suferinţele pe care le-au trăit evreii de-a lungul celor
20 de ani, între 605 - 585 î.Hr., au întrecut orice
imaginaţie. Foarte mulţi oameni au murit. Foarte mulţi
au fost luaţi în captivitate. Alţii au fugit din oraş, pentru
a-şi salva viaţa. Numai cei mai săraci dintre ei au rămas.
Aceasta era situaţia Ierusalimului în epoca în care
Profetul Ieremia a scris Cartea Lamentărilor, inclusiv în
anul în care am intrat eu în scenă, în 583, î.Hr.
Am rămas la Ierusalim timp de 24 de ani, înflorind
literalmente aici, chiar dacă agitaţia şi violenţa
continuau să prevaleze din când în când. Templul era în
ruină, iar străzile erau aglomerate de puhoiul oamenilor
care se întorceau în oraş, după război. Am învăţat însă
să îmi păstrez calmul şi să rămân centrată în interiorul
fiinţei mele, indiferent de ceea ce îmi spuneau simţurile
că se petrecea pe ecranul lumii exterioare.
Ioan era zidar, dar şi scrib/cititor la biblioteca
Templului. Era extrem de stimat de marea majoritate a
colegilor săi, întrucât avea un mod personal de a calma
apele, în rândul nenumăratelor grupări ale evreilor şi ale
gentililor care creau discordie. Natura lui Ioan era în cea
mai mare parte blândă şi modestă, iar el era foarte
devotat lui Dumnezeu. Putea fi de neclintit în privinţa
anumitor principii ale Legii, căci înţelegea textele sacre
din vechime, pe care le împărtăşea preoţilor şi tinerilor
care veneau să fie şcoliţi aici pentru a deveni rabini. Ioan
îmi reamintea în multe privinţe de tata, împlinindu-mi
astfel o anumită nevoie de atenţie, în timp ce ne îngrijea
pe Aurianna şi pe mine.
Ioan lucra la restaurarea bibliotecii Templului, care
a fost distrusă de cuceritorii babilonieni, a căror
prezenţă continuă era resimţită de populaţie ca un pat
de spini. Părea să aibă întotdeauna o energie
nemărginită, dormea foarte puţin şi nu se plângea
aproape niciodată de oboseală. Deloc surprinsă, mi-am
dorit să îi cunosc secretul. Ca şi cum ar fi fost conştient
de faptul că eram pregătită, Ioan a început să îmi apară
în vise, pe care le percepeam ca fiind la fel de reale ca şi
viaţa mea din starea de veghe. Obişnuia să mă ia atunci
de braţ şi să mă conducă prin diferite uşi şi coridoare,
până când ajungeam în nişte săli mari de clasă, în care
se aflau nişte fiinţe în robe albe, cu feţele atât de
luminoase, încât la început îmi venea greu să le disting
trăsăturile omeneşti. Aceste reuniuni mi se păreau
întotdeauna sublime! În consecinţă, mă simţeam
profund recunoscătoare pentru maestrul meu minunat,
dar şi pentru toţi înţelepţii care m-au călăuzit la început,
trimiţându-mă la Ierusalim.
Pe măsură ce au continuat să treacă săptămânile şi
lunile, am constatat că am la rândul meu nevoie de un
număr din ce în ce mai mic de ore de somn. Cu alte
cuvinte, mă trezeam perfect odihnită, după doar câteva
ore de somn. Ridicându-mă pe patul meu din paie, mă
simţeam plină de viaţă, cu inima bătându-mi cu putere
în ritmul străvechi al sufletului meu. Începeam apoi să
meditez asupra curentului luminos şi sonor care îmi
încărca fiecare celulă cu energie, iar în scurt timp Ioan
îmi apărea în trupul său eteric, escortându-mă către
una din numeroasele Săli ale Arhivelor. Uneori, înainte
de a-l întâlni pe Ioan, începeam să plutesc, privindu-mi
corpul fizic care stătea adormit sub mine sau într-o
postură de meditaţie. Puteam vedea atunci o coardă
elastică de argint ataşată de corpul meu. Practic, eram
liberă să călătoresc oriunde doream! În zilele noastre,
aceste experienţe ar fi numite „călătorii astrale” sau
„extracorporale”.
Odată ajunşi în Sala Arhivelor, Ioan obişnuia să
deschidă diferite pergamente, învăţându-mă cum să
descifrez simbolurile şi limbile în care erau scrise. Astfel
a început pregătirea mea din planul eteric ca scrib.
Treburile mele de zi cu zi, prin care o ajutam pe Hanna
Elisabeta să întreţină gospodăria casei, păreau să treacă
cu uşurinţă, iar meditaţia mea asupra curenţilor extrem
de rafinaţi şi de subtili ai luminii şi sunetului îmi
susţineau puterea corpului. În consecinţă, nu îmi mai
rămânea aproape deloc timp pentru socializare, lucru
care nu mă deranja deloc, căci ceea ce îmi doream cel
mai mult era accesul la o înţelepciune superioară, care
se deschidea acum în faţa mea.
Deşi nu existau foarte multe femei în viaţa mea
exterioară cu care mi-aş fi putut împărtăşi gândurile
cele mai intime, în retragerile mele din lumile interioare
am cunoscut numeroase spirite feminine pe care am
ajuns să le iubesc. Obişnuiam să le preţuiesc compania,
chiar dacă ochii mei încă neiniţiaţi nu le puteau vedea
încă. Pe o parte din aceste spirite ţi le voi prezenta, pe
măsură ce vom continua această călătorie, căci ele vor
reprezenta personaje principale în povestea noastră.
Foarte puţine dintre femeile pe care le întâlneam la
piaţă sau la sinagogă aveau acces la învăţăturile pe care
le primeam de la Marii Maeştri. Aşa se face că deşi
trăiau într-adevăr pe nivelul inimii lor, marea majoritate
a femeilor erau preocupate mai degrabă de dobândirea
unui statut social superior şi a avantajelor asociate cu
acesta. Sinceră să fiu, mie mi se păreau plictisitoare şi
obositoare bârfele şi interesele lor lumeşti. Nici chiar
Hanna Elisabeta nu reuşea să îmi satisfacă nevoia de
comunicare superioară, deşi era cu adevărat un suflet
blând şi plin de bunătate.
În acei ani de început nu am găsit decât două femei
în tot Ierusalimul cu care rezonam energetic,
împărtăşind cu ele dorinţa de a avea acces la
învăţăturile ascunse ale înţelepciunii. Am făcut aşadar
un pact cu aceste surori ale sufletului meu nemuritor,
angajându-ne să ne susţinem reciproc din toate punctele
de vedere, atât cât ne vor permite circumstanţele
exterioare. Cele două femei extrem de curajoase, pe
nume Ruth şi Mariamne, aveau să îmi însenineze viaţa
de-a lungul multor ani. Din fericire, numărul acestor
femei a crescut în timp, căci din ce în ce mai multe
sufletele de dincolo de văl s-au întrupat pe pământ
pentru a-şi juca rolul sacru alături de mine.
La vârsta de 16 ani, Aurianna s-a măritat cu un
bărbat pe nume Iacov şi a rămas imediat însărcinată cu
primul meu nepot. De bună seamă, am fost extrem de
încântată să o pot pregăti pentru apropiata naştere.
Eram o moaşă certificată, învăţând această artă de la
mama mea încă de la o vârstă foarte fragedă, de-a lungul
naşterilor fraţilor mei mai mici. De asemenea, mama m-
a luat cu ea să asist la naşterea altor copii, atunci când
mamelor acestora le venea sorocul. Datorită
predispoziţiei materne pe care o aveam în mod natural,
am fost fericită să pot acumula înţelepciunea necesară
pentru facilitarea tranziţiei unui suflet în noul său trup
pământesc, întâmpinându-l cu iubire şi cu bucurie în
această lume.
Tehnica prin care asistam procesul de naştere
includea emiterea anumitor sunete sau combinaţii de
sunete, în timp ce masam pântecul uriaş al mamei, aflat
în contracţii. Simultan, priveam jocul energiilor cu
ajutorul vederii mele clarvăzătoare şi felul în care se
schimbau culorile şi formele-gânduri odată cu fiecare
respiraţie a ei, sfătuind-o cum să respire şi repetând
numele lui Dumnezeu cel Unic. Îi invocam de asemenea
pe îngeri, pentru a fi prezenţi la procesul naşterii. Peste
toate acestea, cunoşteam foarte multe plante medicinale
pentru eliminarea durerilor, a infecţiilor şi inflamaţiilor,
dar şi pentru declanşarea lactaţiei mamei, împreună cu
cele două prietene ale mele (despre care am vorbit mai
devreme), cultivam o grădină la Ierusalim pentru a
creşte astfel de plante medicinale. De asemenea, ne
plimbam împreună pe câmpuri şi pe pajişti în
anotimpurile adecvate, pentru a ne împrospăta rezervele
de plante.
Aşa se face că am asistat la naşterea primului din
numeroşii mei nepoţi. Aurianna avea să aibă opt copii.
Dată fiind prezenţa mea plină de calm, la care se
adăugau cunoştinţele mele legate de moşit şi de plantele
medicinale, eram extrem de căutată de oameni, în egală
măsură de cei bogaţi şi de cei săraci. Faptul că puteam
ura bun-venit pe pământ sufletelor care urmau să
participe la drama terestră mi-a încălzit întotdeauna
sufletul. Prin urmare, eram foarte bine angrenată în
viaţa mea exterioară, la care se adăuga procesul de
învăţare din timpul nopţii, alături de maeştrii secreţi ai
Frăţiei Luminii, aşa că viaţa mea dădea practic pe
dinafară.
Acum că îmi puteam câştiga singură traiul, mi-am
stabilit reşedinţa într-o cameră de la etajul unei case,
chiar lângă căminul Auriannei şi al lui Jacov din Valea
Kidronului, de lângă vechiul oraş al lui David. Ce
bucurie să le pot fi aproape nepoţilor mei în timp ce
aceştia creşteau! Pentru cei care aveau potenţialul şi
dorinţa de a avea acces la cunoaşterea ezoterică, am
creat o şcoală la care să poată învăţa pe genunchii mei.
Şi chiar au învăţat rapid ceea ce le-am predat,
urmându-mă mai târziu în nisipurile Egiptului. Ceilalţi,
interesaţi mai degrabă de alte aspecte ale vieţii, s-au
adunat în jurul meu pentru a-i distra, dar şi pentru a-i
pregăti cât de cât pentru diferite lecţii de viaţă. Nepoţilor
mei le plăceau poveştile mele, dar şi plimbările noastre
prin saloanele pline de înţelepciune şi de frumuseţe ale
Naturii.
Între timp, Ioan a căpătat o slujbă permanentă în
cadrul bibliotecii Templului, fără să mai piardă mult
timp cu activitatea de zidărie. Ori de câte ori era posibil,
el mă ducea prin diferite încăperi ascunse, prin care el şi
un grup de maeştri zidari care aparţineau unui ordin
secret aveau acces la anumite coridoare subterane ce
duceau la catacombe şi la arhive străvechi. În lumea
fizică, nu vizitam foarte des astfel de încăperi subterane,
dar o făceam suficient de frecvent pentru a mă convinge
cu mintea şi în inima mea că voi face tot ce va fi necesar
pentru a învăţa cum să citesc textele din vechime,
împărtăşind apoi cu alţii această cunoaştere ascunsă.
Cu alte cuvinte, dorinţa mea de a crea un izvor de
iluminare pentru toţi cei care doreau să îşi stingă setea
de cunoaştere spirituală era foarte mare.
Cu mulţi ani înainte de a-l cunoaşte eu, Ioan s-a
alăturat unei secte a Iudaismului, numită esenieni.
Aceştia erau cei mai iluminaţi şi mai puţin corupţi dintre
evreii iudaici, avându-şi originile în străvechile şcoli ale
misterelor din epoca lui Moise, Akhenaten şi chiar mai
departe, în timp. Cuvântul „esenian” derivă de la
rădăcinile „esse” (fiinţă) şi „ene” (sursă), însemnând
„Sursa Fiinţei” sau „Cel Sfânt”. Obişnuiam să ne
adresăm unii altora spunându-ne Fiu sau Fiică a
soarelui, la fel ca toţi cei care practicau arta vindecării.
În fiecare zi de Sabat sau de sărbătoare, membrii Frăţiei
Eseniene veneau acasă la Ioan pentru a se ruga
împreună, pentru a citi şi pentru a discuta despre
diferite chestiuni ale spiritului. Hanna Elisabeta ne
oferea tuturor de mâncare, plină de graţie, după care se
retrăgea lângă vatră pentru a coase, a broda sau a
legăna unul dintre copiii mici. Se alătura discuţiei dacă
era interesată de vreun subiect, dar altminteri era de
părere că principalul ei rol consta în a menţine ordinea
şi seninătatea în casa ei.
Şedinţele noastre comune erau ample şi bogate,
asigurându-mi în planul extern o familie la fel de
luminoasă ca şi cele pe care le-am întâlnit în planurile
interioare. Două dintre discipolele pline de ardoare ale
acestei comunităţi erau chiar prietenele mele, Mariamne
şi Ruth. Astfel a început călătoria mea alături de Cei
Credincioşi sau de Cei Aleşi, după cum se autonumeau
unii dintre membrii Frăţiei Eseniene. Am continuat să
fac parte din această Frăţie până la sfârşitul zilelor mele
pe acest pământ.
Iacov, soţul Auriannei, a fost unul din acei fraţi care
proveneau de pe Muntele Carmel. Poveştile pe care ni le
spunea despre Carmel m-au fascinat la maximum,
facându-mă să simt chemarea de a urca pe acest munte
pe care au propovăduit cândva Samuel şi Ilie, pentru a
deveni astfel o iniţiată desăvârşită în cele mai vechi
mistere eseniene. Aşa se face că am părăsit Ierusalimul
în anul 559 î.Hr., împreună cu Aurianna, Iacov şi cinci
dintre nepoţii mei, pentru a începe o viaţă nouă. Mai
târziu, Mariamne şi Ruth s-au alăturat la rândul lor
comunităţii de pe Muntele Carmel. Sufletul meu era
împăcat şi aşteptam viitorul cu inima senină.
Aşa cum tu ţi-ai ascultat chemarea sufletului atunci
când ai început împreună cu mine această călătorie
către „Cunoaşte-te pe tine însuţi” pe un nivel chiar mai
profund decât dacă ai fi un Hristos în viaţă, la fel am
procedat şi eu atunci când mi-am ascultat chemarea
inimii, intrând în Şcoala Misterelor de pe Muntele
Carmel. Carmelul, după cum ne numeam noi
mănăstirea, era una din cele mai vechi şcoli ale
misterelor din lume, care a supravieţuit numeroaselor
ascensiuni şi decăderi ale civilizaţiei umane. Ea a
păstrat linia spirituală care deţine cunoaşterea codurilor
Graalului referitoare la ascensiune şi la încarnarea pe
pământ, care îi permit Mamei Divine să dea naştere
Conştiinţei Hristice, de-a lungul ciclurilor cosmice,
solare şi planetare.
Îngăduie-mi acum să îţi împărtăşesc amintirile mele
legate de mănăstirea de pe Muntele Carmel, de lângă
mare, prietene.
Plină de bucurie şi de recunoştinţă, am urcat pe
colinele superbe ale Carmelului, pe care creşteau crini
minunaţi, dar şi foarte multe plante medicinale din care
preparam remedii pentru comunitatea noastră
monastică, ce continua să menţină în viaţă tradiţia Căii
Maestrului Neprihănirii. Căci scopul nostru era să
cultivăm cu o mare disciplină şi dedicaţie puterea lui
Dumnezeu înlăuntrul nostru, prin folosirea corectă a
energiei noastre şi prin punerea în practică a Cuvântului
lui Dumnezeu, prin verticalitatea şi prin compasiunea
noastră, aducând astfel o aură de pace într-un ţinut
răvăşit de război.
Am petrecut la Carmel 39 de ani, înainte de a pleca
în Egipt pentru a primi o serie de iniţieri mai avansate şi
un antrenament mai specializat, în tot acest timp, am
primit iniţierile de novice, sub tutela lui Solomon şi
Eloise, un cuplu dedicat în totalitate Creatorului Divin.
Cei doi m-au învăţat să îmi păstrez calmul ori de câte ori
inima mea începea să gonească, speriată din cauza
soldaţilor care urcau pe munte. Ei m-au învăţat să cultiv
în inima mea iertarea şi compasiunea atunci când îmi
simţeam mintea tulburată de amintirile extrem de
dureroase din tinereţea mea. Mi-au deschis Cartea Vieţii
şi m-au ajutat să îmi aduc aminte de Legea lui Unu, a
lui Dumnezeu cel Unic EU SUNT. Mi-au pregătit mintea,
corpul şi sufletul, pentru a se pune la unison cu binele
superior al comunităţii noastre. De aceea, perioada în
care am stat şi am învăţat la Carmel a fost caracterizată
de foarte multă iubire pentru mine.
La acea vreme, în mănăstire nu existau foarte multe
cupluri, prin comparaţie cu numărul indivizilor care
optau pentru celibat. Eu am fost una dintre surorile care
au decis să îşi menţină forţa vitală în interiorul
pântecului, înălţând-o prin focul sufletului meu pe
nivelul totalităţii fiinţei mele superioare. Indiferent dacă
eram căsătoriţi sau practicam celibatul, noi obişnuiam
să sanctificăm energia sexuală, privind această forţă
colosală cu foarte multă reverenţă şi cu respect.
Studiam forţele naturii şi le numeam agenţii, prin
intermediul cărora îl puteam cunoaşte pe Dumnezeu
atât ca Tată, cât şi ca Mamă - respectiv ca Spirit şi ca
Materie. Ne puneam la unison cu spiritele plantelor,
mineralelor, focului, apei şi aerului, pe care le numeam
îngeri, invocându-le graţia în fiecare dimineaţă şi seară.
Onoram ciclicitatea anotimpurilor, pe Mama Pământ şi
pe Tatăl Cer, prin cântecele, dansurile şi festivalurile
noastre.
Ne închinam în faţa Legii Vieţii şi integram în viaţa
noastră acele legi care susţin şi îmbogăţesc expresia
fizică a spiritului. Printr-un antrenament foarte intensiv
al alchimiei transmutaţiei, am învăţat să ne
transformăm natura animalică. Ne-am rafinat simţurile,
pentru a putea avea percepţii, dincolo de vălul fizic al
desfrâului, al mâniei şi al nevoilor dualiste. Obişnuiam
să participăm la diferite spălări şi purificări ritualice ale
minţii şi corpului nostru, nu doar a aspectelor exterioare
ale acestora, ci şi a celor interioare. Cunoşteam foarte
multe lucruri despre plantele medicinale şi aromatice,
despre alimentele vegetale, iar practicile horticulturii ne
ajutau să ne menţinem fără probleme traiul de la un
anotimp la altul.
Atunci când nu eram ocupată cu transcrierea
arhivelor bibliotecii, când nu îi ajutam pe bolnavi la
infirmerie şi când nu practicam moşitul, obişnuiam să
hălăduiesc pe dealuri, culegând plante şi seminţe. Pe
cele din urmă le plantam mai apoi în grădinile
comunităţii. Toţi cei care trăiau la mănăstire munceau
în beneficiul celorlalţi, în funcţie de înclinaţiile şi de
talentele lor. Adeseori, spre marea mea încântare, un
grup de copii şi de tineri se adunau în jurul meu pentru
a-mi asculta poveştile legate de profeţi, de istoria
poporului nostru şi alte poveşti populare. Printre aceşti
copii se numărau şi nepoţii mei, ba chiar şi strănepoţii.
Preţuiam enorm aceste momente minunate, pe care le
acumulam ca pe nişte comori în inima mea. Pe scurt,
am iubit enorm Carmelul şi viaţa pe care ne-am creat-o
acolo!
Pe măsură ce am continuat să mă maturizez,
ajungând la înţelepciune, mie şi altora ne-au fost
predate diferite ritualuri şi ceremonii care ne-au ajutat
să progresăm de-a lungul gradelor iniţierilor noastre în
şcoala misterelor. Atunci când eram suficient de bine
pregătiţi, aceste practici facilitau activarea puterilor
psihice şi ne regenerau corpul fizic. Dacă ar fi să îţi
descriu acum aceste ritualuri, cel mai probabil le-ai
înţelege greşit. Prin urmare, voi prefera să te pregătesc
în această direcţie, astfel încât - la momentul potrivit -
să le poţi accepta şi înţelege.
Procesele de regenerare sunt nişte practici străvechi,
nu am aflat de aceste tehnici secrete de susţinere a
corpului fizic decât la Carmel. Am învăţat astfel să aplic
anumite metode şi să îmi disciplinez mintea, care mi-au
permis să îmi recreez corpul fizic în fiecare lună. Deşi în
primii 60 de ani de viaţă mintea şi corpul meu au
îmbătrânit la fel ca în cazul majorităţii oamenilor, după
ce am învăţat să mă autoregenerez, am ajuns să arăt şi
să mă simt ca o femeie de 35 de ani. De-a lungul
secolelor care au urmat, au existat însă momente în care
înfăţişarea mea a variat în funcţie de cerinţele situaţiilor
în care mă aflam.
Aşa cum Solomon şi Eloise m-au învăţat Calea
Maestrului Neprihănirii (a folosirii corecte a energiei), la
fel voi proceda şi eu predându-ţi-o ţie, astfel încât să îţi
poţi îndeplini menirea pentru care ai venit pe acest
pământ. Oamenii vin pe această planetă cu scopuri
foarte diferite, dar noi suntem predestinaţi cu toţii să ne
încheiem „Marea Lucrare a Sufletului” atunci când vom
trage linia. Prin urmare, vom deschide acum porţile care
ne vor conduce către Cel care cunoaşte adevărul de
dincolo de umbre. Atunci când vei ajunge să înţelegi că
toate căile converg în inima Celui Unic, voi considera că
această lucrare şi-a îndeplinit scopul.
În consecinţă, te voi lăsa acum să îţi contempli
sentimentele din inimă. Este „Marea Lucrare a
Sufletului” motivul pentru care te-ai născut pe acest
pământ? Dacă da, povestea noastră va continua să se
desfăşoare în acord cu decretul divin, astfel încât să poţi
primi energiile transmutaţiei şi ale ascensiunii. În acest
scop, vei fi călăuzit din interior, căci voi avea grijă să
ajungi să îl cunoşti pe Dumnezeu Tatăl-Mama ca sursă
infinită a energiei tale. Tu eşti singurul care îţi poţi crea
călătoria propriei vieţi. Fiecare alegere de-a ta este
divină.
Eu mă aflu aici doar pentru a te alina de-a lungul
canalului naşterii, căi i eu controlez întreaga viaţă. Cea
care se manifestă prin mine este Mama Supremă. Dintr-
o anumită perspectivă, tu eşti întotdeauna copilul meu
şi totuşi în această epocă a renaşterii puterii personale,
eu te numesc prietenul meu preaiubit. La sfârşitul
timpului, vom fuziona împreună. Eşti pregătit să îţi
aduci aminte cine eşti cu adevărat şi să termini odată
pentru totdeauna cu drama care te-a menţinut separat
de Sinele tău real? Dacă da, continuă să citeşti.
Pregăteşte-te pentru schimbarea vechii tale identităţi de
sine cu una mult mai amplă. Cât despre cititorii care
păşesc de mult timp pe Calea Celui Unic, mă bucur să
vă văd şi vă ofer faţa mea ca o oglindă în care să vă
priviţi. Lumina din ce în ce mai strălucitoare este darul
pe care îl ofer celor care perseverează, continuând să
citească, străduindu-se să îmi înţeleagă cuvintele şi
frazele enigmatice.
Am încheiat astfel primul ciclu din punctul din care
am plecat, atunci când am început povestea noastră
referitoare la Ana de pe Muntele Carmel. Vor mai urma
şi alte cicluri, pe măsură ce vom continua să examinăm
viaţa mea, până când vom ajunge la sfârşitul acesteia.
Urmează acum povestea călătoriei mele în Egipt, unde
am devenit mare preoteasă a lui Isis şi Hathor, numire
care m-a pregătit pentru lucrul meu în cadrul Ordinului
Esenian şi a celui al Magdalenei, de pe Muntele Carmel.
Cap. 4 - Iniţierile primite de Ana în Egipt

Înainte de a relua firul poveştii vieţii mele, chiar


înainte de a pleca de pe Muntele Carmel în Egipt, doresc
să îţi reamintesc că tocmai mi-am început procesul de
reîntinerire a corpului prin separarea Conştiinţei mele
de convingerea conştiinţei colective a umanităţii în
procesul de îmbătrânire şi în moarte. Am participat
astfel la marea majoritate a iniţierilor în atingerea
măiestriei de sine pe care mi le-a putut oferi Şcoala
Misterelor de pe Muntele Carmel. Dorinţa mea cea mai
arzătoare era să continui să îmi dilat conştiinţa şi să îmi
amplific capacităţile interioare, dar şi să experimentez
fuziunea cu Dumnezeu în timpul vieţii mele fizice. Au
existat mai mulţi oameni care au călătorit în Egipt,
împărtăşindu-le celorlalţi la întoarcerea lor la Carmel
înţelepciunea lor sporită, fapt care m-a motivat să plec la
rândul meu, fiu încredinţându-mi destinul zeilor şi
zeiţelor care l-au pregătit pe Moise.
Am făcut aşadar aranjamente pentru a călători pe
jos, cu căruţa şi tu cămila, împreună cu mai mulţi fraţi
esenieni, cu fiica mea Aurianna şi cu o parte din
descendenţii mei. Ne-am alăturat unei caravane de
negustori şi, împreună cu alţi imigranţi, am călătorit pe
uscat către delta Nilului. Destinaţia noastră era On, un
complex de temple aflat în mare bune în ruină, dar
populat de foarte mulţi evrei rămaşi aici încă din
perioada Exodului. Aceştia trăiau în nişte sate mici, în
case construite din gresie şi din cărămizi de pământ ars.
La ora actuală, această zonă este cunoscută sub numele
său grecesc Heliopolis. Din vechiul complex On nu a mai
rămas aproape nimic în zilele noastre, întrucât ruinele
sunt îngropate în cea mai mare parte sub aeroportul
oraşului Cairo, fiind înconjurate de restul metropolei.
În următorii 303 ani din viaţa mea extrem de lungă,
am locuit şi am lucrat în vechiul oraş subteran Tat, ale
cărui pasaje se întindeau de la Marea Piramidă şi până
la portul marin numit astăzi Alexandria. De asemenea,
am avut acces la o parte din marele labirint subteran
care reprezintă o parte a reţelei Pământului Interior pe
care unii o numesc Agartha. Te asigur, prietene, că
această reţea există şi că va fi descoperită în epoca ta.
Aşa cum eu îţi pot vedea generaţia, şi tu vei putea
cunoaşte evenimentele ascunse ale experienţelor mele de
viaţă, petrecute cu foarte mult timp în urmă, pe măsură
ce ne vom continua călătoria.
Invitaţia mea este să mi te alături, ca un om
pregătit, pentru a lucra în interiorul arcadei timpului. În
ceea ce mă priveşte, sunt încântată să te asist în această
călătorie, întrucât - aşa cum am mai spus - doresc să
reuşeşti să treci dincolo de această lume a iluziei şi să
cunoşti binecuvântările adevăratei viziuni spirituale,
care constă în contemplarea Sinelui tău etern (este
posibil să întâlneşti în acest capitol termeni şi expresii
nefamiliare şi ezoterice. Pe multe dintre ele le poţi găsi
explicate în Glosar, iar pe altele le vom detalia de-a
lungul paginilor următoare, pe măsură ce ne vom
continua povestea.
Mai mult decât orice altceva, cei care m-au atras în
Egiptul antic au fost un grup de oameni care au rămas
apropiaţi de planul terestru de-a lungul multor mii de
ani. Cunoscuţi sub numele de Frăţia Luminii Albe,
aceşti oameni au continuat să poarte aprinsă torţa
înţelepciunii lui Shekinah/Sophia (Mama Divină sau
inteligenţa care stă la baza tuturor lucrurilor), ce
revelează faţa ascunsă a Logosului/Gnozei (Cuvântului
Creator). Ei îşi reamintesc în fiecare viaţă, dincolo de
vălul trupului, originea din viaţa eternă care transcende
cu mult atracţia gravitaţională a pământului. Aceşti
oameni mi-au fost învăţători, cultivându-mi sufletul şi
trezindu-mi mintea, pentru a mă ajuta astfel să îmi
reamintesc Legea lui Unu.
Dintre cei mai venerabili instructori ai mei au fost
doi Maeştri înălţaţi la cer: atotputernicul Thoth şi
consoarta sa Seshat, amândoi întrupaţi în momentul
respectiv. Un alt Maestru, Serapis Bey, cu faţa sa
strălucitoare, era ca un diamant al purităţii şi al puterii.
Au mai fost şi alţii, deopotrivă bărbaţi şi femei, care mi
s-au arătat în ipostazele lor de fiinţe cu corpuri de
lumină alb-strălucitoare şi care au atins măiestria în
planul fizic (controlul perfect asupra acestuia). Au
existat numeroşi astfel de Maeştri din vechime, ale căror
nume nu contează. Pe unii istoria i-a înregistrat, dar alţii
au optat pentru anonimat. Am continuat să trăiesc
alături de aceştia zi şi noapte. Pe de altă parte, am trăit
în mijlocul fraţilor şi surorilor mele extrem de săraci din
punct de vedere spiritual, care păşeau ca şi cum ar fi
fost adormiţi pe nisipul de la suprafaţă. Şi aceste suflete
sărmane au fost învăţătorii mei, căci în timp ce mergeam
printre ei, mantaua compasiunii mele îi atingea pe cei
care o acceptau.
După ce am venit în Egipt, atrasă de aspiraţia
sufletului meu, dar şi de Frăţia Luminii, m-am simţit ca
un suflet străvechi şi bun cunoscător al căilor
înţelepciunii, dar totuşi lipsit de experienţă în actuala sa
încarnare. În consecinţă, mi-am focalizat energiile şi m-
am supus rigorilor unei discipline extrem de asidue, care
m-a pregătit pentru o deplasare liberă prin trecerile
labirintului din oraşul subteran. Mă puteam deplasa
practic la fel ca un hoţ, pe timp de noapte, prin templele
exterioare ale oraşului On şi pe platoul înconjurător,
nevăzută de cei care m-ar fi putut lua ostatică. Am
învăţat astfel să trăiesc şi să lucrez într-o lume secretă,
ascunsă de ochii celor care ar fi luat în derâdere şi ar fi
aruncat în întuneric adevărurile sacre ale Dumnezeului
Unic.
Cunoaşterea parolelor, semnăturile frecvenţei
personale, strângerile secrete de mână, simbolurile şi
emblemele erau cerinţe absolut necesare pentru a te
putea deplasa liber prin această lume ascunsă. Aceste
semne oculte proveneau din timpuri atât de străvechi,
încât nimeni nu le mai cunoştea originea. Personal, am
avut acces la această cunoaştere datorită liniei mele
genealogice, dar şi datorită dorinţei mele intense de a
cunoaşte, de a înţelege şi de a practica înţelepciunea
ezoterică. Dar, mai presus de toate, am venit aici
datorită angajamentului de neclintit al inimii mele de a
realiza Marea Lucrare ascunsă de mintea mea, pe care o
intuiam ca pe un izvor de apă vie ce îmi susţinea
sufletul. După ce m-am adaptat la acest mod de viaţă
nou, am continuat să lucrez zi şi noapte, neavând nevoie
decât de foarte puţin somn şi de foarte puţină lumină
solară.
În galeriile secrete în care lucram se aflau
manuscrise din papirus şi din pergament, precum şi
tăbliţe din metal şi din piatră. Unele tăbliţe erau din aur,
cupru, bronz şi dintr-un aliaj de argint cu aur. Alele
erau confecţionate din elemente necunoscute, iar
legenda spunea că au fost aduse de oameni veniţi din
stele. Aceste comori ale înţelepciunii îmi intrigau cel mai
tare sufletul, care îşi dorea să le desluşească misterul în
care erau învăluite. Am continuat aşadar să urmăresc
învăţăturile înţelepciunii ca şi cum acestea ar fi fost
nişte păsări, fluturi sau curcubeie pe cer. Aceste lucrări
extrem de vechi exercitau o atracţie magnetică asupra
mea, fiind gravate în piatră de mâini necunoscute, dar
totuşi cunoscute, care m-au atras irezistibil în Egipt
către bibliotecile ascunse dincolo de vălurile de piatră.
Lucrul care mă interesa cel mai tare era traducerea
în limba egipteană, greacă, ebraică şi aramaică a
lucrărilor transmise din stele sau ale celor mai vechi
dintre pământeni. Alţi scribi aveau sarcina de a traduce
din alte limbi, cum ar fi sanscrita şi sumeriană, pe
papirusuri, pergamente, tăbliţe din lut sau din metal
subţire, precum şi pe manuscrise. Textele scrise de noi
erau păstrate apoi în încăperile arhivelor. Cea mai mare
parte a traducerilor mele erau gravate cu grijă, cu
ajutorul unei peniţe, pe nişte tăbliţe din lut umed,
înainte de a fi supuse atenţiei unui consiliu alcătuit din
erudiţi, care urma să decidă (prin consens) asupra
acurateţii traducerii mele. Dacă verdictul era unanim în
favoarea corectitudinii acestei traduceri, ea era
transferată în litere şi hieroglife scrise pe documente din
„hârtie”, mai fragile, dar mai uşor de transportat.
Foarte mulţi muncitori lucrau la producerea de
papirusuri din plante de lotus care creşteau pe malul
Nilului. După ce ţeseau fibrele uscate şi presate în foi
lungi, un membru al Frăţiei noastre plasa noul papirus
într-un colţ al celulei mele din dormitorul scribilor. În
această încăpere, situată sub nisipurile deşertului, eu
luam înregistrările ascunse de ochii profanilor şi făceam
copii care aveau să fie duse pe Muntele Carmel, la şcoala
misterelor esenienilor.
Lumina de care aveam nevoie îmi era asigurată de
nişte lămpi cu ulei şi de nişte pietre lucioase, unse cu
mir de preoţii atlanţi (de ambele sexe) care ştiau cum să
atragă în dimensiunea terestră lumina zeului solar Ra.
Aceştia erau învăţătorii mei care încă mai cunoşteau
secretele luminii, sunetului şi culorilor. Prin folosirea
gândurilor lor focalizate şi a unor frecvenţe sonore, ei îşi
direcţionau ochiul interior asupra scopului lor. În
mâinile încărcate de energie ţineau baghete de
amplificare, un fel de extensii ale minţii şi corpului lor,
cu ajutorul cărora reuşeau să graveze sau să deplaseze
pietre foarte grele în locurile lor perfecte. Aşa au fost
construite vechile monumente, precum Sfinxul şi Marea
Piramidă, pe care arheologii moderni le pun pe seama
muncii sclavilor. Este adevărat, de-a lungul timpului,
după ce foarte multe puteri telekinetice s-au pierdut,
sclavii au început să fie folosiţi din ce în ce mai mult
pentru construcţia palatelor, a mormintelor şi a
templelor faraonilor.
Camera mea subterană era bine aerisită, aerul fiind
asigurat şi circulat prin nişte conducte săpate ingenios
în piatră şi care făceau legătura între portalurile de la
suprafaţă şi vastele caverne subterane. Atunci când
eram iniţiaţi, eram puşi să respirăm în aşa fel încât să
putem avea acces la forţa lui Dumnezeu care penetrează
întreaga creaţie, fără să depindem exclusiv de oxigen
pentru a ne menţine în viaţă. Pâraiele şi apeductele
subterane ne umpleau cisternele şi ne potoleau setea.
Hrana era uşor de procurat, de la cei care munceau la
suprafaţă solul cu aluviuni al malurilor fertile ale
Nilului. Unii membri ai Frăţiei cultivau grădini şi
creşteau animale, găsindu-şi plăcerea în serviciul adus
fraţilor lor care se sechestrau în subteran, departe de
soarele arzător şi de briza proaspătă a Nilului, ale cărui
ape reflectau razele de lumină în mici diamante
luminoase ce licăreau pe valurile produse de apă. În
acest fel, toate cerinţele noastre de bază erau
satisfăcute.
Din două în două nopţi, urcam la suprafaţă şi mă
duceam la templele de aici, trecând prin nişte porţi ale
căror uşi se deschideau prin puterea vocii mele. Făceam
acest lucru pentru a mă întâlni cu alţi membri ai Frăţiei
şi pentru a realiza împreună cu ei anumite ritualuri
Cunoscute sub numele de Marea Alchimie a lui Horus şi
Magia lui Isis, până la răsăritul soarelui. Scopul acestor
întruniri era de a ne menţine puternici din punct de
vedere fizic şi de a celebra anotimpurile ciclice ale
pământului, ale Lunii, ale stelelor şi ale Soarelui. Prin
meditaţiile noastre asupra Soarelui şi a Lunii, noi ne
echilibram polarităţile interioare şi ne iluminam mintea
şi corpul. Realizam astfel o serie de practici mistice care
ne conduceau în arhetipala Grădină a Paradisului, în
care ne era revelat „Arborele Vieţii”. Am învăţat aici cum
să înălţăm şi cum să ne căţărăm pe „Scara de Lumină”
pentru a recolta fructele aurii eterne. În acest fel,
datorită iluminării noastre interne, putem trăi practic
sub pământ, într-un confort şi o siguranţă relative. Dacă
optam pentru acest lucru, ne puteam prelungi viaţa
fizică de-a lungul multor secole, astfel încât să ne putem
prelungi indefinit serviciile aduse semenilor noştri, de-a
lungul acestor vieţi de lungă durată.
În cele din urmă, m-am alăturat străvechii Frăţii din
Tat, ai cărei membri se adunau în nopţile cu Lună plină
şi cu Lună nouă. De asemenea, în timpul ciclurilor
solare şi al zilelor care aveau rolul de portaluri galactice,
ne reuneam cu toţii, inclusiv cu membri veniţi din toate
ţările globului. Unii erau nemuritori, după ce au trăit pe
pământ mii de ani. Alţii erau la fel ca mine, reveniţi de
puţin timp pe pământ, dar reamintindu-si din ce în ce
mai clar Calea - care ilustrează învierea lui Osiris,
concepţia imaculată a lui Isis şi călătoria arhetipală a lui
Horus către iluminarea plenară. Ne împărtăşeam astfel
reciproc înţelepciunea cu oamenii întrupaţi care doreau
să se trezească din punct de vedere spiritual şi care
dovedeau prin progresul lor că puteau suporta rigorile
unei discipline constante.
Ne reuneam de asemenea în cercuri, în mijlocul
unor pietre verticale pline de inscripţii, care conţineau
frecvenţele altor lumi şi stele, diferite de pământul
nostru. Aduceam cu noi diferite texte şi date acumulate
de-a lungul călătoriilor noastre pe pământ şi ne
împărtăşeam reciproc în timpul întrunirilor noastre
informaţiile referitoare la evoluţia, condiţiile,
preocupările şi hotărârile umanităţii.
Dacă eşti familiarizat cu literatura mistică, probabil
că ai auzit de Locuitorul care rezidă în adâncurile
Grotelor din Amenti. Acesta era principalul nostru
purtător de cuvânt, neavând un sex anumit (masculin
sau feminin). De fapt, era un câmp energetic androgin
care facilita comunicarea interdimensională. Existau
încăperi iniţiatice în care ne duceam din când în când
pentru a ne întâlni cu Locuitorul şi pentru a ne reaminti
cine eram noi, dincolo de timp şi de spaţiu. Ne întorceam
apoi la îndeplinirea diferitelor noastre sarcini şi
îndatoriri. Unii dintre noi se întorceau în lumină, pentru
a observa şi a influenţa de sus afacerile pământului, în
acord cu Legea Universală. Alţii se amestecau cu
populaţia diferitelor regiuni ale pământului ca şi cum ar
fi fost nişte oameni obişnuiţi. Unii rămâneau în grotele
subterane, necunoscute de cei de la suprafaţă. Printre
aceştia mă număram şi eu, cel puţin până când aveam
să îmi închei anumite iniţieri care aveau să îmi permită
să mă plimb liber printre triburile populaţiei de la
suprafaţa pământului, pentru a-mi îndeplini misiunea
asumată.
Aveam foarte multe lucruri de învăţat şi de
reamintit. Din fericire, existau baze de date cu
înregistrări făcute de alţi oameni, inclusiv de mine în
alte vieţi anterioare. Peste toate, aveam acces la Sinele
meu real, care conţine în sine toate misterele (într-o
stare de puritate perfectă), în templul meu interior. Am
învăţat atunci cum să îmi accesez acest Sine prin
liniştirea minţii şi prin deschiderea celor şapte sigilii sau
inele ale puterii. Este vorba de centrii de energie subtilă
pe tare yoghinii îi numesc chakra-e. Cunoşteam metode
de înălţare a unui flux de energie eterică verticală de
lumină, prin ridicarea forţei vitale de-a lungul celor trei
canale din interiorul coloanei vertebrale şi prin
circularea energiei cosmice de-a lungul circuitului vital
al corpului fizic, alcătuit din glandele endocrine. Mi-am
adus aminte cine am fost înainte de ascensiunea
Lemuriei şi a Atlantidei, într-o epocă în care am slujit
cupa Sfântului Graal. De asemenea, mi-am amintit de
promisiunea pe care am făcut-o de a rămâne pe pământ
până la ascensiunea tuturor sufletelor umane.
După ce am dobândit un control mai deplin asupra
legilor fizice, din început să primesc iniţieri mai avansate
în diferitele temple create de cei din vechime de-a lungul
Nilului superior şi inferior, pe lângă anumite oaze sau
înconjurate de munţi. Am călătorit până în Nubia şi am
vizitat aici mormântul lui Ramses şi acel monument al
liniei mele spirituale pe care voi îl numiţi Hathor. Am
jucat rolul lui Sekhmet, cea cu cap de leu, şi al lui
Hathor în diferite ritualuri antice ale creaţiei, am cântat
imnuri de slavă aduse Marii Mame, am incarnat mantra-
e şi am dansat pe muzica tamburinelor, a tobelor şi a
unor instrumente de percuţie numite sistrum.
Riturile Mamei Divine erau deja corupte la acea
epocă, vocea ei fiind suprimată de politica preoţilor şi a
faraonilor care se cramponau de dorinţele lor desfrânate
netransmutate, de lăcomia şi de dogmele lor patriarhale
oarbe. Din fericire, existau în rândul nostru membri care
îţi reaminteau riturile corecte şi pure, deşi, pentru a fi
absolut siguri, chiar şi noi trebuia să practicăm anumite
tehnici de reamintire, pentru a putea transmite aceste
energii într-o manieră cât mai fidelă cu putinţă. Având
acces la o realitate care transcende simţurile umane, noi
îi puteam vedea pe cei invizibili pentru ochii neantrenaţi.
Trebuie să recunosc însă că în dorinţa noastră plină de
ardoare de a prezerva puterea alchimiei superioare
interne în acea epocă întunecată, noi am creat o serie de
procese iniţiatice care s-au concretizat în ritualuri
secrete, în coduri criptice şi în ierarhii elitiste, care au
transformat experienţa spirituală directă într-o cale
circulară. Din păcate, acest lucru i-a făcut pe mulţi să se
rătăcească de pe cale, confundând practicile exterioare
cu adevărul spiritual pe care îl căutau. Foarte puţini au
fost cei care şi-au potolit setea bând din apa vie turnată
direct din cupa interioară şi plină de revelaţii a Zeiţei.
La 40 de ani de la sosirea mea în Egipt, mi-am
încheiat cele mai avansate iniţieri şi am început să o
slujesc pe marea mamă ca preoteasă a lui Isis, Hathor şi
Sekhmet, pe lângă munca mea de scrib, pe care am
continuat-o. Mi-am dezvoltat astfel capacitatea de a
rămâne conştientă de numeroasele mele dimensiuni şi
realităţi, prin intermediul călătoriilor astrale (călătorii
„extracorporale” conştiente), al bilocaţiei (divizarea şi
proiectarea conştiinţei personale într-o altă locaţie, linie
temporală sau dimensiune) şi al teleportării
(destructurarea corpului şi asumarea unei forme mai
subtile, urmată de proiectarea lui într-o altă locaţie şi de
reasamblarea lui fizică acolo). Prin intermediul
misterelor lui Isis ale învierii, cunoscute sub numele de
Ritul Sepulcrului, am continuat să îmi regenerez celulele
corpului, păstrându-mi tinereţea la fel ca o fiinţă
nemuritoare. Pe măsură ce au trecut anii, am devenit
din ce în ce mai cunoscută pentru excelenta mea
cunoaştere a artelor şi a ştiinţelor misterioase ale
alchimiei superioare.
Deşi am făcut adeseori dovada unor puteri spirituale
ieşite din comun, aceste daruri psihice nu erau
principala mea preocupare, ci un simplu instrument
pentru a ajunge la un scop, respectiv produsele
secundare naturale ale disciplinei mele pline de
devoţiune şi de iubire, prin care mi-am propus să îmi
slujesc Creatorul şi să contribui la elevarea întregii vieţi
de pe pământ. De-a lungul călătoriei mele, am devenit
extrem de familiarizată cu întregul spectru al
nenumăratelor Faţete şi puteri creatoare ale Marii
Mame. Atributele Zeiţei s-au manifestat prin mine în
permanenţă, până când mi-am încheiat periplul prin
această lume sub forma Anei. Sufletul meu a slujit
Graţiei Ei în toate Incarnările mele.
Am devenit rapid cunoscută ca mare preoteasă a
Marii Mame şi am primit numeroşi iniţiaţi pe care i-am
învăţat cum să îşi cultive energiile pe care s-au pregătit
să le manifeste atunci când s-au întrupat. Le-am evaluat
cunoştinţele învăţate şi capacitatea de a susţine tipare
de lumină de înaltă frecvenţă coerente cu corpul, mintea
şi viaţa lor. Într-un fel, am putea spune că eram o
terapeută psiho-spirituală. Mai târziu, am început să îi
asist pe iniţiaţi să se pregătească pentru mormântul
învierii, în care trebuiau să îşi transceandă iluzia morţii.
Am lucrat astfel în cadrul şcolilor misterelor din templu,
asistând iniţiaţii de ambele sexe care optau pentru a-şi
transmuta zgura muritoare a sufletului, transformând-o
în aurul spiritual al iluminării şi al nemuririi.
Ţi-am împărtăşit experienţele pe care le-am trăit în
Egipt cu acelaşi scop: de a te ajuta să îţi continui
propria evoluţie, amplificându-ţi astfel puterea
personală. Viaţa ta pe planeta pământ este propriul tău
templu iniţiatic! Conştiinţa hristică se dilată exponenţial
în fiecare zi. Dragul meu prieten, nu ai remarcat faptul
că timpul pare să se accelereze şi că polarităţile extreme
devin din ce în ce mai evidente? Poate trăieşti experienţe
metafizice (care transcend corpul fizic) ieşite din comun
sau poate cunoşti astfel de persoane. Mass-media aduce
în permanenţă dovezi ale validării lumilor conştiinţei de
către ştiinţă, care în urmă cu doar câţiva ani nu ar fi
fost considerate posibile sau chiar relevante.
Atunci când cineva începe să trăiască experienţe ale
fenomenelor extrasenzoriale, aşa cum mi s-a întâmplat
mie, misterul tinde să se dizolve, iar omul ajunge la
realizarea că supraconştiinţa reprezintă dreptul prin
naştere al umanităţii. Tu nu ai nevoie de mine pentru a-
ţi îndeplini dorinţa cea mai arzătoare a inimii tale, de a
atinge iluminarea unui Hristos. Rolul meu este de a fi
un simplu catalizator, asistându-te - prin reflectare şi
prin compasiune - să devii mai conştient de libertatea şi
uniunea supremă de care te poţi bucura.
Date fiind informaţiile foarte elevate pe care ţi le-am
împărtăşit şi pe care voi continua să ţi le împărtăşesc
referitoare la realizările mele Iniţiatice, ai putea crede
despre mine că sunt mult mai avansată decât tine în
plan spiritual şi că Marea Operă te depăşeşte. Eu mă
aflu însă aici pentru a-ţi da asigurări că dacă nu ai fi pe
deplin pregătit, tu nu ne-ai însoţi în această călătorie, pe
mine şi pe ceilalţi cititori. Esenţa lucrurilor pe care le
vom realiza împreună ţine mai degrabă de reamintire
decât de un proces de învăţare a unor lucruri noi.
Sigurul lucru pe care ţi-l cer este să permiţi
amplificarea continuă, în fiecare zi, a conştientizării
procesului planetar de trezire spirituală, care deja
acţionează. Cu fiecare pas pe care îl vei face, lumile
vizibile şi cele invizibile vor continua să te aline şi să te
încurajeze, spunându-ţi că nu eşti singur în acest
demers. Pentru a te ajuta în această direcţie, te
încurajez să te gândeşti la mine ca la o persoană care
seamănă foarte mult cu tine. Într-adevăr, te asigur că
dacă m-ai vedea în viaţa „reală”, ţi-aş părea absolut
banală. Ai putea rata astfel şansa de a păşi alături de
mine, continuând să cauţi pe cineva care să ţi se pară
mai „spiritual” (în imaginaţia ta).
Sarcina mea este de a te duce în vârful muntelui, de
unde să îţi pot arăta vasta panoramă a potenţialului tău.
Călătoria noastră reală începe întotdeauna atunci când
coborâm de pe muntele spiritual şi intrăm în valea
banalităţii şi a aplicării personale a cunoştinţelor
acumulate. Preaiubitul meu prieten, te rog să înţelegi că
aceia care se află deja pe nivelul conştiinţei hristice îţi
susţin alegerea de a-ţi amplifica înţelepciunea, astfel
încât să poţi fi de folos altora, ca un exemplu personal,
prin prezenţa şi prin acţiunile tale.
Cap. 5 – Alexandria

După ce mi-am încheiat iniţierile din Egipt, m-am


sfătuit cu mai mulţi esenieni din grupul meu, la
Heliopolis. Ştiam că urma să ne întoarcem în curând în
Palestina şi am căzut de acord că ar fi avantajos să
facem mai întâi de toate o escală la Alexandria, marele
oraş-port numit astfel după Alexandru cel Mare. Aşa se
face că mi-am încheiat vizita de 30 şi ceva de ani în
Egipt în acest oraş grecesc cosmopolit situat la gura
deltei Nilului.
Unii dintre noi am intrat în cavernele subterane
extensive de sub Alexandria, întrucât ne simţeam mai
confortabil în acest habitat familiar de sub pământ. Prin
urmare, m-am retras din nou în subteran, petrecându-
mi primii nouă ani într-un complex de încăperi ascunse,
în care eu şi fraţii mei esenieni am continuat să lucrăm
asiduu la copierea multor texte antice sau
contemporane. Am adus cu noi numeroase documente
din On (sau Heliopolis, după cum este numit la ora
actuală),cărora le-am făcut copii pentru a le lăsa la
biblioteca lui Alexandru, în schimbul dreptului de a ni
se acorda adăpost. Încă şi mai important, dorinţa
noastră de a face schimb cu expertiza noastră ca scribi
ne-a oferit accesul la comorile în continuă expansiune
ale lucrărilor sacre, filosofice şi istorice ce se acumulau
în permanenţă în masiva bibliotecă pe care a construit-o
Alexandru, pentru a reflecta astfel măreţia imperiului
său şi a idealurilor sale helenistice.
Unii au lucrat la suprafaţă, ca oameni de legătură,
pentru ca noi, cei de dedesubt, să ne putem continua în
siguranţă operaţiunile, având acces la biblioteca
exterioară. O parte din comunitatea noastră a părăsit
complet Egiptul, întorcându-se în Palestina, în timp ce
alţii şi-au prelungit şederea. Personal, am decis să îmi
continui studiile şi să copiez texte în următorii 20 de
ani. Inutil să mai spun că eram deja extrem de obişnuită
cu identitatea mea incognito şi cu stilul meu de viaţă,
discret. Cu toate acestea, ştiam că sosise timpul pentru
a mă pregăti să mă întorc la comunitatea mea eseniană
de pe Muntele Carmel. Această decizie m-a determinat
să mă reclimatizez gradual cu stilul de viaţă al
locuitorilor de la suprafaţa pământului.
Pentru a mă putea acomoda din nou cu duritatea
lumii exterioare, am început să fac mici „expediţii” până
la marea bibliotecă şi am vizitat deschis templul din
apropiere, dedicat lui Isis. Mi-am luat inima-n dinţi şi
m-am dus până la piaţă. Făcusem deja numeroase vizite
secrete la templu şi am devenit destul de cunoscută, de-
a lungul anilor, în cercul mai multor mari preotese care
o slujeau pe Mama Divină, cum o numeam noi pe Isis.
Când am început în sfârşit să mă simt mai în largul meu
în haosul lumii exterioare, am fost de acord să accept
invitaţia prietenelor mele mari preotese de a trăi
permanent în cartierul general al preoteselor din
interiorul complexului templului. Deşi eram încă foarte
izolată, am reuşit să realizez cu succes tranziţia către
viaţa de la suprafaţa pământului.
Doresc să îţi spun de asemenea că în ultima sută de
ani petrecută preponderent în Egipt am început să fac
călătorii în grup. Am vizitat astfel Britania, Grecia, Galia
de sud şi diferite insule din Bazinul Mediteranean. Am
făcut cele mai multe călătorii de acest fel în timpul
ultimilor ani pe care i-am petrecut în Alexandria. Aceste
aventuri în străinătate mi-au înălţat sufletul şi m-au
ajutat să îmi dilat şi mai mult conştiinţa. Mi-a plăcut cu
deosebire călătoria mea în Britania, pe care am resimţit-
o ca pe o veritabilă întoarcere acasă. Cât timp am stat
acolo am fost adoptată de căpetenia unui trib celtic,
devenind una din fiicele sale, chit că eram cu mult mai
în vârstă decât el. Contemplând viitorul probabil, am
constatat că urma să mă întorc cândva - cel mai
probabil - pe dealurile şi câmpiile înverzite ale Britaniei.
M-am putut vedea astfel, peste foarte mulţi ani, făcând
pregătiri pentru a-i asigura corpului meu odihna finală
pe insula zânelor din Avalon. Aceasta este însă o poveste
pentru un alt timp.
Până atunci, haide să ne întoarcem la Alexandria.
Îngăduie-mi să îţi prezint o scurtă biografie a celui care
a dat numele acestui oraş: Alexandru cel Mare.
Alexandru din Macedonia a fost un elev al lui Aristotel,
care şi-a primit iniţierile în Egipt, în interiorul celor mai
sacre încăperi, ascunse de cei orbi, în raport cu vederea
interioară. Alexandru a fost într-adevăr un şarpe
înţelept, după cum erau numiţi iniţiaţii acestor mistere,
care ştia cum să îşi ridice apriga energie a şarpelui (N .tr.
Energia pe care yoghinii o numesc kundalini, despre care
se spune că rezidă încolăcită de trei ori şi jumătate la
baza coloanei vertebrale) de-a lungul coloanei vertebrale
şi cum să descifreze codurile criptice ale lumii oculte.
Alexandru i-a susţinut şi i-a adunat în jurul său pe
Cei Aleşi, pe Magi, pe Profeţi, pe Magicieni şi pe Doctorii
trupului, a minţii şi ai sufletului. Cu mult timp înainte
de a părăsi Egiptul pentru a mă întoarce pe Muntele
Carmel, am avut şansa de a-l întâlni pe Alexandru, în
cadrul unui consiliu secret, pe când acesta era foarte
tânăr. Prin urmare, l-am privit ca pe un frate, deşi era
un om excentric, iar mai târziu s-a lăsat sedus de
tentaţia puterii, în anii din urmă ai vieţii sale. Corupţia
i-a atacat atunci mintea, prin intermediul unei boli
comune celor care acceptă să îşi compromită sufletul.
Deşi nu a trăit foarte mulţi ani, influenţa sa asupra
istoriei civilizaţiei a fost uriaşă.
Într-o zi, pe când făceam o călătorie în oraşul
interior, am văzut flamura cuceritoare a lui Alexandru
fluturând deasupra monumentalului Mormânt înălţat
recent în amintirea lui, după moartea sa la vârsta de 33
de ani. Toţi oamenii din Alexandria şi din oraşele-temple
de pe malul Nilului au fost puternic oprimaţi de
guvernarea proastă a familiilor dinastice macedonene
ptolemeice. Un număr mare de oameni numeau
Alexandria căminul lor. Oraşul era cosmopolit şi uriaş,
având o grandoare atât de mare, încât nu am reuşit să îl
compar nici măcar cu Ierusalimul, excepţie făcând
faptul că Alexandria mi-a minunat mult mai mult
sufletul dornic de cunoaştere.
A trecut mult timp de când am părăsit Ierusalimul
căzut în păcat. Am primit ştiri despre el de la mesagerii
ce traversau regiunea, care mi-au spus că Ierusalimul a
devenit atât de corupt, iar căile Domnului au devenit
atât de distorsionate din cauza politicii şi disensiunilor,
încât mă durea literalmente inima la gândul de a mă
întoarce între zidurile sale. În schimb, sejurul în
Alexandria, cu toate intrigile, violenţele şi suferinţele din
acest oraş, mi se părea mai degrabă o alinare şi o
mângâiere pentru sufletul meu. În portul oraşului erau
ancorate nave venite din cele mai îndepărtate ţinuturi,
iar pe străzile sale înguste sau pe bulevardele sale late
se plimbau oameni cu cele mai variate culori ale pielii,
credinţe şi obiceiuri.
Personalitatea mea avea o faţetă care se simţea
fascinată de zarvă, de excitaţie şi de aventură,
stimulându-mi mintea şi simţurile. Pe de altă parte,
sufletul meu avea o latură care prefera liniştea, viaţa
contemplativă interioară şi balsamul regenerator al
naturii. Slavă cerului, m-am putut bucura de ambele
mele aspecte în acest oraş recent fondat al Alexandriei,
construit peste rămăşiţele unui ultim bastion al Frăţiei
Luminii, rămas de pe vremea Atlantidei. Sălile şi
templele acoperite cu marmură, sau marea fortăreaţă
din granit şi din gresie a Alexandriei, erau pline de
monumente care atestau evoluţia umanităţii de-a lungul
timpului. Sub clădirile exterioare, adânc îngropat în
pământ, exista însă un oraş ascuns, despre care am
vorbit deja ceva mai devreme, pe care cei de la
suprafaţă, care duceau o viaţă agitată, prin care îşi
amorţeau sufletele, nu îl cunoşteau. Personal, m-am
simţit atrasă la fel ca o molie de o flacără eternă de
această sursă a înţelepciunii străvechi, sperând să mă
ajute să mă înalţ în lumina revelaţiei directe.
Încă de la fondarea sa, Alexandria a fost destinată
să devină un creuzet internaţional. Şi chiar a devenit,
facilitând fuziunea multor culturi diferite: atlantă,
egipteană, cretană, feniciană, ebraică, asiriană,
babiloniană, persană, greacă, macedoneană şi romană.
Cultura care predomina însă era cea greacă, şi nu cea
egipteană. De aceea, oraşul a devenit literalmente un
avanpost grec în Egipt, dedicat practic cultivării culturii
helenistice.
Descendenţii egipteni ai liniilor dinastice preoţeşti
sau faraonice aveau reşedinţe temporare în Alexandria,
unde îşi petreceau vacanţele, dar reşedinţele lor
permanente se aflau la Heliopolis, Teba şi în alte mari
oraşe de pe malul Nilului. În consecinţă, prezenţa lor era
onorată, dar influenţa lor asupra mediului politic şi
social din Alexandria era redusă. De altfel, chiar şi
aceasta a dispărut după ce soldaţii romani au pus capăt
dinastiei Ptolemeilor. Cleopatrei, care era de origine
macedoneană, i s-a permis să domnească în calitate de
Regină a Egiptului între anii 51 - 30 î.Hr. Pe de altă
parte, egiptenii din clasa muncitoare din Alexandria
trăiau în condiţii mizere şi nu aveau aproape nicio şansă
de a-şi ridica statutul social prin căsătorii mixte.
Populaţia evreiască a fost cu deosebire bine primită
în Alexandria timp de mai mulţi ani, evreilor fiindu-le
acordate privilegii comparabile cu cele ale cetăţenilor
greci. Această politică a condus însă la o creştere extrem
de rapidă a populaţiei evreieşti, fapt care a trezit
resentimente puternice la adresa acesteia în perioada
plecării mele din anul 207 î.Hr.
În lunile de dinaintea plecării, am început să îmi
închei definitiv sarcinile din cadrul bibliotecii şi serviciul
meu la templu, luându-mi rămas-bun de la toţi cei pe
care îi cunoşteam. Am continuat să simt însă plenar
influenţa Egiptului în toţi anii care au urmat, până la
sfârşitul vieţii mele, iar într-o anumită perioadă din
viitor m-am întors la monumentele străvechi din această
ţară.
Când ne vom reîntâlni din nou, prietene, vom lua cu
noi comorile de înţelepciune acumulate în Egipt şi ne
vom întoarce, pe mare, către preaiubitul meu Munte
Carmel.
Cap. 6 - Întoarcerea Anei pe Muntele Carmel

Îngăduie-mi să îţi împărtăşesc, pe scurt, prieten


drag, circumstanţele plecării mele către ţinutul care mi-
a dat viaţă. Mă refer desigur la corpul meu fizic, căci
adevăratul meu părinte a fost Tatăl/Mama Divin(ă),
Născătorul Cosmic al întregii Vieţi. În acele ultime zile
au fost necesare foarte multe pregătiri înainte de a
părăsi Alexandria. Eram un grup întreg ce urma să
călătorim împreună, unii îndreptându-se către Muntele
Carmel, iar alţii, către Ierusalim sau către recent
(re)dezvoltata comunitate eseniană de la Qumran, de
lângă Marea Sărată. Dintre noi, 15 persoane urmau să
plece împreună în timpul sezonului Ispăşirii. Pe scurt,
această întoarcere în Palestina reprezenta un nou
început pentru noi! Eram în anul 207 î.Hr, potrivit
calendarului vostru roman.
Am închiriat un vas cu pânze aflat în proprietatea
unui grec care ştia câte ceva despre Frăţia noastră, deşi
nu era propriu-zis un membru al acesteia. Pe vas aveam
să fim cinci femei şi zece bărbaţi. Unii se întorceau în
Palestina, la fel ca mine. Alţii s-au născut în Egipt (prin
canalul fizic), iar doi dintre noi erau nemuritori, aşa cum
eram şi eu. Aceştia ni s-au alăturat pentru a intra în
Palestina, în calitate de membri ai grupului nostru, fără
să atragă atenţia asupra lor. Ei foloseau nume fictive
Mark şi Thomas, iar destinaţia lor iniţială era Persia.
Urmau să plece apoi în India şi în Himalaya, pentru a
participa aici la anumite adunări secrete ale adepţilor şi
maeştrilor. Trebuiau să livreze aici o serie de
manuscrise, să prezinte anumite rapoarte şi să
primească instrucţiuni şi materiale pe care să le aducă
înapoi la şcolile misterelor. Eram cu toţii adepţii unui
ordin superior, cu sarcina specifică de a pregăti calea
pentru venirea unui Maestru al Neprihănirii, îndelung
profeţit ca Mesia.
Ne-am adunat materialele traduse, care au
reprezentat unul din principalele noastre scopuri atunci
când am venit în Egipt. Le-am plasat în cutii din lemn de
cedru, în vase de lut ars şi în containere din metal
închise ermetic. Activitatea noastră era aproape febrilă,
căci ne doream să scoatem într-un timp cât mai scurt
aceste documente din grotele subterane, fără ca
locuitorii de la suprafaţa oraşului Alexandria să
bănuiască ceva. Populaţia de la suprafaţă era foarte
agitată în acele vremuri, suspectându-i îndeosebi pe
evrei. De aceea, dorinţa noastră arzătoare era ca un
număr cât mai mic de oameni să observe plecarea
noastră cu comoara pe care am adunat-o.
Aşa cum am mai explicat, cu mult timp înainte de
construirea oraşului Alexandria, satul Rhakotis din
apropiere, cu vedere către insula Pharos, a fost folosit ca
port, prin care Frăţia obişnuia să comunice cu membrii
ei din cele mai îndepărtate ţinuturi, de dincolo de Marea
Mare. Din fericire, noi am avut acces la anumite pasaje
subterane din vechime, care conduceau direct la chei.
Prin urmare, în decurs de câteva zile, am putut
transporta multe cutii grele până la depozit, de unde au
fost încărcate pe vasul închiriat de noi, împreună cu
proviziile noastre. Planul nostru era să ridicăm pânzele
în noaptea cu Lună plină, când populaţia oraşului
dormea.
Îmi luasem deja rămas-bun de la preaiubiţii mei
prieteni şi de la rudele care rămâneau, conştientă că mă
puteam întoarce în Egipt ori de câte ori era necesar, prin
puterea mea de bilocaţie la voinţă, pentru n-mi continua
aici munca ezoterică. Cel mai greu mi-a fost să îmi iau
rămas-bun de la descendenţii preaiubitei mele fiice
Aurianna, născută chiar înainte de a face transferul de
conştiinţă cu Hanna, cu foarte mult timp în urmă. Aceşti
descendenţi ai familiei mele, dintre care mulţi erau
iniţiaţi şi au devenit adepţi ai misterelor, au rămas în
Alexandria, în Heliopolis şi în Teba, pentru a-şi juca aici
rolul asumat de întâmpinare a Celui care avea să
împlinească profeţia ce spunea că „din Egipt L-am
chemat pe Fiul Meu”. Doar o singură membră a familiei
mele, strănepoata mea Hismariam, a venit cu mine.
Hismariam a fost prima dintre numeroşii mei
descendenţi care s-au născut în Egipt, şi una dintre
puţinii care au reuşit să controleze secretul tinereţii
perpetue. Voi mai vorbi despre ea în capitolele
următoare.
A sosit în sfârşit şi ora estimată a plecării noastre.
Puteam vedea razele aurii de lumină ale marelui Far din
Pharos, care răzbeau prin ceaţa densă, iar Luna plină ne
ilumina calea, în timp ce farul se pierdea în ceaţă în
urma noastră. Nimeni nu ne-a împiedicat plecarea, iar
vântul şi curenţii maritimi naturali ne-au condus pe
traseul nostru, de-a lungul Marii Mări. Unul dintre fraţii
care au venit cu noi se numea Philoas. L-am întâlnit din
când în când, de-a lungul activităţilor mele din templele
de la Heliopolis, Memfis, Abidos şi Denderah. Philoas a
fost un discipol al lui Socrate şi a asistat la judecarea şi
la execuţia acestuia, în anul 399 î.Hr. Cei care cunosc
adevărul ştiu că Socrate a trecut prin noaptea
întunecată a sufletului, după care s-a pus la dispoziţia
iniţiaţilor din planurile superioare, întrucât cunoştea
calea către înviere şi a trecut testul terestru.
Philoas îmi încălzea inima prin prezenţa lui robustă
şi prin capacitatea sa neverosimilă de a face profeţii.
Obişnuia să cânte la flaut şi la liră, ridicându-ne tuturor
moralul în timp ce navigam pe mare. Am simţit o
conexiune extrem de profundă cu acest frate, deşi
niciunul nu am simţit dorinţa de a ne consuma fizic
această afecţiune. Simpla apropiere şi faptul că ne
ţineam de mâini era o celebrare suficientă a forţei vitale
care trecea prin noi, împlinindu-ne. Trecuse foarte multă
vreme de când am fost dusă ultima oară în patul cald al
unui bărbat.
Prezenţa acestui bărbat mi-a evocat amintiri demult
uitate, din perioada în care am învăţat să o controlez pe
Shekem (forţa vitală), asumându-mi recompensele
disciplinei celibatului implicată în alchimia superioară a
lui Horus. Când şi când, am participat ca mare
preoteasă la ritualul Concepţiei în Lumină a lui Horus,
pentru a învăţa astfel tehnicile de folosire a energiei
sexuale practicate de Isis cu un partener, deşi aplicarea
acestora era extrem de rară. Pe măsură ce treceau zilele
în compania lui Philoas, energia mea sexuală s-a
intensificat dramatic şi m-am simţit ca şi cum mi-aş fi
jucat din nou rolul de preoteasă care o slujeşte pe Isis.
Cu siguranţă, Philoas m-a ajutat atunci să mă
deschid, pentru a putea privi în viitorul meu încă
necunoscut la acea dată. Oare mă aştepta în viitor un
partener de viaţă? Citindu-mi gândurile, Philoas a optat
să păstreze tăcerea şi a devenit puţin distant. Vai, pe
măsură ce cărarea vieţii mele a continuat să se
desfăşoare in faţa mea, aveau să mai treacă foarte mulţi
ani, înainte de a fi chemată să stau lângă un bărbat sub
bolta nupţială.
După cum vezi, prietene, am cunoscut şi eu, la fel
ca şi tine, nevoia sexuală şi dorinţa de a avea un tovarăş
de viaţă. Sunt perfect familiarizată cu dorinţa trupului
de a mă deschide în faţa marei iubirii şi de a-mi umple
pântecul cu sămânţa unui bărbat, eliberându-mă astfel
de sterilitate şi aducând pe lume fructul unei
progenituri.
Revenind la povestea noastră, în final am ancorat în
portul Ptolemais, la numai 15 kilometri nord de Muntele
Carmel. În Fenicia antică, acest port era cunoscut sub
numele de Akko, iar în actuala ţară a Israelului şi-a
recăpătat acest nume. În port ne aşteptau mai mulţi
soldaţi ai Ptolemeilor şi un colector de taxe, dar şi un
comitet de primire venit de pe Muntele Carmel, între
care un tânăr iniţiat şi preot pe nume Matthias, despre
care vom mai vorbi.
Din fericire, aveam la noi hârtii semnate de
guvernatorul din Alexandria şi sigilate chiar de mâna
acestuia. După o singură privire şi cu ajutorul cuvintelor
elocvente ale lui Matthias, toate bunurile noastre au
trecut de inspecţie fără a fi deschise sun ochii profani ai
curioşilor. De bună seamă, ne-am grăbit să îi plătim lui
Ptolemeu taxa pe care ne-o cerea. Faptul că eram bine
pregătiţi a dat roade şi nu a fost necesară nicio mită.
Realitatea este că în acele vremuri trebuia să ştii cum să
te pui bine cu puterile lumeşti, dacă doreai să îţi
continui lucrarea spirituală în rândul umanităţii. În
astfel de vremuri, cei care ştiau cum să îşi exercite
influenţa prin intermediul inteligenţei, a logicii şi a
conexiunilor lor helenistice puteau depăşi orice obstacol
politic. Pentru a putea face faţă circumstanţelor în care
era necesară o astfel de diplomaţie laică, membrii Frăţiei
primeau o pregătire specifică, învăţând să deschidă uşi
care altminteri ar fi rămas închise.
Matthias a adus din Carmel care trase de boi şi de
măgari. Ne-am îndepărtat astfel lent de Ptolemais,
călătorind către sud, împreună cu preţioasa noastră
încărcătură, trecând prin terenuri cultivate şi
îndreptându-ne către muntele stâncos al Carmelului,
nume care înseamnă „grădina cu pomi roditori”. În timp
ce ne îndepărtam de mare, am avansat printr-un ţinut
cultivat, numit la ora actuală Haifa. Ne-am continuat
apoi drumul către mănăstire, hurducăindu-ne şi urcând
din ce în ce mai sus pe drumul pietruit. Inima mea a
explodat de bucurie când am simţit mireasma cedrilor şi
a pinilor! I-am mulţumit lui Dumnezeu pentru că m-am
putut întoarce în această mănăstire pe care o iubeam
mai presus decât oricare alta! Pe măsură ce ne apropiam
de păduricea de pini, am simţit cum îmi dispar orice
griji. Am sărit din căruţă şi am început să alerg pe jos.
Deşi plantele erau arse de soare şi aerul era mult mai
rece decât în deşertul din care veneam, m-am simţit
imediat acasă şi am acceptat cu recunoştinţă darul
înmiresmat al ţinutului, adus de briza de toamnă.
Clopotele mănăstirii au început să sune, iar copiii
ne-au întâmpinat cu entuziasmul lor plin de bucurie,
alături de întreaga comunitate a Frăţiei Eseniene. Au
ieşit cu toţii să ne întâmpine, tineri şi bătrâni
deopotrivă. Era o zi de sărbătoare pentru toată lumea, în
care ne-am îmbrăţişat cu toţii, râzând şi cântând. După
ce i-am îmbrăţişat şi i-am sărutat pe amândoi obrajii pe
toţi cei dragi, am început să urc prin pădurea rară a
Muntelui Carmel, cu inima şi cu picioarele înaripate.
Simţeam nevoia să salut fiecare copac familiar, într-o
stare de bucurie extatică. Pe mulţi i-am cunoscut când
erau doar nişte puieţi, iar acum tronau măreţi deasupra
mea. I-am îmbrăţişat strâns pe aceşti prieteni preaiubiţi,
dintre care unii erau extrem de bătrâni, continuând să
rămână în tăcerea lor de foarte multe secole. Alţii nu mai
existau, fiind tăiaţi pentru a se construi locuinţe departe
de mănăstire sau pentru noi anexe la aceasta din urmă.
I-am eliberat şi i-am lăsat să îşi joace în continuare rolul
asumat de asistare a umanităţii.
Pe când eram pierdută astfel în reveria mea, copiii
au început să mă tragă de fuste. M-am întors astfel pe
cărarea ce conducea la templul lui Samuel şi la vechea
mea chilie din cartierul general al scribilor.
Aşa se face că eu, Ana, m-am întors în preaiubitul
meu Carmel, în anul 207 î.Hr., după un sejur în Egipt
care a durat 303 ani. De câte ori nu mi-am reamintit în
Egipt de frumuseţea şi de spaţiile deschise ale
mănăstirii, de copacii care o umbreau, de briza
proaspătă şi de fiinţele minunate care trăiau în acest
sanctuar al păcii. A trecut mult timp de când mi-am
adus energia focalizată şi prezenţa în acest loc sacru.
Oare ce mă aştepta acum că m-am întors? De bună
seamă, viitorul meu era incert, fiind încă un mister
pentru mine. Cu toate acestea, ştiam că drama care
urma să se petreacă şi pentru care mi-am pregătit
sufletul de mii de ani era pe punctul de a începe să se
deruleze. Venindu-mi în fire, le-am poruncit afacerilor
din viaţa mea să se supună voinţei minţii mele
superioare. Mi-am început astfel următoarea etapă a
îndelungatei mele vieţi, în care mi-am îndeplinit dorinţa
plină de ardoare a inimii, de a aduce în această lume
personajele necesare care aveau să susţină sosirea
Marelui Rege născut din casa lui David.
Existau foarte multe suflete minunate care trăiau pe
Muntele Carmel şi pe care aş dori să ţi le prezint. Voi
începe prin a ţi-i prezenta pe cei care au rămas aici după
plecarea mea în Egipt, în anul 510 î.Hr. Mai întâi de
toate, aş dori să încep cu Solomon, un suflet plin de
virtuţi, liderul ordinului esenian, care şi-a luat acest
nume după cel al strămoşului său, Solomon cel înţelept.
El se apropia de 500 de ani trăiţi în acest corp. În scurt
timp, avea să îşi îndeplinească misiunea pe acest
pământ, aşa că acum se pregătea pentru tranziţia în
planurile superioare. M-am simţit profund onorată să
pot fi alături de el atunci când şi-a început călătoria
înapoi către Creatorul şi Sursa sa, la câţiva ani după
întoarcerea mea.
Mai era apoi Timotei, la fel de luminos şi de jovial ca
şi atunci când şi-a început iniţierile în Ordinul Esenian,
pe când mă pregăteam să plec în Egipt. Acesta a venit în
Egipt la invitaţia mea, iar eu l-am pregătit pentru munca
sa ca scrib şi ca maestru al Căii. S-a întors apoi pe
Muntele Carmel, pentru a-şi relua îndatoririle din cadrul
bibliotecii mănăstirii şi pentru învăţăturile acordate
băieţilor tineri. Prezenţa sa avea să mai binecuvânteze
Carmelul încă o anumită perioadă. Mai târziu, marea sa
înţelepciune şi devoţiune aveau să contribuie decisiv la
înfiinţarea bibliotecii din Qumran.
Un alt personaj important a fost Micah, care şi-a
petrecut primii ani de viaţă în cadrul complexului
Templului din Ierusalim. El cunoştea perfect toate
nuanţele Legii Mozaice, aşa cum era înţeleasă aceasta de
către diferitele secte ale evreilor. De asemenea, era un
bun cunoscător al unor documente originale ce datau
din epoca lui Moise şi a lui Akhenaten, care erau ţinute
ascunse în încăperile secrete de sub Templul lui
Solomon, unde trăiau anumiţi membri ai Frăţiei ce
acţionau ca şi custozi ai acestora. Micah a observat şi
putea depune oricând mărturie pentru adevărul legii
superioare, ori de câte ori era necesar să le
împărtăşească celorlalţi din înţelepciunea sa. El se
simţea plin de recunoştinţă, pentru că s-a putut elibera
de intrigile şi de agitaţia din Ierusalim, putând duce o
viaţă simplă şi lipsită de griji la mănăstirea de pe
Muntele Carmel. Micah a evadat împreună cu mai mulţi
fraţi de-ai săi din asediul asupra Ierusalimului, în anul
587 Î.Hr., din timpul domniei lui Zedekiah.
Amintirile au continuat să apese greu pe umerii lui
Micah, care a asistat la pierderea de vieţi şi la
întemniţarea şi torturarea multor membri ai familiei
sale, dar şi ale altor fraţi din ordinul nostru secret. În
cele din urmă, soldaţii lui Nabucodonosor au reuşit să
treacă de zidurile cetăţii Ierusalimului, trecând prin foc
şi prin sabie întregul oraş. Micah însuşi a fost rănit
atunci: membrele sale au fost rupte şi strivite cu
brutalitate, în consecinţă, deşi era un adept înzestrat cu
o mare putere de vindecare, el a fost nevoit să umble în
cârje de-a lungul numeroşilor ani pe care i-a trăit. Din
câte se pare, sufletul său a ales această cale pentru a-i
reaminti să continue să le arate compasiune celor pe
care mintea sa era tentată să îi judece. Micah se
pregătea la rândul lui să îşi părăsească în scurt timp
îndatoririle terestre de predare şi de chemare a
congregaţiei la rugăciune şi la diferite ceremonii. Şi de
această dată am fost onorată să asist forma pământeană
a acestui frate preaiubit, în timp ce sufletul lui a trecut
dincolo de vălul de lumină, într-o noapte rece de iarnă.
În următoarele două secole, mi-am creat senină o
rutină prin care le-am împărtăşit altora învăţăturile
înţelepciunii, i-am iniţiat în mistere, am cultivat şi am
cules plante medicinale, mi-am oferit timpul şi energia
micii noastre comunităţi, care a continuat să crească
încetul cu încetul. Numeroşi iniţiaţi noi au venit la
Carmel pentru a preda şi pentru a se pregăti să
pătrundă în misterele Căii. Pe unii dintre ei i-am
cunoscut în Egipt. Alţii s-au născut mai târziu.
Îţi reamintesc, prietene, că deţineam cunoaşterea
procesului de regenerare celulară, care mi-a permis să
îmi prelungesc expresia fizică o vreme destul de
îndelungată. În acest scop, îmi dilatam în fiecare lună
conştiinţa în corpurile subtile de lumină, activând
codurile Graalului sau ale lui Hristos din interiorul
corpului meu fizic, ca şi cum aş fi turnat elixirul de
lumină lichidă a vieţii eterne în celulele mele însetate.
Am început să practic această metodă chiar înainte
de a pleca în Egipt, unde am petrecut o vreme foarte
îndelungată. După ce mi-am dezvoltat această capacitate
de a-mi regenera corpul fizic, am reuşit să trec prin
porţile timpului, secol după secol. Era ca şi cum fusul
timpului şi-ar fi inversat mişcarea de rotaţie, ţinând cont
de cuvântul şi de voinţa mea, astfel încât în ochii
celorlalţi oameni păream să nu îmbătrânesc niciodată.
Vom mai discuta despre acest fenomen mai târziu.
Există deja documente descoperite şi altele care
urmează să fie descoperite, care atestă adevărul
cuvintelor mele, referitoare la longevitate. Oricum ar fi,
poţi crede ceea ce doreşti, prietene. Dar eu îţi spun că şi
tu poţi face ceea ce am făcut eu, ba chiar mai multe
lucruri decât mine, la vremea ta. De-a lungul acestor
pagini, ţi-am prezentat câteva crâmpeie din viaţa eternă,
care poate fi cunoscută, indiferent de durata timpului în
care este găzduit sufletul în corpul său fizic. Invitaţia
mea este aşadar să te împărtăşeşti din cuvintele mele ca
şi cum acestea ar fi o hrană şi o băutură, permiţând
esenţei lor să îţi trezească Sfântul Graal din interiorul
tău, astfel încât să îţi poţi îndeplini destinul sufletului
tău.
În paginile care vor urma, voi continua să îţi
împărtăşesc diferite informaţii referitoare la schema
nemuririi şi la riturile de trecere care facilitează trezirea
matricelor corpului fizic şi ale celor subtile din interiorul
conştiinţei, pentru a putea recepta energii cosmice din
ce în ce mai mari.
Cap. 7 - Ascensiunea lui Hismariam

A existat în comunitatea noastră un personaj care a


fost împreună cu mine în Egipt şi care m-a însoţit pe vas
în timpul întoarcerii acasă, la mănăstirea de pe Muntele
Carmel, venind din Alexandria. Numele său era
Hismariam. Aşa cum am mai spus, aceasta era una
dintre descendentele mele (fata fiicei mele Aurianna)
care a reuşit să stăpânească secretele procesului de
regenerare celulară.
În timpul vieţilor sale anterioare, sufletul ei a fost
pregătit de Frăţie să predea şi să exemplifice naşterea
din fecioară şi procesul nemuririi fizice. De pildă, într-o
viaţă pe care a trăit-o în străvechea Lemurie, ea a
absolvit Şcoala Misterelor din Naacal. În epocile mai
recente, ea s-a încarnat sub forma lui Tiye (se pronunţă
Tai-i), fiica lui Iosif Israelitul, care a fost vândută ca
sclavă în Egipt. Deşi Biblia voastră nu îi dezvăluie
identitatea, Tiye a devenit regina lui Amenhotep III.
Regina Tiye a fuzionat liniile dinastice regale din Egipt
cu cele ale vechilor evrei, dând naştere mai multor copii,
inclusiv lui Amenhotep IV, care şi-a luat apoi numele de
Akhenaten.
Regina Tiye a rămas cunoscută pentru capacitatea
ei de a sintetiza panteonul zeilor şi zeiţelor egiptene, pe
care i-a reunit sub tutela unui „Dumnezeu unic”. Sub
influenţa mamei sale, Akhenaten a impus monoteismul
preoţimii egiptene care i-a opus o mare rezistenţă,
numindu-l „regele eretic” şi încercând - după moartea lui
- să anihileze orice urmă a revoluţionarei sale domnii.
Deşi nu au existat foarte mulţi oameni care să îi
recunoască acest merit, Tiye a jucat un rol decisiv în
răspândirea învăţăturilor şcolii misterelor înfiinţată de
fiul ei referitoare la nemurire şi la ascensiune.
În forma ei actuală de Hismariam, ea întruchipa
plenar energia predestinată să revină mai târziu din nou
pe pământ, ca o manifestare întrupată a Mamei Divine
(după cum aţi numi-o voi). Datorită alegerilor sale de a-
şi încheia iniţierile în această viaţă, ea s-a pregătit
practic pentru a juca rolul Mariei, pe care biserica
voastră o numeşte Sfânta (Maică) Fecioară.
Ştiam dintotdeauna că Hismariam era neobosită şi
atât de dăruită ideii de ascensiune a umanităţii, încât
nimeni şi nimic nu o putea deturna de la scopul ei. Ea
avea în egală măsură mintea şi corpul iluminate.
Practic, nu exagerez deloc atunci când afirm că era
literalmente Mama Divină într-un aspect întrupat. Pe de
altă parte, era smerită şi complet lipsită de orice orgoliu,
întrebând întotdeauna ce poate face pentru semenii ei.
Simplă şi mereu empatică, Hismariam era perfect
conştientă de orice nuanţă a energiei care trecea prin ea
sau în jurul ei.
M-am rugat, am discutat şi m-am plimbat adeseori
cu Hismariam în incinta mănăstirii şi pe colinele
înverzite ale Carmelului. În timpul meditaţiilor noastre,
ne-au fost revelate gradual din ce în ce mai multe detalii
specifice ale Planului Divin. În consecinţă, am căzut
amândouă de acord să îi permit esenţei sale să se adune
în interiorul pântecului meu, la momentul potrivit.
Aveam să redevin atunci mamă, aşa cum am fost de
atâtea ori de-a lungul ciclurilor timpului. Am jucat
amândouă rolul de mamă şi fiică, ţinând în mâini Cupa
Graalului Mamei Divine, în calitate de reprezentante ale
umanităţii. Timpurile nu erau însă pregătite, căci mai
erau foarte multe lucruri de făcut pentru a pava calea
întoarcerii ei în trup.
Şi eu, şi Hismariam eram mari preotese ale
ordinului nostru sacru, fiind perfect familiarizate cu
procesele nemuririi fizice. De aceea, atunci când a sosit
din nou timpul să îmi reiau îndatoririle de supervizoare
a comunităţii noastre eseniene şi a şcolii misterelor,
toată lumea a considerat de la sine înţeles că Hismariam
avea să devină una dintre principalele mele asistente.
Într-adevăr, era cea mai apropiată prietenă şi tovarăşă a
mea şi, de-a lungul numeroşilor ani în care am slujit
împreună pe Muntele Carmel, relaţia noastră a
continuat să se aprofundeze.
Pe măsură ce au trecut anii, am discutat cu
Hismariam despre tranziţia ei din planul terestru în cel
spiritual. Foarte mulţi ani am practicat împreună
alchimia internă, fapt care ne-a amplificat enorm
conştiinţa corpurilor noastre energetice subtile. Eram
amândouă conştiente de faptul că această conştiinţă
poate supravieţui disoluţiei corpului fizic şi că întreaga
memorie a experienţelor pe care le-am trăit în planul
terestru poate trece neafectată în planurile spirituale.
Diferenţa dintre majoritatea oamenilor care trec pragul
morţii şi iniţiaţii ca Hismariam şi ca mine era că noi
ştiam cum să rămânem conştiente în timpul procesului
morţii, în loc să „adormim”. De asemenea, cunoşteam
tehnici care ne ofereau opţiunea de a alege între
„renunţarea la corpul fizic” şi ascensiunea în acest corp
în dimensiunea superioară.
În ambele cazuri, noi ne consideram în serviciul
vieţii. Dacă optam să ieşim în mod conştient în corpul
nostru de lumină în afara dimensiunii fizice, elementele
fizice pe care le „lăsam în urmă” erau încărcate cu stări
superioare ale conştiinţei înălţate. Corpul nostru
îngropat continua să emane binecuvântări pline de
bunăvoinţă la adresa Mamei Pământ, pentru a-i asista
astfel ascensiunea finală. Dacă optam să ne înălţăm la
cer cu tot cu corpul nostru fizic, noi ne amplificam
frecvenţa de vibraţie a elementelor fizice până când
dispăream din planul terestru, trecând astfel aceste
elemente fizice „de cealaltă parte a vălului”.
Pentru a putea trece în mod conştient prin procesul
morţii, ideea este să nu te mai identifici cu corpul fizic.
Noi eram perfect conştiente de faptul că eram mult mai
mult decât acest corp. Dorinţa noastră era de a ne dilata
conştiinţa, astfel încât să putem exemplifica umanităţii
că viaţa este eternă, iar cei care optează să devină una
cu Dumnezeu se pot înălţa mai presus de convingerea
limitatoare a întemniţării în trup. Speranţa noastră era
ca prin evoluţia şi prin controlul propriului suflet să
putem elibera astfel conştiinţa colectivă de teama
rătăcirii în pustia corpurilor şi minţii separate.
Alegerea lui Hismariam a fost să îşi înalţe corpul
fizic în lumile de lumină, iar când a venit momentul ca
ea să renunţe la focalizarea asupra corpului său fizic,
eram amândouă pregătite. Îmi amintesc perfect de acea
după-amiază liniştită, în care Hismariam mi-a mărturisit
că a primit acordul de a pleca chiar înainte de zorii zilei,
de dinaintea apusului din ziua de Sabat. Ştiam
amândouă că sosise vremea ca ea să se reconecteze în
lumile superioare de lumină cu Cel Unic, care avea să se
nască din pântecul ei atunci când urma să se întoarcă
pe pământ ca fiică a mea.
Hismariam a fost inspirată de sus să se ducă în acel
loc de lângă vârful Muntelui Carmel, în care Profetul Ilie
avea să îşi lipească fruntea de pământ după ce îşi va
construi altarul din cele 12 pietre, în numele Domnului.
Ea ne-a invitat pe Judith, pe Josie Mary şi pe mine să o
însoţim. Noaptea târziu, am părăsit în tăcere mănăstirea
şi ne-am îndreptat către vârful muntelui, scăldate în
lumina Lunii pline care tocmai apunea. Hismariam ne-a
invitat să stăm pe nişte bănci construite din pietre plate,
care abundau de-a lungul cărării. Judith s-a aşezat pe o
bancă mai joasă, iar Josie Mary, ceva mai departe. Am
fost invitată la rândul meu să mă aşez şi să mă rog, nu
departe de culmea muntelui.
Am continuat să o privesc pe Hismariam în timp ce
îşi urma drumul spre vârf. Vântul îi flutura fustele şi
şalul în jurul corpului ei mic de statură şi subţirel.
Înainte de a dispărea din vedere, vântul i-a răsfirat
şuviţele părului lung şi negru, iar aerul s-a umplut de o
mireasmă de trandafiri şi de liliac. Deşi ochii mei fizici
nu au perceput ascensiunea ei în slavă, cei interiori au
sesizat un glob de lumină alb-strălucitoare care a ieşit
din centrul energetic al inimii sale. Am simţit cum
moleculele corpului ei îşi accelerează vibraţia şi se
restructurează, căpătând o formă mult mai subtilă şi
mai rafinată, în timp ce ea fuziona cu un flux luminos
ascendent în formă de spirală. În acel moment, ca şi
cum vântul ar fi explodat subit cu un vuiet, în timp ce
trecea printr-un vid, ea a fost înălţată la cer.
Eu şi celelalte două surori ale mele am rămas pe
locurile noastre până când au apărut zorii. Am auzit
apoi un semnal interior şi ne-am ridicat simultan în
picioare, îndreptându-ne către locul în care s-a produs
ascensiunea lui Hismariam. Acolo, am plâns cuprinse de
o exaltare plină de bucurie, slăvindu-l pe Tatăl-Mama
întregii vieţi. În profunzimea inimilor noastre, ştiam
toate trei că nu am pierdut-o pe sora noastră preaiubită,
ci am dobândit o martoră în plus a adevărului suprem,
potrivit căruia, indiferent ce ni se cere să facem în acest
plan terestru, viaţa este eternă. Ştiam de asemenea că
atunci când ne va veni sorocul vom putea urma paşii
prietenei noastre dragi, înălţându-ne la rândul nostru la
cer.
În continuare, am fost învăluite de Spiritul lui
Shekinah şi am trăit acea stare de pace interioară care
transcende orice înţelegere umană, fiecare, în funcţie de
receptivitatea sa. Martora Sfântului Duh ne-a pătruns
astfel cu starea ei de pace profundă şi cu revelaţia ei
directă, astfel încât să putem înţelege mai uşor rolul pe
care ni l-am asumat pe acest pământ înainte de a ne
naşte, în acord cu Consiliile de Lumină. Mai departe, am
conceput la pieptul nostru lumina lui Hristos, care ne-a
pregătit să o primim pe Hismariam atunci când aceasta
avea să se întoarcă pe pământ mai târziu, ca mamă a
Fiului Omului.
Soarele era deja mult deasupra orizontului atunci
când ne-am recules. Roba albă din in, ţesută de mână, a
lui Hismariam era împachetată frumos pe jos, în locul în
care a stat. După ce ne-am îmbrăţişat în tăcere, ne-am
îndreptat către mănăstire şi am realizat împreună cu
ceilalţi ritualurile care preced Sabatul. Abia a doua zi le-
am povestit celorlalţi circumstanţele care au cauzat
absenţa lui Hismariam, mângâindu-i pe cei cărora le era
deja dor de ea.
Nu toţi cei din comunitatea noastră au putut
înţelege plecarea ei subită din dimensiunea fizică. Unii
au resimţit în mod dureros dispariţia ei, crezând că a
fost luată cu forţa de soldaţii care patrulau uneori pe
Muntele Carmel. Marii iniţiaţi din comunitatea noastră
au înţeles însă motivul pentru care Hismariam a trecut
dincolo de vălul fizic. De dragul celor mici şi a novicilor
însă, dispariţia ei neanunţată a fost folosită ca o lecţie
pentru mai buna înţelegere a scopului iniţierilor lor. Cu
alte cuvinte, comunitatea noastră a început procesul de
pregătire, în vederea apariţiei lui Mesia. Personal, ştiam
în inima mea că acesta era doar primul din multele
semne care aveau să îi ajute pe oameni să se trezească
încetul cu încetul, devenind din ce în ce mai conştienţi
în sinea lor de faptul că momentul apariţiei Sale era
aproape.
Ce experienţă au trăit însă fiinţele de dincolo de văl,
care s-au bucurat şi i-au urat bun-venit lui Hismariam
în lumină? Privind cu ochii mei interiori, am văzut
legiuni întregi de îngeri care au luat-o în braţele lor. Ei
au atins-o cu o mare blândeţe cu energia lor
vindecătoare, în timp ce ea şi-a continuat fericită
ascensiunea în spirală, trecând prin diferitele coridoare
dimensionale. La un moment dat, Hismariam a făcut o
escală pentru a saluta un grup mare de fiinţe de lumină,
alăturându-se unui cor triumfal, până când a ajuns faţă
în faţă cu Cel Luminos, care urma să se nască în planul
terestru din pântecul ei.
I-am văzut cu ochii interiori pe cei doi îmbrăţişându-
se şi trecând apoi printr-un mare portal de lumină. Deşi
formele lor umanoide nu au putut trece dincolo de prag,
am ştiut din experienţele mele personale că conştiinţa
lor era întru totul intactă. I-am văzut apoi (în interiorul
meu) pe cei doi „stând în picioare” în faţa Consiliilor de
Lumină pentru a-şi da raportul, pentru a primi
recomandări şi pentru a-şi începe următorul nivel de
pregătire, în vederea viitoarei împliniri a misterelor lui
Hristos. În acel moment, am simţit cum un aspect mai
înalt al conştiinţei mele li s-a alăturat la acea întrunire.
Am profitat în acest fel de acea nouă oportunitate (la fel
ca atâtea altele înainte) de a ne aduna împreună
înţelepciunea dincolo de timp, în scopul de a asista
umanitatea şi planeta Pământ, pentru ca acestea să
poată trăi aceeaşi experienţă pe care Hismariam a
demonstrat-o într-o manieră atât de magnifică.
Acum că ai citit relatarea mea referitoare la
ascensiunea lui Hismariam doresc să te invit să te
interiorizezi şi să îţi contempli propria viaţă, dacă nu eşti
deja convins că ascensiunea pe nivelul conştiinţei
hristice nu este posibilă decât pentru fiinţe precum
Hismariam. Te întreb însă: nu ai remarcat că perioada
de timp necesară pentru a-ţi manifesta gândurile este
mult mai redusă decât altădată? Nu ai constatat cât de
rapid devin manifeste în realitatea fizică dorinţele şi
temerile tale atunci când gândurile tale sunt însoţite de
sentimente profunde? Nu ai remarcat noi şi noi
sincronizări, momente de tip deja vu, întâlniri cu oameni
care ţi se par familiari, deşi nu i-ai cunoscut niciodată,
ca să nu mai vorbim de experienţele vieţii de zi cu zi,
care au devenit ca un montagne russe emoţional din ce
în ce mai intens? Toate aceste evenimente reprezintă
indicii ale trezirii şi ale ascensiunii conştiinţei.
Atunci când optezi să te simţi trezit, lucid şi
conştient de experienţele tale în fiecare clipă, pornind de
la premisa că eşti deja iluminat şi înălţat la cer, tu chiar
devii astfel. Devino conştient de faptul că tu eşti una cu
calea spirituală şi că destinaţia pe care o cauţi este
asistată în mare măsură de meditaţie şi de practicile
interioare. Doresc să înţelegi însă, preaiubitul meu
prieten, că ascensiunea este o destinaţie la capătul unei
căi, pe care nu o vei putea încheia decât într-un viitor
foarte îndepărtat. Singurul moment în care poate fi
realizată fuziunea cu Dumnezeu este ACUM!
Tu te afli deja, în timp ce respiri în momentul
prezent, în mijlocul ascensiunii tale personale şi
planetare pe nivelul conştiinţei hristice! Singurul lucru
care îţi rămâne de făcut este să optezi pur şi simplu
pentru această fuziune şi să îi permiţi Creatorului să se
exprime prin tine, exact aşa cum eşti. Şi la fel cum
Hismariam şi-a rugat prietenele cele mai apropiate să o
„asiste” prin prezenţa lor, calea ascensiunii tale poate fi
susţinută şi accelerată când te reuneşti cu doi sau mai
mulţi oameni. Atunci când un grup de suflete se
focalizează în momentul prezent cu o intenţie la unison,
conştientizând faptul că rezultatul dorit s-a împlinit
deja, miracolele apar cu uşurinţă şi fără niciun efort. Şi
nu uita că conştiinţa lui Hismariam, pe care tu o cunoşti
sub numele de Fecioara (Maica) Maria, se reuneşte acum
cu tine, căpătând o expresie conştientă prin toate
formele şi inimile care se înalţă la cer, oricât de variate
ar fi acestea!
Cap. 8 - Ana revelează misterele învierii

De-a lungul celor 150 de ani care s-au scurs după


întoarcerea mea din Egipt la mănăstirea de pe Muntele
Carmel şi începutul acelei etape din viaţa mea, în care
am început să dau naştere numeroşilor mei copii, s-au
produs foarte multe schimbări pe scena politică a
Palestinei.
După moartea lui Alexandru cel Mare din anul 323
î.Hr., la vârsta de 33 de ani, din cauza unei febre,
generalii săi macedoneni şi-au împărţit între ei prada de
război. Deşi erau nişte strategi militari talentaţi, cei mai
multi erau complet incapabili, în ceea ce priveşte arta
guvernării politice şi a reformelor sociale. În aceste
condiţii, a fost doar o chestiune de timp până când
descendenţii lor au început să se lupte între ei pentru
controlul ţinuturilor moştenite. La scurt timp după
întoarcerea mea pe Muntele Carmel, norii de furtună au
început din nou să se adune pe cer.
După ce evreilor le-a fost impusă cultura
helenistică, tensiunile politice care au rezultat au
continuat să se acumuleze până când au culminat, în
anul 167 î.Hr., cu revolta macabeică. În anul 142 î.Hr. a
fost creat un stat evreiesc independent, guvernat de
dinastia hasmoniană. Unul dintre descendenţii acestei
dinastii a fost Regele Irod, care este cunoscut astăzi din
Noul Testament. O bună parte din impulsul care a
condus mai târziu la crearea Zeloţilor Evrei şi care a
alimentat fundamentalismul conservator al esenienilor
din Qumran s-a născut din această revoltă care a
împărţit ţara, fiind amplificată şi mai mult de prezenţa
soldaţilor şi a guvernatorilor romani. În acest context de
mare agitaţie politică, eu mi-am văzut de rutina mea
zilnică din Carmel.
Aceasta era situaţia politică şi socială în acele
vremuri tulburi, în care am început să părăsesc
mănăstirea de pe Muntele Carmel şi să bat cu piciorul
dealurile fertile ale Palestinei, împreună cu alţi membri
ai Ordinului nostru Esenian. La început, am colindat
doar satele învecinate din Galileea, după care am
început să călătorim prin oraşele mai mici sau mai mari
din Samaria şi din Iudeea, un ţinut aflat la sud. Am
călătorit frecvent la Capernaum, pe malul Mării Galileii,
şi la Qumran, pe cel al Mării Sărate (sau al Mării Moarte,
după cum i se spune la ora actuală). De-a lungul coastei
Marii Mări (pe care voi o numiţi astăzi Marea
Mediteraneană), am călătorit cu vasul de la Ptolemais la
Tir, în nord, şi la Joppa, în sud. Câmpia Sharon, care se
întinde de-a lungul coastei de la Muntele Carmel şi până
la Joppa, îmi era extrem de familiară.
Am călătorit de asemenea pe jos către nord, pe
malul râului Iordan, dincolo de Marea Galileii, până la
izvorul său, şi am urcat către un mic templu sacru de
lângă Muntele Hermon. Am făcut un pelerinaj până la
un templu încă şi mai vechi de pe Muntele Ararat. Pe jos
sau pe mare nu am călătorit mai departe în acele
vremuri, în trupul meu, aşa cum fac majoritatea
pelerinilor; în schimb, m-am teleportat şi am practicat
bilocaţia de nenumărate ori, pentru a ajunge în locuri
îndepărtate sau în alte timpuri.
Ca mare preoteasă a Ordinului Esenienilor, aveam
responsabilitatea sacră de a intra în contact cu membrii
acestuia. Doresc să precizez însă că esenienii de pe
Muntele Carmel nu erau deloc zeloşi sau fanatici atunci
când practicau evanghelizarea, aşa cum ai putea crede.
Dimpotrivă, noi lucram în tăcere. Celor care aveau
urechi de auzit le vorbeam despre Calea Maestrului
Neprihănirii (un set de învăţături pline de înţelepciune
care revelează folosirea corectă a energiei), şi nu îi
invitam să ni se alăture (Ordinului nostru) decât pe cei
care erau extrem de receptivi la mesajul nostru.
Motivele pentru care făceam astfel de pelerinaje erau
două. Pe primul l-am explicat deja, dar al doilea era
mult mai ocult. Doresc să îţi prezint acum o parte din
procesele extrem de puţin cunoscute ale învierii pe care
le-am aplicat, în calitate de Maestră a Neprihănirii
pentru a-mi menţine corpul fizic de la o generaţie la alta.
Pe lângă somn, meditaţia zilnică în care mă
desprindeam de convingerea conştiinţei colective în
suferinţă, boală şi moartea inconştientă mă retrăgeam
adeseori în perioade prelungite de izolare şi de tăcere,
departe de orice factor de distragere. Dacă îţi mai aduci
aminte, spuneam mai devreme că deţineam cunoaşterea
perfectă a Ritului Sepulcrului, practicat în Egipt. Prin
urmare, puteam intra cu uşurinţă în stări de conştiinţă
pe care hinduşii le numesc samadhi sau fuziunea cu
Dumnezeu, în timpul cărora corpul meu aproape că nu
mai prezenta semne vitale (iar uneori chiar nu le mai
prezenta deloc). Cu toate acestea, organismul meu a
rămas plin de vitalitate, emanând un miros extrem de
plăcut. Dat fiind că am optat pentru a sălăşlui în planul
terestru, petrecându-mi zilele în servicii aduse
umanităţii, am preferat să nu mă resorb în stările mai
înalte de samadhi, care m-ar fi condus la o fuziune
perfectă cu Dumnezeu. Pentru a-mi atinge obiectivele în
planul terestru, au existat momente în care am fost
nevoită să intru în stări mai joase de samadhi, nu doar
câteva săptămâni, pentru regenerare şi odihnă, ci de-a
lungul mai multor ani, în care am rămas într-o stare de
animaţie suspendată.
Aşadar, au existat în viaţa mea perioade în care am
rămas în astfel de stări timp de o generaţie sau chiar
mai mult. De aceea, atunci când îmi reluam activitatea
pe pământ, societatea din jurul meu credea că fac parte
din generaţia sa, fapt care îmi uşura mult viaţa,
neridicând întrebări sau temeri, la care mi-ar fi fost
foarte greu să răspund. Membrii Frăţiei noastre
Eseniene care cunoşteau Calea Maestrului Neprihănirii
păstrau un secret foarte strict asupra acestor practici,
având grijă de trupurile celor care intrau în astfel de
„vacanţe” prelungite, organizând înmormântări fictive,
asigurându-le nume şi documente noi de identitate,
oferindu-le celorlalţi explicaţii uşor de înţeles pentru
venirile şi plecările noastre misterioase.
Sunt ferm convinsă că dacă ai sta puţin şi ai începe
să îţi imaginezi ce ar însemna să fii mult mai în vârstă,
din punct de vedere cronologic decât cei din jurul tău, ai
înţelege cu uşurinţă situaţia destul de delicată pe care o
creează nemurirea fizică. La urma urmelor, cum i-ai
putea explica unei persoane care nu înţelege conceptul
de nemurire fizică faptul că ai trăit sute de ani? În
condiţiile în care ai arăta ca un adult tânăr, ai
recunoaşte vreodată deschis că eşti strămoşul a sute de
descendenţi, dintre care cei mai mulţi au murit deja, în
timp ce alţii trăiesc, dar par mult mai bătrâni decât
tine!?
Adeseori, atunci când călătoream prin ţinuturile
învecinate spre a sluji comunităţile noastre eseniene şi
a-mi vizita descendenţii în satele în care trăiau,
obişnuiam să fac anumite pauze şi să mă duc în diferite
locuri secrete, pentru a mă odihni şi pentru a mă
regenera. Aceste locuri erau cunoscute Frăţiei Luminii,
fiind prezervate de-a lungul întregii istorii a civilizaţiei.
Ele erau întotdeauna protejate de cei neiniţiaţi, de
căutătorii plini de o curiozitate naivă şi de hoţii puşi pe
jaf. Practic, au existat trei sanctuare mai importante în
care obişnuiam să merg pentru a mă regenera la nivel
celular. Cel pe care îl foloseam frecvent se afla într-o
peşteră din Muntele Carmel. Celelalte două se aflau în
alte peşteri, una de lângă Qumran, iar cealaltă, în
Muntele Hermon. Cele trei peşteri creau un câmp
energetic triangulat menţinut în permanenţă viu de
preoţii şi de preotesele care le întreţineau, slujindu-i pe
adepţii care veneau în ele.
În aceste peşteri existau morminte din piatră
sculptate, cu dimensiuni foarte precise şi inscripţionate
cu afirmaţii magice. Puteai găsi aici antidoturi pentru
prelungirea vieţii şi un tip particular de plasmă vie care
avea consistenţa fluidului amniotic. Ori de câte ori îmi
doream să mă odihnesc şi să mă regenerez, începeam
întotdeauna cu o perioadă de purificare şi cu un post
prelungit, urmat de o meditaţie profundă. Dacă era
timpul să „dispar” o vreme, eram pregătită să realizez
Ritul integral al Sepulcrului.
Poate că te întrebi: „De ce simţea nevoia un suflet
atât de evoluat ca al meu să opteze să treacă prin
rigorile dificile ale Ritului Sepulcrului şi prin pericolele
potenţiale ale procesului de animaţie suspendată?”
Motivele mele erau mai multe. Pe de o parte, eram în
permanenţă călăuzită din interior să îmi reamintesc cum
să îmi prezerv şi cum să îmi învii corpul fizic pe perioade
mai scurte sau mai lungi. Mai târziu, am înţeles că acest
lucru a reprezentat o pregătire pentru a-l putea învăţa
pe nepotul meu, pe care voi îl numiţi Iisus, cum să învie
din morţi. Pe de altă parte, îmi doream personal să îmi
prezerv corpul fizic, atât timp cât acesta continua să îmi
deservească obiectivele sufletului meu, în loc să trec prin
rigorile dificile ale canalului naşterii şi ale copilăriei ori
să intru din nou într-un alt corp.
Dorinţa mea era să ajung la un control perfect al
legilor planului fizic şi la nemurirea spirituală, pentru a
putea rămâne în serviciul umanităţii ca o persoană
aparent obişnuită, iar după ce sufletul meu îşi va fi
îndeplinit misiunea pe care şi-a asumat-o, să mă înalţ la
cer. Cele câteva experienţe pe care le-am trăit în
compania unor fiinţe înălţate la cer mi-au permis să
înţeleg că vizitele lor în densitatea planului terestru erau
foarte rare, iar atunci când acestea veneau totuşi să
asiste umanitatea, vizitele lor erau foarte scurte. La un
moment dat, poate că voi opta pentru a „veni şi a pleca”
în calitate de maestră înălţată la cer, dar, până una alta,
am preferat să rămân aproape de umanitate şi de Mama
Pământ, atât timp cât m-am simţit călăuzită să fac acest
lucru.
După ce am trecut prin ritualurile corespunzătoare
de purificare ale Ritului Sepulcrului, am intrat într-o
stare profund modificată a creierului meu. De îndată ce
am ajuns la starea dorită, în care corpul meu era
adormit, iar conştiinţa mea se identifica plenar cu
corpurile mele de lumină superioare, corpul fizic uns cu
mir, sau Khat, a fost strâns înfăşat într-o pânză care
amintea de giulgiul din bumbac şi din in folosit de
egipteni pentru procesul de mumificare. Pânza era
impregnată cu diferite uleiuri esenţiale, despre care se
ştie că prezervă corpul şi regenerează ţesuturile. Dacă
îmi propuneam doar un proces de regenerare de scurtă
durată, corpul meu înfăşat în pânză era plasat deasupra
sau în interiorul sarcofagului din piatră, fără să fie lăsat
însă capacul peste el. În astfel de cazuri, faţa mea era
expusă, cu excepţia unui şervet care flutura atunci când
începeam să respir, semnalându-i astfel preotului sau
preotesei faptul că trupul meu redevenea animat.
Dacă urma să „dispar” vreme de câteva luni sau o
perioadă prelungită de mai mulţi ani, corpul meu era
înfăşat cu grijă şi plasat în interiorul sarcofagului, unde
plutea într-un „fluid similar celui amniotic” sau într-o
„apă restructurată molecular”, ce facilita o stare de
suspendare ori de antigravitaţie. După ce intram într-o
stare de levitaţie extrem de precisă, preoţii şi preotesele
care mă asistau închideau sarcofagul cu capacul. În
acest fel, toate elementele Ritului Sepulcrului acţionau
într-o sinergie perfectă.
Uneori, mă întorceam în peşteră în dublul meu
eteric (Ka) şi pluteam pe deasupra corpului fizic sau
Khat, pentru a-l asista de-a lungul procesului de
regenerare. În astfel de momente, cei care vegheau
sepulcrul mă puteau vedea. Intram astfel într-o stare de
comuniune cu ei, oferindu-i corpului meu energia
vindecătoare necesară. În cea mai mare parte a
timpului, conştiinţa mea se afla însă în altă parte.
Uneori, vizitam alte planete. Îmi plăcea îndeosebi să
merg la templele vindecătoare ale lui Hathor, de pe
planeta Venus, sau îmi continuam studiile la
universităţile spirituale superioare localizate în Pleiade şi
pe steaua Sirius B. În acest fel, m-am pregătit pentru
rolul meu de mamă a Mariei şi de bunică a Celui care
avea să demonstreze public Calea Maestrului
Neprihănirii (Calea lui Hristos).
Când venea timpul să mă întorc în planul terestru,
îmi făceam cunoscută prezenţa preotului sau preotesei
care superviza sarcofagul, iar aceştia mă ajutau să mă
reintegrez plenar în corpul meu fizic. Coarda de argint
sau canalul secret care rămânea conectat cu toate
corpurile mele subtile era încărcat cu forţă vitală,
permiţându-mi să cobor din nou în spirală în corpul
meu, la fel cum am procedat când m-am îndepărtat de
acesta, urcând în lumile superioare. Capacul era ridicat
de pe sarcofag, iar eu eram scoasă din acesta, desfăşată,
îmbăiată şi hidratată. De regulă, era nevoie de mai multe
zile sau chiar săptămâni pentru a-mi redobândi în
totalitate facultăţile fizice. Toate aceste experienţe mi-au
ajutat sufletul să evolueze şi să se pregătească pentru
munca mea viitoare în planul fizic.
Poate crezi că inventez un basm sau în cel mai bun
caz o poveste science-fiction. Te asigur însă, prietene, că
noua Epocă de Aur care se apropie va scoate din nou la
lumină această ştiinţă străveche a nemuririi fizice şi
spirituale, care îţi va permite să îţi trezeşti
supraconştiinţa şi să îţi aduci aminte de ceea ce noi
obişnuiam să numim Calea Maestrului Neprihănirii şi de
Codurile de Lumină ale Graalului. La ora actuală,
acestea rezidă într-o stare latentă în sepulcrul pe care tu
îl numeşti corpul tău şi în acel sepulcru mai mare care
reprezintă lumea materială inconştientă, dar ele se vor
trezi în conştiinţele reînviate. Chiar dacă eşti convins că
viaţa mea a fost mult mai semnificativă decât a ta, iar
nivelul măiestriei mele de sine, mult mai mare decât tot
ce ai putea realiza vreodată, doresc să te asigur din nou
că îţi vei reaminti la rândul tău de vieţile tale trecute şi
chiar viitoare, în care ai fost sau vei fi un maestru,
culminând la ora actuală în viaţa ta de zi cu zi. Poate că
faci alegeri diferite pentru a-ţi sluji semenii, şi nu prin
intermediul măiestriei de sine pe care am manifestat-o
eu, dar, indiferent în ce fel optezi să-ţi manifeşti
divinitatea, eu mă aflu aici pentru a acţiona ca un
catalizator, asistându-te de-a lungul procesului de
înviere a conştiinţei tale hristice, a Sinelui tău real care
cunoaşte întotdeauna calea.
După cum poţi vedea, eu cunoşteam foarte bine
procesul iniţiatic al „crucificării” identităţii mele
separate, care se crampona de corpul meu fizic şi de
egoul meu, lăsând-o apoi să se odihnească reînviindu-mi
conştiinţa mai vastă, care se află într-o comuniune
permanentă cu Creatorul meu. Iniţierea în crucificare,
aşa cum a fost aceasta predată de cei care încearcă să
controleze masele prin intermediul fricii, doreşte să te
convingă cu orice preţ că fuziunea cu Dumnezeu nu
poate fi realizată decât prin suferinţă şi print-un
sacrificiu de sânge. Doresc să te asigur însă din nou că
suferinţa nu este decât consecinţa rezistenţei opuse de
„sinele separat” fuziunii cu Dumnezeu. Atunci când
omul îl realizează pe Dumnezeu (Zeul/Zeiţa) ca sursă a
iubirii, singurul sacrificiu care i se mai cere este
abandonarea simţului arogant al separării identităţii
sale de sine, pentru ca iubirea să îşi poată asuma
sufletul care îi aparţine de drept.
Am continuat aşadar să particip de-a lungul multor
ani la Ritul Sepulcrului. Pe măsură ce a trecut timpul,
iar măiestria mea s-a amplificat, am avut ocazia de a-i
iniţia inclusiv pe alţii în misterele crucificării şi ale
învierii. Am ajuns astfel la o înţelegere din ce în ce mai
clară a naturii misiunii mele, de pregătire a căii Celui
care urma să vină în curând. Cu această ocazie, am
înţeles că experienţele mele servesc unei cauze
superioare, dar, pentru ca aceasta să poată fi dusă la
bun sfârşit, trebuia mai întâi de toate ca personajele
care au fost de acord să participe la drama respectivă să
intre în scenă, scop în care trebuiau pregătite anumite
condiţii. Aşa se face că am trecut dincolo de pragul
celibatului, pentru a experimenta o iubire mai amplă,
plină de compasiune, care derivă din relaţiile conştiente
şi sacre de cuplu şi din naşterea copiilor.
Cap. 9 - Matthias şi Iosif din Arimateea

Doresc să îţi reamintesc acum ceea ce spuneam mai


devreme: că la acea vreme existau înţelepţi care
călătoreau mult mai departe decât mine, în acei ani în
care aşteptam să îmi fie confirmată chemarea de a aduce
pe lume copii, care să facă parte din echipa de susţinere
a Celui Luminos. Aceşti înţelepţi făceau parte dintr-o
frăţie foarte veche, numită Ordinul Magilor. Unii
proveneau din Semiluna Fertilă şi din Orientul
îndepărtat, iar alţii, din Britania, Egipt şi Grecia. Secole
la rând, ei au venit pe Muntele Carmel pentru a studia
diferite manuscrise în biblioteca mănăstirii noastre şi
pentru a face schimb de cunoştinţe străvechi de
înţelepciune, aşa cum erau acestea prezervate de tradiţia
lor.
Aşa cum înţelegeam noi, cei de pe Muntele Carmel,
acest concept, un esenian autentic trebuia să fie receptiv
la întregul spectru al luminii, într-un fel, am putea
spune că noi am cultivat o polenizare încrucişată cu
numeroasele învăţături pline de înţelepciune care erau
răspândite în lume de înţelepţii care veneau şi plecau în
diferite regiuni, la fel ca vântul. Calea noastră era mai
degrabă un mod de viaţă decât ceea ce am putea numi o
religie. Prin urmare, noi cunoşteam la fel de multe
lucruri legate de Gautama Buddha sau Zaratustra - în
timpurile mai recente - ca şi despre Akhenaten şi Moise,
din epocile mai vechi, sau de Krishna, Isis şi Osiris, din
cele încă şi mai vechi.
Tradiţia noastră eclectică şi ecumenică ne-a permis
să onorăm toate perspectivele şi să apreciem în mod
implicit toate numele acordate Zeului/Zeiţei Unice de-a
lungul diferitelor culturi în diferite limbi, învăţăturile
noastre erau transmise în principal pe cale orală şi prin
exemplul personal, dar aveam şi diferite texte scrise.
Mulţi erau scribi talentaţi, din care unii cunoşteau mai
multe limbi străine. Principala noastră descendenţă era
însă cea ebraică, iar limba noastră comună era
aramaica.
Am mers pe calea pe care ţi-am împărtăşit-o până
acum, dragă prietene, timp de peste 400 de ani. A sosit
acum timpul să îţi prezint o altă ipostază a mea, de
femeie înzestrată cu emoţii cât se poate de umane,
similare celor pe care le experimentezi în relaţiile intime.
Într-adevăr, pe măsură ce am început să accept din ce în
ce mai plenar viaţa, pregătindu-mă să o readuc pe
Hismariam pe pământ, în calitate de fiică a mea, am
atras în viaţa mea un partener, o veritabilă oglindă
divină a mea. Am ajuns să îmi cunosc astfel Sinele, în
maniere care nu mi-au fost accesibile în lunga mea viaţă
anterioară.
Pe măsură ce au trecut zilele, am început să simt un
flux de energie pe care nu îl mai experimentasem
demult. Dorinţa de a-mi unifica destinul cu cel al unui
bărbat a devenit din ce în ce mai puternică în mine.
Eram conştientă că aceasta era călăuzirea mea
interioară, care mă pregătea în acest fel pentru a face
paşii necesari, în vederea îndeplinirii rolului meu de a
aduce pe lume personajele necesare co-creării şi
manifestării dramei învierii lui Hristos pe pământ,
propovăduită de foarte mult timp de către şcolile
misterelor. Aşa se face că de îndată ce am început să mă
simt irezistibil atrasă de bolta nupţială, am făcut
cunoscut faptul că eram eligibilă pentru riturile
nupţiale.
În cadrul comunităţii noastre din Carmel, existau
mai mulţi fraţi care erau atraşi fizic de mine. Unul dintre
ei era Matthias, fiul lui Matthias, un mare preot levit şi
nepotul lui Matthias cel Bătrân, cel care a venit după noi
în portul Ptolemais atunci când ne-am întors din Egipt,
în anul 207 î.Hr. Un altul era Timotei, care administra
biblioteca mănăstirii. Spre deosebire de Timotei,
Matthias era mult mai tânăr şi nu atinsese încă
măiestria absolută în toate iniţierile oferite de
Mănăstirea Carmel. Oricum, amândoi erau mari iniţiaţi,
iar intuiţia mi-a spus că amândoi sunt potriviţi pentru
rolul de parteneri ai mei.
Inima mea era atrasă însă de Matthias. Iubirea
acestuia faţă de natură şi capacitatea sa de a cultiva cele
mai frumoase flori şi cele mai delicioase produse agricole
îmi desfătau sufletul. La acest lucru se adăuga şi
interesul său sincer pentru bunăstarea comunităţii
noastre şi devoţiunea sa faţă de Dumnezeu. Aşa se face
că el a devenit candidatul meu favorit. De asemenea,
mărturisesc că am onorat atunci inclusiv aspectul
naturii mele umane asociate cu Hanna, care era atrasă
de Matthias de oarece sufletul acestuia a fost încarnat
anterior în trupul lui Tomas. Îţi mai aminteşti, desigur,
că Tomas a fost iubitul cu care a fost logodită Hanna,
care a fost capturat şi dus la Babilon de către soldaţi,
înainte să „preiau” eu corpul Hannei. De aceea, într-un
sălaş foarte profund al inimii mele s-a născut dorinţa de
a-i împlini eu iubirea nesatisfăcută a Hannei.
Ne-am acordat aşadar o anumită perioadă de
curtate, care ne-a îndepărtat pentru scurte perioade de
ocupaţiile noastre obişnuite, astfel încât să ne putem
reuni esenţa sufletelor noastre, dar şi personalităţile
noastre, ajungând să ne înţelegem din ce în ce mai bine
unul pe celălalt. Am descoperit astfel că suntem
compatibili şi în doar câteva săptămâni ne-am logodit.
Logodna noastră a avut loc în anul 58 î.Hr., imediat
după recolta de toamnă. Întreaga comunitate ne-a
pregătit un festin minunat, sărbătorindu-ne. Atmosfera
de bucurie şi de sărbătoare a ridicat moralul tuturor,
căci până atunci fusesem cunoscuţi amândoi ca nişte
celibatari ascetici, de foarte mulţi ani (unii nici măcar nu
mai ştiau de când). S-a râs foarte mult şi ni s-au făcut
cele mai bune urări, momentul fiind considerat unul de
sărbătoare pe Muntele Carmel.
Când s-a apropiat solstiţiul de iarnă, am trecut
împreună cu Matthias pe sub bolta nupţială, făcând
schimb de inele şi de legăminte. În ajunul celei mai lungi
nopţi a anului, m-am trezit că sunt însărcinată. Doresc
să precizez cu această ocazie că concepţia acestui copil a
fost supervizată şi aprobată de Frăţia Luminii. Cu
această ocazie, în pântecul meu a fost plasată esenţa
unui mare suflet, iar sămânţa lui Matthias a receptat o
serie de frecvenţe foarte înalte de lumină, care i-au
permis noului copil să crească într-o stare de luciditate
care transcendea limitările specifice conştiinţei terestre.
Îi voi rămâne veşnic recunoscătoare soţului meu
Matthias pentru că mi-a făcut cunoştinţă cu miracolul
fericirii nupţiale extatice şi cu cel al Concepţiei în
Lumină.
La rândul meu, l-am iniţiat pe Matthias, care a fost
întotdeauna un celibatar, în misterele lui Isis.
Reamintindu-mi de experienţele mele din templele
acesteia, l-am călăuzit pe Matthias de-a lungul unor
practici energetice sexuale prin care energia sexuală este
ridicată din ce în ce mai sus, iar conştiinţa cuplului este
înviată şi adusă în starea de unitate, până când cei doi
ating împreună o stare de fericire perfectă. Sufletul
copilului nostru a fost invitat să pătrundă în planul fizic
pe când ne aflam în această stare de iubire sublimă. De-
a lungul lunilor care au urmat, cât timp a crescut în
pântecul meu, am continuat amândoi să îl hrănim cu
aceeaşi iubire.
Relaţia intimă cu un bărbat şi naşterea mai multor
copii s-au dovedit a fi un dar atât de fabulos, încât m-
am întrebat sincer de ce nu am făcut acest lucru mai
devreme. Contemplând însă preţul acestei dilatări a
conştiinţei mele, am înţeles că ea s-a produs printr-o
ruptură a inimii mele, pe care am evitat-o până atunci.
Cea care m-a făcut să amân tot timpul măritişul a fost
durerea recalcitrantă găzduită de inima rănită a Hannei.
În calitatea mea de iniţiată, am transmutat o mare parte
din această emoţie discordantă, dar ea m-a determinat
totuşi să evit intimitatea căsniciei, justificându-mi
celibatul prelungit sub pretextul că aceasta este calea
minimei distrageri, iar eu mi-am abandonat voinţa
personală în faţa celei a Spiritului.
Îţi poţi imagina în aceste condiţii ce miracol a fost să
simt atingerea blândă a lui Matthias şi să pot celebra
noua viaţă care a încolţit în corpul meu străvechi, dar
încă foarte tânăr! Fiica mea Aurianna a murit în urmă
cu peste 400 de ani. Prin urmare, în acest moment,
descendenţii ei erau foarte numeroşi. Mulţi dintre ei
continuau să trăiască în Egipt. Alţii se aflau la Carmel
sau în comunităţile din regiunile învecinate, Galileea şi
Iudeea. Aşa se face că atunci când a sosit timpul să nasc
a avut loc o mare adunare a descendenţilor mei, care au
venit să asiste la circumcizia şi la numirea primului meu
fiu.
Fiul nostru s-a născut pe cuspida dintre Fecioară şi
Balanţă, în anul 57 î.Hr., potrivit calendarului vostru
gregorian. Dat fiind că făcea parte din linia genealogică a
lui Iosif Israelitul, care a fost vândut în Egipt, am decis
să îl numim după strămoşul său. Aşa se face că fiul
nostru a ajuns să fie cunoscut de toţi sub numele de
Iosif.
Acest copil înzestrat a fost crescut cu foarte multă
iubire şi devoţiune. Încă de la cea mai fragedă vârstă, l-
am luat pe un genunchi şi i-am vorbit despre linia
spirituală a poporului nostru, Israel, sau Isis Ra Elohim,
după cum îmi plăcea mie să spun. I-am relatat poveşti
minunate despre Egiptul antic şi despre alte locuri prin
care am călătorit, inclusiv despre perioada petrecută în
Britania, când am fost adoptată de o familie celtică
regală, care m-a iniţiat ca preoteasă druidă. Mintea lui
Iosif era ca un burete, absorbind toate informaţiile pe
care i le spuneam şi rămânând la fel de avidă de
informaţii noi.
La un an şi jumătate de la naşterea lui Iosif, când
iubirea noastră reciprocă era încă foarte puternică, eu şi
cu Matthias am conceput un alt copil, de această dată o
fetiţă, pe care am numit-o Martha după ce s-a născut.
Era un copil cuminte şi tenace, înzestrat cu înţelepciune
şi cu un talent organizatoric deosebit. La fel ca şi Iosif,
Martha avea să joace un rol aparte în povestea noastră
din anii următori.
Doresc să îţi vorbesc acum ceva mai multe despre
Iosif, a cărui viaţă a continuat să joace un rol-cheie în
planul divin. Dat fiind că s-a dovedit de mic talentat la
limbi, l-am învăţat limba noastră natală, aramaica,
atunci când avea între unu şi doi ani. Apoi, când avea
între doi şi trei ani, l-am învăţat limba ebraică, inclusiv
alfabetul acesteia. În anii care au urmat, ne-am focalizat
atenţia asupra limbii celtice, atât cât mi-o mai
aminteam, întrucât aceasta are o mare afinitate cu limba
ebraică. La şase ani, i-am prezentat limba persană şi cea
sanscrită, urmate de greacă şi de egipteană. Am
introdus şi latina, limba formală a romanilor, în
programa lui Iosif, când acesta avea 11 ani, deşi a
existat o anumită reticenţă din partea noastră.
Motivul pentru care am amânat atâta predarea
limbii latine lui Iosif era gustul amar care încă mai
prevala în Israel după invadarea Palestinei de către
legiunile romane ale lui Pompei din anul 63 î.Hr.
Tensiunile politice dintre saduceii aristocraţi şi fariseii
ortodocşi au determinat intervenţia militară a Romei.
Ierusalimul a fost asediat şi aproape 12.000 de evrei au
fost măcelăriţi. La sfârşitul anului 63 î.Hr., întreaga
Palestină a fost integrată în provincia romană a Siriei,
populaţia ei fiind pusă să plătească tribut Romei. Pentru
ca situaţia să mi se pară şi mai amară, Roma a
reintrodus crucificarea ca pedeapsă pentru orice fel de
rezistenţă, pentru a-i controla astfel pe oameni. Într-o zi,
am trăit un şoc emoţional extrem de profund atunci
când s-a nimerit să trec pe lângă un şir de cruci aliniate
de-a lungul drumului. Nu am reuşit niciodată să îmi
închid inima în faţa suferinţelor semenilor mei. Oare
avea să înveţe vreodată umanitatea adevărata
semnificaţie spirituală a crucii ca simbol al spiritului
care se intersectează cu materia, m-am întrebat.
Matthias îşi adora literalmente fiul, dar nu i-a putut
oferi aceeaşi cunoaştere ca şi mine. În consecinţă, între
noi au început să apară tensiuni legate de educaţia lui
Iosif. O umbră de invidie şi autocritică a început să
erodeze mintea lui Matthias. Deşi lui Iosif îi plăcea să
meargă cu tatăl său pe câmpuri şi prin grădini, ţinându-
l de mână sub bolta cerească înstelată, el prefera de
regulă să vină la mine şi să petreacă ore în şir studiind
manuscrisele străvechi din bibliotecă. De aceea, lui
Matthias i se părea că şi-a pierdut fiul. Dat fiind că mă
acuza pe mine pentru pierderea intensă pe care a
suferit-o, el a început să se distanţeze din ce în ce mai
mult de mine. Aşa se face că patul nostru s-a umplut de
spini, în locul trandafirilor plăcut mirositori de
odinioară.
Pe măsură ce au trecut lunile, Matthias s-a
înconjurat din ce în ce mai mult cu pătura rece a
indiferenţei. Numeroşii ani de celibat pe care i-a trăit
anterior îl atrăgeau către un mod de viaţă „mai sigur” şi
mai ascetic, care să îl protejeze de emoţiile care ne
tulburau familia nou-înfiinţată. Eu îmi simţeam inima
plină de amărăciune şi aveam remuşcări pentru
pierderea soţului meu. Ce aş fi putut face însă? Iosif era
cel care era, iar Martha a preferat de la bun început
compania femeilor. Conştientă că există un scop divin în
spatele tuturor lucrurilor, mi-am plasat pur şi simplu
încrederea în Dumnezeu şi am făcut tot ce mi-a stat în
puteri pentru a accepta situaţia.
La câteva luni de la cea de-a patra aniversare a
naşterii lui Iosif, Matthias a decis că ar fi mai bine
pentru toată lumea dacă s-ar muta în comunitatea
eseniană din Qumran, care era localizată lângă Marea
Sărată, la circa 130 de kilometri sud-est de Carmel. El
şi-a propus această mutare ca pe un experiment,
gândindu-se că avea să fie doar o separare temporară.
Eu ştiam însă în inima mea că nu mai puteam vorbi de o
căsnicie cu el. La fiecare câteva luni, Matthias făcea
scurte vizite la Carmel, pentru a-şi vedea copiii.
Continua însă să se simtă rănit de mine şi nu mă mai
lua niciodată în patul lui. În cele din urmă, ne-am
prezentat cazul în faţa unui Consiliu al Bătrânilor din
cadrul comunităţii noastre şi am cerut o anulare a
legămintelor noastre maritale, chiar dacă nici unul
dintre noi nu a păcătuit. Solicitarea era neobişnuită,
dar, în cele din urmă, consiliul ne-a acceptat cererea.
Aşa se face că Matthias a redevenit liber să îşi manifeste
darurile de excepţie şi devoţiunea ieşită din comun în
interiorul grădinilor din Qumran.
Matthias s-a bucurat de pace şi de mulţumire la
Qumran până în anul 37 î.Hr., când a murit din cauza
rănilor suferite când a opus rezistenţă legiunilor romane
ale lui Antoniu, atunci când acestea au ars şi au distrus
Qumranul, la ordinele Regelui Irod Edomitul.
După plecarea lui Matthias de pe Muntele Carmel,
mi-am dedicat în mare parte atenţia pregătirii fiului
meu, în vederea rolului pe care avea să îl joace în cadrul
dramei sacre, care începuse deja să se desfăşoare. Pe
măsură ce a crescut în înălţime, capacitatea lui Iosif de
a învăţa a întrecut-o cu mult pe a mea. El a citit şi a
început să prezinte Legea Mozaică şi vechile texte celor
dispuşi să se angreneze într-o dezbatere cu el. Cel mai
mult îi plăceau magii care veneau de departe. Sufletul
lui îşi lua literalmente zborul atunci când le asculta
poveştile. La vârsta de 12 ani, s-a simţit atras de dorinţa
de a călători împreună cu aceşti înţelepţi. Nu mi-a fost
deloc uşor să mă despart de el, dar am ştiut în inima
mea că trebuie să fac acest lucru.
Iosif a fost dus la marea bibliotecă din Alexandria,
pentru a studia, după care a primit iniţieri în templele
de pe malul Nilului. În continuare, a călătorit în India,
trecând prin Imperiul Part. A devenit un foarte bun
cunoscător al învăţăturilor lui Zaratustra, Buddha şi
Krishna. Obişnuia să se plimbe pe cărările din
Himalaya, fără niciun bagaj la el. Timp de mai mulţi ani,
a trăit în mijlocul sfinţilor şi al maeştrilor. Unii dintre
aceştia erau nemuritori din punct de vedere fizic, cum ar
fi cel numit Babaji, pe care voi îl cunoaşteţi ca fiind
părintele extrem de respectat al liniei spirituale numite
Kriya Yoga. Acest maestru preaiubit avea să îi fie guru
inclusiv Fiului Păcii, deşi unele legende spun că Babaji a
fost discipolul nepotului meu. Ştiu că acest lucru le-ar
putea crea o anumită stare de confuzie celor care nu
experimentează unitatea vieţii, dar realitatea este că
atunci când doi avatari (oameni care întruchipează
plenar conştiinţa lui Dumnezeu, încă din tinereţe) se
întâlnesc nu contează prea mult care dintre ei este guru-
l şi care discipolul. În mod evident, cei doi reflectă
divinitatea în oglinda Unităţii.
Când Iosif s-a întors la Carmel ca un tânăr de 20 şi
ceva de ani, el şi-a alăturat cunoaşterea dobândită pe
alte coclauri celei din cadrul comunităţii noastre. A fost
cu adevărat o lumină extrem de strălucitoare. În
următorii ani, Iosif şi-a înălţat case atât pe Muntele
Carmel, cât şi la Qumran. El a tradus manuscrisele pe
care le-a adus din Tibet, India şi Mesopotamia. În
aceeaşi perioadă, a prezentat un număr foarte mare de
texte comunităţii eseniene din Qumran. Mai mult decât
atât, i-a ajutat pe fraţii de acolo să înalte nişte bariere
energetice puternice în jurul încăperilor în care erau
păstrate aceste texte.
Am ajuns să fim cu toţii extrem de îngrijoraţi în
legătură cu biblioteca noastră din cadrul Mănăstirii
Carmel, neştiind dacă legiunile romane aveau să ne
atace sau nu, la insistenţele nebuneşti ale Regelui Irod,
care era extrem de deranjat de faptul că esenienii zeloşi
din Qumran se opuneau vehement domniei sale. Într-
adevăr, comunitatea conservatoare şi destul de militantă
din Qumran nu îl considera potrivit pentru guvernare,
din cauza moralei sale corupte, dar şi pentru că era un
descendent al lui Esau, şi nu al lui Iacov.
În pofida urii lui Irod, Qumran-ul a reînceput să
înflorească, deşi existau anumite tensiuni între cele
două secte nou-apărute în rândul poporului evreu:
Zeloţii, care se opuneau într-o manieră militantă
domniei corupte a lui Irod, şi irodienii, care susţineau în
mod activ această domnie. Oricum, dată fiind poziţia
vulnerabilă a mănăstirii de pe Muntele Carmel, Qumran-
ul părea un loc mult mai bun pentru a ne păstra
preţioasele documente în aceste vremuri marcate de o
mare incertitudine. Mai târziu, în anul 31 al erei
noastre, după ce Qumran-ul a devenit epicentrul unui
cutremur masiv de pământ, Iosif a conceput un plan de
diseminare a celei mai mari părţi a bibliotecilor din
Qumran şi Carmel, în rândul comunităţilor eseniene
risipite prin regiunea mult mai vastă a Bazinului
Mediteranean şi prin Insulele Britanice, îndeosebi în cea
mai mare dintre acestea, numită Albion.
În anul 32 î.Hr., un membru al Ordinului Magilor
care a vizitat Muntele Carmel l-a invitat pe Iosif să vină
în Britania pentru a fi iniţiat de Consiliul Druizilor. Iosif
cunoscuse deja nişe magi druizi pe când se afla în Egipt.
Druizii erau o rămăşiţă a unei civilizaţii care continua să
prezerve înţelepciunea anticii Atlantide (şi chiar a încă şi
mai anticii Pangaia) pe Insulele Britanice.
Înainte de a-i scoate pe evrei din Egipt, Moise şi-a
trimis reprezentanţii celor 12 triburi din Israel pentru a
crea colonii în Albion. De asemenea, în Britania s-au
stabilit anumite triburi „pierdute” ale Israelului în
timpul perioadelor de captivitate asiriană şi babiloniană.
Căsătoriile mixte dintre evreii care au plecat din Orientul
Mijlociu şi populaţiile locale din Europa de-a lungul
multor ani au condus la naşterea celţilor. Când aceste
valuri migratorii s-au intersectat, insula Albionului a
devenit cunoscută sub numele de „Brith-ain”, un cuvânt
evreiesc care înseamnă „Ţara Făgăduinţei”.
Aşa se face că în primăvara acelui an, fiul meu a
făcut prima, dintr-o lungă serie de călătorii în Britania,
inclusiv în regiunile numite astăzi Irlanda, Scoţia şi în
insulele care înconjoară malul nordic al Marii Mări, în
Britania, Iosif a început un lung proces de iniţiere, în
urma căruia avea să devină la bătrâneţe un Arhi-Druid.
La scurt timp după ce s-a întors în Palestina după
primul său pelerinaj în Britania, fiul meu şi-a propus să
devină proprietarul unei flote de nave de transport pe
care să o opereze, transportând îndeosebi minereu de
staniu şi de plumb. Era deja proprietarul parţial a două
mine din Britania, aşa că era calificat pentru a deveni
ministrul minelor în Imperiul Roman. Aceste referinţe şi
resurse i-au asigurat acoperirea perfectă pentru a
transporta iniţiaţi şi documente în Britania şi către alte
biblioteci eseniene localizate în regiunile muntoase din
jurul Marii Mări.
Aşa se face că Iosif şi-a dezvoltat în continuare
capacităţile antreprenoriale şi diplomatice. De-a lungul
următorilor zece ani, el a cumpărat şi a strâns o flotă
alcătuită din 12 nave. Începând din acel moment, a
început să călătorească în fiecare an în Britania.
După ce bogăţia şi influenţa sa au devenit din ce în
ce mai uşor de observat în cadrul structurii
administrative a Imperiului Roman din Ierusalim, Iosif a
intrat în atenţia unui prinţ hasmonean foarte bogat, pe
nume Arimatea. Acesta făcea parte din înaltul organ
judiciar şi legislativ evreiesc numit Sanhedrin. El a
moştenit terenuri în Samaria de la strămoşii săi
macedoneni. Această moşie foarte vastă era localizată în
sudul Samariei, pe traseul caravanelor care circulau
între Galileea şi Iudeea. Arimatea l-a simpatizat imediat
pe fiul meu, oferindu-i mâna fiicei sale, aflată la vârsta
măritişului, pe nume Eunice Salomeea. Aranjamentul
avea ca scop combinarea viziunilor ambiţioase ale celor
doi. Într-adevăr, căsătoria a fost aranjată şi celebrată la
Ierusalim, în vara anului 29 î.Hr.
Arimatea îl considera pe Iosif un geniu capabil să
pună capăt corupţiei care provoca un haos atât de mare
în Ierusalim. După ce s-a unit prin căsătorie cu familia
Arimatea, fiul meu a început să studieze legea medierii
împreună cu socrul său, care s-a ataşat foarte tare de el,
considerându-l nu doar un ginere, ci chiar un fiu
adoptat.
În această epocă, Iosif a devenit un reprezentant
adjunct al Galileii şi al Samariei în Sanhedrin. La scurt
timp, el s-a mutat la Ierusalim, într-un cartier locuit de
oameni bogaţi şi învăţaţi. Aici, el a slujit foarte mulţi ani
într-o funcţie foarte influentă de consilier. A acţionat ca
un om de legătură între numeroase facţiuni şi secte,
care se aflau adeseori în conflict. Cunoaşterea atâtor
limbi străine, dar şi a naturii umane, l-a făcut să fie
respectat de toată lumea. Deşi putea fi uneori distant şi
rezervat, Iosif le stătea întotdeauna la dispoziţie celor
aflaţi la nevoie, îndeosebi membrilor Frăţiei, care ştiau
că este un adept. Cele trei proprietăţi rezidenţiale ale
sale din Ierusalim erau amplasate strategic, astfel încât
să îi ofere accesul la pasajele subterane cunoscute doar
de ordinele secrete ale Frăţiei lui Solomon. Descendenţii
acestor ordine secrete au devenit cunoscuţi sub numele
de catari şi templieri, dând naştere multor familii
conducătoare din Europa.
Iosif a continuat să practice de-a lungul îndelungatei
sale vieţi ştiinţele longevităţii care i-au făcut vestiţi pe
esenieni, dar şi ştiinţa ezoterică a nemuririi fizice, pe
care foarte puţini oameni o înţelegeau sau îndrăzneau să
o aplice. Prin urmare, Iosif s-a pus la dispoziţia foarte
multor oameni. Prin activităţile sale publice, el deservea
masele largi, dar îşi folosea simultan talentele sale mai
puţin obişnuite în slujba ordinelor secrete ale Frăţiei
Luminii, fiind un veritabil exemplu de devoţiune.
Deşi am luat-o puţin înainte poveştii mele, dorinţa
mea este să îţi ofer anumite explicaţii referitoare la ceea
ce va urma în continuare, aşa că mă voi întoarce la anii
de început din viaţa primului meu născut, Iosif din
Arimateea (N.tr. În Biblie, acest personaj istoric este
cunoscut sub numele de Iosif din Arimateea, dar din acest
capitol rezultă că ar fi mai corect să îl numim Iosif din
Casa Arimatea).
Cap. 10 - Iniţierea Anei în Concepţia în Lumină

Ţi-am prezentat o perspectivă destul de amplă


asupra vieţii lui Iosif din Arimateea, deoarece acesta va
juca un rol important în restul vieţii mele. Îţi propun să
ne întoarcem acum la anul în care Iosif şi-a sărbătorit
cea de-a cincea aniversare, la scurt timp după ce tatăl
său Matthias s-a mutat din Carmel la Qumran, în anul
53 î.Hr.
Creşterea lui Iosif şi a Martei era acum în întregime
responsabilitatea mea, aşa că m-am dedicat în totalitate
acestei sarcini, conştientă că eram susţinută de întreaga
comunitate eseniană din Carmel. Mi-am asumat aceste
responsabilităţi din toată inima, plină de recunoştinţă şi
fără să îmi las sentimentele pângărite de durerea
provocată de pierderea soţului meu, atunci când
reflectam - când şi când - la aceasta. Între timp însă,
pântecul meu a fost deschis, iar trupul meu a cunoscut
plăcerile căsniciei. De aceea, în sufletul meu s-a trezit o
dorinţă intensă, pe care am experimentat-o ca pe o
flacără imposibil de stins.
Am mai cunoscut această pasiune şi înainte,
îndeosebi în Egipt, unde am învăţat să îmi canalizez
această energie uriaşă de-a lungul coloanei mele
vertebrale, ascendent, impregnându-mi întregul corp cu
ea. Mi-am consacrat energia sexuală procesului de
regenerare celulară şi iluminării mele spirituale. Prin
urmare, am continuat să îmi folosesc forţa vitală a lui
Sekhem în fiecare zi. Deşi am fost slujitoarea lui Hathor
şi Isis, consacrându-mi energia pentru punerea în scenă
a căsniciei mistice, împreună cu diferiţi iniţiaţi tineri de
ambele sexe care veneau la temple pentru a fi iniţiaţi în
misterele alchimiei tantrice superioare, nu am fost
niciodată măritată până acum. Mai bine zis, am fost
măritată cu Preaiubitul etern care reprezintă sursa
fiinţei mele! Aşa este, dar nu am cunoscut niciodată
vreun bărbat căruia să îi ofer integral inima mea. Cu alte
cuvinte, nu am optat niciodată pentru patul nupţial.
Acum pluteam însă în derivă, căci am fost deschisă
şi am descoperit un univers al unor sentimente pe care
nu le-am mai cunoscut până atunci. Am pus în practică
toată înţelepciunea acumulată anterior. Mi-am circulat
marea forţă a sexualităţii şi mi-am transmutat emoţiile,
care păreau să se adune la fel ca o furtună extrem de
puternică. Nu reuşeam să îmi calmez valurile emoţiilor
decât pentru ca acestea să se acumuleze apoi din nou în
mari valuri mareice care se spărgeau de ţărmurile inimii
mele şi ale sufletului meu. Pe scurt, mă simţeam extrem
de tulburată, aşa cum nu m-am simţit decât de foarte
puţine ori de-a lungul îndelungatei mele vieţi. M-am
rugat şi am cerut să aflu semnificaţia acestui flux uriaş
de energie vitală care făcea ravagii prin celulele mele.
Cum puteam gestiona această energie colosală şi în ce
scop?
Deşi îmi ocupam în permanenţă timpul cu toate
sarcinile pe care mi le puteam asuma, zilele mi se
păreau interminabile, iar puţinele ore de somn îmi erau
agitate şi febrile. În mine părea să ardă o energie a
iubirii care mă conducea în sfere ale unor emoţii fizice
pe care nu le-am cunoscut până atunci. Sufletul mi s-a
umplut de o mare compasiune pentru toţi cei care au
venit la mine în trecut, consumaţi de aceste flăcări. La
vremea respectivă am respins intensitatea experienţei lor
şi i-am trimis să se răcorească, prin aplicarea metodelor
pe care le cunoşteam, de dobândire a liniştii interioare.
Oare au simţit şi ei ce simţeam eu acum? Dacă da,
înseamnă că nu i am slujit într-o manieră adecvată.
Niciuna dintre metodele care îmi calmau altădată valul
emoţiilor şi flăcările care îmi ardeau inima şi vintrea nu
mai păreau să dea rezultate acum. Pe de altă parte, nu
cunoşteam pe nimeni la mănăstirea noastră la care m-aş
fi putut duce pentru a-i cere un sfat. Încercând să
păstrez secretă această energie colosală din interiorul
meu, am devenit treptat din ce în ce mai distantă şi mai
rece. Cu alte cuvinte, am început să mă comport la fel ca
Matthias, deşi comportamentul lui m-a deranjat enorm
la vremea respectivă. În locul răbdării şi al liniştii mele
obişnuite, am devenit din ce în ce mai iritabilă - un
aspect al naturii mele pe care nu l-am observat decât
foarte rar până atunci.
Am continuat să îi supervizez pe candidaţii la
iniţiere din Carmel. Le instruiam pe tinerele fete cum să
privească fluxul menstrual ca pe un dar de la Marea
Mamă. Îi învăţam pe tinerii bărbaţi cum să îşi onoreze
virilitatea şi cum să îşi conserve sămânţa. Practicam
împreună cu ceilalţi ritualurile şi ceremoniile sacre care
îi consacrau pe novici, ajutându-i să absolve şi să atingă
statutul de iniţiaţi candidaţi ai misterelor din Ordinul
nostru Esenian. Acum, că energia sexuală făcea însă
ravagii în interiorul meu, am înţeles cu o compasiune
reînnoită energiile care circulau prin sângele tânăr al
numărului din ce în ce mai mare de adolescenţi, din
cadrul comunităţii noastre.
Într-o noapte, am trăit un vis extrem de profund,
care mi-a transformat dramatic viaţa, în care Osiris,
Hathor şi Horus m-au condus într-o încăpere în care am
fost iniţiată în trecut în secretele procesului de
regenerare celulară. Aici, ei mi-au spus că a sosit timpul
pentru fortificarea şi pregătirea corpului meu în vederea
acceptării unor suflete extrem de evoluate printr-un
proces numit Concepţia în Lumină. Cei trei mi-au arătat
că voi deveni mama unei fetiţe pe care o voi numi Maria,
care va da mai târziu naştere promisului Mesia. Am
început să realizez astfel, încetul cu încetul, că
umanitatea va primi prin intermediul pântecului meu un
mare dar.
În timp ce contemplam darul maternităţii care se
năştea în mine, am simţit prezenţa sublimă a lui Isis,
Mama Supremă. În continuarea visului meu, Isis, Osiris,
Hathor şi Horus m-au invitat să stau întinsă pe un altar
masiv creat dintr-un cristal roz luminiscent aflat în
centrul încăperii. Acesta era perfect rotund şi avea în
centru o stea cu şase vârfuri, aşa-numitul Sigiliu al lui
Solomon, creată dintr-un aur topit şi încrustată cu
smaralde, safire, granate, topaze, rubine şi diamante
şlefuite. În timp ce stăteam pe altar, am devenit
conştientă de prezenţa a 12 mari fiinţe de lumină, care
au intrat în încăpere pe uşi diferite. Pe unele le-am
recunoscut, în timp ce pe altele nu. Acestea s-au adunat
în jurul altarului, creând un cerc exterior. Braţele lor
drepte erau ridicate către mine, iar cele stângi se
odihneau pe umărul vecinului lor. Fiinţele de lumină şi-
au focalizat intenţia colectivă şi, în scurt timp, o ceaţă de
culoarea laptelui a început să se formeze în jurul
altarului pe care eram aşezată. În mijlocul acesteia a
devenit manifestă o coloană de lumină: care m-a
învăluit, absorbindu-mă în centrul ei.
În acest moment, Isis, Osiris, Hathor şi Horus s-au
plasat în jurul meu, Osiris la capul meu, iar Isis, la
picioarele mele. Horus a început să direcţioneze energia
către pântecul meu, iar Hathor şi-a plasat mâinile
deasupra inimii mele care bătea cu putere. M-am simţit
imediat scufundată într-o matrice geometrică de lumină,
sunet şi culoare, absolut spectaculoasă. Muzica sferelor
m-a învăluit cu tiparele ei vibratorii şi palpabile de
lumină lichidă.
În timp ce lumina curgea din degetele şi din palmele
celor patru, această energie de înaltă frecvenţă mi-a
accelerat funcţionarea organelor, moleculelor şi atomilor,
deschizându-mi ADN-ul pentru a-şi aduce aminte
codurile necesare pentru conceperea copiilor prin
intermediul unui proces numit Concepţie în Lumină.
Una câte una, cele 12 fiinţe frumoase de lumină au
apărut şi şi-au ocupat locurile în faţa mea. Am
recunoscut-o pe una dintre ele, care era Hismariam. Mi-
am orientat atenţia asupra fiecărui suflet, privindu-l cu
ochii mei eterici şi impregnându-mă cu codurile celulare
primordiale ce urmau să fie activate atunci când se va
naşte din trupul meu în această lume fizică. Cu această
ocazie, am înţeles că urma să devin mama tuturor celor
12 suflete. Cum puteam face însă acest lucru fără
ajutorul unui bărbat? Îmi doream să înţeleg mai bine...
Mi-a apărut atunci o viziune, în timpul căreia am
văzut un bărbat care venea pe Muntele Carmel. L-am
recunoscut ca fiind un personaj pe care l-am întâlnit în
Munţii Himalaya, când am îngenuncheat la picioarele
preaiubitului meu maestru, în poziţia lotusului, Domnul
Maitreya, în timp ce vizitam planurile interioare. Când
acesta mi-a apărut în cale, mi-am dat seama că mă
recunoaşte după zâmbetul care i-a apărut pe buze. Am
alergat şi ne-am îmbrăţişat. Cu această ocazie, am
înţeles că el urma să fie tatăl celor 12 copii, deşi la acea
dată nu ne-am Întâlnit încă în planul fizic.
Când viziunea mea a luat sfârşit, lumina
supranaturală s-a resorbit în lumea ei, iar eu mi-am
simţit din nou corpul întins pe salteaua din chilia mea.
Eram profund transpirată, dar sudoarea mea emana o
mireasmă extrem de plăcută. Am continuat să zac
întinsă, căci nu aveam energia necesară pentru a mă
ridica şi a-mi face rugăciunile de dimineaţă şi spălatul
ritualic. Am optat pentru a-mi petrece acest timp pentru
a mă odihni şi pentru a integra mai bine în conştiinţa
mea una dintre cele mai importante experienţe din viaţa
mea. Nu mi-am dat seama când a trecut timpul,
rămânând în reveria mea până când am auzit un
ciocănit uşor la uşa mea şi şoaptele uşoare ale lui
Judith, căreia i-am lipsit în acea dimineaţă. M-am
ridicat de pe saltea şi am invitat-o înăuntru. S-a uitat la
mine cu ochii larg deschişi, ca nişte sfere de lumină. Mi-
a mărturisit că a asistat şi ea - tot într-un vis lucid - la
rolul profund pe care urma să îl joc şi la
responsabilităţile mele sporite. Deşi nu avea să conceapă
la rândul ei copii, la fel ca şi mine, Judith avea să fie
ajutoarea mea, asistându-mă la naşterea tuturor copiilor
care urmau să pătrundă în această lume prin
intermediul meu. Aşa se face că m-am lăsat întru totul
în mâinile Celui Preaînalt, pentru ca Acesta să realizeze
prin mine misiunea pentru care am venit pe acest
pământ şi pentru care m-am pregătit.
Indiferent dacă ai sau nu copii, sunt convinsă că îmi
împărtăşeşti uimirea şi minunarea pe care le-am simţit
atunci când am început să realizez ce binecuvântare şi
ce putere fantastică avea să ajungă pe pământ prin
intermediul meu. Indiferent dacă eşti bărbat sau femeie,
şi tu îţi pregăteşti la ora actuală pântecul inimii tale
pentru a concepe imaculat şi pentru a-i da naştere lui
Hristos, Mesia care sălăşluieşte în interiorul tău.
Nu pot decât să te încurajez să încerci să înţelegi şi
să te îmbarci împreună cu mine într-o călătorie prin care
vom încerca să desluşim împreună misterele Concepţiei
în Lumină, care sunt extrem de relevante inclusiv în
viaţa ta şi în destinul pe care urmează să îl trăieşti. Te
asigur încă o dată că ai ales să te afli pe Mama Pământ
în aceste vremuri de excepţie tocmai pentru a-ţi asista în
mod conştient fiecare celulă a corpului tău şi fiecare
atom de materie pentru a putea primi frecvenţele extrem
de înalte de lumină care pătrund la ora actuală în
atmosfera pământului - ca un fel de inseminare
spirituală.
Pentru unii dintre cititori, acest proces de
ascensiune va include concepţia conştientă a unor copii
extrem de evoluaţi, care îi vor ajuta - în calitatea lor de
mamă sau de tată - să se pună la unison cu sufletul lor
sensibil, asigurându-le astfel o intrare mai armonioasă
în densitatea planului fizic. Ţi-am împărtăşit o parte din
cunoştinţele mele tocmai pentru a te putea ajuta să
înţelegi mai bine aceste lucruri, catalizându-ţi astfel
aducerea aminte şi iluminându-ţi potenţiala decizie de a
mi te alătura, acceptând acest serviciu sublim adus
vieţii.
Foarte mulţi dintre copiii concepuţi în lumină sunt
adepţi şi maeştri înălţaţi la cer care se întorc pe pământ
pentru a participa într-o manieră fără precedent la
marea lucrare a ascensiunii globale. Multe dintre noile
suflete care se nasc pe pământ nu s-au mai încarnat
niciodată pe această planetă şi un număr mare nu a mai
experimentat până acum un corp atât de dens precum
cel fizic. Ele vin acum pe pământ pentru a sluji ca
emisari ai iubirii pure şi multe dintre ele aduc cu sine
tehnologii de transformare personală absolut necesare
pentru readucerea pe pământ a Epocii de Aur. Toţi
aceşti copii aduc cu ei o întreagă echipă de sprijin, la fel
cum a făcut nepotul meu Yeshua, în urmă cu 2.000 de
ani. În plus, ei reflectă Copilul tău Interior de Aur, care
va conduce calea către noii zori aurii.
Indiferent dacă vei concepe copii în lumină sau dacă
vei permite alchimiei luminii să îţi transmute corpul,
emoţiile şi mintea, doresc să înţelegi că procesul de
ascensiune prin care treci la ora actuală este el însuşi o
Concepţie în Lumină. În timp ce tu şi mama Pământ
sunteţi impregnaţi cu lumină, voi serviţi împreună Marii
Opere de spiritualizare a materiei, asistând în acest fel
ca umanitatea să îşi depăşească rezistenţa născută din
ignoranţă, faţă de unitatea şi de armonia generate de
procesul schimbării. De-a lungul acestui proces, planul
terestru va deveni capabil să susţină din ce în ce mai
multe tipare coerente din dimensiunile superioare, ale
unităţii sau ale conştiinţei hristice, care vor însoţi
durerile haotice specifice oricărei naşteri. În momentul
de faţă, tu eşti însărcinat practic cu lumina lui Hristos,
care tinde să se nască odată cu fiecare acţiune a ta!
Poate că ai optat pentru a fi un părinte conştient,
care îşi aduce aminte cum să conceapă literalmente
copii în frecvenţele cele mai înalte ale luminii. Poate că
te-ai decis să fii o moaşă, o soţie, o rudă sau un prieten
conştient, care asistă energia coerentă a iubirii să-i
înfăşoare pe mamă şi pe copil în timpul sarcinii, al
naşterii şi al copilăriei. Indiferent dacă te-ai decis să
participi efectiv sau doar metaforic la Concepţia în
Lumină, tu dai literalmente naştere prezenţei lui Hristos
în sinele tău şi asişti întreaga viaţă să îşi aducă aminte
de puterea iubirii. Pe măsură ce vei înţelege că tu eşti
Hristosul şi un emisar al iubirii, tu vei putea co-crea un
mediu armonios şi stabil, în care copiii cu o conştiinţă
extrem de înaltă să îşi poată exprima şi manifesta cu
uşurinţă iubirea pe care au venit să o demonstreze şi să
o împărtăşească în această lume.
Deşi Concepţia în Lumină este un subiect complex
şi adeseori înţeles greşit, sper sincer că vei începe să
apreciezi şi să preţuieşti alegerea de a facilita concepţia
şi naşterea conştiinţei lui Hristos în anii care vor urma.
Îţi reamintesc încă o dată, dragul meu prieten, că
principalul motiv pentru care îţi împărtăşesc povestea mea
este chiar naşterea conştiinţei hristice sau a unităţii în
mijlocul procesului vieţii. Dacă vei opta să te trezeşti
pentru a-ţi realiza destinul suprem în fiecare moment al
vieţii tale curente, tu vei beneficia automat de imensa
mea iubire şi de sprijinul meu, care îţi sunt oferite
gratuit.
Cap. 11 - întâlnirea Anei cu Ioachim

Preaiubitul meu prieten, cunosc foarte bine dorinţa


inimii umane de a se bucura de o iubire autentică.
Adeseori, experienţa iubirii în planul fizic este dublată de
frustrare, fiind în cel mai bun caz o reflectare palidă a
celei după care aspiră sufletul, ştiind că este posibilă.
Eu aud rugăciunea sufletului tău de a întâlni un
partener cu care să poată fuziona pe toate nivelurile,
îndeosebi pe cel spiritual, pe care sufletul nu se simte cu
adevărat împlinit decât dacă înalţă întreaga viaţă prin
exemplul său personal, prin care manifestă totalitatea şi
iubirea necondiţionată. Pe măsură ce sufletul tău va
continua să evolueze, în el se va naşte dorinţa arzătoare
a-şi uni viaţa cu cineva cu care să îşi poată îndeplini
destinul divin pe un nivel cât mai profund cu putinţă.
Este însă oare posibilă o astfel de iubire? Da, este,
iubite prieten. Atunci când totul este pregătit şi,
adeseori, atunci când te aştepţi mai puţin, Preaiubitul
devine manifest într-o formă fizică, oglindind astfel
iubirea divină a Creatorului. Pe măsură ce te vei
angrena într-o relaţie intimă din ce în ce mai plenară - zi
de zi - cu Preaiubitul tău etern, aşa cum am făcut eu, tu
vei putea sluji evoluţia vieţii atrăgând în viaţa ta un
suflet-pereche cu care să oglindeşti perfect căsnicia
mistică interioară dintre Divinul Feminin şi Cel
Masculin.
Îţi voi împărtăşi acum una dintre cele mai preţioase
amintiri ale experienţei mele de viaţă, cea în care
preaiubitul meu a intrat în viaţa mea. Îmi amintesc şi
acum: era sfârşitul verii anului 52 î.Hr., potrivit
calendarului vostru, în timpul semnului zodiacal al
Fecioarei. Era dimineaţa devreme, şi mă aflam în
grădina mănăstirii, lângă dormitorul femeilor, unde am
făcut o pauză pentru a asculta un sunet interior. Acesta
era ca ciripitul sublim al unei păsări cântătoare sau ca
un sunet de fluier. M-am întrebat de unde provine el,
căci îmi era evident că îl ascultam cu auzul interior. M-
am simţit atrasă de un impuls irezistibil de a descoperi
sursa acestei melodii care mă bântuia, părând să îmi
ciupească toate corzile inimii. Am terminat rapid cu
strânsul fructelor şi legumelor şi le-am dus la cămara
mănăstirii.
Am continuat să ascult sunetele interioare, în timp
ce mi-am spălat cu atenţie pământul şi transpiraţia de
pe mâini şi de pe faţă. Mi-am schimbat hainele şi mi-am
pregătit corpul de parcă m-aş fi pregătit pentru Sabat.
Inima mea a continuat să bată cu putere în timp ce îmi
trăgeam cea mai curată robă pe trupul meu subţirel. Pe
măsură ce îmi netezeam ţesătura fină din bumbac
egiptean peste sâni şi peste şolduri, am simţit o serie de
senzaţii fizice neobişnuite. Mi-am pieptănat cu atenţie
părul lung, des şi castaniu, care vara se deschidea la
culoare, căpătând nuanţa seminţelor aurii de in sub
razele soarelui, cu un piaptăn egiptean din carapace de
broască ţestoasă. Am luat puţin ulei parfumat şi l-am
frecat între palme, masându-l uşor pe cosiţele care îmi
ajungeau până la brâu, dar pe care acum le-am împletit
într-o cunună în jurul capului. Dat fiind că dorinţa de a-
mi acorda atât de multă atenţie nu mă caracteriza deloc,
m-am întrebat cu o curiozitate crescândă ce anume
însemna această chemare.
După o privire rapidă în oglinda mea şlefuită de
bronz, am alergat afară, ieşind din mănăstire pe poarta
principală. Am alergat apoi pe pajişte, sărind ca o
căprioară printre pomi fructiferi şi alţi copaci umbroşi,
între care câţiva pini şi cedri. Am urcat pe munte, cu
inima bătându-mi cu putere, ca şi cum ar fi dorit să îşi
ia zborul din colivia pieptului meu. În sfârşit, m-am oprit
pentru a-mi trage sufletul. Nu am văzut pe nimeni, cu
excepţia câtorva băieţi care păstoreau oile, aflaţi foarte
departe, la o altitudine mult mai mică. Încă şi mai
departe, îi puteam vedea vag pe cei care se mişcau în
interiorul zidurilor exterioare ale Carmelului. La poalele
muntelui, oamenii recoltau grâul şi inul, pe versanţii de
jos ai văii. Briza caldă şi înmiresmată a vântului bătea
ascendent venind dinspre Marea Mare, răcorindu-mi
pielea înfierbântată şi despletindu-mi părul atât de atent
aranjat. Tot ce puteam face era să râd de pasiunea mea
plină de ardoare faţă de Preaiubitul meu, care m-a adus
în vârf de munte fără să mi-l ofere însă pe acesta.
M-am afundat în iarba uscată ca iasca. Pe faţă îmi
curgeau lacrimi de dor, dar în acelaşi timp râdeam
amuzată. Stăteam pe jos, cu spatele sprijinit de o piatră
netedă şi caldă. Iarba moale acţiona ca o pernă. Am
privit atunci cerul albastru precum cobaltul, brăzdat de
rândunele, şoimi, grauri şi păsări marine. Soarele
strălucea deasupra, iar eu continuam să aud muzica
interioară care mă transfigura, părându-mi-se în acelaşi
timp sublimă şi familiară. Am continuat să stau acolo,
purtată de valurile blânde de beatitudine, care mă
hrăneau cu nectarul lor luminos. Încetul cu încetul, m-
am dizolvat într-un ocean de flăcări. Ce căldură! Mă
simţeam prea îmbătată pentru a mă putea ridica în
picioare.
Au trecut astfel câteva ore înainte de a începe să îmi
vin în fire. Încă nu-mi era clar care a fost scopul acestei
mici excursii spontane, ca să nu mai vorbim de sursa
sunetului pe care îl auzeam în inimă. Când am redevenit
capabilă să mă ridic în picioare, netezindu-mi fustele, m-
am gândit: „Cred că trebuie să culeg plante medicinale,
rădăcini şi flori. Trebuie să existe o explicaţie pentru
ceea ce mi se întâmplă”. Am început aşadar să culeg
tulpini, frunze, fructe de pădure, măceşe şi petale de
flori. Am smuls din pământ rădăcini şi am adunat toate
aceste produse în poală, până când mi-am umplut până
la refuz fusta şi şalul. În final, am rupt mai mulţi
trandafiri sălbatici şi o mână de crini de vară, pentru a-i
pune pe altar.
Eram atât de prinsă în ceea ce făceam, încât nu am
observat când a devenit una melodia pe care o auzeam
în sinea mea cu cea adusă de vânt. Abia când m-am
ridicat cu recolta mea bogată în poală am remarcat că
sunetele încântătoare pe care le auzeam proveneau de
pe vârful unui deal alăturat. Mi-am dus cu atenţie
comoara lângă o râpă ce despărţea cele două dealuri şi
am îngenuncheat lângă nişte bolovani. Nu departe sub
mine, la umbra unui cedru singuratic, stătea un
menestrel îmbrăcat într-o robă, care cânta la liră şi la
flaut. Aşadar, aceasta era muzica pe care am auzit-o în
inima mea, chemându-mă sus pe munte. L-am privit
fără să mă ruşinez, savurând melodiile pe care le cânta
bărbatul. Ca şi cum m-ar fi simţit, şi-a întors capul
bronzat şi bărbos, uitându-se către mine. Privirile ni s-
au încrucişat într-o îmbrăţişare eternă.
Ce fericire! Îl puteam vedea în sfârşit, în forma sa
fizică, pe cel despre care ştiam că îmi oglindeşte perfect
sufletul ca o a doua jumătate, creând împreună cu el o
totalitate desăvârşită! În interiorul meu s-a născut
atunci o senzaţie de sete imposibil de stins, care mi-a
consumat orice rămăşiţă de rezistenţă pe care aş fi
putut-o avea la gândul de a mă dizolva plenar în braţele
vaste ale Preaiubitului Preaînalt. Deşi eram pe deplin
conştientă de toate senzaţiile care îmi pulsau în corp,
am simţit cum sufletul meu îşi ia, literalmente, zborul.
Ca şi cum aş fi fost atrasă de un magnet atât de
puternic, încât nimeni şi nimic nu ne-ar fi putut separa
vreodată, am scăpat din poală încărcătura mea
preţioasă, cu excepţia ultimilor trandafiri şi crini ai
sezonului cald, şi am alergat pe cărarea ce ducea către
cedrul singuratic din vale. Nici nu am apucat să ocolesc
ultimii bolovani că l-am văzut alergând către mine.
Observându-ne unul pe celălalt, am încetinit amândoi
ritmul, mergând măsurat, dar continuând să ne privim
reciproc. Sentimentele noastre debordau mai presus de
raţiune, facându-ne să ne apropiem de momentul
adevărului nostru personal. Aveam amândoi faţa în
lacrimi, generate de tensiunea cauzată de toţi eonii în
care am aspirat către Preaiubitul întrupat, care s-au
acumulat în pieptul nostru. Aceeaşi lumină strălucea în
ochii noştri. Acelaşi oftat reprimat a ieşit de pe buzele
noastre, urmat de hohote sincere de râs, atunci când ne-
am recunoscut la nivel profund, care ne-au făcut să
accelerăm pasul până când am ajuns să ne aflăm faţă în
faţă. I-am pus buchetul de flori în mână şi aproape că
am început să alerg ca o căprioară, dar el m-a prins şi
m-a luat în braţe. Mi-a prins cu delicateţe faţa în mâinile
sale şi mi-a mângâiat obrajii, uzi de lacrimi.
Nu ştiam ce comportament să afişez. Mă simţeam
ciudat şi trăiam o stare de sfială. Neştiind ce să spun,
am rămas tăcută lângă acest bărbat, care mi-a spus că
fraţii săi persani îl cunoşteau sub numele de Heli, iar cei
din Galileea, sub numele de Ioachim. Soarele îi încadra
faţa într-un nimb luminos. Părul lui cârlionţat era
grizonat, emanând licăriri albastre şi argintii. În acel
moment, mi s-a părut că era zeul grec al soarelui. Parcă
l-aş fi avut în faţă pe Helios. Ioachim nu mi se părea
suficient. În acea clipă, el a devenit pentru inima mea
Heliochim. După ce l-am prezentat comunităţii, toată
lumea a început să îi spună însă Ioachim, aşa că m-am
luat şi eu după ceilalţi.
Preaiubitul meu era cu un cap mai înalt decât mine,
astfel încât faţa mea ajungea în dreptul inimii sale. Avea
umeri lăţi şi un corp puternic, dar suplu, care se
contura vizibil sub roba de in albit pe care o purta. Părul
lui lung şi des arăta că era un evreu nazirit, aparţinând
unui grup de esenieni asceţi care rătăceau pretutindeni,
la fel ca sadhu-şii din India, care trăiesc lăsându-se în
graţia Mamei Divine. Părul îi era împărţit într-o cărare
pe mijloc, aşa cum obişnuiesc să poarte nativii din
Galileea, dar pielea sa măslinie şi ochii orientali
migdalaţi îmi spuneau că avea o descendenţă persană.
În timp ce stăteam şi ne priveam unul pe celălalt,
citindu-ne reciproc câmpul energetic, mi-am amintit de
acel moment petrecut cu luni în urmă, în care am fost
înălţată în lumile de lumină împreună cu Isis şi Osiris.
Vederea fizică mi-a revenit când l-am văzut în faţa mea
pe cel care a îngenuncheat la picioarele maestrului
hristic Maitreya. Cu această ocazie, mi-am dat seama
cine era şi am înţeles că a sosit timpul să ne îndeplinim
legământul de a deveni un singur suflet. Când am
reînceput din nou să respir, iar inima mea înaripată s-a
mai potolit, m-am prezentat la rândul meu.
Mi-am observat vocea, mai joasă şi mai blândă ca de
obicei, în timp ce îi explicam cine eram şi ce rol
îndeplineam la Carmel. Ca şi cum am fi reluat împreună
o poveste foarte lungă sau ca nişte copii care ne recitam
lecţia, ne-am umplut reciproc cu informaţii minţile avide
de cunoaştere, continuând să simţim simultan mărturia
incontestabilă a inimilor noastre care cântau la unison
aceleaşi ritmuri familiare străvechi. Mâinile noastre nu
se puteau desprinde una de cealaltă, până când nu am
observat că soarele a apus dincolo de munte. Am auzit
atunci sunetul clopotului care îi chema pe credincioşi la
rugăciunile de seară şi la cina comună.
Responsabilităţile mele şi dorinţa copilăroasă de a-mi
împărtăşi entuziasmul cauzat de sosirea lui Ioachim cu
familia mea din Carmel ne-au determinat să ne
strângem lucrurile pe care le-am lăsat pe jos în timpul
orei pe care am petrecut-o împreună.
Am coborât versanţii Muntelui Carmel, anticipând
fericită prima întâlnire a lui Ioachim cu Iosif şi cu Marta.
Toţi cei adunaţi la mesele lungi aveau să ne vadă în
scurt timp, spălaţi şi pregătiţi pentru introducerea
formală a lui Ioachim. Aşa se face că am intrat împreună
cu preaiubitul meu pe poarta principală, pentru a ne
reuni vieţile şi destinele în sanctuarul plin de pace al
mănăstirii Carmel.
Acum, că ţi-am împărtăşit povestea întâlnirii mele
cu Ioachim, sufletul meu pereche şi sufletul meu
geamăn (sau flacăra mea geamănă), doresc să îţi explic
pe scurt natura relaţiilor dintre aceste suflete-pereche,
un subiect pe cât de popular, pe atât de greşit înţeles.
Fiecare suflet are nenumărate suflete-pereche, atât în
planul fizic, cât şi în cel spiritual. Te-ai putea gândi la
sufletele-pereche ca la o familie extinsă, uriaşă, care
trăieşte în planul fizic, dar şi în lumile de lumină. Pentru
a putea înţelege însă ce înseamnă o relaţie exterioară cu
un suflet-pereche, este foarte important să te
familiarizezi cu sufletul tău interior, cu care ai o legătură
eternă.
Deşi voi insista asupra relaţiilor exterioare, doresc
să subliniez importanţa stabilirii unei relaţii bazate pe
iubire şi pe acceptare cu sinele tău - respectiv cu toate
aspectele tale fizice, emoţionale, mentale şi spirituale
integrate într-o fiinţă unitară. Unii oameni îşi pun în
mod greşit viaţa în aşteptare, convinşi că nu îşi pot
îndeplini menirea divină decât cu ajutorul unui partener
spiritual. Alţii îşi ratează sufletul-pereche adecvat tocmai
din cauză că nu pot accepta elementul uman care
ascunde esenţa sufletului celui preaiubit. Indiferent
dacă eşti singur sau ai un partener de cuplu adormit ori
trezit, din punct de vedere spiritual, doresc să îţi readuc
aminte că principala şi cea mai împlinitoare relaţie
sufletească pe care o poţi avea este cea cu Sinele tău
preaiubit.
La fel ca nişte oglinzi complementare divine,
sufletele-pereche îşi reflectă perfect conştiinţa în orice
moment. Uneori, o astfel de reflexie se poate exprima
sub forma unei polarităţi opuse, în raport cu cea pe care
o experimentezi tu la ora actuală, dar ceea ce percepi la
ea îţi oglindeşte oricum ar fi energia, care se manifestă
printr-o rezonanţă comună. Voi atrageţi aceste
experienţe către voi, astfel încât să puteţi deveni
amândoi conştienţi de aspectele voastre subconştiente
sau din umbră. Aveţi apoi oportunitatea de a vă
armoniza şi de a vă echilibra polarităţile din interiorul
sinelui vostru, dar şi cele care se nasc din alchimia
relaţiei voastre combinate.
Sufletele-pereche nu sunt limitate doar la relaţiile
intime sau sexuale. Ele pot fi rude, profesori, prieteni
sau chiar duşmani, dar apar întotdeauna în viaţa ta (şi
tu într-a lor) la momentul oportun, atunci când sufletul
tău îşi doreşte să îşi continue mai accelerat procesul
creşterii personale, pentru a-şi vindeca astfel conştiinţa
separată. Dat fiind că există o iubire atât de profundă
între voi, sufletele voastre cad de acord încă înainte de
încarnare să se întâlnească de-a lungul vieţii fizice,
jucând fiecare rolul asumat în drama vieţii voastre.
Aceste relaţii vă pregătesc pe fiecare în parte pentru
destinul pe care vi l-aţi asumat şi pentru a primi puterea
maximă pe care o puteţi recepta. Uneori, aceste roluri
sunt armonioase şi pline de iubire. Alteori, ele pot
conduce la o suferinţă extremă. Scopul suprem al unei
relaţii între sufletele-pereche constă însă în asumarea
unei relaţii divine, care să oglindească înainte de toate
sinele. Odată purificat prin intermediul iertării şi al unei
iubiri pline de compasiune, Preaiubitul - care a fost
dintotdeauna prezent - este revelat în fiecare dintre voi.
Prin intermediul cunoaşterii de sine şi al puterii
personale dobândite în cadrul unei relaţii conştiente,
fiecare suflet îşi aduce aminte cum să fie prezent în faţa
sinelui său, dar şi a sinelui perceput al partenerului
său.
Oferirea şi primirea iubirii prin toate tipurile de
relaţii este cel mai măreţ dar între toate, care continuă
să se dilate în eternitate. Într-un fel sau altul, sufletul
tău ajunge să înţeleagă că nu există victime şi tirani, că
practic nu are ce să ierte vreodată. Cu toate acestea,
iertarea este însăşi cheia care deschide o inimă rănită şi
călcată în picioare, pentru a putea simţi iubirea care îi
lipsea şi după care tânjea. Iubirea plină de compasiune
şi capabilă de iertare se percepe pe sine şi pe ceilalţi
dintr-o perspectivă inocentă şi pură. Această iubire fără
limite este puntea de legătură care uneşte Cerul cu
Pământul.
Aş putea continua să vorbesc la infinit despre
puterea personală care se naşte în timpul unei relaţii
sacre conştiente cu tot restul vieţii, care - apropo - este
scufundată continuu în fluxul liber al expresiei sexuale
divine. Într-adevăr, personal, am ajuns să celebrez
întreaga viaţă ca pe un aspect sexual! Dacă este
exprimată în mod conştient şi cu compasiune printr-o
inimă trezită, sexualitatea umană devine o cale
spirituală foarte importantă, pe care poţi ajunge să îţi
cunoşti Sinele sub forma Iubirii, a Iubitului şi a
Preaiubitului. Deşi acest domeniu al inimii - atât de
greşit înţeles - îmi este extrem de drag şi de apropiat, mă
voi opri aici cu această discuţie.
Între timp, îţi propun să te interiorizezi şi să simţi
aici prezenţa blândă a Preaiubitului, căruia îi eşti
hărăzit de-a pururi, într-o căsnicie eternă.
Cap. 12 - Ana şi copiii lui Ioachim

Astfel s-au petrecut aşadar lucrurile atunci când l-


am întâlnit pe Preaiubitul meu întrupat. Nu pot să-ţi
spun cât de sublime au fost cele trei luni de curtare şi
de celebrare! Întreaga comunitate din Carmel s-a
bucurat pentru noi şi pentru prezenţa lui Ioachim, care
era un cadou pentru toată lumea.
La doar trei luni după ce ne-am logodit, Ioachim a
început să audă însă în interiorul lui chemarea
maestrului său, Lord Maitreya, care i-a cerut să se
întoarcă în Himalaya. Vestea ne-a împovărat
amândurora inima, căci gândul la despărţire nu era
deloc uşor de suportat. Eram însă perfect conştienţi
amândoi că această chemare atât de insistentă avea un
scop care transcendea dorinţele noastre personale. De
aceea, Ioachim a adunat un grup de bărbaţi tineri şi a
plecat cu ei în Munţii Himalaya, la începutul primăverii.
Avea să treacă mai bine de un an până la
reunificarea noastră. Până atunci, mi-am văzut de
numeroasele mele îndatoriri de la mănăstire. În fiecare
seară, înainte de culcare, îmi linişteam corpul şi mintea
şi mă proiectam în eter, practicând bilocaţia în
mănăstirea din Himalaya, unde mă reîntâlneam cu
Ioachim. Am primit astfel amândoi noi iniţieri de la
Maitreya, care ne-a oferit anumite energii de înaltă
frecvenţă pentru uniunea şi pentru lucrul nostru
împreună. Dat fiind că aveam multe din aceste coduri de
lumină deja activate în corpul meu fizic, nu a fost
necesar să fiu fizic prezentă în Himalaya în acest scop.
Eram acum amândoi pregătiţi pentru sosirea în
planul fizic a celor 12 copii care aveau să se nască prin
intermediul nostru. În acest fel, ne-am pus într-o
rezonanţă perfectă cu energiile sufletelor noastre
reciproce. Concepţia fiecărui suflet (din cele 12) avea să
fie facilitată de tiparul ales de acesta pentru a fi
manifestat în planul fizic.
Ioachim s-a întors din pelerinajul său, la sfârşitul
toamnei anului 49 î.Hr., la doi ani după ce ne-am
întâlnit pe Muntele Carmel. La o lună de la întoarcerea
sa, eu şi iubitul meu ne-am unit inimile, care au devenit
una. În starea de beatitudine nupţială, ne-am reunit
esenţele şi ne-am regăsit ca oglinzi ale divinităţii. Este
adevărat, au existat limitări umane care au mascat
parţial această lumină interioară, dar transmutaţia pe
care am realizat-o amândoi de-a lungul sejurului nostru
terestru a fost suficient de amplă pentru a nu ne lăsa
distraşi de slăbiciunile personalităţilor noastre. Prin
darul preaiubitei noastre Prezenţe EU SUNT, am stat
amândoi goi şi transparenţi în faţa celuilalt. Ne-am privit
reciproc în oglinda celuilalt şi am contemplat măreţia
sublimă a lumilor celeste, dar şi bucuria de a fi fiinţe
întrupate. Cu foarte mult timp în urmă, ne-am
transmutat amândoi pasiunile trupeşti în cupa cu vin a
spiritului. Acum, am cultivat fluxul superior al iubirii
divine, care ne-a apăsat vintrea şi a înălţat vinul
Preaiubitului până în creştetul „Arborelui Vieţii”.
În toţi anii mei de practici energetice devoţionale, nu
am trăit niciodată un extaz beatific atât de profund ca
acum, în braţele preaiubitului meu Ioachim. Deşi acesta
practica ştiinţa longevităţii şi realiza ritualurile
energetice care îi susţineau nemurirea spirituală, el nu a
optat pentru calea nemuririi fizice prin intermediul
Ritului Sepulcrului, la fel ca şi mine. În consecinţă, dat
fiind că preaiubitul meu avea o vârstă avansată, eram
conştienţi amândoi că timpul nostru împreună era
limitat. Prin urmare, am decis să ne bucurăm de fiecare
moment preţios petrecut împreună. Prin angajamentul
nostru profund de a ne iubi necondiţionat unul pe
celălalt şi de a ne sluji Creatorul, ne-am pregătit practic
pentru concepţia celor 12 copii ai noştri.
Îţi voi împărtăşi acum un poem care s-a născut din
inima mea, la prima noastră întâlnire. Ţi-l voi consacra
ca şi cum ai fi preaiubitul meu; căci chiar eşti, în spiritul
adevărului. I-am consacrat acest poem lui Ioachim după
ritul nostru nupţial, în timp ce stăteam în faţa întregii
congregaţii, care a asistat la comuniunea noastră.
Îngăduie-mi să încep prin a-ţi spune că trandafirul este
floarea cu care sufletul meu rezonează cel mai plenar,
inclusiv cu parfumul şi cu petalele sale moi, dar şi cu
spinii săi. Prin intermediul acestui mister, tu mă poţi
cunoaşte mai bine.
Iată cum sună poemul:

Rosa Mystica

Trandafirii, ultimul dar al anotimpului care se încheie,


Ne îmbie să stăm sub bolta umbrarului nupţial,
În apusul auriu al soarelui strălucitor, în faţa
martorilor familiilor noastre,
Şi a preaiubitei Venus, care este prinsă în cupa
potirului ei de argint.

Aceşti trandafiri care au fost cândva boboci,


Când drumurile noastre s-au intersectat,
O cupă a totalităţii - proclamă acum
Că inimile noastre trandafirii sunt Sfântul Graal.

Haide să respirăm şi să ne lăsăm respiraţi:


Sărutul nostru este mireasma Trandafirului.
Haide să bem şi să ne lăsăm băuţi:
Vinul Preaiubitului curge prin noi.

Există un trandafir alb-auriu,


În interiorul acestei inimi roşii,
Pe care doresc să ţi-l prezint,
Vino, Preaiubitule, şi urcă în patul meu nupţial.

Adu-ţi flacăra aprinsă


Şi iluminează cu ea această încăpere cu multe petale.
Cântă împreună cu mine Cântarea Cântărilor.
Şi haide să reînnoim splendoarea templului lui
Solomon.

Triplă Flacără a iubirii eterne,


Transmută aceste pietre ale trupului
Şi revelează-ne steaua în formă de diamant a
pământului
Înălţată deasupra altarului creat din inimile reunite.

Îngăduie-ne să pătrundem în Grădina Preaiubitului


Şi să găsim aici Trandafirii gemeni, cu petale
mătăsoase şi pline de rouă.
Al tău este aurul curat al Cerului.
A mea este perla rubinie a Zeiţei.

Ascuns în interiorul grădinii de trandafiri


Sălăşluieşte inima din petale şi spini a lui Hristos.
Oglinda Trandafirului ne reflectă aşa cum suntem cu
adevărat
Dumnezeu EU SUNT... UNUL preaiubit.

Aşadar, ne-am introdus amândoi identităţile cu


multiple faţete în furnalul iubirii, pentru a fuziona şi a fi
rafinate până când devin perfect luminoase. La testul
căutării splendorilor din sufletul nostru, am ieşit
amândoi pe picior de egalitate. Ne-am scufundat
profund în izvorul dulce al iubirii, amestecându-ne
fluidele pasiunii noastre pentru a aduce pe lume
sămânţa recoltată, respectiv cei 12 copii coborâţi din
„Copacul lui Jesse”. Aşa se face că noi am adus rod
bogat, prin pântecele noastre, aducându-i pe lume pe cei
cunoscuţi în tradiţia Graalului sub numele de „Regii
Păstori”. Pe de altă parte, ştiam amândoi pericolele la
care a fost supusă în timp casa lui David, care i-a
afectat în egală măsură pe cei care l-au precedat şi pe
cei care au venit după el. Zarurile au fost aruncate.
Destinul nostru ne-a chemat insistent, ca o maree
generată de Luna plină, care ne-a inundat ţărmul
luminos al sufletului. Ce altceva am fi putut face decât
ceea ce am venit pe acest pământ să facem? Menirea
noastră era să ne slăvim Creatorul Preaiubit care ne-a
trimis pentru a pregăti calea moştenitorului lui David!
În consecinţă, am privit cerul şi am citit stelele şi
planetele, pentru a afla în momentul fuziunii noastre
nupţiale când trebuia să ne manifestăm intenţia de a
concepe un copil sub mantaua binefăcătoare a luminii.
Am studiat textele tantrice din vechime pe care le-am
tradus şi am practicat alchimia sexuală superioară, pe
care am învăţat-o amândoi în cadrul tradiţiei şcolilor
misterelor. Ne-am pregătit plini de entuziasm corpul,
mintea şi sufletul pentru a intra într-o rezonanţă cât mai
deplină cu cele 12 suflete care aveau să se adune în
jurul nostru numindu-ne părinţi.
Într-o toamnă târzie din anul 49 î.Hr., când soarele
de culoarea ambrei apunea la orizont, ne-am aşezat
amândoi în pat. Prin ochii interiori deschişi, l-am putut
vedea pe Arhanghelul Gabriel stând în faţa noastră. Faţa
lui era o lumină alb-strălucitoare, care a activat codurile
Concepţiei în Lumină şi a imprimat tiparele perfecte ale
ADN-ului direct în ovulul meu fecundat de sămânţa lui
Ioachim. Deasupra noastră am putut vedea hoardele de
fiinţe de lumină care supervizează evoluţia umanităţii.
Am urcat foarte sus, pe o scară de cristal în spirală,
până când am ajuns la o încăpere de lumină, unde am
rămas în faţa sufletului care a decis să pătrundă în
planul terestru. Era un spirit feminin care strălucea la
fel ca un soare, ţesând curcubeie de borangic. Ne-am
rotit şi ne-am împletit sufletele până când esenţa
sufletului ei a pătruns în pântecul meu. Sămânţa ei de
Lumină s-a suprapus cu atenţie peste ovulul meu
fecundat, chiar înainte ca sămânţa preaiubitului meu să
explodeze precum o lumină lichidă.
Mi-am revenit apoi în simţiri şi m-am uitat adânc în
ochii lui Ioachim. Frunţile noastre se atingeau, iar
stelele sufletelor noastre au fuzionat, devenind Una. De-
a lungul acestui proces, corpurile noastre subtile au
început să se rotească până când au devenit o coloană
splendidă de lumină. Am perceput atunci erecţia lui
Ioachim ca pe o baghetă de lumină care îmi penetra
poarta templului sacru al pântecului meu. Din ea s-a
revărsat sămânţa lui luminoasă, care nu numai că mi-a
umplut pântecul, dar mi-a înălţat inclusiv inima în plan
energetic.
Am respirat adânc, iar apoi mintea mea a explodat.
Nu mai puteam percepe corpurile noastre ca pe nişte
forme separate în spaţiu. Ne-am dizolvat amândoi în
misterul purei existenţe. Nu ne-am dat seama niciunul
cât de mult timp am plutit în îmbrăţişarea iubirii sau cât
ne-a luat ca să ne întoarcem la conştiinţa noastră
corporală. Când ne-am privit însă feţele luminoase, am
simţit amândoi cum o pătură caldă de lumină ne
acoperă trupurile goale.
Lumina roşiatică a soarelui care apunea, proiectată
pe pereţii camerei noastre, ne-a spus că am petrecut
împreună aproape o zi întreagă. Am aprins lampa şi ne-
am înfăşurat trupurile cu robele pe care le-am dezbrăcat
atunci când am fost cuprinşi de pasiune. Tremurând
transpiraţi, ne am fricţionat reciproc mâinile, tălpile şi
feţele. În tot acest timp, în ochii noştri continua să
strălucească sublima minunare, generată de Concepţia
în Lumină. Puteam simţi deja în interiorul pântecului
meu căldura aprinsă de sufletul preaiubit care s-a
ataşat de el. Acest suflet feminin s-a alăturat imediat
îmbrăţişării noastre, pentru a fi iubit şi alintat. Ne-am
adus aminte că ne-a anunţat că numele ei era Ruth, şi
la fel ca Ruth din vechime, ea avea să locuiască
împreună cu noi până la sosirea pe pământ a Fiului
Omului.
Ruth a crescut astfel în pântecul meu, umplându-l
cu corpul ei fizic în formare. Judith şi-a luat câteva zile
libere de la îndatoririle ei din cadrul bibliotecii pentru a
mă asista în ultimele zile de dinaintea naşterii lui Ruth.
Am fost ajutată de trei femei, inclusiv de Ruth, care au
adus aşternuturi, apă, uleiuri, plante şi o saltea nouă,
special pentru naştere. Când au început durerile facerii,
m-au luat de pe banca din grădina mea, unde îmi plăcea
să mă relaxez şi să meditez. Ajunse în chilia mea, m-au
aşezat pe salteaua umplută cu plante proaspăt tăiate.
Ioachim a fost chemat de afară, unde îi venise rândul să
supravegheze oile. A venit alergând şi a intrat pe uşă
exact în momentul în care contracţiile mi-au umplut
fruntea de sudoare. A aşteptat afară, deşi îi puteam
vedea din când în când faţa luminoasă zâmbindu-mi la
micuţa noastră fereastră, în ochi avea lacrimi pline de
compasiune, iar faţa lui strălucea minunându-se de
miracolul pe care îl trăiam împreună. Acesta era primul
lui copil, deşi era perfect conştient de faptul că Ruth
aparţinea în realitate lumilor de lumină, iar el nu a fost
decât un instrument care i-a condus sufletul,
permiţându-i să coboare pe pământ.
Asistentele mele pline de iubire mi-au şters fruntea
şi m-au încurajat să respir ritmic ori de câte ori îmi
simţeam corpul ţipând pe o octavă superioară, proces
care transmuta durerile facerii. Procesul naşterii a durat
mai mult decât majoritatea naşterilor la care am asistat
în calitate de moaşă. Dându-şi seama că poziţia
copilului era inversată, Elisabeta şi-a introdus mâinile ei
puternice, dar pline de blândeţe, în pântecul meu şi a
întors fătul. Am simţit atunci un pumnal dureros înfipt
în coloana mea vertebrală, iar întregul meu sistem
nervos s-a cutremurat. Cele trei femei au continuat să
mă încurajeze însă, reamintindu-mi tot ce le-am predat
eu altor mame.
Contrar convingerilor dogmatice bazate pe teamă,
femeile care dau naştere unui copil nu trebuie neapărat
să sufere. În consecinţă, mi-am transformat ţipetele în
nişte gemete guturale profunde, dând fiecărui ţesut şi
fiecărui os din corpul meu posibilitatea de a-şi exprima
vocal sentimentele. Simultan, mi-am înălţat conştiinţa
corporală pe nivelul conştiinţei mai vaste a sufletului
meu. Când Ruth s-a născut în sfârşit, micuţul ei corp
era puţin învineţit. Din fericire, ea s-a născut sănătoasă
şi puternică, deşi călătoria ei nu a fost tocmai uşoară.
O clipă mai târziu fetiţa se afla deja în braţele mele,
chiar când Marta a intrat alergând în cameră, venind de
la bucătărie, unde îşi îndeplinea îndatoririle faţă de
comunitate. Faţa îi era plină de entuziasm, la gândul de
a avea o surioară numai a ei! Mi-a turnat nişte apă
proaspătă într-o cană şi mi-a pus cu delicateţe o bucată
de lipie în mâini. Ce binecuvântare să fiu înconjurată de
astfel de fiinţe dragi, îndeosebi de : fina mea Marta, care
o mângâia pe căpşor pe Ruth, în timp ce aceasta sugea
deja la sânul meu.
Ioachim nu a mai rezistat. Deşi femeile nu
strânseseră încă toate aşternuturile murdare şi nu mi-
au terminat baia ritualică, el a intrat năvalnic în cameră
şi s-a uitat transfigurat la sărbătoarea nativităţii pe care
am co-creat-o împreună. Pe buzele strânse până atunci
i-a înflorit un zâmbet mare, iar o rugăciune de
recunoştinţă şi un oftat i-au alungat toată tensiunea
care s-a acumulat în el în timp ce păşea împreună cu
mine „pe lângă valea morţii”. Râsul a luat locul tăcerii.
Pereţii micuţei noastre chilii s-au dizolvat într-o lumină
amplă. Ştiam amândoi în inima noastră că Domnul
Oştirilor era mulţumit de naşterea acestui suflet pe
pământ, în timp ce îi ţineam delicat trupuşorul în
braţele mele, cântându-i cântecul de leagăn al lui
Hathor pentru a-l ajuta să îşi aducă aminte de menirea
sa supremă. Astfel s-a născut primul din cei 12 copii ai
mei şi ai lui Ioachim.
În continuare, eu şi soţul meu am continuat să ne
îndeplinim misiunea de a aduce pe lume cele 12 suflete
iluminate care au optat pentru i a-şi face în acest
moment intrarea în scenă pentru a contribui la
pregătirea căii pentru venirea lui Mesia. Aşa cum era
decretat de cer, eu şi Ioachim ne-am reunit numai în
acele ore în care eram chemaţi de hoardele celeste să ne
proiectăm energia în lumile luminii pentru a intra în
comuniune cu Prezenţa monadică Eu Sunt a fiecăruia
dintre noi. Ne-am întâlnit şi am fuzionat aici cu fiecare
suflet care avea să vină pe pământ prin mine, în funcţie
de destinul sufletului respectiv şi de menirea razei sale,
astfel încât să îmi pot îndeplini responsabilităţile pe
cărei mi le-a trasat Domnul Dumnezeul Fiinţei mele.
În cei 16 ani care s-au scurs între 49-33 î.Hr. am
conceput şi am născut 11 din cei 12 copii ai noştri.
Prima a fost Ruth, urmată de două seturi de gemeni,
Isac şi Andrei, iar un an şi jumătate mai târziu,
Mariamne şi Iacov. Au urmat într-o succesiune strânsă
Iosefus şi alţi doi gemeni, Nathan şi Luca. După două
sarcini pierdute au urmat Rebeca şi Ezechiel. Pe cel de-
al 11-lea copil al nostru l-am numit Noe.
Deşi eram acum înconjuraţi de aceste suflete
nepreţuite, care păreau nişte stele dintr-o constelaţie
strălucitoare, ştiam amândoi că mai trebuia să
concepem un ultim copil. Ştiam dintr-o experienţă
anterioară a mea că acesta urma să fie Mismariam, a
cărei ascensiune la cer s-a produs cu foarte mulţi ani
înainte. Între timp, am continuat însă să ne aflăm într-o
comuniune continuă, pe care chiar i-am prezentat-o lui
Ioachim într-una din meditaţiile noastre. Ştiam aşadar
că timpul venirii ei era aproape.
Când Noe încă mai sugea la sânul meu, chiar
înainte de a-l înţărca am auzit chemarea lui Mismariam
din lumile luminii: „Timpul meu este aproape, preaiubită
Mamă. Preţioasă este imaginea ta în ochii mei. Venirea
Celui pe care l-am aşteptat atâta vreme este aproape.
Am devenit una cu El, iar acum sunt pregătită să cobor.
Vei auzi în scurt timp anunţul venirii mele în planul
fizic. De aceea, pregătiţi-vă, preaiubiţii mei Mamă şi
Tată”.
Pe când ne pregăteam pentru postul esenian care
celebra translaţia lui Moise, conform promisiunii lui
Enoh şi Isaia, am aşteptat împreună cu Ioachim anunţul
Arhanghelului Gabriel. Când stelele şi-au adunat lumina
în ajunul Sărbătorii Tabernacolului, ne-am îmbrăţişat şi
am rămas astfel până când în camera noastră a început
să se adune lumina supranaturală. L-am văzut atunci în
mijlocul micuţei noastre chilii pe Arhanghelul Gabriel,
cu care am cultivat amândoi de-a lungul timpului o
relaţie intimă plină de iubire. Acesta ne-a anunţat pe
rând toate concepţiile celorlalţi 11 copii ai noştri. Acum
a venit din nou, conform promisiunii pe care ne-a făcut-
o.
Iată ce ne-a spus Gabriel, adresându-se inimilor
noastre: Ascultaţi, din voi se va naşte Aceea care
domneşte la stânga Dumnezeului Strămoşilor voştri,
care întruchipează principiul Mamei Divine, inteligenţa
care stă la baza şi în interiorul tuturor lucrurilor care
există. Ea va reprezenta în această lume fundamentul
unui Nou Legământ, iar El se va naşte din pântecul ei, la
fel cum ea se va naşte din pântecul tău, care eşti
preafericită în rândul femeilor. Şi deşi esenţa ei va fi
impregnată de cea a lui Ioachim, care reprezintă
principiul Tatălui, sămânţa lui fizică nu va intra în
pântecul tău. La nivel eteric, sămânţa lui va pătrunde
pusă în el, iar esenţa lui va fuziona cu a ta şi cu cea a
Celei promise.
Ascultaţi, nu a sosit încă timpul de a intra în
camera de lumină în care se produce Concepţia în
Lumină, căci mai este o anumită pregătire de făcut. Tu,
preaiubită Ana, vei fi trecută prin şapte noi niveluri de
Iniţiere, astfel încât vasta energie a arhanghelilor şi alte
câmpuri ample ale conştiinţei să fuzioneze şi să conducă
la naşterea fiicei tale, pe care o vei numi Maria Ana.
Dacă această energie nouă şi uriaşă ar fuziona chiar
acum în pântecul tău, cel mai probabil ea ar conduce la
o sarcină pierdută. Cât despre tine, preaiubitul meu
frate, şi tu vei fi condus dincolo de cele şapte praguri,
pentru a putea suporta strălucirea venirii Ei.
Şi vă mai spun un lucru: dintre toate femeile din
familia ta şi din cea a lui Ioachim, există unele în care va
fi implantată sămânţa unui bărbat şi altele care nu vor
cunoaşte bărbatul, dar care vor da naştere unor suflete
extrem de evoluate. Toate aceste suflete vor susţine
misiunea nepotului tău, pe care popoarele pământului îl
vor cunoaşte sub numele de Hristos. Sarcina ta,
preaiubită Ana, este de a pregăti tot ce este necesar
pentru ca aceste fecioare să dea rod spiritual. Într-un
viitor nu prea îndepărtat, toate aceste suflete se vor
naşte şi te vor numi binecuvântată între femei. Va spun:
pacea fie cu voi amândoi, Osana!”.
Mesajul Arhanghelului Gabriel ne-a transmis că vor
mai trece un număr de luni înainte de împlinirea
promisiunii. Până atunci, copiii noştri creşteau
puternici, iar noi am continuat să muncim în mijlocul
familiei noastre, împărtăşind toate bucuriile şi tristeţile
cu comunitatea din Carmel. Deşi am început împreună
cu Ioachim să predăm unui număr mic de femei şi
bărbaţi misterele Concepţiei în Lumină, au existat
momente în care m-am temut că am pierdut favoarea lui
Dumnezeu. Lunile s-au transformat în ani, iar
promisiunea făcută de Gabriel nu s-a împlinit. Cu toate
acestea, ne-am menţinut amândoi credinţa fermă,
conştienţi că exista un plan complex, co-creat de
numeroase suflete care urmau să îşi joace rolul divin la
momentul potrivit.
Acest timp în plus a fost necesar inclusiv pentru ca
eu şi cu Ioachim să trecem de cele şapte praguri pe care
ni le-a revelat gradual îngerul Gabriel. Cu fiecare nouă
iniţiere, îmi dădeam seama că aveam amândoi o
capacitate din ce în ce mai mare de a susţine tiparele
energetice de înaltă frecvenţă necesare pentru concepţia
Mariei Ana. Peste toate, eram ferm hotărâtă să îi asigur
un loc ideal de locuit în corpul meu, de-a lungul celor
nouă luni de sarcină.
Nu doresc să vorbesc prea mult despre aceste
iniţieri. Poate voi face acest lucru într-o altă epocă, în
care oamenii vor fi mai pregătiţi. Te rog să înţelegi,
dragul meu prieten, că nu îţi ascund în mod intenţionat
informaţii utile pentru creşterea ta spirituală şi pentru
serviciile pe care urmează să le realizezi. Dacă te simţi
călăuzit să soliciţi mai multe informaţii în această
direcţie, îi poţi cere Sinelui tău Superior să îţi reveleze
cele şapte iniţieri. Ele îţi vor fi revelate la momentul
potrivit, atunci când vei putea folosi puterile spirituale
corespondente într-un scop cu adevărat benefic.
Aşadar, am avut foarte mulţi copii, iar zilele mele s-
au umplut până la refuz, în timp ce îngrijeam aceste
suflete minunate. Din fericire, în cadrul comunităţii
noastre eseniene existau numeroase surori de toata
vârstele care au fost absolut încântate să mă ajute în
toate felurile cui putinţă. Unele chiar mi-au alăptat
copiii în perioadele (de scurtă durată) în care nu mă
simţeam bine după cele două sarcini pierdute. În
consecinţă, am foarte multă compasiune pentru mamele
care dau naştere unui număr mare de copii într-o
perioadă scurtă de timp, dar sunt plină de înţelegere
inclusiv pentru cele care îşi doresc copii, dar au
pântecul sterp. De-a lungul îndelungatei mele vieţi pe
pământ, dar şi mai târziu am fost adeseori prezentă în
planul eteric pentru a asista la concepţia sarcina şi
naşterea unui copil sau altul.
Cred că ai înţeles acum, dragul meu prieten, cum
mi-am îndeplinit eu misiunea asumată de a aduce pe
lume, în această dimensiune fizică, cele 12 suflete.
Cap. 13 - Concepţia şi naşterea Mariei Ana

În vara anului 22 î.Hr., Ioachim şi cu mine am fost


invitaţi de fiul meu, Iosif din Arimateea, să îl însoţim în
următoarea sa călătorie în Britania. Din fericire, după ce
l-am consultat pe Iosif în această privinţă, am putut lua
cu noi şase dintre copiii noştri: pe Andrei, Mariamne,
Iosefus, Rebeca, Ezechiel şi Noe. Am început cu o vizită
în Alexandria, unde l-am lăsat pe Ezechiel să îşi urmeze
studiile muzicale împreună cu maeştrii pitagoreici.
Mariamne şi Rebeca doreau să fie iniţiate în Egipt, aşa
că am aranjat cu rudele noastre din Alexandria să le
escorteze la Heliopolis. Isac, care a trăit în Egipt după ce
a împlinit 18 ani, iar acum era pregătit să înceapă o
viaţă nouă, ne-a însoţit din Alexandria până la Massilia
(actuala Marsilia), pentru a-l vizita pe Iacov, care trăia
într-o comunitate eseniană aflată la mare distanţă, la
poalele munţilor Pirinei.
Ruth a rămas pe Muntele Carmel. Nathan s-a
căsătorit recent, iar acum locuia la moşia socrului său
de lângă Cana. Cât despre Luca, acesta studia medicina
la Ierusalim. Mai exista şi fiica mea Marta, care trăia
acum într-o casă frumoasă din Bethania, construită
pentru ea de fratele ei, Iosif din Arimateea, ca o a doua
reşedinţă.
Spre surpriza noastră, Eunice Salomeea s-a decis în
ultima clipă să ni se alăture. Sănătatea ei începuse să se
deterioreze după două sarcini dificile, din care au
rezultat cele două fiice ale cuplului: Lois Salomeea şi
Suzana Maria. Simţind că viaţa ei în planul fizic se
apropia de sfârşit, Eunice Salomeea îşi dorea din toată
inima să afle mai multe lucruri despre ceilalţi oameni
care au jucat un rol important în viaţa soţului ei. Date
fiind absenţele lui frecvente şi lipsa atenţiei personale,
ea îşi dorea să ajungă la o stare de pace interioară cu el,
înainte de încheierea experienţei ei pe pământ. Aceasta
avea să fie prima oară când Eunice urma să
călătorească în străinătate şi era ferm hotărâtă să îşi ia
inclusiv fetele cu ea. Iosif şi părinţii ei îngrijoraţi au
convins-o însă în cele din urmă să lase fetele în grija lor.
Spre sfârşitul verii, toate pregătirile necesare erau
făcute, aşa că am pornit la drum din portul recent
construit de către romani la Caesarea, pentru Regele
Irod, la jumătatea drumului dintre Carmel şi Joppa.
Călătorind împreună pe unul din vasele de transport ale
lui Iosif, ne-am îndreptat cu toate pânzele sus către
Alexandria, unde l-am întâlnit pe fiul nostru Isac, însoţit
de o tânără egipteană încântătoare, care avea să-i devină
în scurt timp soţie.
Am rămas în Egipt aproape două luni. Ne-am
întâlnit aici cu mai mulţi membri ai Frăţiei lui Tat,
dintre cei care mai rămăseseră. Aceşti maeştri plini de
înţelepciune i-au prezentat lui Ezechiel misterele
pitagoreice ale muzicii. De asemenea, ne-am reînnoit
legăturile de familie cu numeroşii descendenţi ai fiicei
mele Aurianna care trăiau la ora actuală la Alexandria şi
la Heliopolis. Am trăit o satisfacţie cu totul particulară
atunci când le-am putut conduce într-un tur al
Heliopolis-ului şi al Platoului de la Gizeh pe Mariamne şi
pe Rebeca. Andrei, Iosefus şi Noe erau la rândul lor
extrem de impresionaţi de Egipt, dar erau încă şi mai
fascinaţi de poveştile mele referitoare la sejurul pe care l-
am petrecut în Britania, aşa că de-abia aşteptau sa,
ajungă acolo.
Ne-am continuat drumul împreună cu fiul meu Isac
şi cu frumoasa sa soţie, Tabitha, cu pielea ei închisă la
culoare, a căror nuntă am sărbătorit-o cu puţin timp
înainte de a pleca din Egipt, într-un convoi alcătuit din
trei vase de transport, de-a lungul Marii Mări către
Massilia (Marsilia actuală), unde Iosif şi-a încărcat
vasele. Am călătorit apoi către vest, de-a lungul coastei
şi după ce ne-am ancorat vasele la un ponton dintr-un
sat ne-am continuat drumul pe jos, avansând prin
regiunea Languedoc. Ne-am întâlnit cu fiul nostru Iacov
la o comunitate eseniană, recent înfiinţată, de la poalele
Pirineilor. Am vizitat această regiune frumoasă câteva
săptămâni. Isac şi Tabitha s-au decis să rămână şi să îşi
înceapă aici noua viaţă împreună. Ne-am întors apoi la
vasele noastre şi ne-am continuat drumul pe mare.
După ce am trecut prin Strâmtoarea Gibraltar şi am
intrat în Oceanul Atlantic, ne-am îndreptat către nord,
de-a lungul coastei Peninsulei Iberice, traversând Golful
Biscay şi înconjurând peninsula Britanici până la
micuţa comunitate din Insula Muntelui Saint-Michel.
Aici am fost întâmpinaţi cu multă căldură şi am rămas o
săptămână pentru a ne aproviziona şi pentru a face mici
reparaţii la vase. Am traversat apoi Canalul şi ne-am
îndreptat către vârful de sud al Britaniei, cunoscut sub
numele de Sfârşitul Ţinutului, unde vânturile erau
foarte puternice şi ploile torenţiale. Am fost fericiţi când
am ajuns la micile porturi de pe coasta de vest a
Cornwall, unde Iosif a putut încărca staniul pe care îl
comercializa. Cu ajutorul lui Dumnezeu, când furtuna a
izbucnit cu putere, izbind stâncile colţuroase, eram deja
cazaţi şi instalaţi la căldură.
Când marea s-a mai calmat, ne-am continuat
drumul prin canalul inundat al Râului Severn, care la
acea vreme era mult mai amplu decât ceea ce numiţi voi
la ora actuală Canalul Bristol. După ce ne-am transferat
pe o barcă mai mică cu fundul plat, ne-am continuat
drumul către estuarul Râului Brue, trecând printr-un
grup de insuliţe situate la Circa 12 mile în interior faţă
de poziţia actuală a coastei. Am debarcat pe Insula
Avalon, care înseamnă Insula Merelor, cunoscută mai
demult sub numele de Ynys Witrin (Insula Mistică),
numită la ora actuală Glastonbury sau Insula Sticlei.
Iosif ne-a condus printr-o livadă frumoasă de meri până
pe vârful unui deal druidic sacru, cunoscut şi astăzi sub
numele de Dealul Avalon. Acesta nu s-a schimbat
aproape deloc faţă de epoca primului meu pelerinaj în
Britania, venind din Egipt, în jurul anului 300 î.Hr.
Oamenii vin chiar şi astăzi din toate colţurile lumii în
pelerinaj la acest loc sacru care, aşa cum vom vedea,
avea să devină în curând un veritabil bastion care a
prezervat primele învăţături ale creştinismului mistic.
La vest de insulele văratice ale Avalonului există o
insulă mai mare situată lângă coasta actualei Ţări a
Galilor, pe care cei din vechime o numeau de asemenea
Avalon sau Mona. Cunoşti desigur acest sanctuar
extrem de preţuit al druizilor, sub numele de Insula
Anglesey. După ce ne-am petrecut restul iernii pe Mona
ca oaspeţi de onoare ai druizilor celtici, am călătorit în
interiorul insulei, către marile monumente din piatră
albastră de la Stonehenge. Între altele, am participat la o
ceremonie a reţelei serpentine, alcătuită din monoliţi
masivi din piatră pe care voi îi cunoaşteţi sub numele de
Avebury. Aici, ne-am adunat pentru marele festin al
Beltain, împreună cu marii preoţi şi cu marile preotese
locale ale druizilor, pentru a realiza ceremoniile ritualice.
Tribul celtic care m-a adoptat cu foarte mult timp în
urmă a transmis urmaşilor săi o tradiţie prin care
puteam fi recunoscută, căci le-am promis membrilor săi
că mă voi întoarce. În acest scop, mi-a fost desenat pe
frunte un mic tatuaj cu cerneală indigo ce ilustra un
trident, care mi-a confirmat identitatea, chiar dacă între
timp s-a şters parţial. Asa se face că membrii tribului m-
au recunoscut ca fiind cea care a venit din Egipt în
Britania cu foarte mulţi ani înainte. Aceştia m-au
recunoscut ca mare preoteasă druidă care cunoştea
ştiinţa şi energiile Marii Mame. Într-adevăr, eu ştiam să
vorbesc cu copacii, cu pietrele şi cu apele. M-am alăturat
cercurilor create de preoţii şi de preotesele care îşi
practicau tehnicile devoţionale în pădurile şi la izvoarele
sacre, cerând deschizăturilor pământului şi lumii
spiritelor să le reveleze cele mai vechi poveşti ale
înţelepţilor care au venit la suprafaţă pe această cale,
rătăcind şi astăzi pe pământ.
La Stonehenge, Avebury şi Avalon, am îmbrăcat din
nou robele albe ale Ordinului Druidic. Am atras în jurul
meu ceaţa, pentru a crea un văl al timpului şi al
spaţiului, prin care am trecut în lumea de dincolo. La
Avalon m-am întâlnit cu spiritele naturii, cu zâne, cu
pitici, cu unicorni şi cu uriaşi. Astfel de fiinţe nu mai
apar astăzi decât în cărţile cu poveşti pentru copii, dar
adevărul este că ele există dincolo de un văl extrem de
subţire. Aceste fiinţe rămân pe pământ pentru a-i învăţa
pe oameni cum să o iubească pe Mama care le asigură
toată bogăţia şi bunăstarea de care au nevoie.
Călătoriile noastre ne-au condus către numeroase
locuri sacre care mi-au aprofundat iubirea faţă de acest
ţinut sacru. Oriunde ne-am dus, inclusiv în insulele şi
podişurile din nord, toţi locuitorii băştinaşi s-au bucurat
să ne primească şi să îmi strângă solemn mâna. Am
înţeles cu această ocazie că toţi cei care vor veni aici în
numele meu vor fi recunoscuţi şi bine primiţi. Le-am
adunat în jurul meu pe marile preotese şi le-am spus tot
ceea ce ştiam despre întruparea în scurt timp a Zeiţei
care va da naştere Fiului Omului. Le-am uns cu mir,
conform tradiţiei Ordinului lor, şi le-am deschis codurile
secrete ale liniei Graalului Matri-Hristic. La rândul lor,
m-au consacrat pentru a-mi împlini destinul.
În acest timp, de-a lungul călătoriilor noastre,
Ioachim a fost acceptat ca un frate al Ordinului. Preoţii
druizi l-au recunoscut ca fiind un adept de la care aveau
de învăţat şi i-au oferit simbolurile arcanei celtice. Deşi
existau perioade în care trebuia să ne despărţim, căci
fiecare avea propria misiune, ne reuneam întotdeauna în
zilele de sărbătoare pentru comuniunea ceremonială,
întâlnindu-ne cu liderii comunităţii pentru a lua masa
cu ei. Ne-am continuat multe din practicile eseniene
familiare, dar le-am ignorat totuşi pe cele care nu
serveau scopului suprem de a ne uni cu fraţii şi cu
surorile noastre celtice.
În timpul uneia din ultimele zile pe care le-am
petrecut în Britania şi în care am vizitat cercurile de
piatră din Mona, Arhanghelul Gabriel ne-a făcut una din
vizitele sale neaşteptate. Eu şi cu Ioachim ne aflam
atunci la un izvor sacru din interiorul insulei, unde un
Ordin Druidic monastic îşi instruia preotesele. Am fost
invitaţi atunci să acceptăm sanctuarul acestor surori
minunate. I-am împărtăşit liderei Ordinului, pe nume
Arianrhod, înţelepciunea şi profeţia transmise nouă de
îngerul Gabriel, potrivit căreia Zeiţa - întruchiparea
Mamei Divine - avea să se nască în scurt timp pe
pământ.
Când le-am împărtăşit această veste bună,
Arianrhod şi preotesele ei m-au condus într-o încăpere
specială, ungându-mi întregul corp cu un ulei sacru şi
cu apă sfinţită din două flacoane. Mi-au pictat apoi
corpul cu un lut pigmentat, creând o serie de tipare
străvechi în spirală, cu scopul de a ancora semnătura
energetică şi binecuvântarea Zeiţei. În acest fel, m-au
consacrat practic pentru înalta mea menire. În final,
frumoasele surori s-au închinat în faţa mea, văzând
pretutindeni în jurul meu prezenţa Acesteia. Din
pântecul meu emana deja o lumină. Preotesele s-au
declarat binecuvântate pentru că au putut atinge vasul
care avea să poartă în el pe Fiica Soarelui, a Pământului
şi a Lunii, care avea să poarte numele de Maria Ana.
Aşa se face că după ce ne-am întors la Cornwall,
unde Iosif avea deja mai multe vase încărcate şi
pregătite pentru plecarea către Palestina, ne-am mai
bucurat de încă două săptămâni în mijlocul oamenilor şi
a colinelor verzi pe care le iubeam atât de mult.
Andrei, care la acea vreme avea 26 de ani, Iosefus,
care avea 21 de ani, şi Noe, care avea 12 ani au fost
acceptaţi de druizi, care au început procesul de iniţiere
în Ordinul lor. Toţi cei trei fii ai noştri au luat atunci
decizia de a rămâne în apropiere de insulele Glastonbury
şi Mona. După ce ne-am luat un rămas-bun reticent, ne-
am despărţit de Insulele Britanice şi ne-am îndreptat din
nou către Palestina. Ne-am întors mai întâi de toate la
Languedoc, unde ne-am reîntâlnit cu Iacov, cu Isac şi cu
Tabitha, care, între timp, rămăsese însărcinată. Am
petrecut aproape o lună în casa lor recent construită din
piatră, cu acoperişul din paie. Ne-am continuat apoi
drumul către Efes, un oraş aflat pe coasta de est a Mării
Egee.
Când am ajuns la Efes, am rămas surprinşi să îi
găsim aici pe Judith şi pe noul ei soţ, Iustinian, un frate
esenian care era cetăţean roman, amândoi foarte
stresaţi. Eram convinşi că aveam să îi găsim la Carmel.
Cei doi ne-au povestit de recentele tulburări ce afectau
Palestina, în urma edictelor dure, comportamentului
imoral şi a lipsei de sensibilitate a Regelui Irod faţă de
populaţia evreiască.
Această stare de agitaţie în creştere a determinat
relocarea celei mai mari părţi a bibliotecii şi a populaţiei
Mănăstirii Carmel. De la atacul soldaţilor lui Marc
Antoniu din anul 37 î.Hr. şi după cutremurul masiv din
anul 31 î.Hr., Qumran-ul nu mai era considerat un
refugiu şi un loc de depozitare sigur. Prin urmare,
Judith a venit la Efes pentru a crea aici o mică bibliotecă
ce avea să devină fundaţia unei noi comunităţi eseniene,
dar şi un depozit şi un centru de dispersare a bunurilor
şi documentelor fraţilor esenieni către diferitele
avanposturi ale acestora aflate la mai mare distanţă, în
regiunile de coastă din zonă.
După ce ne-am consultat cu Iosif, am decis
împreună cu Ioachim să rămânem la Efes pentru a ajuta
la răspândirea pergamentelor, dintre care o bună parte
erau scrise chiar de mine de-a lungul anilor. Am dus
aceste documente în conclavurile de pe dealurile cele
mai îndepărtate ale Frăţiei. Am ascuns o parte dintre ele
în peşteri inaccesibile şi le-am lăsat fraţilor noştri pentru
a le păstra în custodie. O parte din aceste comunităţi au
reprezentat fundamentul mănăstirilor creştine de mai
târziu, pe care ai ajuns să le cunoşti din istoria descrisă
în Noul Testament.
Starea lui Eunice Salomeea s-a mai stabilizat de-a
lungul călătoriei în Britania, dar călătoria a afectat-o,
astfel încât a ajuns destul de slăbită la Efes. Dat fiind că
le era amândurora dor de fiicele lor, fiind preocupaţi de
bunăstarea lor, Iosif şi-a dus soţia bolnavă şi
încărcătura recent achiziţionată la Caesarea, iar de aici,
acasă la tatăl ei, lângă moşia din Arimateea, unde cele
două fiice ale cuplului au fost relocate pe perioada
absenţei părinţilor lor. După ce şi-a adunat familia, Iosif
s-a grăbit să ajungă la Ierusalim. Am aflat mai târziu că
Eunice Salomeea a murit la scurt timp după ce s-a
întors acasă. Ea şi-a îndeplinit scopul de a călători cu
Iosif, aşa că l-a părăsit pe acesta împăcată, lăsându-l să
îşi îndeplinească munca extrem de importantă.
12 ani mai târziu, pe când a achiziţionat o
proprietate lângă Magdala, pe ţărmul de vest al Mării
Galileii, Iosif a cunoscut o femeie de rang foarte înalt pe
nume Maria. În adolescenţă, aceasta s-a revoltat
împotriva disciplinei extrem de stricte impuse de tatăl ei,
care era un mare preot, şi s-a măritat cu un mercenar
macedonean pe nume Filip. Maria din Magdala (după
cum a ajuns să fie cunoscută) a avut trei copii împreună
cu soţul ei, pe care i-a numit Toma, Matei şi Suzana.
Filip lipsea frecvent de acasă, iar atunci când era
prezent, era foarte abuziv cu familia sa. La câţiva ani
după ce soţul ei a abandonat-o împreună cu copiii lor,
lăsându-i săraci lipiţi pământului, Maria din Magdala l-a
întâlnit pe Iosif la piaţă. Acesta i-a cerut să îi
administreze noua casă din Magdala. La scurt timp,
Maria i-a devenit amantă, iar apoi, soţie.
La sfârşitul lunii decembrie a anului 21 î.Hr., o lună
după ce am ajuns la Efes, Arhanghelul Gabriel ne-a
vizitat într-o noapte pe Ioachim şi pe mine. Avea de
fiecare dată un mod de a ne lua prin surprindere, chiar
dacă la ultima sa vizită din Cornwall ne-a spus răspicat
că prezenţa divină a preaiubitei noastre fiice a început
să coboare deja pe pământ.
Am fost ridicaţi amândoi la Cer, pentru a ne întâlni
aici cu preaiubita noastră Hismariam, care ne-a anunţat
că se numeşte acum Maria Ana şi că timpul ei a sosit.
Am primit-o amândoi la sânul nostru şi am simţit cum
prezenţa ei coboară în fiecare celulă a corpului nostru.
Ioachim a fuzionat la rândul lui cu lumina care era
prezenţa ei, până când aceasta l-a absorbit complet în
sine. Spre deosebire de celelalte 11 naşteri, de această
dată, eu şi Ioachim nu ne-am împreunat fizic, iar el nu
mi-a penetrat pântecul cu sămânţa lui. Maria Ana a
intrat în pântecul meu fără ajutorul lui Ioachim, pentru
a împlini astfel promisiunea naşterii din fecioară. Aşa se
face că Mama Divină s-a întors în planul fizic întrupată
la Efes în Maria Ana.
Am stat la Efes de-a lungul întregii perioade de
sarcină. Doar Judith a rămas cu noi, până când Rebeca
şi Ruth au auzit vestea cea bună a sarcinii mele şi au
aranjat ca un mic grup din cadrul comunităţii din
Carmel să stea cu mine la naşterea Mariei Ana. Deşi
întreaga mea familie părea împrăştiată în cele patru
vânturi, în interiorul meu eram împreună cu ceilalţi şi
ştiam că toţi sunt bine. Aşa se face că obiceiul monastic
de a-i consacra pe copii de la o vârstă foarte fragedă mi-
a dat ocazia de a-mi pune la unison instinctele materne
cu dorinţele inimii mele. Deşi recunosc că au existat
momente dificile, în care am deplâns pierderea copiilor
mei, mi-am abandonat în permanenţă voinţa umană în
faţa menirii mele superioare, aşa cum o percepeam eu la
acea dată. Din fericire, toţi copiii mei au beneficiat de
susţinerea familiei lărgite a comunităţii.
Zilele au continuat să treacă astfel într-o manieră
armonioasă. Prezenţa lui Shekinah mi-a binecuvântat
fiecare oră. Lumina Ei supranaturală mi-a pătruns în
fiinţă. Această ultimă sarcină s-a dovedit a fi neobişnuit
de beatifică; Nu m-am îmbolnăvit nici măcar o singură
dată, iar corpul meu nu a suferit nicio durere. M-am
putut interioriza în profunzimi foarte adânci ale fiinţei
mele, unde mi-a fost revelată o mare parte a planului
divin care avea să împlinească profeţiile referitoare la
„poporul ales”, după cum se consideră evreii.
Maria Ana a crescut extrem de rapid în pântecul
meu, iar momentul naşterii sale, sub semnul zodiacal al
Fecioarei, a venit la mai puţin de cele nouă luni
regulamentare. În ultimele trei luni de sarcină, am fost
atât de interiorizată, încât am luat decizia de a nu mai
scoate nicio vorbă, asistând în tăcere la graţia copilului
meu. După sosirea lui Ruth şi a Rebecăi, mica noastră
comunitate a venit lângă mine, pentru ca şi ceilalţi să
simtă lumina Sfintei Shekinah. De îndată ce s-au aşezat,
s-au dizolvat cu toţii într-o stare de beatitudine. Ioachim
strălucea la rândul lui în prezenţa Mariei Ana. Marea
majoritate a bărbaţilor nu sunt obişnuiţi cu o astfel de
experienţă atunci când soţia lor este însărcinată. În
timpul ultimelor trei luni, Ioachim a rămas lângă mine.
Cu această ocazie, a simţit tot ce simţeam eu şi a păstrat
tăcerea la fel ca şi mine.
În sfârşit, a sosit momentul naşterii Mariei Ana pe
pământ. Stelele erau neobişnuit de strălucitoare în acea
noapte. Un cluster de stele ţesea o reţea de lumină
eterică direct deasupra capetelor noastre. Sirius
strălucea la fereastra noastră dinspre est, fiind suficient
de luminos pentru a proiecta umbre asupra pereţilor din
calcar ai casei noastre. Luna, aflată în creştere, apăruse
deja pe cer, către vest. Judith, Ruth şi Rebeca au
practicat zile în şir tot ce aveau de făcut. Ele se agitau în
jurul meu, privindu-mă îngrijorate, cu ochi întrebători.
Le făceam cu mâna, convinsă că atunci când va veni
vremea vor fi lângă mine. Aşa se face că atunci când mi
s-a rupt apa, iar contracţiile au început, Ioachim s-a dus
imediat la apartamentul lui Judith şi a chemat-o în mica
noastră încăpere de la etaj.
Fiul meu Iosif ne-a asigurat tot confortul de care
aveam nevoie, inclusiv un pat ridicat pe o platformă, o
serie de urne special consacrate, vase pentru spălat,
aşternuturi moi din bumbac egiptean, plante dulci şi
astringente, uleiuri esenţiale şi lumânări. Judith, Ruth
şi Rebeca au fost ca nişte îngeri care m-au ajutat să o
nasc pe Maria Ana complet fără dureri. Ioachim a fost
invitat să stea la capul meu. Practic, a simţit şi el forţa
contracţiilor, aşa că aş putea spune că am contribuit în
egală măsură la „renaşterea” Mamei pe pământ.
Sufletul meu şi-a luat zborul, chiar când ultima
contracţie a împins capul Mariei Ana prin canalul
naşterii. Întreaga mea fiinţă a explodat în lumină atunci
când prezenţa Mariei Ana a coborât asupra mea,
învăluindu-i forma micuţă. Judith i-a luat trupuşorul în
mâinile ei pline de blândeţe. În inimile noastre a izbucnit
o muzică celestă!
După ce naşterea s-a încheiat şi Maria Ana a fost
pusă la sânul meu, grupul celor veniţi din Carmel a
intrat în micuţa noastră cameră şi toată lumea a
îngenuncheat, ca şi cum s-ar fi aflat în faţa unui altar.
Mama Noului Legământ se afla în mijlocul nostru! Cu o
bucurie solemnă, fiecare membru al grupului a plasat
un dar lângă mine. Ce bun-venit plin de căldură
sufletească! Părul castaniu închis al Mariei Ana
strălucea, având licăriri aurii. Pielea îi era foarte albă şi
avea ochii albaştri-cenuşii. Toţi ceilalţi copii ai mei au
avut părul închis la culoare, tenul măsliniu şi ochii
căprui. Acest copii minunat părea însă din alabastru
şlefuit, cu un ten trandafiriu discret.
Ioachim a început să cânte o muzică celestă la lira
sa, iar eu am îngânat cântecul de leagăn al lui Hathor
consacrat copiilor cu un destin suprem pe pământ,
urându-i în acest fel bun-venit în această lume fetiţei
noastre. Cu inimile pline de iubire şi de recunoştinţă,
ne-am bucurat şi am sărbătorit cu toţii venirea pe lume
a Mariei Ana. Toţi cei prezenţi ştiau cine era şi au făcut
un legământ să păzească acest secret în inimile lor. În
acest fel, calea era pregătită. Ne-am angajat cu toţii (prin
jurământ) să o protejăm şi să îi susţinem iniţierile până
la împlinirea destinului ei.
Ştiam de asemenea că au existat şi alte femei care
au fost Concepute în Lumină, precum şi unele care
urmau să fie Concepute astfel. Ele au venit la Carmel
pentru a fi instruite de mine. Existau de asemenea şi alţi
copii care au venit pe pământ pentru a se pregăti alături
de Maria Ana, astfel încât toate sufletele care s-au
angajat în acest scop înainte de naştere să îşi poată juca
rolul predestinat. O parte din acestea aşteptau să le vină
rândul. Cei care au conceput planul divin au ţinut cont
de natura umană, dar şi de liberul-arbitru. Absolut
nimic nu a fost lăsat la voia întâmplării, şi practic toate
posibilităţile au fost exersate mai întâi în lumile eterice.
Astfel, dacă anumite suflete aveau să refuze să îşi asume
rolul, copleşite de teamă, altele urmau să intervină
imediat. Eram conştienţi că era nevoie de foarte mult
curaj, de o mare tărie de caracter şi de înţelepciune
pentru a trece testele care ne aşteptau.
Ce mângâiere pentru sufletele noastre să putem
simţi iubirea Mamei Divine care ne asigura în acest fel
că totul va fi bine!
Cap. 14 - Copilăria Mariei Ana

Îţi ascult inima, preaiubite prieten, şi îmi imaginez


cu uşurinţă cât de mult îţi doreşti să afli mai multe
despre aceea predestinată să devină mama Celui care
avea să împlinească Noul Legământ. De ce bucurii şi de
ce încercări a avut ea parte? Ce slăbiciuni a avut?
Îngăduie-mi să îţi răspund la aceste întrebări
povestindu-ţi pe scurt copilăria petrecută de Maria Ana
la Efes şi pe Muntele Carmel. În acest fel, voi deschide
Cartea Vieţii, astfel încât să devii tu însuţi o expresie a
Mamei Divine, aşa cum a fost şi ea pe acest pământ.
Prin satisfacerea curiozităţii tale, nu pot decât să sper că
te vei deschide în faţa prezenţei Mamei Divine, care îţi
stă la dispoziţie în orice moment.
Maria Ana a fost o lumină extrem de strălucitoare,
infinit mai mult decât îşi poate imagina mintea ta.
Pentru a o putea cunoaşte aşa cum a fost atunci, dar şi
aşa cum este la ora actuală, ceea ce trebuie să faci este
să îţi linişteşti mintea, să te centrezi şi să te deschizi în
faţa momentului prezent, la fel ca un copil. Haide,
aşadar, să facem acum o scurtă pauză şi să ne
scufundăm amândoi într-un moment de tăcere.
*
Imediat după naştere, Mariei Ana îi plăcea să se
scalde în lumina soarelui. Ea obişnuia să îşi întindă
mânuţele către lumina ce intra pe fereastra micuţului
nostru apartament din Efes, scoţând sunete similare
celor scoase de fraţii ei delfini, care se jucau şi făceau
salturi între dimensiuni. Îi plăcea la nebunie când tatăl
ei o ducea pe veranda terasată ce dădea către Marea
Mare, privind până departe licăririle albastre şi argintii.
Cine avea ochii ageri şi inima deschisă îi putea vedea pe
delfini din zare facându-şi dansurile acrobatice.
Când nu era plecat să muncească pe unde apuca
sau nu ducea provizii Fraţilor risipiţi pe la diferite
mănăstiri, lui Ioachim îi plăcea să stea acasă şi să o
legene pe fiica noastră în braţe. Maria Ana adora să îi
asculte poveştile şi i se alătura imediat atunci când
începea să cânte, bătând din palmele ei micuţe. La scurt
timp după ce a învăţat să meargă, ea a început să
danseze, în timp ce Ioachim cânta la liră sau la fluier,
iar eu băteam la tobe. Dar lucrul care îi plăcea cel mai
mult Mariei Ana când se afla în poala tatălui ei era să îşi
răsfire degeţelele prin barba lui cenuşie şi lungă. Al
doilea lucru favorit al ei era să îi mângâie sprâncenele
stufoase, în timp ce el o învelea cu grijă în pătuţul ei. Cei
doi se priveau cu iubire unul în ochii celuilalt, în timp ce
privirile lor străluceau ca nişte lumânări aprinse.
În micuţa curte din faţa casei exista o viţă-de-vie în
care păsărelelor le plăcea să se cuibărească. Am petrecut
trei ani idilici alături de Maria Ana la umbra strugurilor
care atârnau din ea, înainte de a ne întoarce pe Muntele
Carmel. În acest mediu plin de pace, lucram adeseori la
micuţul meu război de ţesut, cu firele făcute cu fusul
meu. Atunci când torceam şi ţeseam, Maria Ana
obişnuia să se joace pe dalele colorate ale podelei,
înconjurate de lespezi din piatră netede. Fetiţa investiga
tot ce vedea. Inventa mici cântece pe care îi plăcea să le
cânte părinţilor ei, dar şi celorlalţi adulţi sau copii care
veneau din când în când să ne viziteze. Dar, mai presus
de toate, îi plăcea să le cânte soarelui, delfinilor, florilor,
rândunicilor, pietricelelor, furnicilor, caprei pe care o
creşteam pentru lapte şi celor trei pisici care „ne-au
adoptat”.
Mintea Mariei Ana s-a dezvoltat extrem de rapid şi în
timpul celui de-al doilea an de viaţă şi-a descoperit o
mare plăcere în a recita psalmii şi aforismele pe care i le
citeam. Înainte de a părăsi Efesul, ea a început deja să
înveţe să vorbească şi să citească în aramaică, ebraică şi
greacă. Era un copil iute şi plin de energie, capabil să
facă mai multe lucruri în acelaşi timp. Pe de altă parte,
era calmă, nu îi plăcea să se grăbească şi era veşnic
plină de bunăvoinţă, dând dovadă de o înţelepciune cu
mult peste vârsta ei. În mod evident, Maria Ana era plină
de empatie, la fel cum a fost la vremea ei şi Hismariam,
sesizând imediat toate nuanţele energetice din jur.
Erau momente în care putea fi nerăbdătoare sau
dezamăgită de comportamentul adulţilor, dar de regulă
se răsucea pe un picior, se prindea de şorţuleţ cu o
mânuţă şi şi-o ducea pe cealaltă la gură, ca să nu
izbucnească. Se înroşea atunci la faţă şi ochii i se
umpleau de lacrimi, care îi curgeau apoi pe obraji. Îşi
închidea ochii albaştri-cenuşii şi îşi strângea buzele
pline, după care alerga în micuţa noastră grădină şi se
ascundea printre ierburile înalte de lângă măslini până
când furtuna din interiorul ei se potolea.
Cei care au venit să ne viziteze de pe Muntele
Carmel pentru a asista la naşterea Mariei Ana s-au
întors demult la îndatoririle lor. Singura care a rămas
alături de noi era Ruth, care devenise văduvă de puţin
timp. Cu un an înainte de plecarea noastră înapoi pe
Muntele Carmel, Ruth s-a măritat cu Titus, care îşi
dorea să rămână la Efes pentru a-şi continua munca.
Ioachim a continuat să îl ajute pe Iosif din Arimateea
atunci când acesta venea - de câteva ori pe an - să
escorteze diferiţi fraţi esenieni, provizii şi manuscrise de
la Carmel şi Qumran la noile comunităţi din insulele
Egee şi la mănăstirile din munţi. El îi ajuta apoi pe cei
care şi-au încheiat misiunile să se întoarcă în Galileea şi
în Iudeea.
Ne puteam acoperi cu uşurinţă nevoile de bază prin
slujbele pe care şi le găsea Ioachim şi prin vânzarea
ţesăturilor şi broderiilor mele, a plantelor medicinale şi
prin serviciile mele de moaşă. Aceste resurse, la care se
adăugau banii şi proviziile pe care ni le furniza Iosif din
Arimateea de câteva ori pe an, făceau ca viaţa noastră
simplă să fie extrem de confortabilă.
La începutul toamnei anului 17 î.Hr., cu puţin timp
înainte ca Maria Ana să împlinească trei ani, ne-am
întors pe Muntele Carmel, unde toată lumea a
întâmpinat-o ca pe o membră a comunităţii noastre,
urându-i bun-venit. La cea de-a treia aniversare
onomastică, ea a fost consacrată Domnului Preaînalt, iar
îngrijirea, educaţia şi iniţierile ei au trecut în custodia
Şcolii Misterelor de pe Muntele Carmel. Practic, ea nu ne
mai aparţinea (de parcă ne-ar fi aparţinut vreodată!).
Trebuie să recunosc, prietene, că a fost dureros
pentru mine să o las pe Maria Ana în îngrijirea celorlalţi,
cu atât mai mult, cu cât cunoşteam disciplinele foarte
stricte la care urma să fie supusă şi care aveau să îi
înlocuiască gradual copilăria lipsită de griji. Pe de altă
parte, eu şi Ioachim cunoşteam Marele Plan, aşa că am
fost de acord să ne consacrăm preţiosul copil, la fel cum
i-am consacrat şi pe ceilalţi înainte, conştienţi de rolul
pe care urmau să îl joace în cadrul planului de
ansamblu. Tot ce pot spune este că diferiţi adepţi veniţi
la Carmel din Tibet, India, Mesopotamia, Egipt, Grecia şi
Britania au instruit-o pe Maria Ana, împreună cu ceilalţi
copii lăsaţi de părinţi în grija sanctuarului interior al
mănăstirii, acolo unde aveau loc iniţierile secrete. În
acest fel, toţi cei care au optat pentru a-şi continua
iniţierile erau pregătiţi pentru misiunea pe care şi-au
asumat-o, de pregătire a căii pentru sosirea Maestrului
Neprihănirii.
Din fericire, una din principalele mele îndatoriri în
cadrul mănăstirii era chiar educaţia tinerelor fete. Acest
lucru mi-a permis să îmi petrec timpul alături de Maria
Ana în fiecare zi. Ce-i drept, din dorinţa de a-mi afişa
imparţialitatea faţă de toate învăţăcelele din cadrul
comunităţii noastre monastice, m-am văzut nevoită să
mă distanţez cu stoicism de fiica mea. De bună seamă,
acest lucru s-a dovedit a fi extrem de dificil pentru
amândouă. O dată pe săptămână, după respectarea
Sabatului, Maria Ana îşi petrecea noaptea împreună cu
Ioachim şi cu mine. Era minunat să ne putem bucura
din nou de prezenţa ei dulce de-a lungul unei nopţi
întregi.
În timpul lunilor mai calde, ne plimbam toţi trei
seara printr-o pădurice de cedri din apropiere, sub bolta
înstelată. Stând pe saltelele noastre umplute cu paie,
acoperiţi cu pături de lână, ne uitam la stele, stăteam de
poveşti şi ne rugam până târziu. Ioachim îşi aducea lira
şi cântam împreună psalmi devoţionali sau inventam
cântece pline de voioşie, născute din fericirea inimilor
noastre.
Din păcate, viaţa Mariei Ana nu era întotdeauna
foarte uşoară. Uneori, disciplinele extrem de epuizante,
lungile ore petrecute studiind scripturile, citind şi
scriind observaţiile lipsite de bunătate şi de sensibilitate
ale altor novice, sau o boală care o silea să piardă
nopţile în infirmerie îi apăsau umerii şi îi făceau faţa să
se lungească de tristeţe. Maria Ana putea simţi totul,
inclusiv agitaţia în creştere a populaţiei palestiniene, pe
care zidurile Carmelului nu o puteau izola complet.
Anii au trecut cu repeziciune, iar Maria Ana a
început să înţeleagă din ce în ce mai clar pentru ce
misiune era pregătită, povară care o apăsa greu. Când şi
când, ea simţea tensiuni şi dureri în zona cefei şi a
regiunii toracice a spatelui, pe care Ioachim şi cu mine
ne grăbeam să i le alinăm ungând-o cu diferite alifii şi
uleiuri vindecătoare. Îi era dor de momentele de relaxare
în care se putea plimba pe câmp, având grijă de oi şi de
capre pe perioade scurte de timp sau când cultiva şi
culegea diferite plante în grădina mănăstirii. Dar, mai
presus de toate, îi plăcea să alerge liberă pe pajiştile
muntelui, să se plimbe printre cedri şi chiparoşi, să
meargă cu un coş de rafie până la un versant abrupt al
muntelui, de unde putea fi văzută Marea Mare. Maria
Ana se simţea adeseori extrem de singură, neavând
decât foarte puţini prieteni apropiaţi, în prezenţa cărora
să îşi deschidă inima extrem de sensibilă. Pe de altă
parte, acele suflete dragi care s-au apropiat sincer de ea
au continuat să îi fie loiale de-a lungul întregii vieţi.
Când s-a apropiat de cea de-a 12-a aniversare
onomastică, Mariei Ana i s-a declanşat ciclul menstrual.
Am dus-o atunci, împreună cu alte două fete tinere, într-
o grotă cu rol de sanctuar dedicată Marii Mame. Aici, le-
am iniţiat pe cele trei suflete tinere - atât de preţioase -
în misterul sângelui menstrual, al deschiderii pântecului
şi al coacerii trupului pentru primirea energiilor Marii
Mame.
Timp de un an, la fiecare lună plină sau nouă, le-am
dus pe aceste fete, împreună cu altele pe care le-am
iniţiat mai recent, la cercul din pietre din interiorul
grotei pentru a cânta aici cântece, pentru a asculta
poveşti şi pentru a face meditaţii şi alte ritualuri
consacrate Marii Mame. După acel an, fetele au fost
duse de alte fete mai mari sau de femei într-un alt loc
consacrat, în care au învăţat mai multe lucruri
referitoare la canalizarea energiilor Principiului Divin
Feminin prin corpul lor. În acest fel, ele s-au pregătit
pentru măritiş şi pentru artele iubirii tantrice. De
asemenea, au învăţat cum să îşi păstreze focalizate
energiile pântecului şi cea de la baza coloanei vertebrale
şi cum să le concentreze pentru a se vindeca pe ele
însele sau pe alţii. De bună seamă, am continuat să ne
adunăm în ciclurile lunii pentru a reitera ritualic
călătoriile mitologice şi arhetipale ale numeroaselor
faţete ale Zeiţei.
Acestea erau disciplinele obişnuite pe care le puteau
înţelege uşor toate femeile, fie ele tinere sau mature.
Disciplinele mai stricte, care le pregăteau pe iniţiate
pentru ritualurile de înviere şi de Concepţie în Lumină,
erau predate gratuit de Ioachim şi de mine bărbaţilor şi
femeilor care răspundeau la chemarea interioară de a
veni pe Muntele Carmel.
De asemenea, de mai multe ori, între vârsta de 12
ani şi cea de 15 ani, Maria Ana a fost dusă la Templul
din Ierusalim, unde au fost făcute aranjamente pentru
ca ea să petreacă aici trei luni, pentru a primi noi
instrucţiuni şi iniţieri. În acest fel, ea s-a putut
familiariza cu principiile şi cu tehnicile practicate de
comunitatea evreiască mai mare, care difereau
considerabil şi în multe privinţe de cele practicate în
cadrul comunităţii noastre eseniene. Aşa cum îţi poţi
imagina, energiile discordante pe care le-a resimţit
preaiubita noastră fiică între zidurile străvechii cetăţi a
Ierusalimului s-au dovedit a fi un şoc pentru natura ei
extrem de sensibilă.
Aşa se face că Maria Ana a devenit din ce în ce mai
puternică, trupeşte şi mental, pe măsură ce s-a
confruntat şi a depăşit diferitele obstacole cu care s-a
confruntat. Ea şi-a dedicat în fiecare zi mintea, corpul şi
sufletul Mamei Divine cosmice, care se manifesta prin
ea. În acest fel, preaiubita noastră fiică s-a pregătit la
rândul ei pentru naşterea multor copii, dar şi pentru a
deveni mama Celui Uns.
Cap. 15 - Viziunea Anei de pe Munte

Vremurile în care Maria Ana a crescut (trupeşte) au


fost într-adevăr extrem de periculoase. Când avea 12
ani, conflictele şi agitaţia dintre diferitele facţiuni politice
şi religioase ne perturbau constant puţinele momente de
pace interioară de care aveam parte. Între timp, romanii
au preluat întreaga Palestină în mâinile lor şi deşi
încercau să menţină pacea, aceasta era extrem de
instabilă. Îmi amintesc şi astăzi cât de şocaţi am rămas
de vestea cutremurătoare că romanii aplicau crucificarea
pentru a menţine obedienţa diferitelor facţiuni faţă de
Roma.
După revolta macabeică din anul 63 î.Hr., s-a
produs o dispersare graduală a comunităţii noastre
eseniene, care a plecat dinspre Carmel către Qumran,
Sinai, Egipt, Asia Mică, Himalaya, Galia şi Britania.
Acest lucru ne-a determinat pe noi, cei rămaşi la
Carmel, să devenim din ce în ce mai interiorizaţi. De
asemenea, am căutat modalităţi de a salva lucrul cel mai
preţios pentru noi: pe de o parte, vieţile celor angajaţi să
trăiască pe Calea Maestrului Neprihănirii, iar pe de altă
parte, documentele noastre orale şi scrise.
Prin urmare, am devenit mai discreţi ca oricând, la
fel ca o sectă, evitând pe cât posibil zonele dens
populate. Mai mult ca oricând, aceia dinte noi care
proveneam de pe Muntele Carmel ne-am cantonat în
calea noastră ecumenică a iubirii frăţeşti şi a toleranţei,
care contrasta vizibil cu cea practicată de fraţii noştri
din Qumran, al căror ascetism monastic era centrat pe
fundamentalismul ebraic. Schisma în creştere produsă
în interiorul comunităţii noastre eseniene îmi tulbura
foarte profund sufletul.
Atunci când nemulţumirea, violenţa şi opresiunea
lovesc prea aproape de casă, este extrem de uşor să îi
judeci pe cei care se tem de puterea maselor, pentru a
nu-şi pierde propria poziţie de autoritate şi bogăţia
personală. Am descoperit însă că acest gen de judecată
critică nu face decât să pună şi mai rău gaz pe foc.
Opţiunea mea preferată era să fac tot îmi stă în puteri
pentru a transmite mai departe înţelepciunea spirituală
care stă la baza suveranităţii interne, discret, şi având
încredere în planul Creatorului. Aceasta este esenţa
înţelepciunii pe care am dobândit-o în decursul
îndelungatei mele vieţi şi orientarea pe care am ales să o
împărtăşesc tuturor copiilor mei, onorându-le simultan
dreptul de a învăţa din propriile lor experienţe şi de a fi
liberi de a-şi face alegerile.
În mijlocul acestui haos în creştere, am decis într-o
bună zi să merg pe drumul de la poalele Muntelui
Carmel, în speranţa de a-i găsi şi de a-i vindeca pe
eventualii supravieţuitori ai celei mai recente
demonstraţii politice împotriva Romei. Câmpurile din
Galileea au fost arse de către soldaţii romani, ca
răzbunare împotriva ţăranilor care s-au alăturat
Zeloţilor, răsculându-se împotriva taxelor împovărătoare
ale Romei şi ale lui Irod. Asa se face că foarte multe case
şi sate erau complet în ruină. Dealurile erau învăluite de
o umbră întunecată. Coloanele de fum se ridicau către
cer, iar vulturii pluteau pe deasupra, în căutarea
prăzilor slăbite.
După ce i-am ajutat pe toţi răniţii pe care i-am găsit,
m-am îndreptat spre casă, satisfăcută. De-a lungul zilei,
inima mea a devenit însă extrem de grea. Căldura
aproape insuportabilă a soarelui era mult amplificată de
un vânt puternic venit din deşert, care ridica în aer
cenuşa neagră. Acoperindu-mi faţa cu şalul, mi-am
încetinit paşii, din cauza vântului puternic care ridica
tot felul de gunoaie în aer, şi am început să mă plâng
spontan lui Dumnezeu.
Iată ce i-am spus atunci lui Dumnezeu: „Păşesc prin
iarba arsă a câmpurilor din Galileea. Vântul ridică în aer
fumul şi praful. Mă simt obosită şi singură şi mă tem de
ceea ce va urma. Inima mea pare să se prăbuşească
într-un abis străvechi. Mă doare întreaga fiinţă.
O, Doamne, ce urmează să se aleagă de poporul
meu? Eu nu ştiu să răspund la această întrebare. O,
Doamne, întreaga mea fiinţă plânge din rărunchi pentru
poporul meu, Israel. De ce mă doare atât de tare inima?
Nu suntem noi Aleşii tăi? Nu suntem noi protejaţi de
tine, Dumnezeul nostru? Ce s-a întâmplat cu raţiunea
oamenilor?
Nu ştiu aproape nimic despre trecerea timpului şi
despre pretenţiile celor care susţin că ştiu ce este mai
bine pentru micuţa noastră comunitate de adepţi ai
Celui al cărui timp este aproape. Cum putem păşi în
credinţă, Doamne, în condiţiile în care suntem
înconjuraţi de atât de multă suferinţă trupească şi
sufletească, deopotrivă? Vai mie, cea cu credinţa slabă.
Urcă-te pe Muntele Domnului, suflet al meu. Arată-mi
faţa ta, Doamne! Mă cutremur de micimea fiinţei mele,
iar durerea sufletului meu mă sufocă. Ridică-te, inimă a
mea. Nu te lăsa descurajată!”.
Astfel m-am plâns lui Dumnezeu în timp ce
traversam dealurile aprinse ale Galileii, aşteptându-l pe
Cel al cărui timp era aproape. Aveam atât de multe
întrebări în minte.
Cum aş putea face tot ceea ce mi se cere? Cum să-i
vorbesc preaiubitului meu Ioachim despre această
tulburare care mă macină, sufocându-mă? Cum să mă
întâlnesc cu mica turmă pe care o păstoresc,
împărtăşind cu ceilalţi cunoaşterea care mi-a fost
revelată, acum că a sosit timpul pe care l-am aşteptat
atât de multă vreme? În mijlocul unor mari suferinţe,
noi i-am cerut lui Dumnezeu să ni-l trimită pe Maestrul
Neprihănirii, care să ne înalţe din suferinţele fizice şi
sufleteşti pe care le îndurăm în această noapte extrem
de întunecată, în timp ce reflectam la toate aceste
lucruri, mintea mi-a fost străfulgerată de un trăsnet.
Aşa se face că am continuat să păşesc atunci printre
câmpurile arse ale Galileii. Sufletul meu a continuat să
se lamenteze frecvent în faţa lui Dumnezeu, cuprins de
îngrijorare şi de teamă. Cel mai mult îmi apăsa inima
plânsetul popoarelor pământului. Puteam simţi întreaga
planetă şi eram conştientă de suferinţele sale din
această epocă, cea mai întunecată între toate. Sufletul
meu se simţea chinuit şi agitat, la fel ca o persoană
rătăcită în pustia unei nopţi foarte întunecate. Căci
popoarele lumii sufereau într-adevăr foarte mult. Nimeni
nu se odihnea bine, deşi toată lumea era adormită. O
mare nenorocire părea să vină asupra noastră, dar
nimeni nu ştia când şi cât de vastă avea să fie ea. Inima
mea a fost cuprinsă de durere, iar pe umeri purtam o
mare greutate, în timp ce continuam să păşesc prin
iarba înnegrită de foc.
Pe când mă întorceam la mănăstirea din Carmel, m-
am simţit subit inspirată să urc pe vârful muntelui, în
punctul în care Hismariam a fost ridicată la cer cu mai
bine de un secol în urmă. Ca şi cum aş fi fost călăuzită
de o mână invizibilă, mi-am croit drum către vârf şi m-
am prosternat la pământ. În doar câteva momente, am
fost luată în duh şi mi s-a arătat ceea ce urma să vină.
Sublimă a fost exaltarea care mi-a cuprins sufletul
atunci când m-am trezit faţă în faţă cu Domnul
Dumnezeul Fiinţei mele, căci la dreapta Lui se afla Cel
Plin de Lumină, al cărui timp era foarte aproape. M-am
resorbit în lumina alb-strălucitoare până când întreaga
conştiinţă a identităţii mele individuale s-a dizolvat
complet, în acel moment, vălurile s-au ridicat şi am
putut vedea un nou Cer şi un nou Pământ. Am înţeles
că înainte de apariţia acestora, Pământul va trece încă
prin foarte multe suferinţe, care vor tempera prin foc
însăşi esenţa creaturilor sale.
Cel care avea să vină în curând prin intermediul
Mariei Ana m-a luat apoi lângă el. Am păşit împreună
printr-o grădină de o frumuseţe uluitoare. Aici, el m-a
luat în braţele sale, spunându-mi „Micuţă Mamă”. Cu
privirea sa pătrunzătoare, şi-a fuzionat fiinţa cu a mea,
până când am fost conduşi în faţa Tronului Tatălui. Nu
ştiu cât timp am petrecut astfel, în Unitatea Divină.
Când m-am întors la conştiinţa mea separată, el m-a
anunţat că timpul lui a sosit. În anul următor, avea să
se facă o mare pregătire, în vederea intrării sale în
pântecul Mariei Ana.
Cel care i-a fost antemergător era deja pregătit să
intre în pântecul surorii mai mari a fratelui lui Ioachim,
Iacov, pe nume Elisabeta. Aceasta şi-a încheiat
pregătirea pe Muntele Carmel şi s-a întors la Betleem,
aşteptând să îi vină timpul. Mai erau şi alte femei care
aveau o chemare similară. Fiecare avea să şi-o
îndeplinească în acord cu misiunea pe care şi-a asumat-
o în lumea spirituală.
Maria Ana trebuia să treacă prin alte câteva niveluri
de iniţiere. Abia după încheierea acestora şi după ce
corpul fizic şi cele subtile aveau să i se stabilizeze se
putea produce impregnarea completă a frecvenţelor
incredibil de ample şi de înalte de lumină. În sfârşit, dar
nu în cele din urmă, vărul ei Iosif, cel mai mic dintre fiii
fratelui lui Ioachim, Iacov, urma să îşi unească destinul
prin căsătorie cu Maria Ana, pentru a crea astfel cadrul
contextual necesar, pentru a activa codurile Concepţiei
în Lumină şi pentru a le asigura un bastion puternic de
protecţie şi de mângâiere emoţională mamei şi copilului.
În continuare, mi-a fost arătat în viziune rolul pe
care aveam să îl joc eu. El mi-a arătat cât de bine m-au
pregătit iniţierile pe care le-am primit în marile temple
din Egipt pentru Calea Maestrului Neprihănirii. Această
înţelepciune avea să îi fie predată în anii tinereţii sale,
contribuind astfel la Marea Operă pe care urma să o
desăvârşească. Am păstrat toate aceste informaţii în
inima mea.
Mai departe, el mi-a arătat crâmpeie din viaţa sa pe
pământ şi din evenimentele care vor urma. Cel mai
întunecat moment avea să fie inclusiv cel mai luminos,
căci, în urma crucificării, el avea să elimine spinul
morţii. A adăugat că venirea lui avea ca scop împlinirea
tuturor profeţiilor şi ungerea umanităţii cu mirul iubirii
mântuitoare a Tatălui-Mamei întregii vieţi. În
continuare, discipolii lui aveau să le demonstreze
celorlalţi că ceea ce a făcut el pot face toţi oamenii, ba
chiar mai mult. Planul Divin are o valoare holografică. El
a fost decretat în ceruri şi toţi actorii îşi ocupau deja
poziţiile pe scena pământului. Totul era pregătit.
Şi-a apăsat cu blândeţe degetele pe palmele mele şi
a suflat Aerul Vieţii în ele. Un vânt celest mi-a pătruns
adânc în carne şi în oase, ajutându-mă să îmi aduc
aminte de identitatea mea cu lumile eterne. Un balsam
vindecător mi-a învăluit atunci trupul micuţ, până când
întreaga tristeţe mi-a dispărut. Am înţeles atunci că
totul este bine, deşi drama şcolii misterelor care urma să
fie pusă în scenă în scurt timp nu avea să fie înţeleasă
corect multe secole de acum înainte. Aceasta a fost
perioada prestabilită pentru a declanşa o evoluţie mai
rapidă a acestui sistem solar, a acestei galaxii şi chiar a
acestui univers.
În final, el şi-a deschis braţele şi mi-a dus fiecare
palmă la buzele, şoptindu-mi: „În aceste mâini mă voi
naşte pentru a-L slăvi pe Tatăl-Mama mea.
Binecuvântată eşti tu între femei. Nu te teme, Micuţa
mea Mamă, căci la fel ca fiica ta, pe care o numeşti
acum Maria Ana şi care este Mama mea divină
întrupată, tu te-ai născut pentru a-l susţine pe Fiul
Omului până când toate vor fi returnate împărăţiei
Tatălui meu. Păstrează aceste cuvinte în inima ta. Chiar
dacă acum sufletul tău trece printr-o noapte întunecată,
te asigur că în scurt timp vor veni zorii. În acel moment,
răstoarnă piatra fricii care acoperă portalul numit
moarte şi naşte-te în grădina Tatălui-Mamei mele
celeste, unde te voi aştepta”.
Apoi, imaginea s-a schimbat şi am putut vedea în
faţa mea o privelişte sublimă: Pământul reînnoit şi
transformat! Apele şi ţinuturile sale erau acum perfect
luminoase, strălucind într-o frumuseţe imaculată. Viaţa
deborda de vigoare şi de o fertilitate abundentă. Orice
duşmănie şi discordie au dispărut. Întreaga viaţă era
impregnată de o splendoare care depăşea cu mult
viziunile descrise în cuvintele profeţilor de dinaintea
mea. Inima mea deborda de recunoştinţă şi de bucurie
în faţa binecuvântărilor Creatorului, care s-au revărsat
asupra mea în timp ce mă cutremuram de puterea
aprigă şi de prezenţa de necontestat a lui Shekinah.
Hoardele îngerilor au început să cânte: „Osana! Slavă lui
Dumnezeu! Pace, o, Emanuel, vino în mijlocul
oamenilor!”
Lacrimi de bucurie mi-au inundat inima, aceeaşi
inimă care bate în Pământ şi în întreaga umanitate. Într-
adevăr, nu există decât o singură inimă imensă care a
dat naştere Totalităţii, fiind una cu aceasta.
În timp ce transmisia energiilor iubirii continua, am
devenit conştientă nu numai de faptul că nepotul meu
avea să reprezinte Divinitatea în ipostaza Ei de Tată, dar
şi că sufletul său geamăn avea să se întrupeze la rândul
lui, unindu-se cu Maria Ana, pentru a permite
întoarcerea plenară pe pământ a Divinităţii în ipostaza ei
de mamă. Sufletul meu a continuat să se bucure în timp
ce mi-am revenit în simţiri şi am coborât cărarea ce
ducea către poarta de nord a mănăstirii Carmel.
Cap. 16 - Maria Ana şi Iosif ben Iacov

Când am ajuns la poarta exterioară a Mănăstirii


Carmel, i-am văzut pe doi dintre fraţi aplecaţi asupra lui
Ioachim, care zăcea la pământ. Fraţii mi-au făcut semn
să mă apropii în linişte. O mare lumină plutea asupra
preaiubitului meu. Faţa lui strălucea la fel ca soarele. În
viziunea mea interioară, am văzut corpul de lumină al
lui Ioachim coborând în mijlocul unei cete de îngeri,
între care se afla inclusiv Arhanghelul Gabriel. Cei doi
fraţi erau muţi de uimire, dar atraşi magnetic de
Ioachim, pe care nu îl puteau părăsi cu nici-un chip.
Prin urmare, s-au uitat la mine ca la cineva care înţelege
ce se întâmplă, sperând că îi voi lămuri.
Am îngenuncheat lângă soţul meu şi i-am luat capul
între mâinile mele. I-am răsfirat părul alb şi bogat între
degete. Ochii întunecaţi ai lui Ioachim erau larg
deschişi, deşi nu vedeau nimic din lucrurile acestei lumi.
Am aşteptat în tăcere ca el să revină în corpul său fizic.
Când a revenit în sfârşit în simţiri, corpul său a
început să tremure. Faţa îi era scăldată de sudoare,
amestecată cu un torent de lacrimi. Din câte se părea,
preaiubitul meu a fost ridicat la rândul lui la cer. În timp
ce ne priveam în ochi, am ştiut amândoi că am primit
aceeaşi revelaţie. Unul dintre fraţi a turnat nişte apă pe
o pânză şi i-a şters cu delicateţe faţa lui Ioachim. Am
aşteptat ora de seară, la care toţi fraţii aveau să se
strângă la masă pentru a le împărtăşi vestea cea bună.
Cel care a vorbit a fost Ioachim, în timp ce eu am păstrat
tăcerea.
Vorbind cu o autoritate venită din interior, Ioachim
le-a spus fraţilor: „Preaiubita noastră familie de sfinţi,
pace vouă. Marea Zi a Domnului a venit peste noi. Am
fost duşi la cer şi ni s-a arătat ceea ce va urma să se
petreacă. Ne-au fost date semne şi indicii prin care să
recunoaştem venirea lui Emanuel al nostru, Cel pe care
l-am aşteptat atâta vreme şi pe care l-am numit Domnul
Neprihănirii. El este cel despre care ne-au vorbit profeţii
de dinaintea noastră, care au văzut ziua venirii Lui în
mijlocul nostru. Prezenţa Lui este precum cea a soarelui,
iar El bate chiar acum la poarta pântecului care îl va
purta şi îl va naşte în această lume. Ni s-a arătat foarte
clar că vasul promis este una din fecioarele din mijlocul
nostru. La vremea potrivită, îi voi revela identitatea,
declarând că ea este cea binecuvântată între femei.
Până atunci, trebuie să păstrăm această veste bună
în inima noastră. Nu lăsaţi invidia să vă pătrundă în
inimi, întrebându-vă cine va fi ales şi cine nu. Mai există
încă multe lucruri de făcut pentru a pregăti calea, de
către fraţi şi de către surori în egală măsură. La
momentul potrivit, vi se va spune ce chemare aveţi
fiecare, ca o ofrandă a dreptăţii în faţa lui Dumnezeu Cel
Preaînalt. Priviţi în inimile voastre şi evaluaţi-vă corect
gândurile care vă tentează şi vă atrag în valea
întunericului. Ridicaţi-vă, căci, iată, zorii Noii Zile au
apărut deja. Va trebui să renunţăm cu toţii la micile
supărări şi anxietăţi, lăsându-le pentru altădată. Lăsaţi
lumina să se întoarcă la voi şi puterea să vă învăluie,
căci ziua îndelung aşteptată este aproape. Fiecare
vestitor al ei trebuie să fie perfect pregătit.
Aceasta este declaraţia noastră în această zi. Peste
exact două săptămâni, la ora indicată, ne vom reuni din
nou pentru a ne deschide gura şi pentru a citi textele
care îi prezic venirea. Până atunci, haide să ne
scufundăm în marea pace care transcende orice
înţelegere. Slăvit fie Tatăl-Mama întregii vieţi şi slăviţi fie
taţii şi mamele noastre care au trăit înaintea noastră.
Amin!”.
Astfel a început perioada în care am depus mărturie
pentru comunitatea noastră. Un mare entuziasm ne-a
cuprins pe toţi. Toată lumea aştepta cu nerăbdare ceea
ce urma să vină. De bună seamă, fiecare frate înţelegea
mesajul spiritual, în funcţie de capacitatea şi de
pregătirea sa. Atmosfera din mănăstire era una de
sărbătoare, deşi toată lumea păstra o tăcere discretă, în
timp ce ne îndeplineam cu toţii sarcinile cu o devoţiune
reînnoită faţă de Dumnezeu. Am creat o ceremonie
specială pentru reînnoirea legămintelor noastre şi ne-am
îndeplinit în taină comuniunea cu Spiritul. Toată lumea
avea o grijă deosebită, îndeosebi faţă de tinerele care
erau pregătite pentru Concepţia în Lumină, aşteptând
momentul concepţiei unui copil. Fiecare fecioară a venit
la mine şi mi-a vorbit despre dorinţa ei de a fi găsită
vrednică pentru a juca acest rol spiritual de excepţie.
Atmosfera din mănăstire s-a umplut de o pietate sporită,
care apăsa din greu aceste suflete tinere, ca o umbră. De
aceea, mi-am făcut timp ca să le ajut pe aceste tinere
fete să îşi uşureze inima.
Maria Ana era cu deosebire tăcută şi s-a îndepărtat
de celelalte fete, pe măsură ce au trecut săptămânile. Ea
venea adeseori la mine, dar tăcea. Ne relaxam
amândouă la sânul Mamei, îmbrăţişându-ne şi
mângâindu-ne până la sosirea orei concepţiei. Ea se afla
întotdeauna alături de mine în planurile interioare, de
multe ori, şi în cel exterior (atât cât era adecvat). Statura
ei spirituală creştea în fiecare zi. Lumina feţei sale a
devenit din ce în ce mai strălucitoare, deşi lecţiile şi
iniţierile sale au devenit din ce în ce mai dificile şi mai
solicitante. Le-am transmis Mariei Ana şi celorlalte fete
şi femei care au devenit candidate pentru Concepţia în
Lumină tot ce am învăţat de-a lungul numeroaselor
iniţieri prin care am trecut de-a lungul vieţii mele extrem
de îndelungate. Am lucrat împreună neobosite. Adeseori,
nu dormeam deloc. Uneori, unele fete murmurau
supărate din această cauză, dar, una peste alta, toate
tinerele care au venit la noi pentru a se umple de
smerenie, pentru a fi modelate şi transformate în
creaturi noi ale Domnului, au trecut testele iniţierilor. În
acel an a existat o singură fată care a ajuns la concluzia
că nu poate merge mai departe, întorcându-se la părinţii
ei.
În afară de Maria Ana mai existau 13 fecioare şi
nouă femei care au parcurs misterele împreună cu mine
în acel an. În ceea ce îi privea pe bărbaţi, existau 19
băieţi şi cinci tineri adulţi care au trecut de iniţierile de
probă pe Muntele Carmel. Cinci dintre aceştia aveau să
fie pregătiţi ca iniţiaţi pentru facilitarea Concepţiei în
Lumină la nivelul spermei lor. Pe scurt, a fost un an
extrem de intens. Uneori, comunitatea se umplea de
tensiuni, căci emoţiile tuturor erau din ce în ce mai
volatile. Ne reuneam însă întotdeauna în cele din urmă
pentru a cânta şi pentru a dansa. Când şi când, unii
fraţi plecau în pustie pentru a ţine post şi pentru a se
ruga. Intenţia noastră era să ne transcendem natura
inferioară şi să trecem prin porţile gardianului
misterelor, care menţine calea închisă până când toată
lumea este pregătită pentru a trece.
Existau încăperi secrete în interiorul mănăstirii de
pe Muntele Carmel, în care iniţiaţii îşi treceau testele.
Unele din aceste încăperi conţineau energii care simulau
tranziţia sufletului către alte dimensiuni şi către lumile
astrale. În altele, toate temerile candidaţilor erau
precipitate într-o formă holografică. Existau de
asemenea încăperi în care poftele şi dorinţele trupeşti
erau animate, iniţiatul trezindu-se faţă în faţă cu natura
sa animalică. Acestea erau camerele inferioare, în care
trupurile dorinţelor şi corpul fizic erau purificate şi
încărcate cu putere. După îndeplinirea acestor cerinţe de
bază, candidaţii primeau instrucţiuni speciale pentru
deschiderea căilor superioare şi pentru accesul la
puterile spirituale. Candidaţii de ambele sexe învăţau
astfel cum să susţină în mintea şi în corpul lor
frecvenţele foarte înalte, cum să călătorească în
planurile astrale, cum să practice bilocaţia şi cum să îşi
focalizeze atenţia zile în şir asupra anumitor simboluri,
sunete şi puncte focale dimensionale.
Era de la sine înţeles că o parte din candidaţii de sex
masculin pregătiţi pentru Concepţia în Lumină aveau să
se însoare cu partenerele pe care le alegeau din rândul
tinerelor femei pregătite în acelaşi scop. La rândul lor,
părinţii sufletelor alese îşi îndeplineau sarcinile cu o
devoţiune sporită. Eu şi cu Ioachim le predam
candidaţilor aleşi, căci aveam foarte multă experienţă în
aducerea pe lume a unor copii Concepuţi în Lumină, dat
fiind că aveam 12 astfel de copii! Unul dintre candidaţii
noştri era Iosif, cel mai mic fiu al fratelui lui Ioachim,
Iacov, şi al soţiei sale, Lois. La acea vreme, Iosif avea 32
de ani şi era văduv de cinci ani. Fusese căsătorit doar de
un an când soţia sa a murit în timpul naşterii, la fel ca
şi copilul pe care l-a născut.
Ne-am dat seama de faptul că Iosif era unul dintre
principalii favoriţi ai lui Dumnezeu, întrucât înţelegea
imediat tot ce îi predam. Primise deja iniţieri avansate în
Egipt şi în India, în timpul tinereţii sale. Aşa se face că
am putut simţi confirmarea Spiritului, cum că ceea ce ni
s-a arătat în timpul marii noastre Viziuni avea să fie
îndeplinit prin intermediul lui Iosif şi al Mariei Ana.
După scurgerea celor două săptămâni, i-am invocat
din nou pe fraţii noştri de la mănăstirea Carmel să se
reunească. După ce am citit bine cunoscutele profeţii
scripturale din cărţile lui Enoh, Zadoc, Isaia, Daniel,
Mica şi Malahia referitoare la Mesia, le-am revelat
fraţilor noştri mai multe informaţii legate de viziunea
noastră, aşa cum le-am promis. Le-am împărtăşit
inclusiv convingerea noastră că Iosif şi Maria Ana
trebuiau să se logodească şi am binecuvântat amândoi
acest aranjament, în măsura în care cei doi aveau să fie
de acord cu el. Când ne-am întors să îi privim pe
aceştia, aşteptând răspunsul lor, am surprins două feţe
înroşite, cu ochi strălucitori. Am înţeles imediat că cei
doi îşi juraseră deja iubire, ba poate chiar ştiau - cu
mult timp înaintea noastră - de planul care urma să se
desfăşoare prin intermediul lor. În cele din urmă, Iosif şi
Maria Ana au ieşit în faţă şi au acceptat binecuvântarea
comunităţii, referitoare la nunta lor.
Mai multe alte cupluri similare au ieşit în faţă şi şi-
au anunţat intenţia de a se căsători, povestindu-ne
visele pe care le-au avut, în timpul cărora au primit
instrucţiunea de a face acest lucru. Printre acestea se
numărau şi fiul meu cel mare, Iosif din Arimateea, şi
iubita sa, Maria din Magdala, pe care a cunoscut-o cu
trei ani înainte. Acest mic grup de bărbaţi şi de femei au
trecut pe sub bolta nupţială în acelaşi timp. Atmosfera
de pe Muntele Carmel era una de mare sărbătoare, căci
sosise în sfârşit momentul îndelung aşteptat.
În acele zile mi-am început (eu, Ana) misiunea de
pregătire a sufletelor care au căzut de acord să facă
parte integrantă din planul divin. Sarcinile mele îmi
ocupau tot timpul. Energiile mele erau focalizate asupra
Celui Preaînalt, iar corpul meu a devenit un instrument
prin care se manifesta Domnul. Nu vorbeam mult, dar
cuvintele mele erau resimţite plenar de fiecare suflet pe
care îl păstoream. Am produs sunetele vântului,
pământului, soarelui şi mărilor. Am suflat Suflul lui
Shekinah asupra sufletelor care au venit la mine pentru
a primi înţelepciunea Marii Mame care sălăşluia în
interiorul lor. Foarte multe lucrări spirituale au fost
realizate atunci prin mine.
Încă şi mai puternice au fost lucrările combinate ale
comunităţii noastre din Carmel pentru pregătirea venirii
Sale. Am lucrat cu toţii neobosiţi, ţesându-ne sufletele şi
închinându-ne voinţa personală Marii Opere a lui
Dumnezeu Tatăl-Mama. A fost o perioadă glorioasă, în
care toţi membrii comunităţii noastre au muncit din
greu pentru a facilita cea mai armonioasă tranziţie
posibilă a sufletelor Concepute în Lumină pentru a veni
pe pământ.
Lunile au trecut astfel rapid. Iosif, care s-a însurat
cu Maria Ana printr-o ceremonie nupţială, a continuat
să crească din punct de vedere spiritual. Avea ceva care
îl făcea extrem de iubit de întreaga noastră comunitate.
Mai presus de toate, era înzestrat cu foarte mult umor şi
cu multă bunăvoinţă. În plus, avea talentul de a desluşi
chiar şi cele mai dificile enigme conţinute în doctrinele
oculte. Ne-a revelat astfel multe din adevărurile ascunse,
dincolo de greutatea apăsătoare a dogmelor, cu o mare
claritate şi simplitate. Băieţii mai tineri se luau
întotdeauna după el, considerându-l un exemplu
personal care făcea ca totul să pară simplu şi uşor. Iosif
era cu adevărat un Fiu al lui Zadoc din Ordinul lui
Melchizedek, o fiinţă care a realizat translaţia în alte
planuri şi care apărea adeseori din senin. Iosif a fost
iniţiat de această fiinţă străveche şi avea întotdeauna la
el toiagul preoţesc al lui Zadoc. Acest toiag era conceput
dintr-o creangă de păducel, încrustată cu pietre
preţioase, cu simboluri şi talismane.
Iosif a intrat în graţiile Mariei Ana, care, în puţinele
sale ore de solitudine, i-a ţesut un şal din in alb-gălbui
şi din lână fină. Ea i-a dat şalul lui Iosif ca un simbol al
devoţiunii sale. Zilele au trecut astfel, şi toţi cei din
comunitatea noastră se bucurau de iubirea pe care şi-o
declarau cei doi atunci când cântau împreună psalmi şi
incantaţii. Era o desfătare să îi priveşti plimbându-se, în
timp ce se ţineau de mâini, şi o inspiraţie să lucrezi
alături de ei în grădină, pe câmp sau la un seminar.
Toate poverile păreau mai uşoare în prezenţa lor.
Această perioadă avea să rămână pentru totdeauna
una din cele mai senine din viaţa noastră, nefiind
umbrită decât de gândul la provocările dificile care ne
aşteptau.
Cap. 17 - Concepţia în Lumină a lui Yeshua

În timpul ultimei săptămâni din iunie a anului 5


î.Hr., noaptea târziu, chiar înainte de răsăritul soarelui,
stăteam cu Ioachim pe salteaua noastră de paie, când
asupra noastră a coborât o lumină intensă, în interiorul
acesteia puteam vedea patru îngeri: pe Mihail, Gabriel,
Rafael şi Uriel. Am fost aspiraţi amândoi în sus, ca
printr-un vârtej, până când am ajuns într-o încăpere
plină de lumină. Am recunoscut-o imediat, întrucât era
aceeaşi încăpere în care ne-am aflat atunci când ne-am
conceput copiii în lumină. Îmi plăcea să cred că acest loc
minunat de frumos era una din numeroasele încăperi
din Oraşul de lumină pe care eu îl numeam Noul
Ierusalim.
Am fost încântaţi să îi vedem pe Maria Ana şi pe
iubitul ei Iosif intrând în această cameră. Lor li s-au
alăturat în scurt timp alţi membri ai familiei noastre
imediate şi ai celei extinse, care trăiau mai aproape sau
mai departe de noi. Printre aceştia se numărau Maria
din Magdala şi Iosif din Arimateea, Tabitha şi Isac,
Rebeca şi Simion, precum şi Noe, care stătea lângă o
femeie frumoasă pe care nu o cunoşteam, cu părul lung,
de culoare blond-roşcat. Îngerii ne-au informat că toate
aceste cupluri, dar şi altele, vor participa la o Concepţie
în Lumină, în urma căreia o serie de suflete care vor
juca un rol important în drama divină aveau să ajungă
pe pământ. Am văzut şi am auzit atunci multe lucruri
minunate şi fabuloase.
Cei patru îngeri ne-au spus pe rând că Maria Ana şi
Iosif ben Iacov au fost binecuvântaţi cu prezenţa plenară
a Fiului Omului. La fel ca Maria Ana, Yeshua avea să
nască pe pământ ca un avatar capabil să ancoreze în
planul terestru câmpuri foarte ample ale conştiinţei
cosmice. De asemenea, aşa cum Maria Ana a intrat
plenar în pântecul meu fără ajutorul sămânţei fizice a
lui Ioachim, la fel se vor petrece lucrurile în cazul
concepţiei fiului ei. Aşa cum materialul genetic al lui
Ioachim nu a fost necesar pentru crearea expresiei fizice
a Mariei Ana, nici ADN-ul fizic al lui Iosif nu era necesar.
Mai mult decât atât, la fel ca în cazul lui Ioachim,
sămânţa şi ADN-ul eterice ale lui Iosif au fost penetrate
de lumină, iar el a devenit una, în plan energetic, cu
marele suflet cosmic care avea să îi fie fiu.
Când am auzit clopotul mănăstirii, am redevenit
conştienţi de corpul nostru fizic, care era atins de primii
zori. Ne-am îmbrăţişat cu iubire, cu lacrimile curgându-
ne pe obraji. Tremuram amândoi. Ne-am înălţat inimile
pentru a-L slăvi pe Dumnezeu Cel Preaînalt. În sfârşit, el
a ajuns pe pământ! De îndată ce ne-am exprimat
recunoştinţa, am auzit un ciocănit delicat la uşă, care s-
a deschis apoi încet.
În camera noastră au intrat Maria Ana şi Iosif, cu
feţele strălucind de o lumină alb-strălucitoare. Ştiind în
sinea lor că eram la curent cu ceea ce li s-a întâmplat,
Maria Ana şi Iosif ni s-au alăturat şi am îngenuncheat
toţi patru, oferindu-i lui Dumnezeu rugăciunile noastre
de recunoştinţă profundă. Aerul era impregnat cu un
miros de liliac şi de trandafiri. Inimile noastre debordau
de recunoştinţă.
Când am auzit chemarea pentru rugăciunile de
dimineaţă, ne-am dus în faţa comunităţii pentru a le
anunţa tuturor vestea cea mare. Tinerele care s-au
pregătit împreună cu Maria Ana pentru acelaşi rol au
plâns de bucurie şi de tristeţe în acelaşi timp. Toate erau
candidate la fel de meritorii, capabile să susţină o
Concepţie Imaculată a Fiului Omului. Toate erau bine
pregătite şi s-au dăruit din toată inima sarcinii dificile pe
care şi-au asumat-o.
Acum că a fost aleasă Maria Ana, ele au resimţit
plenar povara lungilor luni de iniţiere, aceasta nefiind
ridicată decât în măsura în care erau capabile să se
detaşeze de dorinţa lor de a fi „Cea Aleasă”. Practic,
fiecare suflet drag din acest grup a avut acum parte de o
nouă iniţiere. În loc să cadă pradă dezamăgirii, era
momentul să îşi modifice intenţia, pentru a aduce pe
lume alte suflete mari, care să devină ucenicii lui
Yeshua, demonstrând şi susţinând iniţierile lui Hristos.
În loc să mergem la câmp pentru a-l lucra, ne-am
ocupat mai întâi de sarcinile esenţiale, după care ne-am
adunat în mănăstire pentru o zi întreagă de post şi de
rugăciune. Ne-am rugat până noaptea târziu. Unii fraţi
au continuat în acest fel câteva zile la rând. După ce
toată lumea a primit călăuzire referitoare la următorii
paşi pe care îi avea de făcut, comunitatea din Carmel şi-
a reluat activităţile obişnuite.
Dat fiind că există o anumită neînţelegere referitoare
la maniera în care a primit Iosif vestea că Maria Ana era
însărcinată, îţi prezint această poveste într-o manieră
care să îţi permită să călătoreşti împreună cu mine între
două lumi. O bună parte din această neînţelegere se
datorează felului în care au fost scrise şi traduse
Evangheliile voastre. Pe de altă parte, din perspectiva
minţii umane care este guvernată de teamă şi de
polarităţi dezechilibrate, este foarte uşor ca această
poveste să fie înţeleasă greşit. Adevărata poveste a fost
trăită însă complet diferit de către cei care nu erau
limitaţi de dimensiunea a treia.
În relatările din Evangheliile voastre, Iosif este
prezentat ca un bărbat cam năuc, care habar nu avea ce
se întâmpla cu Maria Ana. Mai mult decât atât, ele
implică faptul că Maria Ana însăşi nu ştia aproape nimic
despre Concepţia în Lumină. Evangheliile precizează
doar că ea a primit vizita lui Gabriel, care a încercat să îl
convingă pe Iosif că Maria Ana nu şi-a făcut de cap cu
alţi bărbaţi, aşa că trebuia să o accepte ca soţie, fără să
o învinovăţească de ceva. Numai o minte umană profund
egocentrică ar putea concepe o astfel de explicaţie, astfel
încât cei care nu au habar de misterioasa ştiinţă a
Concepţiei în Lumină să poată înţelege ceva din istoria
miraculoasă a venirii pe lume a lui Yeshua.
În secolele de întuneric spiritual care au urmat,
puţinii adepţi care mai cunoşteau misterele secrete au
preferat să le ascundă sensul real, inclusiv documentele
scrise de mâinile celor care au asistat efectiv la acele
evenimente. O parte din aceste documente au rămas
ascunse până astăzi, altele sunt suprimate de Biserică şi
de oficialităţi, iar altele au fost distruse. Cu toate
acestea, adevărurile ascunse au început să iasă astăzi la
lumină, odată cu schimbarea ciclurilor şi cu naşterea
noii ere a luminii. Foarte mulţi oameni vor rămâne şocaţi
atunci când codurile pe multiple niveluri ale Bibliei vor fi
dezvăluite.
Aşa cum am precizat mai sus, Iosif înţelegea perfect
ceea ce se întâmpla.
La câteva săptămâni după concepţie, Maria Ana ne-
a spus că Arhanghelul Gabriel i-a recomandat să facă
un pelerinaj la tabăra eseniană de la Kadesh Barnea.
Urma să rămână apoi la Betleem împreună cu vara ei
Elisabeta, pe durata ultimului trimestru al sarcinii
acesteia, care era de asemenea o Concepţie în Lumină.
Prin urmare, ea şi Iosif s-au pregătit de călătorie. Maria
din Magdala şi Iosif din Arimateea, Tabitha şi Isac, şi
Rebeca şi Simion i-au însoţit.
Tot ce era necesar a fost pregătit pentru călătoria la
Kadesh Barnea, o tabără eseniană aflată la mare
distanţă, în Pustia Paran, lângă ruta comercială care
trece pe la sud către Muntele Sinai. Aici s-au pregătit
Sara şi Avraam, cei doi patriarhi ai evreilor din trecutul
îndepărtat, pentru concepţia fiului lor Isac. Tot aici,
pântecul Mariei Ana şi al celorlalte trei femei care urmau
să nască trei fiice importante pentru povestea noastră -
pe Maria Magdalena, Sara şi Mariam - au fost unse cu
mirul unei lumini divine suplimentare.
Toate fetiţele care aveau să devină peste ani câteva
dintre cele mai importante discipole ale lui Yeshua
urmau să fie iniţiate la rândul lor în marile mistere ale
învierii şi ascensiunii. Dintre acestea, Maria Magdalena,
Sara şi Mariam aveau să joace un rol esenţial în
susţinerea vieţii şi operei lui Yeshua. Aşadar, Maria Ana,
Maria din Magdala, Tabitha, Rebeca şi soţii lor au
răspuns apelului Arhanghelului Gabriel, chiar dacă
acest lucru a presupus o călătorie în condiţii dificile de
vară fierbinte, pentru a primi o cantitate suplimentară
de lumină. Deşi nu eram prezentă alături de acest grup
în planul fizic, am practicat când şi când bilocaţia şi am
putut asista astfel la foarte multe lucruri minunate, pe
care le-am putut păstra în inima mea.
În acest fel, în viaţa noastră s-a deschis practic un
capitol nou. Acum, că Yeshua a fost conceput, am
aşteptat cu toţii cu nerăbdare împlinirea misiunii pentru
care acesta a venit pe pământ. Ştiu că îţi poţi imagina cu
uşurinţă bucuria care ne umple inimile atunci când îi
privim pe copiii care au intrat în viaţa noastră. Indiferent
dacă am fost sau nu părinţii care l-au conceput,
apropierea de un suflet care îşi face intrarea în planul
terestru echivalează cu o apropiere de lumile celeste.
Acelaşi lucru este valabil şi pentru sufletele care
părăsesc planul fizic.
Îţi spuneam mai devreme că există foarte multe
suflete extrem de evoluate care se întrupează în această
epocă pentru a asista procesul de ascensiune al Mamei
Pământ. Aşa cum în epoca lui Yeshua şi a verilor săi,
aceştia au fost concepuţi în lumină şi asistaţi de părinţii
lor conştienţi şi de o comunitate care i-a sprijinit întru
totul, aceste lucruri sunt posibile inclusiv în zilele
noastre. Procesul de venire în densitatea terestră este
infinit uşurat atunci când părinţii, rudele şi toţi cei care
asistă procesul naşterii optează în mod conştient pentru
a-şi ridica frecvenţa de vibraţie pe un nivel mai luminos.
Atunci când există o lumină coerentă prezentă, este
perfect posibil să rezonezi armonios cu aceşti copii
extrem de sensibili. Cu ajutorul acestui suport, aceste
suflete minunate care au venit pe pământ cu capacitatea
de a exprima o iubire foarte profundă îşi pot realiza mai
uşor opera de transformare şi de înlocuire a vechilor
structuri disfuncţionale ale societăţii cu altele noi, mai
conştiente şi mai umane.
Aşa se face că pe când îmi îndeplineam rolul de
mamă şi de ghid spiritual al părinţilor copiilor concepuţi
în lumină şi al celor din urmă, am reflectat adeseori la
importanţa vieţii familiei noastre comunitare din Carmel.
Îl adoram pe Ioachim şi preţuiam la maximum anii în
care ne-am crescut împreună copiii preaiubiţi, dar mi-
am dat seama cu tristeţe că rolul său exemplar de tată şi
de învăţător avea să se încheie în scurt timp.
De aceea, m-am apropiat şi mai mult de Ioachim. Pe
când ne slujeam împreună comunitatea, am simţit
apropierea lumilor glorioase de lumină, în timp ce copiii
concepuţi în această lumină creşteau în pântecele
mamelor lor.
Cap. 18 - Plecarea lui Ioachim

Cu o mare tristeţe în suflet, doresc să îţi povestesc


acum plecarea de pe pământ a lui Ioachim, către lumile
luminii divine. În timp ce aşteptam cu toţii cu nerăbdare
întoarcerea Mariei Ana din vizita ei de trei luni la
Elisabeta, în Betleem, Ioachim mi-a împărtăşit cu
reticenţă că nu va mai trece mult şi va părăsi planul
fizic.
Mi-a povestit de visele care l-au informat că sorocul
lui era foarte aproape şi mi-a spus că, spre deosebire de
Hismariam, care a optat pentru a se înălţa la cer în
corpul ei fizic, el va permite elementelor trupului său
uzat să se întoarcă în pământul din care au provenit. În
vise i s-a arătat că în timpul tranziţiei sale în lumină,
Sinele său superior se va impregna suplimentar cu
conştiinţa elementelor fizice ale corpului său, pentru a
binecuvânta astfel Pământul. Preaiubiţii noştri maeştri,
Lord Maitreya şi Babaji, erau aproape de el şi au început
să îl instruiască în procesul de înălţare conştientă a
sufletului său nemuritor.
După ce au trecut trei luni, Iosif ben Iacov şi Simion
au luat o căruţă trasă de măgari şi au plecat la Betleem
pentru a le aduce înapoi pe Maria Ana şi pe Rebeca, pe
Muntele Carmel. Când grupul s-a întors, am pregătit un
festin formal de nuntă pentru Maria Ana şi pentru Iosif,
dar nu şi pentru Rebeca şi Simion, care erau deja
căsătoriţi atunci când s-a produs Concepţia în Lumină.
La trei zile de la pregătirile ritualice, Iosif şi Maria Ana
au fost cununaţi în mod tradiţional sub bolta lui Avraam
şi a Sarei, la sfârşitul toamnei anului 5 î.Hr.
Pe lângă Maria Ana şi Iosif, alte câteva cupluri au
fost cununate în cadrul aceleiaşi ceremonii a
comunităţii. Nu toate aşteptau însă copii. Aşa cum am
mai explicat, Maria Ana şi Rebeca au fost binecuvântate
cu Concepţii în Lumină, la fel ca şi Maria din Magdala şi
Tabitha. Le priveam cu toţii pe aceste femei cu o mare
reverenţă. Cuplurile cununate au schimbat legăminte
solemne, după care am cântat cu toţii, am dansat şi ne-
am bucurat într-o atmosferă generală de sărbătoare.
La o lună de la nuntă, Ioachim a venit la mine în
timp ce lucram în grădină, scoţând din pământ diferite
rădăcini. Mi-a spus să îmi las sculele deoparte şi să îl
însoţesc la stânca lui Ilie, după cum numeam noi altarul
sacru pe care l-a construit Ilie, la scurt timp înainte de a
părăsi pământul în „Carul Soarelui”. Am lăsat totul
deoparte şi l-am însoţit pe vârful muntelui.
De-a lungul drumului, Ioachim nu mi-a spus niciun
cuvânt. Inima mea s-a umplut de răceala unei presimţiri
sumbre, în timp ce vântul îngheţat al lunii decembrie
îmi pătrundea în oase. Când am ajuns în vârful
muntelui, Ioachim m-a luat în braţe şi ne-am aşezat pe
iarba uscată de iarnă. Faţa lui era palidă şi solemnă, dar
în ochi îi juca un licăr, fapt care mi-a mai redus din
teamă, în timp ce încercam să înţeleg ce se întâmpla.
Soţul meu a rămas în continuare tăcut, luându-mi cu
blândeţe mâinile în ale sale şi sărutându-mi fiecare
deget, apăsându-mi palmele de buzele sale uscate. Ochii
lui căprui închis ardeau de o energie foarte aprigă. Parcă
aş fi stat lângă Sfinxul însuşi.
M-a luat apoi în poala lui, legănându-mă de parcă
aş fi fost un copil. Pieptul a început să îi suspine, din
cauza lacrimilor reprimate. Într-un târziu, le-a dat
drumul. Acestea i-au brăzdat obrajii, ca un râuleţ izvorât
din inima sa. Eram şocată, neputând să înţeleg ce
însemna această izbucnire emoţională cu totul
necaracteristică lui. După ce lacrimile i s-au potolit, a
început să îmi vorbească, ţinându-mi în continuare faţa
apropiată de a lui. M-a privit intens în ochi şi mi-a vorbit
cu o voce şoptită, explicându-mi că a ieşit cu oile şi cu
caprele, fiind rândul lui de a le păstori, când a fost
condus adânc în lumile interioare. I s-a arătat atunci
pământul şi toate fiinţele de lumină care se adunau pe el
pentru naşterea copilului care avea să fie numit Yeshua
ben Iosif.
În acest moment al poveştii sale, faţa preaiubitului
meu a început să strălucească la fel ca soarele. Vântul a
început să bată în jurul nostru. Părul şi barba lui
Ioachim dansau ca nişte şerpi în jurul capului său.
Şalurile noastre grele din lână fluturau, în timp ce ne
ţineam unul de celălalt.
A sosit rândul meu să izbucnesc în plâns, căci am
început să înţeleg că preaiubitul meu nu va mai fi lângă
mine în planul fizic. Cu un mare efort de voinţă, m-am
abandonat, pentru a facilita astfel Rolul Superior pe care
trebuia să îl joc, atât cât îl înţelegeam. Pieptul meu a
continuat să suspine însă, la fel ca al lui Ioachim mai
devreme, în cele din urmă, am rămas amândoi epuizaţi,
cu braţele şi picioarele împletite. Inimile noastre s-au
căutat reciproc, ţesând filamente de lumină până la
crearea unei tapiserii a iubirii eterne pe care separarea
noastră fizică nu o putea destrăma. Încet, ne-am deschis
ochii şi am contemplat adevărul din interiorul celuilalt.
Am înţeles amândoi că suntem una, în eternitate! Acest
lucru ne-a reconfortat fantastic. Cutremuraţi şi slăbiţi,
ne-am susţinut reciproc, în timp ce ne ridicam şi ne
întorceam acasă. Soarele a ieşit dintre norii grei şi
întunecaţi, ca şi cum am fi fost binecuvântaţi de mâna
lui Dumnezeu. Am urmărit razele aurii ale soarelui până
la chilia noastră, unde ne-am căutat refugiul şi alinarea
în mijlocul familiei noastre eseniene.
Le-am trimis vorbă copiilor noştri care trăiau în
Galileea şi în Iudeea să vină şi să participe la un festin
pe Muntele Carmel. După cină, i-am chemat pe membrii
familiei noastre directe în mica noastră chilie. La lumina
slabă a lumânărilor şi a lămpilor de teracotă, Ioachim a
luat în braţe fiecare copil al nostru (acum mari),
turnându-i pe cap câteva picături de ulei de mir. Le-a
oferit apoi fiecăruia în parte binecuvântarea tatălui.
Tuturor ne curgeau lacrimi pe faţă. Niciunul nu ne
puteam imagina ce aveam să facem fără prezenţa lui
Ioachim în viaţa noastră. El a insistat ceva mai mult
asupra Mariei Ana, punându-şi mâinile pe abdomenul ei
umflat. Am fost înconjuraţi imediat de lumină, care ne-a
calmat şi ne-a reconfortat pe toţi.
A doua zi era Sabatul. După practicarea ritualului,
Ioachim a chemat întreaga comunitate a Carmelului să
se strângă în mănăstire. Le-a explicat apoi tuturor că se
pregătea de plecarea din planul fizic, dar nu ştia cu
exactitate ora. Fiecare suflet al comunităţii a venit la
acest patriarh al Carmelului pentru a primi o
binecuvântare. Membrii familiei noastre, gineri, nurori,
nepoţi de fraţi, veri şi nepoţi de bunici, care nu au fost
chemaţi cu o zi înainte în chilia noastră, au primit acum
binecuvântarea tatălui de la acest suflet preaiubit,
Ioachim a fost un tovarăş, un învăţător şi un frate atât
de constant în toţi acei ani, încât ne venea greu să ne
imaginăm viaţa familiei noastre comunitare din cadrul
Carmelului fără el.
Au mai trecut astfel câteva săptămâni, fără a primi
vreun semn referitor la plecarea lui Ioachim. Ştiind însă
că zilele noastre împreună erau mult mai puţine decât
ne-am fi dorit, am petrecut cât de mult timp am putut
nedespărţiţi. Am făcut o sumedenie de gesturi minore,
dar care ne-au deschis într-o măsură şi mai mare
inimile.
În faţa iubirii faţă de Dumnezeu şi faţă de viaţă. Am
vizitat locurile noastre preferate din jurul Muntelui
Carmel, insistând îndeosebi asupra cedrului izolat lângă
care cu foarte mulţi ani în urmă un menestrel îmbrăcat
într-o robă a cântat la liră şi la fluier, chemându-mă
astfel la o întâlnire cu destinul. În plus, ne-am întâlnit
în fiecare zi într-o meditaţie profundă, care ne-a ajutat
să ne regăsim solitudinea şi pacea interioară.
Când am înţeles în sfârşit că ora plecării sale a sosit,
ne-am reunit, golindu-ne inimile de tot ce am împărtăşit
vreodată şi i-am consacrat aceste momente Domnului
Preaînalt. Am îngenuncheat în mica noastră chilie,
mângâindu-ne reciproc inimile cu mâinile noastre şi
abandonând tot ce însemnam unul pentru celălalt şi în
faţa lui Dumnezeu. În final, m-am ridicat şi am păşit
către preaiubitul meu. El a rămas în poziţia lotusului pe
salteaua noastră din paie. M-am aşezat în faţa lui, lângă
uşă. Am aprins nişte lemn de santal, nişte tămâie şi
nişte răşină de mir. Stând în picioare în faţa
preaiubitului meu, am incantat psalmii lui David şi cei
ai lui Hathor, Isis şi Osiris.
Ioachim a intrat într-o stare de meditaţie extrem de
profundă, l-am văzut cu ochiul interior corpurile subtile
care se dilatau în jurul lui în tipare geometrice glorioase,
în toate nuanţele curcubeului. Respiraţia lui ritmică şi
profundă crea câmpuri energetice care pulsau la unison
cu ea. În final nu a mai rămas decât tăcerea, ca şi când
respiraţia lui ar fi fost resorbită în interiorul său. Când
Ioachim a inspirat pentru ultima dată, extrem de lent, în
cameră s-a lăsat liniştea. Începând din acel moment,
corpul lui nu a mai fost susţinut decât de prana. Faţa lui
frumoasă emana o seninătate profundă, în timp ce el îşi
elibera gradual corpul fizic şi se abandona în faţa Sursei
fiinţei sale.
Am asistat la apariţia luminii care s-a acumulat în
jurul lui, în timp ce îşi înălţa încetul cu încetul
conştiinţa în spirală, de la baza coloanei sale vertebrale.
Energia şerpuitoare s-a trezit şi a început să se ridice.
Lumina s-a intensificat şi mai mult, până când Ioachim
a ajuns să fie complet învăluit într-un fel de ceaţă. În
acest moment, faţa lui a devenit transparentă.
Câmpurile sale de energie subtilă au început să se
rotească din ce în ce mai rapid. I-am contemplat apoi
spiritul ridicându-se deasupra corpului, prin creştetul
capului. Gloria lui era absolut magnifică. Coarda de
argint care îi conecta sufletul de corp s-a întins într-o
manieră elicoidală, în timp ce întreaga sa forţă vitală a
ieşit din toate celulele corpului său fizic, urcând până în
creştetul capului.
Piatra unghiulară a piramidei eterice aurii de
deasupra capului lui Ioachim a început să strălucească
într-o lumină alb-aurie orbitoare. Fiecare celulă a
corpului meu s-a umplut de energie vitală, în timp ce
corpul lui Ioachim se golea încetul cu încetul de această
energie. Nu se pune problema că esenţa vieţii lui ar fi
intrat în corpul meu, ci doar că forţa vitală universală s-
a amplificat în corpul meu în timp ce cream spaţiul
necesar pentru ca sufletul lui Ioachim (conştiinţa lui
plenară) să îi poată părăsi corpul fizic.
În final, coarda de argint a lui Ioachim s-a rupt.
Încetul cu încetul, viziunea celestă a dispărut, iar
lumina din chilia noastră a pălit. Corpul lui Ioachim a
continuat să rămână aşezat în postura lui favorită de
meditaţie. În ceea ce mă priveşte, am rămas acolo unde
mă aflam ore în şir, continuând să asist conştiinţa lui
Ioachim care se înălţa la cer. Lumina a început să se
separe de forma din faţa mea, până când nu a mai
rămas decât o luminozitate albăstruie discretă în jurul
acesteia. Când am înţeles că a sosit timpul, i-am luat cu
iubire corpul în braţele mele şi l-am aşezat pe salteaua
de paie. I-am scos hainele, i-am spălat şi i-am uns
corpul cu un balsam de nard şi cu săruri de mare
impregnate cu uleiuri esenţiale. Am scos apoi dintr-o
urnă mai multe pânzeturi înmuiate în ulei şi tifon din
bumbac, folosite ca giulgiu pentru corpurile celor
decedaţi, dar şi în scopuri de regenerare pe care le-am
explicat mai devreme, şi i-am înfăşurat corpul cu ele.
În final, am părăsit camera şi m-am grăbit către
Maria Ana şi către ceilalţi, pentru a-i chema să vină. M-
am îndreptat apoi către circumferinţa Mănăstirii Carmel
şi am început să trag clopotul mic care anunţa plecarea
din planul fizic al unuia din sufletele care trăiau în
comunitatea noastră. Am efectuat baia ritualică şi m-am
alăturat celor care intrau unul câte unul în chilia
noastră, consacrând rugăciunile şi binecuvântările lor
lui Ioachim. În cele din urmă, a venit Eli, un frate mai
bine pregătit decât mine în procesul îmbălsămării,
împreună cu alţi doi fraţi, el a luat corpul lui Ioachim şi
l-a dus în încăperea special creată în infirmerie pentru
acest scop.
Timp de trei zile înaintea înmormântării, am vegheat
cu toţii, recunoscând tranziţia sufletului lui Ioachim în
noua sa viaţă. Comunitatea noastră înţelegea şi realiza
faptul că el a plecat ca un adept care ştie cum să îşi
părăsească în mod conştient corpul fizic. De aceea,
atmosfera era mai degrabă una de sărbătoare decât de
jale. De bună seamă, însă, au existat multe lacrimi şi
foarte multă tristeţe, din cauză că preaiubitul nostru
frate şi părinte nu se mai afla în mijlocul nostru, în
planul fizic.
În ceea ce mă privea, am trăit o durere devastatoare,
în timp ce mă eliberam lent de prezenţa preaiubitului
meu (acum nemuritor), care era practic sinonim cu
sinele meu. În sufletul meu a continuat să rămână însă
un loc care nu putea fi mângâiat. Era ca şi cum inima
mea ar fi fost ruptă şi strivită de amintirea sufletului
nostru unit, care s-a desprins în două: o parte
masculină şi una feminină. Singura mea mângâiere
rezida în cunoaşterea faptului că suntem una şi că
iubirea divină a lui Dumnezeu Tatăl-Mama l-a chemat la
ea pe Ioachim pentru o misiune încă şi mai înaltă. Ştiam
că Ioachim a fuzionat cu un aspect mai vast al
suprasufletului său, pentru a putea asista astfel la
venirea pe pământ a Maestrului Neprihănirii din cealaltă
parte a vălului. Am continuat aşadar să rămân în
comuniune cu el în planurile interioare, acolo unde şi-a
continuat misiunea în planul eteric.
Deşi gândul la menirea superioară a lui Ioachim mă
reconforta parţial, separarea corpurilor noastre
muritoare îmi rupea sufletul, reînnoind durerea
separării primordiale de la începutul timpului, în acord
cu planul lui Dumnezeu. M-am hotărât aşadar să îmi
vindec inima prin deschiderea fiinţei mele în faţa Marii
Opere pe care o aveam în faţa noastră. Cel Uns, care
avea să ne demonstreze tuturor calea lui Hristos, a venit
în mijlocul nostru. El se afla chiar aici, în Carmel, în
pântecul preaiubitei noastre Maria Ana şi în preţiosul ei
corp, care creştea de la o zi la alta! Sufletul lui măreţ se
apropia cu repeziciune de intrarea în planul fizic. Cum
îmi puteam deplânge eu singurătatea, în condiţiile în
care lucrul pentru care m-am pregătit atât de mulţi ani
se afla acum în faţa mea?
Aşa se face că mi-am focalizat , atenţia cu o energie
nouă asupra lucrurilor imediate pe care le aveam de
făcut. Corpul lui Ioachim a fost îngropat într-o peşteră
care funcţiona pe post de cimitir comunal, de lângă o
pădurice de cedri şi de chiparoşi. Deşi am continuat să îl
vizitez, reamintindu-mi de fiecare dată de iubirea
noastră prin ofrandele mele de flori şi prin psalmii pe
care îi cântam în fiecare săptămână înainte de Sabat,
mi-am focalizat cea mai mare parte a atenţiei asupra
pregătirii tinerelor fecioare pentru Concepţiile lor în
Lumină şi pentru sezonul naşterii.
Cap. 19 - Naşterea lui Yeshua ben Iosif

M-am cramponat de Maria Ana atât cât mi-a permis


aceasta.
Nimic nu îmi plăcea mai mult decât să îmi plasez
mâinile pe pântecele umflate ale femeilor frumoase care
au conceput copii în lumină, la fel ca şi mine. Le-am
învăţat pe acestea cum să intre în comuniune cu
sufletele care creşteau în pântecul lor. Fiecare suflet a
adus cu sine frecvenţele foarte înalte ale luminii direct
de la Tronul lui Dumnezeu. Am asistat fiecare suflet
nou-venit pentru ca acesta să îşi poată susţine într-o
aliniere perfectă tiparele matriciale ale energiei sale
multidimensionale. Cu ajutorul lui Metatron şi al
Arhanghelilor, Serafimilor şi Heruvimilor, am ţesut şi am
codificat reţelele de ADN cu cantităţi uriaşe de
informaţii. Împreună cu fraţii mei, am pregătit
frecvenţele energetice în interiorul şi în exteriorul
mamelor, soţilor şi comunităţii, astfel încât aceste
suflete nepreţuite să poată intra în această lume într-o
manieră cât mai armonioasă şi mai nedureroasă posibil.
În luna ianuarie, am primit veşti îngrijorătoare de la
soţul lui Judith, Iustinian, care tocmai se întorsese de la
Roma. Acesta ne-a spus că Augustus Caesar a decretat
realizarea unui recensământ al populaţiei Imperiului în
primele trei săptămâni de după echinocţiul de
primăvară. Fiecare familie avea obligaţia să meargă în
oraşul în care s-a născut, pentru a fi înregistrată de
colectorii de taxe şi pentru a jura supunere Romei. În
aceste condiţii, comunitatea din Carmel s-a reunit
pentru a discuta despre diferitele opţiuni pe care le
aveam şi despre opiniile fiecăruia în privinţa lucrului
dificil pe care ni-l cerea Cezarul. Mulţi dintre noi se
simţeau nevoiţi să îşi împartă supunerea între
Dumnezeu şi Cezar. În mijlocul acestei controverse,
atenţia noastră a fost atrasă de zgomotul puternic
produs de izbitura toiagului lui Iosif ben Iacov de
podeaua din piatră.
Ne-am întors în tăcere către Iosif, care tocmai
deschisese un manuscris care conţinea cuvintele
Profetului Mica. El ne-a citit din acesta: „Şi tu, Betleeme
Efrata, măcar că eşti prea mic între cetăţile de căpetenie
ale lui Iuda, totuşi din tine va ieşi Cel ce va stăpâni
peste Israel şi a cărui obârşie se suie până în vremuri
străvechi, până în zilele veşniciei. De aceea îi va lăsa
până la vremea când va naşte cea care are să nască, iar
rămăşiţa fraţilor Săi se va întoarce la copiii lui Israel. El
se va înfăţişa şi va cârmui cu puterea Domnului şi cu
măreţia Numelui Domnului Dumnezeului Său; vor locui
liniştiţi, căci El va fi proslăvit până la marginile
pământului”.
El a continuat să ne citească din profetul Mica, până
când am început să înţelegem cu toţii că Dumnezeu
orchestra în acest fel un scop divin, folosindu-se de
Cezar ca de un instrument pentru împlinirea unei
profeţii străvechi. Iosif ne-a sugerat să nu ne mai
pierdem inutil energia în dezbateri sterile, ci să ne
adunăm cu toţii, cei din Casa lui David, ale căror familii
au provenit din Betleem şi să ne punem laolaltă
resursele, astfel încât să putem face călătoria necesară
în condiţii cât mai confortabile şi mai sigure cu putinţă.
Peste toate, trebuia să ţinem seama de femeile ale
căror sarcini se apropiau de termen, între care se
numărau Maria Ana şi Rebeca. Eram îngrozită la gândul
îndelungatei călătorii pe care trebuiau să o facă cele
două, cu pântecele lor umflate la maximum, datorită
copiilor care creşteau în ele. Prin urmare, în următoarele
săptămâni Iosif a organizat resursele comunităţii noastre
astfel încât să beneficiem de suficiente căruţe, provizii şi
bărbaţi în putere, care să ne ajute cu tot ce era necesar
de-a lungul călătoriei. Din fericire, frigul iernii trecuse şi
primăvara putea fi simţită deja în aer. Nu mai era mult
până la Paştele Evreiesc, iar prima recoltă a cerealelor de
iarnă, sezonul mieilor şi împărţirea turmelor necesitau
atenţia noastră, înainte să ne putem începe călătoria. În
plus, trebuia să ne plătim taxele colectorilor locali
(printr-o cotă parte din recolta obţinută).
Pentru ca un grup mic de bărbaţi să poată rămâne
în permanenţă în comunitatea noastră, ne-am împărţit
în funcţie de triburile noastre de origine şi de destinaţia
la care trebuia să ajungem, programându-ne plecările la
date diferite. Dat fiind că grupurile care plecau erau
suficient de mari, nu ne făceam griji în privinţa bandelor
de tâlhari care făceau ravagii pe drumurile publice. Prin
urmare, în loc să ne plângem de milă, am decis să ne
înarmăm cu curaj şi să facem tot ce puteam în
circumstanţele date.
O surpriză plăcută s-a produs cu o săptămână
înainte de plecarea noastră, când Rebeca a dat naştere
unei fetiţe frumoase, pe care a numit-o Mariam. Când
am plecat, le-am aşezat pe Maria Ana şi pe Rebeca într-o
căruţă căptuşită cu pături şi trasă de doi boi viguroşi.
Membrii cei mai tineri şi cei mai vârstnici ai grupului
călătoreau de asemenea în căruţe. Personal, călăream pe
un catâr. Alte câteva femei călăreau pe măgari, pe
cămile sau mergeau pe jos. Marea majoritate a
bărbaţilor şi copiii mai mari mergeau pe jos. Am luat cu
noi instrumente muzicale, alimente, corturi şi hrană
pentru animale. În timp ce mergeam, cântam, spuneam
poveşti în jurul focurilor de tabără şi ne îndeplineam
sarcinile prin rotaţie. Am continuat să călătorim lungul
drumurilor pavate cu piatră de romani. Pe când treceam
pe lângă zidurile Ierusalimului, drumul a devenit mai lat
şi pavat cu dale şlefuite, tăiate şi fixate de garnizoanele
romane şi de sclavi. Apeductele şi puţurile adânci
furnizau suficientă apă populaţiei.
Ne-am simţit protejaţi şi bine îngrijiţi până când am
ajuns pe străduţele înguste ale Betleemului, înţesate de
o mulţime tumultuoasă de oameni, animale şi mijloace
de transport. Soldaţii romani erau pretutindeni. Săbiile
şi suliţele lor se înălţau către cer, iar bicele lor loveau
spinările sclavilor şi ale trecătorilor naivi care nu
respectau protocolul corect în prezenţa lor. Nu mai
văzusem atâta agitaţie de când am locuit în Alexandria.
Dincolo de Betleem, lângă Etam, unde am locuit cu
foarte mult timp în urmă, exista o vale prin care trecea
un pârâu. Terenul respectiv îi aparţinea unei rude
îndepărtate, care era tatăl soţiei fiului meu Luca, Abigail.
Ne-am adăpostit cu toţii aici, departe de zgomotele
satului plin de oameni. Ne-am fixat tabăra chiar lângă
izvorul a cărui apă permitea adăparea oilor şi a vitelor.
Era bine să avem în jurul nostru prieteni apropiaţi şi
rude. I-am aşteptat şi pe ceilalţi membri ai familiei, care
urmau să sosească din Galileea, Iudeea şi Samaria.
Pentru a ne mai îmbunătăţi starea de spirit, ne-am
folosit de această ocazie pentru o mare reuniune de
familie, care s-a dovedit a fi extrem de reuşită.
Sora lui Iosif ben Iacov, Elisabeta (care era vara
primară dinspre tată a Mariei Ana), îşi născuse copilul
Conceput în Lumină cu şase luni înainte. Trecuseră 20
de ani de la ultima concepţie a unui copil de către
Elisabeta. În ultimii opt ani, pântecul ei fusese sterp,
nemaiavând un ciclu menstrual lunar. Aşa se face că ne-
am bucurat cu toţii să îi urăm bun-venit în planul fizic
acestui copil miraculos. Potrivit indicaţiilor primite de
soţul Elisabetei, Zaharia, de la Arhanghelul Gabriel, cei
doi şi-au numit copilul Ioan. Ei aveau de asemenea o
fiică mare pe nume Azira, care se măritase recent şi era
însărcinată cu primul ei copil. Zaharia s-a oferit să
rămână la Templul din Ierusalim, unde oficia ca preot,
pentru ca Maria Ana şi cu mine să putem sta cu
Elisabeta în mica lor căsuţă de la periferia Betleemului.
Rebeca a rămas în tabără împreună cu Simion şi cu
copilul lor, căci se afla în perioada de purificare, după
cum era numită perioada de hemoragie imediat după
naştere de către patriarhie. Iosif venea şi pleca zilnic
în/din tabără.
În prima zi decretată pentru înregistrarea celor din
Galileea, ne-am dus la oficialii care făceau
recensământul şi la colectorii de taxe din Betleem.
Oricât de filosofic aş fi încercat să privesc problema,
realitatea era că ziua respectivă a fost un chin pentru
noi. Deloc de mirare, la sfârşitul ei au început şi
contracţiile Mariei Ana. Iosif a aşezat-o imediat pe
măgarul foarte cuminte al Elisabetei şi neam grăbit cu
toţii să ajungem în micuţa cameră de la etaj a acesteia,
situată deasupra unui staul ce făcea legătura cu mai
multe ţarcuri şi peşteri din imediata apropiere unde erau
ţinute animalele. Exista un palier intermediar care făcea
legătura între camera ei şi o curte interioară ce conecta
casa cu alte trei clădiri adiacente ce îi aparţineau fratelui
lui Zaharia, Zenos. Iosif a dus-o în braţe pe Maria Ana
pe treptele din piatră ale scării înguste către camera
Elisabetei şi a aşezat-o pe o saltea specială din paie,
special pregătită pentru procesul naşterii. În plus, el a
trimis un curier rapid (un alergător) pentru a-l aduce pe
Luca. Acesta era medic şi aveam nevoie de el în
eventualitatea unor complicaţii.
Eram cazaţi la mai puţin de cinci kilometri de
peşterile din deal şi de staulele încercuite de garduri, în
care Hanna i-a dat naştere Auriannei în urmă cu foarte
mult timp. Mi-am dat seama că au trecut aproape 592
de ani din momentul în care Hanna a fuzionat cu mine,
sinele ei superior, în micuţa peşteră-staul a ginerelui lui
Naomi. Mă aflam acum din nou la Betleem, aşteptând
marele moment pentru care m-am întrupat în urmă cu
foarte mult timp.
Urmându-i pe Iosif şi pe Maria Ana, Elisabeta a
venit cu Ioan în braţele ei, aducând mai multe
aşternuturi din bumbac egiptean. Corpul fragil al Mariei
Ana tremura şi gâfâia. Contracţiile ei s-au accelerat şi au
devenit din ce în ce mai intense, pe măsură ce ne-am
apropiat de miezul nopţii. I-am reamintit în permanenţă
să respire ritmic în timp ce împingea şi să se relaxeze
între contracţii. I-am dat de asemenea să mestece dintr-
o rădăcină, pentru a-i uşura durerile. Când apuca să
tragă o gură de aer, Maria Ana repeta mantra-c pentru a
se calma şi pentru a-şi linişti copilul preaiubit. Cu ochii
îndreptaţi în sus, către Sfânta Sfintelor din centrul
creierului ei, ea s-a rugat şi a intrat gradual într-o stare
de transă foarte profundă. Am verificat poziţia lui
Yeshua în canalul naşterii şi am constatat că aceasta
era perfectă.
După miezul nopţii, contracţiile s-au intensificat şi
mai mult. Maria Ana le-a suportat cu o mare tărie de
caracter, dată fiind vârsta ei foarte tânără (era o fecioară
de 16 ani). Am încurajat-o să exprime vocal sentimentele
care o copleşeau. Imediat, yoni-ul (Yoni - termen
sanscrit care face referire la organul sexual feminin)
Mariei Ana a început să se deschidă şi a apărut creştetul
lui Yeshua. Faptul că i-am pregătit îndelung corpul în
ultima lună pentru procesul naşterii s-a dovedit foarte
util. Dat fiind că nu cunoscuse încă penetrarea vreunui
bărbat, am fost nevoite să o asistăm prin aplicarea de
alifii, masându-i şi dilatându-i ţesuturile delicate prin
care trecea acum Yeshua.
Din adâncurile fiinţei mele au ieşit subit o
sumedenie de sunete. Din gât mi-a ieşit cântecul
familiar al destinului superior pe care îl cântau
preotesele lui Hathor sufletelor nou-născute. Mult
deasupra noastră, perfect vizibilă ca o stea staţionară pe
cer, era Beth Elohim MerKaBa. Legiuni întregi de îngeri,
puteri celeste şi spirite elementale s-au adunat plutind
pe deasupra noastră. Era ca şi cum întreaga viaţă şi-ar
fi ţinut respiraţia şi tăcerea cea mai profundă ar fi
pătruns în însăşi esenţa Cerului şi Pământului.
În scurt timp, i-am prins capul lui Yeshua în mâini,
acoperit de un păr castaniu-auriu închis şi cârlionţat şi,
imediat restul corpului său! „Slăvit fie Dumnezeu Cel
Preaînalt. Pacea şi graţia Lui să se reverse asupra
umanităţii!” cântau îngerii. Camera noastră s-a umplut
de o lumină aurie celestă. Am auzit în inimile noastre
cuvintele Celui Preaînalt: „Iată, acesta este Fiul Meu, în
care EU SUNT şi prin care am venit ca să îi adun pe ai
Mei. În tine îmi găsesc plăcerea”. Astfel l-am întâmpinat
noi pe Fiul Omului şi aşa cum mi-a promis atunci când
am trăit acea revelaţie cu un an înainte, Yeshua s-a
născut direct în mâinile mele micuţe! Eram într-adevăr
binecuvântată între femei, la fel ca şi sublima lui mamă.
Yeshua s-a născut sub semnul Berbecului. Naşterea
lui a avut loc la o oră după miezul nopţii în cea de-a 21-
a zi a lui Nisan, potrivit calendarului evreiesc, care
corespunde începutului lunii aprilie din anul 4 î.Hr.,
potrivit calendarului vostru gregorian.
Iosif a rămas lângă noi de-a lungul procesului
naşterii. Când şi când, se plimba agitat prin cameră,
conştient că nu poate face nimic pentru a accelera
procesul naşterii pe care îl supervizam noi, femeile mai
vârstnice care jucam rolul de moaşe. La dilema lui Iosif
se adăuga şi sfiala pe care o simţea, întrucât - deşi era
soţul Mariei Ana - nu avusese încă raporturi sexuale cu
ea. De îndată ce capul lui Yeshua a apărut însă, Iosif a
venit imediat lângă mine.
Cu câteva zile mai devreme, Iosif coborâse în staulul
de dedesubt şi a adus o mică iesle din lemn în care era
ţinut porumbul cu care erau hrănite oile şi caprele. L-
am spălat deja şi l-am căptuşit cu lână şi cu cele mai
proaspete paie pe care le-am putut găsi în acest
anotimp, peste care am pus aşternuturi moi din bumbac
egiptean. Această iesle umilă avea să îl primească mai
târziu pe Yeshua, pentru ca Maria Ana să se poată
odihni.
Ioan stătea într-un leagăn alături de salteaua de
paie a Elisabetei. De-a lungul întregului proces al
naşterii, el a rămas treaz şi cu ochii larg deschişi. Uneori
plângea, iar Elisabeta îl lua la sân să sugă, în timp ce îi
spăla şi îi răcorea faţa şi mâinile Mariei Ana. Dacă
aceasta din urmă avea nevoie de mai multă atenţie, Ioan
era pus în pătuţul lui sau plasat în braţele nervoase ale
lui Iosif. Din câte se părea, lui Ioan îi plăcea să se afle în
mijlocul evenimentelor! Aşa se face că el a observat
integral naşterea vărului său, a cărui cale avea să o
pregătească şi să o deschidă.
În timp ce Elisabeta se ocupa de desprinderea
placentei Mariei Ana, l-am pus cu delicateţe pe Yeshua
pe abdomenul mamei sale, cu cordonul ombilical încă
ataşat. Am plasat apoi placenta într-un ulei cu rol de
conservant dintr-un container special, pentru a fi
îngropat ceremonial mai târziu. Iosif s-a aplecat asupra
fiului său şi a preaiubitei sale Maria, după cum o chema
el. Am păstrat tăcerea până când pulsaţia vieţii care o
conecta pe Maria Ana de fiul ei s-a stabilizat în sfârşit,
după care am tăiat cordonul ombilical şi l-am spălat pe
noul-născut.
Venise în sfârşit pe lume, după o naştere fără
complicaţii! L-am slăvit pe Dumnezeu Tatăl-Mama cu
toată inima, cu mintea şi cu sufletul nostru. Ne-am
rugat pentru tărie şi înţelepciune, pentru a-l putea
proteja şi pregăti pe Yeshua ben Iosif în vederea
îndeplinirii misiunii pentru care a venit pe pământ.
Ne-am întrebat de ce nu a sosit încă Luca. Din
fericire, nu am avut nevoie de cunoştinţele sale
medicale. Deşi afară era încă întuneric, micuţa noastră
cameră era scăldată într-o lumină puternică. Parcă am fi
fost în miezul zilei! După ce am spălat-o şi am uns-o cu
mir pe Maria Ana, am dus-o în patul ei, aflat lângă o
rogojină atârnată ce separa încăperea de camera de zi.
Yeshua era înfăşat într-un scutec din cel mai fin
bumbac egiptean, pe care Maria Ana îl tivise cu grijă,
brodând pe el un tipar geometric colorat, frecvent
întâlnit în linia lui David. Puteam simţi în jurul nostru
prezenţa Marilor Spirite. Am intrat în comuniune cu
multe lumi şi dimensiuni în inimile noastre, în timp ce
am rămas în tăcere în următoarele ore, privindu-l pe
copilul adormit la sânul Mariei Ana.
Am auzit apoi un ciocănit la uşă. Elisabeta s-a
grăbit să deschidă. La poartă era proprietarul casei şi
cumnatul ei, Zenos, împreună cu Luca, ce gâfâia rapid,
indicând faptul că fugise. Luca s-a apropiat imediat de
sora sa mai mică şi de copilul Yeshua. După ce s-a
spălat pe mâini, el i-a examinat pe cei doi, fiind copleşit
de bucurie când a descoperit că erau amândoi perfect
sănătoşi şi robuşti. Aşa cum fusese antrenat să facă
încă din copilărie, Luca a scris mai târziu o relatare a
acestei poveşti minunate. Deşi modificată într-o anumită
măsură, această relatare a supravieţuit aproape intactă
de-a lungul secolelor, fiind cunoscută inclusiv în zilele
noastre sub numele de Evanghelia după Luca.
Luca şi-a cerut îndelung iertare pentru că nu a
putut fi prezent la naştere, explicându-ne că a fost
nevoit să asiste o altă mamă care năştea, ajutând-o pe
ea şi pe copilul ei să supravieţuiască în nişte condiţii
foarte dificile. Am zâmbit ascultându-l, căci acest lucru
a permis naşterea lui Yeshua ben Iosif în mâinile mele,
nu ale lui Luca, aşa cum mi-a promis cândva spiritul
său!
Ceva mai târziu, Zenos s-a întors şi ne-a anunţat că
la poarta sa, pe stradă, s-a adunat o mică manifestaţie
de oameni veniţi să sărbătorească. Unii erau păstori care
lucrau pentru socrul lui Luca. Aceştia i-au spus că o
mare ceată de îngeri le-a apărut în faţă pe când îşi
duceau oile pe deal. Alţii au declarat că au fost treziţi
din somn, în urma unor vise lucide în care li s-a spus să
vină acasă la Elisabeta. Ei erau la curent cu faptul că
Maria Ana urma să nască, întrucât o văzuseră zilele
trecute. Tuturor li s-a spus să vină şi să privească
pruncul, pe nou-născutul numit Emanuel, Prinţul Păcii,
care se afla în graţia lui Dumnezeu, la fel ca şi fiul lui
Zaharia, Ioan, care avea să fie numit mai târziu Ioan
Botezătorul.
Când soarele şi-a început ascensiunea pe cer, toţi
aceşti pelerini prea-iubiţi au fost invitaţi să urce pe rând
scările ce duceau în partea din spate a casei principale a
lui Zenos, în grupuri de câte doi sau trei, pentru a sta
un timp în meditaţie alături de copilul adormit. Când şi
când, Yeshua îşi deschidea pe neaşteptate ochii mari şi
migdalaţi de culoare albastru-cenuşiu şi se uita la
membrii familiei sale şi la prietenii acestora, cei dintâi
care i-au urat bun-venit în această lume.
Dintre copiii mei, de faţă erau Nathan, Luca şi
Rebeca, toţi fiind însoţiţi de partenerii lor de viaţă.
Rebeca a adus-o şi pe fiica ei recent născută, Mariam.
Ceilalţi copii mai mari ai mei şi ai lui Ioachim erau foarte
departe. Iosif din Arimateea şi soţia sa, Maria din
Magdala, la care se adăuga şi sora lui Marta, trebuiau să
participe la recensământ în Betania. Printr-o
sincronizare absolut fascinantă, Maria Magdalena s-a
născut în aceeaşi zi, în Betania, la acelaşi număr de ore
după apusul soarelui câte s-au scurs înainte de
răsăritul soarelui în cazul lui Yeshua.
Printre lucrătorii care munceau pentru socrul lui
Luca se număra şi un băiat de 12 ani, pe nume
Nathaniel ben Tolmi (sau bar Tolmi în aramaică). El se
afla în grupul păstorilor care i-au văzut pe îngeri.
Băiatul ţinea în braţe un miel nou-născut care rămăsese
orfan, pe care i l-a adus ca ofrandă lui Yeshua. Când l-a
văzut pe Yeshua, el a căzut în genunchi, strigând că în
urmă cu câteva luni a avut o viziune în care i-a apărut
exact acest copil. Lângă el se afla un înger care i-a spus
că acesta era Mesia cel promis. În timp ce plângea,
lacrimile sale au căzut pe lâna mielului adus ca ofrandă.
Când şi-a ridicat privirea, Maria Ana l-a chemat să vină
lângă ea. Punându-şi cu blândeţe o mână pe capul lui
Nathaniel, ea l-a privit în ochi şi i-a spus: „Tu, copilul
meu, te afli în graţia lui Dumnezeu. Cel care se află
acum printre noi te-a chemat să te apropii şi să devii
unul dintre prietenii şi ucenicii lui pentru totdeauna”.
Ea l-a rugat apoi pe Iosif să ia mielul şi La pus pe copilul
Yeshua în braţele bronzate de soare ale lui Nathaniel.
Îmi dau seama, preaiubite prieten, că povestea mea
devine din ce în ce mai complexă şi realizez că o bună
parte din ceea ce îţi împărtăşesc acum se află în conflict
cu poveştile acceptate în general de către creştinii din
zilele noastre. Deşi sunt conştientă că risc să trezesc în
tine o stare de confuzie şi poate chiar de conflict, te
asigur că intenţia mea este de a-ţi aduce mai multă
claritate şi deschidere mentală. Am foarte multe
informaţii pe care doresc să ţi le împărtăşesc, şi
intenţionez să fac acest lucru încetul cu încetul, subiect
cu subiect, picătură de energie cu picătură de energie.
De bună seamă, nu trebuie să accepţi orbeşte
povestea mea, dar îţi sugerez totuşi să îi acorzi o şansă
de a-ţi deschide inima, iar mai apoi, mintea. Îţi
reamintesc în această direcţie că aceste cuvinte au ca
scop deschiderea şi dilatarea conştiinţei tale, astfel încât
să poţi accepta şi alte alternative. Depinde numai de tine
să discerni adevărul conţinut în acest text, în funcţie de
puterea sa de a-ţi eleva, transforma şi dinamiza
cunoaşterea personală.
Intenţia mea nu este doar de a-ţi prezenta pur şi
simplu o altă versiune a poveştii lui Hristos, ci, în primul
rând, de a te pregăti pentru sosirea lui Hristos în inima
ta. În acest fel, tu eşti pregătit practic pentru marile
schimbări care urmează să se producă în lume, inclusiv
în viaţa ta. Prin urmare, deschide-ţi inima şi
reaminteşte-ţi de energiile pe care ţi le dezvăluie
sentimentele tale.
Doresc să adaug că eu mă aflu chiar aici, lângă tine.
Scopul venirii mele pe pământ cu foarte mult timp în
urmă a fost acelaşi cu scopul meu actual. Nu trebuie să
crezi că eu exist undeva la mare distanţă de tine în timp
şi spaţiu sau că ceea ce s-a întâmplat în urmă cu 2.000
de ani nu mai are nicio relevanţă în zilele noastre. Tu
eşti practic pe punctul de a-ţi rescrie istoria. Într-adevăr,
există oameni veniţi din viitor exact cu acest scop.
Eu sunt Ana din Carmel, care s-a întors să depună
mărturie pentru naşterea lui Hristos în tine. Mă aflu aici
pentru a te întâmpina, la fel cum l-am întâmpinat pe Cel
Uns în urmă cu 2.000 de ani! Deşi îţi prezint o
cronologie a evenimentelor şi poveştile personajelor
biblice care îţi sunt familiare, doresc să înţelegi că
transmisia frecvenţelor de vibraţie transformatoare este
infinit mai importantă decât cuvintele pe care le scriu.
Dacă îţi poţi asculta mesajul, dincolo de aceste cuvinte,
este posibil să îţi aduci aminte cine eşti cu adevărat,
îndeplinindu-ţi misiunea pe care ţi-ai asumat-o prin
jucarea rolului tău, în cadrul acestei mari drame a
ascensiunii planetare pe care o co-creăm împreună.
Cap. 20 - Vizita Magilor

Deşi primirea lui Yeshua în mâinile mele în acea zi


cu totul remarcabilă în care a intrat în această lume a
reprezentat împlinirea unei viziuni pe care am primit-o
cu mult timp în urmă, nu ştiam totuşi foarte exact cum
avea să se deruleze în continuare această dramă. Am
înţeles însă din viziunile şi din iniţierile pe care le-am
primit că această cale urma să fie dificilă şi chiar
periculoasă. Deşi scopul suprem al venirii lui Yeshua pe
pământ era exemplificarea fuziunii perfecte cu
Dumnezeu, cei mai mulţi dintre oameni vor resimţi mai
degrabă sabia separării, până când aceasta va fi
transformată, într-un plug. Pe umerii noştri apăsa o
mare responsabilitate în timp ce păşeam prin această
lume iluzorie întunecată şi distorsionată de ignoranţă, la
fel ca o cameră magică a oglinzilor.
Pentru a împlini Legea lui Moise, Iosif l-a ţinut pe
pruncul Yeshua în vârstă de opt zile în timp ce Luca l-a
circumcis, după care a înregistrat numele de Yeshua
ben Iosif în arhivele sinagogii din Betleem. Şase
săptămâni mai târziu, tot pentru a împlini profeţia, în
acord cu legământul pe care ni l-am asumat în calitate
de actori ai acestei drame, l-am dus pe Yeshua la
rămăşiţele Templului lui Solomon din Ierusalim pentru a
face o ofrandă. Am oferit atunci două turturele, potrivit
cutumei evreieşti, deşi sacrificarea animalelor ni se
părea absolut respingătoare. Din acelaşi motiv, am optat
pentru a nu sacrifica mielul pe care i l-a oferit Nathaniel
lui Yeshua. Pe de altă parte, eram dispuşi să
recunoaştem tradiţia mozaică înrădăcinată în oameni,
pentru a împlini toate profeţiile.
La Templu se afla un bătrân pe nume Simion, care
l-a recunoscut pe Yeshua. Privind-o pe Maria Ana cu
lacrimi în ochi şi umplându-se de graţia prezenţei lui
Shekinah, bătrânul preot a făcut următoarea profeţie:
„Da, fiica mea, va fi ca şi cum o sabie va acoperi cu un
văl Muntele Sion, şi tu nu vei trece prin el fără ca sabia
să îţi străpungă simultan inima”. Aceste cuvinte ne-au
tulburat pe toţi, căci am văzut într-o viziune că atunci
când soarele se va întuneca în momentul morţii lui
Yeshua, ne vom simţi cu toţii ca şi cum o sabie ne-ar fi
străpuns inimile. „Dumnezeule Mamă-Tată, a strigat
atunci inima mea, susţine-ne şi ajută-ne să trecem de
acea noapte întunecată!”.
Tot la Templu, o mare preoteasă în vârstă, pe nume
Ana l-a luat pe pruncul Yeshua în braţele sale. Era o
clarvăzătoare care şi-a trăit întreaga viaţă în interiorul
zidurilor Templului, şi, deşi l-a recunoscut imediat pe
Yeshua, ştiind cine era, a preferat să îşi păstreze
viziunile pentru ea, limitându-se doar să pună o mână
pe inima Mariei Ana. La fel, Maria Ana şi-a pus un deget
delicat pe inima şi pe sprânceana bătrânei, recunoscând
astfel înţelepciunea şi iubirea acesteia, care a acţionat ca
o înlocuitoare de mamă şi ca o învăţătoare atunci când
Maria Ana a venit cu ani în urmă la Templu pentru a-şi
continua pregătirea spirituală.
După ceremonie, ne-am adunat cu toţii în casa
elegantă a lui Iosif din Arimateea, de lângă Templu.
Acesta ne-a informat că exista un grup de înţelepţi veniţi
din Orient, unii împreună cu soţiile lor. I s-a spus că
aveau o audienţă la Regele Irod şi că, potrivit anumitor
membri bine informaţi ai Sanhedrinului, acest grup se
afla în căutarea unui copil pe care l-au văzut într-o
viziune şi a cărui naştere a fost prezisă de profeţiile din
diferite texte sacre ale lor.
Magii erau conştienţi de anumite fenomene cereşti
profeţite, între care o mare conjuncţie planetară cu un
aranjament zodiacal neobişnuit de planete, vestit de
apariţia unei comete care a putut fi observată în anul
precedent. De asemenea, ei erau conştienţi de apariţia
unei noi „stele” strălucitoare pe cer în ultimele trei luni,
care, spre deosebire de alte stele, a rămas staţionară
deasupra Iudeei. Înţelepţii şi-au urmat calculele, ţinând
cont, în egală măsură, de călăuzirea lor exterioară şi
lăuntrică şi le-au interpretat ca pe un indiciu că pruncul
profeţit s-a născut deja în apropiere de Betleem. Ei îşi
doreau acum să îl găsească, pentru a-l recunoaşte ca pe
un vestitor al noului mileniu.
După ce Irod s-a sfătuit cu marii preoţi, cu
magicienii şi cu profeţii săi, paranoia sa a crescut
exponenţial când a fost informat de predicţia profetului
Mica, potrivit căreia un conducător avea să se nască din
umilul sat Betleem, urmând să guverneze Israelul. Prin
urmare, el a trimis grupul înţelepţilor la Betleem pentru
a-l găsi pe copil, cerându-le să se întoarcă şi să îl
informeze dacă l-au găsit. Vestea nu ne-a căzut deloc
bine, căci noi ştiam perfect că Yeshua era într-adevăr
copilul pe care îl căutau magii şi Irod.
Toată lumea ştia că Irod îmbătrânea şi suferea de
demenţă senilă. El avea crize iraţionale de furie, pe care
încerca să le suprime cu opiu. Ne cutremuram ori de
câte ori auzeam de orgiile şi de atrocităţile criminale pe
care le-a comis Irod chiar cu membrii familiei sale, ca să
nu mai vorbim de oamenii pe care îi guverna. Ştiam însă
foarte bine că cel mai înţelept era să ne detaşăm cât
posibil de suferinţele celor din jurul nostru. De aceea,
lucram cu memoria noastră celulară, care conţinea
tiparele separării şi ale judecăţii critice. Am reuşit să ne
transmutăm astfel emoţiile pline de teamă, care păreau
să se declanşeze într-o măsură mult mai mare decât de
obicei la Ierusalim, în atmosfera senină a mănăstirii de
pe Muntele Carmel iniţiaţilor li se cerea să intre în
camere speciale pentru a simţi energiile discordante ale
fricii ce păreau să impregneze întregul Ierusalim.
L-am rugat pe fiul meu, Iosif din Arimateea, să
trimită un mesager de încredere pentru a-i găsi pe aceşti
magi, invitându-i la cină în camera de recepţie din
reşedinţa sa. Aici, urma ca ei să fie interogaţi în privinţa
intenţiilor lor, pentru a le evalua onestitatea, înainte de
a-i invita în camera de consiliu pentru a-i cunoaşte pe
Maria Ana şi pe Yeshua. Indiferent de rezultate, micuţa
noastră familie urma să părăsească oraşul printr-un
pasaj secret, care ieşea dincolo de zidurile cetăţii, la
poalele Muntelui Măslinilor, atunci când aveam să fim
siguri că putem face acest lucru în deplină siguranţă.
Ne-am ascuns aşadar în camera din spate, care era
poziţionată deasupra unui rezervor foarte vechi de apă.
De-a lungul secolelor, Frăţia Luminii s-a folosit frecvent
de această încăpere pentru întrunirile sale. Ori de câte
ori era necesar, fraţii părăseau clădirea prin tunelul
subteran de sub podea, care a fost săpat într-o crevasă
în stânca formată de albia unui fost râu subteran
natural. Ne-am sfătuit aşadar unii cu ceilalţi, ne-am
rugat şi am aşteptat pentru a vedea care era cel mai
indicat curs de acţiune.
Maria din Magdala, soţia lui Iosif din Arimateea, ni
s-a alăturat venind din Betania (unde cuplul avea o
casă), împreună cu cumnata ei, Marta. Ea a adus-o pe
fetiţa ei recent născută, Maria, astfel încât să îi putem
simţi prezenţa şi să îi acordăm binecuvântarea noastră.
Eram conştienţi că această fetiţă avea să joace un rol cu
totul ieşit din comun în anii care vor urma. Ea urma să
fie pregătită, la fel ca şi Yeshua, pentru a-şi împlini
misiunea asumată.
Iosif din Arimateea a făcut aranjamente pentru
mulţi din fraţii săi mai tineri să se adune în jurul
nostru, inclusiv Nathan, care se afla în acel moment la
Cana, şi, Ruth, care îmbătrânea şi urma să vină pe mare
de la Efes. Ori de câte ori îl luam în braţe pe micuţul
Yeshua, care acum avea şapte săptămâni, aşteptând
venirea magilor, ne umpleam cu toţii de minunare.
Trei zile mai târziu, cei 12 magi de sex masculin şi
cele 12 soţii principale ale lor au sosit în camera
superioară de recepţie a lui Iosif, pentru a lua cina şi
pentru a fi interogaţi în privinţa intenţiilor lor. Eu, Maria
Ana şi Yeshua am rămas ascunşi, aşteptând să primim
vestea că aceşti magi eraţi într-adevăr cei pe care i-am
văzut mai devreme într-o viziune. Inima mea bătea
speriată, într-o stare de agitaţie nervoasă, în timp ce
aşteptam sosirea magilor în camera de consiliu. Într-un
târziu, am auzit zgomotele produse de apropierea lor, în
timp ce coborau scările şi treceau printr-un coridor
lung. Soţul Mariei Ana, Iosif, a deschis uşa grea din fier
şi a rămas zâmbind în faţa noastră.
Respectând o etichetă solemnă, cei 24 de magi au
intrat lent în camera de consiliu, creând un cerc în jurul
Mariei Ana şi al pruncului Yeshua. Fiecare şi-a rostit
numele şi locul de origine. În continuare, cei trei
hierofanţi ai Ordinului Magilor au ieşit în faţă, luând
cuvântul în numele întregului grup de 24. Ei ne-au citit
pasaje din diferite manuscrise şi ne-au arătat anumite
hărţi astrologice, pe care ni le-au interpretat.
În continuare, s-au întors către un part cu un
turban pe cap, care s-a prezentat ca fiind Baltazar.
Acesta a scos cu grijă dintr-un mic cufăr din lemn şi din
bronz şlefuit o cutie micuţă din abanos şi alte câteva
containere de diferite mărimi, învăluite în mătase. El a
plasat mai întâi în faţa lui Yeshua o cădelniţă în care
ardeau tămâie şi mir, pe care le-a aprins chiar el. Mai
departe, a pus la picioarele Mariei Ana mai multe
flacoane cu uleiuri preţioase şi cu alifii. Baltazar a scos
apoi o robă dintr-o mătase purpurie, brodată cu aur şi
cu fibre irizate, în toate culorile curcubeului. Cu
adevărat, era o robă demnă de un rege, dar dimensiunea
ei era micuţă, fiind creată special pentru un copil.
În sfârşit, Baltazar a deschis micuţa cutie din
abanos şi a scos din ea un colier lat din lapis şi aur,
despre care ne-a spus că i-a aparţinut faraonului
egiptean Akhenaten. Sub el se afla un menat, lănţişorul
ceremonial al lui Hathor, care reprezintă uniunea
principiului masculin cu cel feminin. Şi despre acesta se
spunea că î-ar fi aparţinut mamei lui Akhenaten. Aceste
articole nepreţuite i-au fost oferite lui Yeshua pentru a-l
ajuta să conştientizeze că s-a născut din linia
genealogică regală a Regelui David şi a Faraonului
Akhenaten.
În acest fel, Yeshua a fost recunoscut de aceşti
înţelepţi iluminaţi, care au înţeles că în faţa lor se afla
chiar Cel Uns cu Mir, a cărui stea i-a condus până aici.
Cap. 21 - Escala în Egipt

Îngrijoraţi de soarta lui Yeshua şi a celorlalţi copii


inocenţi, ne-am sfătuit ce să facem. După ce am evaluat
cu cea mai mare atenţie toate aspectele circumstanţelor
în care ne aflam, am căzut de acord asupra unei
schimbări radicale a planurilor noastre. Îngerul Gabriel
i-a apărut soţului Mariei Ana, Iosif, într-un vis lucid, şi
l-a sfătuit să nu se întoarcă pe Muntele Carmel, ci să îi
ducă pe Maria Ana şi pe copilul lor direct în Egipt,
urmând să rămână aici, până când i se va spune că
poate să se întoarcă. Am recitit textele sacre şi ne-am
împărtăşit amintirile, dându-ne seama că această vizită
în Egipt împlinea o altă profeţie, care spunea că - la fel
ca şi Moise - un Mesia va veni din Egipt, chemând
populaţia Israelului să iasă din pustie.
Iosif din Arimateea şi-a chemat un prieten de
încredere care acţiona ca mesager şi l-a trimis chiar în
acea noapte acasă la diferiţi membri ai Frăţiei. El a
trimis vorbă să fie pregătite provizii, cai şi căruţe, la fel
ca atunci când pleca în străinătate pe navele sale. Altor
membri ai Frăţiei li s-a spus să meargă la Betleem şi să
o avertizeze pe Elisabeta să îl ia pe micuţul Ioan la casa
Martei din Betania până la trecerea pericolului. Fraţii
esenieni şi familiile lor care încă se mai aflau la Betleem
după recensământ au fost încurajaţi să se întoarcă la
casele lor. În rândul capilor de familie din Ierusalim şi
din Betleem s-a răspândit cu repeziciune vestea cum că
ar fi bine să îşi protejeze copiii.
Au fost făcute astfel pregătiri rapide pentru plecarea
lui Iosif, a Mariei Ana şi a lui Yeshua în Egipt. Sub
acoperirea întunericului, Iosif din Arimateea şi slujitorii
săi i-au escortat pe cei trei în portul Joppa. Aici, un vas
a fost încărcat rapid cu proviziile şi cu echipajul
necesare pentru o călătorie la Alexandria. Pentru a evita
orice suspiciuni, Iosif s-a întors la Ierusalim, iar eu, la
Carmel.
În ceea ce-i priveşte pe magi, aceştia s-au întors la
Irod şi i-au declarat că nu au găsit copilul la Betleem,
aşa că aveau să continue să urmărească steaua către
sud-vest, sub pretextul că li s-a arătat în vis că cel pe
care îl căutau s-ar putea afla în mijlocul populaţiilor
care trăiau în deşert. În consecinţă, magii au părăsit
Iudeea şi şi-au croit drum spre sud-vest, către Sinai şi
Egipt.
Aşa se face că, în scurt timp, pruncul Yeshua a
ajuns cu părinţii săi în aglomeratul oraş al Alexandriei.
Aici, cei trei au fost prezentaţi acelor membri ai Frăţiei
care le asigurau refugiu şi trecerea în condiţii de
siguranţă a celor care aveau nevoie de acest lucru.
Continuând să îşi asume toate precauţiile posibile,
micuţa familie şi-a croit drum către Heliopolis. Când
Yeshua nu împlinise încă un an, ei s-au stabilit în casa
lui Isac şi a Tabithei, mai exact a părinţilor Tabithei,
care locuiau într-un sat din apropiere. În următorii
şapte ani, preaiubitul meu nepot a fost înconjurat de un
grup mare de unchi şi mătuşi care îl adorau pur şi
simplu, fiindu-i alături în acei ani de formare.
În vara anului 2 e.n., Maria Ana a născut gemeni, pe
care i-a numit Iacov şi Iuda. În anul următor, ea a
născut un alt copil, numit Iosif cel Mic, sau Joses. Pe
lângă cei trei fraţi ai lui Yeshua, acesta era înconjurat
inclusiv de verele sale concepute în lumină, Sara, fiica
lui Isac şi a Tabithei, şi Mariam, fiica Rebecăi şi a lui
Simion. De asemenea, Yeshua şi-a cunoscut foarte mulţi
veri mai îndepărtaţi care locuiau la Alexandria,
Heliopolis şi Teba, cei mai mulţi dintre ei fiind
descendenţii fiicei mele Aurianna. Dat fiind că ţineam
evidenţa precisă a arborelui nostru genealogic, Yeshua a
putut face cunoştinţă cu foarte multe din rudele sale în
cei opt ani pe care i-a petrecut în Egipt.
Printre verii lui Yeshua, cea pe care o iubea cel mai
mult era fata Rebecăi, Mariam, care s-a mutat în Egipt
cu părinţii ei când avea doar un an. Printr-o întâmplare
fericită, Mariam locuia în imediata apropiere, în casa
spaţioasă a lui Mariamne, mătuşa lui Yeshua. În
schimb, Sara s-a mutat cu părinţii ei în sudul Galiei
când avea trei ani, aşa că Yeshua nu a avut ocazia să se
familiarizeze cu vara sa cu pielea oacheşă.
Ca înfăţişare exterioară, Mariam era frumoasă şi
plină de graţie, deşi rezervată. În interior, ea era însă un
suflet sensibil şi de o mare înţelepciune, atât de bine
racordat la dimensiunile nefizice, încât aproape că nu
părea deloc prezentă în cea fizică. Această tendinţă de a
fi extrem de interiorizată a devenit din ce în ce mai
evidentă de-a lungul anilor, pe măsură ce Mariam a
suferit numeroase dificultăţi şi pierderi. Aceste calităţi
lăuntrice au ajutat-o să devină confidenta de încredere a
lui Yeshua şi a multor oameni de-a lungul vieţii sale.
Într-adevăr, Yeshua îi dezvăluia lui Mariam chiar şi
cele mai ascunse gânduri ale sale, încât aceasta
rămânea întotdeauna alături de el, indiferent ce îi
împărtăşea. Ea îşi îndrepta coloana vertebrală, respira
adânc, îşi deschidea inima şi rămânea pur şi simplu
prezentă alături de el. Niciun alt copil nu putea face
acest lucru atât de natural ca Mariam. Yeshua o iubea
pe Mariam ca pe o soră, ba chiar avea fantezii prin care
îşi imagina că într-o bună zi o va lua de soţie. Cei doi
erau prieteni foarte devotaţi, se înţelegeau reciproc, mai
bine ca oricine.
Pe măsură ce Yeshua a crescut, devenind din ce în
ce mai înţelept, una din plăcerile lui era să asculte
poveşti legate de familia sa ancestrală, inclusiv de
marele Faraon Akhenaten. Ambii părinţi erau povestitori
înnăscuţi, ajutându-i imaginaţia activă să vadă cu ochii
minţii scenele descrise. Mătuşa lui, Mariamne, era o
actriţă, dansatoare şi cântăreaţă talentată, care putea da
viaţă poveştilor pe care i le spunea nu doar prin cuvinte,
ci şi prin gesturile sale. Imensul repertoriu de poveşti pe
care i le spuneau părinţii, unchii şi mătuşile sale
acopereau epoci ample din istoria umanităţii, inclusiv
legendele referitoare la zeii şi la zeiţele din Egipt, dar şi o
panoramă a lumii naturale. Aşa se face că încă de la o
vârstă foarte fragedă, Yeshua a început - cu ajutorul plin
de iubire al familiei sale - să îşi cultive plenar iubirea
faţă de umanitate, dar şi faţă de linia sa ancestrală, de
misterele spirituale şi diversele minuni ale naturii.
La fel ca şi unchiul său, Iosif din Arimateea, Yeshua
a învăţat cu uşurinţă foarte multe limbi străine. El
vorbea fluent egipteana şi greaca, dar şi limbile natale
ale familiei sale, aramaica şi ebraica. Îi plăcea adeseori
să se aplece asupra papirusurilor străvechi şi să atingă
fascinat hieroglifele gravate în pietre. Cu ajutorul tatălui
său, a învăţat cum să descifreze mesajele criptice ale
Frăţiei Luminii, în diferitele texte pe care le citea. Yeshua
era prin natura sa un copil curios, căruia îi plăcea să
meargă împreună cu tatăl său în biblioteci, la piramide
şi în templele de pe malul Nilului.
Când şi când, Maria Ana îi însoţea pe Iosif şi pe
Yeshua în călătoriile lor, de regulă când trebuia să
primească iniţierile în templele lui Isis, Hathor şi Horus.
Ea a primit o iniţiere inclusiv în Marea Piramidă. Cu
această ocazie, şi-a reamintit cu uşurinţă vieţile ei
anterioare trăite în Egipt. Experienţele din Egipt i-au
pregătit pe Iosif şi pe Maria Ana pentru sprijinul pe care
aveau să îl acorde în viitor fiilor şi fiicelor lor, pe măsură
ce aveau să îşi continue misiunea spirituală.
Atunci când părinţii săi erau plecaţi pentru a primi
diferite iniţieri, Yeshua rămânea cu rudele sale. Uneori,
el îl însoţea pe tatăl său în călătoriile acestuia către
templele din sud, unde legendele spuneau că Regina din
Shaba ar fi dus Chivotul Legământului pentru a-l
menţine în siguranţă, în epoca lui Solomon. Îi plăcea de
asemenea să meargă la templele din apropiere, de pe
platoul Gizeh, pe care ştia că avea să le viziteze din nou
peste ani.
Din câte mi-au relatat mama lui şi celelalte rude,
Yeshua a realizat foarte multe lucruri îi cei opt ani pe
care i-a trăit în Egipt. Astfel, a început procesul de
eliminare a puţinelor văluri (altminteri, absolut
necesare) pe care le-a primit conştiinţa lui atunci când a
coborât pe pământ. Vastele energii cosmice care se
manifestau într-o manieră complexă prin Yeshua erau
experimentate extrem de intens de corpul său fizic, de
cel emoţional şi de cel mental. Procesul de eliminare a
vălurilor necesare care îi protejau corpurile mai dense a
continuat de-a lungul celei mai mari părţi din viaţa sa.
Părinţii lui i-au explicat că experienţele sale mai
puţin obişnuite erau comune pentru cei iniţiaţi în
misterele lui Osiris-Isis-Horus, care includ Ritul
Sepulcrului. Îngerii şi maeştrii înălţaţi la cer le-au spus
lui Yeshua şi părinţilor săi că era necesar să cultive încă
din copilărie o nouă manieră de ascensiune personală şi
planetară, pe care Yeshua avea să o demonstreze mai
târziu pentru întreaga umanitate. Astfel de revelaţii erau
în acelaşi timp fascinante şi epuizante. Spun
„epuizante”, deoarece existau momente în care sarcinile
care îl aşteptau i se păreau copleşitoare copilului
Yeshua. Din fericire, mângâierea şi speranţa arzătoare
care însoţeau aceste viziuni îi neutralizau în scurt timp
acestuia anxietatea.
Yeshua putea vedea dincolo de aparenţe, aşa că şi-a
dat în scurt timp seama că avea darul de a-i vindeca pe
cei răniţi sau schilozi. El putea vedea câmpurile
energetice, putea auzi gândurile oamenilor şi putea simţi
tot ce simţeau ceilalţi oameni. Uneori, avea vise, gânduri
sau viziuni premonitorii care apoi se adevereau. El îşi
împărtăşea câteodată viaţa interioară cu membrii
familiei sale, dar, de cele mai multe ori, îşi păstra pentru
el experienţele.
Altminteri, era un copil obişnuit şi simplu, la fel ca
toţi ceilalţi. Atâta doar că era excepţional de, curios,
punând întotdeauna întrebări, făcând experimente,
construind şi încercând să înţeleagă cum funcţionează
lucrurile. Yeshua putea fi şi foarte încăpăţânat dacă îi
intra în cap că un anumit lucru reprezenta pasul său
următor, chiar dacă adulţii nu credeau că lucrul
respectiv ar funcţiona sau că era sigur pentru el - ori
pur şi simplu erau convinşi că nu avea încă vârsta
potrivită pentru a-l duce la bun sfârşit. Aşa se face că
Yeshua şi-a ajutat părinţii şi rudele să renunţe la
protecţia excesivă pe care încercau să i-o asigure, în
măsura în care aceasta îi limita libertatea de a descoperi
singur diferite lucruri.
Lui Yeshua îi plăcea să se joace şi să râdă. Vocea lui
subţire de sopran avea o tonalitate şi o frecvenţă
angelică. Tatăl lui l-a învăţat să cânte la harpă, lucru pe
care îl făcea ori de câte ori cânta psalmii lui David. Alţi
muzicieni, precum mătuşa lui Mariamne, care era
familiarizată cu instrumentele native din Egipt, l-au
învăţat să cânte diferite bucăţi muzicale solo, dar să se
armonizeze şi cu alţi muzicieni. O parte din profesorii săi
erau adepţi ai lui Pitagora. Ei l-au învăţat pe Yeshua
geometria sacră, matematica, astronomia, astrologia,
ştiinţa armonicii şi a geomanţiei.
La fel ca şi mama sa, Yeshua era capabil să îşi
asume şi să ducă la bun sfârşit mai multe sarcini
simultan. Spre deosebire însă de Maria Ana, care era
întotdeauna calmă şi nu părea să se grăbească vreodată,
tânărul meu nepot trecea aproape instantaneu de la un
proiect la altul, la fel ca un fluture, care zboară din
floare în floare. În acele zile, el ar fi numit un copil
hiperactiv sau un dinam energetic. Dormea foarte puţin,
iar atunci când o făcea, putea adormi instantaneu,
oricând dorea şi indiferent unde se afla. Îi plăcea să îşi
petreacă timpul pe acoperişul casei, sub stele. Uneori,
lua la el lut, sfoară şi pigmenţi, creând diferite tipare
sculpturale. Adeseori, atunci când nu alerga de colo-
colo, putea fi văzut stând nemişcat. În mod evident, în
astfel de momente se afla în comuniune cu lumile
invizibile.
Dat fiind că era înzestrat cu o mare capacitate
empatică, Yeshua era inclusiv foarte sensibil. Uneori, el
se îndoia de durere atunci când recepta o anumită
energie, iar aceasta trecea prin corpul lui. Alteori,
experimenta izbucniri emoţionale, inexplicabile, pe care
nu le putea controla decât cu mare greutate. Era ca şi
cum o mare furtună ar fi apărut de nicăieri, copleşindu-i
mintea şi corpul, până când trecea în sfârşit, lăsându-l
epuizat şi într-o stare de confuzie. Nu îi plăceau deloc
aceste momente. De altfel, ele erau extrem de solicitante
pentru toată lumea, îndeosebi pentru mama lui. Celor
care îl vedeau zi de zi le venea greu să înţeleagă aceste
extreme pe care le manifesta Yeshua. Cum să ajuţi un
astfel de copil să îşi tempereze corpul emoţional?
Această întrebare reprezenta o provocare pentru părinţii
lui Yeshua, dar şi pentru el. Cea mai mare dorinţă a sa
era să fie la fel ca părinţii lui, care păreau întotdeauna
perfect echilibraţi. Mai mult decât atât, îşi dorea să nu
rănească şi să nu afecteze pe nimeni prin izbucnirile
sale emoţionale imprevizibile, care apăreau şi dispăreau
spontan.
Când Yeshua a împlinit şapte ani, corpul său era
lung şi suplu. Era aproape la fel de înalt ca şi mama sa,
îi plăcea să se uite direct în ochii ei, cu mâinile pe umerii
săi sau pe bărbie, spunându-i din inimă sau plin de
voioşie: „frumoasa mea măicuţă”. Îşi respecta
întotdeauna mama, chiar dacă furtunile emoţionale prin
care trecea se manifestau într-o manieră care o deranja
pe aceasta. Maria Ana l-a învăţat să respire adânc şi să
lase energiile să treacă prin corpul său, fără să
vorbească, limitându-se să le simtă mişcarea în
interiorul şi în jurul lui. I-a explicat că ceea ce simţea
era durerea acestei lumi, generată de nerecunoaşterea
iubirii de către umanitate. Adevărul este că înţelegea ea
însăşi această durere, doar că o experimenta într-o
manieră diferită de fiul ei. Maria Ana o experimenta ca
pe o durere abisală, în timp ce pentru Yeshua era ca şi
cum toate elementele şi-ar fi găsit expresia.
Familia lui se întreba adeseori cum avea să ajungă
acest copil la măiestrie, în condiţiile în care drumul, care
îl avea în faţă era extrem de dificil. În cele din urmă,
tatăl lui şi-a asumat rolul de maestru alchimist şi i-a dat
sarcina de a accepta şi de a transmuta toate expresiile
energiei fără a le judeca în vreun fel.
Ori de câte ori furtunile mâniei aprige, ale depresiei
sumbre, gândurile terifiante sau oceanele de tristeţe îşi
găseau cămin în mintea lui Yeshua, acesta îşi căuta
refugiul în solitudinea unei peşteri din apropiere.
Aceasta era situată lângă casele închiriate de Iosif şi de
Simion de la tatăl bogat al cumnatei lor, Tabitha, care
avea nenumărate proprietăţi. Încă din primele zile după
ce au ajuns în această regiune, toţi membrii familiei şi-
au căutat refugiul în întunericul acestei peşteri, zile în
şir, atunci când era necesar să vegheze în post şi în
rugăciune.
După trecerea multor luni în care nu s-a mai
petrecut niciun incident şi după ce a aflat că regele Irod
a murit, în luna februarie a anului 5 e.n., Iosif a primit
de la îngerul Gabriel vestea că trebuia să se întoarcă
acasă. Cu câteva săptămâni înainte de cea de-a opta
aniversare onomastică a lui Yeshua, Iosif şi Maria Ana
şi-au invitat rudele la o zi de celebrare, înainte de
plecarea familiei pe Muntele Carmel, care avea să
includă de asemenea un pelerinaj la Muntele Sinai.
În seara festinului, cu puţin înainte de a părăsi
Egiptul în favoarea unei vieţi noi, Yeshua i-a cerut lui
Mariam să îl însoţească, părăsind pentru scurt timp
petrecerea. Când au ajuns sub un mic pâlc de curmali,
Yeshua şi Mariam s-au îmbrăţişat şi şi-au promis să îşi
rămână întotdeauna fideli. Mariam i-a dat lui Yeshua un
lănţişor pe care îl confecţionase ea însăşi din sticlă
colorată şi din mărgele de alabastru, scoici şi bucăţele
micuţe de lapis. La rândul lui, Yeshua i-a dat lui Mariam
un bucată de papirus pe care scrisese nişte psalmi
născuţi din profunzimile inimii sale, prin care îşi
exprima iubirea faţă de Dumnezeu Cel Unic, faţă de
nenumăratele miracole ale vieţii şi faţă de ea.
Cei doi şi-au jurat aşadar fidelitate unul altuia, dar
şi faţă de planul divin, indiferent cum avea să se
desfăşoare acesta şi unde avea să îi ducă. Yeshua i-a
sărutat obrajii plini de lacrimi ai lui Mariam, i-a strâns
mâinile într-ale sale şi apoi a condus-o reticent înapoi la
petrecere. După ce au făcut schimb de daruri (oferite din
inimă), cei doi au început să se joace, înmuind fructe şi
lipie în vasele cu pastă de curmale şi cu miere. Râzând,
ei şi-au introdus apoi degetele pline de dulceaţă sau
bucăţile de mâncare în gura celuilalt.
Două zile mai târziu, Iosif, Maria Ana (care era
însărcinată), Yeshua, Iacov, Iuda şi Iosif cel Mic au
părăsit complexul Heliopolis, împreună cu Simion,
Rebeca, Mariam şi alţi câţiva veri adulţi. Mai mulţi
asistenţi loiali li s-au alăturat, creând astfel o caravană
de cămile, măgari şi care trase de boi. Astfel şi-a început
grupul pelerinajul către Muntele Sinai, urmând calea
parcursă cu secole în urmă de Moise şi de israeliţi,
trecând prin deşertul Etam. Caravana a călătorit către
sud, unde se afla fâşia îngustă de pământ, mărginită la
vest de Marea Roşie şi la est de un lanţ de munţi
stâncoşi, care culminau cu vârfurile înalte ale Muntelui
Sinai, locul în care a primit Moise Cele Zece Porunci şi
multe alte învăţături spirituale.
Cap. 22 - Ritul trecerii de pe Muntele Sinai

Pe unul dintre versanţii înalţi ai Muntelui Sinai se


aflau rămăşiţele unui schit antic, al înţelepţilor, care au
precedat venirea lui Moise şi a israeliţilor. Acest loc
sacru şi puternicul vortex energetic asociat cu el erau
păzite de un grup de esenieni, care acţionau ca gardieni.
Aici erau imţiaţi cei din trecutul îndepărtat în misterele
spirituale, în epocile anterioare ale civilizaţiei, de
dinainte de Exodul israeliţilor în Egipt, şi tot aici le erau
îngropate trupurile în momentul tranziţiei lor. De
asemenea, existau aici peşteri şi cripte secrete folosite în
scopul regenerării fizice şi pentru alte obiective alchimice
superioare. Acest depozit străvechi de înţelepciune era
menţinut ascuns şi secret. Când Yeshua a ajuns aici,
locul era folosit în continuare de către esenieni ca un
depozit de documente şi ca un complex de catacombe.
Mănăstirea Sfânta Caterina din Alexandria, construită
multe secole mai târziu, continuă să existe şi astăzi.
Când Yeshua a ajuns pe Muntele Sinai împreună cu
familia sa, cu doar câteva zile înainte de a împlini vârsta
de opt ani, grupul a fost invitat să urce pe stâncile
abrupte până la vârful unde îi conducea Moise pe
iniţiaţi, în jurul anului 1300 î.Hr. Panorama care se
vedea dedesubt îţi tăia respiraţia, iar faptul că acesta era
locul în care Moise şi sora sa, Miriam, au primit marile
lor viziuni te făcea să te cutremuri. Aici a experimentat
Yeshua primul său Rit al Trecerii.
La scurt timp după cea de-a opta aniversare
onomastică a sa, Yeshua a fost condus într-una dintre
peşterile săpate pentru a forma o mare „cavernă-
templu”. Aici, el a fost acceptat ca iniţiat de probă în
Ordinul Esenian al lui Melchizedek, modelat după înalta
preoţime organizată şi condusă de Moise şi de Miriam.
După ce a depus un jurământ de supunere şi de
păstrare a secretului, Iosif a garantat pentru calificările
fiului său, deşi Yeshua nu avea decât opt ani la acea
dată, iar această iniţiere le era acordată de regulă numai
băieţilor cu vârste mai mari de 12 ani.
Yeshua a fost condus apoi legat la ochi pe stânca
cea mai înaltă de pe Muntele Sinai. Aici, el a fost lăsat
fără mâncare şi fără apă timp de patru zile şi patru
nopţi. Aceasta a fost prima iniţiere primită de Yeshua,
care l-a învăţat rigorile controlării trupului şi pasiunilor
acestuia. Deşi a fost îndelung pregătit în Egipt, acesta a
fost momentul trecerii sale de la copilărie la
responsabilităţile unui adult, în care şi-a început
destinul vieţii ca adept al Ordinului Esenian. Am putea
numi acest rit al trecerii o căutare a unei viziuni.
Yeshua a fost instruit să rămână în interiorul
circumferinţei unui cerc foarte mic şi să îşi găsească
adăpost printre stânci. El trebuia să facă o meditaţie în
mers (rotindu-se în jurul circumferinţei) şi să ţeasă
simboluri ale geometriei sacre dinspre punctul central
către cercul exterior, iar apoi să revină în centru şi să
stea aici liniştit, până când trebuia să repete din nou
mişcarea exterioară.
În interiorul cercului, Yeshua a experimentat
gândurile-formă lăsate în urma lui de Moise, în urma
întâlnirii cu „tufişul arzător”. El şi-a contemplat teama
primordială, care a luat nenumărate forme în faţa sa.
Creaturi demonice (aparente) l-au îndemnat să sară în
foc sau într-o prăpastie; altele l-au batjocorit, l-au
scuipat şi au râs de el. Discernământul i-a fost testat în
felurite moduri. Soarele era ca un furnal în timpul zilei,
iar luna la fel de rece ca şi gheaţa în timpul nopţii. În
timp ce tremura noaptea, Yeshua l-a invocat pe Ra,
puterea soarelui din abdomenul său, pentru a-l încălzi şi
pentru a-l mângâia. În timpul zilei, cuprins de ameţeli
din cauza caniculei, îşi imagina că se află într-o oază
verde şi răcoroasă, la lumina Lunii, la fel ca aceea pe
care a cunoscut-o în copilărie.
Astfel au trecut cele patru zile, în timpul cărora a
intrat în comuniune cu toate creaturile şi energiile
elementale care i s-au prezentat. Vulturii, şoimii şi
acvilele îl strigau de sus, pe când se roteau deasupra
capului său. Furnicile şi muştele se târau pe corpul lui
şi uneori îl înţepau. Şerpii şi scorpionii treceau peste el.
În acest fel, lui Yeshua i au fost testate răbdarea şi
luciditatea, iar el a înţeles că toate creaturile lui
Dumnezeu erau una cu Acesta, având acelaşi drept de a
trăi pe pământ ca şi el.
Yeshua a realizat că şerpii reprezintă energia forţei
vitale a zeului/zeiţei în ipostaza sa embrionară, aflată la
baza coloanei sale vertebrale. El şi-a reamintit de
învăţăturile lui Thot, ale lui Serapis Bey şi ale Marilor
Spirite din vechime. A contemplat simbolul şarpelui,
simbolic zeiţei-cobră Buto, care îşi întinde gluga în
momentul iluminării. Aceasta era ilustrată adeseori pe
fruntea iniţiatului, în locul care corespunde celui de-al
treilea ochi, cu capul încoronat, acoperit cu aripile
înaripate ale lui Nekhbet, zeiţa-vultur.
Yeshua a invocat lumina ungerii cu mir, amintindu-
şi de poveştile referitoare la pasărea Benu sau Phoenix,
care simbolizează părăsirea a vechii identităţi de sine a
iniţiatului, ca şi cum aceasta ar arde, transformându-se
în cenuşă. Pasarea Phoenix îşi ia zborul atunci când
apriga energie a şarpelui îşi face apariţia, avansând în
sus, de-a lungul coloanei vertebrale, în spirală. Yeshua
era însetat după nectarul ca un mir al iluminării,
imaginându-şi-l ca pe un lichid turnat într-o cupă aflată
pe altarul din interiorul craniului său. Îşi dorea cu
ardoare împlinirea generată de zborul iniţiatului în
înaltele lumi în care devine una cu Dumnezeu.
Identificându-se cu conştiinţa în ascensiune a lui Horus,
îşi imagina că este una cu discul soarelui înaripat,
împins înainte de un scarabeu, Kheperi-Ra, prin Poarta
Soarelui. Aşa se face că preaiubitul meu nepot şi-a adus
aminte şi a reiterat toate poveştile pe care le-a auzit,
referitoare la Osiris, Isis, Set, Nepthis, Horus şi Hathor,
în timpul iniţierii sale de pe Muntele Sinai. În acest fel,
el şi-a găsit pacea interioară şi şi-a satisfăcut foamea şi
setea sufletului.
Yeshua a reuşit să treacă cu bine acest test numai
datorită curajului şi iubirii sale faţă de Dumnezeul care
se manifesta prin el şi prin toate celelalte forme. A fost
înconjurat tot timpul de îngeri, deşi au existat perioade
în care nu le mai putea simţi prezenţa. În ultima zi,
Yeshua şi-a deschis inima şi creştetul capului într-o
măsură suficient de mare pentru a putea ieşi în afara
corpului fizic, privindu-l de sus. Sufletul lui şi-a luat
zborul către cosmos, ducându-l oriunde dorea să
ajungă. Nepotul meu a început să înţeleagă cum era
posibil să îşi vadă părinţii, deşi era conştient că aceştia
se aflau la o mănăstire departe de el. Au existat
momente în care şi-a putut auzi părinţii vorbindu-i
direct, deşi aceştia nu erau prezenţi, din punct de vedere
fizic, lângă el.
După ce a descoperit cum poate să călătorească în
planurile astrale, practicând bilocaţia conştiinţei sale,
Yeshua s-a hotărât să îşi testeze această capacitate
proiectându-şi corpul Ka, sau dublul eteric, în cortul
părinţilor săi. El a fost încântat să îi găsească pe cei doi
luând o gustare de după-amiază, brânză de capră şi cu
fructe uscate. Când l-au văzut, cei doi l-au invitat să
mănânce alături de ei. Yeshua a făcut acest lucru şi a
rămas uluit să constate că trupul său fizic se simţea
într-adevăr sătul, deşi şi-a primit hrana doar în planul
eteric. Această revelaţie l-a reconfortat, aducându-i o
mare alinare, iar mai târziu l-a ajutat să reziste de-a
lungul multor iniţieri dificile, prin care a fost nevoit să
treacă de-a lungul vieţii sale.
La sfârşitul celor patru zile de iniţiere, Iosif şi Simion
au venit după el. Yeshua era slăbit, din punct de vedere
fizic, dar se simţea victorios, din punct de vedere
spiritual. De aceea, lunga şi periculoasa coborâre a
cărării din vârful Muntelui Sinai până la mănăstire, în
timpul nopţii, s-a dovedit a fi mult mai uşoară decât la
urcare, cu patru zile înainte, când a făcut drumul legat
la ochi. Lumina soarelui care răsărea părea să îl salute,
celebrându-i triumful. Când şi-a reîntâlnit în sfârşit
mama, el a alergat imediat în braţele ei larg deschise,
izbind-o suficient de tare, încât au căzut amândoi la
pământ. Râzând şi plângând în acelaşi timp, Maria Ana
şi-a luat fiul în poală. Timp de câteva momente, Yeshua
şi-a permis confortul şi alinarea de a fi din nou copil, în
timp ce Maria Ana i-a spălat pielea arsă de soare şi i-a
dat apă proaspătă şi dătătoare de viaţă.
După ce şi-a ajutat mama să se ridice de jos şi i-a
şters lacrimile de pe faţa zâmbitoare pe care i-o ţinea
între mâinile sale, Yeshua i-a spus: „Frumoasa mea
Măicuţă, a sosit timpul să încep opera Tatălui meu
ceresc. Împărăţia Lui domneşte în mine. A sosit timpul
să mă ocup de afacerea Lui”. După care s-a ridicat,
trăgând-o şi pe mama lui după el şi s-a întors către
ceilalţi oameni adunaţi în jurul lui, cărora le-a spus
enigmatic: „Pacea să fie cu voi! Am ajuns la maturitate.
Va pregătesc acum un banchet, în timp ce Tatăl meu din
ceruri vă pregăteşte un mare festin. Şi vă spun: haideţi
să intrăm, căci ne aflăm în graţia lui Dumnezeu şi a
umanităţii”. După care, plecându-şi capul, Yeshua s-a
îndepărtat şi s-a dus la adăpostul unde erau efectuate
spălările ritualice.
Mariam, care îl privea de undeva din apropiere, a
inspirat adânc şi şi-a dus mâinile la inimă, aproape
leşinând din cauza iubirii pe care i-o purta lui Yeshua,
care a devenit instantaneu eroul ei. Maria Ana şi Rebeca
i-au chemat pe Fraţi la rugăciune în jurul unei mese
joase pe care erau aşezate vase cu lapte de capră şi
miere, platouri cu brânzeturi, lipie, curmale şi căni cu
apă. Yeshua s-a aşezat în mijlocul bărbaţilor, cu un
zâmbet larg, deşi extenuat, pe faţa bronzată şi arsă de
soare. Ochii lui albaştri-cenuşii străluceau la fel ca
soarele reflectat de apă. El a rostit rugăciunile de
recunoştinţă faţă de soare, de îngeri şi de Mama Vieţii,
după care a rupt pâinea şi le-a împărţit-o tuturor celor
prezenţi. Abia la sfârşit a început să mănânce, oferindu-i
stomacului său chinuit alinarea necesară. Astfel, a fost
revelată natura lui Yeshua ben Iosif, ca o mărturie a
compasiunii divine, încă din zilele copilăriei sale.
Câteva săptămâni mai târziu, familia lui Iosif şi cea
a lui Simion au continuat să meargă pe ruta străveche a
lui Avraam şi a Sarei către Hebron, după care s-au
îndreptat către Betleem şi către Muntele Carmel.
Cap. 23 - Întoarcerea acasă

Dat fiind că mi-au trimis vorbă anticipat, am


aşteptat întoarcerea pe Muntele Carmel a Mariei Ana şi a
lui Iosif, a lui Yeshua, Iacov, Iuda, Iosif cel Mic, Rebeca,
Simion şi Mariam. Obişnuiam să urc cu copiii mai tineri
după-amiaza târziu pe dealurile din apropiere pentru a
privi drumul ce străbătea şerpuitor Câmpia Sharon de la
poalele muntelui. Acesta a fost drumul pe care a
călătorit Ioachim atunci când a venit din India. Priveam
şi acum în zare, la fel ca odinioară, cu inima plină de dor
şi de dorinţa de a-mi atinge copiii preaiubiţi, care au stat
atât de mult timp departe de mine.
Primisem deja vestea că Maria Ana era însărcinată
cu cel de-al cincilea copil al ei şi că Rebeca suferea din
cauza unei boli care îi afecta sângele, oasele şi pielea.
Unii credeau chiar că are lepră, dar noi i-am pus un alt
diagnostic şi am hotărât anticipat să nu o izolăm într-o
carantină departe de mănăstire.
Oare cum avea să arate Yeshua, acum, că avea
aproape nouă ani? Dar ceilalţi nepoţi ai mei pe care nu i-
am văzut încă: Iacov, Iuda şi Iosif cel Mic. Ca să nu mai
vorbesc de Mariam, cu prezenţa ei atât de dulce! Oare în
ce fel au schimbat-o anii petrecuţi în Egipt? Atât de
multe întrebări îmi apăsau mintea şi inima în acea zi
caniculară din anul 5 e.n., atunci când i-am însoţit pe
copilaşii cei mici pe dealul din apropiere. Ştiam că
grupul se îndrepta spre noi. Oare avea să fie aceasta
ziua soririi sale?
Absorbită de culegerea plantelor şi de identificarea
numelor şi utilităţii lor în faţa copiilor pe care îi învăţam,
am rămas uimită să aud marele clopot al Mănăstirii
Carmel, care scotea dangăte puternice. Altcineva zărise
deja caravana care se apropia dintr-un punct de
observaţie mai înalt de pe munte, unde păstorea oile şi
caprele, şi alergase deja la mănăstire să le dea tuturor
vestea cea mare. Se auzeau strigăte şi sunete de corn.
Instantaneu, un grup de băieţi şi de fete, care puteau
călări iute ca vântul, s-au urcat pe cai, pe catâri şi pe
cămile, plecând în mare grabă şi lăsând în urma lor un
nor de praf, pentru a le ieşi în întâmpinare acestor
străini, a căror poveste au auzit-o de nenumărate ori
până atunci. Oare pe cine aveau să întâlnească. Aveau
să le fie îndeplinite aşteptările?
Călătoria procesiunii a fost lentă, dar într-un ritm
constant. Soarele fierbinte de după-amiază făcea să
strălucească firele de praf ridicate în aer. O pâclă
rarefiată ascundea parţial urcarea grupului. Copilaşii
care mă însoţeau mă trăgeau de fuste şi de şorţ, ca să
coborâm mai repede să putem întâmpina grupul nou-
veniţilor. Toate clopotele mănăstirii au început să
răsune. Se auzeau pretutindeni sunete de corn, de
chimval şi de tamburină, care produceau ritmuri
extatice. Oamenii cântau pe voci mai înalte sau mai
groase, întreaga comunitate a Carmelului a alergat către
porţi, invadând drumul sinuos din faţa mănăstirii. Cei
mai mulţi îşi fluturau mâinile, ţinând în ele ghirlande
din ramuri de măslin, de palmier şi de cedru. Nu îmi mai
puteam reţine lacrimile. Am început să plâng, să râd şi
să cânt, în acelaşi timp, până când nu am mai putut
face altceva decât să îmi încrucişez mâinile pe piept şi să
mă rog cu o recunoştinţă infinită, mulţumind pentru
întoarcerea acasă a preaiubitei mele familii.
Caravana s-a apropiat - avansând prin praful gălbui
şi gros - de ultima turnură a drumului, brăzdat de o
ploaie recentă, cu efecte profund binefăcătoare asupra
câmpurilor şi grădinilor. Când am văzut grupul care se
apropia, am început să alerg către el, ţinându-i în
continuare pe copilaşi de mâini. Maria Ana mi-a făcut cu
mâna de pe şaua pe care călărea un catâr uriaş, corpul
ei micuţ având pântecul umflat din cauza sarcinii.
Alături de ea călărea Iosif. În spatele ei, pe acelaşi catâr,
se afla copilul ei cel mai mic, Iosif cel Mic, care avea
acum aproape trei anişori. În faţa ei alergau doi băieţi
roşcaţi, pe care i-am identificat imediat ca fiind Iacov şi
Iuda. Dar unde era Yeshua? Ochii mei au continuat să
privească feţele celor dragi. A apărut apoi din ceaţă carul
în care călătorea Rebeca. În acesta se afla o fată tânără
care legăna în poala ei un corp nemişcat. O ploscă cu
apă atârna lângă ea, iar deasupra ei era prinsă o prelată
care o ferea de razele prea puternice ale soarelui. Pe
lângă car mergea un băiat extrem de bronzat, ai cărui
ochi au început să strălucească, zâmbindu-mi larg de
îndată ce mi-a surprins privirea care îl căuta. La fel de
şocată de parcă aş fi fost lovită de un trăsnet, mi-am dat
seama cutremurată: Dumnezeule mare, acesta este
Yeshua, un bărbat în trupul unui copil!
Yeshua i-a strigat lui Iuda să vină şi să ia frâiele
boului, pentru a-l mâna în locul lui. Apoi, la fel de
sprinten ca o căprioară, el a părăsit drumul principal şi
a zburat literalmente la deal, sărind din piatră în piatră.
În mai puţin de un minut, se afla în braţele mele. Am
făcut apoi amândoi un pas înapoi, pentru a ne putea
privi în ochi. Deşi nu avea decât opt ani, braţele lui
puternice mă ţineau într-o strânsoare de urs, ridicându-
mă de la sol. Râzând cu un râs molipsitor, Yeshua m-a
învârtit în jurul lui de câteva ori, privindu-mă tot timpul
în ochi. Avea cei mai extraordinari ochi pe care i-am
văzut vreodată.
- Eşti la fel ca mama, doar că eşti tu însăţi, mi-a
şoptit el la ureche, în timp ce mă aşeza cu blândeţe pe
pământ. Prin urmare, o să te strig NaNa, măicuţa mea.
Vino. Haide să o vezi pe frumoasa mea mamă!
M-a luat apoi de mână şi m-a condus plin de
entuziasm la Maria Ana. Iosif a oprit catârul şi a ajutat-o
pe preaiubita lui soţie să coboare. După ce a reuşit să se
stabilizeze cât de cât pe picioarele amorţite care o
dureau, Maria Ana s-a aruncat în braţele mele.
Momentul în care ne-am reunit din nou a fost un
balsam pentru inima mea!
Braţ la braţ, cu Maria Ana la mijloc, am păşit
împreună cu Yeshua printre pelerini, îmbrăţişându-i şi
sărutându-i pe fiecare în parte. Când am ajuns la
Rebeca, ce stătea în carul ei alături de Mariam, inima
mea s-a frânt de durere în faţa suferinţei sale. Întreaga
ei faţă era acoperită de răni deschise. Un ochi îi era
închis din cauza umflăturii. M-am urcat în carul cu boi
pentru a-mi pune mâna pe corpul ei slăbit şi mi-am
apropiat urechea pentru a auzi cuvintele ei şoptite:
„Mamă, m-am întors acasă la tine. Ştiu că tu mă poţi
vindeca. M-am rugat tot timpul pentru acest lucru”.
Rebeca a rostit cu o mare credinţă aceste cuvinte abia
percepute, îmi venea greu să îi văd frumuseţea complet
pălită, faţa cenuşie şi ochii înlăcrimaţi de durere. M-am
uitat apoi la ochii aurii, ca de căprioară, ai nepoatei mele
Mariam. Nu am mai văzut niciodată o frumuseţe atât de
nobilă şi de plină de înţelepciune, nici măcar în rândul
celorlalte fete concepute în lumină, cu excepţia celei pe
care voi o numiţi Maria Magdalena, fiica Mariei din
Magdala, şi a lui Iosif din Arimateea.
Încetul cu încetul, ne-am croit drum către poarta de
sud a mănăstirii Carmel. Nathaniel, băiatul păstor care
l-a ţinut în braţele sale pe pruncul nou-născut, Yeshua,
a venit imediat şi s-a oferit să ne ajute. Avea acum 16
ani şi tocmai îşi încheiase iniţierile de probă din cadrul
Şcolii Misterelor de la mănăstirea de pe Muntele Carmel.
Nathaniel a ridicat-o cu blândeţe pe Rebeca din carul ei
cu boi şi a transportat-o la infirmerie, însoţită de un
Simion extrem de îngrijorat şi de o Mariam extrem de
solemnă. L-am prezentat pe Nathaniel grupului şi i-am
explicat lui Yeshua cine era acesta, spunându-i că
mielul pe care i l-a oferit la naşterea sa era încă în viaţă
şi perfect sănătos. Am căzut amândoi de acord să
căutăm mai târziu mielul, care, între timp, devenise o
oaie-bunică, cu nenumăraţi „nepoţi”.
Unul câte unul, pelerinii obosiţi au coborât de pe
animale sau din carele lor. Copiii s-au grăbit să se
amestece printre ei, punându-le întrebări,
familiarizându-se cu verii lor şi împrietenindu-se cu cei
despre care auziseră atâtea poveşti până atunci. Yeshua
era silit să răspundă la zeci de întrebări care îi erau
puse simultan. Copiii cei mici se agăţau literalmente de
el, implorându-l să îi ridice în braţe şi să îi învârtească,
aşa cum l-au văzut procedând cu mine. Când oboseala
călătoriei a început să îşi spună cuvântul, Yeshua s-a
scuzat şi s-a retras împreună cu tatăl său şi cu Simion
în dormitorul şi în baia bărbaţilor.
Întoarcerea acasă a grupului s-a dovedit a fi dulce-
amară. Pe de o parte, copiii mei preaiubiţi s-au întors la
mine. Pe de altă parte, boala gravă a Rebecăi mi-a
întristat inima. Reticentă, dar cu bună-credinţă, îţi voi
împărtăşi acum povestea tristă a plecării din planul fizic
a Rebecăi. Deşi credinţa ei era puternică, starea de
sănătate a continuat să se înrăutăţească în cele şase
luni care au urmat sosirii ei la Carmel. Am rămas zi şi
noapte alături de ea, la infirmerie, la fel ca şi ceilalţi
membri ai familiei. Am făcut cu toţii tot ce ne-a stat în
puteri pentru a-i vindeca trupul slăbit. Spiritul ei a
devenit din ce în ce mai puternic, iar frumuseţea ei
interioară s-a amplificat, în timp ce noi ne ocupam pe
rând de nevoile ei de bază. Deşi vocea ei era redusă la
tăcere pentru urechile exterioare, îi puteam auzi şi simţi
cu uşurinţă iubirea faţă de Dumnezeu şi de îngerii care
o îngrijeau. Când a sosit vremea ca sufletul ei să se
înalţe în lumină, ne-am adunat cu toţii în jurul ei.
Puteam simţi prezenţa lui Ioachim în imediata noastră
apropiere şi i-am mulţumit lui Dumnezeu pentru că nu
a luat la El pe niciunul din copiii noştri, până acum.
Această fiinţă minunată s-a mutat cu graţie în lumile
mai înalte de lumină ale lui Dumnezeu, pentru a
continua să îşi îndeplinească rolul de cealaltă parte a
vălului.
Mariam, sigurul copil al Rebecăi, a suferit dincolo de
orice imaginaţie timp de două săptămâni, neacceptând
nici un fel de mângâiere, până într-o seară, când Yeshua
a venit la ea, pe când stătea îngenuncheată lângă
mormântul mamei sale. Cu o mare blândeţe, el a ridicat-
o şi a îmbrăţişat-o strâns la pieptul lui. De unde până
atunci Miriam fusese complet amorţită spiritual, Yeshua
i-a insuflat suflul lui până când aceasta a început să
tremure. În sfârşit, veninul acumulat în inima ei
împotriva lui Dumnezeu şi a mea, pentru că nu am
reuşit să îi vindec mama, a început să o părăsească. Dat
fiind că tatăl ei, Simion, a plecat la Qumran împreună
cu Iosif, la o săptămână de la moartea mamei sale,
Miriam se simţea complet abandonată, dezolată şi
trădată.
Yeshua a continuat să îi insufle suflul vieţii în inimă
până când suspinele ei s-au oprit. Ţinându-şi strâns la
piept vara preferată, el a aşteptat cu răbdare apariţia
unui nou val de durere şi de mânie, pentru a-i insufla
din nou suflul vieţii în inimă. Sfâşiată de durere, între
suspine şi ţipete, ea şi-a strâns pumnii şi a început să îl
lovească pe spate. „De ce? De ce, o, Doamne? De ce a
luat-o Dumnezeu la El pe mama?”, s-a lamentat ea.
Yeshua nu ştia ce altceva să facă decât să o ţină în
braţe. A continuat să fie alături de ea până când lunile
de speranţe inutile şi de angoasă profundă care i-au
îngheţat inima, facându-i ochii să privească în gol, au
început să se dizolve. În final, Yeshua a condus-o la
mama lui. Maria Ana a luat-o pe Mariam la pieptul ei şi
a adoptat-o ca pe copilul ei. În acest fel, Mariam a
devenit sora lui Yeshua. Reamintindu-şi promisiunea pe
care i-a făcut-o cu mult timp în urmă, în Egipt, ea s-a
dedicat întru totul promisiunii sale, de a-i fi de-a pururi
o bună prietenă şi o confidentă.
Cap. 24 - Copilăria lui Yeshua

Preaiubite prieten, mai sunt foarte multe lucruri pe


care aş dori să ţi le împărtăşesc, referitoare la cei cinci
ani formatori care s-au scurs între 5 - 10, e.n. Yeshua s-
a întors în ţara natală a populaţiilor evreieşti pentru a
primi sfatul bătrânilor (înţelepţilor) esenieni şi pentru a
simţi amprenta acestui sol străvechi pe care au păşit
cândva profeţii biblici. Toate profeţiile acestora urmau să
se împlinească prin el.
În ultima parte a anului, în care grupul s-a întors pe
Muntele Carmel, Iosif ben Iacov s-a stabilit şi a început
să îşi facă un anumit renume ca meşter şi constructor în
noul sat numit Nazaret, numit astfel după esenienii
naziriţi, situat la o zi de călătorie uşoară de Muntele
Carmel. Nazaretul era localizat la opt kilometri sud de
Seforis şi la 16 kilometri sud de Cana, unde locuiau
părinţii lui Iosif. Fratele Mariei Ana, Nathan, îşi
cumpărase un teren în Nazaret şi i-a propus lui Iosif să
îşi construiască o casă pe el, în care să îşi susţină
familia, în creştere. Aşa se face că Iosif şi Maria Ana s-au
mutat într-o căsuţă modestă, dar spaţioasă, în
primăvara anului 6, e.n. Din Nazaret, Iosif şi-a mutat
afacerea în oraşul roman apropiat Seforis, mult mai
aglomerat, unde Yeshua îl însoţea adeseori ca ucenic.
Când şi când, Iosif îşi aducea contribuţia la designul şi
la construcţia anumitor clădiri comunale eseniene din
diferite părţi ale Galileii şi din deşertul de lângă Marea
Sărată.
Ori de câte ori putea, Iosif îl ducea pe Yeshua pe
Muntele Carmel şi la Qumran, unde stătea cu lunile,
primind diferite iniţieri de probă. Voi vorbi ceva mai
târziu pe larg despre acestea. Tradiţia voastră spune că
Iosif era tâmplar. În realitate, el era un meşter bun la
toate, care mergea din loc în loc, unde accepta diferite
slujbe. Astfel, el concepea planurile şi construia diferite
clădiri pentru uz public sau privat. Era cunoscut
inclusiv ca meşter care cioplea lemnul, creând
instrumente muzicale şi chiar tabernacole pentru
sinagogi. Cât despre iniţiaţi, aceştia îl cunoşteau pe Iosif
ca un „Meşter al Sufletului”. El era un adept care
controla perfect substanţa, frecvenţele şi codurile
matematice ale Chivotului Legământului. În consecinţă,
nu erau puţini iniţiaţii care veneau la Iosif pentru ca
acesta să le reveleze anumite rituri ale trecerii specifice
Căii Maestrului Neprihănirii.
În timpul lunilor petrecut de Yeshua la Carmel,
acesta şi-a petrecut foarte mult timp cu mine. Şi aici, ca
şi la Qumran, el a primit numeroase iniţieri. Locuia cu
ceilalţi băieţi şi bărbaţi celibatari, în dormitorul comun.
Hainele, posesiunile şi rutina sa zilnică erau extrem de
simple, fiind specifice întregii comunităţi. Niciun om care
îl privea pe Yeshua, în timp ce îşi îndeplinea sarcinile
împreună cu ceilalţi băieţi nu ar fi putut sesiza vreo
diferenţă în tratamentul celorlalţi faţă de el, în
comparaţie cu ceilalţi băieţi de vârsta lui cu care îşi
împărtăşea viaţa.
Yeshua petrecea foarte mult timp în bibliotecă,
citind, traducând şi transcriind textele din vechime
aduse din Alexandria, Grecia, Persia, India şi din Munţii
Himalaya. El învăţa rapid diferitele limbi şi îi plăcea să
comunice cu orice om dispus să comenteze unele
perspective filosofice, dialogând cu el. Cu mult timp
înainte de răsăritul soarelui, el se afla deja pe câmp,
singur sau cu mama sa, dacă aceasta se afla în vizită la
mănăstire, meditând sub cedrii bătrâni sau absorbit în
citirea unui text de pe un manuscris ori papirus antic.
La fel ca şi tatăl său Iosif, Yeshua dormea foarte puţin.
Îşi îndeplinea întotdeauna sarcinile comunitare fără să
se plângă. Indiferent dacă trebuia să cureţe podelele,
latrinele şi bucătăria, sau să se ocupe de copii, de turme
sau de schilozi, el îşi îndeplinea sarcinile cu aceeaşi
sensibilitate, blândeţe şi cu inima uşoară.
În această perioadă, Yeshua a început să capete un
control din ce în ce mai mare asupra furtunilor
emoţionale care îi răvăşeau fiinţa. Din multe puncte de
vedere, el era copilul perfect, dar, înainte de a te grăbi să
îl pui pe un piedestal, doresc să adaug că îi plăcea să le
joace uneori farse celorlalţi copii, adulţilor şi chiar mie.
Spre exemplu, Yeshua mi-a făcut odată un masaj la
tălpi, după una din lungile noastre plimbări în care am
adunat plante. Când mi-a pus din nou sandalele în
picioare, el le-a legat şireturile, fără să îmi spună,
desigur. Când m-am ridicat ca să îmi continui
plimbarea, mi-am pierdut imediat echilibrul, căzând
drept în braţele sale, care mă aşteptau larg deschise. De
bună seamă, am râs amândoi cu lacrimi, iar el m-a
învârtit din nou. De altfel, această învârtire a mea în
jurul lui părea să fie una din activităţile sale preferate,
repetând-o ori de câte ori era convins că nu o să mă
deranjeze sau atunci când i se părea că sunt prea
serioasă.
Pe de altă parte, Yeshua avea zilele lui proaste, când
îi surprindea pe toţi cei din jur prin lamentările şi
încăpăţânarea lui. Atunci când îl apuca una din
furtunile emoţionale cu care am apucat deja să ne
familiarizăm cu toţii, comunitatea prefera să îl lase
singur. Uneori, în timpul unor astfel de furtuni
interioare deosebit de dificile, Yeshua venea să mă caute
şi ieşeam împreună la plimbare sau ne duceam în
peştera noastră favorită, unde îi cream spaţiul necesar,
lăsându-l să îşi transmute energiile. În final, discutam şi
ne descărcăm sufletul până când inima lui se umplea
din nou de iubire şi de pace.
În perioadele în care întreaga comunitate se aduna
pentru a celebra printr-un festin o sărbătoare care urma
să aibă loc sau care a trecut, lui Yeshua îi plăcea să îi
înveţe pe ceilalţi copii diferite jocuri inventate de el sau
preluate de la alţii, dar cu modificări personale. Unele
din aceste jocuri le testau copiilor rezistenţa fizică,
altele, acuitatea mentală, iar altele erau menite pur şi
simplu să îi facă să râdă şi să se distreze. Într-un astfel
de joc, Yeshua alerga ca vântul în faţa celorlalţi copii,
sărind apoi la dreapta sau la stânga şi ajungând în
spatele unui copil mai nătăfleţ. El îl ridica apoi imediat
pe copilaşul păcălit - care nu bănuia nimic - pe umerii
săi încă firavi, prăpădindu-se amândoi de râs, copilul
fluturându-şi mâinile ca o pasăre care zburătăcea.
Cât timp a stat în Egipt, Yeshua a deprins o parte
din muzica din templele egiptene, ebraice şi persane şi
din dansurile populare ale acestor popoare, pe care le-a
învăţat de la mătuşa sa Mariamne şi de la unchiul său
Ezechiel. Aşa se face că la vârsta de 12 ani, el era un
cântăreţ, compozitor şi muzician perfect calificat. Îi
plăcea să cânte îndeosebi psalmii lui Akhenaten, ai lui
David şi ai lui Zaratustra. Unul din textele care îi
plăceau cel mai mult era dialogul dintre Krishna şi
Arjuna. Yeshua avea ocazia de a-şi împărtăşi înţelegerea
neobişnuit de avansată, dar şi vocea superbă, perfect
calibrată, ori de câte ori ne întâlneam la rugăciunile de
dimineaţă şi de seară, de Sabat, la nunţi şi la alte
momente festive.
Yeshua a trecut prin al doilea rit al trecerii la viaţa
de adult, la vârsta de 12 ani, alături de tatăl său, în
noua sinagogă din Nazaret, la a cărei construcţie a
contribuit şi Iosif. El i-a uimit pe bătrânii înţelepţi locali
cu cunoaşterea sa referitoare la Tora şi la alte texte
străvechi ale lui Enoh, Zadok şi Moise. Aveau să mai
treacă însă alţi 12 ani, înainte de a apărea în faţa
preoţilor lui Levi din Ierusalim, pentru a realiza ritul
adevăratei treceri la statutul de bărbat, conform tradiţiei
practicate de evrei în acea zi.
Tot în timpul celui de-al 12-lea an de viaţă al lui
Yeshua, acesta a intrat din ce în ce mai adânc în
aprofundarea subiectelor serioase ale şcolii misterelor.
Între alte învăţături, l-am asistat personal să înţeleagă
cum să îşi susţină şi cum să îşi circule Suflul Vieţii prin
corp, până când inima sa aproape că îşi înceta
activitatea, pulsul ei devenind imperceptibil. Obişnuiam
să mergem împreună în peşterile din Munte pentru a-i
testa înţelegerea referitoare la fluxul prana-ic şi la
deplasarea printre vălurile lumilor astrale.
O parte din aceste peşteri erau special săpate pentru
a crea anumite sunete acustice particulare. Dacă erau
produse şi ascultate într-o manieră conştientă, acestea
puteau conduce la stări de transă extrem de profundă.
În acest scop, îmi foloseam de regulă vocea, dar şi toba
pe care o aveam, instrumentul de percuţie numit
sistrum-ul lui Hathor şi clopoţelele din bronz. La rândul
lui, Yeshua aducea vase cu apă, saltele din paie, lămpi
cu ulei şi plante care ne ajutau să rămânem în stare de
veghe. Uneori, rămâneam în aceste peşteri până la o
săptămână. În timpul acestor retrageri spirituale, am
ajuns să îl cunosc foarte bine pe Yeshua.
De asemenea, obişnuiam să facem împreună
călătorii eterice în lumile interioare ale Maeştrilor. Una
dintre călătoriile noastre favorite, pe care o practicam
prin bilocaţie, ne ajuta să vizităm mai multe locuri din
Britania. I-am promis că va veni o zi în care va călători,
fizic în ţinutul antic al celţilor, fiind iniţiat direct de
unchiul său, Iosif din Arimateea. Unchiul şi părinţii săi
căzuseră deja de acord să îl ducă pe Yeshua în Britania,
la vârsta de 13 ani, şi să stea cu el acolo timp de trei
ani.
Pe măsură ce s-a apropiat de vârsta de 13 ani,
Yeshua a primit primul nivel de iniţiere în Ritul
Sepulcrului. Toată munca noastră până la această
iniţiere în mistere l-a pregătit pentru a intra în starea de
„moarte”, readucându-şi apoi sufletul în corp printr-un
proces de înviere. Aşa se face că l-am dus pe Yeshua în
camera secretă localizată în spatele unei uşi false, în
care obişnuiam să îmi plasez din când în când corpul,
atunci când consideram adecvat să mă despart de
planul fizic pentru o vreme mai îndelungată.
Pe măsură ce au trecut orele, am privit împreună în
viitor şi am văzut testele dificile la care avea să fie supus
Yeshua, iar o anumită parte din mine şi-a dorit sincer ca
el să fi putut trăi ca un om obişnuit, ce-i drept, capabil
de o mare iubire, de a-şi sluji enorm semenii, într-un fel,
iniţierea nepotului meu s-a dovedit a fi inclusiv o iniţiere
personală (a mea). În acest fel, la frageda vârstă de 12
ani, Yeshua a început să se pregătească pentru
demonstrarea publică a crucificării şi a iniţierilor
procesului de înviere. De-a lungul vieţii sale fizice, ei a
ştiut în permanenţă că moartea este o iluzie şi cu fiecare
nouă experienţă de înviere din anii următori el a adus
din ce în ce mai multă lumină în elementele corpului
său fizic.
Tot în această perioadă, au început să devină din ce
în ce mai evidente semnele specifice pubertăţii. Corpul
lui, deja înalt, s-a înălţat şi mai mult. Braţele şi
picioarele i-au devenit mai lungi decât trunchiul. Corpul
lui Yeshua era neobişnuit de puternic pentru cineva atât
de înalt şi de suplu. El şi-a lăsat părul mătăsos,
castaniu închis, să crească lung, după moda
celibatarilor esenieni. La această vârstă era deja cu o
lungime de palmă mai înalt decât mama lui şi decât
mine. Voi preţui întotdeauna în inima mea amintirea
râsului molipsitor al lui Yeshua, dar şi încăpăţânarea lui
de neclintit, atunci când trebuia să îşi testeze fermitatea,
curajul şi înţelepciunea. Simultan, am avut privilegiul de
a asista personal la spontaneitatea, la curiozitatea şi la
dorinţa sa de a se juca.
Când şi când, autocontrolul său referitor la vasta
gamă a emoţiilor umane, pe care şi l-a dezvoltat de-a
lungul copilăriei, părea să dispară complet. Erau
momente în care chiar şi cel mai insignifiant factor de
iritare îl putea face să izbucnească în plâns. Alteori, se
îndoia de mijloc şi dădea drumul unor ţipete absolut
guturale, luându-ne pe toţi prin surprindere. În
continuare, Yeshua se aşeza tremurând la sol, încercând
să îşi accepte şi să îşi transmute energia, aşa cum l-au
învăţat să procedeze părinţii lui pe când era copil.
Existau inclusiv momente în care spiritele elementale îi
imitau în lumea exterioară furtunile sale interioare. În
astfel de momente, cerul era acoperit de nori negri veniţi
de nicăieri, în timp ce un torent de mânie sau de durere
trecea prin corpul lui. Trăsnetele loveau stâncile sau
cedrii, iar tunetele asurzitoare bubuiau de-a lungul
versanţilor şi văilor. Ploaia cădea în rafale, umplând
complet rezervoarele aproape golite cu apă de băut.
Puteam simţi puternica forţă vitală ce se dezvolta în
pântecul în formare al lui Yeshua. Dacă altădată se lăsa
îmbrăţişat liber de corpurile materne ale mamei, ale
bunicilor şi ale mătuşilor, precum şi de cele curioase ale
verişoarelor sale, acum el părea mult mai timid şi mai
rezervat. Adeseori, se ducea la baia comună pentru
spălarea ritualică, cu scopul de a-şi clarifica mintea şi
corpul. Alternativ, stătea ture duble cu oile la păscut,
departe de ceilalţi oameni, pentru a-şi putea sorta
sentimentele. Procesul era cu atât mai complicat, cu cât
scripturile pe care le citea erau pline de contradicţii în
această privinţă, cuvintele şi practicile celorlalţi oameni
erau ambigue, iar realitatea forţei sale vitale-sexuale
făcea ravagii în corpul său. În timpul acestor momente,
Yeshua a început să apeleze din ce în ce mai puţin la
mama sa, căpătând un autocontrol din ce în ce mai
mare. Această perioadă s-a dovedit a fi dificilă pentru
Maria Ana, deşi a fost o pregătire absolut necesară
pentru eliberarea fiului ei, în scopul îndeplinirii
complexei sale misiuni.
Odată, un şarpe veninos l-a muşcat pe Yeshua pe
când încerca să îl scoată din Mănăstirea Carmel. Şocat
şi iritat, el a strâns şarpele până când l-a sufocat,
devenind solid ca un baston. A rămas apoi nemişcat,
fără să permită altcuiva să se apropie de el. Pe când
stătea astfel, cu ochii închişi, timp de aproape o oră,
Yeshua a invocat transmutarea veninului de către forţele
vitale care îi treceau prin corp.
De-a lungul anilor, am ajuns să ne familiarizăm cu
toţii cu puterile neobişnuite ale nepotului meu. Deşi
ceilalţi băieţi au încercat să îl includă în cercul lor,
Yeshua s-a trezit din ce în ce mai singur. La fel ca în
cazul mamei sale, el îşi găsea mângâierea şi alinarea în
natură şi în comuniunea cu Dumnezeu prin rugăciune.
Yeshua era înzestrat cu o mare capacitate de a
înţelege misterele spirituale. Uneori, el se confrunta cu
un câmp energetic de conştiinţă necunoscut, cerându-
mi explicaţii mai târziu sau cel puţin îndrumare,
referitoare la scripturile şi la manuscrisele în care să
caute aceste explicaţii. În ceea ce mă privea, eu îl
încurajam întotdeauna să caute răspunsurile în
interiorul inimii sale. Purtam adeseori discuţii cu el
referitoare la diferite puncte de vedere ale diferitelor
secte, doctrine şi practici religioase.
În acest fel, i-am predat şi l-am pregătit pe nepotul
meu pentru iniţierile care îl aşteptau şi care aveau să îl
ajute în final să se înalţe din mormânt, atunci când va
veni momentul împlinirii profeţiei. Viaţa sa avea să îi
demonstreze umanităţii că moartea nu are nicio putere
asupra celor care ştiu că ea reprezintă o simplă iluzie.
Cap. 25 - Copilăria Mariei Magdalena şi a lui Mariam

Doresc să îţi descriu în continuare, în acord cu


dorinţa inimii tale, dar şi a mea, perioada în care a
crescut şi a fost pregătită Maria cea Mică, cunoscută
mai târziu sub numele de Maria Magdalena, sufletul-
pereche al lui Yeshua. În timp ce tatăl ei, Iosif din
Arimateea, a continuat să trăiască şi să lucreze la
Ierusalim, Maria cea Mică a crescut alături de mama ei,
Maria din Magdala, şi de mătuşa ei, Marta, în spaţioasa
lor casă din Betania. Ea se putea bucura aici de curtea
ei interioară amplă şi însorită şi de lumina care
pătrundea prin perdele, luminând încăperile casei.
Marta nu s-a măritat niciodată, aşa că a fost o mare
binecuvântare pentru ea când fratele ei mai mare, Iosif,
şi prima lui soţie, Eunice Salomeea, şi-au construit o a
doua casă în Betania, rugând-o pe Marta să aibă grijă de
ea. În continuare, Iosif nu a precupeţit nicio cheltuială
pentru a lărgi căminul Martei, mai ales după ce noua sa
soţie, Maria din Magdala, a venit să locuiască împreună
cu ea, la 14 ani de la moartea lui Eunice Salomeea.
Marta a pregătit cu grijă casa, ca pe un sanctuar al
luminii şi al frumuseţii pline de bun-gust. În acest scop,
ea a adunat colecţii de artă din Grecia, Egipt şi din alte
locuri ale lumii, situate la mică sau la mare distanţă.
În acest mediu şi-a dezvoltat Maria cea Mică, după
cum îi spuneam noi, sensibilitatea faţă de plante şi de
oamenii care veneau în vizită la mătuşa şi la mama ei,
cerându-le sfaturi sau remedii medicinale. Maria cea
Mică îşi iubea mama cu o iubire posesivă aproape feroce,
la fel ca o leoaică ce îşi proteja puii. Când era mică, îşi
supraveghea mama şi mătuşa la fel ca un şoim, după
care pretindea că avea aceleaşi capacităţi vindecătoare
ca şi acestea, tratându-şi cu ele păpuşile, dar şi
animalele din mica lor gospodărie, păsările de curte şi
păsările sălbatice rănite. În scurt timp a devenit foarte
evident că acest copil avea un dar vindecător autentic,
cel puţin în ceea ce privea animalele rănite, pe care le
readucea efectiv la viaţă.
Mariei cea Mică îi plăcea să se plimbe prin deşert
împreună cu mama ei, la răsăritul şi la apusul soarelui.
Aici, ea s-a împrietenit cu foarte multe animale
sălbatice, transformându-le în animale de companie.
Printre acestea se numărau şopârle, şerpi, rozătoare,
păsări, câini sălbatici şi pisici. Marta, care îmbătrânea şi
nu se mai simţea la fel de bine ca în tinereţe, nu era
prea încântată de menajeria nepoatei sale, insistând ca
animalele să fie ţinute într-un staul, departe de casa
principală. S-a întâmplat însă nu o dată ca Maria cea
Mică să fie prinsă îngrijindu-şi în secret animalele în
dulapul din camera ei sau ca Marta să găsească o cutie
cu pui de pisică nou-născuţi, în timp ce făcea curăţenie
prin casă. Ultima picătură a venit atunci când Marta a
deschis unul din coşurile în care îşi ţinea lucrurile şi a
găsit în el un şarpe veninos încolăcit. Începând din acea
zi, Mariei cea Mică i s-a interzis să mai aducă în casă
şerpi!
Maria din Magdala călătorea de fiecare solstiţiu şi
echinocţiu în satul ei natal, Magdala, pentru a oficia aici
ca mare preoteasă într-un templu al Zeiţei dintr-o grotă,
care glorifica aspectul Principiului Divin Feminin al
Divinităţii. În astfel de ocazii, fiica ei o însoţea
întotdeauna. Aşa se face că Maria cea Mică a învăţat
încă de la o vârstă fragedă toate ritualurile, ceremoniile,
cântecele, ritmurile şi ciclurile pe care le practica mama
ei.
Când era mică, putea fi văzută adeseori stând
nemişcată şi privind acelaşi punct cu ochii ei aurii, ore
în şir. Uneori, în faţa ei apăreau nişte vapori de culoarea
laptelui, care o înconjurau. Cei care aveau ochi de văzut
puteau sesiza în mijlocul acestei ceţi figuri de îngeri sau
de fiinţe venite din alte dimensiuni şi lumi. Când şi
când, în faţa nepoatei mele sau în mâinile sale apăreau
din neant alimente, monede, bijuterii, statuete sau
uleiuri parfumate. Ea clipea, apoi zâmbea, izbucnea în
râs şi îşi împărtăşea imediat cu ceilalţi noile comori. Nu
păstra aproape nimic pentru sine, preferând să
dăruiască roadele acestor momente magice celor din
familia ei sau servitorilor. După ce a mai crescut, iar
celelalte fete iniţiate au început să se compare cu ea,
nefericite că nu au puterile sale, Maria cea Mică nu şi-a
mai împărtăşit public darurile magice. În acest fel, ea a
evitat pe cât posibil remarcile tăioase şi pline de invidie
ale colegelor sale. Adeseori, perna ei era udă de lacrimi,
căci se simţea singură şi neînţeleasă. Ea îşi găsea
mângâiere şi sens numai apelând la mama ei şi la
prietenii invizibili pe care îi avea.
La aceste dificultăţi cu care se confrunta Maria cea
Mică se adăugau şi privirile piezişe şi remarcile ostile ale
Fariseilor ortodocşi şi ale Saduceilor aristocratici la
adresa ei şi a mamei sale, atunci când cele două
mergeau la piaţă sau îşi vizitau alţi veri prin satele
dintre Betania şi Magdala. Atunci când erau acasă la
ele, în Betania, mama şi fiica nu ieşeau decât arareori pe
străzi, iar la Ierusalim se aventurau încă şi mai rar.
Motivul acestui secret şi al călătoriilor lor icognito era
acela că preoţii patriarhali de la Ierusalim şi soţiile lor
deveniseră din ce în ce mai recalcitranţi faţă de
venerarea Mamei Divine sau a lui Shekinah cea Sacră.
Prin asumarea rolului de intermediari între
aspiranţii spirituali şi Dumnezeu, preoţimea urmărea să
câştige controlul asupra capacităţii oamenilor de a-l
cunoaşte direct pe Dumnezeul din interiorul lor. Preoţii
respingeau, mai presus de orice, revelaţiile directe de pe
calea lui Shekinah. Ei le dispreţuiau pe Isis, pe Inanna
şi pe celelalte reprezentări ale Marii Mame, întrucât nu
se puteau folosi de aceste aspecte ale Zeiţei în scopurile
lor murdare. Femeile care respectau cu fermitate vechile
tradiţii matriarhale erau percepute ca o ameninţare la
adresa lor, întrucât nu puteau fi controlate cu uşurinţă,
dar şi pentru că deţineau puteri pe care preoţii şi le-ar fi
dorit pentru ei înşişi. În consecinţă, foarte mulţi bărbaţi
aflaţi în poziţii de autoritate religioasă le priveau cu
dispreţ pe femei, pe care le acuzau că îi tentează pe
bărbaţi, fiind responsabile pentru căderea umanităţii şi
pentru coruperea trupului oamenilor. Majoritatea soţilor
îşi considerau soţiile şi fiicele nişte simple posesiuni
ignorante şi nişte sclave potenţiale menite să le satisfacă
plăcerile fizice şi nevoia de a avea moştenitori. În
consecinţă, femeile cunoscute că o venerau pe Zeiţă erau
etichetate adeseori ca prostituate şi desfrânate.
Această stare de lucruri era complicată şi mai mult
de faptul că Iosif din Arimateea deţinea poziţia de
consilier adjunct al Sanhedrinului, corpul legiuitor şi
juridic care îi guverna pe oamenii care practicau aşa-
numita Lege a lui Moise. Prin urmare, această situaţie
delicată necesita o anumită păstrare a secretului
referitor la relaţia lui Iosif cu soţia sa, care era o înaltă
iniţiată şi preoteasă a Zeiţei. În consecinţă, Maria din
Magdala şi fiica sa s-au retras din activitatea publică,
ducând o viaţă relativ obscură în intimitatea casei lor.
În această atmosferă de neîncredere, Maria cea Mică
a crescut speriată de bărbaţi, îndeosebi de cei aflaţi în
poziţii de autoritate. Natura ei extrem de sensibilă
respingea acest sistem dogmatic şi ipocrit, care avea un
impact profund asupra relaţiei dintre tatăl şi mama ei.
Pe de altă parte, deşi respingea aceste aspecte rigide, ea
era atrasă de bărbaţii înţelepţi şi buni, la fel ca tatăl ei,
care o puteau aprecia, dincolo de frumuseţea ei feminină
ieşită din comun.
Mariei i se părea că tatăl ei nu este niciodată acasă
suficient de mult. Ea înflorea literalmente atunci când
acesta se afla în apropiere, dar devenea retrasă şi
bosumflată, refuzând să mai mănânce o zi sau două,
atunci când Iosif din Arimateea pleca la Ierusalim sau în
călătoriile sale de lungă durată în diferite locuri pe care
visa şi ea să le viziteze. Atunci când preaiubitul ei tată
era acasă, acesta o punea pe Maria cea Mică pe un
genunchi şi îi povestea diferite aventuri oferindu-i daruri
aduse din călătoriile sale. De bună seamă, aceste daruri
erau foarte frumoase, dar nici pe departe la fel de
preţioase ca braţele pline de iubire ale lui Iosif şi ca faţa
sa plină de bunătate, cu barba lungă. Mariei cea Mică îi
plăcea mirosul masculin al tatălui ei şi a avut grijă ca tot
personalul gospodăriei lor să îi cunoască această dorinţă
de a beneficia de atenţia lui.
Maria cea Mică nu-i întâlnea pe ceilalţi copii ai
mamei sale (adulţi acum), Toma, Matei şi Suzana, decât
atunci când aceasta din urmă îi vizita la Capernaum şi
la Magdala. Când Maria cea Mică avea şapte ani, ea s-a
văzut nevoită să înveţe să îşi împartă atenţia părinţilor
cu cei doi frăţiori ai săi: Lazăr, care era cu cinci ani mai
mic decât ea, şi Marta cea Mică, era doar un bebeluş,
fiind cu şase ani şi jumătate mai mică decât ea. Când
Lazăr a mai crescut, el s-a înţeles foarte bine cu sora lui,
dar între acesta şi Marta cea Mică părea să existe un
vechi tipar karmic, bazat pe neîncredere şi pe competiţie,
care nu s-a rezolvat decât peste mulţi ani.
În cel de-al nouălea an al vieţii sale, Maria cea Mică
a auzit o veste care a umplut-o de entuziasm, şi anume
că vărul ei Yeshua s-a întors din Egipt şi că părinţii ei
plănuiau o călătorie specială pentru a o vizita pe bunica
ei pe Muntele Carmel pentru a întâlni aici o serie de
rude pe care ea nu le cunoştea decât din auzite. Oare
cum aveau să fie Yeshua, Iacov, Iuda, Iosif, Ruth şi
Mariam, se întreba ea.
Plină de entuziasm, Maria cea Mică şi-a împachetat
lucrurile şi a plecat împreună cu părinţii şi cu fraţii ei
mai mici către Muntele Carmel, pentru a-i întâlni aici pe
mătuşa ei Maria Ana, pe unchiul Iosif şi pe verii ei. Din
câte s-a dovedit, experienţa întâlnirii lui Yeshua şi a lui
Mariam a depăşit tot ce şi-ar fi putut imagina vreodată
Maria cea Mică. Când Yeshua şi Maria cea Mică s-au
uitat unul în ochii celuilalt, ei s-au recunoscut
instantaneu, iar o lumină extrem de strălucitoare s-a
aprins în inimile lor. Amândoi s-au simţit ca loviţi de
trăsnet.
Când Mariam şi Maria cea Mică s-au uitat una la
cealaltă, experienţa a fost similară. Cu alte cuvinte,
sufletele lor s-au recunoscut imediat, dar, în cazul lor,
lumina divină a fost însoţită de o umbră întunecată. Dat
fiind că îl iubeau amândouă pe Yeshua, între ele s-a
născut imediat o rivalitate nelalocul ei, fiecare încercând
să solicite atenţia integrală a lui Yeshua. Acest ghimpe al
conflictului dintre Mariam şi Maria cea Mică a crescut
de-a lungul anilor, pe măsură ce fetele s-au apropiat de
maturitate. El a devenit marele test al iubirii lor divine,
care le-a pus la grea încercare în timpul iniţierilor lor de
probă.
Aşa se face că Yeshua a cunoscut două iubiri extrem
de intense încă de la o vârstă fragedă, fiind sfâşiat între
acestea. De altfel, el ştia că destinul său avea să-i fie
înlănţuit cu al celor două, dar nu îi era clar în ce fel vor
evolua lucrurile.
În următorii patru ani, Maria cea Mică a venit de
mai multe ori la Carmel împreună cu mama ei. Deşi
Yeshua era de fiecare dată extrem de încântat să îşi
revadă vara, el se simţea la fel de uşurat când aceasta
trebuia să se întoarcă în Betania. Oricum, o vedea
adeseori în visele sale şi, deşi îi era dor de Maria cea
Mică, era bucuros că dintre cele două iubiri ale sale,
sigura care locuia la mănăstirea de pe Muntele Carmel
era Mariam, căci avea foarte multe lucruri de făcut
asupra cărora trebuia să îşi focalizeze atenţia şi energia.
În ceea ce o privea pe Maria cea Mică, prima
întâlnire cu Yeshua la vârsta de opt ani a reprezentat o
placă turnantă în viaţa sa. Începând din acel moment,
ea a început să îşi dea din ce în ce mai clar cine era şi cu
ce menire s-a întrupat pe pământ.
Aşa se face că la vârsta de 13 ani, Maria cea Mică a
fost adusă pe Muntele Carmel de părinţii ei, exact în
perioada în care Yeshua se pregătea să plece în Britania
împreună cu Iosif din Arimateea. Mama ei începuse deja
să o iniţieze în misterele Ordinului Magdalenei, în grota
Marii Mame din Magdala. Ea nu a obligat-o însă
niciodată să se angreneze într-o disciplină cu adevărat
riguroasă. Prin urmare, am început să lucrez personal
(eu, Ana) cu cea pe care voi o numiţi astăzi Maria
Magdalena, având mari aşteptări şi speranţe.
Mariei cea Mică nu i-a fost deloc uşor să renunţe la
confortul ei din casa din Betania şi la luxul de a nu avea
nimic de făcut pentru a-şi întreţine casa. Toate sarcinile
casnice erau făcute de mătuşa ei, Marta, şi de către
servitoare. Prin urmare, atunci când tânăra domnişoară
foarte răsfăţată a încercat să se adapteze la cerinţele
vieţii într-o comunitate, în care fiecare moment era
împărtăşit cu ceilalţi, condiţiile erau foarte austere şi ea
trebuia să renunţe la libertatea de a face orice dorea
pentru a respecta codurile extrem de stricte de conduită,
ritualurile şi rutina monastică - şocul nu a fost deloc
mic pentru ea! Mai mult decât atât, după ce s-a obişnuit
să privească cu neîncredere orientarea patriarhală
dogmatică şi autoritară a Fariseilor şi a Saduceilor, ea s-
a trezit că se revoltă împotriva disciplinei impuse de
tradiţia comunităţii eseniene.
Aşa se face că în primul an petrecut la mănăstire, ea
a refuzat să accepte multe sarcini, s-a enervat şi a
încercat să câştige favoruri prin manipularea celor din
jur (folosindu-se de carisma ei deloc mică), lucruri care
ar fi funcţionat de minune în Betania. Maria cea Mică
putea fi văzută adeseori bosumflată, tachinându-i pe
ceilalţi tineri de vârsta ei (de ambele sexe), fugind de la
mănăstire sau chiar sfidând deschis regulile care
menţineau de secole comunitatea din cadrul mănăstirii
de pe Muntele Carmel.
Până la ea, nimeni nu mai pusese la îndoială
autoritatea recunoscută pe Muntele Carmel, aşa că
Maria cea Mică a reuşit să tulbure, în egală măsură,
pacea tinerilor, dar şi a celor mai vârstnici. Acceptarea
acestei adolescente rebele în mijlocul nostru era similară
cu viaţa trăită alături de un pui de lup care se simţea
pus la colţ sau cu o viespe care te ameninţa cu acul ei.
Nici măcar mama ei nu o putea convinge pe Maria cea
Mică să respecte standardele aşteptate de la cei care
căutau iniţierea pe Muntele Carmel. Sinceră să fiu, ne
întrebam cu toţii dacă avea să reziste măcar un an în
mănăstirea noastră.
După ce mama şi fraţii ei mai mici s-au întors în
Betania, Maria cea Mică a trecut printr-o perioadă
extrem de dificilă mai multe luni. Ea a ţinut greve ale
foamei, refuzând complet să mănânce. Dacă era invitată
să îşi aducă aminte de sarcinile neglijate, scuipa şi
mârâia la fel ca un animal sălbatic. Nu mai ştiam ce să
facem pentru a o ajuta să se adapteze pe Muntele
Carmel. Maria Ana a venit pentru a încerca să o ajute,
dar nici chiar încercările ei pline de blândeţe nu au fost
acceptate de nepoata sa. Influenţa Mariei cea Mică
asupra noastră, a tuturor, era atât de mare, de parcă
deasupra comunităţii noastre ar fi coborât un nor
întunecat. Nimeni nu îşi mai putea găsi pacea, oricât de
mult şi-ar fi focalizat atenţia asupra obiectivelor comune
care în mod normal i-ar fi readus pacea. Astfel au trecut
lunile, până când a venit iarna. Vântul rece, lapoviţa,
grindina şi îngheţul ne-au redus dramatic rezervele de
răbdare. Prin urmare, din ce în ce mai mulţi membri ai
comunităţii s-au îndepărtat de Maria cea Mică,
ignorând-o, refuzând să îi mai tolereze încercările rebele
de manipulare, depresiile bosumflate şi retragerile în
interiorul ei, născute din sfidare.
Ori de câte ori mă duceam la preaiubita mea
nepoată, cu inima înlăcrimată, ea îşi ferea privirea de
mine. Se uita în pământ, cu ochii plini lacrimi, şi fugea
literalmente de mine, ca şi cum s-ar fi ferit de un animal
de pradă. Odată, când am găsit-o plângând într-un
depozit întunecos, am luat-o în braţe, dar a început
imediat să ţipe, rupându-mi roba şi şorţul, cu ochii
înnebuniţi de durere.
- Este vina ta că mă aflu aici. Nu vreau să fiu aici.
Te urăsc! Nu te voi ierta niciodată pentru că m-ai luat de
la mama şi de la tata, mi-a strigat ea.
Am plecat imediat, simţindu-mă torturată şi confuză
din cauza demonilor îndoielii de sine, remuşcării şi
vinovăţiei. Am început şi eu să pun la îndoială metodele
tradiţionale de predare a vechilor mistere şi m-am
întrebat dacă nu cumva Maria cea Mică avea dreptate
atunci când cerea reformarea sistemului. Pe scurt, nu
ştiam ce să fac. Prin urmare, i-am consacrat-o pe mica
noastră rebelă Domnului Preaînalt şi l-am rugat pe
Arhanghelul Gabriel să mă ajute să găsesc o modalitate
de a-i vindeca inima. De asemenea, am început să
privesc mănăstirea de pe Muntele Carmel prin ochii
Mariei cea Mică.
Liderii mănăstiri au decis să o escorteze pe Maria
cea Mică la casa ei din Betania. În seara în care au luat
această decizie, ea s-a îmbolnăvit grav de o boală, care i-
a afectat inima şi plămânii. Febra foarte mare, frisoanele
şi tusea făceau ravagii în corpul ei fragil. Mariam, care
îşi avea la rândul ei salteaua din paie în dormitorul
tinerelor fete, a venit şi mi-a adus vestea că starea de
sănătate a varei sale se înrăutăţea de la o oră la alta. Am
adunat mai multe femei specializate în arta vindecării şi
le-am cerut să vină cu mine. Împreună, am dus-o pe
Maria cea Mică la infirmerie.
Deşi Mariam suportase foarte multe înţepături din
partea Mariei cea Mică şi ajunsese să se compare în
permanenţă defavorabil cu vara ei, ea a început să simtă
acum o mare iubire pentru aceasta, pe care nu o simţise
anterior. A ajuns să îşi dea seama că era singura care o
putea înţelege pe Maria cea Mică, de care toată lumea se
îndepărtase. Mariam i-a înţeles dorul de părinţi,
proasta-dispoziţie şi revolta împotriva disciplinei şi a
pietăţii foarte stricte de pe Muntele Carmel. Pe scurt,
Mariam a înţeles de ce a devenit atât de distantă, de
retrasă şi de împietrită verişoara ei.
Mariam şi-a dat seama că vara ei semăna mai mult
cu ea decât orice persoană pe care o cunoştea. Singura
diferenţă esenţială dintre ele consta în faptul că Maria
cea Mică nu ezita niciodată să acţioneze atunci când
descoperea o oportunitate cât de mică de a reforma
această lume exterioară, în timp ce Mariam prefera să
acţioneze într-o manieră invizibilă, armonizând discordia
în planurile interioare. Prin urmare, Mariam a rămas în
acea noapte alături de verişoara ei, a cărei tăcere vorbea
mai tare decât orice cuvinte despre hotărârea ei de a
părăsi cu orice preţ Carmelul. Când i-am spus Mariei
cea Tânără despre decizia superiorilor mănăstirii de a o
lăsa să se întoarcă în Betania, faţa ei s-a luminat
imediat. Din păcate, toate acele săptămâni în care s-a
înfometat singură şi-au lăsat amprenta asupra stării
sale de sănătate. Febra ei s-a accentuat, şi ea a început
să scuipe sânge.
Mariam a reacţionat prin luarea unei hotărâri
curajoase: de a-şi ajuta vara cu fiecare picătură de
putere pe care o avea. Ea şi-a adus salteaua de paie şi s-
a aşezat lângă Maria cea Tânără. A acoperit trupul
verişoarei sale cu pătura sa şi i-a luat în braţe trupul
fragil, care transpira abundent şi se cutremura din
cauza frisoanelor. În urma acestei experienţe, cele două
fete au găsit simultan o vindecare extrem de profundă.
Când şi când, o eliberam pe Mariam pentru a-şi putea
satisface nevoile trupeşti şi pentru spălarea ritualică. În
perioada în care s-a lăsat îngrijită de Mariam, Maria cea
Tânără şi-a găsit în aceasta o prietenă loială, în prezenţa
căreia îşi putea deschide inima rănită.
Aşa se face că cele două fete au început să se
cunoască mult mai bine. Ele şi-au găsit alinare
mângâindu-şi reciproc sufletele rănite cu balsamul
vindecător al iubirii lor. Au continuat însă să resimtă
ghimpele geloziei generate de iubirea lor faţă de Yeshua
şi de fantezia lor reprimată, cum într-o bună zi acesta o
va alege pe una în detrimentul celeilalte şi se va căsători
cu ea. Deşi acest ghimpe a continuat să le testeze de-a
lungul întregii lor vieţi trăite pe pământ, ele şi-au
deschis inimile una faţă de cealaltă aşa cum numai
sufletele-surori pot face, când ajung să vadă dincolo de
vălul neîncrederii reciproce.
Un mesager a fost trimis în Betania pentru a o
aduce pe Maria din Magdala să vină şi să vegheze
asupra fiicei sale bolnave, spre a evalua situaţia şi,
eventual, pentru a o lua înapoi cu ea în Betania. De-a
lungul zilelor în care şi-a aşteptat mama, Maria cea Mică
a început să se schimbe în faţa ochilor noştri. Deşi era
încă foarte slăbită, ea a început să accepte cu bucurie
supa de legume bogată în plante aromatice şi
mângâierile pline de blândeţe pe care i le ofeream. Era
prima oară când puteam vedea un licăr de lumină în
frumoşii ei ochi aurii, în timp ce Mariam îi recita
poemele secrete de iubire pe care le scrisese. Ei îi plăcea
să pieptene părul lung de culoarea mahonului al
verişoarei sale, extrem de cârlionţat, la fel ca propriul
păr, negru ca pana corbului. Mariam o asculta acum ca
nimeni altcineva până atunci, în timp ce îi povestea de
singurătatea ei din copilărie şi despre marea iubire pe
care le-o purta părinţilor săi. Dintre toate poveştile sale,
fanteziile romantice şi visele tulburi în care îi apărea
Yeshua erau cele pe care Mariam le asculta cu cea mai
mare atenţie, la unison cu bătăile inimii sale. Cu această
ocazie, ea a descoperit că încercările şi visele varei sale
nu erau cu nimic diferite de ale sale. În consecinţă, cele
două fete s-au legat sufleteşte şi s-au vindecat reciproc,
în timp ce îşi goleau sufletul una în faţa celeilalte. Când
Maria din Magdala a ajuns la mănăstire, ea şi-a găsit
fiica transformată într-o novice matură care tocmai
trecuse un test extrem de dificil.
Ţinând cont de noua atitudine a Mariei cea Tânără,
superiorii mănăstirii de pe Muntele Carmel au decis să o
păstreze pe aceasta ca iniţiată de probă până la vârsta
de 16 ani. În continuare, ea, Mariam şi alte tinere novice
urmau să plece în Egipt pentru a primi noi iniţieri, dacă
aveau să le treacă pe cele primite la Carmel. Aşa se face
că următorii doi ani au trecut extrem de armonios.
Maria cea Mică şi Mariam au continuat să crească fizic,
familiarizându-se din ce în ce mai mult cu Marele
Mister. Amândouă şi-au dezvoltat o receptivitate din ce
în ce mai mare faţă de căile Spiritului. Ele au căutat în
adâncurile fiinţei lor şi au găsit aici o iubire profundă şi
trainică faţă de Zeul/Zeiţa din care s-a născut întreaga
creaţie.
Fetele ştiau că menirea lor în această viaţă era de a
restaura viaţa devenită latentă (aproape moartă) în
mintea, trupul şi sufletul oamenilor, precum şi în
diferitele instituţii ale umanităţii. Perla nepreţuită pe
care o căutau amândouă era măiestria de sine. Prin
urmare, scopul pe care şi l-au propus tinerele femei
(care funcţionau ca o oglindă una pentru cealaltă) a fost
acela de a-şi accepta, echilibra şi unifica polarităţile
interioare. Erau amândouă la fel de conştiente că viaţa
lor avea să fie integral împletită cu cea a vărului lor
Yeshua, care a devenit astfel steaua lor călăuzitoare şi
misterul pe care îşi doreau cel mai mult să îl
desluşească.
În paginile de mai sus, ţi-am împărtăşit mai multe
informaţii referitoare la personalităţile celor două fete
care vor juca un rol atât de important în povestea
noastră. În anii care vor urma, Maria cea Mică va deveni
consoarta preaiubită a lui Yeshua. Mariam, sora lui
adoptivă, pe care el o numea Maria Graţia, a continuat
să îi rămână până la capăt o prietenă loială şi o
confidentă.
Cap. 26 - Yeshua în Britania

Îngăduie-mi să îţi împărtăşesc în continuare câte


ceva din experienţele trăite de nepotul meu în Insulele
Britanice, aşa cum mi-au fost povestite acestea mai
târziu de Yeshua şi de unchii acestuia. Îţi voi prezenta
astfel, pe scurt, locurile pe care le-a vizitat el între vârsta
de 13 şi de 16 ani. Dintre toate experienţele sale
iniţiatice, preferata mea este iniţierea finală pe care a
primit-o Yeshua la Tor, în Avalon, înainte de a se
întoarce la Muntele Carmel şi la Nazaret.
Călătoria în Britania a inclus o serie de opriri de-a
lungul coastei Mării Mediterane, în anumite locuri în
care Iosif din Arimateea lăsa iniţiaţi, manuscrise, provizii
şi veşti. Grupul a înfruntat talazurile specifice iernii
târzii şi începutului primăverii, lucru care l-a încântat pe
Yeshua de îndată ce acesta s-a familiarizat cu tangajul
pe mare. Inutil să mai spunem că s-a bucurat când a
ajuns în sfârşit să simtă pământul stabil sub picioarele
sale, în ţinutul înverzit al Britaniei, unde şi-a cunoscut
unchii - pe Andrei, Iosefirs şi Noe - şi unde şi-a început
noile aventuri, ţinut cu care era cât de cât familiarizat în
urma călătoriilor sale eterice, însă doar parţial.
El şi-a petrecut cea de-a 13-a onomastică în Galia,
împreună cu rudele sale, inclusiv cu Sara. Într-o
manieră uimitoare, aceasta arăta la fel ca verişoarele
sale, Mariam şi Maria cea Mică, doar că era mai înaltă şi
avea tenul închis la culoare moştenit de la mama ei
egipteană. Această întâlnire s-a dovedit a fi minunat de
plăcută. Yeshua a ajuns astfel în acest Ţinut al
Chivotului strămoşilor săi evrei, în care bunica sa
dinspre mamă a fost adoptată ca o prinţesă celtică. Pe
scurt, lunile care îl aşteptau păreau pline de promisiuni.
Yeshua a fost încântat să se familiarizeze cu unchii
săi pe care nu a apucat să îi cunoască până acum, dar
şi să experimenteze o latură nouă a unchiului său, Iosif,
aceea de mare preot druid. Iosif din Arimateea urma să
se înapoieze în Palestrina peste două luni, dar intenţiona
să revină în fiecare an, de-a lungul următorilor trei ani,
până când nepotul său avea să îşi încheie iniţierile în
Britania. Ceilalţi unchi l-au primit imediat cu dragă
inimă pe nepotul lor Yeshua sub aripa lor protectoare.
În cei 31 de ani de când s-a stabilit în Britania, în
anul 22 î.Hr., Andrei devenise arhitectul-şef al micilor
comunităţi monastice ale druizilor celţi din Insulele
Avalon, care au crescut considerabil sub supervizarea
lui. Înainte de a-mi continua povestea, îngăduie-mi să îţi
ofer o explicaţie: Avalon era numele a două insule: cea
mai mică dintre ele era cea pe care voi o numiţi la ora
actuală Glastonbury, iar cea mai mare era insula Mona,
numită astăzi Anglesey, situată la vest de coasta Ţării
Galilor. Iosefus era pe punctul de a crea în aceste locaţii
două universităţi majore druide-eseniene, cu o bibliotecă
în care se aflau mii de cărţi, manuscrise şi rulouri de
pergament, dintre care foarte multe fuseseră aduse în
Britania de către Iosif din Arimateea, din toate colţurile
Imperiului Roman. Atât Andrei, cât şi Iosefus au optat
să rămână călugări celibatari, spre deosebire de Noe,
care a aleşi o cale spirituală bazată pe înţelegerea intimă
a sufletului feminin, ca bărbat căsătorit.
Noe avea 12 ani când a ajuns pentru prima dată în
Britania. Zece ani mai târziu, el a cunoscut şi s-a
căsătorit cu o prinţesă celtică, roşcată, pe care el o
numea Ariadne. Fratele acesteia, Llyr Llediaith, îşi
începuse domnia ca rege al ramurii nordice a regatului
silurian din Kymria sau Ţara Galilor cu câţiva ani
înainte de sosirea lui Yeshua în anul 10, e.n. Noe era
recunoscut ca un bard în rândul Ordinelor Druidice.
Dacă Yeshua avea un unchi favorit între toţi, acesta era
cui siguranţă Noe, care semăna cel mai mult cu tatăl lui
dintre toate rudele sale. Şi îngăduie-mi să îţi spun
următorul lucru, preaiubite prieten: exista un motiv
foarte clar pentru această similitudine. Atât tatăl său,
cât şi unchiul Noe manifestau vibraţia aceluiaşi
suprasuflet, care avea să se exprime peste ani sub forma
maestrului înălţat Saint Germain. La fel ca şi Saint
Germain, Noe a devenit un adept extrem de bine
cunoscut, care cunoştea secretele nemuririi fizice,
menţinându-şi corpul neschimbat timp de peste 600 de
ani. Înregistrările voastre istorice îl menţionează sub
numele de Merlin Taliesen, cel care l-a pregătit pe
Arthur Pendragon pentru rolul său de rege al
Camelotului.
După cum poţi vedea, Yeshua era foarte bine
conectat. Nu a durat mult şi unchii săi l-au prezentat
familiilor regale ale diferitelor triburi, căpeteniilor
militare, magicienilor, barzilor şi preoţilor druizi (de
ambele sexe). Prima sa iniţiere a avut loc în timpul
celebrării riturilor fertilităţii Beltain la Avalon, în cadrul
cărora a fost acceptat ca iniţiat de probă în Ordinul
Druizilor. Sunt convinsă că eşti extrem de curios să afli
ce a experimentat Yeshua în timp ce focurile Beltain-ului
ardeau pe Tor, dar dacă ţi-aş relata toate poveştile
spirituale pe care le-a trăit nepotul meu şi pe care mi le-
a împărtăşit mai târziu, acestea ar umple singure o
carte.
Pe lângă timpul petrecut vara în insulele fabuloase
ale Avalonului şi în ţinutul din vest pe care voi îl numiţi
Cornwall, Devon şi Somerset, unchii lui Yeshua l-au dus
pe acesta inclusiv să vadă monumentele din piatră de la
Stonehenge şi Avebury, unde el a aflat foarte multe
lucruri despre puternicele forţe ale geomanţiei. El a
urmat liniile telurice electrice şi magnetice şi a simţit
fluxul masiv de energie care apare în „punctele
dragonului”, acolo unde se intersectează acestea. De
regulă, în astfel de puncte de intersecţie există cercuri
din piatră sau alte monumente monolitice care
acţionează ca nişte ace de acupunctură, pe care vechii
druizi le foloseau pentru a canaliza şi a struni energia
telurică, cea lunară, cea solară şi cea stelară, combinate,
în diferite scopuri specifice.
Yeshua s-a conectat la rândul lui profund cu
conştiinţa Gaiei, Marea Mamă Pământ, intrând în multe
din încăperile şi peşterile ei subterane, naturale sau
create de mâna omului. Aşa cum i-am promis mai
demult, el a cunoscut aici lumile spiritelor elementale şi
ale zânelor, în timp ce medita în cercurile celor din
urmă, lângă izvoare şi lacuri, sau pe stâncile munţilor şi
lângă focurile de tabără. Era foarte uşor să treci prin
portalurile interdimensionale din aceste locuri. Tot aici,
Yeshua a învăţat mai multe despre măsurarea timpului
şi despre Influenţele corpurilor cereşti.
Cu excepţia regiunii de sud-vest, în care domnia
romanilor era foarte evidentă, Yeshua a realizat
ceremonii alături de marii preoţi şi de marile preotese
druide în întreaga Britanie, în interiorul pădurilor sacre,
a meditat lângă izvoarele cu ape minerale care
bolboroseau, lângă lacuri şi lângă apele curgătoare. În
interiorul tunelelor subterane sau la suprafaţa acestui
ţinut străvechi, el a învăţat cum să asculte oracolele
lumilor invizibile. De asemenea, a învăţat incantaţiile şi
discernământul spiritelor, cum poate fi folosită energia
sexuală atât pentru a face bine, cât şi pentru a cauza
boli şi afecţiuni.
În cel de-al doilea an petrecut în Insulele Britanice,
Yeshua şi-a dedicat o bună parte din timp explorării
insulei vecine, numită Eire sau Irlanda. La fel ca în
Britania, el a întâlnit aici lumi angelice extrem de uşor
de accesat şi a intrat în comuniune cu fiinţele din
Pământul Interior, cu zânele şi cu spiritele celor patru
elemente: pământul, apa, focul şi aerul. În primul său
an, Yeshua a stat în principal pe insula Mona, marele
sanctuar druid, dincolo de coasta de vest a Kymriei,
precum şi pe insulele Avalon, pe care voi le numiţi la ora
actuală Glastonbury. El şi-a primit ultima iniţiere din
Britania, cu doar o lună înainte de plecare, la Chalice
Hill şi la Tor, în Avalon.
Aici, în Avalon, în zona care a devenit cripta numită
mai târziu Capela Mariei din marea Abaţie Glastonbury,
Iosif din Arimateea a construit o clădire micuţă din
chirpici şi împletituri, care servea drept sanctuar pentru
efectuarea practicilor eseniene. În imediata apropiere se
afla un izvor şi o fântână acoperită care furnizau apa
necesară pentru diferitele ceremonii, dar şi pentru
comunitate, în general. Clădirea ce proteja fântâna
ascundea inclusiv una din intrările în tunelele subterane
iniţiatice care conduceau la peşterile amenajate de sub
Chalice Hill şi Tor.
Nepotul meu, acum în vârstă de 16 ani, s-a întâlnit
la această fântână străveche cu unchiul său Iosif, care
purta roba albă de mare preot druid. El şi-a condus
nepotul printr-un labirint complet întunecat, singura
lumină fiind aceea a soarelui din sufletul omului. Într-o
peşteră plină de cristale masive şi înalte, tânărul iniţiat
a fost lăsat să mediteze singur lângă un lac subteran
mititel care îi reflecta toate gândurile şi sentimentele. El
a plonjat în apa foarte rece şi s-a scufundat în abis,
până când la distanţă i-a apărut o luminiţă.
Fără să mai respire ca un om, Yeshua s-a
abandonat în faţa unei amintiri a sufletului său, în care
acesta avea forma unui delfin. El a înotat către o
trecătoare îngustă şi a reuşit să iasă din nou la
suprafaţă din apa întunecată. A ieşit dârdâind de frig şi
s-a trezit într-o cavernă complet sigilată, în raport cu
lumea exterioară. Pe poarta de la intrare, scrise într-o
limbă străveche pe care i-o predaseră unchii săi, erau
cuvintele lui Thoth-Hermes: „Ceea ce este sus este şi
jos”. Văzând o lumină care îl atrăgea, nepotul meu a
trecut pragul uşii. Aici, el a întâlnit nişte fiinţe uriaşe, de
peste 2,10 m, care s-au ridicat de pe băncile lor din
piatră pentru a-l saluta.
Însoţit de aceste fiinţe de lumină, Yeshua a urcat o
scară îngustă în spirală şi a trecut peste un pod din
piatră, ajungând într-o cavernă foarte mare, săpată în
piatră şi amenajată cu diferite piese ornamentale foarte
frumoase. În mijlocul încăperii bine luminate, se afla o
masă rotundă şi mare, din cristal, înconjurată de 12
scaune din piatră. Deşi s-a uitat pretutindeni în jur, nu
a putut vedea nicio sursă evidentă de lumină. De
asemenea, luminozitatea nu lăsa nicio umbră în acest
loc. Toate lucrurile şi toate fiinţele păreau să lumineze
aici din interior. Yeshua s-a cutremurat în faţa acestei
energii luminoase în sine şi a înţeles că va veni un
moment în viitorul său, în care avea să fie important să
îşi aducă aminte de această experienţă şi de vibraţia ei
particulară.
În continuare, una din fiinţele de lumină l-a luat de
mână. Era o fiinţă străveche, cu vârsta de mii de ani
pământeşti, dar faţa ei translucidă strălucea, emanând o
înţelepciune sublimă. Bărbatul l-a informat pe Yeshua
că îl chema Torak şi că era unul din marii preoţi care au
supravieţuit scufundării Atlantidei. El a călătorit pe una
din navele lor de lumină în oraşul subteran al lui Thoth,
de sub Marea Piramidă. Când apele Potopului s-au
retras în sfârşit, scoţând la suprafaţă pământul
străvechi numit la ora actuală Britania, Torak a venit
aici împreună cu consoarta sa Torhannah, pentru a
aduce echilibrul Principiului Divin Feminin popoarelor
de la suprafaţa pământului care încă mai sufereau, cu
speranţa că în acest fel vor putea fi evitate alte
holocausturi pe viitor, asigurând astfel supravieţuirea
pentru totdeauna a umanităţii. Aşa se face că Torak şi
Torhannah au optat pentru a rămâne în continuare pe
pământ, de-a lungul multelor secole care au urmat.
Torak i-a intonat apoi lui Yeshua o serie de cuvinte
familiare la ureche, asistându-l pe tânărul iniţiat să îşi
aducă aminte limbile luminii şi porţile stelare albastre
ale lui Orion şi Sirius. El a adăugat că se trăgea dintr-o
linie genealogică de clarvăzători şi de magicieni care
păzeau o anumită cunoaştere străveche plină de
înţelepciune, ferind-o de fiii întunericului. Cei care îl
iubeau şi se temeau de el îl cunoşteau în egală măsură
sub numele de Merlin.
Doresc să precizez că nepotul meu a rămas cu Torak
timp de o noapte şi o zi, deşi timpul nu trecea în acea
dimensiune aşa cum ştim noi. Ar fi putut trece foarte
bine ani în prezenţa acestui suflet măreţ, care nu mai
măsura demult timpul după mişcarea astrului solar.
Torak l-a invitat pe Yeshua să stea foarte liniştit şi
să mediteze. Aplecându-se asupra lui, el i-a atins
pieptul, după care s-a întors şi a plecat în tăcere. Torak
ştia că opţiunea cea mai bună din punct de vedere
spiritual consta în a-l lăsa pe băiat să îşi găsească
singur răspunsurile pe care le căuta în inima sa. Aşa se
face că pe când stăteai acolo, în mintea lui Yeshua au
început să se trezească şi să prindă formă o serie de
amintiri dintr-un trecut extrem de îndepărtat. La un
moment dat, el a fost înconjurat de o coloană
misterioasă de aer cald, care l-a înfăşurat ca şi cum ar fi
fost un cocon moale. S-a auzit apoi un sunet delicat de
clopoţei, care l-a făcut pe Yeshua să intre într-o stare de
semi-somnolenţă.
Când sunetele din ce în ce mai subtile l-au condus
într-o lume interioară, el a devenit conştient de prezenţa
lui Torhannah, care l-a anunţat că o reprezenta pe
Mama Divină, exact aşa cum i-a transmis preaiubitul ei
Torak. Inima lui Yeshua s-a deschis din ce în ce mai
mult, iar el şi-a dat seama că ceea ce luase mai devreme
drept un sunet de clopoţei era de fapt vocea Mamei
eterne. Abandonându-se în faţa sunetelor lichide infinite
ale iubirii acesteia, el a simţit că pluteşte pe deasupra
unui ocean foarte vast. Fără nici un efort din partea lui,
curentul blând de la suprafaţa apei l-a transportat către
inima ei vastă. Lui Yeshua i-au dat lacrimile în faţa
acestei aduceri aminte, iar el s-a scufundat într-o tăcere
mai profundă şi mai „sonoră” decât orice sunet ar fi
putut auzi, prin care Mama întregii Vieţi s-a adresat
fiecărei celule a tânărului corp al lui Yeshua,
calibrându-i matricea formei sale astfel încât să îşi
aducă aminte de originea şi de naşterea sa cosmică.
Mama Divină i-a transmis cât de important este să
simtă şi să exprime de-a lungul vieţii sale energiile
vindecătoare şi hrănitoare ale Principiului Divin Feminin
care sălăşluiau în interiorul lui. Ea i-a explicat lui
Yeshua că a intrat în planul terestru, într-o epocă de
întuneric profund şi de mare suferinţă, generată de
încercarea umanităţii de a separa mintea obiectivă a
Principiului Divin Masculin de contrapartea sa, inima
intuitivă a Principiului Divin Feminin.
Deschizându-i vederea interioară, ea i-a arătat lui
Yeshua pericolele care se vor abate asupra Mamei
Pământ în anii care vor urma şi profanarea acesteia de
către oameni. Acest efect, i-a explicat ea, era rezultatul
dezechilibrului în creştere în favoarea principiului
masculin. Mama Divină i-a reamintit lui Yeshua că el şi
un grup colectiv de spirite cosmice au venit pe pământ
pentru a asista umanitatea să pună capăt acestui ciclu
descendent, similar unei implozii, al separării şi al
involuţiei. Dacă umanitatea şi-ar folosi într-o manieră
inspirată liberul-arbitru, viaţa pe pământ s-ar putea
alătura în mod conştient celei a Mamei Pământ, care
începea deja să îşi alinieze conştiinţa, în scopul
ascensiunii şi întoarcerii sale în lumile luminii şi ale
unităţii.
Yeshua nu şi-a dat seama cât timp a rămas astfel,
primind revelaţie după revelaţie, într-o stare ca de
transă, până când a simţit presiunea mâinii unchiului
său Iosif pe umăr, care l-a trezit. Plin de entuziasm,
Yeshua a început să îi descrie experienţele sale,
bombardându-şi unchiul cu nenumăratele întrebări la
care şi-ar fi dorit să primească un răspuns. Înainte de a
apuca însă să termine prima frază, Iosif i-a transmis
printr-un gest universal cunoscut că trebuia să păstreze
tăcerea. Nepotul meu a părăsit apoi camera interioară a
lui Tor, pe o rută mult mai scurtă (aşa cum se întâmplă
adeseori la sfârşitul unei iniţieri), urcând pe o altă scară
din piatră în spirală, care l-a condus către o ieşire
ascunsă, situată în vârful unei movile mari. Yeshua a
ieşit astfel la suprafaţă lângă un cerc străvechi din pietre
verticale, în aerul rece al nopţii. Lumina argintie a Lunii
pline se reflecta în picăturile de rouă ale ierbii şi în apele
Avalonului. La ora actuală, această ieşire este îngropată
sub ruinele Turnului Sfântului Mihail.
Yeshua spera să îşi poată împărtăşi experienţele cu
unchii săi la întoarcerea în clădirea comunală, unde a
descoperit cu plăcere că îl aştepta un festin. Superiorii
ordinului i-au reamintit însă că era de preferat să îşi
păstreze experienţele în inima sa pentru o vreme, pentru
a atrage astfel o amplificare a viziunii sale interioare. În
loc să îşi disipeze puterea iniţierii discutând despre ea,
păstrarea tăcerii îi putea amplifica înţelepciunea
acumulată în urma ei, în zilele următoare, în acest fel, el
şi-a amplificat inclusiv încrederea în capacitatea sa de a
găsi răspunsuri şi călăuzire în amplul spaţiu al
atotputernicei sale prezenţe EU SUNT. Yeshua a
continuat să înţeleagă, printre altele, cum îşi putea
tempera micuţul ego, punându-l la unison cu o menire
superioară, nu cu atragerea gloriei asupra sa.
Dar ceea ce este încă şi mai important, nepotul meu
a început să înţeleagă plenar natura şi opera Mamei
Divine, a cărei prezenţă plină de iubire şi dătătoare de
putere vindecă suferinţa întregii lumi. El a învăţat cum
să îşi liniştească mintea şi cum să permită prezenţei
Mamei să îl mângâie în momentele în care se simţea
singur sau confuz. Într-o manieră similară, haide să
absorbim şi noi energiile îmbrăţişării pline de afecţiune a
Iubirii Divine. Acordează-ţi urechile şi vei auzi sunetele
delicate de clopoţei ale lui Torhannah, care te cheamă
către inima Mamei Divine. Respiră adânc şi receptează
esenţa bătrânului Frate, a cărui lumină exemplară
luminează calea.
Cap. 27 - Întoarcerea lui Yeshua din Britania

Îmi amintesc cu drag de ziua în care Yeshua s-a


întors din Britania. Înainte de răsăritul soarelui, într-o
dimineaţă de august, am simţit impulsul de a mă ridica
şi de a mă plimba până la prăpastia mea favorită,
dincolo de care se putea vedea Marea Mare. Cu foarte
mulţi ani înainte, îmi creasem aici un mic altar. După ce
am îngenuncheat lângă pietrele familiare şi am început
să mă rog, m-am resorbit în interiorul unui ocean de
beatitudine şi de extaz.
Când am redevenit conştientă de corpul meu,
primele raze ale soarelui începeau să străpungă deja
întunericul nopţii. Am auzit atunci cu urechea mea
interioară mesajul: „Vin!”.
Reglându-mi privirea exterioară, am scanat imediat
orizontul. Da! Am văzut în zare o mică flotă de nave cu
pânze, ale căror lămpi oscilau ca nişte stele ce dansau.
După ce s-a luminat mai tare de ziuă, am putut distinge
culorile şi desenul steagului heraldic al lui Iosif aplicat
pe pânza principală a vasului din fruntea convoiului. Mi-
am scos imediat şalul şi am început să îl flutur în briza
dimineţii. Ţărmul era stâncos şi periculos, aşa că navele
nu puteau trece decât la o anumită distanţă una de
cealaltă, în timp ce navigau către micul port Dor, situat
la câţiva kilometri către sud. Ele erau însă suficient de
apropiate pentru a putea vedea formele individuale ale
echipajului. Avea să mai treacă cel puţin încă o zi până
la sosirea lui Yeshua.
Atunci, l-am văzut! Yeshua mi-a făcut cu mâna,
după care s-a aruncat în mare. L-am privit uşor
alarmată în primă instanţă, dar după ce am inspirat
adânc, mi-am dat seama că era un înotător foarte
puternic. Corpul lui suplu străbătea valurile în timp ce
se îndrepta către o mică fâşie de nisip din mijlocul
stâncilor înconjurătoare. De îndată ce a ajuns pe uscat,
s-a ridicat, având ceva legat la brâu, apoi a început să
urce pe munte. Cu foarte mult timp în urmă, strămoşii
noştri care au trăit în această regiune au sculptat
mânere şi borduri înguste, ca să poată scăpa de
captivitate când erau atacaţi de triburile nomade. Când
era mai mic, Yeshua explorase această cărare dificilă, pe
care şi-o amintea foarte bine. De altfel, acesta a fost
unul din numeroasele teste ale curajului şi intuiţiei pe
care le-a trecut într-o noapte ceţoasă fără Lună, cu
puţin timp înainte de a pleca în Britania.
Doamne, cât de mult crescuse în cei trei ani care au
trecut! Practic, era cu un cap mai înalt decât mine şi
rânjea cu gura până la urechi. Părul lui lung şi ud
mirosea a sare. Corpul bronzat şi transpirat îi lucea
datorită sării şi nisipului lipite de el. Inima mea a fost
cuprinsă de un extaz aproape dureros, în timp ce
priveam frumuseţea ieşită din comun a nepotului meu;
Yeshua a inspirat adânc, după ce efectele ascensiunii
dificile s-au mai potolit, revenind la o respiraţie normală.
Am rămas astfel o vreme, privindu-ne în ochi, fericiţi că
suntem din nou împreună! Nu-mi era deloc greu să îmi
dau seama că unchii săi, Iosif din Arimateea, Andrei,
Iosefus şi Noe, l-au pregătit foarte bine pe acest tânăr
pentru testele care vor urma în viaţa sa. Subit, am
izbucnit amândoi în râs, până când am început să ne
cutremurăm din tot corpul. Nu eram niciunul capabil (şi
nici nu ne doream) să punem capăt acestei întoarceri
neaşteptate la inocenţa şi la bucuria copilăriei.
Yeshua m-a luat în braţele sale, la fel ca în urmă cu
mulţi ani, când s-a întors de pe Muntele Sinai. Ne-am
învârtit amândoi până când am ameţit, râzând nestăvilit.
În cele din urmă, ne-am mai revenit, ocazie cu care ne-
am dat seama că ziua începuse deja la Carmel. La
distanţă putea fi auzit clopotul mănăstirii, care îi chema
pe membri la rugăciunile de dimineaţă. În apropiere
puteam auzi behăitul şi clopoţeii veseli ai oilor şi
caprelor ieşite la păscut. Am auzit apoi pe cineva
salutându-ne. De după copaci a apărut Nathaniel
Bartolomeu, băiatul păstor care a îngenuncheat în faţa
lui Yeshua atunci i când acesta era doar un bebeluş
nou-născut la Betleem, dar care a devenit unul din cei
mai buni prieteni şi confidenţi ai săi în cei cinci ani
petrecuţi de Yeshua la Carmel, la Nazaret şi la Qumran.
Nathaniel sperase să îşi poată însoţi prietenul în
Britania, dar superiorii mănăstirii au decis că această
călătorie l-ar fi ajuta pe Yeshua să acumuleze mai multă
putere dacă era singur. Cu excepţia momentelor în care
se afla lângă unchiul său, Iosif din Arimateea, Yeshua
trebuia să treacă prin iniţierile în Ordinul Druizilor,
alături de o serie de rude pe care nu le cunoscuse
niciodată până atunci.
Yeshua a alergat în braţele lui Nathaniel. Cei doi
aveau acum aproape aceeaşi înălţime, erau supli şi
foarte bronzaţi. Nathaniel avea 28 de ani, dar nu se
însurase încă. Era copleşit de bucurie să îşi revadă
prietenul. Plângând, el l-a strâns pe Yeshua la pieptul
lui şi l-a sărutat pe obraji, pe care crescuse o barbă
subţire. Privindu-i pe cei doi tineri care se bucurau de
reuniunea lor, am simţit cum inima îmi debordează de
fericire. În final, realizând în sfârşit că Yeshua s-a întors,
Nathaniel Bartolomeu l-a ţinut la o lungime de braţ,
privind adânc în ochii lui albaştri-cenuşii zâmbitori.
După ce s-au îmbrăţişat încă o dată, cei doi au început
să alerge către poarta de vest, lăsându-mă pe mine cu
oile şi cu caprele, nu că m-ar fi deranjat cu ceva!
Dimpotrivă, acest lucru îmi permitea să mă liniştesc şi
să integrez în inima mea vestea cea bună a întoarcerii
lui Yeshua.
După ce Absalom a venit şi m-a înlocuit la păstoritul
turmei, m-am întâlnit la poarta mănăstirii cu Mariam,
care deborda de bucurie că s-a întors Yeshua: „Trebuie
să pregătim un festin pentru preaiubitul meu frate!”, a
exclamat ea, luându-mă de braţ şi trăgându-mă în grabă
către bucătăria comună. Toată lumea se foia în jurul lui
Yeshua, bombardându-l cu întrebări şi îmbrăţişându-l
strâns. Fraţii au renunţat pe moment la ritualurile lor
comunale. Maria cea Mică s-a ţinut deoparte, trăgând cu
ochiul din pragul unei uşi. În timp ce îşi privea vărul,
fiecare celulă a corpului ei era inundată de valuri
succesive de bucurie şi de pasiune. Ce putea face cu
toată această energie, acum că trupul ei aproape matur
îi trăda iubirea unei femei faţă de un bărbat? Ea i-a
invocat pe îngeri, cerându-le să o ajute să îşi
restabilească demnitatea şi starea de calm.
Subit, Yeshua i-a surprins privirea. Şocat, el s-a
uitat în pământ, înroşindu-se la faţă din cauza unei
pasiuni născute dintr-un loc atât de profund al inimii
sale, încât nici măcar nu îi putea determina adâncimea.
Surprinzând acest moment de plăcere uluitor de
intensă, deşi uşor stânjenitoare pentru cei doi, toată
lumea a zâmbit sau a izbucnit în râs. Yeshua a inspirat
adânc, i-a luat pe rând pe copilaşi pe umerii săi şi a
început să alerge cu ei prin curtea interioară. A sărit
apoi peste un gard mic din piatră şi s-a îndreptat către
livada cu pomi fructiferi şi măslini. Copiii ţipau şi îşi
fluturau mâinile ca nişte păsări, în timp ce priveam
fericită această joacă inocentă, mi-am adus aminte de
Yeshua la opt ani, când a sosit la mănăstire venind din
Egipt şi din Sinai.
Observând oboseala lui Yeshua, Nathaniel i-a sărit
în ajutor şi le-a spus copiilor să se întoarcă la sarcinile
lor. Cei doi tineri pe care îi iubeam atât de mult s-au
îndreptat apoi către băi, după care s-au dus în sala
mare de mese, pentru a-şi hrăni trupurile înfometate.
Nu conta că nu era încă ora pentru întreruperea
postului comunal de dimineaţă. Bucătăresele au pus
imediat în faţa lor vase cu cereale aburinde, cu mei şi cu
grâu kamut, dar şi platouri cu brânză de capră şi cupe
cu lapte de capră, bucăţi de pâine neagră şi vase cu
miere sălbatică. Era evident că reformele cerute de Maria
cea Mică au dat rezultate.
După o seară de împărtăşiri intense cu întreaga
comunitate de pe Muntele Carmel, Yeshua a plecat să îşi
viziteze o săptămână, părinţii la Nazaret, un sat situat la
doar 32 de kilometri distanţă. Maria Ana şi Iosif
aşteptau deja sosirea lui Yeshua. Amândoi au fost
încântaţi de maniera în care cei trei ani petrecuţi în
Britania l-au transformat pe fiul lor dintr-un băiat
precoce într-un tânăr aproape matur. Toată lumea s-a
bucurat de marea reuniune familială. Yeshua şi-a
împărtăşit cu bucurie experienţele cu părinţii, fraţii şi
surorile sale - respectiv cu Iacov, Iuda, Iosif cel Mic,
Ruth, Toma şi Simion. În acest fel, Yeshua şi-a putut
integra mai bine iniţierile, împărtăşindu-le doar pe cele
despre care ştia că aveau să le fie de folos celor care îl
ascultau.
Mariam şi Maria cea Mică urmau să plece de pe
Muntele Carmel la sfârşitul lunii octombrie, împreună
cu un grup de adulţi şi de tineri la fel ca şi ele, pentru a-
şi începe iniţierile mai avansate în Egipt. Ele ştiau că nu
îl vor mai vedea pe Yeshua, înainte de plecarea acestuia
în India. În consecinţă, intensitatea dorinţei lor de a se
refamiliariza cu vărul lor favorit era cât se poate de
evidentă când Yeshua s-a întors la Carmel după
săptămâna petrecută cu familia sa la Nazaret.
Aşa se face că cele două fete şi-au petrecut fiecare
moment liber pe care îl aveau împreună cu el. Între
timp, Mariam şi Maria cea Mică legaseră o prietenie atât
de strânsă, încât umbra geloziei aproape că nu mai
putea fi sesizată, cu excepţia câte unui cuvânt muşcător
sau a unei priviri speriate, când şi când. Cele două au
făcut un pact una cu cealaltă, şi anume de a nu renunţa
la prietenia lor din cauza sentimentelor intense pe care
le simţeau faţă de Yeshua şi de destinul lor reciproc
legat de acesta.
Când a sosit timpul să plece în Egipt, Iosif din
Arimateea le-a escortat pe Maria cea Mică, pe Mariam şi
pe ceilalţi membri ai grupului până în Alexandria, pe
unul dintre vasele sale de transport. Vasul a ancorat aici
o lună, înainte de a-şi continua călătoria. În acest timp,
Iosif le-a prezentat tinerilor minunile acestui oraş
sofisticat, prezentându-le pe cele două fete mai multor
rude îndepărtate, care mai târziu le-au condus până la
Heliopolis. Isac şi Tabitha îşi conduseseră deja în Egipt
fata concepută în lumină, pe Sara, cu câteva săptămâni
înainte, iar acum le-au întâmpinat pe cele două fete
când acestea au ajuns acasă la mătuşa lor Mariamne.
Mariam şi Maria cea Mică auziseră nenumărate poveşti
legate de vara lor oacheşă, care le-a trezit curiozitatea,
aşa că de-abia aşteptau să o cunoască.
În ceea ce ne privea, noi, ceilalţi, am avut cu toţii
imensa plăcere de a-l avea în mijlocul nostru pe Yeshua,
la Carmel şi la Nazaret, înainte de plecarea lui în India,
în luna aprilie, la scurt timp după împlinirea vârstei de
17 ani. Yeshua era fericit să se afle din nou în mijlocul
preaiubiţilor lui părinţi şi a fraţilor săi mai mici. În cei
trei ani de absenţă, copiii care i-au fost tovarăşi de joacă
s-au transformat enorm. El însuşi s-a maturizat foarte
mult, în urma iniţierilor primite, având o sensibilitate
mult mai rafinată a energiei sale subtile, care îi permitea
să îşi privească părinţii dintr-o perspectivă intuitivă mult
mai profundă, evaluându-le călătoria spirituală care i-a
pregătit atât de bine de-a lungul anilor. Deşi cei doi
păreau oameni obişnuiţi care îşi vedeau neobservaţi de
munca lor, lui Yeshua nu i-a mult timp ca să remarce
faptul că atât tatăl, cât şi mama sa erau înzestraţi cu
puteri spirituale mai mari decât realizase el înainte de a
pleca în Britania.
De multe ori, el îşi lua deoparte tatăl sau mama,
cerându-le sfatul în particular şi întrebându-i cum să îşi
cultive mai bine darurile spirituale. În astfel de ocazii, el
le punea întrebări profunde referitoare la ceea ce le-au
spus îngerii în privinţa lui şi a operei pe care a venit pe
pământ pentru a o îndeplini. Dintre fraţii lui Yeshua, cei
mai interesaţi de spiritualitatea lui erau Iacov şi Iosif cel
Mic. Lor le plăcea să se alăture discuţiilor elevate ale
fratelui lor mai mare cu părinţii lor şi la meditaţiile
prelungite ale acestora. Pe de altă parte, Iuda era mult
mai preocupat de minunile lumii naturale, pe care le
demonstra cultivând grădina mamei sale şi crescând
animale.
Pe măsură ce au trecut lunile, respectul lui Yeshua
faţă de smeritul său tată s-a amplificat necontenit. Aşa
se face că dorinţa lui cea mai arzătoare era să urmeze
exemplul tatălui său. Deşi nu l-a cunoscut personal pe
bunicul său Ioachim, poveştile pe care i le-am spus
referitoare la marea putere spirituală şi la devoţiunea
acestuia l-au inspirat enorm pe nepotul meu. Când şi-a
dat seama cât de multă înţelepciune au câştigat cei doi
bărbaţi importanţi din viaţa lui, în urma anilor petrecuţi
în India, dorinţa lui de a pleca şi de a acumula o
înţelepciune similară s-a amplificat de la o zi la alta.
Deşi călătoria avea să fie de lungă durată, şi nu lipsită
de pericole, el s-a dedicat cu ardoare pregătirilor
necesare. De bună seamă, fratele său Iacov a simţit
nevoia să plece cu el. Iosif cel Mic şi-a implorat la rândul
lui părinţii să îl lase să plece cu fraţii săi, dar aceştia au
pus piciorul în prag şi i-au spus că se vor ruga pentru a
afla cum este cel mai bine să procedeze.
Iosif din Arimateea şi-a dat seama că ar fi fost
înţelept ca băieţii să aibă lângă ei o rudă apropiată care
să acţioneze ca un mentor şi protector, dat fiind că tatăl
lor avea să rămână la Nazaret. După ce şi-a dus fiica şi
pe ceilalţi iniţiaţi tineri în Egipt, Iosif a plecat către
sudul Galiei şi către Britania, după obiceiul său. Ajuns
la Languedoc, el şi a întâlnit aici fraţii (după mamă), pe
Isac şi pe Iacov. Când le-a spus celor doi că Yeshua
urma să facă un pelerinaj în India, Iacov şi-a dat
instantaneu seama că visele pe care le avea frecvent,
referitoare la iniţierea sa în India, puteau fi acum
realizate. În consecinţă, el a acceptat cu dragă inimă
invitaţia de a pleca în această ţară împreună cu nepoţii
săi.
Aşadar, Iosif din Arimateea s-a întors în Palestina,
iar Iacov a plecat imediat către Nazaret şi către Muntele
Carmel, pentru a se întâlni cu membrii familiei sale pe
care nu-i mai văzuse de foarte mulţi ani. Nu a durat
mult pentru a face pregătirile necesare, spre a-şi însoţi
nepoţii către valea Indusului şi pe înălţimile munţilor
Himalaya. Am rămas uimită să îl văd pe Iacov arătând
de parcă ar fi avut 40 de ani, întrucât acesta arăta la fel
ca tatăl său atunci când l-am întâlnit prima dată. După
ce şi-a primit iniţierile avansate în Egipt, Iacov a ajuns
să deţină, la rândul lui, secretele longevităţii. Aşa se face
că înfăţişarea sa robustă şi plină de vitalitate îi făcea pe
oameni să le vină greu să creadă că avea 62 de ani.
Unul din verii lui Iosif ben Iacov, care a făcut mai
multe călătorii în India, în calitate de negustor, a fost
angajat de familie ca ghid principal şi ca furnizor al
expediţiei. Teoretic vorbind, tatăl băieţilor, care era
inclusiv supervizorul lor spiritual, ar fi trebuit să îi
însoţească, la rândul lui, dar, din cauza stării de
sănătate slăbite, care începuse recent să îi afecteze
vederea şi ochii, lunga călătorie până în India nu îi era
deloc recomandată acestuia. Prin urmare, a fost luată
decizia ca Iosif să rămână acasă (cel puţin, aceasta a
fost explicaţia dată celor neiniţiaţi!).
Dat fiind că Iosif îşi putea manipula perfect energia
subtilă în timpul şi în spaţiul interdimensionale, el
putea practica bilocaţia ori de câte ori îşi dorea să fie
alături de fiii săi. Alteori, dacă era necesar, el le-a
promis celor doi să îşi teleporteze corpul fizic. Yeshua îşi
văzuse deja tatăl practicând ambele tehnici, aşa că ştia
că acesta îşi putea respecta promisiunile. În afara lui
losif, mai erau câţiva oameni în grupul nostru (inclusiv
eu) care putea practica bilocaţia şi teleportarea, aşa că
ne puteam alătura lui din când în când. Iosif cel Mic a
devenit de-a dreptul extatic atunci când mama sa, care
s-a împotrivit multă vreme unei călătorii în străinătate la
o vârstă atât de fragedă, a acceptat în sfârşit să îl lase să
plece.
Cu câteva zile înainte de plecarea grupului, mai
mulţi membri ai familiei s-au strâns acasă la Maria Ana,
pentru a-şi lua rămas-bun. După o masă simplă, am
sărbătorit cu toţii prin muzică şi dansuri, după care le-
am oferit pelerinilor darurile pe care le-am adus pentru
a le pregăti călătoria. Personal, am confecţionat nişte
desagi pentru Iacov şi pentru cei trei nepoţi ai mei, pe
care i-am umplut cu tot felul de plante şi de uleiuri
medicinale, cu pietre vindecătoare şi cu amulete
protectoare. Maria Ana a ţesut centuri din fibre foarte
strânse de in, pe care le-a vopsit în culori luminoase,
dându-le apoi fratelui şi celor trei fii ai săi. De aceste
centuri atârnau tot felul de vase din lemn frumos
cioplite, cu gravuri complexe, şi nişte tărtăcuţe frumos
vopsite pentru mâncat şi băut, create chiar de ea şi de
Iosif. La rândul lui, Iosif le-a dat cumnatului şi fiilor săi
nişte pelerine groase care puteau fi întinse pentru a
dormi pe ele sau ţinute deasupra capului spre a-i proteja
de soare şi de ploaie. Înainte de a pleca în Egipt, Mariam
şi Maria cea Mică i-au ţesut fiecare lui Yeshua câte o
robă din lâna cea mai fină, pe tare i le-au dat Mariei Ana
special pentru această ocazie. Nathaniel le-a dat
fiecăruia dintre prietenii săi câte o pereche de sandale
rezistente, confecţionate de el.
În zorii, într-o zi frumoasă de primăvară, am
îmbrăţişat aceste suflete curajoase atât de dragi inimii
mele, fără să ştiu dacă le voi mai vedea vreodată. Iacov a
suflat în cornul lui de berbec şi a preluat conducerea
grupului. Toată lumea s-a urcat pe cămile, fiecare având
câte o cămilă cu bagaje în urma sa. Grupul urma să se
reunească cu o caravană de negustori la tabăra acestora
de lângă Marea Galileii, continuându-şi apoi drumul
alături de ea către munţii cei mari de la Răsărit.
Deşi plină de entuziasm şi în totalitate de acord cu
pelerinajul lor, de această dată m-am trezit într-o stare
uşor melancolică, conştientă că îmi vor lipsi nepoţii mei
de-a lungul anilor, care vor fi departe de mine. M-am
folosit însă şi de această ocazie pentru practica
detaşarea de dorinţele mele umane şi a mă pune la
unison cu planul mai mare al lui Dumnezeu. Un alt
lucru care mă alina era gândul că îi puteam însoţi în
planul eteric, iar dacă era strict necesar mă puteam
chiar teleporta.
Cap. 28 - Yeshua povesteşte călătoria lui în India

Aveau să treacă şapte ani până la întoarcerea lui


Yeshua din călătoria sa în India şi în Munţii Himalaya.
În tot acest timp, eu am rămas la mănăstirea de pe
Muntele Carmel, continuând să le predau tinerilor novici
de ambele sexe, ajutându-i să înţeleagă mai bine
energiile care corespund Creatorului lor. I-am învăţat
astfel să îşi pregătească mintea, corpul şi sufletul pentru
iniţierile care aveau să le dovedească angajamentul faţă
de adevărul suprem al unităţii, pe care îl purtau în
interiorul lor. Foarte puţini novici părăseau
antrenamentul spiritual odată început, întrucât erau
intervievaţi şi testaţi riguros înainte, nefiind acceptaţi
pentru pregătire decât cei care îndeplineau cele mai
înalte standarde. Indiferent de vârstă, nici-un novice nu
era acceptat la Şcoala Misterelor de pe Muntele Carmel
dacă nu era capabil să treacă de aceste teste extrem de
riguroase.
De-a lungul multor ani şi chiar a multor generaţii,
am continuat să conduc şcoala iniţiatică a tinerilor de pe
Muntele Carmel. Când şi când, eram căutată de cupluri
sau de indivizi care veneau la mine pentru a primi
iniţierile şi disciplinele specifice Concepţiei în Lumină,
astfel încât să poată aduce pe lume copii extrem de
evoluaţi din punct de vedere spiritual. Alţii doreau să îi
iniţiez în practicile de regenerare celulară sau pentru
atingerea nemuririi fizice.
Nu am foarte multe lucruri de povestit în legătură
cu anii în care am aşteptat întoarcerea lui Yeshua. Prin
urmare, voi continua povestea noastră din punctul în
care nepotul meu s-a întors acasă la părinţii săi, în
Nazaret, la vârsta de 24 de ani, spre sfârşitul verii anului
21 e.n. În aceşti ani, în noi toţi s-au produs foarte multe
schimbări. Maria Ana avea acum aproape 41 de ani, deşi
arăta de 30 de ani, iar Ruth avea aproape 16 ani. Ester
Salomeea şi Simion aveau 13 ani. O parte din copiii mei
şi din descendenţii lor trecuseră de cealaltă parte a
vălului care acoperă ochii muritorilor, iar alte suflete au
traversat acelaşi văl pentru a-şi asuma un trup în
această lume fizică.
Inutil să mai spun că atunci când a ajuns vestea că
Yeshua s-a întors împreună cu fratele său Iacov şi cu
unchiul său, acasă la Maria Ana s-au strâns o
sumedenie de membri ai familiei, pentru a celebra
evenimentul. Am rămas cu toţii cu sentimente
amestecate când ni s-a spus că Iosif cel Mic a decis să
rămână în India după ce s-a însurat acolo. Acesta a fost
primit ca ginere de un rishi bogat, devenind un medic
ayurvedic, care promitea foarte mult. În continuare,
nepotul meu ne-a spus că tatăl său, Iosif, care s-a
teleportat pentru ultima oară în India cu o lună înainte
ca Yeshua şi Iacov să îşi înceapă călătoria înapoi către
Palestina, s-a înălţat la cer şi nu avea să se mai întoarcă
pe pământ.
Yeshua ne-a spus că avea să îşi relateze povestea
familiei sale extinse ceva mai târziu, după fratele şi
unchiul său, şi după ce avea să i-o spună, mai întâi de
toate, mamei sale, Maria Ana. Aşa se face că a mai
trecut o săptămână înainte de a ne revedea. În tot acest
timp, Maria Ana a rămas într-o retragere spirituală
tăcută. Ea îmi mărturisise cu câteva luni înainte că a
fost chemată în planurile interioare, în prezenţa lui
Maha Babaji. Nu mi-a spus tot ce a văzut şi tot ce a
auzit acolo, dar mi-a revelat totuşi că Iosif s-a înălţat în
lumină şi că nu avea să se mai întoarcă la ea în planul
fizic. Maria Ana era decisă să îi păstreze amintirea în
inima ei şi să îşi continue misiunea fără el, aşa cum
putea mai bine. Nu i-a fost însă deloc uşor.
Deşi trăia într-o stare de confort material şi de
abundenţă, singurătatea îi tulbura adeseori pacea Mariei
Ana. Ea reuşea să iasă însă de fiecare dată din aceste
văi ale depresiei cu o vigoare reînnoită şi cu
disponibilitatea permanentă de a le alina durerea altor
oameni care suferiseră pierderi mai mari decât ea. Astfel,
testul Mariei Ana era acela de a atinge un echilibru mai
plenar între natura ei feminină extrem de dezvoltată şi
capacităţile ei masculine latente, pe care trebuia să le
manifeste într-o mai mare măsură. Însuşirile ei
premonitorii s-au amplificat astfel, la fel ca şi
înţelepciunea şi compasiunea ei ieşite din comun. Foarte
mulţi oameni îi cereau sfaturile şi prezenţa, aşa că Maria
Ana nu avea prea mult timp să se gândească la statutul
ei de văduvă, cu excepţia lungilor ore de noapte, când
nimeni nu îi mai încălzea patul.
Din fericire, Yeshua şi Iacov s-au întors acum la ea.
Complet maturi, cei doi bărbaţi şi-au făcut imediat
simţită prezenţa în casa micuţă, dar confortabilă a
Mariei Ana. Mândria şi recunoştinţa pentru cei doi fii ai
ei i se puteau citi cu uşurinţă pe faţă, dar inima îi
tresălta dureros ori de câte ori îl vedea pe fiul ei Iacov,
care semăna leit cu tatăl său, Iosif. În primele zile de
după întoarcerea lui, ori de câte ori se uita la el ochii
Mariei Ana i se umpleau de lacrimi.
După ce a asimilat tot ce i-au spus Yeshua şi cei doi
Iacov (fiul şi fratele ei) despre experienţele lor în India,
îndeosebi despre cele în care a fost implicat şi soţul ei,
Maria Ana a dat un festin, la care şi-a invitat familia şi
prietenii. Acesta a fost momentul în care Yeshua a
început să ne împărtăşească diferite crâmpeie din
pelerinajul său de şapte ani în India.
Yeshua ne-a chemat la ceas de seară, imediat după
apusul soarelui. Ne-am rugat împreună şi am
binecuvântat sarcinile noastre de zi cu zi şi cina bogată.
După ce ne-am satisfăcut foamea trupească, ne-am
aşezat pe scaune în curtea exterioară a casei Mariei Ana.
Aici, în grădina ei superbă, ne-am găsit cu toţii relaxarea
şi pacea. Miresmele dulci ale florilor de lămâi, ale
iasomiei şi ale trandafirilor erau aduse în valuri de briza
caldă de vară. Toată lumea tăcea, profund interiorizată.
Chiar şi copiii foarte mici, care stăteau pe genunchii lui
Yeshua, inclusiv un bebeluş pe care îl ţinea în braţe,
erau neobişnuit de tăcuţi. Asupra tuturor a coborât
atunci o pace profundă, nimeni nu se mai gândea la
grijile şi la problemele zilei de mâine. Am aşteptat cu
toţii în tăcere, până când Yeshua a oftat şi a început să
ne povestească.
Iată cuvintele sale, aşa cum mi le aduc aminte:
„Preaiubită familie şi dragi prieteni, la a cărui
prezenţă m-am întors după o călătorie de foarte lungă
durată. Am ajuns acum la statura unui bărbat, iar Legea
lui Unu sălăşluieşte în mine, deşi încă nu este pe deplin
împlinită în mine. Sunt însă sigur de un lucru: aştept
trezirea totală, prin care Dumnezeu va veni şi va sălăşlui
pe deplin in conştiinţa mea. Şi am mai înţeles ceva: că
nu eu sunt cel care realizează lucrarea, ci Tatăl/Mama
mea, care respiră prin mine şi mă pune în mişcare.
Ştiu că vă uitaţi la mine ca la cineva care s-a întors
la voi. Vă aduceţi aminte de mine ca de un fiu, un nepot,
un frate şi un văr, dar eu vă spun că acest lucru este în
acelaşi timp un adevăr şi un neadevăr. Eu sunt Yeshua
ben Iosif, dar sunt în acelaşi timp Cel care îmi
transcende numele de familie şi al cărui nume nu poate
fi rostit. Mi s-a permis să mă întorc la voi, căci sunt
ţinut în echilibru, între amintirea ce păleşte a zilei de ieri
şi visul ce urmează a fi realizat mâine. Eu sunt plenar
cu voi în acest moment prezent.
Doresc să vă transmit acum salutările tatălui meu
pământesc, Iosif. De asemenea, vă transmit salutările
pline de afecţiune ale fratelui meu, Iosif cel Mic, pe care
mulţi îl numesc Joses, care a luat decizia de a rămâne în
India.
De-a lungul călătoriei noastre care a durat şapte
ani, eu şi fraţii mei am ajuns la o iubire şi o apreciere
deosebite faţă de unchiul nostru Iacov, a cărui prezenţă
iluminată şi plină de compasiune ne-a îmbogăţit enorm
viaţa. Când şi când, de-a lungul pelerinajului nostru,
preaiubitul nostru tată, Iosif, a păşit în mijlocul nostru.
Am fost întâmpinaţi cu aceeaşi bucurie de către bogaţi şi
săraci. Suntem invitaţi acum să vă împărtăşim din
înţelepciunea noastră.
Am citit cu toţii diferite texte sacre şi am trasat
sursa acestei înţelepciuni în Atlantida şi în Lemuria, ba
chiar în epocile de aur de dinainte. Această înţelepciune
s-a dovedit a fi atât de veche, încât m-am cutremurat la
gândul măreţiei acelor minţi luminate care au adunat
aceste adevăruri, transpunându-le în scris. Am învăţat
în scurt timp să citesc, să scriu şi să vorbesc în limba
sanscrită, precum şi în alte dialecte locale, pentru a
putea conversa cu nativii.
Am călătorit patru ani prin regiunile rurale, satele şi
oraşele de pe malurile râurilor Sindhu (Indus), Ganga
(Gange) şi Brahmaputra. Am întâlnit în calea noastră
numeroşi învăţători hinduşi şi budişti care au ajuns să
îşi controleze perfect sufletul în planul fizic. Am asistat
personal la multe miracole. Am călătorit prin munţi fără
bagaje şi fără bani. La fel ca şi crinii de pe câmp, nu
aveam la mine decât veşmintele şi hrana necesară
pentru o zi. Am vizitat diferite peşteri şi mari temple,
unde am cunoscut numeroşi martori ai luminii
supranaturale a Tatălui-Mamei cereşti.
Preaiubitul meu tată a fost un miracol în sine. Îmi
pare rău să spun că nu l-am apreciat într-o măsură
suficientă în copilăria mea. El şi-a manifestat miracolele
chiar în faţa ochilor mei. Înainte de plecarea noastră în
India, ne-a spus că va practica frecvent bilocaţia şi că se
va teleporta când şi când din Nazaret, în anumite
puncte-cheie ale călătoriei noastre. Aşa se face că ne-a
servit într-o manieră magnifică drept călăuză şi ghid,
prezentându-ne multor maeştri şi adepţi indieni.
Apariţiile lui imprevizibile ne-au surprins şi ne-au
bucurat de fiecare dată, iar aprecierea mea faţă de el a
crescut exponenţial, facându-mă să îmi doresc să îi
urmez exemplul ieşit din comun.
Nu aş vrea să se înţeleagă că tata s-a mândrit
vreodată cu capacităţile sale sau că şi le-a afişat pentru
a-şi slăvi mândria măruntă. În viaţa sa exterioară şi-a
menţinut întotdeauna o expresie calmă, rezervată şi
complet lipsită de ifose. Adeseori, barba lui stufoasă şi
cenuşie ascundea un zâmbet molipsitor. Când şi când,
fluiera o melodie sau spunea o glumă care degaja
atmosfera devenită prea grea din cauza prelegerii
savante a unui erudit sau a lamentării pioase a unei
mândrii rănite.
Tata mi s-a părut întotdeauna invincibil. Nimic nu
părea să îl obosească sau să îl deranjeze vreodată. Dacă
s-a simţit vreodată obosit sau iritabil, eu, unul, nu am
reuşit să surprind aceste momente. Pe de altă parte,
sunt conştient de faptul că tata şi-a acceptat plenar
umanitatea, fiind plin de compasiune faţă de natura
umană. De bună seamă, nu şi-a dorit niciodată să îl pun
pe un piedestal şi să îl venerez, deşi au existat momente
în care adoraţia mea faţă de el era atât de mare, încât nu
mă puteam abţine. În astfel de momente, tata mă ajuta
să îmi preiau înapoi energiile pe care le proiectam
asupra lui. El mi-a sugerat nu o dată cu blândeţe să îmi
transform veneraţia faţă de el într-o reverenţă profundă
şi mult amplificată faţă de slava Tatălui-Mamei Divine,
care sălăşluieşte în propria inimă şi în cea a oricărei
forme de viaţă.
Ce oglindă sublimă a fost pentru mine tata! El ştia
întotdeauna cu precizie momentele în care îmi proiectam
în exterior puterea personală, dar a refuzat să se
folosească vreodată de ea în scopuri personale, m-a
invitat să devin conştient şi să urmăresc pierderea de
energie până când aceasta se întoarce înapoi la mine. Nu
mi-a fost însă întotdeauna uşor să fac acest lucru.
Uneori, gândurile şi sentimentele mele curgeau în cerc,
proiectându-se asupra unei fiinţe vizibile sau invizibile
care tânjea după o putere ce se hrănea cu percepţia
unui sine inferior (egotic) inadecvat sau nesigur. Printre
altele, tata m-a învăţat să îmi realizez conexiunea cu
întreaga viaţă. El m-a învăţat să respect forţa vitală şi
mi-a arătat cum poate susţine şi hrăni viaţa propria
energie sau, dimpotrivă, cum poate fi secătuită ea din
cauza neatenţiei, a ignoranţei sau a naivităţii mele,
hrănind dependenţele efemere ale aspectelor mele
netransmutate încă, ce continuau să se identifice cu
teama, cu conflictul/şi cu conceptul de lipsă.
Am vizitat oraşele Kanyakubja (Kanauj), Benares
(Varanasi) şi Pataliputra (Patna). Ne-am scăldat în
Fluviul Ganga (Gange) şi am incarnat numele lui
Dumnezeu: Creatorul (Brahma), Susţinătorul (Vishnu) şi
Cel/Cea care returnează tot ceea ce există la originea sa
primordială, care transcende forma (Shiva). De
asemenea, am celebrat numeroasele nume şi atribute
ale Mamei în diferite temple altare exterioare. Tata mi-a
explicat natura fachirilor, saddhu-şilor şi a tantricilor,
ajutându-mă să înţeleg astfel mai bine relaţia dintre
mintea şi corpul meu. Prin intermediul exemplului său
plin de compasiune şi de înţelepciune, am ajuns să
apreciez toate căile care conduc la Dumnezeu, indiferent
cât de ascetice, de transcendente sau de ancorate în
simţurile fizice erau.
La Benares, tata m-a prezentat unui maestru tantric
al Curentului Sonor şi al practicilor alchimice
superioare, care era inclusiv un muzician extrem de
rafinat. Acest înţelept, nepotul unuia din guru-şii tatei, i-
a devenit prieten de încredere, de-a lungul anilor în care
tata a fost în India, cu multă vreme în urmă. Acest
maestru m-a primit ca discipol şi m-a învăţat cum să
ascult şi cum să urmăresc sunetul lăuntric infinit, cum
să cânt diferite ritmuri complexe la tabla-e cum să
strunesc sitarul cu numeroasele sale corzi. Am învăţat
că raga-ele cântate în diferite momente ale zilei îmi pot
modifica stările de conştiinţă, afectându-mi respiraţia,
organele interne, capacitatea de absorbţie a energiilor şi
starea de spirit.
I-am fost discipol un an acestui maestru şi am
lucrat ca meşter în gospodăria sa. Era însurat cu trei
femei, toate extrem de frumoase şi pline de graţie. În
acest an mi-am cultivat aprecierea faţă de rafinamentul
estetic, am aplicat natura subtilă a energiei vitale şi mi-
am manifestat calitatea feminină hrănitoare a sufletului
meu. Cât timp am trăit în mijlocul acestei familii extrem
de culte, şi de spirituale, am descoperit că nu simt
nevoia vreunei posesiuni personale. Prin simpla mea
atenţie şi apreciere, toate cerinţele şi preferinţele mele
mi-au fost îndeplinite.
În gospodăria acestui maestru trăiau nouă fiice şi 13
fii. Am simţit o mare atracţie reciprocă faţă de una
dintre fiicele mai mari a maestrului, care m-a învăţat
căile iubirii tantrice superioare. Este vorba de o ştiinţă şi
de o artă extrem de rafinată, de ridicare şi de dilatare a
conştiinţei. Vă împărtăşesc acest lucru pentru a înţelege
că eu consider , energia sexuală o mare putere cu care
ne-a înzestrat Sursa noastră Creatoare. Prin intermediul
disciplinei şi al devoţiunii conştiente, sexul poate deveni
o cale directă către Sinele autentic, privit ca o expresie a
iubirii divine. În schimb, dacă este manifestat prin
intermediul energiilor netransmutate ale chakra-elor
inferioare, guvernate de centrii animalici ai creierului
netrezit din punct de vedere spiritual şi de organele
corporale toxice, sexul poate genera foarte multă
suferinţă, care poate domina şi devora sufletul omului,
aşa cum se şi întâmplă la ora actuală pe pământ.
Invidia, desfrâul, avariţia, furia, vinovăţia, ruşinea,
abuzul şi degradarea pot perverti inocenţa energiei
sexuale, conducând-o pe căile judecăţii de sine
(sinonime cu tortura) şi prin cercurile vicioase ale
restituţiei karmice. Pentru a deveni un mare iniţiat care
controlează toate energiile prin folosirea lor corectă,
omul trebuie să se confrunte cu această mare forţă
creatoare dinlăuntrul sinelui său, inclusiv cu toate
amintirile genetice şi sufleteşti asociate cu ea.
În timpul acestui an minunat petrecut la Benares,
am ajuns să mă cunosc pe mine, la fel ca părinţii şi ca
bunicii mei înaintea mea, ca un maestru al celor mai
frumoase, mai puternice şi mai rafinate energii iniţiatice.
Am învăţat să practicăm diferite posturi corporale,
tehnici de pranayama (respiraţie conştientă) şi de
purificare a minţii şi a corpului. Am folosit diferite
mantra-e. (cuvinte încărcate cu putere) şi mudra-e
(gesturi manuale care activează circuitele energetice ale
corpului), am experimentat diferite niveluri de samadhi
(conştiinţa Absolutului) prin diferitele forme de meditaţie
pe care le-am practicat.
Am învăţat că până şi corpul meu este conştiinţă,
conţinând în sine - în mod paradoxal - întregul univers.
Prin folosirea lui ca o hartă complexă, am învăţat să
comunic, să direcţionez, să restaurez, să dau viaţă, să
elimin şi să reconstruiesc orice reflexie interioară sau
exterioară a conştiinţei mele. De asemenea, am ajuns să
înţeleg că eu sunt suveranul destinului meu, atât timp
cât conştiinţa mea se află la unison cu Sursa mea
Creatoare atotputernică, EU SUNT. Am realizat că sunt
liber şi că nu depind de nimeni şi de nimic. Şi, totuşi,
cât de încântătoare şi de generatoare de putere sunt
relaţiile susţinute de inimă, atunci când suntem
conştienţi de faptul că suntem cu toţii nişte flori în
grădina Preaiubitului, care dă viaţă în egală măsură
întregii sale creaţii.
I-am rămas extrem de recunoscător tatei pentru că
ne-a adus la această şcoală, în care cele mai importante
aspecte ale vieţii erau practicate într-o manieră liberală,
printr-o disciplină plină de înţelepciune şi de
compasiune. Îl voi invita pe Iacov să îşi împărtăşească
experienţa ceva mai târziu. Deşi filosofiile noastre de
viaţă referitoare la planul fizic sunt diferite şi deşi mi se
pare că fratele meu mă judecă uneori, sunt fericit că am
trăit aceste experienţe şi că tatăl nostru ne-a susţinut pe
amândoi.
Aşadar, tatăl nostru Iosif ne-a asistat să mergem pe
calea aleasă de el cu mult timp în urmă, pe când se
pregătea să ne fie părinte. Nu s-a dus însă în India, în
tinereţea sa, numai de dragul de a ne fi un părinte ideal,
ci a făcut acest lucru, înainte de toate, pentru a atinge
măiestria propriului sine, astfel încât să poată aduce
cele mai mari servicii umanităţii.
După ce mi-am încheiat perioada de novice alături
de învăţătorul şi de maestrul (guru-l) meu şi de iubita
mea tantrică, tatăl nostru ne-a condus într-un sat din
Munţii Himalaya, situat la o înălţime nu prea mare.
Fraţii mei, Iacov şi Iosif cel Mic, şi unchiul Iacov ne-au
însoţit un an, după care s-au întors la Benares. Iosif şi-a
petrecut majoritatea zilelor împreună cu unchiul nostru,
Iacov, în casa unuia din medicii gazdei noastre, care a
recunoscut imediat darul vindecător inerent pe care îl
avea fratele meu. Aşa se face că Iacov, Iosif şi unchiul
Iacov s-au întors mai târziu la marele complex de
temple. Iacov şi-a continuat studiile la bibliotecă, iar
Iosif şi-a început pregătirea medicală ayurvedică
formală. Conştient că ne aflăm pe mâini bune, unchiul
Iacov s-a pregătit pentru o călătorie către alte locuri
sacre din India.
Privindu-mi retrospectiv experienţele, îmi dau acum
seama că tatăl nostru ştia mai multe decât a fost dispus
să ne împărtăşească la momentul respectiv. Cu
siguranţă, înainte de a părăsi planul fizic, el ne-a
pregătit cu atenţie pentru prima noastră întâlnire cu
marele suflet numit Babaji. Această întâlnire (prima
dintre multe altele) ne-a transformat în profunzime
viaţa, aşa cum veţi vedea în continuare. După ce vom
servi din băuturile răcoritoare pregătite de frumoasa
mea mamă, îmi voi continua povestea”.
Cap. 29 - Yeshua se întâlneşte cu Babaji

Mai târziu în aceeaşi seară, Yeshua ne-a adunat pe


toţi şi ne-a spus:
„Acum, preaiubiţii mei, doresc să vă împărtăşesc
mai multe despre experienţele pe care le-am trăit eu şi
fraţii mei, alături de un mare maestru numit Babaji. Aţi
auzit cu toţii de el de la bunica mea Ana şi de la bunicul
meu Ioachim. Tata nu ne-a vorbit foarte mult despre
Babaji. Nu mi-am dat seama de ce era atât de rezervat în
privinţa acestuia, dar când am ajuns faţă în faţă cu el,
acasă, la unul dintre discipolii săi, am început să înţeleg
mai bine. Acest mare maestru, cunoscut sub numele de
„Yoghinul Nemuritor”, pare un tânăr în vârstă de 30 de
ani, cu ochii curaţi, de culoare căprui, şi cu părul lung
şi negru. Energia care emana din prezenţa sa era atât de
puternică, încât abia dacă am reuşit să rămân într-o
stare conştientă. Când l-am văzut pe tata mergând şi
sărutându-i picioarele, am început să îl percep într-o
lumină nouă, mai revelatoare.
Babaji şi-a plasat mâinile pe capul tatei şi l-a ridicat
cu blândeţe, astfel încât cei doi să se poată privi în ochi.
Din ochii tatei curgeau lacrimi abundente, iar camera s-
a umplut cu o lumină aurie. În scurt timp, am început
să tremur, la fel ca şi fraţii mei, Iacov şi Iosif cel Mic.
Stăteam cu toţii nemişcaţi. Încetul cu încetul, cerurile s-
au deschis în faţa vederii noastre interioare, revelându-
ne nivelurile îngerilor, ale maeştrilor şi ale sfinţilor. În
continuare, am văzut un coridor de lumină care s-a
deschis în faţa noastră şi am fost invitaţi să îl urmăm pe
Babaji. Forma acestuia se transformase deja în cel mai
luminos corp de lumină pe care l-am văzut vreodată. În
faţa noastră se afla soarele, o sferă de lumină alb-
strălucitoare, extrem de intensă. Energia acesteia a
început să se rotească, atrăgându-ne în vârtejul ei. Am
fost duşi astfel în centrul astrului sistemului nostru
solar. Aici, am fost salutaţi de două fiinţe solare extrem
de frumoase, care ne-au spus că erau cunoscute sub
numele de Helios şi Vesta.
După ce am fost conduşi către soare şi am fuzionat
cu acesta, ne-am întors în corpul nostru. Babaji ne-a
zâmbit şi ne-a asigurat că aceasta a fost doar prima
dintr-un lung şir de astfel de călătorii, în care ne vom
folosi de soarele nostru ca de un portal
interdimensional. Întorcându-se către mine şi ridicându-
şi mâna, Babaji m-a invitat să fac un pas înainte. Tata
mi-a luat locul între fraţii mei şi unchiul Iacov, iar eu m-
am prosternat în faţa lui Babaji, cu mâinile pe picioarele
sale dezgolite. Comunicând telepatic cu mine, el mi-a
transmis maha-mantra: „Eu Sunt Lumină”. Apoi a râs cu
blândeţe şi mi-a atins cu degetul creştetul capului. Un
fulger de lumină a ieşit din degetul său, ca un trăsnet,
facându-mă să amuţesc. Am rămas în această stare mai
multe săptămâni.
Am rămas alături de Babaji un an, împreună cu
fraţii mei, cu tata şi cu unchiul Iacov. În tot acest timp,
am trăit o serie de experienţe, în urma cărora am fost
informat, în inima mea, că trebuie să le păstrez secrete.
După trecerea acestui an, Babaji ne-a spus că a sosit
timpul pentru ca Iacov şi Iosif cel Mic să se întoarcă la
templul din Benares. Aici, Iosif avea să îşi continue
studiile ayurvedice, iar Iacov (fratele meu), să îşi
continue calea alături de călugării din marea bibliotecă a
complexului de temple, unde urma să rămână până
când va sosi timpul să ne întoarcem acasă. Unchiul
Iacov urma să îi însoţească, să îşi reia studiile alături de
fratele meu Iacov şi să se pregătească de călătorie în
celelalte locuri sacre.
După plecarea fraţilor mei şi a unchiului Iacov,
Babaji a devenit misterios de tăcut. Eu şi cu tata am
avut foarte puţine interacţiuni cu el în planul fizic, dar
în planurile interioare am fost în permanenţă împreună.
Ne-am petrecut cea mai mare parte a zilelor în meditaţie,
mâncând foarte puţin, scăldându-ne într-o apă rece ca
gheaţa şi îngrijind o grădină micuţă. Nu dormeam decât
foarte puţin. Într-o noapte cu Lună plină, în mai, eu şi
cu tata am fost chemaţi în planurile interioare pentru a
participa la o adunare într-o vale sacră din partea
superioară a Munţilor Himalaya. Aici, corpurile noastre
aflate În stare de bilocaţie s-au materializat lângă un
altar. Pe acesta se aflau un potir şi un vas. În spatele
altarului stăteau în picioare Gautama Buddha şi un alt
personaj, care ne-a anunţat că era Maitreya Buddha, un
reprezentant al unei linii de energii spirituale numite
Christul Cosmic.
În timp ce priveam această scenă, am simţit cum mi
se topeşte inima. Am început să plâng. Poarta inimii
mele s-a deschis larg, ca şi cum mi s-ar fi revelat
întreaga eternitate. Prin această poartă a inimii mele a
început să bată un vânticel blând, care mi-a transformat
întreaga fiinţă. În continuare, mi s-a spus telepatic că
trebuie să îmi aduc corpul fizic în această vale, pentru a
intra într-o comunitate monastică perfect, izolată de
lumea exterioară. Tata s-a întors către mine şi mi-a luat
mâinile, apăsându-le de buzele sale. Amândurora ne
curgeau lacrimi pe faţă. Am ieşit apoi afară, am mers
câţiva paşi şi ne-am aşezat pe zăpadă, unul lângă
celălalt, cu inimile fuzionate. Când ne-am trezit, am
observat că zăpada se topise din cauza căldurii imense,
emanate din noi. În jurul nostru, într-un cerc cu
circumferinţa de 3,5 m, creşteau flori albe de munte pe
un câmp verde ca smaraldul. Acestea aveau cel mai
dulce parfum, care ne umplea nările şi acţiona ca un
balsam asupra plămânilor noştri.
Conştiinţa noastră s-a întors apoi în corpul nostru
fizic. Am deschis ochii şi ne-am privit, stând întinşi pe
saltelele de paie din micuţa noastră chilie. Nu ştiu cât
timp am rămas în această poziţie, sorbindu-ne din
priviri. Poate că am fi continuat astfel la infinit, dacă nu
ne-ar fi atras atenţia un ciocănit uşor în uşă. În chilia
noastră al intrat Babaji, care ne-a adus nişte robe
groase din lână, cizme îmblănite şi nişte saci goi din
piele. El ne-a spus că a sosit vremea să plecăm la
sihăstria maeştrilor pe care i-am cunoscut noaptea
trecută.
Ceea ce nu ştiam la acea dată era faptul că
preaiubitul meu tată Iosif, nu avea să se mai întoarcă
împreună cu mine. În acel moment, eram atât de
fascinat de prezenţa sublimă a unui avatar autentic
lângă mine, încât nu am observat privirile pline de iubire
ale tatei, pe care le-am înţeles mai degrabă retrospectiv
decât în puţinele luni pe care le mai aveam împreună.
Aşa se face că Babaji ne-a escortat prin nişte trecători
montane aflate la o înălţime foarte mare. În cele din
urmă am ajuns în faţa unui perete dur din granit, pe
care erau gravate mânere pentru mâini şi picioare. Am
fost nevoiţi să ne legăm cu o funie, iar apoi să ne lăsăm
bagajele trase în sus de prima persoană care a ajuns la
capătul opus al acestei trecători extrem de abrupte. Nu
acesta a fost însă ultimul test al hotărârii noastre de a
ajunge la destinaţie.
După alte câteva zile de urcuş dificil, am ajuns într-
un defileu adânc în care puteam auzi ecourile unui râu
ce curgea sub noi, undeva, la mare distanţă, pe care îl
puteam vedea sub forma unei panglici subţiri de culoare
albă. Nu exista nicio punte. Nu ştiam cum ne-am fi
putut transporta trupurile muritoare dincolo de această
prăpastie abisală. M-am aşezat, confuz şi cumva
dezamăgit. Oare a făcut Babaji o greşeală? I-am studiat
cercetător faţa strălucitoare, care nu avea nicio expresie,
cu excepţia unui licăr din ochi. M-am uitat apoi la tata.
Nici acesta nu părea tulburat în vreun fel. Subit, m-am
simţit extrem de îngrijorat. Am recunoscut imediat
această stare de spirit ca pe o teamă primordială. Ca să
ajungem aici, am trecut prin furtuni de zăpadă care s-au
despicat în faţa noastră, lăsând literalmente soarele să
ne scalde în lumina şi în căldura lui. Am reuşit să
evităm o avalanşă în ultimul moment, chiar când eram
pe punctul de a mă pierde cu firea. Ce puteam face însă
acum pentru a ne continua drumul? Ştiam că nu mai
există cale de întoarcere.
Mi-am închis ochii şi m-am interiorizat profund,
poruncindu-i minţii mele să se liniştească, inimii şi
abdomenului, să se relaxeze. S-a pornit atunci un vânt
puternic, care părea să ne ia pe sus. Oare chiar puteam
zbura? Da, asta era! M-am uitat apoi cu ochii minţii şi l-
am văzut pe Babaji adunând elementele şi forţele
gravitaţionale. Cu vederea mea interioară, l-am putut
vedea creând o punte eterică De deasupra prăpastiei. În
final, mi-am deschis ochii. Nu l-am putut vedea nicăieri
pe Babaji!
Reamintindu-mi că diferitele dimensiuni şi toate
formele pe care le conţin acestea sunt simple energii
care vibrează pe frecvenţe diferite, mi-am schimbat
punctul de percepţie prin schimbarea frecvenţei
conştiinţei mele. Privind prin cel de-al treilea ochi, l-am
văzut pe Babaji mergând prin aer calm şi plin de
încredere, ca şi cum s-ar fi plimbat pe o pajişte înverzită.
Inima mea s-a umplut de entuziasm. Ştiam deja de
levitaţie şi de teleportare, şi chiar reuşisem, într-o
anumită măsură, să levitez. Mai aveam însă foarte multe
de învăţat în privinţa teleportării. Acum, cu ajutorul
vederii mele interioare amplificate, puteam vedea cu
ochii mei cum se realizează aceste tehnici.
Mi-am dat apoi seama că tata se pregătea să
păşească dincolo de cărarea abruptă pe care ne aflam,
schimbându-şi punctul de focalizare dimensională pe un
nivel existenţial mai subtil. S-a uitat înapoi către mine şi
mi-a zâmbit. „Da, fiule, şi tu poţi face ceea ce vezi că fac
eu!” - au fost cuvintele reconfortante pe care mi le-a
transmis telepatic.
Oare eram suficient de bine pregătit? Aveam să aflu
în scurt timp! Vântul s-a oprit, iar eu i-am privit pe
Babaji şi pe tata mergând încrezători pe deasupra
uriaşului spaţiu gol (în aparenţă). Babaji aproape că
ajunsese în partea opusă, când am simţit un vâjâit
spiritual care îmi transformă corpul, facându-l uşor ca
fulgul. Am devenit astfel mai mult aer decât lut.
Picioarele mele s-au ridicat de la sol. Da! Levitam! Când
m-am uitat în jos către corpul meu, am constatat că
acesta părea fantomatic. Continuând să îmi focalizez
plenar atenţia asupra formelor eterice ale lui Babaji şi
ale tatei, mi-am plasat un picior în faţa celuilalt, în
spaţiul liber. Cel puţin asta ar fi văzut un observator din
afară. Din perspectiva mea, era ca şi cum aş fi păşit! pe
pământ solid, deşi îl percepeam mai degrabă ca pe un
norişor pe care mergeam. Mi-am continuat astfel drumul
lent, păstrându-mi respiraţia foarte egală. Mă simţeam
suspendat şi susţinut. Ce miracol!
Când am ajuns în partea opusă, nici Babaji, nici
tata nu s-au uitat la mine. Cei doi şi-au reconstituit
corpurile fizice şi şi-au văzut liniştiţi de drum. Personal,
am făcut o mică pauză, respirând, aşa cum am fost
învăţat pentru a-mi recalibra frecvenţele corpului fizic şi
al celor subtile, până când percepţia mea referitoare la
planul fizic s-a restabilit la fel ca înainte. Trebuie să
recunosc că într-o primă instanţă m-am simţit uşor
dezamăgit pentru că nu mi-au fost recunoscute meritele
pentru că am reuşit să realizez la rândul meu acest
miracol! Mi-am dat însă imediat seama că aceste merite
nu îi aparţineau egoului meu, ci reprezentau un dar al
Spiritului. Aşa se face că l-am acceptat şi l-am
recunoscut pe Cel care înfăptuieşte toate miracolele. M-
am rugat atunci pentru o smerenie sinceră, m-am
dezbărat de falsul meu orgoliu şi mi-am văzut de drum
în spatele tatei.
Am continuat să mergem astfel timp de mai multe
zile. În cele din urmă, am ajuns la un punct înalt de
belvedere, de unde puteam vedea o vale înverzită aflată
sub noi. În timp ce coboram, cărarea pe care mergeam a
devenit pavată cu dale şi cu pietre de râu rotunjite.
Stâncile din granit dur şi culmile înzăpezite de la
distanţă erau îmblânzite acum de iarbă şi de tufişurile
înflorite. Cu fiecare pas nou, îmi simţeam puterea
revigorată şi regenerată. Ciripitul păsărelelor îmi încânta
urechile, la fel ca şi zumzetul albinelor şi al muştelor. Pe
măsură ce ne-am continuat coborârea, locul tufişurilor
pitice a fost luat gradual de pâlcuri de conifere şi de
foioase. Pajiştile verzi erau udate de pâraie şi de
cascade, hrănind tot felul de animale. Vă las pe voi să
stabiliţi dacă eram într-o stare de conştiinţă modificată,
dacă visam sau dacă mă aflam plenar în corpul meu
fizic. În ceea ce mă privea, experienţa pe care o trăiam
mi se părea la fel de reală ca şi faptul că mă aflu acum
în mijlocul vostru, împărtăşindu-vă această poveste.
Eram extrem de fericit să mă aflu în sfârşit în
superba vale pe care am văzut-o în viziunea mea
interioară. Aici exista un sătuc cu cei mai fericiţi oameni
pe care i-am văzut vreodată. Pe o terasă îngustă a unei
stânci înalte era cocoţată mănăstirea despre care mi se
spusese că îmi va fi cămin un număr nedefinit de luni
care vor urma. Babaji le-a făcut semn călugărilor de sus
să coboare coşul în care aveam să urcăm până la
mănăstire, cu ajutorul unui troliu şi al unei roţi de
transmisie.
Când am coborât din coş, am rămas plăcut surprins
să îi văd pe Babaji şi pe tata trecând printr-o poartă greu
de observat. În piatra indigenă era săpată intrarea într-
un templu frumos, localizat într-o fostă peşteră de mari
dimensiuni. Am rămas uluit! Desenul templului era
simplu, dar acesta era decorat într-o manieră splendidă
cu statui ale unor zeităţi ce simbolizau diferite atribute
ale lui Dumnezeu Tatăl-Mama. Unul din călugări mi-a
arătat locul unde se aflau chiliile şi m-a invitat să îmi las
bagajele în noul meu cămin. Am observat că sihaştrii
care slujeau aici purtau robe diferite, unii fiind hinduşi,
iar alţii budişti.
În continuare, Babaji ne-a escortat înapoi în sat,
unde am intrat într-o căsuţă ce îi servea drept reşedinţă
ori de câte ori vizita această vale sacră. El l-a invitat pe
tata să se regenereze cu o baie caldă, un masaj uşor şi
un pui de somn, în timp ce eu am rămas liniştit în
grădina micuţă şi discretă a lui Babaji. Acest cămin
confortabil, deşi extrem de modest, avea să fie sălaşul
temporar al tatei în lunile care vor urma.
Văd că multora dintre voi vă cade capul şi aţi
început să căscaţi. De aceea, vă doresc tuturor un somn
odihnitor şi vă invit să vă întoarceţi mâine seară pentru
a asculta finalul poveştii mele”, ne-a spus Yeshua,
transferându-i pe cei doi copilaşi adormiţi din mâinile
sale în cele ale părinţilor lor, retrăgându-se în linişte în
camera sa.
Cap. 30 - Ascensiunea lui Iosif ben Iacov

„Preaiubiţii mei, pacea să fie cu voi. Ne-am adunat


astăzi împreună pentru a ne hrăni, aşa cum păstorul îşi
hrăneşte turma. Cu alte cuvinte, pentru a asculta cu
bucurie acest festin de veşti bune care ne aşteaptă.
Vă voi împărtăşi în continuare cele mai preţuite
amintiri ale experienţelor mele de anul trecut, pe care le-
am trăit în acea vale superbă şi senină din partea
superioară a Munţilor Himalaya. Eu şi tata am continuat
să trăim confortabil, fiecare în locuinţa sa. Ne aflam într-
o comuniune permanentă cu maeştrii şi cu consoartele
lor, fie ei de sex masculin sau feminin, vizibili sau
invizibili. Ne plimbam zilnic alături de Babaji. Vegheam
în fiecare noapte şi îmbrăţişam umanitatea în inimile
noastre, rugându-ne pentru Mama Pământ. Dorinţa
noastră cea mai arzătoare era să ne aducem contribuţia
la o evoluţie plină de pace a acestei planete preaiubite,
ale cărei dureri, ale facerii, sunt extrem de mari la ora
actuală.
Amintirea ultimelor zile pe care le-am petrecut
alături de tatăl meu pământesc este una dintre cele mai
preţioase comori din inima mea. Doresc să vă spun că
eu şi tata am cunoscut foarte mulţi oameni veniţi în
corpurile lor de lumină, din toate colţurile planetei, în
acest loc izolat în care trăiesc marii maeştri înălţaţi la
cer, alăturându-ni-se în timp ce corpurile lor fizice
dormeau în paturile lor. În acest fel, primeam cu toţii
instrucţiuni şi ne pregăteam pentru diferite sarcini. Şi
voi călătoriţi noapte de noapte - ca spirite - în diferite
mănăstiri ale maeştrilor înălţaţi, pentru a vi se preda
diferite lecţii şi pentru a primi diferite misiuni, pe care le
îndepliniţi cât timp corpul şi mintea voastră conştientă
dorm. Eu am venit pe acest pământ pentru a vă susţine
trezirea spirituală prin exemplul meu personal, astfel
încât să puteţi juca un rol mai important la lumina zilei.
Când a venit vara în Munţii Himalaya iar momentul
plecării noastre s-a apropiat, Babaji m-a dus la o peşteră
extrem de îndepărtată, unde trebuia să rămân singur o
perioadă nedefinită. Locul era înzăpezit şi temperatura
nu urca niciodată peste zero grade de-a lungul zilei. Nu
aveam mâncare la mine şi bagajul meu era minim. După
ce mi-am scos cizmele, am fost condus în adâncurile
întunecoase ale peşterii. Am putut simţi energiile multor
iniţiaţi care au trecut pe aici înaintea mea. Nu trebuia să
aprind niciun foc, nicio sursă de lumină sau de căldură.
Babaji m-a invitat să îmi scot pelerina şi să o aranjez ca
pe o pernă, aşezându-mă pe ea. M-a uns apoi cu mir şi
mi-a frecat corpul gol cu cenuşă. După ce m-a
binecuvântat prin plasarea mâinilor pe capul şi pe
umerii mei, a părăsit peştera şi a rostogolit o piatră la
intrarea acesteia.
Mă aflam într-un întuneric deplin. Peştera era foarte
mare şi puteam simţi un curent blând de aer care venea
dintr-o crevasă obscură. Mi- am propus imediat să îmi
abandonez voinţa personală în faţa Sursei întregii
existenţe. Deşi ştiam că îmi puteam teleporta corpul fizic
în afara peşterii, eram decis să rămân aici până când îl
voi recunoaşte pe Dumnezeu Tatăl-Mama spiritului
meu, transmutându-mi orice ataşament faţă de corpul
meu fizic şi aflând mai multe informaţii, referitoare la
misiunea mea pe acest pământ. În acest scop, mi-am
încetinit toate semnele vitale, aşa cum m-a învăţat în
tinereţe bunica mea Ana, dar în loc să stau culcat în
interiorul unui mormânt, am rămas în postura
lotusului. Mă simţeam confortabil, într-o stare de
beatitudine. Deşi nu aveam habar cât timp trebuia să
rămână corpul meu fizic în acea peşteră, ştiam cu
certitudine că spiritul meu (conştiinţa mea) era liber săi
hălăduiască prin vastele lumi care transcend timpul.
Ştiam de asemenea că îngerii corpului meu se vor îngriji
cu atenţie de acesta.
Pe când meditam astfel, am fost ajutat să îmi aduc
plenar aminte! cine sunt în calitatea mea de fiinţă
divină, la fel cum sunteţi şi voi, şi toate celelalte forme
de viaţă. Corpul meu a început să intoneze maha-
mantra: „Eu sunt învierea şi Viaţa”. Am continuat să
meditez asupra acestor cuvinte până când am înţeles cu
o certitudine absolută că EU SUNT învierea şi Viaţa!
Pe când practicam această mantra, tata mi-a apărut
în faţa vederii mele interioare. El a început să arate din
ce în ce mai mult ca o coloană de lumină extrem de
înaltă, în interiorul unei mari sfere de lumină alb-aurie.
Îi puteam vedea corpul fizic aşezat, la fel ca al bunicului
meu, Ioachim, atunci când acesta a trecut în lumină.
Tata şi-a ridicat încet braţele eterice, ca şi cum ar fi fost
un fluture cristalin, iar din inimă i-a emanat o lumină
alb-aurie puternică. Am simţit cum această lumină mi-a
pătruns în inimă ca un val masiv de iubire. Voi păstra
amintirea acestei binecuvântări de-a lungul tuturor
zilelor care mi-au mai rămas, pentru a-mi mângâia
sufletul.
În continuare, coloana strălucitoare de lumină care
îi ieşea din inimă s-a transformat într-o sferă uluitoare
de lumină, din ce în ce mai mare, care a început să se
rotească din ce în ce mai rapid. Ea l-a înfăşurat gradual
pe tata, până când nu i-am mai putut distinge
trăsăturile. Foarte lent, esenţa tatei s-a înălţat până
când a pătruns într-o sferă încă şi mai mare, pe care am
recunoscut-o ca fiind soarele nostru. M-am simţit atunci
cuprins de o bucurie extatică! Nici cel mai mic gând de
tristeţe nu mi-a trecut prin minte. Abia după ce Babaji
s-a întors la mine şi am revenit plenar la conştiinţa mea
corporală, părăsind peştera, mi-am dat eu seama că
viziunea la care am asistat a reprezentat de fapt
înălţarea la cer a tatălui meu din planul fizic.
Babaji, care acum era tăcut şi plin de blândeţe, m-a
escortat către un loc de lângă templu, în care se afla
corpul tatălui meu. Nu am putut simţi mirosul morţii, ci
doar un parfum plăcut de liliac, care a persistat o
săptămână. În continuare, corpul tatei a fost plasat pe
un mare rug funerar din lemn şi din flori, potrivit
obiceiului hindus. În mijlocul flăcărilor, elementele
Mamei Pământ s-au întors de unde au provenit. I-am
oferit atunci iubirea şi respectul meu celui care mi-a fost
părinte şi care a fost soţul mamei mele, în momentul
tranziţiei sale.
Vă propun să facem acum o pauză şi să consacrăm
rugăciunile şi psalmii noştri amintirii celui care a fost
Iosif ben Iacov.
*
Depun acum mărturie în faţa voastră cum că
moartea nu înseamnă nimic, iar tatăl nostru trăieşte în
continuare, conştiinţa lui nepieritoare fiindu-ne perfect
accesibilă prin intermediul rugăciunilor noastre. Puteţi
crede orice doriţi, dar una din certitudinile la care am
ajuns este următoarea: orice iniţiat angrenat în călătoria
măiestriei de sine trebuie să elimine chiar şi ultima
rămăşiţă a fricii referitoare la moartea fizică. Eu am
venit în această lume pentru a vă invita pe toţi să urmaţi
exemplul tatălui meu şi cel pe care vi-l voi ilustra, la
rândul meu, împlinind astfel toate lucrurile.
Îmi dau seama că unii dintre voi sunt încă sceptici.
Voi puneţi la îndoială cuvintele mele, pentru că vă apar
ca o fiinţă umană şi sunt una din rudele voastre,
simplul fiu al unui tâmplar. În realitate însă, voi nu mi-
aţi pune la îndoială cuvintele dacă nu aţi fi uitat de
divinitatea care stă la baza existenţei voastre,
conferindu-vă putere. Dar eu vă spun că va veni o
vreme, după ce voi fi îndeplinit tot ce mi-au arătat
maeştrii, când voi veni la voi şi voi depune mărturie în
interiorul vostru. Indiferent dacă veţi mai fi în acest corp
sau veţi fi în altul, dintr-un viitor îndepărtat, sufletul
vostru va ajunge să îl cunoască pe Dumnezeu Tatăl-
Mama, care m-a trimis pentru a vă ilustra viaţa eternă
prin exemplul meu personal.
Vă voi lăsa acum să contemplaţi şi să vă bucuraţi de
veştile bune pe care vi le-am adus. Fratele meu Iacov,
unchiul meu Iacov şi eu ne-am întors cu bine în mijlocul
vostru. Fratele nostru Iosif cel Mic a rămaşi în India,
unde oferă servicii preţioase multor oameni, în calitate
de medic renumit. Haide, aşadar, să rostim o rugăciune
de recunoştinţă pentru tot ce ne aparţine, căci ne-au
fost oferite din abundenţă toate lucrurile de care avem
nevoie. Eu mă aflu aici, în planul fizic, pentru a îndeplini
voia Tatălui meu şi pentru a pregăti calea pe care să vă
puteţi Întoarce la Cel care vă cheamă să vă odihniţi, în
urma îndelungatei călătorii a sufletului vostru.
V-am împărtăşit aşadar amintirile mele preţioase
referitoare la experienţele pe care le-am trăit. Am realizat
mai multe lucruri decât mi-am propus când am plecat
către India, în adolescenţă. Cu ajutorul tatălui meu
preaiubit, al unchiului Iacov, al fraţilor mei şi al
minunaţilor mei maeştri, m-am maturizat şi am ajuns la
înţelepciune şi la măiestria de sine. Am ajuns să înţeleg
astfel sublimele lucrări ale corpului meu fizic şi ale celor
subtile. Am descoperit puterea stărilor focalizate şi
dilatate de conştiinţă, care pot realiza ceea ce oamenii
simpli numesc miracole. Am savurat dintotdeauna
frumuseţea şi atingerea plină de graţie a naturii
feminine, în cazul femeilor. Am ajuns însă acum să îmi
onorez propriul principiu feminin interior, care îmi
echilibrează în permanenţă expresia masculină
exterioară. Inima mea s-a deschis în faţa suferinţei
acestei lumi şi am ajuns să onorez cu compasiune calea
evoluţiei spirituale a fiecărui suflet. Mi-am transcens
teama de moarte din mintea mea. Singura dorinţă care
mi-a mai rămas este de a mă deschide în totalitate în
faţa prezenţei Tatălui-Mamei mele.
Această dorinţă mă determină să vă părăsesc din
nou în primăvara anului următor, după ce îmi voi face
apariţia şi voi aduce o ofrandă la Templul din Ierusalim,
în timpul Paştelui Evreiesc. Simt chemarea de a străbate
deşertul Sinai pentru a-i reîntâlni pe membrii Frăţiei de
acolo, după care mă voi îndrepta spre Egipt, pentru a
primi alte iniţieri.
Până atunci, voi rămâne în mijlocul vostru. Avem la
dispoziţie suficient timp pentru a ne refamiliariza unii cu
ceilalţi. Haideţi aşadar să ne veselim şi să celebrăm
numeroasele binecuvântări de care avem parte. Veniţi,
copilaşii mei! Haideţi să mergem la masă şi să savurăm
bucatele alese pe care ni le-a pregătit frumoasa mea
mamă. Veniţi, fraţii şi surorile mele! Haideţi să ne luăm
instrumentele şi să cântăm împreună un cântec de mare
bucurie. Slăvit fie Tatăl-Mama care dă naştere, susţine
şi primeşte înapoi la sânul său întreaga viaţă!”.
Cap. 31 - Iniţierile primite de Yeshua în Egipt

Săptămânile în care Yeshua a rămas în mijlocul


nostru după întoarcerea sa din Munţii Himalaya au fost
profunde şi i-au îmbogăţit pe cei care au intrat în
comuniune cu el. Am beneficiat cu toţii de pe urma
prezenţei sale, iar el a continuat să îşi amplifice statura
şi puterea spirituală. L-am încurajat să ne viziteze cât
mai frecvent la Carmel şi am savurat fiecare vizită a sa,
mănăstirea noastră fiind una dintre destinaţiile sale
favorite, între numeroasele călătorii pe care le făcea prin
ţinuturile rurale ale pământului pe care voi îl numiţi
Ţara Sfântă, familiarizându-se astfel din nou cu
populaţia acestuia.
În ziua echinocţiului de primăvară al anului 22 e.n.,
o bună parte din familia noastră ne-am adunat pentru a
sărbători acasă la Maria Ana din Nazaret. Yeshua ne-a
anunţat că urma să plece la Sinai şi în Egipt pentru o
şedere prelungită, iar la întoarcerea acasă ar putea
include eventual o călătorie până în Grecia. Pe când
discutam despre pelerinajul pe care intenţiona să îl facă
Yeshua, s-a luat decizia să mergem într-un grup mai
mare la Ierusalim, de Paştele Evreiesc. Am alcătuit astfel
o caravană şi ne-am îndreptat către oraşul-cetate care
era extrem de magnific în plan exterior, dar incredibil de
corupt în plan interior.
Deşi Yeshua vizitase deja Ierusalimul cu tatăl său în
numeroase ocazii, era pentru prima dată când mi-am
însoţit nepotul în interiorul Oraşului lui David. În ziua
de dinaintea Paştelui, l-am condus pe Yeshua împreună
cu Iosif din Arimateea pe străzile înguste şi străvechi,
înţesate de pelerini, de negustori şi de soldaţi romani.
Inutil să mai spunem: Ierusalimul era extrem de diferit,
în comparaţie cu felul în care arăta în urmă cu 600 de
ani, când am venit pentru prima dată să locuiesc aici.
În timpul săptămânii Paştelui, Yeshua, care acum
avea aproape 25 de ani, şi-a petrecut cea mai mare parte
a timpului la Curtea Scribilor, unde a discutat, a citit şi
şi-a expus detaliat opiniile referitoare la Lege şi la
Profeţi. Înalţii preoţi s-au minunat de cunoaşterea şi de
înţelepciunea sa. Unii au încercat să îl testeze şi să îl
discrediteze, întinzându-i capcane pentru a-l prinde în
ele. Nepotul meu şi-a menţinut însă în permanenţă
calmul şi siguranţa interioară. Când te aşteptai mai
puţin, el insera în răspunsul său o parabolă sau o
glumă, pentru a mai degaja atmosfera. Pe măsură ce au
trecut zilele, tot mai mulţi oameni au început să se
adune pentru a-i asculta cuvintele. Marele preot al
Templului privea ce se întâmplă cu o expresie gravă şi
cu privirea adeseori încruntată. Cine era acest tânăr din
Galileea? Cum se făcea că un individ venit din Nazaret
putea desluşi scripturile cu o autoritate atât de mare?
Marele preot a devenit din ce în ce mai anxios şi a
început să strângă informaţii referitoare la Yeshua.
Potrivit obiceiului, orice om care îndeplinea funcţia
de rabin trebuia să fie căsătorit pentru a putea oficia
într-o sinagogă sau la Templu. Deşi Yeshua nu era încă
însurat, cei care îi adresau întrebări sincere sau
sceptice, ori pur şi simplu cei care îl ascultau sideraţi au
început să i se adreseze cu titlul de „Rabbi”. Majoritatea
ascultătorilor se minunau de profunzimea învăţăturilor
nepotului meu, care descopereau sensuri şi aplicaţii noi
în scripturile mult-uzitate.
Aşa se face că oamenii au început să se întrebe cine
era cel care apăruse subit în mijlocul lor. Oare putea fi el
mult-profeţitul Maestru al Neprihănirii? Unii au
continuat să i se adreseze cu scepticism şi cu ipocrizie,
dar alţii au început să vadă în Yeshua o speranţă a
eliberării lor, întrucât aşteptau un lider carismatic, care
să aprindă în inimile lor un veritabil foc de tabără.
Yeshua era conştient că venise vremea în care
trebuia să înceapă să îşi strângă echipa de suporteri
activi şi să facă ce era necesar pentru ceea ce urma să
vină. Cu excepţia textelor profetice şi a micilor crâmpeie
pe care Yeshua şi familia sa apropiată le-au primit de-a
lungul anilor, nu se ştia aproape nimic despre ceea ce
trebuia să se întâmple. Cu toate acestea, ştiam cu toţii
că dacă aveam să fim bine pregătiţi, pentru orice
eventualitate, aveam să facem faţă oricăror dificultăţi.
Cei care fuseseră iniţiaţi în Egipt i-am transmis lui
Yeshua tot ce ştiam, fapt care l-a convins şi mai mult pe
acesta de faptul că pasul următor pe care trebuia să îl
facă era să plece la templele de pe malul Nilului,
conform călăuzirii interioare pe care a primit-o.
Am rămas la Ierusalim trei săptămâni. Iosif din
Arimateea ne-a găzduit pe cei mai mulţi dintre noi la
cele trei reşedinţe ale sale din Ierusalim. În acest timp,
Yeshua s-a întâlnit cu mai mulţi veri şi prieteni,
discutând cu ei despre planurile sale de călătorie şi
invitându-i să îl însoţească în pelerinajul său la Muntele
Sinai şi în Egipt. Dintre aceştia, Ioan ben Zaharia, Lazăr,
Iuda Iscariotul şi câţiva din comunitatea din Qumran i-
au declarat că-şi doresc să meargă la Muntele Sinai,
urmând să rămână aici până când aveau să se simtă
inspiraţi să se întoarcă la Qumran. Mariam şi Nathaniel
şi-au declarat mai de mult intenţia de a veni cu el. Fiul
lor, Benjamin, care avea cinci ani şi care se născuse cu o
paralizie infantilă, avea să rămână cu mine pe Muntele
Carmel.
Maria Magdalena a declarat la rândul ei că s-a
simţit inspirată să îl însoţească pe Yeshua. Ea şi cu
Mariam nu aveau să îl însoţească însă la temple,
întrucât primiseră deja iniţierile care le permiteau să îl
asiste pe Yeshua. Împreună cu soţul lui Mariam,
Nathaniel, ele urmau să rămână la Heliopolis, la mătuşa
lor Mariamne. Iacov ben Iosif şi Ioan ben Zevedei şi-au
exprimat dorinţa de a primi iniţierile avansate în
anumite temple egiptene. În sfârşit, în ultimul moment i
s-au alăturat grupului ce urma să plece în pelerinaj şi
Iacov ben Zevedei şi prietenul său, Andrei ben Iona.
Doresc să îţi reamintesc din nou că astfel de
călătorii, precum pelerinajele lui Yeshua în Britania,
India şi Egipt, nu ar fi fost niciodată posibile fără averea
şi generozitatea unchiului acestuia, Iosif din Arimateea.
Dat fiind că noi, esenienii, eram obişnuiţi să trăim în
comun, într-o colaborare armonioasă împărţind între noi
tot cel aveam, echipa de susţinere a lui Yeshua s-a putut
aduna cu uşurinţă, pregătindu-se fără probleme pentru
expediţia în Egipt.
A fost luată decizia ca grupul să plece în prima zi cu
Lună plină. I-a fost trimisă vorbă fiicei mele Mariamne
că Yeshua şi mai multe rude urmau să o viziteze acasă
la Heliopolis, după ce grupul va face o escală la Muntele
Sinai. Iosif din Arimateea a angajat mai multe călăuze
inteligente şi de încredere care au supervizat întreaga
călătorie şi a făcut rost de suficiente cămile, cai, boi, şi
măgari, precum şi de toate lucrurile necesare pentru
confortul tuturor călătorilor.
De-a lungul rutei către Muntele Sinai, grupul lui
Yeshua a făcut mai multe popasuri în diferite tabere
izolate şi comunităţi izolate, în diferitele locuri de popas
de-a lungul rutei comerciale din sud (mergând pe uscat)
existau numeroşi susţinători ai Căii Maestrului
Neprihănirii care erau mai mult decât încântaţi să le
ofere călătorilor ospitalitatea lor. Când grupul a ajuns la
poalele Muntelui Sinai, o parte din superiorii mănăstirii
l-au recunoscut pe Yeshua şi şi-au adus aminte de
copilul de opt ani, care a primit aici iniţierea. Întregul
grup a fost primit cu bucurie în mănăstirea paşnică de
pe Muntele Sinai, care a servit umanitatea de mii de ani.
O rămăşiţă a Frăţiei Luminii continuă să suporte şi în
zilele noastre izolarea şi greutăţile asociate cu acest loc,
pentru a putea sluji umanitatea în acest vortex planetar
extrem de puternic.
Mai mulţi tovarăşi de-ai lui Yeshua au primit iniţieri
pe Muntele Sinai şi toţi au fost invitaţi să citească din
manuscrisele şi tăbliţele aflate în biblioteca destul de
bine garnisită a mănăstirii. Numeroase rulouri de
pergament au fost trimise ca daruri de la Carmel şi
Qumran, în timp ce altele au fost folosite la schimb cu
bibliotecile din Sinai, Heliopolis şi Alexandria.
Cu excepţia lui Ioan ben Zaharia şi a fraţilor de la
Qumran, care au rămas pe Muntele Sinai, pelerinii şi-au
continuat drumul către nord, de-a lungul Mării Roşii. Ei
au călătorit, în principal, înainte şi imediat după
răsăritul soarelui, odihnindu-se la amiază şi înainte de
căderea serii, pentru a evita în acest fel căldura
epuizantă până la sosirea în atmosfera confortabilă de la
Heliopolis, punctul de întâlnire a grupului, în care aveau
să fie cazaţi cei mai mulţi dintre călători. Rudele
acestora şi-au deschis cu bucurie căminele, susţinându-
i fără să ceară niciun fel de recompensă de la cei care
urmau să primească iniţieri, aşa încât au acceptat cu
bucurie talentele de tâmplar şi de zidar ale lui Nathaniel
Bartolomeu şi ajutorul oferit în gospodărie de către
Maria Magdalena şi Mariam.
De asemenea, nepoatele mele s-au folosit de prilej
pentru a-şi oferi serviciile infirmilor, consacrându-şi o
bună parte din timp muncii lor vindecătoare în cadrul
comunităţii. Egiptul era renumit pentru uleiurile sale
esenţiale foarte pure şi pentru practicile sale medicale,
aşa că aceste tinere neobosite s-au simţit fericite să îşi
refacă proviziile de produse terapeutice şi să îşi
îmbogăţească şi mai mult cunoaşterea vindecătoare. De
asemenea, Maria şi Mariam s-au întâlnit cu o parte din
preoţii şi din preotesele care le-au iniţiat cu ani în urmă.
În anumite zile de sărbătoare asociate cu Isis şi Hathor,
ele au participat la ritualurile antice dedicate Marii
Mame. Ori de câte ori a fost posibil, Nathaniel li s-a
alăturat.
Yeshua şi alţi patru iniţiaţi de sex masculin, şi
anume fratele său Iacov, plus Iacov şi Ioan ben Zevedei,
şi cu Andrei, s-au întâlnit cu o serie de preoţi importanţi
care le-au transmis iniţierile necesare, călăuzindu-i de-a
lungul căii. Dat fiind că Nathaniel a decis să îl susţină
pe Yeshua într-o manieră diferită, el nu a participat
decât uneori la aceste întruniri. Pe de altă parte, deşi
Maria Magdalena şi Mariam nu trebuiau să îl însoţească
pe Yeshua, acesta le-a inclus frecvent în activităţile sale,
întrucât le preţuia enorm înţelepciunea şi măiestria.
S-a stabilit ca toate iniţierile să fie primite în
maniera tradiţională, care începea în Nubia, foarte
departe la sud. Îngăduie-mi să îţi explic acest proces,
spunându-ţi că vechii egipteni considerau Nilul o
metaforă a corpului uman, şi îndeosebi a coloanei
vertebrale şi a căilor neuronale mai subtile. Ei ştiau că
iluminarea începe întotdeauna la baza coloanei
vertebrale, urcând apoi către creier, la fel ca un râu. Aşa
se face că ei au construit temple care simulau această
călătorie a iluminării. Prin urmare, dat fiind că Nilul
curge de la sud către nord, iniţiatul trebuia să îşi
înceapă călătoria în sudul extrem, avansând apoi către
nord, de la un templu la altul. Traseul culmina cu Marea
Piramidă, care reprezenta „Sfânta Sfintelor” din
interiorul creierului.
În fiecare templu, iniţiatul experimenta diferite
iniţieri care îl ajutau să îşi tempereze, să îşi rafineze şi
să îşi deschidă canalele forţei vitale. Pentru a putea
progresa la următorul templu, el trebuia să dovedească
faptul că era pregătit să se confrunte, să îşi unifice şi să
îşi transmute alchimic forţele opuse ale iubirii şi fricii,
ale luminii şi întunericului, ale spiritului şi materiei, ale
vieţii şi morţii. Deşi toate templele reiterau misterele lui
Osiris, fiecare dintre ele ilustra un anumit aspect
particular al călătoriei arhetipale a lui Osiris, Isis,
Horus, Set şi Hathor. Aceste mistere implicau Concepţia
în Lumină, crucificarea şi învierea.
Yeshua şi prietenii săi loiali au călătorit de-a lungul
Nilului către izvorul acestuia fie cu barja, fie pe jos sau
cu măgarul (pe mal), atunci când trebuiau să evite
cascadele prea turbulente, până când au ajuns la
Templul lui Isis de pe insula Philae. A fost o călătorie
lungă şi dificilă, pe care foarte puţini egipteni nativi o
efectuau de-a lungul vieţii lor. Doresc să precizez încă o
dată că un pelerinaj de o asemenea anvergură nu ar fi
avut loc într-o perioadă atât de scurtă de timp dacă nu
ar fi existat pregătirea spirituală a membrilor grupului,
cooperarea lor fără rezerve şi finanţarea primită de la
Iosif din Arimateea.
Yeshua, Iacov ben Iosif şi Ioan ben Zevedei şi-au
primit iniţierile mai mult sau mai puţin în acelaşi timp,
în aceleaşi temple. Dat fiind că primiseră deja iniţieri
avansate în India, experienţele suplimentare din Egipt
nu au făcut decât să le rafineze şi mai mult conştiinţa,
întărindu-le totodată constituţia şi caracterul. Acum, că
se aflau în Ţara Maternă din care a provenit întreaga
cunoaştere învăţată de ei în India, grupul a acceptat cu
smerenie şi cu recunoştinţă cunoştinţele care încă le
mai lipseau, completându-le pe celelalte.
Conştiinţa membrilor grupului s-a deschis în faţa
energiilor subtile ale lumilor mitice arhetipale şi fiecare a
fost testat în funcţie de practicile preoţimii din acele zile.
Deşi multe din puterile primordiale ale vechilor mistere
erau deja pierdute, puritatea Ordinului Osirian, a celui
Pitagoreic şi a celui Cibelin era menţinută de o rămăşiţă
secretă a marilor iniţiaţi şi adepţi, care continuau să
funcţioneze ca oficianţi, atunci când era necesar. Marile
fiinţe care aparţineau Frăţiei Luminii facilitau riturile
trecerii iniţiatice în planurile interioare.
Îţi voi împărtăşi în continuare o serie de crâmpeie
din evenimentele care s-au petrecut în diferite temple, pe
care mi le-a descris ulterior Yeshua.
Unul dintre primele temple pe care le-au vizitat
membrii grupului a fost Kom Ombo, camera de iniţiere a
zeului crocodil Sobek.
După ce treceau cu succes de testele pentru
calificare pentru a putea intra pe calea iniţiatică la
Templele lui Isis şi Osiris, novicilor li se cerea să îşi
testeze intuiţia şi să se confrunte cu cele mai mari
temeri ale lor, referitoare la supravieţuirea în planul
fizic. În acest scop, ei trebuiau să înoate pe sub apă
printr-un labirint ce trecea printr-un bazin cu crocodili
înfometaţi. Prin procesul de control al centrilor inferiori
ai naturii lor animalice, care sunt asociaţi cu nevoia de
siguranţă, cu pasiunea sexuală şi cu dorinţa de putere
competitivă, iniţiaţii îşi puteau curăţa şi deschide
centrul inimii şi cel intuitiv. În acest fel, ei se pregăteau
pentru receptarea energiilor alchimice superioare, care le
activau puterile spirituale.
Scopul acestor iniţieri primite în temple erau
atingerea iluminării, demonstrată de Marele Zeu
arhetipal Horus, care şi-a desăvârşit corpul spiritual
suprem numit Sahu. Nimbul ilustrat în jurul capului
unui sfânt sau cobra cu gulerul desfăcut de pe fruntea
zeităţilor egiptene simbolizează realizarea lui Sahu şi
ungerea precursoare cu lumina numită Uraeus.
Activarea lui Sahu şi a lui Uraeus simbolizează faptul că
unui iniţiat i-au fost „unşi” centrii cerebrali cu o vibraţie
extrem de înaltă, care i-a schimbat pentru totdeauna
fiziologia neurologică şi conştiinţa, permiţându-i astfel
să trăiască experienţa nemuririi conştiente. Sufletele
care au atins această măiestrie sunt numite Christ,
Buddha sau maeştri înălţaţi (la cer), destinul lor fiind
acela de a funcţiona în mod deschis sau tainic ca
slujitori ai planetei.
Yeshua ştia foarte bine că urma să meargă pe
aceeaşi cale ca şi Horus. De fapt, similitudinile dintre
Isis şi Osiris, pe de o parte, şi propriii părinţi pe de altă
parte, precum şi între Horus şi el, erau uluitor de
evidente. În plus, date fiind experienţele trăite în India,
el ştia că era pe punctul de a-şi realiza corpul de lumină
suprem (nemuritor).
Cred că ţi-ai dat deja seama că iniţierile care l-au
pregătit pe Yeshua (sau pe orice alt iniţiat din trecut ori
din prezent) nu au aproape nimic (sau chiar nimic) de-a
face cu religia. În schimb, ele au de a face cu
schimbarea percepţiilor şi a comportamentelor bazate pe
teamă. Un iniţiat care se identifica anterior cu un ego
limitat se trezeşte din punct de vedere spiritual şi capătă
compasiune faţă de toate formele de viaţă, pe care
ajunge să le considere o expresie a aceluiaşi Sine Divin.
Calea către iluminare se bazează pe o relaţie etică şi
solidă cu propriul sine, cu ceilalţi oameni, cu
polarităţile, timpul şi spaţiul.
Aşa se face că după ce şi-au încheiat cu succes
iniţierile dificile de la Kom Ombo, Yeshua şi tovarăşii săi
şi-au continuat călătoria în jos, de-a lungul Nilului,
către diferite temple, printre care Edfu, Luxor, Karnak,
Abydos şi Dendarah. La Dendarah, ei au stat vreme de
şase luni la un templu dedicat lui Hathor, zeiţa iubirii,
vindecătoare, unde principalul accent era pus pe
deschiderea centrului inimii prin intermediul echilibrării
intuiţiei feminine cu intelectul masculin. Această uniune
a polarităţilor era atinsă prin cultivarea şi prin
disciplinarea energiei sexuale, care era echilibrată prin
intermediul iubirii şi al lucidităţii.
În epoca în care trăia Yeshua, tinerii iniţiaţi erau
invitaţi la templul lui Hathor din Dendarah să îşi
focalizeze deschis atenţia asupra energiei lor sexuale, cu
scopul de a-şi controla această forţă creatoare extrem de
puternică. Ei reuşeau să facă acest lucru numai după ce
treceau anumite teste preliminare, din ce în ce mai
dificile. Când inima unui iniţiat devenea mai clară şi mai
deschisă (adică atunci când materialul subconştient „din
umbră” era adus în lumina lucidităţii conştiente şi
vindecat), el se putea angrena în anumite ritualuri
extatice cu Hathor-ii, printr-un contact
interdimensional.
Uneori, iniţiaţii rămâneau la Templul lui Hathor din
Dendarah luni sau ani întregi până când treceau cu
succes toate testele, iar condiţiile astrologice deveneau
ideale pentru o iniţiere individuală sau în grup. În
consecinţă, Yeshua şi tovarăşii săi au rămas la
Dendarah vreme de şase luni. Ei au învăţat aici foarte
multe informaţii referitoare la urmărirea timpului, la
ciclurile şi la ritualurile zeiţei Hathor şi la canalizarea
forţei vitale şi a energiei sexuale (Sekhem) prin corp. În
acest scop, lor le-au fost revelate diferite tehnici yoghine
de respiraţie, posturi, metode de intonaţie sonoră şi
incantaţii, tehnici de meditaţie, arte tantrice (practici
energetice interne), precum şi diferite metode de
purificare şi de curăţare a corpului, a minţii şi a
sufletului. Iniţiaţilor care îşi doreau să atingă iluminarea
plenară spre a le fi de folos semenilor lor le erau revelate
niveluri superioare ale practicilor de regenerare, ale
practicilor amoroase şi ale concepţiei conştiente, naşterii
şi creşterii copiilor.
Poate că nu ai auzit niciodată de aceste fiinţe
înălţate la cer, care manifestă o iubire necondiţionată,
dar ele continuă să asiste şi astăzi procesul de
ascensiune a umanităţii şi a Mamei Pământ. Cu ajutorul
sunetului, expertiza lor referitoare la vindecarea şi la
alchimia transmutaţiei prin intermediul iubirii le stă la
dispoziţie tuturor celor care optează să-i invoce pentru
a-i ajuta.
Cu ocazia ultimei iniţieri a lui Yeshua la Dendarah,
am practicat bilocaţia conştiinţei mele pentru a fi una
din marile preotese ale lui Hathor care au asistat la
acest transfer sublim de putere. Atunci când vei fi
pregătit, şi tu vei putea avea acces - la fel ca nepoţii şi
nepoatele mele - la transferul de putere facilitate de
Hathor-i, direct proporţional cu credinţa şi cu invocaţia
ta.
Cap. 32 - Iniţierea din Marea Piramidă

Aşa se face că Yeshua, fratele său, Iacov, şi vărul


său, Ioan, au progresat de-a lungul tuturor iniţierilor
avansate ale lui Horus, în vederea atingerii iluminării,
care reprezintă călătoria umană ce unifică şi înalţă
relaţia spirit/materie manifestată printr-un suflet
întrupat. Din Dendarah, grupul a plecat către Abydos,
un templu străvechi ce comemora învierea lui Osiris.
Aici, membrii săi au participat plenar la Ritul
Sepulcrului.
Aşa cum ţi-am mai spus, Ritul Sepulcrului nu îi era
necunoscut lui Yeshua. Prima sa iniţiere într-un
mormânt a avut loc la Muntele Carmel, când avea 12
ani. A fost privilegiul meu personal, dar şi
responsabilitatea mea să îi prezint nepotului meu
străvechiul ritual al „morţii” şi al învierii. Aproape 12 ani
mai târziu, acesta a realizat ritul final alături de Maha
Babaji, în India. Aşadar, atunci când a repetat procesul
la Abydos, el nu a făcut decât să îşi lărgească şi mai
mult perspectiva spirituală, asistându-şi totodată fratele
şi vărul.
Dacă la prima experienţă a lui Yeshua, cea care a
reprezentat-o pe Isis am fost eu, în interiorul
mormântului din Abydos, în care cei trei prieteni
credincioşi au rămas trei zile, Isis însăşi a manifestat
prezenţa Mamei Divine. Pe măsură ce aripile iubirii
acesteia i-a învăluit pe cei trei, orice teamă i-a părăsit şi
forţa vitală a uriaşului ei câmp energetic le-a înviat
fiecare atom, impregnându-l cu o nouă conştiinţă a vieţii
eterne. Yeshua şi-a controlat fiecare gând şi şi-a
reasumat energia proiectată anterior în diferitele lumi
astrale, care conţin emoţii discordante şi forme-gând ce
secătuiesc puterea personală (nu o amplifică).
În camerele secrete de la Abydos, Yeshua s-a întâlnit
cu fiinţe iluminate care cunoşteau şi controlau
impregnarea codurilor ascensiunii în ADN-ul uman,
inclusiv cu strămoşul său direct, Akhenaten. De
asemenea, el a primit iniţierea în controlul celor cinci
elemente: pământul, apa, focul, aerul şi eterul. A
pătruns adânc în structura atomică a corpului său şi a
descoperit aici întregul cosmos. A studiat ţesătura
infinită a luminii din matricea ascensiunii numită
Floarea Vieţii. Prin înţelegerea câmpurilor
electromagnetice, a geometriei sacre şi a triplei naturi a
luminii, sunetului şi culorii, el şi-a proiectat corpul într-
un câmp de lumină impermeabil şi în raport cu factorii
involuţiei. În acest fel, Yeshua a preluat în totalitate
controlul asupra forţelor vieţii şi a iluziei morţii. El a
contemplat încontinuu şi a rostit mantra primită în
India: „EU SUNT învierea şi Viaţa!”.
După ce au părăsit Abydos şi după o călătorie
relativ uşoară cu barja de-a lungul Nilului către templele
din Memphis, Yeshua, Iacov şi Ioan s-au odihnit câteva
luni la Heliopolis, aşteptând întoarcerea celorlalţi
membri ai grupului, care încă nu îşi încheiaseră
iniţierile. Casa spaţioasă a lui Mariamne le oferea un
mediu liniştit şi senin, în care puteau integra toate
învăţăturile primite. Yeshua a savurat la maximum
această perioadă de odihnă, de solitudine şi de
comuniune familială. Deşi testele din Britania şi din
Himalaya fuseseră intense, iniţierile din Egipt, primite
într-o perioadă relativ scurtă, s-au dovedit a fi încă şi
mai dificile, punându-i la grea încercare sufletul.
Yeshua se simţea profund recunoscător pentru
pregătirea primită, pentru susţinerea tovarăşilor săi şi
pentru maeştrii plini de înţelepciune care i-au supervizat
călătoria către măiestria de sine. Acum, el s-a bucurat
însă, în egală măsură, de perioada de relaxare şi de
reconectare cu verişoarele sale Mariam şi Maria
Magdalena. Alături de Mariam, îşi găsea o pace şi o
consolare profundă, iar alături de soţul ei Nathaniel se
putea relaxa râzând şi sărbătorind. În ceea ce o privea
însă pe Maria Magdalena, Yeshua simţea o dorinţă
arzătoare de a-i face curte. Cei doi au simţit că timpul
petrecut împreună în Egipt corespundea unei
sincronizări divine. În sfârşit, acum se simţeau amândoi
liberi să cultive o relaţie intimă, bazată însă pe celibat,
nu pe căsătorie.
În această perioadă de regenerare, în timp ce
aşteptau întoarcerea la Heliopolis a celorlalţi tovarăşi ai
lor, Yeshua a participat în lumile interioare la diferite
întruniri de consiliu ale Frăţiei Luminii. Cu această
ocazie, i-a fost prezentat marele plan al demonstrării
publice a învierii şi înălţării la cer în faţa umanităţii. Cu
alte cuvinte, a fost conceput un plan special pentru a
ajuta un popor extrem de inconştient şi de încăpăţânat
să descopere că îşi putea transcende toate temerile. Şi
cum teama cea mai mare a oamenilor era cea de moarte,
lui Yeshua i s-a spus că avea să fie precursorul unui
proces complex şi multidimensional, care va imprima
pentru totdeauna principiul învierii şi cel al ascensiunii
(înălţării) tuturor formelor de viaţă, indiferent de timp şi
de spaţiu. Aşa se face că fundamentul pentru misiunea
ulterioară a lui Yeshua a fost pus definitiv în Egipt.
Aşa cum se întâmpla în cazul tuturor iniţiaţilor
suficient de bine pregătiţi, ultima iniţiere primită în
Egipt de Yeshua a avut loc în Marea Piramidă. Această
piramidă, numită astfel deoarece era cea mai mare între
toate, simboliza acea încăpere din creierul uman în care
se produce iluminarea, fiind concepută cu foarte mult
timp în urmă ca o cameră pentru ascensiunea
individuală şi pentru cea planetară. Deşi în epoca
voastră ea se află într-o stare oarecum latentă, funcţia ei
reală va fi restabilită atunci când un număr suficient de
mare de oameni vor fi pregătiţi pentru a trece de la
conştiinţa separării la cea a unităţii. Atunci când va fi
atins pragul critic, se va produce o reacţie în lanţ, care
va trezi într-o manieră sinergică celelalte vortexuri care
focalizează energia din interiorul reţelelor eterice în care
sunt integrate, deasupra şi în interiorul Mamei Pământ.
Îţi voi prezenta acum o scurtă relatare a iniţierii lui
Yeshua în Marea Piramidă, localizată în necropola de la
Gizeh, pe malul de vest al Nilului. Nathaniel a călătorit
pe uscat până la Marea Piramidă cu un car şi provizii, în
timp ce Yeshua şi şase tovarăşi de-ai săi şi-au început
călătoria prin subteran, accesând o veche încăpere de
sub Heliopolis. La poarta grea din fier a încăperii stătea
un preot-gardian, extrem de bătrân, care îi aştepta.
Acesta i-a condus pe cei şapte printr-o serie de camere,
ale căror porţi se deschideau în funcţie de anumite
frecvenţe sonore şi de rezonanţele compatibile
corespondente. Grupul a trecut nevătămat prin porţi.
Iniţiaţii şi-au continuat apoi drumul printr-un tunel
descendent foarte lung şi îngust, care trecea pe sub Nil,
trecând prin diferite catacombe pline de oase şi de
cadavre în descompunere ale oamenilor care nu îşi
puteau permite o înmormântare în necropolă. Existau de
asemenea diferite puncte de joncţiune, unele păzite de
porţi, iar altele, simple găuri întunecate. Toţi membrii
grupului aveau la ei lămpi, mici ploşti cu apă de băut şi
o cantitate mare de credinţă pentru a trece cumva de
această încercare dificilă.
Preoţii-gardieni le-au ieşit în cale la trei puncte de
intersecţie. Iniţiaţilor le-a fost testată voinţa de a-şi
continua drumul. În final, fiecare preot i-a condus de-a
lungul următorului segment al îndelungatei lor călătorii.
Când grupul a ajuns în sfârşit în camera foarte mare
localizată direct sub Sfinx, la sute de metri sub
suprafaţă, membrii săi au rămas uimiţi să constate că
nu mai aveau nevoie de lămpi. Ei au fost salutaţi aici de
un conclav alcătuit din 12 maeştri înălţaţi, între care
Separis Bey şi Thoth, care li s-au arătat în corpul lor
fizic. Yeshua a recunoscut această încăpere din poveştile
pe care i le-au spus în copilărie părinţii săi, pe când
locuia cu aceştia în Egipt. Sfinxul vizibil simboliza
principiul solar masculin. Un al doilea Sfinx, care
simboliza principiul lunar feminin, fusese pângărit şi
distrus, pietrele sale fiind folosite pentru a construi o
parte din piramidele mai mici din cadrul complexului de
la Gizeh.
Maeştrii le-au dat celor şapte iniţiaţi diferite
instrucţiuni şi parole, care le-au permis acestora să
coboare într-un oraş subteran aflat încă şi mai jos sub
suprafaţă. După ce au primit de mâncare şi de băut,
fiecare dintre ei a primit un rol specific, menit să susţină
iniţierea lui Yeshua în Marea Piramidă. Iacov a intrat
singur într-o altă încăpere de sub Sfinx, unde a fost
învăţat cum să menţină anumite frecvenţe sonore ce
urmau să fie „transmise” în Marea Piramidă. Preoţii i-au
condus pe Andrei şi pe Iacov ben Zevedei prin nişte
tunele adiacente, ce conectau camerele cu piramida cea
mică şi cu cea mijlocie. În aceste puncte strategice care
permiteau emiterea anumitor coordonate şi armonii
sonore, ei au transmis la rândul lor diferite frecvenţe
sonore către Marea Piramidă.
Yeshua, Maria Magdalena, Mariam şi Ioan ben
Zevedei au fost escortaţi prin nişte pasaje iluminate,
misterios către hornul vertical numit la ora actuală
„Puţul”. Lor li s-a cerut apoi să meargă singuri mai
departe, trecând printr-un tunel ascendent,
întortocheat, numit astăzi „Fosa” din Marea Piramidă.
Ascensiunea prin „Fosă” nu a fost deloc lipsită de
greutăţi. Dat fiind că îşi încheiaseră cu succes diferite
iniţieri care i-au ajutat să îşi transceandă temerile
primordiale, membrii grupului au traversat cu uşurinţă
forţele magnetice şi gravitaţionale care îi apăsau în jos,
avansând către suprafaţă. În anumite momente se
simţeau aproape fără nicio greutate, iar corpul li se
părea vaporos. S-au trezit apoi într-un întuneric deplin,
atât de dens încât nici o flacără nu putea răzbate prin el.
Fiecare membru al grupului s-a simţit aici complet
singur. Pentru a-şi putea continua drumul, ei au trebuit
să îşi reamintească şi să pună în aplicare toată
înţelepciunea acumulată de-a lungul iniţierilor lor
precedente. Au existat momente în care se simţeau atât
de slăbiţi, de ameţiţi şi de dezorientaţi, încât continuarea
drumului s-a dovedit a fi un test fantastic al rezistenţei
şi al susţinerii lor reciproce.
Grupul şi-a continuat astfel drumul trecând prin
pasajele detectate de aparatele voastre sonice (dar şi de
mediumii psihici). Pe măsură ce au progresat,
capacităţile extrasenzoriale li s-au amplificat şi li s-au
rafinat. Ei au început să experimenteze o luminozitate şi
o energie fotonică aurie, numită „vrill” de atlanţi, care
emana din pereţii de piatră, aproape ca un fel de
fosforescenţă eterică. Au început de asemenea să audă
diferite sunete, al căror ecou îi călăuzea de-a lungul
drumului ascendent, dacă îl ascultau cu cea mai mare
atenţie. Acesta s-a dovedit a fi de fapt un test al
discernământului rafinat, prin care trebuiau să
perceapă diferitele tonalităţi şi unghiuri geometrice
imprimate în mintea lor, care creau în final un fel de
hartă mentală.
Când au ajuns în „Fosă”, membrii grupului s-au
odihnit o vreme. Ei au meditat şi şi-au amplificat
hotărârea de a-şi duce la bun sfârşit misiunea. Mariam
şi-a asumat poziţia desemnată, chiar sub baza
piramidei, direct sub Camera Regelui, situată mult
deasupra ei. Mariam avea o putere de concentrare foarte
mare şi trecuse deja de marea majoritatea nivelurilor
Ritului Sepulcrului. Dat fiind că primise binecuvântarea
lui Yeshua şi a Mariei Magdalena, iar Nathaniel se ruga
pentru ea în afara piramidei, ea s-a autoconvins că nu
era singură. A simţit însă un întuneric greu învăluindu-i
inima şi şi-a adus aminte de toate poveştile referitoare la
cei a căror inimă a încetat să mai bată în acest loc.
Astfel de gânduri i-au produs îndoieli care s-au ridicat
ca nişte umbre monstruoase pe ecranul minţii sale.
Mariam şi-a acceptat însă teama, devenind una cu „Isis”
în adâncurile Marii Piramide, timp de trei zile. Acesta a
fost testul suprem pe care a trebuit să îl treacă Mariam
şi care a pregătit-o pentru sarcina pe care avea să o
îndeplinească mai târziu, atunci când iniţierea actuală
ascunsă a fost reiterată într-o manieră dramatică în
lumea exterioară, pentru ca umanitatea să o poată vedea
şi simţi pe Muntele Calvarului.
Yeshua, Maria Magdalena şi Ioan ben Zevedei şi-au
continuat drumul, trecând prin alte pasaje înguste şi
înclinate, cu tavanul jos. În cele din urmă, ei au ajuns în
încăperea pe care voi o numiţi astăzi „Camera Reginei”.
Aici, s-au odihnit din nou şi au meditat de câteva ore
până când au receptat un semnal interior care le-a
transmis că era timpul să plece mai departe. În acord cu
instrucţiunile primite, Ioan a rămas în „Camera Reginei”,
unde a început să intoneze anumite frecvenţe sonore
specifice. Yeshua şi Maria şi-au continuat Calea
simbolică a Iniţiatului, urcând prin tunel către „Marea
Galerie”, care i-a condus în final către „Camera Regelui”.
„Camera Regelui” era special concepută să
funcţioneze ca o cameră amplă de rezonanţă. Odată
ajunşi în interior, cei doi au perceput o combinaţie
glorioasă de frecvenţe sonore intonate de toţi cei care îşi
ocupau locurile special desemnate, inclusiv de mai mulţi
preoţi şi preoţesc care se aflau în camerele ascunse din
interiorul şi de sub Marea Piramidă. În acest fel, toate
aspectele corpului lor mental, ale celui emoţional şi ale
celui fizic au fost calibrate şi puse la unison cu muzica
interdimensională a sferelor, fapt care le-a aliniat
conştiinţa cu anumite energii solare, stelare şi galactice
specifice. Deşi o bună parte din energia care le era
transmisă iniţiaţilor în vremurile de demult nu mai era
disponibilă acum, energiile generate de planeta Pământ
şi amplificate de maeştrii înălţaţi erau încă suficiente
pentru a transforma Marea Piramidă într-o cameră
extrem de puternică a realităţii virtuale.
Mariam şi Maria Magdalena trecuseră deja prin
iniţierea din Camera Regelui, cu opt ani înainte. În
consecinţă, ele erau calificate să servească acum drept
preotese ale lui Isis, în cadrul iniţierii lui Yeshua. După
ce l-a condus pe preaiubitul lor văr până la sarcofagul
din granit roşu, în care urma să rămână 72 de ore,
Maria Magdalena şi-a asumat poziţia la poarta „Camerei
Regelui” şi a sigilat energetic intrarea cu ajutorul unor
mudra-e şi a unor intonaţii specifice. Acţionând ca o
mare preoteasă Magdalenă a lui Isis, antrenată în
puterile de concentrare şi în diferite realităţi simultane,
ea s-a conectat energetic cu toţi discipolii care participau
la reţeaua unităţii. Toţi cei implicaţi în susţinerea
iniţierii în procesul de ascensiune individuală şi
planetară din interiorul Marii Piramide au început să
transmită anumite frecvenţe care au focalizat vibraţiile
luminii, al sunetului şi culorii asupra sarcofagului în
care se afla Yeshua.
„Camera Regelui” a început să vibreze pe o tonalitate
subtilă, în timp ce o matrice geometrică
multidimensională a fost creată în jurul sarcofagului.
Aflat în interiorul acestui accelerator atomic, corpul fizic
al lui Yeshua a început să strălucească într-o lumină
translucidă, fiind impregnat delicat cu amprenta divină
a Christului Cosmic. Toţi cei care au asistat la acest
proces (inclusiv eu), fiecare în funcţie de capacitatea sa
de a recepta acest tipar, s-au trezit la potenţialul lor
plenar.
Doresc să precizez acum că sarcofagul din interiorul
„Camerei Regelui” era poziţionat astfel încât energiile
subtile generate de puternicul vortex al Marii Piramide
să treacă direct prin glanda pineală a iniţiatului care
stătea întins în el. Aşadar, departe de a fi un mormânt
monumental al unuia dintre faraonii din Egiptul antic,
Marea Piramidă a fost şi continuă să fie nu doar o
cameră de iniţiere, ci şi una de ascensiune, excepţional
de puternică. Ea a fost concepută pentru a-i ajuta pe
iniţiaţi să se trezească din punct de vedere spiritual şi să
îşi aducă aminte de adevărata lor identitate. Acesta este
secretul piramidei, dragul meu prieten.
În cazul de faţă însă, ceremonia iniţierii nu şi-a
propus exclusiv trezirea spirituală la nivel individual a
lui Yeshua. Într-o manieră foarte atent orchestrată,
iniţierea lui Yeshua în procesul crucificării, în cel al
învierii şi în cel al ascensiunii (înălţării la cer) a fost
facilitată în interiorul Marii Piramide pentru ca întreaga
planetă şi umanitatea ei să poată fi pregătite pentru
ascensiunea planetară pe care o trăiţi voi la ora actuală.
Doresc să te rog acum, prietene, să te gândeşti la
maniera în care poţi profita de această impregnare a
conştiinţei ascensiunii în viaţa ta de zi cu zi. Cu
siguranţă, dacă vei înţelege că ai un acces zilnic la foarte
multă asistenţă, te vei confrunta cu provocările care îţi
vor ieşi în cale cu credinţă şi cu speranţă, nu cu teamă
şi cu oroare.
Fiecare suflet predestinat să joace un rol
semnificativ în susţinerea reiterării publice a crucificării
şi învierii de către Yeshua a fost prezent în acest
moment particular al pregătirii sale. Pe lângă Yeshua şi
tovarăşii săi apropiaţi, la proces au luat parte aceia
dintre noi care ştiam cum să practicăm bilocaţia sau
teleportarea, care am venit în Marea Piramidă pentru a
participa la proces. Alţii, care au jucat un rol mai puţin
semnificativ, au venit în corpurile lor de lumină în
timpul somnului, iar mai târziu şi-au adus aminte de
anumite fragmente din ceea ce au văzut în timpul
visului lor. În cazul celor care au participat în mod
conştient la procesul iniţiatic, această repetiţie ne-a
ajutat să ne detaşăm în plan emoţional, astfel încât să
ne putem juca rolul în cadrul planului divin, în acest fel,
fiecare pas al misiunii lui Yeshua a fost orchestrat şi
impregnat în conştiinţa planetară.
Deşi cea mai importantă parte a iniţierii sale din
Camera Regelui s-a petrecut în primele 24 de ore,
Yeshua a rămas în interiorul sarcofagului alte 48 de ore,
pentru a împlini astfel o profeţie a lui Iona. Legenda
spune că Iona a trăit o experienţă şamanică profundă a
morţii şi a renaşterii, în timpul căreia a petrecut trei zile
şi trei nopţi „în pântecul unui peşte imens care l-a
înghiţit”. Nu trebuie să uităm însă că Yeshua nu a fost
singurul care a trecut prin această iniţiere. Împreună cu
ceilalţi discipoli care l-au susţinut, el a trecut prin o
mare parte din demonstraţia publică a procesului de
înviere ce urma să aibă loc, sub forma unei realităţi
virtuale interactive. Ne-am deschis cu toţii conştiinţa în
faţa alegerilor esenţiale care aveau să ne alinieze viaţa
cu realizarea noastră personală supremă şi cu serviciul
planetar. După încheierea iniţierii din Marea Piramidă,
toţi participanţii din interiorul ei au ieşit cu uşurinţă
afară printr-o poartă ascunsă.
Pe măsură ce ne apropiem de finalul acestei sinteze
a iniţierilor primite în Egipt de Yeshua, doresc să insist
din nou asupra importanţei acţiunii coerente de grup,
aşa cum ilustrează şi această poveste. Yeshua nu ar fi
putut realiza tot ce şi-a propus dacă nu ar fi beneficiat
de grupul său de tovarăşi loiali care s-au pregătit pentru
a-i oferi cel mai calificat suport colectiv posibil. Într-o
manieră similară, nici noi nu am fi putut realiza
vreodată tot ce am realizat fără vasta conştiinţă, fără
dedicaţia focalizată şi fără exemplul impecabil pe care ni
le-a asigurat Yeshua.
Deşi am mai spus şi voi continua să repet că „tot ce
a făcut Yeshua poţi face şi tu, ba, mai mult”, îngăduie-
mi să îţi explic că experienţele tale iniţiatice pot lua o
formă diferită de cele ale lui Yeshua. Este adevărat,
Yeshua a fost şi rămâne o fiinţă ieşită din comun, a cărei
misiune a circumscris o ascensiune planetară şi
cosmică. Poate că viaţa ta personală nu va avea
neapărat un impact asupra unui număr la fel de mare
de oameni ca şi cea a lui Yeshua, ceea ce nu înseamnă
însă că nu îţi va aduce o contribuie la fel de importantă
ca şi viaţa lui la succesul ascensiunii planetare. Poate că
responsabilităţile tale faţă de umanitate nu sunt la fel de
mari ca şi cele asumate, de nepotul meu, dar acest lucru
nu înseamnă că nu ţi-ai asumat la rândul tău, la fel ca
şi Yeshua, aceeaşi responsabilitate personală de a-ţi
amplifica măiestria sinelui, de a co-crea o stare de
armonie, oriunde există conflicte de a-ţi adăuga prezenţa
plină de iubire la conştiinţa colectivă aflată în plin
proces de ascensiune.
În calitatea lui de Fiu al Omului şi de Frate Superior
(membru ierarhic superior al Frăţiei Luminii), Yeshua a
stabilit un exemplu, arătând ce anume este posibil să
facă oamenii când îşi pun la unison conştiinţa cu
iubirea şi cu unitatea. Dată fiind anvergura cosmică a
misiunii lui Yeshua şi a Mariei Magdalena de a asista
procesul de trezire spirituală a întregii umanităţi, ei au
primit la rândul lor o asistenţă cosmică. Indiferent în ce
constă misiunea ta, şi tu poţi primi o încurajare şi foarte
multă speranţă de-a lungul căii de realizare a esenţei
tale hristice, la fel ca şi Fratele tău Superior.
Nu este neapărat necesar să intri în Marea Piramidă
în această viaţă, dar doresc să te întreb: nu ai trăit
niciodată o experienţă în care te-ai simţit ca şi cum te-ai
fi aflat într-un mormânt, în care identitatea şi viaţa ta
limitată au murit, iar tu te-ai născut a doua oară, cu o
identitate şi o viaţă nouă? Nu ai recunoscut niciodată
tiparul unei dorinţe de a-ţi pune la unison natura
egoului cu o putere mai mare ca a ta, cu o preocupare
sporită faţă de bunăstarea celorlalţi, cu capacitatea de a
te implica mai mult şi de a fi mai plin de compasiune în
toate relaţiile tale? Toate aceste transformări simple, dar
semnificative, atestă succesul tău în iniţierea pe calea
lui Hristos.
Cap. 33 - Calea este pregătită

Doresc să îţi dau acum o veste bună, informându-te


în privinţa căsătoriei Mariei Ana cu Ahmed, un frate
esenian egiptean din Heliopolis. La scurt timp după
sosirea lui în casa mătuşii sale Mariamne din Egipt,
Yeshua a făcut cunoştinţă cu Ahmed, care a stat alături
de el la unul dintre festinele cu mulţi oaspeţi date de
Mariamne. Instantaneu, Yeshua a simţit prezenţa mamei
sale şi a intuit că acest bărbat sensibil, cu o natură
extrem de devoţională, ar fi putut fi un soţ ideal pentru
aceasta. Prin urmare, el i-a lansat imediat o invitaţie, în
urma căreia Ahmed a călătorit la Nazaret şi, în doar
câteva luni fericitul cuplu era deja căsătorit.
După ce şi-a încheiat iniţierile din Egipt, Yeshua şi
tovarăşii săi au petrecut într-o manieră extrem de
plăcută şase săptămâni în Grecia, în insulele Egee şi la
Efes, după care s-au întors acasă, în Galileea, în toamna
anului 24 e.n. Când au ajuns pe Muntele Carmel, am
fost încântată îi văd pe Yeshua şi pe Maria plimbându-se
mână în mână prin grădină şi afişându-şi deschis
afecţiunea unul faţă de celălalt ori de câte ori erau
împreună. Toată lumea şi-a exprimat acordul cu această
relaţie, deşi, ca să fiu sinceră, a existat în natura mea
umană un aspect care şi-ar fi dorit în taină ca Yeshua şi
Maria să se stabilească într-o viaţă căsătorită fără stres
şi să facă mai mulţi copii. Pe de altă parte, eram
conştientă de Rolul Superior pe care urmau să îl joace
cei doi, fapt care îmi făcea inima să se înalţe şi să
tremure în egală măsură. Reacţionând la privirile
întrebătoare şi la zâmbetele insinuante ale comunităţii,
Yeshua şi-a anunţat logodna oficială cu preaiubita sa
Maria, căsătoria urmând să fie oficiată în ziua cu Lună
plină din luna noiembrie.
Aşa se face că la doi ani după ce s-a măritat cu
Ahmed, Maria Ana i-a invitat pe membrii cei mai
apropiaţi ai familiei la o ceremonie simplă, dar elegantă,
de căsătorie, a lui Yeshua cu Maria Magdalena în casa ei
din Nazaret. Strălucind, fericită de aprobarea plină de
iubire a copiilor ei mai mari, Maria Ana şi-a ţinut fiul în
vârstă de un an, pe nume Ioan Marcu, pe pântecul ei
umflat cu cel de-al nouălea copil. După festivităţi,
Yeshua şi Maria Magdalena au anunţat că se pregăteau
să plece în Orient. Toţi tovarăşii care l-au însoţit pe
Yeshua în Egipt au fost de acord să călătorească şi de
această dată cu el şi cu soţia sa.
Yeshua le-a explicat rudelor sale că era important să
contacteze diferiţi maeştri din India, Tibet, Nepal şi
China. Aşa se face că la sfârşitul primăverii anului 25
e.n., grupul s-a alăturat unei caravane de călători care
se îndrepta către India. Ruta comercială urma acelaşi
traseu parcurs anterior de Yeshua, de la Damasc la
Palmira, Selucia, Kabul şi Trecătoarea Khyber către
Fluviul Gange. În lunile de iarnă, membrii grupului s-au
odihnit recunoscători la Varanasi, bucurându-se de
ospitalitatea plină de afecţiune a lui Iosif cel Mic şi a
familiei sale. După această perioadă binevenită de
odihnă, ei s-au îndreptat către destinaţiile pe care şi-au
propus să le atingă din Orient.
Acest pelerinaj a amplificat în mare măsură
conştiinţa tuturor participanţilor, inclusiv aprecierea lor
faţă de învăţăturile lui Gautama Buddha, care se
răspândiseră prin ţinuturile vizitate de ei. La fel de
iluminată li s-a părut pelerinilor şi conştiinţa luminoasă
a maestrului taoist chinez Lao-Tzu. Una dintre comorile
pe care le-a adus înapoi cu sine Yeshua, pentru a fi
plasată în biblioteca mănăstirii de pe Muntele Carmel, a
fost un manuscris foarte uzat al lucrării lui Lao-Tzu, Tao
Te Ching. Această sinteză încrucişată a învăţăturilor şi
practicilor extrem de avansate ale alchimiei interioare
din Egipt, Grecia, Britania, Palestina, Mesopotamia,
India şi China a avut o influenţă profundă asupra lui
Yeshua ben Iosif (acum perfect matur) şi a devotaţilor săi
discipoli.
Ioan ben Zaharia s-a întors la Qumran la Muntele
Sinai, după ce Yeshua i-a transmis printr-un vis că
urma să se întoarcă în scurt timp în Palestina. El i-a
spus lui Ioan că a sosit timpul să îşi înceapă misiunea
publică, pregătind în acest fel poporul evreu extrem de
rigid pentru o demonstraţie a conştiinţei hristice. Potrivit
profeţiei lui Malahia, un antemergător avea să semene
seminţele învierii, în acord cu legea purificării şi a
căinţei. În acest fel, vechea identitate şi vechile
comportamente bazate pe teamă aveau să fie încurajate
să „moară” (adică urmau să fie purificate şi transmutate)
pentru ca noua creaţie întru Dumnezeu să se poată
înălţa (conştiinţa aflată la unison cu Unitatea EU SUNT).
Aşa se face că Ioan ben Zaharia, nepotul lui Ioachim
şi fiul sorii mai mari a acestuia, Elisabeta, şi-a dat
seama că a sosit timpul să renunţe la statutul său de
sihastru. Destinul lui consta în a transmite copiilor lui
Israel (Isis-Ra-Elohim) un mesaj al mântuirii, aşa cum o
înţelegea el. În toamna anului 26 e.n., Ioan a plecat
însoţit de un mic grup de discipoli devotaţi, printre care
Lazăr, fratele Mariei Magdalena, şi Iuda Iscariotul. Toţi
aceşti fraţi l-au însoţit pe Muntele Sinai în primăvara
anului 22 e.n., unde au rămas într-o stare de izolare
peste trei ani.
Zvonurile referitoare la prezenţa carismatică şi
aprigă a lui Ioan, dublată de exuberanţa sa deschisă,
care i-au câştigat în egală măsură aprobarea şi criticile
fraţilor săi din Qumran, s-au răspândit cu repeziciune,
ca un vânt puternic, trezind conştiinţele oamenilor
adormiţi. Iniţial, el a călătorit prin diferite comunităţi
eseniene risipite din jurul Marii Mări Sărate, după care
s-a aventurat din ce în ce mai departe, la est de râul
Iordan, până la Edom, Perea, Decapolis şi Caesarea
Phillipi. El a răspândit astfel în toate frăţiile şi
comunităţile eseniene din Galileea, Samaria şi Iudeea,
inclusiv în cele din Ierusalim şi din Ierihon, zvonul
apropiatei veniri a Maestrului Neprihănirii. Inutil să mai
spunem că acest zvon a avut un efect profund asupra
celor care l-au auzit. Cu alte cuvinte, s-a răspândit
foarte rapid zvonul sosirii iminente a îndelung-
aşteptatului Mesia.
Dacă ţi-l poţi imagina pe Ioan purtând tunica sa de
sihastru din păr de cămilă, cu părul lui foarte lung,
consumând cea mai ascetică dietă eseniană şi ţinând
predici dure cu vocea sa de leu, nu cred că îţi va fi greu
să înţelegi impresia de neuitat pe care o lăsa celor care îl
cunoşteau. Pentru a-l înţelege mai bine pe Ioan, este
necesar să îi cunoşti orientarea faţă de viaţă, care, la fel
ca a tuturor esenienilor, dar mai ales a celor care trăiau
în cadrul comunităţii din Qumran, era influenţată în cea
mai mare măsură de perspectiva lui Zaratustra sau a
„războinicului năzărit de lumină”. Acest gen de sihaştri
oblojeau adeseori rănile persecuţiei politice, şi nu puţini
percepeau lumea prin ochii dualităţii. Din perspectiva
lor, pământul este un câmp de bătălie pe care fiii luminii
poartă un război etern cu cei ai întunericului. Din
păcate, aşa cum se întâmplă cu marea majoritate a
războinicilor, ei rămân orbi în faţa realităţii, potrivit
căreia adevărata bătălie de la nivelul conştiinţei
dualităţii se poartă în interiorul fiecărui suflet în parte.
Dacă acest război interior nu este recunoscut şi
armonizat, el este proiectat adeseori în exterior, unde
este reflectat sub forma unor drame discordante.
Temperamentul şi subiectivismul năzărit adoptat al
lui Ioan, condiţionate de suferinţa sa din copilărie,
atunci când tatăl său a fost ucis în Templul din
Ierusalim, l-au condus pe acesta la o atitudine
incapabilă de compromisuri, la limita militantismului.
Aşa se face că Ioan i-a implorat cu o ardoare plină de
pasiune pe evrei să se căiască pentru păcatele,
încăpăţânarea şi aroganţa lor. Pentru a se întări pe sine,
dar şi pentru a-şi pregăti audienţa, Ioan obişnuia să îşi
înceapă fiecare dimineaţă în rugăciune şi de meditaţie.
De multe ori, el nu era disponibil pentru mulţimea din
ce în ce mai mare adunată pentru a-l asculta decât
atunci când soarele ajungea deja la zenit. Când inimile
ascultătorilor săi, deja pline de căinţă şi de anxietate, se
umpleau până la refuz cu nerăbdare, el începea să îşi
transmită mesajul electrizant, răspunzând la toate
întrebările cu o autoritate de necontestat, cu pasiune,
sinceritate şi foarte la obiect.
De îndată ce adepţii săi plini de căinţă erau însă
pregătiţi să creadă că el era mult-aşteptatul Mesia, el le
spunea răspicat că nu era decât slujitorul umil al
acestuia, un mesager trimis să pregătească calea
Maestrului Neprihănirii, care era infinit mai puternic
decât ar li putut spera el vreodată să devină. Mesia era
cel care avea să propovăduiască mulţimilor folosirea
corectă a energiei divine care curge prin corpul, mintea
şi sufletul omului. Cu alte cuvinte, după el va veni
cineva mai mare decât el, care va demonstra învierea
adevăratei relaţii a omului cu Dumnezeu.
Ioan le-a prezentat apoi neiniţiaţilor ritualul esenian
de purificare prin spălarea cu apă, ca un semn al morţii
vechii lor naturi bazate pe ură, pe desfrâu şi pe lăcomie.
Mai departe, el le-a explicat celor cu conştiinţa
renăscută că vor deveni la fel ca soarele ce se înalţă pe
cer din mormântul său apos (marea) din timpul nopţii,
care îşi revarsă necondiţionat lumina ca pe un dar al
vieţii asupra tuturor creaturilor. Voi aţi ajuns să numiţi
ritualul făcut de Ioan în acele zile: „botez”.
Îţi voi oferi în continuare o scurtă explicaţie pentru
a-ţi clarifica anumite neînţelegeri referitoare la maniera
în care era practicată în acele timpuri spălarea ritualică.
Potrivit obiceiului nostru şi având în vedere că nu aveam
la dispoziţie decât foarte puţină apă, noi obişnuiam să
ne scufundăm mâinile şi tălpile într-un bazin plin cu
apă până la înălţimea gleznelor. În continuare, ne
aplecam şi luam o mână de apă, pe care ne-o turnam pe
cap. Eram cu deosebire atenţi la purificarea aurei şi a
celor şapte sigilii ale centrilor energetici din cap, de la
nivelul coloanei vertebrale şi din partea din faţă a
corpului. De asemenea, obişnuiam să invocăm prezenţa
purificatoare şi dătătoare de putere a îngerilor
elementelor, pământului şi cerului, precum şi a celor
care guvernează „Arborele Vieţii”, în ale cărui sfere ale
Sefiroţilor ne aflam. Dacă aveam la dispoziţie suficientă
apă, ne scufundam în întregime în aceasta, cu ajutorul
unui frate esenian. Spălarea ritualică era practicată în
fiecare zi, nu doar o singură dată în viaţă (precum
botezul vostru). De asemenea, ea nu necesita medierea
unui preot care să sanctifice acest ritual.
Dat fiind că Ioan propovăduia spălarea ritualică unei
mulţimi care nu o practicase vreodată până atunci,
optând pentru simbolismul scufundării depline în râul
Iordan, el acţiona practic ca un mentor asistent pentru
cei care veneau la el. El insista asupra faptului că se afla
acolo doar pentru a-i ajuta să îşi deschidă şi să îşi
pregătească inima în vederea botezului superior cu focul
Sfântului Duh (mituirea cu lumina divină care conduce
la iluminarea plenară, respectiv la atingerea conştiinţei
lui Hristos), pe care numai Yeshua o putea demonstra,
nu şi el. Ioan nu şi-a propus nicio clipă să creeze o
dogmă ritualică referitoare la purificarea inimii, în
vederea cunoaşterii împărăţiei lui Dumnezeu din
interiorul acesteia.
Dintre cei care îi ascultau cuvintele şi luau parte la
ritualul spălării, fiecare reacţiona diferit, în funcţie de
orientarea sa religioasă sau de politica particulară. Spre
exemplu, esenienii care rezonau în plan spiritual cu el se
simţeau inspiraţi de maniera curajoasă în care acesta
rostea adevărul. Pe de altă parte, fariseii - care îşi
atribuiau o mare înţelepciune, deoarece se considerau
experţi în legea ebraică - se simţeau provocaţi şi şocaţi.
La rândul lor, saduceii, care se bucurau la acea vreme
de mari bogăţii şi privilegii, se simţeau profund
ameninţaţi. În schimb, zeloţii, care se simţeau oprimaţi
de jugul roman, vedeau în Ioan un mântuitor care putea
elibera Israelul de guvernarea străină, restabilind
independenţa Palestinei. Alţi oameni respingeau din
start cuvintele lui Ioan, pentru simplul motiv că nu se
simţeau pregătiţi să îşi deschidă mintea şi inima în faţa
unui nou stil de viaţă. În consecinţă, ei îl respingeau,
declarând că era un nebun care bătea câmpii, îmbrăcat
în haine sărăcăcioase de sihastru, care se hrănea cu
lăcuste şi cu miere în deşert şi care boteza zilnic mulţimi
mari de oameni.
Ioan nu era însă un om care să se lase uşor dat la o
parte. Dedicaţia lui era enormă, atitudinea lui era
complet lipsită de teamă, iar expresia lui devenea foarte
aprigă atunci când era provocat. Pe scurt, natura celui
care a jucat rolul de antemergător al lui Yeshua era una
plină de forţă. Yeshua şi Maria Magdalena au venit la
Ioan (numit la ora actuală Botezătorul), aflat la Beth
Barah, pe malul Râului Iordanului, în toamna anului
28, e.n.
Yeshua şi tovarăşii săi se întorseseră din Orient în
anul precedent, în mare, şi-a văzut fiecare de calea sa,
continuând însă să se pregătească pentru Marea Operă
care îi aştepta. Yeshua şi Maria Magdalena şi-au
petrecut cea mai mare parte a timpului şi izolare, la mai
multe sihăstrii eseniene din deşert, create în jurul unor
izvoare vindecătoare. Cu această ocazie, cei doi şi-au
oferit îngrijirea trupească şi sufletească de care aveau
mare nevoie. Nathaniel şi Mariam s-au întors pe Muntele
Carmel, bucurându-se de reuniunea cu fiul lor
Benjamin, care fusese consacrat servirii lui Dumnezeu,
în cadrul mănăstirii, pregătindu-se să devină un rabin.
Ceilalţi membri ai grupului s-au întors în satele lor şi au
început să curteze şi să se căsătorească cu diferite
partenere de sex opus, capabile să susţină misiunea lui
Yeshua atunci când va sosi timpul.
Anul a trecut astfel rapid şi a sosit timpul pentru
„Deschiderea Căii”. După trimiterea unor mesageri
alergători, tovarăşii lui Yeshua şi partenerele lor de
cuplu (soţii sau logodnice) s-au adunat în tabăra lui
Ioan, la Beth Barah. Un membru recent intrat în grupul
intim al discipolilor lui Yeshua era Simon, fratele lui
Andrei ben Iona, pe care mulţi îl numeau Petru.
Dat fiind că Petru este extrem de bine cunoscut în
epoca voastră, dar până acum nu am vorbit deloc despre
el, doresc să insist puţin asupra personalităţii sale,
pentru a-l înţelege mai bine. Iniţial, singura preocupare
a lui Petru era să îşi susţină familia ca pescar. El a
cunoscut însă o schimbare de perspectivă aproape
miraculoasă după ce fratele său Andrei s-a întors din
Egipt, îndemnându-l să îşi petreacă mai mult timp
alături de Yeshua. Petru a făcut acest lucru şi a
experimentat o trezire spontană (a energiei kundalini),
care l-a transformat pentru totdeauna. Lipsa de
experienţă a lui Petru referitoare la iniţierile ezoterice şi
puternica sa înclinaţie patriarhală, care se temea de
aspectul feminin al lui Dumnezeu, au continuat să îl
bântuie până la sfârşitul zilelor sale. Cu deosebire,
dificilă era tendinţa sa de a se compara nefavorabil cu
ceilalţi discipoli ai lui Yeshua (îndeosebi cu Maria
Magdalena), care erau mult mai maturi decât el, în ceea
ce priveşte disciplina spirituală, având totodată puteri
mult mai mari. Pe de altă parte, nenumăratele revelaţii
directe la care a avut acces şi calităţile sale reale de lider
au făcut ca Petru să îi fie de mare folos lui Yeshua.
Aşa se face că pentru a împlini toate lucrurile despre
care au vorbit Profeţii, nepotul meu Yeshua s-a dus în
vizită la vărul său Ioan, care îi pregătise calea. Acesta l-a
tras imediat în apa adâncă a Iordanului, anunţându-i pe
cei prezenţi că acesta era Unsul lui Dumnezeu, ale cărui
sandale nu se simţea vrednic să le dezlege. Mulţimea s-a
înghesuit ca să îl vadă mai bine. Oamenii îşi ţineau
respiraţia, şocaţi că un om care nu arăta cu nimic diferit
faţă de ei putea fi Mesia. Nici chiar copiii sau ciorile nu
mai puteau fi auziţi. S-a lăsat o tăcere deplină.
Acceptând rolul lui Ioan în susţinerea lui, Yeshua s-
a lăsat scufundat complet în apa râului, ca şi cum
aceasta ar fi fost un mormânt sau un sepulcru. Când
nepotul meu s-a ridicat din nou, un nor uriaş situat
chiar deasupra mulţimii s-a despicat în două şi o rază
de soare a coborât peste Yeshua şi Ioan. Lumina a
produs un efect atât de uluitor, fiind reflectată de apa în
mişcare a râului şi iluminându-i pe cei doi bărbaţi, încât
mulţimea adunată pe malul Iordanului a suspinat la
unison. Momentul a fost de neuitat, fiind încununat de
un cor colectiv de „Osana”.
Ioan şi-a ridicat solemn braţul drept, indicând astfel
că acţiona ca un martor al obedienţei şi smereniei lui
Yeshua, care era un exemplu pentru toţi cei prezenţi.
Raza de soare a continuat să ilumineze scena, ca şi cum
ar fi fost regizată. În timp ce cerurile păreau să se
deschidă, Ioan a anunţat că a auzit cuvântul lui
Dumnezeu Tatăl, care l-a anunţat că îşi găsea întreaga
plăcere în fiul Său. De asemenea, a adăugat imediat că
Dumnezeu Mama - Shekinah cea Sfântă - a coborât şi a
rămas asupra Celui Ales sub forma unui porumbel.
Astfel s-a petrecut botezul lui Yeshua, înregistrat de
Biblia voastră. Aceasta nu menţionează însă absolut
nimic despre Maria Magdalena. Prin urmare, doresc să
adaug mărturia mea, declarând că aceasta a fost
botezată la rândul ei de către Ioan, ca un exemplu că era
egală cu partenerul ei de cuplu. Foarte puţini oameni au
recunoscut-o ca adeptă, înţelegându-i rolul la acea
vreme. De aceea, foarte mulţi s-au minunat atunci când
semnele care au însoţit botezul lui Yeshua s-au repetat
în timpul botezului ei, când a ieşit din apă. În
continuare, toţi ceilalţi discipoli prezenţi au fost botezaţi
de Ioan.
Astfel s-a încheiat o zi absolut remarcabilă şi a
început un nou capitol în viaţa publică a lui Yeshua.
După o perioadă de solitudine, de purificare şi de
post, Yeshua şi Maria Magdalena şi-au adunat echipa de
susţinători, pe care voi îi numiţi cei 12 ucenici sau
apostoli. Ceea ce textele voastre biblice nu pomenesc
însă (fragmentele respective fiind scoase în mod
deliberat din ele) este faptul că toţi cei 12 bărbaţi aveau
partenere de sex feminin. Aşa cum spuneam mai
devreme, după întoarcerea lor din Orient, toţi cei care s-
au pregătit pentru misiunea lor alături de Yeshua au
început să îşi caute partenere de sex opus, care să le
asigure echilibrul feminin de care aveau nevoie, în acord
cu indicaţiile lui Yeshua şi ale Mariei Magdalena, care
insistau asupra acestui lucru.
Aşadar, numărul discipolilor din cercul intim al lui
Yeshua a crescut, până când a ajuns la 12 bărbaţi şi 12
femei. Mai târziu, când oamenii au început să audă de
miracolele şi de învăţăturile pe care le propovăduiau
Yeshua şi Maria Magdalena, cercurile de câte 12 bărbaţi
şi 12 femei s-au multiplicat, conferind astfel o asistenţă
din ce în ce mai mare celor care doreau să îşi vindece
corpul şi sufletul. Deşi la acea dată nu mai aveam un
partener de sex masculin, am devenit şi eu o membră a
celui de-al doilea cerc de discipoli, alcătuit din 12
bărbaţi şi 12 femei. Aşa se face că în următorii patru
ani, cei 12 discipoli iniţiaţi s-au multiplicat, ajungând la
un total de 144 de discipoli extrem de dedicaţi, 72 de sex
masculin şi 72 de sex feminin. Sufletul meu a trăit o
bucurie fără egal atunci când am renunţat la poziţia
mea de la mănăstirea de pe Muntele Carmel, aflându-mă
într-un contact intim cu Yeshua şi cu Maria Magdalena,
cât şi cu ceilalţi membri ai familiei pe care o iubeam atât
de mult, în timp ce călătoream cu toţii prin Palestina!
Cap. 34 - Cuvintele lui Yeshua

Doresc să îţi împărtăşesc acum, cu cea mai mare


plăcere, câteva dintre cele mai dragi amintiri ale mele,
legate de faptele realizate şi de cuvintele rostite de
Yeshua în ultimii ani pe care i-a petrecut în planul fizic.
Motivul pentru care doresc să îţi prezint aforismele sale
este acela de a-ţi uda sămânţa de lumină plasată în
interiorul tău încă de la începuturile creaţiei. În acest
scop, îţi voi împărtăşi câteva dintre numeroasele
experienţe la care am asistat personal, putând depune
astfel mărturie pentru viaţa şi învăţăturile nepotului
meu. Această descriere va acoperi câteva din momentele
culminante ale scurtului său ministeriat în Palestina,
care a început la sfârşitul lunii septembrie a anului 28 şi
a atins apogeul la începutul lunii aprilie a anului 30,
doar un an şi jumătate mai târziu.
Dintre toate experienţele pe care le-am trăit atunci,
îţi voi prezenta doar un mic crâmpei, astfel încât să
înţelegi mai clar că la baza faptelor şi cuvintelor sale au
stat sensuri mai profunde, precum şi o putere şi o graţie
la care până acum nu ai avut acces. Sfintele voastre
Scripturi nu revelează decât o mică parte din abundenţa
pe care a oferit-o cu generozitate Yeshua celor care
aveau urechi de auzit. În ceea ce-i priveşte pe cititorii
însetaţi de lumina eliberatoare a iubirii, pe aceştia îi
invit să exploreze anumite lucrări mai puţin cunoscute,
cum ar fi Manuscrisele de la Marea Moartă şi
Pergamentele de la Nag Hammadi, care revelează mult
mai multe informaţii referitoare la Fiul Omului, fiind
traduse direct din bogata limbă aramaică pe care o
vorbea acesta.
Doresc să încep prin a-ţi spune mai multe lucruri
despre Maria Magdalena, care a adoptat trei copii la
maturitate. Aşa cum îţi mai aminteşti probabil, ea a
fondat încă de la vârsta de 19 ani mai multe orfelinate,
aziluri, spitale şi cămine pentru oamenii fără adăpost şi
pentru cei respinşi de societate. Prin generozitatea
financiară a tatălui ei, Maria Magdalena şi-a transformat
proprietatea de lângă Magdala într-un spital şi într-un
orfelinat. Cu ajutorul mamei sale, nepoata mea şi-a
lărgit casa din Betania, transformând-o într-un cămin şi
într-un refugiu pentru oamenii cu mintea, corpul şi
sufletul infirme. La fel ca în Magdala, mamele
nemăritate îşi puteau naşte aici copiii nedoriţi, care erau
apoi crescuţi până când deveneau suficient de mari
pentru a-şi croi singuri destinul. O parte din aceşti copii,
care şi-au exprimat dorinţa de a trăi o viaţă monastică
eseniană, au fost trimişi la Qumran.
După ce s-au căsătorit, Yeshua şi Maria Magdalena
au adoptat trei copii fără adăpost, pe nume Joses, Iuda
şi Miriam. De altfel, cei doi nepoţi ai mei erau
întotdeauna înconjuraţi de o sumedenie de copii,
oriunde se duceau, îndeosebi în mijlocul mulţimilor de
oameni.
Una dintre amintirile mele favorite, referitoare la un
eveniment care s-a petrecut la începutul ministeriatului
celor doi, a fost chiar căsătoria lor, care a avut loc la
Cana, în anul 28, e.n. Aceasta a fost absolut minunată.
Cei patru ani scurşi de la logodna lui Yeshua şi a Mariei
Magdalena le-au permis familiilor lor să adune o zestre
suficient de mare. La aceasta s-a adăugat şi zestrea lui
Ioan ben Zevedei şi a logodnicei sale Abigail, care
plănuiau să se căsătorească în aceeaşi zi (Abigail era
fiica Mariei şi a lui Cleopa, doi discipoli ai lui Yeshua.
Cleopa era fratele lui Iosif ben Iacov, tatăl lui Yeshua).
S-a luat decizia ca locaţia pentru cele două nunţi,
simultan, să fie casa ancestrală din Cana, care le-a
aparţinut anterior lui Iacov şi Lois, bunicii dinspre tată
ai lui Yeshua, suficient de spaţioasă pentru a putea
găzdui cea mai mare parte a oaspeţilor veniţi de departe.
Proprietatea îi aparţinea acum lui Cleopa, întrucât Lois,
mama sa rămasă văduvă, murise în anii în care Yeshua
se afla în India.
Maria şi Cleopa au invitat peste o sută de oaspeţi.
Trecuseră ani de la ultima reuniune a familiei noastre
apropiate şi extinse, aşa că foarte mulţi s-au folosit de
această ocazie pentru a-şi revedea familia. Pregătirile
pentru nuntă au durat câteva luni, iar săptămânile care
au urmat au fost dedicate celebrării fericitului
eveniment.
Chiar înainte de a face schimb de legăminte
conjugale, Maria Magdalena a realizat prima ungere în
public a preaiubitului ei cu ulei de nard, o plantă
vindecătoare rară, cu un miros înţepător, pe care o
culesese în recentul ei pelerinaj în Orient, la poalele
Munţilor Himalaya. Maria extrăsese din plante uleiul lor
esenţial şi a preparat din el o alifie pe care o păstra în
nişte vase din alabastru. De asemenea, avea mai multe
flacoane micuţe din sticlă pline cu uleiul esenţial al
plantei. Acestea erau ermetic închise şi au fost
depozitate cu atenţie, astfel încât să ajungă în siguranţă
în Palestina.
Cu această ocazie sacră, ea a luat un astfel de
flacon, i-a rupt sigiliul şi a turnat întregul conţinut pe
creştetul lui Yeshua, masându-i de asemenea cu el
mâinile şi tălpile. Ea şi-a demonstrat iubirea profundă
atunci când a plâns şi i-a şters tălpile preaiubitului ei cu
părul ei lung, castaniu-roşiatic închis, de culoarea
mahonului. Ne-a emoţionat pe toţi devoţiunea ei
profundă şi am plâns la unison cu ea. Nepotul meu a
plâns şi el în mod deschis, acceptând atât de plenar
iubirea divină care curgea prin Maria Magdalena, încât
faţa lui a început să strălucească cu o lumină
comparabilă cu cea a soarelui în miezul zilei.
În cea de-a treia zi a festivităţilor acestei sărbători
formale, care au inclus un festin, dansuri şi relatarea
multor poveşti inspirate, mama lui Abigail i-a spus
Mariei Ana că nu prea mai aveau vin. Ea s-a dus imediat
la Yeshua, care se afla în curtea exterioară a casei,
discutând cu Ioan, celălalt mire. În timp ce preaiubitul
meu nepot s-a uitat direct în ochii mei, am auzit-o pe
mama lui spunându-i unui servitor din apropiere: „Fă
ceea ce îţi spune”.
Yeshua a cerut să fie condus la pivniţa în care erau
depozitate butoaiele cu vinuri, atât cu must cât şi cu vin
fermentat, dar şi vase mari din lut cu apă ţinută la rece.
După ce le-a poruncit servitorilor să umple până sus
mai multe containere cu apă, el le-a cerut să fie lăsat
singur. Nu am fost prezentă atunci când Yeshua a lucrat
cu îngerii elementelor pentru a transforma apa într-un
vin proaspăt sau în mustul preferat de esenienii care
ţineau o dietă foarte strictă. Am băut însă din vinul cel
nou atunci când acesta a fost servit, iar băutura s-a
dovedit a fi cu mult mai parfumată şi mai dulce decât
cea servită anterior. Cunoaşterea legată de alchimie a
nepotului meu nu m-a surprins deloc, căci acesta mai
transformase apa în vin cu o altă ocazie, la mănăstirea
de pe Muntele Carmel, într-un an în care recolta de
struguri a fost foarte slabă, din cauza unui îngheţ
timpuriu. Acesta a fost unul dintre primele miracole
publice ale lui Yeshua, după cum erau denumite
manifestările sale spirituale.
Îngăduie-mi acum să îţi relatez o altă amintire foarte
dragă mie, referitoare la o zi superbă de primăvară, în
care Yeshua a vorbit în faţa unei mulţimi de oameni,
adunată pe un deal din apropierea comunităţii din
Betsaida. Înălţimea pe care ne aflam ne permitea să
vedem până departe, până la lacul cu apă dulce al
Galileii, inclusiv dealurile din jur. În apropiere de vârful
dealului, se afla o zonă concavă amplă care crea un fel
de amfiteatru natural. Aceia dintre noi care eram
discipolii apropiaţi ai lui Yeshua am ajutat mulţimea de
oameni să îşi găsească locuri pe pături sau pe stânci,
astfel încât să poată asculta cuvintele nepotului meu.
Era una din acele zile neaşteptat de calde, care apar
uneori pe neaşteptate primăvara în Galileea. O briză
uşoară ne răcorea feţele, unduind ierburile de pe deal,
ca şi cum acestea ar fi fost o extensie a mării de
dedesubt. Rândunicile şi păsările marine zburau pe
deasupra capetelor noastre, printre norişorii albi şi
pufoşi care pluteau pe cer, lăsând să treacă printre ei
razele extrem de strălucitoare ale soarelui. Deşi dădea
multă lumină şi multă căldură, acest soare nu putea
egala însă cu strălucirea pe care o puteam vedea
emanând din faţa preaiubitului meu nepot. Mi-am fixat
privirea asupra lui, aşteptând cu nerăbdare vocea care
îmi pătrundea adânc în suflet, la fel ca o apă subterană
tăcută.
Mulţi dintre cei veniţi erau cât se poate de sceptici,
apărând mai mult din curiozitate sau la invitaţia vreunui
prieten. Ca de obicei, mulţimea era plină de bolnavi şi de
schilozi, aduşi de rudele lor. Yeshua, Maria Magdalena şi
alţi 24 de discipoli principali (bărbaţi şi femei, în egală
măsură) începeau întotdeauna prin a se ocupa de
infirmi. Una din cele mai mari plăceri ale sufletului meu
era să îi asist prin toate mijloacele care îmi stăteau la
dispoziţie.
În timp ce mă ocupam de bolnavi, nu îmi puteam
desprinde privirile de la nepoţii mei, care păşeau prin
mulţimea adunată. Robele simple ale lui Yeshua şi
Mariei Magdalena erau practic identice, fiind ţesute
dintr-o pânză fină de in albit. Mantiile lor exterioare cu
glugă erau ţesute din cea mai fină lână de culoare albă.
Fiecare avea o pelerină de culoare închisă pentru a le
acoperi hainele albe, precum şi nişe haine galileene
obişnuite, pentru situaţiile în care era necesar să
călătorească icognito prin regiunile rurale.
În acest fel, cei doi nu călătoreau temându-se
pentru ei înşişi, ci din dorinţa neabătută de a le fi de
folos semenilor lor. Femeile care spălau hainele albe ale
discipolilor şi aveau grijă de aceştia considerau munca
lor un serviciu care le umplea inima de satisfacţie.
Acum, în timp ce îi priveam pe principalii învăţători şi le
observam feţele bronzate, dar luminoase, şi albul orbitor
al robelor lor, mi se părea că privesc nişte vase sacre de
o puritate extremă.
Mariam şi alte câteva femei cântau cu vocea sau la
diferite instrumente muzicale. Copiii şi o parte din adulţi
li se alăturau întotdeauna la refrene, iar dacă era
suficient loc, unii oameni dansau. Inimile noastre
debordau de bucurie, savurând lumina soarelui, ciripitul
păsărelelor, verdeaţa primelor fire de iarbă de primăvară
şi culorile primelor flori apărute, precum şi fericirea
produsă de faptul că îl aveam pe Unsul lui Dumnezeu în
mijlocul nostru. Acesta făcea uneori o pauză pentru a
lua în braţe un copilaş, ridicându-l pe umerii săi. Inima
îmi bătea cu putere când îmi aduceam aminte de toate
ocaziile anterioare, în care jucăuşul meu nepot făcuse
acelaşi lucru, la vârste mult mai fragede!
Astfel au trecut primele ore ale după-amiezei, până
când Yeshua a ajuns la concluzia că mulţimea era
pregătită să îi asculte cuvintele. Maria Magdalena era
mulţumită să îşi joace rolul feminin de susţinere,
conform obiceiului ei, atunci când cuplul se adresa unei
mulţimi de oameni, în tăcere şi cu o mare putere, ea i-a
amplificat câmpul energetic iubitului ei, invitându-ne
apoi să luăm loc. Yeshua s-a aşezat într-un loc în care
putea fi văzut şi auzit de toată lumea. Între timp se
adunaseră mult mai mulţi oameni, veniţi din satele
apropiate sau de departe, care umpleau întregul
amfiteatru natural şi zonele învecinate cu acesta.
În sfârşit, când toată lumea s-a liniştit, Yeshua a
început să vorbească, proiectându-şi vocea până
departe, la fel cum procedaseră profeţii cu mult timp în
urmă: „Copii ai lui Dumnezeu Cel Unic, credinţa voastră
u fost cea care v-a adus aici. Într-adevăr, puternice sunt
lucrările celor care au o credinţă cât un bob de muştar.
Deşi credinţa voastră poate părea mică la început, dacă
este udată, ea va creşte şi se va transforma într-un mare
copac, în care păsările îşi pot face cuib. Aşa se face că
am venit la voi datorită credinţei voastre, care este
suficient de mare pentru a-mi asculta cuvintele. La fel ca
în cazul seminţei de muştar, fie ca spusele mele să îşi
găsească un loc în inimile şi în minţile voastre fertile,
astfel încât să poată încolţi şi aduce rod bogat în viaţa
voastră de zi cu zi.
Vă vorbesc acum pentru a vă umple inimile de
bucurie şi spiritul de putere. Căci a păşi pe Calea
Maestrului Neprihănirii constă în a nu vă mai aduce
aminte de trândăvia voastră, care conduce la o recoltă
foarte slabă, sau de revolta voastră împotriva
Creatorului Tată-Mamă, ale cărui braţe puternice vă
susţin în fiecare zi. Dacă aveţi urechi de auzit şi ochi de
văzut, veţi înţelege că eu nu rostesc decât acele cuvinte
pe care mi le transmite pentru voi Tatăl meu ceresc. Tot
ceea ce mă vedeţi făcând provine direct de la El. Iar
Mama înţelepciunii, Shekinah-Sophia, Sfântul Duh al
Adevărului care rezidă în interiorul vostru, va depune
mărturie că lucrurile stau într-adevăr astfel.
Prin urmare, ascultaţi cu atenţie cuvintele mele.
Eliberaţi-vă de frânghiile vinovăţiei care vă înlănţuie în
judecata critică a greşelilor semenilor voştri şi eliberaţi-i
pe aceştia de laţul ascuns al judecăţilor voastre. Nu vă
ridicaţi braţul în semn de protest atunci când vă este
luată haina, ci dăruiţi tot ce nu vă este strict necesar.
Nu vă îngrijoraţi atunci când cineva aflat la nevoie vă
cere din rezervele voastre, ci fiţi fericiţi că le puteţi face
altora ce aţi dori să vă facă ei vouă.
Cunoaşteţi-vă Sinele adevărat şi profunzimile
pasionale ale fiinţei voastre interioare. Adunaţi întreaga
energie pe care sinele vostru mărunt (egotic) încearcă să
o acumuleze sau să o risipească şi oferiţi-i tot ceea ce
sunteţi Celui Care Dăruieşte întreaga Viaţă. Aceasta este
cea mai importantă poruncă, din care derivă toate
celelalte. Într-o manieră similară, binecuvântaţi-i cu
compasiune pe prietenii care sunt atraşi să păşească
alături de voi, oferindu-vă astfel o reflexie, similară unei
oglinzi, împărtăşiţi cu aproapele vostru tot ce v-a dăruit
Tatăl-Mama întregii Vieţi. Sunteţi în întregime iubiţi,
lucru valabil chiar şi pentru acel sine mărunt din umbră
care continuă să practice separarea plină de aroganţă şi
care nu şi-a deschis încă poarta către inima Tatălui-
Mamei din interior, pentru se hrăni cu energia acestuia.
Acesta este principiul creator din care derivă
neprihănirea, respectiv folosirea corectă a energiei.
Singura poruncă pe care trebuie să o respectaţi constă
în a-l iubi pe Dumnezeul Cel Unic din interiorul vostru
şi în a sluji creaţia care sunteţi voi, astfel încât să vă
puteţi bucura din abundenţă de viaţă. Va întreb: cum
altfel aţi putea cunoaşte pacea şi prosperitatea în
sufletul vostru?
Credeţi mai degrabă în martorul din inima voastră
decât în aparentele miracole produse de mâinile mele.
Căci eu nu fac nimic de la mine, ci Creatorul Tată-Mamă
din interiorul meu face lucrările pe care le vedeţi. Într-o
manieră similară, acelaşi Creator din interiorul vostru vă
poate multiplica norocul, având în permanenţă grijă de
voi. Gândiţi-vă la micuţii crini de pe câmp. Aceştia nu
torc şi nu ţes, dar hainele pe care le poartă ei sunt de o
frumuseţe desăvârşită. Observaţi-le pe suratele noastre
rândunicile, care străbat ca nişte săgeţi cerul de
deasupra capetelor noastre. Cu inocenţă şi pline de
încredere, ele călăresc vântul, fiind susţinute în zborul
lor de acesta. Prin urmare, nu cădeţi pradă anxietăţii,
căci grijile pe care vi le faceţi nu pot schimba ceea ce vi
se va întâmpla mâine şi nici nu vor da mai multă
credibilitate staturii voastre în rândul semenilor voştri.
Staţi liniştiţi şi scufundaţi-vă în comoara inimii voastre,
şi tot ceea ce vă este necesar vă va fi dat cu asupra de
măsură. Tatăl- Mama voastră vă cunoaşte toate nevoile
reale şi vi le împlineşte înainte de a-i cere acest lucru.
Ori de câte ori vă scufundaţi - într-o stare de unitate şi
de bucurie - în dorinţa voastră arzătoare, devenind una
cu ea şi conştientizând faptul că aceasta s-a împlinit
deja, ea vă va fi împlinită cu siguranţă.
Confirmaţi aşadar cuvintele mele, cum că tot ce îi
veţi cere Tatălui- Mamei în spiritul iubirii vă va fi dat cu
siguranţă, în spiritul credinţei şi al serviciilor voastre. În
consecinţă, căutaţi şi veţi găsi. Bateţi la uşă şi vi se va
deschide. Cereţi şi veţi primi, măsură cu măsură, la
infinit. Analizaţi tot ceea ce vă caracterizează şi cântăriţi
cu balanţa inimii voastre toate lucrurile care vă sunt
furnizate din abundenţă. Chiar şi în încercările dificile
ale vieţii puteţi descoperi un dar, la fel cum chiar şi într-
o piatră în care vă împiedicaţi vă puteţi găsi puterea.
Dacă vă veţi face timp pentru a analiza seminţele pe care
le semănaţi, vă veţi putea găsi calea către Maestrul din
interiorul vostru, care vă va oferi perla înţelepciunii.
Nu acumulaţi comorile acestei lumi, căci acestea
sunt corupte de molii şi de rugină sau sunt furate de
hoţi. În caz contrar, veţi sărăci întru spirit, şi sufletul
vostru va suferi de foame şi de sete. Decât să vă
lamentaţi din cauza lucrurilor perisabile în timp,
adunaţi comorile nepieritoare ale lumii cereşti care vă
pune în mişcare şi care respiră prin voi, în care veţi găsi
întotdeauna susţinere şi odihnă.
Aveţi curajul de a renunţa la sinele vostru fals, care
vă ţine sclavi în închisoarea iluzorie, creată de simţurile
voastre muritoare. Rafinaţi-vă simţurile cu lumina pură
a iubirii şi corpul vostru va deveni un templu pământesc
al cerului. Reamintiţi-vă cine sunteţi: un spirit simplu şi
liber. Dacă veţi căuta mai întâi de toate împărăţia lui
Dumnezeu dinlăuntrul vostru, toate celelalte vă vor fi
date cu asupra de măsură.
Atunci când faceţi fapte bune, nu urmăriţi să fiţi
văzuţi şi recompensaţi în lumea exterioară, ci faceţi-le în
taină şi intraţi astfel în comuniune cu Cel care Dă Viaţă,
care va spori direct proporţional comoara din inima
voastră. Într-o manieră similară, daţi de pomană în
taină şi nu vă daţi în vileag intenţiile. Atunci când
primiţi recolta Legii Vieţii, culegeţi faptele voastre bune
într-o tăcere plină de recunoştinţă, pornind de la
premisa că Cel care dăruieşte este Dumnezeu. Dacă
ţineţi post pentru a vă curăţa de impurităţile generate de
teamă, de ură de sine şi de resentimente, faceţi acest
lucru în spiritul eliberării şi al recunoştinţei, nu în cel al
falsei smerenii şi al ipocriziei.
Nu vă judecaţi fraţii şi nu încercaţi să scoateţi din
ochiul lor firul de praf până când nu aţi scos din ochiul
vostru bârna care vă distorsionează vederea. Încă şi mai
bine: nu judecaţi niciodată pe nimeni, căci cu măsura cu
care îi veţi judeca pe ceilalţi, încercând să le dovediţi că
au greşit, cu aceeaşi măsură veţi fi condamnaţi.
Eu am venit pentru a pregăti festinul Tatălui meu, la
fel ca soţul care îşi invită mireasa să vină să cineze cu el.
La fel ca şi Tatăl meu, eu dau mai departe toate lucrurile
bune născute din împărăţia abundenţei care rezidă în
interiorul vostru. Voi sunteţi sarea pământului - atunci
când contribuiţi la festinul vieţii cu esenţa voastră
plenară.
Eu nu am venit ca să adun o armată, dar nici
pentru a impune pacea în acest ţinut, ci pentru ca sabia
gurii mele să sfâşie vălul care acoperă Legea supremă a
Unităţii. Nu îi urmaţi orbeşte pe acei ghizi care încearcă
să vă convingă că mântuirea poate fi găsită în tradiţiile
strămoşilor voştri. A fi un sclav orb, înlănţuit de tradiţie,
echivalează cu a cădea într-un şanţ. Dacă doriţi să
vedeţi foarte clar, focalizaţi-vă atenţia asupra luminii
soarelui din interiorul vostru, care vă va lumina de-a
pururi calea. Revelaţi-vă lumina de dincolo de văl,
pentru a ilumina astfel calea celorlalţi, care altminteri ar
cădea.
Veniţi la mine, voi, cei care trudiţi şi sunteţi
împovăraţi, şi eu vă voi dărui odihnă. Căci jugul fuziunii
cu Dumnezeu este uşor de dus, iar povara mea este
lumina eternă. EU SUNT lumina lumii. Veniţi la sursa
propriei voastre lumini şi descoperiţi aici pacea care
transcende orice înţelegere. Căci aici, alături de mine,
puteţi bea şi mânca, până când vă veţi găsi calea către
primăvara eternă a Tatălui-Mamei noastre cereşti.
Aruncaţi povara vinovăţiei, a falsului orgoliu şi a urii de
sine. Nu mai loviţi cu picioarele, la fel ca un catâr
încăpăţânat, pietrele condamnării de sine, şi reclamaţi-
vă moştenirea de drept, aceea de Fiu/Fiică a lui
Dumnezeu.
Priviţi-i pe aceşti copilaşi care mă înconjoară şi care
stau în poala mea. A fi la fel ca ei înseamnă a fi
conştient numai de momentul prezent, sălăşluind în
starea de inocenţă, în care toţi opuşii se resorb în
Unitate şi în care rezidă sigura mântuire. Cheile
împărăţiei, cu toate bogăţiile ei, rezidă în simplitatea
crinilor şi în joaca inocentă a copiilor.
Adevăr vă spun: tot ceea ce căutaţi există deja în
interiorul vostru. Prin urmare, cunoaşteţi-vă propriul
sine. Într-adevăr, corpul vostru este un templu al lui
Dumnezeu. Deschideţi poarta inimii voastre şi intraţi.
Tatăl-Mama vă aşteaptă aici. Chiar şi acum, Tatăl-Mama
aleargă înaintea voastră pe calea din piatră pe care
mergeţi, urând bun-venit acelei părţi a fiinţei voastre pe
care aţi izolat-o la fel ca pe un fiu rătăcitor, înapoindu-
vă astfel dreptul vostru din naştere. Dacă vă veţi
întoarce din drum şi dacă vă veţi îndrepta înapoi către
lumina din care aţi provenit, veţi descoperi că aceasta
este chiar Preaiubitul pe care l-aţi căutat zadarnic în
bezna nopţii.
Preaiubitul este păstorul cel bun care îşi lasă cele 99
de oi, ştiind că acestea sunt în siguranţă acasă, şi o
caută pe cea rătăcită, pentru a o ajuta să se întoarcă în
căminul confortabil al inimii sacre a Mamei sale. Deşi
inima acesteia din urmă este rănită de coroana de spini
a suferinţelor copiilor ei, ea continuă să îi invite la ea şi
să îşi accepte necondiţionat toţi copiii. Aşa se face că eu
am venit pentru a aduna şi pentru a hrăni oile pe care
mi le-a încredinţat Tatăl-Mama mea, readucându-le
acasă, inclusiv pe cele rătăcite, în braţele mele.
Nu fiţi surprinşi de cuvintele mele şi nu vă îndoiţi de
ele, căci eu nu fac altceva decât să reinterpretez legea
tinereţii voastre. Eu vă aduc vestea cea bună şi vă spun
că sunteţi liberi să vă creaţi un trup nepieritor de
lumină divină, depăşind astfel pentru totdeauna iluzia
morţii. Nu toţi cei care vor auzi cuvintele mele le vor
înţelege mesajul, dar nu va mai trece mult şi tot ce au
rostit Enoh, Isaia şi Ioan Botezătorul va deveni foarte
clar. Eu am venit pentru a vă ilustra Calea Maestrului
Neprihănirii, astfel încât să nu vă împiedicaţi atunci
când întunericul va pogorî pe pământ în toiul zilei.
Fiţi convinşi că atunci când va veni noua zi, nu veţi
rămâne fără mângâiere. Căci în acea zi eu voi inaugura
un Nou Legământ. Iar când veţi fi pregătiţi, o voi trimite
pe Mama mea Celestă - Spiritul Sacru al Adevărului,
care reprezintă inteligenţa din interiorul tuturor
lucrurilor, dar şi dincolo de acestea - pentru a vă
mângâia la rândul ei. Aceasta este promisiunea pe care
am primit-o eu de la Tatăl-Mama, care este Dumnezeul
iubirii”.
În tăcerea lăsată după ce Yeshua a anunţat această
promisiune s-a lăsat o linişte desăvârşită asupra celor
prezenţi, şi am putut vedea foarte multe lacrimi pe feţele
celor care au primit în inima lor aceste cuvinte extrem
de profunde. Astfel de cuvinte, şi multe altele, a rostit
Yeshua în faţa mulţimilor adunate în lunile care au
urmat, în vederea misiunii sale publice.
Cap. 35 - Puterea de vindecare a lui Yeshua

Îmi voi începe această relatare referitoare la


practicile vindecătoare ale lui Yeshua povestindu-ţi cum
l-a ajutat acesta pe strănepotul meu Benjamin, fiul lui
Nathaniel şi al lui Mariam, să îşi vindece trupul născut
cu picioare strâmbe şi supus adeseori convulsiilor
paraliziei cerebrale. După botezul de la Beth Barah şi
după postul lor de 40 de zile din deşert, Yeshua şi Maria
Magdalena au venit la Muntele Carmel pentru a se sfătui
cu superiorii mănăstirii, inclusiv cu mine. Într-o seară
de toamnă neobişnuit de caldă, Yeshua l-a căutat pe
Benjamin. El l-a găsit întins pe salteaua sa de paie, pe
acoperişul dormitorului bărbaţilor, privind stelele de
deasupra capului său.
Iată povestea pe care mi-a spus-o mai târziu
Benjamin, care a fost absolut încântat să se bucure de
atenţia celui pe care l-a considerat întotdeauna un erou,
de-a lungul vieţii sale încă foarte tinere.
Întins lângă Benjamin, Yeshua i-a luat acestuia
mâinile infirme în ale sale, în timp ce au continuat să
privească amândoi în extaz cerul înstelat. Luna nu
răsărise încă. Încetul cu încetul, respiraţia lui Benjamin
s-a relaxat şi a devenit mai profundă. Când mintea lui s-
a liniştit complet, Cartea Vieţii sale s-a deschis în faţa
vederii sale interioare. El şi-a văzut astfel numeroasele
vieţi anterioare trecându-i prin faţa ochilor, devenind
conştient de greşelile pentru care nu s-a putut ierta
niciodată. S-a văzut - între altele - strângându-şi
pumnii, dând din picioare şi aruncându-se asupra
duşmanilor săi (aşa cum îi percepea el la acea dată), pe
care i-a blestemat să ajungă în iad. A putut observa
diferite tipare familiare pe care le-a repetat la infinit, deşi
intenţia sa declarată era de a nu face rău nimănui şi de
a le fi de folos semenilor săi. Mai presus de orice, el a
început să înţeleagă de ce a optat sufletul său să se
vindece prin intermediul unui corp cutremurat de
convulsii, cu membrele strâmbe şi infirme.
În orele următoare ale nopţii, în timp ce Benjamin
ofta reprimându-şi din greu suspinele, Yeshua şi-a
plasat cu blândeţe palmele pe trupul subţire al
băiatului, cea dreaptă fiind aşezată chiar pe inima
acestuia. Cei doi şi-au unit în tăcere conştiinţele,
călătorind prin planurile astrale, iar Benjamin a învăţat
să se elibereze gradual de povara ruşinii şi a vinovăţiei.
Astfel eliberat, el s-a putut înălţa în spirală către
dimensiunile superioare, în care lumina spirituală era
din ce în ce mai abundentă. Cei doi au savurat aici
pacea celestă care transcende cuvintele, în timp ce
trupurile lor stăteau unul lângă celălalt, sub stelele-
martori şi sub Luna care le zâmbea.
Când s-au întors şi s-au privit faţă în faţă, ochii lor
s-au umplut de lacrimi. Convulsiile lui Benjamin au
încetat. El şi-a ridicat braţele şi le-a privit în lumina
lunii. Acestea nu mai erau răsucite. S-a ridicat atunci în
picioare şi a făcut câţiva paşi. Picioarele sale răsucite se
îndreptaseră, susţinându-i perfect greutatea corpului.
Reamintindu-şi că era o oră a tăcerii comunale,
Benjamin şi-a reprimat chiotele şi strigătul unei Osana,
dar a îngenuncheat în faţa lui Yeshua, care îi zâmbea.
Băiatul i-a comunicat telepatic că avea să îi rămână de-a
pururi loial, la fel ca şi mama sa, Mariam, care i-a
promis acest lucru în tinereţea ei. Yeshua i-a reamintit
cu blândeţe să rămână loial propriei sale prezenţe EU
SUNT şi să trăiască în recunoştinţă pentru tot ceea ce îi
oferă viaţa în fiecare zi.
În cei câţiva ani ai ministeriatului public al lui
Yeshua, în care am părăsit Muntele Carmel pentru a
călători alături de nepotul meu, am continuat să asist ca
martor personal la multe dintre faptele sale. Am văzut
astfel adeseori diferite acte de putere spirituală care îi
determinau pe oamenii simpli fie să îl caute pe Yeshua,
fie să se teamă de el şi de cercul său interior închis de
discipoli. Îngăduie-mi să îţi împărtăşesc acum o altă
amintire a unei zile absolut memorabile care s-a
petrecut la Bethesda, un bazin cu ape vindecătoare, aflat
chiar în afara Porţii Oii cetăţii Ierusalim. Incidentul s-a
petrecut într-o zi de Sabat, în timpul Sărbătorii
Tabernacolului, în toamna anului 29 e.n.
Am venit atunci la Ierusalim cu strănepotul meu
Benjamin, pe care Yeshua îl vindecase de puţin timp.
Stăteam împreună cu fiica mea, Maria Ana, cu soţul ei,
Ahmed, şi cu cei trei copii ai lor, Ioan Marcu, Toma şi
Mateus. Familia trăia acum în partea de nord-vest a
Templului din Ierusalim, nu departe de Vechea Poartă,
în cea de-a doua casă mare a lui Iosif din Arimateea.
Ştiam că Yeshua, Maria Magdalena şi ceilalţi discipoli
apropiaţi se întorseseră la Ierusalim dintr-o retragere
spirituală de şapte zile în deşert, unde s-au aflat în
comuniune cu frăţia din Qumran. Se spunea că puteau
fi găsiţi la bazinul din Bethesda. Aşa se face că ne-am
adunat cu toţii şi ne-am dus la bazinul respectiv, unde,
de-a lungul secolelor, au avut loc multe vindecări
spontane ale celor bolnavi.
În acord cu tradiţia miracolelor, şi în această zi s-au
adunat în jurul celor cinci terase ale Bethesdei foarte
mulţi bolnavi, infirmi, oameni paralizaţi şi orbi. Aceştia
stăteau pe saltelele lor din paie, aşteptând vălurirea
apelor. Oamenii credeau că un înger agită când şi când
apele, iar cel care intra primul în momentul acestei
văluriri avea să fie vindecat de afecţiunea sa. De aici şi
numele de „Bethesda”, care în limba ebraică înseamnă
„casa milei”.
Zvonurile referitoare la puterile vindecătoare ale lui
Yeshua s-au răspândit prin întreaga Palestină. Aşa se
face că atunci când el şi discipolii săi au venit la bazin
pentru a se răcori, o parte din bolnavii veniţi aici l-au
recunoscut şi l-au implorat să îi vindece. Când am ajuns
noi (ceilalţi), o mare mulţime de oameni îşi aşteptau
rândul pentru a fi atinşi de Yeshua şi de preaiubita sa
Maria. Într-adevăr, prezenţa celor doi le agitau bolnavilor
sufletul ca şi cum acesta ar fi fost atins de însuşi îngerul
vindecării.
Energia mulţimii se amplifica şi scădea succesiv, la
fel ca valurile, momentele de frenezie isterică fiind
urmate de altele de şoapte discrete şi de reverenţă
tăcută. Discipolii de sex masculin ai lui Yeshua erau
nevoiţi să menţină ordinea în rândul mulţimii extrem de
emoţionale, având grijă ca bolnavii să ajungă pe rând la
Yeshua şi la Maria Magdalena, care stăteau lângă bazin.
Discipolele de sex feminin se deplasau printre bolnavi,
oferindu-le mângâiere şi pregătindu-le sufletele, astfel
încât acestea să poată recepta energiile vindecătoare pe
care optau să le accepte.
Foarte mulţi oameni se întrebau însă cum se făcea
că tânărul rabin din Galileea îndrăznea să lucreze ca
vindecător într-o zi de Sabat. Se auzeau astfel din ce în
ce mai multe murmure. Mi-am dat imediat seama că o
bună parte din cei care murmurau erau farisei. Când
aceştia au plecat brusc, am înţeles că ei îl vor confrunta
în scurt timp pe Yeshua. Potrivit naturii acestei lumi
dualiste, atunci când Fiul Luminii apare în această
lume, Fiul întunericului apare la rândul lui. În
consecinţă, falsa credinţă a dualităţii crea întotdeauna
tipare întunecate, asociate cu frica, oriunde se ducea
Yeshua. În acel moment, m-am simţit stingheră, dar
privindu-i pe nepoţii mei, mi-am dorit instantaneu ca
aceasta să devină o zi a vindecării, indiferent de funcţiile
prescrise şi acceptate într-o manieră arbitrară de
instituţiile oamenilor. Prin urmare, uitând de farisei, m-
am alăturat la rândul meu celorlalte femei, focalizându-
mi atenţia asupra celor bolnavi.
Yeshua îi lua în braţele pe copiii care plângeau,
legăna în poala sa trupurile slăbite ale celor bolnavi, le
turna ulei pe cap infirmilor cu membrele răsucite, îşi
amesteca saliva cu puţin lut şi o plasa pe ochii ori pe
urechile celor orbi sau surzi, vorbindu-le cu blândeţe
celor pe care îi vindeca în acest fel. Copiii încetau să mai
plângă şi paraliticii, să mai intre în convulsii; infirmii
începeau să meargă; surzii să audă; orbii să vadă; cei
bolnavi se vindecau. În tot acest timp, energia
vindecătoare curgea în valuri, ca şi cum îngerul
Bethesdei ar fi agitat apa din bazin. Fluxul şi refluxul
acestei energii se reflecta în plânsul discret sau în
vaietele puternice ale mulţimii, în oftaturile reprimate şi
în râsul necontrolat, ori în exclamaţiile ocazionale de
gen: „Osana, Domnul Oştirilor este în mijlocul nostru!
Slăvit fie Dumnezeu Cel Preaînalt!”.
Doresc să precizez foarte clar că nu Yeshua era cel
care făcea aceste vindecări. El acţiona la fel ca un fluier
gol în interior prin care trecea energia conştiinţei
superioare, care orchestra şi realiza aceste miracole
aparente. Înainte de a se ocupa de un bolnav, nepotul
meu făcea întotdeauna o pauză pentru o comuniune în
tăcere cu acesta. El îi scana astfel câmpul energetic
pentru a determina cauza metafizică a dezechilibrului
său, după care intra în comuniune cu sufletul
bolnavului pentru a afla dacă o vindecare reprezenta cea
mai bună soluţie, spre a-i transmite acestuia mai multă
putere spirituală. În finali el se punea empatic la unison
cu inima bolnavului, pentru a descoperi în ce măsură
era dispus acesta să lase jos greaua povară a suferinţei
care i-a creat boala. De asemenea, analiza în ce măsură
exista o rezonanţă echivalentă cu puterea vindecătoare a
Iubirii Divine concentrată în inima şi în câmpul auric al
lui Yeshua. Abia după ce primea un răspuns pozitiv la
toate aceste investigaţii, el îşi continua activitatea
vindecătoare.
Yeshua începea întotdeauna prin vizualizarea
fiecărui suflet în imaginea sa perfectă şi integrală,
indiferent cât de deformat sau de bolnav părea trupul
său. În continuare, el se punea la unison cu îngerii
luminoşi ai manifestării şi cu inteligenţa sufletului care
se manifesta prin intermediul diferitelor reţele axiotonale
ale corpului său fizic şi ale celor subtile. După ce fuziona
cu matricele sufletului, evaluând tiparul ales de acesta
pentru actuala încarnare, el emitea mental o serie de
tonalităţi sonore interioare (care puteau fi auzite uneori
chiar de către urechile fizice). Aceste vibraţii reverberau
în interiorul organelor, al ţesuturilor şi al oaselor
congestionate, eliberând şi transmutând la aceste
niveluri întreaga teroare, durere sufletească şi mânie a
bolnavului.
Încetul cu încetul, Yeshua transforma în acest fel
energiile discordante şi incoerente ale fricii într-o
expresie coerentă şi plină de armonie a iubirii. Prin
proiectarea conştientă a luminii, sunetelor şi culorilor în
aura bolnavului, el i-o purifica, recreând astfel o stare de
inocenţă perfectă, pe fundalul căreia se producea o
eliberare a fricii. Odată cu aceasta din urmă, pacientul
începea să respire mai adânc. Cu fiecare nouă respiraţie
relaxată şi conştientă, percepţia sa referitoare la timp şi
la spaţiu se dilata, acceptând într-o mai mare măsură
prezenţa eternă a iubirii. În acest fel, Vindecătorul Divin
care rezidă în toate inimile opera prin co-crearea unei
rezonanţe armonice, manifestând miracole, prin
intermediul lui Yeshua, al Mariei Magdalena şi al
celorlalţi discipoli iniţiaţi.
Rezonanţa perfectă a celor doi nepoţi ai mei cu
Legea Unităţii permitea curgerea liberă a energiei iubirii.
Ceea ce altora li se părea a fi un miracol generat de
transmiterea unei puteri dintr-o sursă exterioară era de
fapt o autovindecare, la unison cu fluxul unităţii.
Percepţia obişnuită a limitării era transformată, pe
măsură ce timpul şi spaţiul se dilatau în lumile cuantice
nelimitate. Măiestria în planul fizic şi în cele spirituale
apare atunci când în fiinţă se produce o punere la
unison cu legile universale. Miracolele apar atunci când
în individ se produce o rezonanţă cu iubirea şi cu
armonia energetică a creaţiei.
Prin urmare, procesul de vindecare nu se poate
produce decât atunci când individul acceptă pe un
anumit nivel - în mod conştient - energia coerentă a
iubirii, simţind-o şi devenind una cu ea până când
aceasta se concentrează în interiorul şi în jurul corpului,
minţii şi sufletului său. În acel moment de fuziune cu
Iubirea Divină, Hristul din mormântul interior al
sufletului învie şi se înalţă la nivelul percepţiei
conştiente. Apare astfel întrebarea: mai poate exista
eroarea separării percepute sau a bolii cât Hristul
renăscut rămâne în conştiinţa individului, ca o alegere
deliberată de a trăi o stare de bunăstare? Adevărul este
că deşi foarte mulţi oameni au fost vindecaţi atunci, au
existat şi destui indivizi care au căzut din nou în şanţul
uitării, retrăind tiparele familiare ale suferinţei şi ale
bolii.
Când s-au lăsat umbrele înserării, iar Yeshua şi
discipolii săi apropiaţi s-au pregătit să părăsească
bazinul Bethesdei, un preot al Templului însoţit de un
grup de Farisei l-au înfruntat furioşi, croindu-şi drum
prin mulţimea adunată.
- Cu ce autoritate faci aceste lucruri? l-a întrebat
preotul cu o voce dură şi vădit răuvoitoare.
Privindu-l în ochi, Yeshua i-a răspuns calm:
- Eu nu îndeplinesc voinţa mea, ci pe cea a Tatălui
care m-a trimis. Fiul nu face nimic cu de la sine putere,
ci numai ceea ce îi arată Tatăl. Cei care realizează
lucrările pe care le vedeţi sunt Tatăl-Mama care au dat
naştere cosmosului. Eu am venit în numele Părinţilor
mei Cereşti, dar voi nu mă acceptaţi deoarece nu vă
recunoaşteţi propriul statut de Fii ai lui Dumnezeu Tatăl
şi pentru că nu simţiţi iubirea lui Dumnezeu Mama, deşi
aceasta stă la baza respiraţiei voastre. Cine nu îl
onorează pe Fiul cu care este una nu îi onorează nici pe
Tatăl-Mama care l-au trimis pe acesta.
Cutremurat, dar neclintit, preotul Templului a
continuat să încerce să îl intimideze pe nepotul meu,
ignorând-o cu dispreţ pe Maria Magdalena, deşi aceasta
stătea cu curaj lângă soţul ei. Atunci, cu o voce
furibundă, preotul a ţipat:
- Nu ştii că Legea lui Moise interzice munca
vindecătoare în ziua de Sabat?
Complet neperturbat de ostilitatea celui care şi-a
asumat rolul de adversar al său, Yeshua i-a răspuns:
- Care dintre voi nu v-aţi ajuta servitorul căzut într-
un puţ sau nu v-aţi scoate boul intrat în nisipurile
mişcătoare în ziua de Sabat? Sabatul a fost creat pentru
om, nu omul pentru Sabat. Dacă ai crede cu adevărat în
Moise, ai crede inclusiv în mine, căci el a scris despre
mine. De vreme ce nu crezi însă în scrierile sale, de ce ai
crede în cuvintele mele? Tu studiezi scripturile, convins
că vei găsi în ele viaţa eternă, dar eu îţi spun: singurul
care va trece pragul morţii în viaţa eternă este cel care
aude cuvintele mele şi crede în Tatăl care m-a trimis şi
în Mama care mă susţine.
Fără să mai adauge altceva, Yeshua a făcut un gest
către mama sa şi i-a transmis telepatic că avea să se
întâlnească cu ea în Betania. În continuare, el, Maria
Magdalena şi cei 24 de discipoli apropiaţi şi-au luat
desagii de călătorie şi şi-au croit drum în jos printre
terasele supraetajate. Câteva minute mai târziu, când eu
şi Maria Ana am părăsit locul, Fariseii şi preotul
Templului încă se mai certau între ei. Iosif din Arimateea
s-a întâlnit cu noi la Poarta Oii cu trei care trase de
măgari pentru scurta noastră călătorie până în Betania,
unde am celebrat cu bucurie Festinul Tabernacolului,
cu o abundenţă de mâncăruri savuroase pregătite
pentru noi de către Marta.
Ţi-am împărtăşit astfel un alt exemplu (dintre
multele) care ilustrează ce înţelegeau cei doi nepoţi ai
mei prin a fi un Hristos. Cu această ocazie, ţi-am indicat
direcţia marii lumini vindecătoare care revelează uşa
deschisă de-a pururi a împărăţiei lui Dumnezeu care
există înlăuntrul tău. Te afli acum, preaiubite prieten,
chiar în faţa uşii care conduce către apele vindecătoare
din propria Casă a Milei. Eşti dispus să intri pe ea, într-
un moment de spontaneitate lipsită de efort?
Cel care ne-a arătat tuturor calea a spus: „Eu nu fac
nimic cu de la sine putere, ci împlinesc voinţa Tatălui
care m-a trimis în această lume. Fiul nu face nimic de la
sine, ci numai ce îi arată Tatăl. Tatăl este cel care
realizează lucrările pe care le vedeţi, iar voi le acceptaţi
prin graţia Mamei mele”. El a adăugat: „Cel care optează
pentru a-şi salva viaţa şi-o va pierde, iar cel care optează
pentru a-şi pierde viaţa şi-o va salva”. Te întreb aşadar
din nou, preaiubitule, eşti tu dispus să renunţi la mica
ta viaţă trăită în separare pentru a-ţi împlini Rolul
Superior? Prin punerea la unison a inimii, a minţii şi a
sufletului tău cu Tatăl-Mama întregii Vieţi, tu îţi poţi
asuma într-o libertate deplină viaţa pe care o cauţi.
Află că nu eşti niciodată singur şi că obstacolele cu
care te confrunţi nu sunt niciodată prea mari, chiar
dacă vor exista momente în care călătoria lui Hristos ţi
se va părea prea dificilă şi practic insuportabilă.
Reaminteşte-ţi că tu îl poţi experimenta pe Preaiubitul
din sufletul tău sub forma păstorului cel bun din
interiorul tău, care te susţine şi te protejează. Atât timp
cât vei recunoaşte bastonul Păstorului cel Bun, care te
conectează de-a pururi cu Sursa fiinţei tale, tu vei păşi
pe pajiştile verzi ale vieţii eterne.
Prezenţa eternă a prietenului şi a fratelui tău
Yeshua îl va reflecta la fel ca o oglindă pe Păstorul cel
Bun din interiorul tău, care are grijă de tine în fiecare zi.
Yeshua, Maria Magdalena, Maria Ana şi cu mine suntem
mai apropiaţi de tine decât crezi, iar tu ne poţi simţi ori
de câte ori îţi linişteşti mintea, chiar dacă nu reuşeşti
încă să ne vezi. Află că noi suntem întotdeauna prezenţi
lângă tine, aplaudând fiecare progres pe care îl faci. Nu
vom interfera niciodată cu destinul tău, căci tu eşti
Domnul propriei tale vieţi, care este împărăţia ta. Noi îţi
vom onora întotdeauna hotărârile şi suveranitatea
individuală. Iar dacă te vei decide - într-un prezent etern
- să vii faţă în faţă cu Dumnezeul Iubirii, noi vom
considera obiectivul pe care l-am co-creat împreună cu
tine împlinit.
Cap. 36 - Un mesaj de speranţă

În această epocă de mare haos, în care cea mai mare


parte a umanităţii se simte deznădăjduită şi disperată,
este absolut esenţial să creăm o atmosferă de curaj şi de
speranţă. Nu vorbesc doar de o speranţă bazată pe
analiza intelectuală sau pe fantezia copilăroasă, ci de o
experienţă directă şi curajoasă a Puterii Superioare şi a
Vieţii Eterne, pe fundamentul cărora poate fi construită
o anumită încredere şi aşteptarea unei „vieţi mai bune”.
Pornind de la o perspectivă mai amplă, tu poţi reitera -
pe un anumit nivel - exemplul iertării şi al iubirii eterne
manifestate de Yeshua şi de Maria Magdalena prin
alegerile pe care le faci zi de zi şi prin experienţele pe
care le trăieşti. În acest fel, tu îţi poţi aduce o contribuţie
eficientă la transformarea armonioasă a lumii în care
trăieşti, ajutând astfel Pământul să treacă în noua
Epocă de Aur a păcii - o pace ce transcende orice
înţelegere, întrucât mângâie şi alină plenar ceea ce părea
de nemângâiat, prin puterea inimii Divinului Feminin.
Ai găsit vreodată, prietene, o credinţă în sinele tău şi
într-o sursă superioară a iubirii care te încurajează să
trăieşti plenar în această lume, fără să îţi pierzi speranţa
şi fără să disperi? Calea ce conduce înapoi către
speranţă trece întotdeauna printr-o ajustare a percepţiei
şi a atitudinii, respectiv prin capacitatea de a te pune la
unison cu puterea Mamei Divine de a recunoaşte şi de a
simţi emoţiile fără nicio judecată sau reactivitate. Ori de
câte ori există apreciere, iertare şi o inocenţă
reclamată/asumată, există automat curajul şi speranţa
de a trăi în tiparele coerente ale iubirii, indiferent de
haosul din jur.
Ceea ce îţi prezint eu la ora actuală este un model
sau o paradigmă, din perspectiva cărora să priveşti
iniţierile lui Yeshua, dar şi pe ale tale, chiar în mijlocul
haosului generat de crucificarea planetară, dar şi de
procesul de înviere a planetei. Acest model nou al
dinamicii coerente este bazat pe ştiinţa mecanicii
cuantice şi pe teoria haosului. În epoca ta se fac
cercetări care arată că bunăstarea şi starea de sănătate
a unei persoane sunt amplificate atunci când mintea,
emoţiile şi corpul său se află într-o relaţie reciprocă
armonioasă, respectiv într-un câmp energetic coerent.
Oamenii de ştiinţă implicaţi în astfel de cercetări au
descoperit că cel mai coerent câmp energetic posibil este
cel numit, în mod subiectiv, iubire şi apreciere. Atunci
când percepţia discordantă şi limitată a timpului şi a
spaţiului se transformă într-o conştiinţă holistică
(spaţioasă, care îmbrăţişează iubirea şi aprecierea),
putem vorbi de un proces de vindecare sau de o ordine
restabilită, de echilibru şi de totalitate. O perspectivă
similară constă în a privi acest proces ca pe o
crucificare, o înviere şi o ascensiune a proceselor care
transformă incoerenţa în coerenţă.
O opţiune care îţi stă la dispoziţie constă în a te
folosi de această perspectivă nouă ca de o oportunitate
pentru a te elibera de convingerile oarbe care te-au
menţinut până acum în ignoranţă şi în teamă, şi pe care
nu le-ai pus niciodată la îndoială. Unii oameni ar putea
considera modelul crucificării şi al învierii de care
vorbesc eu o erezie, iar ceea ce îţi voi împărtăşi în
continuare despre înţelegerea mea interdimensională
referitoare la experienţele lui Yeshua - o blasfemie. Deşi
ceea ce îţi prezint aici reprezintă doar un expozeu menit
să scoată la lumină multe informaţii rămase ascunse,
scopul meu nu este în nici un caz să înlocuiesc un
adevăr sau o dogmă cu altele. Dimpotrivă, intenţia mea
este să îţi zdruncin vechile forme-gând limitate, trezind
în conştiinţa ta modalităţi noi, mai coerente, mai pline
de iubire şi mai generatoare de putere, de a te afla în
relaţie cu Creatorul tău, cu sinele tău, dar şi cu semenii
tăi.
Procesul modern al ascensiunii planetare, care
scoate la lumină noi tipare globale ale coerenţei şi
unităţii, nu presupune o izolare într-un spaţiu închis
sau alături de diferiţi maeştri, aşa cum am procedat noi
în cadrul vechii paradigme. Singura şcoală a misterelor
de care ai nevoie în momentul de faţă este Mama
Pământ şi propria viaţă. La ora actuală îţi stau la
dispoziţie tot felul de modalităţi de suport, menite să te
ajute să ajungi la măiestria de sine. Astfel, există un
sistem de suport al Mamei Pământ, care se află ea însăşi
în plin proces de ascensiune, la care se adaugă sistemele
oferite de semenii tăi care se trezesc, la rândul lor, de
numeroasele cărţi de pe piaţă, de seminariile la care poţi
participa, de modalităţile alternative de vindecare,
precum şi o sinteză amplă a „metodelor care dau
rezultate” distilate din numeroasele căi spirituale care
există pe pământ. În plus, tu poţi primi asistenţă de la
copiii care se nasc la ora actuală pe planetă, aducând cu
ei o iubire imensă şi o mare măiestrie în planul fizic.
Deşi sunt invizibili, poţi primi de asemenea ajutor de la
maeştrii înălţaţi la cer şi de la îngeri.
Cel mai probabil, experienţele tale iniţiatice vor fi
diferite de ale lui Yeshua (spre exemplu, nu vei fi bătut
în cuie pe o cruce), dar, în esenţă, ele rămân totuşi
similare. Înainte de a explora mai departe acest aspect,
îngăduie-mi să îţi prezint o explicaţie plenară a
conceptului de iniţiere, aşa cum îl înţeleg eu. O iniţiere
este o experienţă interioară care te ajută să treci dincolo
de pragul transformării ireversibile. Prin iniţierile
referitoare la înviere şi la ascensiune, vechea identitate
limitată de sine se transformă într-o conştiinţă mai vastă
a potenţialului inerent al fiinţei. Fenomenul este ilustrat
perfect prin procesul de transformare iniţiatică
manifestat de un fluture care învie la „noua sa viaţă”
după crucificarea vieţii omizii.
Citeşte următoarele cinci aspecte ale iniţierii care ţi-
ar putea influenţa viaţa şi întreabă-te care dintre ele au
o semnificaţie personală pentru tine în momentul de
faţă.
1. O schimbare accentuată de atitudine care
conduce la dorinţa şi la angajamentul de a-ţi pune la
unison conştiinţa limitată cu Voinţa şi Scopul Superior.
2. Diferite schimbări fizice care conduc la purificarea
toxinelor şi la activarea codurilor latente ale ADN-ului, a
glandelor endocrine şi a funcţiilor neurologice, care
asigură o stare de sănătate mai bună şi un potenţial în
creştere, de manifestare a capacităţilor paranormale.
3. O purificare emoţională şi o mai mare maturitate
şi stabilitate în planul emoţiilor.
4. Diferite schimbări în planul percepţiei de sine,
care includ un simţ mai plenar al propriei divinităţi şi
suveranităţi, al interconexiunilor, al creativităţii
amplificate şi/sau al capacităţilor supraconştiente,
precum telepatia şi clarviziunea.
5. O identificare mai plenară cu lumile cuantice
unificate spaţioase, care înlocuieşte simpla percepţie şi
dramatizare reactivă a ideii tranzitorii limitate, cum că
eşti o minte separată într-un corp separat.
După citirea listei de mai sus cu aceste aspecte ale
iniţierii, poţi identifica vreunul dintre ele în viaţa ta?
Cum reacţionezi la iniţierile din prezent care îţi
transformă viaţa?
Există foarte multe neînţelegeri referitoare la natura
crucificării şi a învierii. În realitate, acestea reprezintă
iniţieri esenţiale pe care le primeşte orice om care
optează pentru a experimenta fuziunea cu Dumnezeu.
Eu îţi prezint perspectiva mea, cu scopul de a-ţi aduce
mai multă claritate şi de a-ţi motiva alegerile capabile să
îţi ofere cea mai mare putere personală. Ascensiunea lui
Hristos nu poate fi înţeleasă decât după recunoaşterea
iniţierilor referitoare la crucificare şi la înviere, sub
forma evenimentelor transformatoare care se petrec deja
în viaţa ta.
Ai crezut vreodată că procesul crucificării este
sinonim cu suferinţa, de regulă sub forma plăţii unei
datorii mai vechi, cu păcatul primordial, cu ruşinea şi cu
vinovăţia? Eşti convins că pentru a deveni un Hristos,
Yeshua trebuie neapărat să fi suferit şi să fi murit,
pentru a mântui astfel lumea căzută în păcat? Ce simţi
atunci când te gândeşti la ideea că Fiul lui Dumnezeu a
suferit pe cruce? Şi dacă Yeshua nu a suferit deloc?
Dacă el nu a murit deloc? Ce s-ar întâmpla dacă
procesul crucificării sale nu a fost altceva decât o
demonstraţie a manierei în care îţi poţi pune la unison
voinţa personală cu Voinţa Divină, eliberându-te astfel
de orice ataşament faţă de identitatea ta limitată de sine
şi deschizându-te în faţa căii ce te poate conduce către a
deveni una cu Cel Luminos cu care eşti deja una? Nu cu
sinele fals (egoul) cu care te identifici la ora actuală,
captiv în mormântul lumii materiale, ci cu Sinele care
priveşte şi respiră dincolo de masca pe care şi-a pus-o!
Eşti pregătit să îl dai jos pe Iisus, dar şi pe tine, de
pe crucea nesfârşitei suferinţe? Te simţi pregătit să îţi
schimbi focalizarea, orientându-te către învierea
conştiinţei tale pe nivelurile iluminate ale fericirii,
bucuriei şi beatitudinii, în loc să justifici în permanenţă
de ce te simţi trădat, abandonat, prins în capcană,
neajutorat şi lipsit de speranţă? Te simţi pregătit să îţi
reasumi puterea personală, în loc să le-o oferi orbeşte
preoţilor, sfinţilor şi maeştrilor care îţi „mediază” relaţia
cu Dumnezeu sau propriilor convingeri limitatoare, pe
care nu le pui niciodată la îndoială? Atunci când va veni
momentul să accepţi creşterea şi expansiunea autorităţii
şi divinităţii tale interioare, vei fi tu dispus să îţi iei liber
zborul, ieşind din închisoarea în care te-ai închis singur,
creată din structurile şi din maeştrii care ţi-au fost de
folos cândva? Dacă ai răspuns la toate aceste întrebări
provocatoare prin „da!”, nu pot decât să mă bucur şi să
sărbătoresc sincer alături de tine!
Dacă ai înţeles ideea că Yeshua a învăţat în
tinereţea sa cum să treacă prin procesul crucificării
(adică al morţii, în raport cu propriile limitări) şi învierii
(adică al punerii la unison cu viaţa eternă şi cu inocenţa
primordială), tu te poţi deschide în faţa posibilităţii ca el
să nu fi suferit deloc pentru a plăti vreo datorie. Dacă îţi
mai aminteşti ce ţi-am împărtăşit despre Ritul
Sepulcrului, tu poţi începe să înţelegi că el nu a murit
deloc, chiar dacă semnele sale vitale au încetat să îi mai
susţină corpul fizic pentru o vreme.
După ce a învăţat să controleze lumea fizică şi cele
subtile de-a lungul vieţii sale, Yeshua nu a suferit deloc
în maniera teribilă pe care v-o imaginaţi voi (conform
învăţăturilor bisericii voastre), oricât de mult ar insista o
anumită parte subconştientă din voi asupra acestui
lucru. El nu a murit pentru păcatele voastre, ci a trăit
pentru a ilustra iubirea şi iertarea, astfel încât şi voi să
puteţi opta să manifestaţi aceste calităţi demonstrate de
el! În consecinţă, nu pot decât să te încurajez să renunţi
la ideea că procesul de transformare, de schimbare şi de
desprindere de cuiele limitării (sau de crucificare)
trebuie să fie neapărat o luptă extrem de dificilă, o
dramă tragică şi marcată de suferinţe. Dacă îi vei
permite conştiinţei tale individuale să „moară” şi să se
dizolve în conştiinţa unităţii, tu vei putea trece infinit
mai uşor prin iniţierea în procesul crucificării, trecând
apoi la cea în procesul învierii şi al ascensiunii, devenind
astfel un Hrist în viaţă.
Poate că te întrebi: de ce au călătorit Yeshua şi
discipolii săi apropiaţi (de ambele sexe) pe distanţe atât
de lungi către şcolile misterelor din Palestina, Egipt şi
India, cu scopul de a participa la toate acele experienţe
iniţiatice extrem de intense? Experienţa personală m-a
învăţat că şcolile misterelor şi viaţa trăită într-o
comunitate închisă ne-a furnizat mie şi semenilor mei
suportul necesar pentru a putea manifesta nemurirea şi
ascensiunea în această lume exterioară densă şi
întunecată (care nu crede în ele), focalizată asupra fricii,
a mortalităţii, a suferinţei şi a separării. Aşa cum a fost
extrem de important ca noi să ne simţim susţinuţi de-a
lungul procesului de ascensiune a conştiinţei noastre,
este la fel de important ca tu să îţi asiguri sprijinul
armonios şi tangibil al prietenilor şi al familiei tale, care
să îţi încurajeze procesul de creştere spirituală.
Poate că în timp ce citeai despre capacităţile şi
experienţele spirituale ieşite din comun ale lui Yeshua şi
ale familiei mele, ai simţit că nu vei putea realiza
niciodată ce am realizat noi, sub pretextul că noi am fost
- chipurile - mai „speciali”, adică mai înzestraţi din
punct de vedere genetic şi mai merituoşi decât tine.
Dacă te vei distanţa însă de noi, considerându-te inferior
nouă sau nevrednic, nu vei putea integra niciodată
exemplul şi mesajul nostru de speranţă în viaţa ta.
Adevărul este că toate formele de viaţă sunt la fel de
înzestrate, chiar dacă aparenţele exterioare par să
infirme uneori acest lucru.
Doresc să insist acum din nou asupra faptului că
nu există nimeni în afara Sinelui tău divin care să te
poată mântui sau care să te împiedice să trăieşti acele
experienţe dătătoare de putere pe care sufletul tău
doreşte să le trăiască, îndeosebi cele care îţi dinamizează
capacitatea de a cunoaşte şi de a exprima iubirea
iluminată. Adevărul este că dacă cineva ar îndrăzni să
interfereze cu suveranitatea şi cu capacitatea ta
înnăscută de a realiza tot ce a demonstrat Yeshua prin
viaţa sa, cel mai probabil te-ai înfuria pe el.
Indiferent în ce fel optezi pentru a fi mai plin de
iubire, mai bun, mai iertător, mai onest şi mai generos,
tu realizezi în acest fel ce înseamnă să îţi trăieşti viaţa ca
un Hrist pe pământ. Atunci când conştiinţa ta ajunge să
înţeleagă plenar că tu eşti Creatorul care se exprimă
prin toate formele, dar şi dincolo de acestea, ea devine o
conştiinţă hristică. Tu eşti una cu calea spirituală pe
care păşeşti şi nimeni nu te poate face să te rătăceşti de
pe ea. Dacă îţi doreşti o cale din ce în ce mai spirituală,
tu ai nevoie de un angajament ferm, de disciplină şi de
luciditate (cu alte cuvinte, tu trebuie să devii martorul
gândurilor, al emoţiilor şi acţiunilor tale), aliniindu-ţi în
permanenţă voinţa personală (umană) cu cea divină a
Tatălui tău Ceresc.
De asemenea, calea ta va deveni din ce în ce mai
spirituală dacă te vei pune la unison cu Iubirea Divină,
respectiv cu Mama ta Divină. Acest lucru se va produce
dacă vei trăi experienţe prin care vei simţi la modul
efectiv iubirea care se exprimă în şi prin tine, sub forma
unei energii în expansiune, care îmbrăţişează şi elevează
totul. Orice practică devoţională care te poate ajuta să
experimentezi smerenia (deschiderea în faţa iubirii),
minunarea, inocenţa primordială, acceptarea şi iertarea
îţi facilitează rezonanţa cu Inima Divină, respectiv cu
blândeţea şi compasiunea Mamei întregii Vieţi.
Aşa cum poate că ai „experimentat din nou” multe
din scenele descrise mai sus, poate că vei simţi acelaşi
lucru şi în privinţa capitolelor rămase, simţind că
„păşeşti parcă alături de Yeshua”. Pentru a te ajuta să
integrezi mai uşor aceste aspecte, doresc să îţi prezint o
perspectivă sau un model referitor la crucificarea şi la
învierea lui Yeshua, capabil să îţi catalizeze propriul
proces iniţiatic.
Cea mai bună modalitate de a dobândi o perspectivă
alternativă mai clară constă în a-ţi imagina că stai
aşezat confortabil şi în siguranţă pe o platformă înaltă,
în interiorul unui teatru mare. Din acest punct situat
foarte sus, tu poţi privi cu uşurinţă ce se întâmplă sub
tine, văzând întreaga scenă, respectiv Ierusalimul,
Grădina Ghetsimani şi Muntele Calvarului. Prin
schimbarea orientării „normale” - dar şi rigide - care nu
îţi permite să vezi decât anumite crâmpeie din ceea ce se
întâmplă în faţa ta, tu poţi sesiza noi aspecte ale dramei,
pe care anterior le-ai ratat. Nu numai că experimentezi
acum mai plenar ceea ce se întâmplă sub tine, dar chiar
te încurajez să priveşti pretutindeni în jurul tău. Din
această perspectivă situată la mare înălţime, tu poţi
vedea o scenă minunat de frumoasă, cu oameni senini şi
diferite forme de viaţă care înfloresc şi trăiesc în
armonie. Aceasta a fost perspectiva asupra căreia erau
focalizaţi Yeshua şi discipolii săi, chiar dacă erau
înconjuraţi de o mulţime isterică ce experimenta o
dramă discordantă.
Această perspectivă mai completă, care include mai
multe niveluri superioare şi inferioare, corespunde
manierei în care îşi trăiesc viaţa fiinţele iluminate
precum Yeshua. Acesta ştia că era una cu întreaga
dramă: cu actorii ei interdimensionali, dar şi cu scena,
rolurile, scenariul, audienţa şi cu Regizorul coordonator,
plin de compasiune, dar şi profund detaşat, care era
plasat „mai presus de toţi ceilalţi”. Privind lucrurile din
această perspectivă, este foarte uşor să remarcăm că
ceea ce s-a întâmplat atunci a fost mult mai complex
decât ceea ce am crezut anterior că era adevărat. Yeshua
şi discipolii săi aveau capacitatea de a se afla pe scena
pe care se petrecea acţiunea cea mai intensă, dar şi
capacitatea de a fi conştienţi simultan de realităţile sau
de dimensiunile mai subtile de „deasupra”, care
manifestau alte potenţialităţi. Cu alte cuvinte, Yeshua a
exemplificat perfect dictonul „a fi în lume, dar şi în afara
ei”.
Tu pe care din aceste niveluri te simţi cel mai
confortabil? Pe scena propriu-zisă sau în universul senin
pe care îl experimenta Yeshua? Optezi din ce în ce mai
frecvent pentru lumea coerentă a iubirii şi a aprecierii?
Gândeşte-te la un moment în care te-ai simţit lipsit de
speranţă, neajutorat, trist, mânios sau speriat. Cât timp
ai rămas în această stare de spirit? Cum procedezi
pentru a-ţi redobândi pacea interioară, speranţa şi
curajul atunci când le-ai pierdut în viaţa de zi cu zi? Poţi
proceda la fel ca Yeshua, „plasându-te mai presus de
ceea ce ţi se întâmplă”, ca un regizor interdimensional al
dramei vieţii tale? Te rog să înţelegi, preaiubitul meu
prieten, că nu eşti lăsat în această lume singur şi
nemângâiat. Secretul constă însă în a opta pentru a te
conecta cu lumile superioare, iar dacă „noaptea
întunecată a sufletului” tău persistă, nu te opune
procesului de naştere, ci găseşte o modalitate de a te
relaxa şi de a deveni una cu Iubirea Divină care
reprezintă deja esenţa ta.
Îţi voi prezenta în continuare două practici spirituale
extrem de simple, care te pot ajuta „să fii în această
lume, dar totuşi în afara ei”, de-a lungul iniţierilor tale
referitoare la crucificare, înviere şi ascensiune.
Găseşte în acest scop un loc liniştit, în care să poţi
sta confortabil. Focalizează-ţi atenţia asupra respiraţiei
din momentul prezent şi centrează-te în totalitate în AICI
ŞI ACUM. Nu te mai gândi la trecut şi nu mai încerca să
tragi cu ochiul în viitor. Atât timp cât rămâi ancorat în
momentul prezent prin intermediul respiraţiei, tu îţi poţi
sesiza cu uşurinţă Adevărul Fiinţei tale eterne. Tu şi
respiraţia ta sunteţi un flux continuu şi neîntrerupt de
iubire divină. Conştientizează faptul că accepţi şi
exprimi iubirea, la fel de intens cum au făcut la vremea
lor Maria Ana, Yeshua şi Maria Magdalena. Ancorează-te
din ce în ce mai plenar în momentul prezent, cu fiecare
respiraţie, şi treci în mod deliberat dincolo de vălul
neîncrederii. Descoperă - prin conştientizarea energiei
iubirii şi luminii din interiorul tău - că tu EŞTI o fiinţă
androgină Christ/Magdalena, care manifestă într-o
manieră integrală şi echilibrată energia masculină şi cea
feminină! Totul ţine de alegerea ta, de focalizarea atenţiei
şi a conştiinţei tale.
Şi încă un cuvânt adresat celor înţelepţi: acest
exerciţiu nu ocoleşte iniţierea în procesul crucificării.
Încearcă să înţelegi că dacă este repetată cu
perseverenţă, această acţiune directă poate conduce la
transformarea (crucificarea) identităţii limitate pe care ţi-
ai asumat-o până acum şi a expresiei limitate a vieţii pe
care ai trăit-o până în prezent. Egoul tău focalizat
asupra corpului fizic nu poate opri creşterea spirituală
inevitabilă a sufletului tău, chiar dacă moartea corpului
rămâne necesară pentru eliberarea acestuia. Tu poţi
experimenta creşterea continuă a sufletului tău aşa cum
doreşti, inclusiv sub forma suferinţei, în funcţie de
focalizarea conştiinţei tale. Scopul acestui exerciţiu nu
este de a lăsa în urma ta oportunităţile creşterii
spirituale în planul fizic. El nu te împiedică să practici
cu bucurie Iubirea Divină care îmbrăţişează şi îţi înalţă
ÎNTREAGA conştiinţă, inclusiv trupul tău.
Deşi tu eşti singurul care poate trece pragul
neîncrederii, realizând că eşti atotputernicul „EU SUNT”
(conştiinţa hristică), tu nu eşti cu adevărat singur de-a
lungul acestui proces, ci te poţi bucura de tot sprijinul şi
de toată susţinerea necesară. Tu nu eşti singur când
realizezi numeroasele oportunităţi pe care le ai de a-ţi
împărtăşi şi de a-ţi exprima puterea iubirii cu semenii
tăi. Reaminteşte-ţi în permanenţă că unde se adună doi
sau mai mulţi oameni, acolo EU SUNT (Conform Matei
18:20); cu alte cuvinte, nu subestima puterea rugăciunii
colective în acţiune.
Doresc să îţi împărtăşesc în continuare un alt
exerciţiu, care i-a fost predat lui Yeshua de către părinţii
şi bunicii săi. Dacă nu dispui încă de o practică a
ascensiunii, îţi prezint acest exerciţiu spiritual extrem de
simplu care te poate ajuta să renunţi la ataşamentul
faţă de gândurile de separare care te împiedică să simţi
şi să manifeşti Iubirea Divină - care este chiar Creatorul
tău, ce se exprimă prin tine.
Începe să practici această tehnică cinci minute pe zi,
optând în acest fel pentru învierea conştiinţei christice
cu care eşti deja una. Nu încerca să te înalţi, ci să devii
conştient de schimbarea energetică care se produce
atunci când te pui la unison cu prezenţa „EU SUNT”. În
continuare, acţionează din această perspectivă a iubirii
reînviate, care îţi conferă mai multă putere spirituală,
bunătate, iertare şi graţie. Dacă poţi susţine măcar cinci
minute această prezenţă plenară, la unison cu iubirea
care curge nestingherită prin tine, adaugă alte cinci
minute, până când vei ajunge să aplici tehnica de trei ori
pe zi câte cinci minute. În continuare, sporeşte acest
interval de la cinci la zece minute şi aşa mai departe,
până când vei ajunge să trăieşti fără niciun efort
adevărul fiinţei tale în fiecare moment, zi şi noapte.
De-a lungul vieţii sale, Yeshua a continuat să opteze
în mod deliberat pentru a păşi în adevărata împărăţie a
prezenţei sale „EU SUNT”, până când fiecare celulă a
corpului său a devenit conştientă şi a acceptat fuziunea
cu Creatorul ei. În această manieră simplă şi directă,
Yeshua a trecut simultan prin procesul crucificării, al
învierii şi al ascensiunii - la fel poţi face şi tu!
Astfel pregătiţi cu această nouă perspectivă asupra
„Celei Mai Importante Poveşti Spuse Vreodată” vom
descrie în continuare săptămânile din viaţa lui Yeshua,
în care acesta a demonstrat lumii cum poţi deveni un
Hristos realizat şi înălţat la cer. Aşa cum el a
exemplificat adevărul vieţii eterne şi puterea iubirii, la fel
au procedat şi discipolii săi, la fel poţi face şi tu în
această epocă! Tu trăieşti astăzi un proces de iniţiere
care îţi permite să fii un participant activ şi plin de
iubire la marele Plan Divin cosmic şi global. Fii aşadar
atent, preaiubite prieten, căci scopul pentru care te-ai
născut în această lume a început deja să fie îndeplinit!
Cap. 37 - Se apropie furtuna

În ultimele două săptămâni de dinaintea crucificării


şi învierii lui Yeshua, am rămas în permanenţă alături
de el, inclusiv în săptămânile de după, când a început
procesul înălţării sale la cer. Perioada a fost extrem de
intensă, facându-ne pe toţi să simţim în maniera cea
mai profundă toate emoţiile imaginabile. Ne simţeam cu
toţii îngropaţi de valurile tumultuoase ale unei agonii
dintre cele mai intense provocate de disperare şi de
dezolare, dar numai pentru a ne înălţa imediat pe
culmile glorioase ale extazului cel mai deplin. Adeseori,
ne luptam însă atât de masiv cu teama şi cu teroarea
colective ce îşi găseau o rezonanţă cât de mică în
conştiinţa noastră umană, încât existau momente în
care nu mai eram siguri că puteam merge înainte cu
Planul.
În acele momente de îndoială, ne cutremuram în
interiorul maelstrom-ului furibund al iadului nostru
personal, alcătuit din emoţii precum negarea de sine,
vinovăţia, abandonarea şi judecata la adresa lui
Dumnezeu, Creatorul nostru, dar şi la adresa noastră.
Cum au putut concepe Lumile Luminii un plan atât de
periculos precum cel pentru care am fost de acord să îl
transpunem în fapt? Eram conştientă că ceea ce au
decis cei doi nepoţi ai mei să ilustreze va cataliza şi va
expune cele mai binevoitoare, dar şi cele mai răuvoitoare
imagini ale umanităţii. Ştim că vom fi testaţi cu toţii,
fiind puşi în mod egal în faţa extremelor dualităţii -
lumina şi întunericul, viaţa şi moartea -, astfel încât tot
ce a fost semănat vreodată să poată fi recoltat şi
returnat Sursei ca o singură unitate.
În acele momente extrem de întunecate, mi-am adus
aminte de vremurile de demult, de dinaintea naşterii lui
Yeshua, când am păşit pe dealurile arse ale Galileii.
Mergând atunci prin praful şi prin cenuşa fierbinte, m-
am simţit la fel cum mă simţeam acum: „O, Doamne,
cum aş putea face ceea ce îmi ceri?” Exact acestea erau
gândurile şi sentimentele mele din momentul de faţă.
Analizând sufletele discipolilor apropiaţi ai lui Yeshua,
îmi era clar că nu eram deloc singură în ceea ce
gândeam şi simţeam. Nu îmi găseam mângâierea decât
atunci când îmi linişteam complet mintea şi contemplam
lumea dintr-o perspectivă mult mai înaltă. De asemenea,
îmi găseam pacea interioară atunci când simţeam
asigurarea calmă a lui Yeshua şi a preaiubitei sale
Maria, deşi trăiau ei înşişi sentimente personale şi
colective amestecate. În pofida luptei opuşilor din
interiorul nostru, trăiam cu speranţa, mereu reînnoită,
că fiecare crâmpei din Cel Luminos răspândit în această
lume în flăcări avea să fie colectat şi returnat lui
Dumnezeu.
Sub impactul plenar al tuturor lucrurilor de care ne-
am temut, pe care le-am judecat şi pe care le-am respins
în afara noastră, aveam acum promisiunea de a putea
aduna toate aspectele fiinţei noastre într-o totalitate
sacră. Atât timp cât reuşeam să ne punem la unison
voinţa personală cu Voinţa Divină a Tatălui-Mamei care
cunoştea Planul Cel Mare, aşa cum procedau în
permanenţă Yeshua şi Maria, în noi renăştea speranţa
pentru această lume. Pe de altă parte, povara conştiinţei
separate care se contractă pentru a-şi prezerva iluzia
dualităţii apăsa greu pe umerii noştri. Propriul simţ al
limitării umane şi densitatea colectivă cu care rezonam
(prin empatie) erau o piatră de încercare pentru inima
noastră. Căci, vezi tu, inima Iubirii Divine este deschisă
şi poate simţi energia tuturor emoţiilor acestei vieţi.
În timpul acelor zile de pregătiri intensive, Yeshua
ne-a dus cât mai departe posibil de mulţimi. În funcţie
de capacitatea noastră de a înţelege şi de a ne alinia
corpul nostru emoţional şi cel mental, am acceptat cu
toţii sfaturile lui Yeshua. În unii dintre noi, presiunea
care ne obliga să ne scufundăm în lumea iluzorie a
haosului era atât de mare, încât reuşea să ascundă
lumina înţelegerii. Foarte mulţi dintre noi trăiau o stare
de teamă, din cauza confuziei şi dezamăgirii născute din
aşteptările lor preconcepute referitoare la ceea ce ar fi
putut face Yeshua în calitatea lui de Mesia. La urma
urmelor, au existat profeţii care spuneau că îi va învinge
pe duşmanii (percepuţi ai lui Iehova. Când Yeshua
continua să repete că împărăţia lui nu aparţinea acestui
pământ, foarte mulţi oameni deveneau anxioşi. Chiar şi
o parte din discipolii lui cei mai apropiaţi începeau să
murmure nervos între ei.
Pe scurt, a fost o perioadă teribilă, dar în acelaşi
timp absolut sublimă. Noi, cei care am trecut prin cele
mai dificile iniţieri, ştiam că tot ce am experimentat
vreodată în toate vieţile noastre - din trecut, din cea
prezentă şi chiar din cele viitoare - se acumula acum în
această placă turnantă de care depindea totul. Aveam să
rămânem noi loiali luminii hristice dinlăuntrul nostru?
În consecinţă, am decis să ne liniştim cât de mult
puteam mintea şi sufletul, astfel încât să putem primi
răspunsuri la cele mai profunde întrebări care ne
preocupau. Ne-am adunat astfel întreaga înţelepciune
acumulată şi neam dinamizat curajul prin comuniunea
noastră constantă cu Dumnezeu.
Vedeam uneori trupul lui Yeshua şi cel al Mariei
Magdalena tremurând. Ei transpirau masiv, iar
sudoarea le uda hainele, în timp ce erau pregătiţi
intensiv pe toate nivelurile pentru a simţi fluxul colectiv
al energiei care pune în mişcare întreaga planetă şi toate
formele ei de viaţă. Urmărindu-le conştiinţa, am
observat că aceasta devine o reţea de lumină, pusă în
mişcare de impulsurile curenţilor eternităţii provenite
din cele mai îndepărtate universuri. Cei doi nepoţi ai mei
au continuat să îşi dilate în acest fel conştiinţa, până
când au putut îmbrăţişa întreaga viaţă în acelaşi Sine
autentic şi infinit. Darul oferit de ei lumii era realizarea
şi impregnarea acestei conştiinţe cosmice pe nivelurile
subatomice, menţinându-şi în acelaşi timp starea
întrupată.
Când s-a apropiat săptămâna Paştelui Evreiesc, ne-
am îndreptat către Betania, unde am ajuns noaptea,
pentru a ne oferi în acest fel puţină linişte în faţa
presiunii mulţimilor veşnic prezente. Am petrecut aici
Sabatul, iar apoi ne-am pregătit să mergem a doua zi în
cetatea înconjurată de ziduri a Ierusalimului. Maria
Magdalena şi Mariam erau cu deosebire atente la orice
nevoie a lui Yeshua. Maria Ana era extrem de tăcută,
interiorizată şi gânditoare. Când şi când, Yeshua venea
şi îşi îngropa capul în poala mamei sale, îmbrăţişând-o
strâns. Părul lung al Mariei Ana cădea în jurul lui,
creând un văl de aur topit, dincolo de care puteau
plânge amândoi, eliberându-se astfel de tensiunile
acumulate.
În astfel de momente, îi adunam pe cei mici lângă
mine, conştientă că puteau simţi că se întâmplă ceva,
fără să înţeleagă însă ce anume crea aceste
circumstanţe cu totul neobişnuite. Le auzeam în sinea
mea întrebările: „Ce anume îi face pe mama, pe bunica
şi pe mătuşa mea sau pe tata, pe fratele, pe vărul şi pe
unchiul meu să fie atât de temători, de retraşi şi să
plângă atât de mult?”. Îi luam aşadar pe copilaşii
speriaţi, unul câte unul, la sânul meu, şi îi mângâiam
prin cuvinte şi gesturi blânde, care le alinau sufletul. În
timp ce aveam grijă astfel de ei, propriul meu copil
interior se liniştea, ajungând să creadă că totul este
bine.
Doresc să îţi revelez în continuare mai multe
informaţii referitoare la Iuda Iscariotul, din perspectiva
mea, întrucât acesta a fost extrem de demonizat de-a
lungul istoriei. Remarcasem în săptămânile precedente
că Iuda a devenit din ce în ce mai nervos şi mai temător.
El se plimba ca un leu în cuşcă, ieşind afară şi
întorcându-se pentru a privi faţa lui Yeshua, găsindu-şi
astfel liniştea. Uneori, Yeshua venea la el, plasându-şi
braţele în jurul lui, iar Iuda izbucnea în lacrimi sau
alerga în grădină ţipând: „Nu înţeleg! Nu înţeleg! E prea
mult pentru mine!”. Dintre toţi discipolii de sex masculin
ai lui Yeshua, el avea natura cel mai puternic
emoţională. Deşi primise multe din iniţierile eseniene, el
era unul dintre candidaţii cu cele mai mari şanse de a
avea succes, dar în acelaşi timp era cel mai puţin
pregătit să poarte povara rolului pe care şi l-a asumat
sufletul său.
Îngăduie-mi să îţi împărtăşesc în continuare ceva
din experienţa şi din personalitatea lui Iuda, astfel încât
să înţelegi mai clar misiunea care îl speria atât de tare.
Iuda şi-a petrecut cea mai mare parte a tinereţii
împreună cu Ioan ben Zaharia la Qumran. Tatăl lui,
care era văduv, era un om foarte erudit şi un bun
cunoscător al Legii, care şi-a crescut fiii cu o voinţă
foarte stoică. Între altele, el era ceea ce voi aţi numi
astăzi un sionist militant. Fiind unul din liderii Zeloţilor
de la Qumran, fiecare celulă a corpului său îşi dorea un
Mesia politic, care să îi elimine pe duşmanii blestemaţi
ai Israelului, restabilind triburile ebraice şi Templul lui
Solomon în toată splendoarea lor.
La fel ca şi tatăl său, Iuda avea o minte sclipitoare şi
o mare dorinţă de a câştiga respectul şi iubirea
părintelui său. La fel ca şi acesta din urmă, el îşi dorea o
Ţară Sfântă eliberată. În acest scop, el s-a dedicat
studiilor cu o mare rigoare, ajungând să exceleze în
cunoaşterea Legii Mozaice. Iuda era un bun cunoscător
al istoriei oratoriei şi al dezbaterii, un scrib şi un
contabil de încredere care superviza depozitele
mănăstirilor de la Qumran şi de pe Muntele Sinai.
Printre altele, el păstra punga lui Yeshua, care conţinea
monedele necesare pentru cumpărarea hranei şi pentru
alte cheltuieli de călătorie. După pierderea traumatică a
preaiubitului său erou, Ioan Botezătorul, care fusese
asasinat de Irod pentru că l-a umilit public pe tiran
pentru comportamentul său desfrânat şi imoral, Iuda a
devenit unul din heralzii lui Yeshua, care îl apăra pe
acesta riscându-şi propria viaţă. Lui îi plăcea la culme
să o ia înaintea lui Yeshua, pregătindu-i pe săteni
pentru sosirea noului său erou mesianic.
Puţini cunoşteau însă natura interioară a lui Iuda,
agitaţia lui lăuntrică, nevoia lui de recunoaştere
(îndeosebi de către tatăl său) şi sensibilitatea lui în faţa
lucrurilor frumoase. Foarte puţini erau cei care i-au citit
sau i-au ascultat psalmii plini de elocvenţă, poezia şi
discursurile militante. Una dintre puţinele persoane care
îi câştigase încrederea în timpul adolescenţei şi al
tinereţii sale a fost Maria Magdalena, care a vizitat în
acei ani Qumran-ul, devenind o bună prietenă a sa. Iuda
o considera pe Maria o soră mai mare, în care îşi găsea
pacea interioară. În prezenţa ei, psihicul său sensibil şi
emoţional se simţea mângâiat şi apreciat. Cei doi îşi
înţelegeau reciproc înclinaţia către emoţii extrem de
puternice. În anii din urmă, după ce Iuda a murit în
timpul unei noi crize de depresie suicidală, Maria mi-a
împărtăşit o parte din psalmii uluitor de pasionali
adresaţi de Iuda Preaiubitului Divin şi din odele sale
adresate Naturii, ca o mărturie a loialităţii sale pline de
curaj.
Pe măsură ce au trecut lunile, Iuda a devenit într-o
din ce în ce mai conştient de rolul devastator, dar
absolut imperativ, pe care trebuia să îl joace. Toţi
discipolii din cercul interior al lui Yeshua ştiau că
demonstraţia publică a eroului pozitiv şi a celui negativ
arhetipali necesita ca acesta să fie trădat public şi ucis,
pentru a putea demonstra astfel învierea corpului fizic şi
eternitatea vieţii. Spre deosebire de riturile secrete
ascunse în camerele iniţiatice ale şcolilor misterelor,
Yeshua şi tovarăşii săi apropiaţi trebuiau să reveleze
deschis Ritul Sepulcrului. O parte din discipolii săi îşi
asumaseră rolul lui Set sau al lui Satan - trădătorul -
din iniţierile egiptene, fiind calificaţi să joace acest rol în
momentul prezent.
Toţi discipolii, indiferent câte iniţieri eseniene
primiseră, erau mai mult sau mai puţin familiarizaţi cu
rolul „trădătorului”, dar, deşi au căutat în inima lor
pentru a descoperi dacă destinul i-a repartizat sau nu în
rolul „celui demn de dispreţ”, niciunul dintre ei nu a
primit vreun răspuns - cu excepţia lui Iuda. Pe de altă
parte, nimeni nu ştia absolut sigur acest lucru, decât
Yeshua, Maria Magdalena şi Iuda, care avea să fie
catalizatorul ce urma să ridice cortina, chemându-i pe
ceilalţi actori să înceapă să îşi joace rolurile pe scena
centrală.
Pentru a-l putea ierta pe Iuda, este important să îi
înţelegem mai bine rolul de catalizator. El a jucat rolul
„trădătorului demn de dispreţ”, respectiv al acelei părţi
care există în fiecare dintre noi, pe care o judecăm şi o
respingem, care este incapabilă de iertare, rebelă,
zeloasă şi crudă, ascunzându-se în umbrele oricărui
psihic uman. Mintea conştientă proiectează de regulă în
exteriorul ei acest aspect din umbră al subconştientului
său, considerându-l un inamic cu care trebuie să se
lupte pe viaţă şi pe moarte. Acesta este aspectul care
încearcă să menţină status quo-ul cu orice preţ. La urma
urmelor, nimic nu poate fi mai convenabil pentru
războinicul aflat în dualitate decât un ţap ispăşitor pe
care să dea vina pentru suferinţa neîncetată şi amară pe
care o provoacă. Şi cine poate juca mai inspirat acest rol
demn de a fi condamnat decât „trădătorul”?
Nu ai observat niciodată până acum că
personalitatea ta are un aspect reticent la iertare, care
se cramponează de resentimentele sale şi care caută în
permanenţă noi modalităţi de a-şi întări poziţia ori,
dimpotrivă, de a părea nesemnificativ? Nu te-ai simţit
niciodată trădat când acest aspect al psihicului tău ţi-a
sabotat manifestarea lucrurilor pe care ţi le-ai dorit cu
adevărat? Atunci când s-a întâmplat acest lucru, nu i-ai
condamnat şi nu i-ai judecat cu asprime pe alţii sau
chiar pe tine însuţi? Sunt conştientă că astfel de
întrebări nu sunt deloc confortabile, dar pentru a
dobândi măiestria de sine şi pentru a înţelege iniţierea în
procesul crucificării (prin care treci cel mai probabil) este
absolut necesar să ţi le pui. În acest fel, devine posibil să
îţi asumi responsabilitatea pentru propriile gânduri şi
emoţii. Acesta este adevărul care stă la baza dictonului
specific oricărei şcoli a misterelor: „Cunoaşte-te pe tine
însuţi!”.
Toţi oamenii au un sistem al călăuzirii interioare şi o
capacitate inerentă de a iubi şi de a-şi dilata conştiinţa.
De fapt, atunci când cineva ignoră sau se revoltă
împotriva intuiţiei sale, a instinctelor, a bunului-simţ şi
a înţelepciunii interioare, el îşi trădează efectiv sinele şi
pe Creatorul său. Dintr-o perspectivă mai amplă,
suprasufletul sau Sinele Superior călăuzeşte puritatea
intenţiei inimii de a fi inofensivă şi evaluează pregătirea
sufletului pentru nivelurile avansate ale puterii conferite
prin iniţiere.
Sistemul călăuzirii tale interioare acţionează
adeseori ca un sistem de frânare sau de accelerare, care
îţi asistă fiecare pas de evoluţie pe care trebuie să îl faci
„la locul şi la momentul potrivit”. Dacă îţi vei forţa
procesul creşterii spirituale, sufletul tău va avea grijă să
te încetinească prin orchestrarea unor obstacole pe care
ţi le va scoate în cale. Într-o manieră similară, dacă vei
opune rezistenţă în faţa manifestării mai autentice a
puterii, a iubirii şi înţelepciunii tale, sufletul tău va
orchestra într-o manieră neverosimilă toţi factorii
necesari pentru a-ţi dărâma peste noapte identitatea de
tip armură şi viaţa ca o fortăreaţă în care te-ai
înconjurat. Atunci când înţelegi că sufletul sau Sinele
tău Superior este căpitanul vieţii tale şi că nu eşti un
simplu pion victimizat de diferite forţe exterioare, tu poţi
deveni un erou principal al dramei divine a vieţii tale. În
acest fel, prin alinierea şi ascultarea călăuzirii tale
interioare, poţi atrage în viaţa ta din ce în ce mai multă
graţie, trecând cu uşurinţă peste schimbările
evoluţioniste pe care ţi le scoate în cale fluxul constant
al vieţii tale.
Când va veni vremea pentru dilatarea şi
transformarea conştiinţei tale sub forma crucificării şi a
învierii, vei fi silit că te confrunţi cu ataşamentele tale
faţă de diferite convingeri, relaţii şi posesiuni. Cu
această ocazie, va trebui să îţi revizuieşti tot ceea ce te
limitează. Poate că te vei simţi trădat atunci când
identitatea ta limitată şi lumea personală se vor
destrăma, dar la fel de posibil este să realizezi că sufletul
tău te eliberează. Când „trădătorul” - cataliticul „Iuda” -
va apărea la poarta ta şi îţi va bate la uşă, îi vei deschide
tu poarta şi, dacă da, cum îl vei întâmpina: ca pe un
prieten sau ca pe un duşman? Yeshua l-a recunoscut pe
Iuda Iscariotul ca pe un „prieten prea puţin înţeles”.
Doresc să îţi reamintesc, dragul meu prieten, că
aceste lămuriri care contravin tradiţiei larg acceptate a
Bisericii îţi sunt oferite dintr-o perspectivă care afirmă
că îţi revine ţie responsabilitatea de a discerne ce anume
doreşti să accepţi ca fiind adevărat şi în ce fel doreşti să
te foloseşti de aceste informaţii în viaţa ta. În această
direcţie, îţi recomand fără nicio ezitare să nu accepţi
decât ceea ce fiinţa ta interioară îţi spune că corespunde
procesului de creştere spirituală şi de evoluţie a
sufletului tău. Lasă celelalte informaţii deoparte şi, cine
ştie, poate că dacă vei relua peste timp povestea mea vei
descoperi că „blasfemiile şi ereziile” (aparente) Anei vor
căpăta o valoare nouă pentru tine.
Am venit la această oră ca răspuns la chemarea
noastră reciprocă de a revela cât mai multe din lucrurile
ascunse până acum. Poate că a sosit timpul să te
dezvălui la rândul tău, reamintindu-ţi cine eşti, îţi
doresc ca puterea câştigată prin această revelare de sine
să te ajute să te simţi din ce în ce mai confortabil, mai
relaxat şi mai vulnerabili la schimbarea evoluţionistă
inevitabilă a sufletului tău. „Contracţiile naşterii”
specifice procesului de crucificare nu trebuie să conducă
ne-l apărat la suferinţă, lucru valabil îndeosebi atunci
când îţi focalizezi atenţia asupra sinelui real al omizii,
care îşi ia zborul sub forma unui fluture.
Cap. 38 - Cina cea de taină

Aşa se face că marele val al emoţiilor populaţiei s-a


schimbat de la bucurie la amărăciune. Aceeaşi mulţime
care exclama triumfătoare „Osana” şi care arunca mici
ramuri de palmier la picioarele lui Yeshua când acesta a
intrat în Ierusalim cu cinci zile înainte a ajuns să se
ascundă acum în umbră. Temându-se de răzbunarea
preoţilor făţarnici şi a soldaţilor romani, îndeosebi după
curăţarea Templului de către Yeshua, care i-a pedepsit
pe schimbătorii de bani şi pe preoţii ipocriţi, cei care l-au
întâmpinat cândva cu aclamaţii au ajuns să nege acum
că îl cunoşteau. Ei erau convinşi că dacă Yeshua era cu
adevărat Mesia, el avea să îşi focalizeze mânia asupra
romanilor, nu asupra preoţilor care menţineau tradiţiile
din Templu.
Văzând o oportunitate de a câştiga susţinerea
populaţiei şi de a o întoarce împotriva rebelului din
Galileea, scribii, fariseii şi saduceii au semănat
seminţele discordiei şi ale îndoielii în rândul mulţimilor,
care i-au urmat la fel ca o turmă de oi. Când Yeshua
vorbea plin de autoritate, ei încercau să îl încurce cu
vicleniile şi amăgirile lor, atrăgându-l în diferite capcane
doctrinare. Pe de altă parte, pe când nepotul meu vorbea
împotriva ipocriziei şi al orgoliului arogant al liderilor
preoţilor, populaţia săracă şi agitată se simţea prinsă la
mijloc, întrucât se uita la el ca la un salvator. Incapabili
să ia o decizie fermă, oamenii treceau cu uşurinţă dintr-
o extremă în cea opusă.
Dorindu-şi un Mesia care să fie un lider militar
suficient de puternic pentru a elibera Ţara Sfântă de
opresiunea romană, oamenii de rând deveneau pe loc
extrem de supuşi faţă de cei aflaţi la putere atunci când
îşi simţeau viaţa ameninţată. Ei tolerau într-o anumită
măsură miracolele, învăţăturile revoluţionare şi
exemplul enigmatic al lui Yeshua, ba câţiva dintre ei
chiar le acceptau cu bucurie, dar pasivitatea sa politică
persistentă nu îi atrăgea acestuia nicio popularitate în
rândul mulţimii.
Cei ale căror trupuri şi suflete fuseseră vindecate de
Yeshua şi care şi-au orientat cu smerenie viaţa către
Dumnezeul din interiorul lor continuau să îl susţină pe
Fiul Omului, indiferent cât de mult îi dojeneau ceilalţi
pentru credinţa lor. Alţii, care fuseseră vindecaţi, la
rândul lor, dar nu au fost capabili să tolereze criticile şi
atacurile deschise ale rudelor lor şi ale preoţilor, s-au
îndepărtat dezamăgiţi şi furioşi de Yeshua. Una peste
alta, masele care făceau presiuni asupra zidurilor
Ierusalimului au devenit din ce în ce mai agitate, starea
de haos nemaiputând fi controlată.
Asa se face că santinelele romane i-au trimis vorbă
lui Pilat din Pont că se pregătea o revoltă civilă. Anna,
marele preot al Templului, i-a cerut lui Irod Antipa să
facă ceva în privinţa ereticului care nu înceta cu
blasfemiile sale şi care ameninţa poziţiile liderilor evrei.
Irod a invocat Sanhedrinul, pentru a pune capăt acestei
situaţii extrem de delicate. Speranţa generală era totuşi
că nu va fi necesară repetarea incidentului cu Ioan
Botezătorul. La urma urmelor, Irod îşi pierduse somnul
din cauza acestuia. Rămânea însă întrebarea: dacă acest
popor încăpăţânat a putut urma orbeşte un om atât de
sălbatic, cum aveau să reacţioneze oamenii dacă şi-l
alegeau ca lider pe un revoluţionar precum Yeshua ben
Iosif?
Anna şi ceilalţi preoţi auziseră că zeloţii susţineau
că fiul tâmplarului era Mesia cel profeţit şi moştenitorul
de drept al tronului lui David. Prin urmare, s-au gândit
ei, era mai bine pentru toţi cei implicaţi să scape o dată
pentru totdeauna de acest beţivan neputincios. La urma
urmelor, acest impostor periculos încălca legea
Sabatului, îi întărâta pe oameni împotriva preoţilor care
susţineau Legea şi Profeţii şi se întovărăşea cu
prostituate, colectori de impozite, păgâni şi toţi cei
impuri! Nu conta faptul că făcea miracole. De fapt, orice
magician în slujba lui Belzebut putea face astfel de
miracole! Cum puteau crede oamenii naivi că el era
Mesia cel promis? Cam astfel de argumente îşi aduceau
singuri aceşti oameni.
De bună seamă, Iosif din Arimateea a fost prezent la
acuzaţiile la adresa nepotului său şi la propunerile
legate de acesta. Unii ştiau că Iosif era rudă cu Yeshua
şi l-au interogat până când s-au convins că acesta nu
era subiectiv în ceea ce îl privea pe agitator: nici în sens
pro, nici într-unul contra. Dacă Iosif nu ar fi fost un
adept care cunoştea Marele Plan, el ar fi cedat în faţa
acestei presiuni continue. Aşa însă, el a dat dovadă de o
mare diplomaţie şi de foarte mult autocontrol, rămânând
neutru. Atunci când membrii Sanhedrinului au discutat
despre crucificarea lui Yeshua pentru a da un exemplu
maselor, Iosif a fost nevoit să îşi adune toată credinţa în
Dumnezeu. El şi-a reamintit de planul multidimensional
pe care i l-au arătat Consiliile de Lumină, atunci când s-
a teleportat în Marea Piramidă, în momentul în care fiica
sa şi nepotul său erau pregătiţi chiar pentru atrocitatea
care le punea acum în pericol viaţa. Deşi Iosif se
cutremura la gândul că ceva ar putea să nu meargă în
acord cu planul divin, el şi-a adunat întreaga fermitate,
propunându-şi să îşi ducă la bun sfârşit rolul în această
dramă, căci acesta nu putea fi preluat de altcineva. La
urma urmelor, toţi muritorii înzestraţi cu un liber-
arbitru obişnuiau să schimbe între ei diferite puncte de
vedere când dezbăteau un plan mult mai simplu. Iosif
cunoştea foarte bine riscurile implicate în acest plan
divin incredibil de complex.
După cum probabil că îţi mai aduci aminte,
holograma crucificării/ învierii/ascensiunii planetare a
fost impregnată pentru prima dată în reţelele cristaline
ale pământului atunci când Yeshua s-a aşezat în
sarcofagul din Marea Piramidă, în timp ce Maria
Magdalena susţinea spaţiul interdimensional. Cu
această ocazie, o reţea holografică a fost transmisă prin
piatra unghiulară a Marii Piramide, impregnând corpul
lui Yeshua şi cele ale discipolilor săi apropiaţi, iar apoi
matricea subatomică a pământului. La ora actuală,
planul era în plină desfăşurare. Evenimentele îndelung
aşteptate se derulau acum cu repeziciune, la fel ca o
tapiserie rulată şi păstrată o vreme într-un depozit.
Înainte de a-ţi relata acum ultimele zile ale acestei
săptămâni absolut memorabile, doresc să îţi reamintesc
încă o dată, preaiubite prieten, că în interiorul tău se
află Hristul tău lăuntric, care nu te părăseşte niciodată.
Atunci când energia ta se intensifică şi memoria ta
celulară şi cea a sufletului tău începe să se trezească, nu
eşti singur, la fel cum nu ai fost niciodată. Lumina
hristică din interiorul tău străluceşte în jurul tău, în
timp ce treci printr-o altă poartă pentru a-l întâlni pe
Sinele tău Preaiubit.
Indiferent de felul în care sufletul tău a gestionat
energiile hristice de-a lungul numeroaselor tale
încarnări, află că acest Hrist este ferm ancorat în
interiorul tău, chiar dacă nu eşti conştient deocamdată
de acest lucru. Sigiliul care a menţinut energia hristică
adormită în interiorul tău tinde să se deschidă acum
mai mult ca oricând. Unii se bucură atunci când aud
acest lucru, în timp ce alţii se tem şi continuă să opună
rezistenţă. Fiecare om primeşte această realizare în
funcţie de designul evoluţionist şi de etapa prin care
trece sufletul său. Prin urmare, nu te teme şi nu te
judeca singur. Voi avea grijă să continui cu blândeţe,
fără să mă grăbesc, pentru ca spusele mele să poată
prinde rădăcini în conştiinţa ta. Totul depinde numai de
tine şi de receptivitatea ta.
Haide, aşadar, să ne continuăm povestea,
pătrunzând în camera spaţioasă de la etajul reşedinţei
lui Iosif din Arimateea, de lângă Templu, unde Yeshua şi
Maria Magdalena au venit să ia cina pentru ultima oară
cu membrii familiei lor şi cu prietenii cei mai loiali. Era
ziua de dinaintea Vinerii Mari (după cum o numiţi voi),
ziua crucificării lui Yeshua. Maria Salomeea s-a stabilit
cu ani în urmă în această casă, iar în anul precedent
micuţa familie a Mariei Ana şi a lui Ahmed i s-a alăturat.
Casa avea numeroase camere pentru oaspeţii pe care îi
primea Iosif. Am primit eu însămi o cameră deosebit de
confortabilă, plină cu suvenire din Britania. Yeshua şi
Maria Magdalena împărţeau camera de lângă mine, care
avea inclusiv acces la o mică grădină dintr-o curte
interioară.
Ştiind că le-au fost trimise invitaţii discrete multor
oameni, mi-am petrecut ultimele zile în bucătăria de la
parterul casei, împreună cu Maria Ana, Maria Salomeea
şi mai multe ajutoare, pregătind bucate pentru cel puţin
70 de oaspeţi.
Aceştia au început să sosească la fel de discret, la
orele indicate, fiind întâmpinaţi la intrare de Iosif din
Arimateea, care veghea ca o santinelă. M-am alăturat
ultimilor oaspeţi, care au urcat lent treptele cam
abrupte, ce duceau către camera de recepţie de la etaj.
Yeshua, Maria Magdalena şi cei mai mulţi dintre
discipolii foarte apropiaţi ai lui Yeshua aşteptau deja de
câteva ore bune. Micuţele ferestre cu grilaj situate de-a
lungul scării permiteau razelor soarelui aflat la apus să
ne scalde în lumina lor corpurile. Mirosurile de santal,
tămâie şi mirt ne-au întâmpinat la etaj fiind amestecate
cu cele apetisante din bucătăria de dedesubt, unde erau
coapte lipia şi nişte prăjituri cu fructe. Cei care au avut
grijă de ultimele pregătiri din bucătărie au început să
aducă coşuri cu pâine, platouri cu fructe sau cu
brânzeturi şi vase cu apă şi cu vin nou.
O masă lungă şi joasă fusese plasată în centrul
camerei mari. Aceasta era înconjurată de bănci de tip
şezlonguri, conform modei acelor vremuri. Pe lângă
acestea erau aşezate perne mari lucrate manual, covoare
orientale şi scaune din lemn frumos sculptat. Mulţimea
adunată a ocupat loc pe toate acestea. Pereţii din piatră
erau acoperiţi cu tapiserii bogate, iar ferestrele cu grilaj
şi uşile se deschideau la vest, către un balcon sub care
se afla o grădină frumoasă, într-o curte interioară.
Ramurile de sus ale palmierilor, rodiilor şi smochinilor
lăsau să treacă printre frunzele lor razele soarelui, care
apunea dincolo de clădirea alăturată, care era reşedinţa
principală a lui Iosif atunci când acesta se afla la
Ierusalim. Lumina aurie şi umbrele violet îi scăldau pe
toţi cei prezenţi, care îşi ocupau locurile.
Oaspeţii au fost invitaţi să se aşeze după preferinţe,
stând lângă consoartele şi prietenii lor, ca egali. Yeshua,
care stătea culcat pe un şezlong cu perne, s-a ridicat,
pentru a le face loc şi altora. Maria Magdalena stătea
confortabil la stânga soţului ei. Ioan ben Zevedei şi
Abigail stăteau la dreapta lui. Yeshua ne-a făcut semn
mamei sale şi mie să ne aşezăm în faţa lui.
Atmosfera era impregnată de aşteptare, de înfiorare
şi de evlavie - nu de cea născută din tradiţie şi
bunăcuviinţă, ci de o iubire şi o recunoştinţă autentice,
pentru faptul că ne aflam împreună şi puteam co-crea
astfel un sanctuar sacru. Saluturile reciproce rostite în
şoaptă se împleteau cu ciripitul păsărilor de afară, cu
foşnetul frunzelor de palmier unduite de vânt şi cu corul
greierilor. În interiorul camerei, mâini blânde se
odihneau pe genunchii sau pe braţele celor din jur,
masând uneori delicat spatele obosit ori dureros al unui
partener. Ochii umflaţi şi roşii ai anumitor oaspeţi
indicau faptul că aceştia plânseseră recent. Ne uitam cu
toţii cu drag unii în ochii celorlalţi, savurând momentele
preţioase pe care le împărtăşeam împreună. Unii cu
continuat să plângă toată noaptea, oricât de mult ar fi
încercat să îşi reprime lacrimile.
Yeshua era foarte relaxat, cu braţul în jurul
preaiubitei sale Maria, pe care o săruta din când în când
pe gură. El i-a privit pe rând cu ochii săi blânzi, dar
pătrunzători, pe toţi oaspeţii adunaţi, inclusiv pe copiii
săi adoptivi, Joses, Iuda şi Miriam, oferindu-le tuturor
un zâmbet molipsitor şi scoţând astfel la lumină esenţa
cea mai frumoasă a sufletelor lor. Când privirea lui
familiară s-a oprit asupra mea, mi s-a părut că nu mai
exista nimeni în cameră, ci doar noi doi, dizolvându-ne
unul în celălalt. Timpul a părut să se oprească în loc.
Adevărul este că oricine se uita în ochii lui Yeshua
simţea cum porţile raiului se deschid larg în faţa lui,
invitându-l să intre şi să savureze cele mai alese bucate
şi băuturi divine.
În timp ce încerc să îmi reamintesc evenimentele din
acea seară, mi se pare că percep tot ce s-a spus şi tot ce
s-a întâmplat atunci de la o distanţă foarte mare, căci
mintea mea era prea îmbătată cu beatitudine în acele
momente pentru a-mi aduce aminte toate detaliile. Îmi
amintesc totuşi că după ce am cântat câţiva psalmi şi
după ce ne-am rugat împreună, Yeshua a luat un
lighean cu apă, şi-a scos roba exterioară şi şi-a înfăşurat
un prosop din bumbac în jurul taliei. După cum
probabil că îţi mai aminteşti din explicaţia mea
anterioară referitoare la botezul lui Yeshua, acesta a
păşit în lighean, demonstrând astfel deschis spălarea
ritualică eseniană
Când a terminat, i-a invitat pe toţi oaspeţii să vină
pe rând pentru a fi purificaţi şi pregătiţi pentru botezul
cu mirul Sfântului Duh, care urma să coboare asupra
noastră. Ştiam cu toţii că această revărsare de lumină
avea să depună mărturie pentru adevărul divinităţii
noastre lăuntrice, deschizând cerurile în faţa noastră
pentru tot felul de binecuvântări miraculoase. Atunci
când se întâmplă acest lucru, fiecare celulă a corpului,
gândurile minţii şi sentimentele inimii sunt percepute
adeseori ca şi cum ar fi activate şi dinamizate prin foc.
Uneori, apare o senzaţie efectivă de căldură, iar alteori,
doar o expansiune a conştiinţei.
Yeshua a turnat delicat o mână de apă deasupra
capului nostru, după care ne-a spălat mâinile şi
picioarele, pe care le-a uscat apoi cu prosopul înfăşurat
în jurul taliei sale. Ultima persoană care a venit la
Yeshua a fost Maria Magdalena, pe care a asistat-o cu
cea mai mare iubire de-a lungul ritualului.
După spălarea ritualică, Maria Magdalena şi-a scos
bentiţa albă care îi ţinea strâns părul bogat şi cârlionţat
de culoarea mahonului, care s-a revărsat ca o cascadă
până la talia ei. Ea l-a invitat pe Yeshua să stea pe un
scaun în faţa ei, după care a turnat nişte apă proaspătă
în lighean. Maria a îngenuncheat apoi în faţa lui Yeshua,
spălându-i picioarele. Lacrimile îi curgeau abundent din
ochi, amestecându-se cu apa din lighean sau căzând pe
tălpile lui Yeshua, pe care i le-a şters cu propriul păr,
conform obiceiului său. În continuare, ea i-a pus tălpile
în poala ei şi şi-a dres vocea. Am auzit apoi cu toţii vocea
înaltă de soprană a Mariei cântând Cântarea Cântărilor
lui Solomon şi Psalmul 23 al lui David, cu o iubire atât
de mare, încât întreaga mulţime adunată a oftat la
unison. Chiar şi porumbeii care îşi făcuseră cuib lângă
balcon s-au trezit din somn şi s-au alăturat celebrării
noastre.
După ce a terminat de cântat, Maria a scos unul din
preţioasele ei vase de alabastru cu alifie de nard. Plină
de blândeţe, ea a aplicat alifia sacră pe tălpile, palmele şi
încheieturile lui Yeshua, pe inima şi pe capul acestuia,
insistând cu deosebire asupra punctelor crucificării din
zona încheieturilor mâinilor şi a picioarelor. În
continuare, Yeshua şi-a ridicat iubita de jos, iar cei doi
s-au întors la locurile lor din jurul mesei. Nepotul meu a
luat o bucată de lipie pusă pe o farfurie din faţa lui, s-a
rugat şi a rupt-o în bucăţi.
Apoi, el ne-a spus: „A sosit ora la care toate profeţiile
trebuie să se împlinească prin mine. Acesta este motivul
pentru care m-am născut în această lume. Eu nu am
venit pentru a condamna lumea, ci pentru a-i reaminti
de viaţa eternă.
Cei care au ochi de văzut şi urechi de auzit să fie
atenţi la cuvintele mele. Amintiţi-vă întotdeauna de ele,
căci vă vor mângâia. În această oră la care ne-am
întâlnit, noaptea cea lungă pe care au descris-o profeţii a
început să coboare. În întunericul care se adună, mulţi
dintre voi veţi uita cuvintele mele, iar unii veţi nega chiar
că m-aţi cunoscut vreodată. Inimile voastre se vor umple
de jale atunci când veţi uita aceste cuvinte, căci sufletele
voastre vor continua să poarte amintirea agonizantă a
morţii mele. Dar eu vă spun: bucuraţi-vă, căci nu va
trece mult şi sufletul vostru va renaşte în această lume,
iar voi vă veţi aduce aminte de cuvintele mele şi veţi fi
înălţaţi, la fel ca întreaga viaţă din jurul vostru. Prin
urmare, fiţi blânzi cu voi înşivă şi nu vă judecaţi singuri
pentru limitările pe care le aveţi; la fel, nu îi judecaţi nici
pe semenii voştri.
Când vântul va începe să sufle, acoperind soarele,
neghina ignoranţei voastre va fi ştearsă de pe ochii
voştri. Şi vă mai spun un lucru: când ochii voştri vor fi
reînnoiţi întru Spirit, ridicaţi-i asupra Cerului. Acolo, mă
veţi vedea pe mine sub forma lui EU SUNT şi veţi şti că
eu sunt în voi, la fel cum voi sunteţi în mine. Şi întrucât
eu sunt una cu Tatăl meu, iar El este una cu mine, la fel
şi voi sunteţi una cu Tatăl meu, iar El este în voi. V-am
învăţat să fiţi una cu Tatăl-Mama Cosmosului, pentru a
putea suporta furtuna care se apropie. Aşa se face că
preaiubita mea Maria şi cu mine v-am oferit un exemplu
pentru a vă iubi unul pe celălalt, la fel cum şi noi vă
iubim pe voi, în starea noastră de unitate eternă.
Doresc să vă spun că felul în care mă veţi privi va
depinde în totalitate de conţinutul inimii voastre. Dacă
inima voastră se va umple cu lumina Tatălui meu şi cu
iubirea sfântă a Mamei mele, la fel mă veţi vedea şi pe
mine, în această lumină şi în această iubire. Dacă inima
voastră va cădea în întunericul fricii care face ravagii în
jurul vostru, nu veţi vedea decât acest corp răvăşit şi
rănit pe lemnul crucii. Corpul meu pământesc din carne
şi oase vi se va părea la fel ca această pâine ruptă de pe
această farfurie.
Prin urmare, mâncaţi această pâine pentru a vă
aduce aminte de mine şi de cuvintele mele, umplându-
vă astfel cu lumina şi cu viaţa eternă.
Doresc să torn acum acest vin nou, ca pe un simbol
al «Legământului Păcii» încheiat de Părinţii mei Cereşti,
reînnoit acum prin mine. Fac acest lucru pentru ca
vasul corpului meu şi vinul sângelui vostru să poată
deveni lumină, la fel de albă ca zăpada proaspăt depusă,
prin trezirea Hristului vostru interior, care, la ora
actuală, zace adormit în mormântul ignoranţei sale.
Ridicaţi aşadar această cupă comună a Hristului care
sălăşluieşte în voi şi duceţi-o la buzele voastre. Beţi din
ea şi aduceţi-vă aminte de acest Nou Legământ.
Împărtăşiţi-vă din această lumină, ca şi cum ar fi drojdia
ce vă ridică aluatul pâinii care este trupul vostru, şi
înălţaţi-vă astfel ca un Hristos. Aceeaşi lumină care vă
înalţă la sânul Tatălui-Mamei este cea care conferă viaţă
eternă lumilor şi strălucire cerurilor.
Eu îmi voi înălţa Templul trupului în următoarele
trei zile, pentru ca voi să puteţi depune mărturie pentru
ceea ce aţi văzut, făcând voi înşivă ce m-aţi văzut pe
mine făcând. Da, preaiubiţii mei copii, voi veţi putea face
lucruri chiar mai mari decât am făcut eu, în numele
preasfânt al atotputernicei prezenţei EU SUNT
dinlăuntrul vostru.
Ora mea se apropie şi vă voi părăsi pentru o vreme,
dar doresc să înţelegeţi că nu vă voi părăsi nemângâiaţi.
Dacă nu v-aş părăsi aşa cum mă cunoaşteţi la ora
actuală, voi nu l-aţi putea cunoaşte pe cel de-al doilea
mângâietor pe care vi-l voi trimite, care vă va reaminti de
tot ce v-am spus. Acest al doilea mângâietor va fi botezul
cu Sfântul Duh, ca o expresie a graţiei Mamei mele
Cereşti. Vă ofer acum pacea mea. Ceea ce vă ofer eu nu
veţi găsi în această lume. Prin urmare, nu vă temeţi şi
nu vă lăsaţi tulburaţi. Aflaţi, prieteni, că EU SUNT
întotdeauna cu voi. Amin şi amin!”.
Yeshua s-a îndreptat apoi către Iuda Iscariotul, l-a
îmbrăţişat şi i-a spus: „Du-te, frate, şi fa ceea ce ştii că
trebuie să faci. Te voi aştepta în paradis, astfel încât să
fii întotdeauna alături de mine. Iar acum pleacă în
noapte şi nu mai privi în urma ta”.
Când Iosif din Arimateea i-a dat drumul lui Iuda să
plece în noapte, cei doi şi-au strâns mâinile într-o
strânsoare cunoscută numai de către iniţiaţi. Deşi
aceasta reprezenta un semn al comuniunii, niciunul nu
s-a simţit mângâiat de ea, căci miza era mult prea mare.
Un vânt rece care îţi îngheţa sângele în vine a început să
sufle în curtea interioară, izbind uşile de zidurile din
piatră şi silindu-l pe Yeshua, care acum era foarte
gânditor, să se ridice şi să le închidă. Stând nemişcat în
picioare şi privindu-i pe toţi cei de faţă cu lacrimi în
ochi, preaiubitul meu nepot le-a făcut semn discipolilor
săi apropiaţi, sugerându-le astfel că a sosit timpul ca
fiecare să îşi ocupe postul. Maria Magdalena l-a luat de
mână şi şi-a condus soţul în camera lor, pentru a-l
pregăti pentru întâlnirea din grădina de măslini, numită
Ghetsimani.
Ţi-am descris astfel amintirea mea referitoare la ceea
ce s-a întâmplat la acea ultimă cină, pe care voi o numiţi
Cina cea de Taină. Deşi întunericul cel gros va învălui
rapid următoarele mele cuvinte, îţi propun să nu uiţi că
lumina lui Dumnezeu este întotdeauna prezentă, dând
viaţă tuturor lucrurilor.
Cap. 39 - În Grădina Ghetsimani

Îţi propun să ne întoarcem acum la ultima scenă a


Cinei cea de Taină. După aceasta, ne-am schimbat cu
toţii robele albe cu haine de stradă. Ne-am pus deasupra
pelerine groase, pentru a ne proteja de frigul specific
începutului de primăvară, dar şi pentru a ne camufla în
faţa privirilor nedorite. Am ieşit din casa călduroasă a
Mariei Salomeea, localizată la poalele Muntelui Sionului,
chiar în interiorul Primului Zid al cetăţii. După ce am
trecut prin umbrele străduţei din apropiere, i-am întâlnit
pe Yeshua şi pe Maria Magdalena, care ne aşteptau. La
est puteam vedea Muntele Moria şi complexul
Templului. Am discutat puţin în şoaptă, după care
Yeshua ne-a făcut semn să îl urmăm.
Eram în total 48 de membri - patru cercuri de câte
12, plus Yeshua şi Maria Magdalena, care reprezentau
principiul celui de-al 13-lea, care îi circumscrie pe cei
12. Ioan ben Zevedei îi conducea pe alţi 24 de discipoli
pe o rută alternativă care trecea prin Poarta Fântânii. L-
am însoţit aşadar pe Yeshua, de-a lungul străduţelor
înguste pietruite şi uzate de paşii nenumăraţilor
trecători, până când am ajuns la sentinelele de la Poarta
Văii. Petru o luase înainte şi plătise mita necesară
pentru tăcere, iar acum ne aştepta în umbrele din afara
zidurilor cetăţii, lângă izvorul numit Kidron.
După ce grupul condus de Ioan ben Zevedei a ajuns
la punctul de întâlnire cu noi, am urcat pe drumul care
traversa Valea Kidron-ului, îndreptându-ne către
versantul sudic al Muntelui Măslinilor. Am găsit aici un
adăpost în cel mai vechi pâlc de măslini din Grădina
Ghetsimani. Un vânticel rece venit din deşert a răscolit
mirosul frunzelor uscate de sub picioarele noastre. Ne-
am ocupat cu toţii în tăcere locurile în jurul lui Yeshua
şi al Mariei Magdalena. Maria Ana şi Ahmed stăteau
lângă mine. Am cântat încetişor o litanie de psalmi, am
intonat mantra-e în limba sanscrită şi cele 72 de nume
ebraice ale lui Dumnezeu Tatăl-Mama până când asupra
noastră a coborât o stare de calm profund.
În continuare, Yeshua ne-a spus: „A sosit ora
pentru care ne-am pregătit atât de mult timp. Voi
sunteţi cei aleşi pe care Dumnezeu Tatăl-Mama mi i-a
oferit pentru a prezerva Calea Maestrului Neprihănirii.
În timp ce întreaga lume doarme, voi aţi optat pentru a
vă trezi, şi astfel am ajuns să pregătim tot ceea ce era
necesar.
Cu toată cunoaşterea şi înţelepciunea voastră
actuală, vă asigur că în următoarele 50 de zile se vor
îndeplini mult mai multe lucruri decât puteţi înţelege în
momentul de faţă. Căci vă spun un lucru: Tatăl Ceresc -
Mama Cerească au stabilit un Nou Legământ prin mine
şi prin preaiubita mea Maria, pe care nu îl cunoaşteţi
încă, dar în scurt timp veţi deveni martorii noştri. Depun
acum mărturie în faţa voastră că tot ce vom face noi va fi
impregnat în conştiinţa voastră, la fel cum semnele
crucificării vor rămâne impregnate pe palmele mele, pe
încheieturile mâinilor şi pe tălpile mele, ca o mărturie că
vechile tipare ale ispăşirii pentru vinovăţia personală
prin intermediul sacrificiilor de sânge nu vor mai fi
valabile. Aşa se face că fiecare celulă a corpului vostru
fizic va fi impregnată cu codurile universale ale luminii
şi adevărului, care vă vor elibera.”
În mijlocul zgomotelor produse de greieri, Yeshua a
făcut o scurtă pauză. Ne-am focalizat cu toţii atenţia
asupra sunetelor nocturne ale naturii din jurul nostru.
În continuare, Yeshua a strivit o frunză de măslin între
degete şi a dat drumul micilor fragmente rezultate,
pentru a fi duse de vânt. Nepotul meu a ridicat apoi un
pumn de ţărână, pe care l-a sfărâmat între degete,
lăsându-l să i se prelingă printre acestea. Zâmbindu-i
fiecărui discipol al său, el ne-a spus cu o voce şoptită,
facându-se să ne apropiem de el pentru a-l auzi mai
bine: „Da, chiar şi cele mai mici elemente ale corpului
terestru al Mamei vor fi impregnate cu lumina
ascensiunii. Nicio creatură, oricât de ascunsă ar fi, nu
va putea scăpa de atracţia irezistibilă a iubirii Mamei
noastre cosmice, în momentul în care Aceasta va reuni
toţi opuşii polari în aceeaşi Unitate, ca pe nişte principii
complementare divine şi armonioase. Ea va atrage astfel
în jos lumina cosmică a Tatălui Ceresc, dând acestui
corp terestru o formă nouă. Noi ne-am reunit la această
oră pentru a-i asista pe Mama noastră cosmică şi pe
Tatăl nostru cosmic să pregătească umanitatea şi
Pământul pentru ziua luminoasă a ascensiunii, care va
veni cu siguranţă cândva, în viitor.
Aţi fost cu toţii alături de mine - fie în corpul vostru
fizic, fie în cel de lumină - atunci când m-am întins în
sepulcrul din interiorul Marii Piramide din Egipt. În
ultimii şase ani, v-am oferit instrucţiuni suplimentare.
Este momentul să înţelegeţi că toate informaţiile care au
fost introduse în cunoaşterea voastră conştientă şi
subconştientă se petrec în momentul de faţă. Vă puteţi
elibera acum de Vechiul Legământ al strămoşilor noştri
matriarhali şi patriarhali, care credeau că păcatul
originar impune un sacrificiu de sânge pentru a potoli o
zeitate mânioasă şi geloasă şi pentru a menţine
fertilitatea Mamei Pământ.
Într-o manieră similară, voi sunteţi cei care veţi vesti
lumii Noul Testament sau Noul Legământ al Hristului
înălţat la cer şi veşnic viu, care proclamă că întreaga
viaţă este inocentă şi se află într-o stare de uniune
eternă cu Creatorul ei. Hristul cel viu care trăieşte în voi
vă şopteşte în fiecare moment acest adevăr irevocabil.
Căutaţi şi veţi găsi. Bateţi şi vi se va deschide.
Preaiubiţii mei tovarăşi, voi sunteţi cei care vă veţi
alătura umanităţii - aşa cum sunteţi acum şi aşa cum
veţi fi într-un viitor pe care acum nu îl cunoaşteţi -
pentru a unifica cele mai înalte lumi cereşti ale Tatălui
cu această lume, cu preaiubita noastră Mamă Pământ,
dând astfel naştere Hristului Universal în interiorul
conştiinţei voastre.
Dacă doriţi să intraţi în împărăţia lui Dumnezeu cât
timp vă aflaţi pe pământ, lăsaţi diferenţele contrastante
să vă inspire. Faceţi din doi unul, unind interiorul cu
exteriorul şi exteriorul cu interiorul. Lăsaţi sentimentele
de iubire să curgă libere, dăruind şi receptând iubirea ca
pe o unitate. Într-o manieră similară, aveţi grijă ca ceea
ce este sus să fie la fel ca ceea ce este jos, iar ceea ce
este jos, la fel ca ceea ce este sus, unindu-L pe Tatăl
Ceresc cu Mama Pământ, principiul masculin cu cel
feminin, lumina şi întunericul - într-o singură Unitate.
În acest fel, veţi putea intra în camera nupţială, în care
Mirele vă va accepta ca fiind una cu el. În această
manieră, veţi intra în mod garantat în împărăţie”.
În continuare, Yeshua s-a ridicat în picioare în
centrul cercului nostru intim, luând-o pe Maria
Magdalena lângă el. Cu un braţ în jurul ei, el ne-a spus:
„Eu şi Maria vom merge câţiva paşi mai încolo, ca să ne
rugăm şi să pregătim tot ce este necesar. Rămâneţi aici,
vegheaţi şi rugaţi-vă cu toată fiinţa, mintea şi sufletul
vostru. Timpul care ne-a rămas împreună este foarte
scurt. În scurt timp, eu voi fi luat din mijlocul vostru. Nu
vă lăsaţi copleşiţi de teamă, ci îndepliniţi-vă rolul pentru
care v-aţi pregătit atât de mult timp. Chiar dacă vom
trece împreună prin aparenţa amară a morţii, înlocuiţi
cu smerenie această iluzie cu dulceaţa autentică a
Voinţei Tatălui-Mamei, care este viaţa eternă.
Reamintiţi-vă acest lucru, a continuat Yeshua, cu
buzele tremurându-i. Atunci când soarele se va întuneca
şi Mama Pământ se va cutremura, focalizaţi-vă în ochiul
singular şi contemplaţi lumile cereşti. Acolo mă veţi găsi
pe mine şi veţi şti că nu v-am părăsit. În cea de-a treia
zi, acest corp va învia din morţi, iar voi mă veţi vedea
aşa cum EU SUNT. Aşa să fie. Amin şi Amin!”. După
aceste ultime cuvinte de mângâiere, Yeshua s-a aplecat
şi a îmbrăţişat-o cu blândeţe pe mama lui, sărutând-o
pe frunte.
Yeshua le-a făcut apoi semn lui Petru, Ioan, Iacov
ben Zevedei şi celălalt Iacov (fratele lui), precum şi
câtorva discipoli foarte apropiaţi, de ambele sexe,
indicându-le să îl urmeze. S-au aşezat cu toţii la circa
cinci metri de noi, la umbra unor măslini bătrâni.
Yeshua şi Maria Magdalena s-au dus puţin mai departe,
stând faţă în faţă, trupurile lor învăluite în mantii fiind
greu de distins. Am urmat şi noi exemplul celorlalţi şi
am îngenuncheat la sol. Corpul nostru se cutremura din
cauza intensităţii din ce în ce mai mari a energiei. Unii
chiar au căzut la pământ din cauza acesteia.
Puteam simţi cu toţii sub noi o vibraţie ca un
zumzet care emana din Pământ, părând să se ridice la
suprafaţă din centrul acestuia. Pe măsură ce conştiinţa
noastră s-a dilatat într-un simţ din ce în ce mai plenar
al unităţii cu lumile mai subtile ale inteligenţei care co-
creează în permanenţă alături de umanitate, chiar dacă
puţini sunt cei care le recunosc, am devenit din ce în ce
mai conştienţi de tiparele reţelelor de lumină care ne
înconjurau, unindu-ne inimile într-o stare de unitate şi
de iubire profundă. Am văzut personal legiuni de îngeri
şi de fiinţe înălţate la cer din această lume (dar şi din
altele), dispuse să ne asigure susţinerea lor, dacă optam
pentru o accepta. Eram de asemenea plenar conştientă
de oraşul eteric de lumină pe care îl numeam cu toţii
„Noul Ierusalim”.
Conştiinţa noastră s-a transformat, simultan cu
aprofundarea respiraţiei noastre. În faţa vederii noastre
interioare, s-a deschis atunci o panoramă spirituală.
Întreaga istorie a Pământului ne-a trecut prin faţa
ochilor. Toate epocile de aur, dar şi cele întunecate,
caracterizate de ignoranţă şi de vărsări de sânge, ne-au
sedus şi ne-au fascinat, îmbiindu-ne să le contemplăm
şi să ne lăsăm distraşi de ele. Am reuşit însă să ne
menţinem focalizarea disciplinată, fiecare în funcţie de
propria putere de concentrare. Pe măsură ce
amplitudinea energiei a continuat să crească, m-am
ridicat împreună cu Maria Ana şi ne-am apropiat de
vecinii noştri, punând mâinile noastre pline de blândeţe
pe umerii, pe spatele şi pe pieptul lor - care tremurau.
La un moment dat, am văzut-o pe Maria Magdalena
făcând acelaşi lucru cu câţiva discipoli care zăceau la
pământ, lângă ea. Deşi corpul lor se afla într-o stare de
somn profund, mintea lor era cât se poate de lucidă şi de
trează. În final, ea s-a întors şi s-a aşezat din nou, în
tăcere, în faţa preaiubitului ei Yeshua.
Astfel au trecut următoarele câteva ore, deşi nouă ni
s-au părut o eternitate. Energiile care treceau prin noi
erau atât de intense, încât ni se părea efectiv că
Pământul ne aspiră în pântecul său, încercând să ne
strivească aici. Pe de altă parte, atracţia ascendentă
către lumile eterice de lumină - care reprezentau un
refugiu ce ne permitea să ne eliberăm de densitatea în
creştere a planului fizic - era atât de puternică, încât ni
se părea că vom sfârşi prin a fi sfâşiaţi. Am simţit astfel
în corpul nostru colosalele forţe de atracţie şi de
respingere ale opuşilor polari. Deşi experimentam eu
însămi o mare intensitate a energiilor, îmi era clar că
Yeshua şi Maria Magdalena trăiau o experienţă infinit
mai vastă ca a mea, care îmi depăşea capacitatea de
înţelegere de la acea dată.
Doresc să mai spun un singur lucru: atunci când cei
doi s-au întors şi ne-au spus să ne ridicăm şi să ne
pregătim de plecare, din ochii şi din corpul lor, emana o
lumină incredibil de strălucitoare. Mai mult decât atât,
când i-am examinat mai amănunţit, am observat râuleţe
de sudoare amestecată cu sânge pe feţele lor, acolo unde
micile capilare de sub piele se rupseseră din cauza
imensei presiuni energetice. Robele lor erau scăldate în
sudoare şi puteam vedea, pe ici pe colo, mici pete de
sânge. Îţi poţi imagina aşadar intensitatea experienţei lor
interioare, prin care au adus în sfera Unităţii cele mai
extreme polarităţi opuse.
Am creat apoi cu toţii mai multe cercuri concentrice,
bărbaţii stând în jurul femeilor, şi i-am invocat pe
Dumnezeul Tată-Mamă şi pe tovarăşii noştri din
planurile eterice, rugându-i să ne susţină în continuare.
Pe când terminam de cântat ultimul psalm, câinii din
tabăra itinerantă de sub noi au început să latre. Pe când
întunericul începea să se destrame către răsărit, ne-am
îmbrăţişat rapid, iar apoi am rămas nemişcaţi,
aşteptându-i pe Iuda Iscariotul şi pe soldaţii cu făcliile
lor, pe preoţi şi pe ceilalţi gură-cască atraşi de
curiozitate.
Când mulţimea posomorâtă s-a oprit la trei metri de
noi, Iuda a avansat nervos către noi. Cu capul plecat, el
s-a apropiat de nepotul meu, pe care l-a îmbrăţişat şi l-a
sărutat pe amândoi obraji, indicându-le astfel soldaţilor
că acesta era cel pe care îl căutau. Atunci, Yeshua a
făcut un pas înainte şi a întrebat:
- Pe cine căutaţi?
Marele preot al Templului, Anna, îl trimisese pe
principalul său subaltern, pentru a-l aduce la el pe
Yeshua, în scopul de a-l interoga. Alarmat de puterea
care emana din cuvintele nepotului meu, reprezentantul
marelui preot a dat înapoi, după care s-a recules şi l-a
întrebat:
- Se spune că eşti numit Yeshua ben Iosif din
Nazaret. Eşti tu acela?
- Eu sunt acela, i-a răspuns Yeshua. Şi îţi spun un
lucru: dacă eu sunt cel pe care îl cauţi, lasă-i pe ceilalţi
să plece.
După ce şi-a dres vocea şi i-a făcut semn gărzii sale
să îl ia pe Yeshua în custodie, reprezentantul marelui
preot a spus:
- Anna, care este socrul lui Caiafa, marele preot al
Ierusalimului, m-a trimis pentru a te aduce în faţa
părinţilor superiori ai Bisericii, pentru a fi chestionat.
Când garda a încercat să îl ia pe nepotul meu de
braţ, Petru a avut o reacţie emoţională, scoţându-şi
pumnalul şi tăindu-i urechea dreaptă soldatului. Yeshua
l-a mustrat imediat.
- Nu m-ai înţeles, Petru! Pune-ţi pumnalul înapoi în
teacă! Voi merge de bunăvoie cu aceşti oameni, pentru a
împlini Voia Tatălui meu ceresc şi Rolul Superior pe care
mi l-a distribuit.
El şi-a plasat apoi mâna pe partea laterală a capului
rănit al gărzii, oprindu-i pe loc hemoragia. Ca şi cum ar
fi ieşit dintr-o transă, soldatul şi-a dat seama ce s-a
întâmplat şi l-a prins cu brutalitate de încheieturile
mâinilor pe Yeshua, împingându-l în mijlocul celorlalţi
soldaţi.
Şocaţi până în străfunduri, am realizat cu toţii că
teribila dramă pe care urma să o trăim a început deja.
Tot ce mai puteam face acum era să rămânem împreună
şi să ne jucăm rolul de susţinere într-o manieră cât mai
impecabilă.
Ţi-am prezentat aşadar o relatare mai apropiată de
adevăr decât cea biblică. Doresc să fac în continuare
acelaşi lucru, în ceea ce priveşte crucificarea şi învierea
lui Yeshua, cu speranţa că te voi ajuta în acest fel să
treci mai uşor prin propriile iniţieri hristice. Yeshua şi
Maria Magdalena, la unison cu toate nivelurile cosmice
şi planetare ale conştiinţei, au co-creat împreună o
sămânţă a ascensiunii globale care urmează să dea rod
în noul mileniu care a început la ora actuală pe pământ.
Ei nu au experimentat această asistenţă ca şi cum ar fi
venit de la o forţă mântuitoare exterioară lor, capabilă să
le răpească puterea personală. Dimpotrivă, conştiinţa lor
a fost tot timpul unită cu lumile cosmice. În acest fel, cei
doi au experimentat asistenţa primită ca pe o prezenţă
cosmică, ce facilitează procesul ascensiunii prin
intermediul aspectelor fizice pe care le-au reprezentat ei.
Dacă vei înţelege acest tip de unitate cocreatoare,
iniţierile tale vor deveni ca nişte porţi care se vor
deschide, oferindu-ţi accesul la anumite oportunităţi mai
ample de a atinge măiestria de sine şi de a-ţi oferi
serviciile întregii vieţi.
Cap. 40 - Secretele Golgotei

După ce Yeshua a fost luat în custodie în Grădina


Ghetsimani, Simon Petru şi Ioan ben Zevedei i-au urmat
imediat pe soldaţi. Iuda Iscariotul l-a însoţit pe
reprezentantul lui Anna şi a intrat în palatul lui Caiafa.
Maria Magdalena şi un mic grup de discipoli au rămas la
porţile palatului. Noi, ceilalţi, ne-am văzut de drum şi
ne-am poziţionat la diferitele posturi pe care ni le-am
asumat, situate în interiorul sau în exteriorul cetăţii.
Rolul meu era să rămân alături de Maria Ana şi de
alte femei, până când vom primi noi veşti. Una dintre
ajutoarele lui Iosif din Arimateea ne-a escortat până la o
altă reşedinţă a acestuia, situată la nord-vest de bazinul
Bethesda. Această căsuţă nu se remarca prin nimic, aşa
că foarte puţini oameni ştiau de ea. Am fost aduse aici,
deoarece căsuţa era relativ aproape de grădina mare a
lui Iosif din spatele zidului exterior al cetăţii. Ştiam că
Iosif dispusese săparea unui mare mormânt pe
versantul abrupt al dealului, într-o zonă care nu se
preta la grădinărit. Acest mormânt avea să joace rolul
sepulcrului pentru procesul învierii.
Deşi nu am fost prezentă la interogatoriile la care l-
au supus Irod, marii preoţi şi Pilat din Pont pe Yeshua,
am asistat cu vederea mea interioară şi cu o inimă plină
de empatie la duritatea şi la brutalitatea cu care l-au
biciuit aceştia, sfâşiindu-i trupul. Nu am putut să nu
tresar când şi când simţind loviturile grele care cădeau
pe spatele sau pe picioarele lui, deşi eram conştientă că
Yeshua le putea suporta, transmutându-şi senzaţiile
fizice prin intermediul practicilor spirituale pe care le
controla perfect.
Yeshua înţelegea fără probleme sensul iniţiatic
superior al coroanei de spini şi al robei purpurii, care
simbolizau suveranitatea spirituală, adică exact
moştenirea lui de drept. În consecinţă, el nu s-a simţit
nicio clipă umilit, aşa cum şi-au propus persecutorii săi
atunci când l-au îmbrăcat cu respectiva robă şi când i-
au pus coroana pe cap, în bătaie de joc. La fel, farsa
jucată în sala de judecată nu a reuşit să îl scoată pe
Yeshua din starea sa calmă de centrare, deşi sadismul
cu care l-au chinuit torţionarii săi a avut într-adevăr
darul de a isteriza şi mai tare mulţimea, care a început
să strige la preoţi: „Crucificaţi-l! Crucificaţi-l!”.
Subit, Benjamin a venit şi ne-a spus că Yeshua era
dus pe Muntele Golgota, numit şi Locul Craniului, unul
din cele câteva locuri din afara cetăţii în care erau
executate pedepsele capitale. Întâmplarea făcea ca
Golgota să fie situată foarte aproape de grădina lui Iosif,
cu mormântul recent săpat din deal. Într-adevăr, nu a
trecut mult şi am început să auzim strigătele
îngrozitoare ale mulţimii, zgomotul tobelor şi sunetele
repetitive produse de copitele cailor.
Sarcina mea era să îmi păstrez calmul şi să rămân
centrată. Cum aş fi putut face însă acest lucru, în
condiţiile în care simţeam un nod puternic în stomac,
generat de teamă? Am început să respir adânc,
ancorându-mi corpul în momentul prezent, şi m-am
rugat: „O, Dumnezeule Tată, nu mă pedepsi, căci sunt
conştientă că tu eşti cel care se exprimă prin mine şi
care trebuie să îndeplinească sarcina pe care o am de
făcut în această oră extrem de întunecată. Sfântă Mamă
a compasiunii, transmută ura şi suferinţa din inimile
copiilor tăi, care nu ştiu ce fac. O, Mamă binecuvântată,
Mamă a tuturor lucrurilor, ţine-mă strâns în inima ta
plină de compasiune, din care izvorăşte iubirea şi
iertarea cea mai pură. Fie ca inima mea, deschisă din
cauza încercărilor vieţii, să iubească astăzi aşa cum nu a
mai iubit vreodată”. Mi-am adus apoi aminte de
cuvintele preaiubitului meu nepot, atunci când liniştea
elementele furioase ale naturii. Prin urmare, am decretat
cu toată puterea: „Pace. Liniştiţi-vă şi aflaţi că EU SUNT
Dumnezeu”.
Lângă mine, Maria Ana tremura, cu faţa pământie.
S-a ridicat însă, şi-a netezit fustele şi şi-a îndreptat
umerii. Avea maxilarul rigid şi buzele strânse, la fel ca în
copilărie, când o furtună de mânie îi cutremura corpul
micuţ. A venit la mine şi mi-a strâns mâinile, ducându-
le la pieptul ei. Ne-am uitat una în ochii celeilalte şi ne-
am scufundat împreună în puţul fără fund al iubirii
Mamei Divine. Am respirat adânc împreună şi am rămas
nemişcate, până când ne-am ancorat amândouă în
esenţa prezenţei lui Dumnezeu din noi. Deşi la început
ni s-a părut că inimile ne vor exploda dintr-un moment
în altul, graţia îngerilor ne-a mângâiat în scurt timp.
Picioarele ne-au rămas ancorate în solul terestru, dar
sufletele noastre şi-au luat zborul către cer. În acest fel,
o stare profundă de calm a pogorât asupra noastră.
După ce am atins această stare de claritate, Benjamin
ne-a escortat pe străduţa îngustă de afară.
Iosif ştia că Sanhedrinul avea să îl convoace, aşa că
imediat după arestarea lui Yeshua i-a escortat personal
pe Mariam şi pe Nathaniel, pe Andrei, pe Luca şi pe
soţiile lor direct la locul mormântului din grădină, în
continuare, el a plecat direct acasă la un prieten foarte
apropiat, care era membru adjunct al Sanhedrinului.
Împreună, cei doi s-au alăturat altor membri ai
consiliului şi s-au dus la palatul lui Caiafa pentru a
asista la interogatorii.
Discipolii care şi-au asumat poziţiile desemnate în
interiorul mormântului din grădină au creat o matrice
energetică extrem de puternică, cu epicentrul în acest
punct strategic. Deşi nu au asistat în plan fizic la ele, ei
erau plenar conştienţi de scenele extrem de brutale care
se petreceau în spatele zidurilor de piatră şi pe dealul
sterp al Golgotei. Au preferat însă să aştepte în interiorul
mormântului-sanctuar, pentru a-l asista pe Yeshua în
procesul învierii.
Maria Magdalena şi alţi câţiva discipoli-cheie l-au
urmat pe Yeshua la diferitele sale procese şi l-au
aşteptat să iasă din sala de judecată. Maria a mers în
spatele preaiubitului ei de-a lungul întregii procesiuni
lente către Muntele Golgotei. Lemnul orizontal al unei
cruci grele era legat pe spatele însângerat al lui Yeshua.
Mulţimea ajunsă la isterie îl împingea pe acesta în faţă.
În timp ce Yeshua îşi purta crucea cea grea, mulţimea
continua să strige: „Crucificaţi-l! Crucificaţi-l! Yeshua
ben Iosif, Regele evreilor!”.
În delirul ei, mulţimea îşi bătea joc şi o scuipa pe
Maria Magdalena, numind-o curva diavolului şi cerând
să fie ucisă cu pietre. Când Yeshua a căzut din nou,
nemaiputând fi ridicat în picioare cu bicele soldaţilor, lui
Simion (un cirenian) i s-a poruncit să iasă din mulţime
şi să poarte pe umerii săi lemnul greu al crucii, care a
fost dezlegat de pe spatele lui Yeshua. Simion, care nu l-
a cunoscut până atunci pe Yeshua, a purtat pe umerii
săi lemnul greu al crucii pe tot restul dificilului traseu,
fără să realizeze că această experienţă avea să îi
transforme pentru totdeauna viaţa.
Când micul grup al membrilor familiei, inclusiv
Maria Ana şi cu mine, am sosit lângă Poarta
Damascului, alţi doi bărbaţi trecuseră deja, ducând
lemne ale unor cruci. Ei erau legaţi pe bârnele principale
ale crucilor, care nu erau încă ridicate în poziţia lor
verticală, pe vârful Dealului Golgota. Alţi discipoli li s-au
alăturat celor doi bărbaţi crucificaţi de pe colina bătută
de vânturi. Cei doi urmau să fie crucificaţi de o parte şi
de alta a lui Yeshua. Am aşteptat sosirea lui Yeshua în
interiorul porţii şi l-am urmat îndeaproape după ce a
trecut lent de noi, urmându-l pe Simion, care se
împleticea (blestemând uneori) sub povara crucii, fără să
înţeleagă pe deplin ce anume era forţat să facă.
Când am văzut trupul lui Yeshua bătut în cuie pe
crucea asamblată, ni s-a părut că timpul s-a oprit în loc.
Bârna principală a fost apoi ridicată şi fixată în poziţia ei
verticală. Instantaneu, rafalele de vânt s-au transformat
într-o furtună cumplită. În doar câteva momente, o
furtună de nisip a întunecat orizontul, rafalele puternice
biciuindu-ne feţele cu o furie dezlănţuită. Nori grei au
acoperit astrul solar şi trăsnetele au început să brăzdeze
cerul. Luna a trecut lent prin faţa soarelui, eclipsându-i
complet lumina. Mi-am amintit atunci de cuvintele lui
Yeshua: „Când vântul va începe să bată cu putere şi
lumina soarelui se va întuneca, contemplaţi lumile
celeste; acolo, mă veţi găsi pe mine”.
Am continuat să îmi amintesc de cuvintele lui
Yeshua din timpul „ultimei” noastre cine împreună:
„...felul în care mă veţi privi va depinde în totalitate de
conţinutul inimii voastre. Dacă inima voastră se va
umple cu lumina Tatălui meu şi cu iubirea sfântă a
Mamei mele, la fel mă veţi vedea şi pe mine, în această
lumină şi în această iubire. Dacă inima voastră va cădea
în întunericul fricii care face ravagii în jurul vostru, nu
veţi vedea decât acest corp răvăşit şi rănit pe lemnul
crucii. Corpul meu pământesc din carne şi oase vi se va
părea la fel ca această pâine ruptă de pe această
farfurie”.
În sfârşit, mi-am amintit de promisiunea mea de
odinioară, de a asigura securitatea căii pentru cei care
demonstrau acum public iniţierea în crucificare specifică
şcolilor misterelor, într-o manieră absolut literală, adică
extrem de violentă. Prin urmare, am continuat să mă
ancorez în adevărul, potrivit căruia „Totul Este Bine”,
chiar dacă haosul din jurul meu le spunea simţurilor
mele fizice şi corpului meu emoţional că mă amăgeam
singură. Eram ferm hotărâtă însă să îmi focalizez atenţia
asupra realităţii superioare a dimensiunilor mai înalte
din conştiinţa unităţii. Am respirat - nu aşa cum respiră
inconştient o fiinţă tridimensională, ci aşa cum
procedează o adeptă nemuritoare care atrage în mod
conştient prana (forţa vitală) - prin canalul meu central.
În acest fel, percepţia mea asupra timpului şi spaţiului
s-a schimbat. Eram conştientă de faptul că eram
conectată cu Sursa mea (Dumnezeu). Vederea mea
interioară s-a deschis şi am putut vedea conştiinţa lui
Yeshua, complet separată de corpul lui fizic şi plenar
unită cu corpul său nemuritor de lumină aurie, pe care
el îl numea Abba.
Aflat în acest corp de lumină, el i-a asistat pe cei doi
bărbaţi care atârnau pe cruci lângă el de-a lungul
călătoriei lor prin lumile infernale, dar şi prin cele
paradiziace. Am văzut de asemenea cum Maria
Magdalena şi-a divizat conştiinţa, practicând bilocaţia şi
alăturându-se preaiubitului ei în realizarea acestei
lucrări spirituale înălţătoare şi atotputernice, care s-a
impregnat simultan în atomii Pământului şi în cei ai
tuturor fiinţelor vii de pe planetă.
Mi-a devenit atunci din ce în ce mai clar ce anume
trebuia să fac. Deşi mă confruntam cu o atrocitate de
necrezut, eram hotărâtă să recunosc adevărul şi să văd
dincolo de iluzie. În mijlocul trăsnetelor care cădeau din
cer şi al ţipetelor însetate de sânge ale mulţimii aduse la
isterie, am auzit o voce liniştită care mi-a şoptit în inimă:
„S-a terminat! Moartea nu există! Eliberează-te de orice
teamă!” L-am auzit telepatic pe nepotul meu decretând
în planurile interioare: „Treziţi-vă şi ridicaţi-vă! Veniţi,
popoare ale pământului, şi lăsaţi deoparte armele care
pradă şi divizează! Asumaţi-vă moştenirea ce v-a fost
oferită gratuit. Viaţa eternă domneşte în împărăţia
fiecărui atom. Eliberaţi-vă de teamă. Deveniţi una cu
Iubirea! Cu Pacea! Amin şi Amin! Aşa să fie!”.
Când conştiinţele noastre s-au conectat, mi-am dat
seama că nepotul meu nu simţea niciun fel de durere şi
că semnele sale vitale încetaseră complet. Yeshua nu a
fost otrăvit, aşa cum au susţinut unii oameni, ci şi-a
utilizat plenar măiestria dobândită de-a lungul
numeroşilor ani de iniţieri şi de practici spirituale. I-am
văzut atunci coarda de argint, care continua să îi
conecteze sufletul de corpul său fizic, deşi el părea mort
în ochii celor neiniţiaţi din dimensiunea fizică grosieră.
M-am luptat cu fiecare fibră a fiinţei mele să rămân
conştientă şi conectată cu Sursa mea Creatoare şi cu
conştiinţa lui Yeshua, care era plenar fuzionată cu
corpul de lumină suprem - Sahu. Percepeam din toate
direcţiile emoţii primare, precum teroarea, furia şi
durerea sufletească. Am strigat atunci: „O, Dumnezeul
meu, ajută-mă să iubesc şi să iert! Cu siguranţă, aceşti
oameni nu ştiu ce fac! Susţine-mă şi deschide-mi ochii
pentru a vedea adevărul care poate elibera întreaga viaţă
de suferinţă!”
Cu puţin înainte de apusul soarelui, pe când Paştele
Evreiesc era pe punctul de a începe, Iosif din Arimateea
a primit permisiunea de a da jos de pe cruce trupul lui
Yeshua, pentru a putea fi „înmormântat” înainte de
Sabatul evreiesc. Furtuna care făcea ravagii şi
cutremurele de pământ au continuat să întunece faţa
soarelui, chiar dacă eclipsa trecuse. Puţinii soldaţi care
au rămas până la sfârşitul odioasei scene şi ultimii
membri ai mulţimii (cei mai încăpăţânaţi dintre ei, aflaţi
într-un fel de transă) s-au îndepărtat lent, lăsându-ne
singure cu cei câţiva discipoli, care au înfăşurat în
pături corpul inconştient al lui Yeshua. Ei l-au aşezat
apoi cu blândeţe într-un car tras de cai şi ne-am
îndreptat cu toţii către mormântul din apropiere, săpat
în deal la dispoziţia lui Iosif.
Aşa se face că Yeshua i-a permis sinelui său separat
să „moară”, reducându-şi la zero semnele vitale şi
focalizându-şi întreaga atenţie asupra lui Dumnezeu
Tatăl-Mama, cu care a fuzionat complet în conştiinţa sa.
Aş dori să nu uiţi, preaiubitul meu prieten, că nu
Hristos a fost cel care a „murit” atunci, ci iluzia separării
cultivată de personalitatea sa egotică. Experienţa
crucificării i-a permis lui Yeshua să fuzioneze plenar cu
Dumnezeu, sub forma unui Hrist viu.
Acum că ai înţeles că Yeshua nu a suferit de dragul
separării tale (percepute) de iubire, te poţi elibera la
rândul tău în sfârşit de nevoia şi de ataşamentul faţă de
viaţa ta umană. Prin intermediul iubirii, absolut orice
devine posibil. Dacă îţi vei cultiva luciditatea, disciplina
şi devoţiunea, vei ajunge să înţelegi că Sursa ta
Creatoare şi prezenţa hristică nu există în afara ta, ci
rezidă de-a pururi în interiorul conştiinţei tale.
Dacă vei experimenta acest adevăr mântuitor şi
dătător de putere, orice nevoie de a avea un mântuitor
exterior va dispărea treptat din mintea ta. Când va veni
timpul să treci la cunoaşterea superioară a unităţii cu
Dumnezeu, aşa cum s-a întâmplat în cazul lui Yeshua,
vei avea şi tu la dispoziţie (la fel ca şi el) întreaga
susţinere de care vei avea nevoie. Acceptă faptul că
Dumnezeu te iubeşte de-a lungul întregii eternităţi! Tot
ce trebuie să faci tu este să te eliberezi de percepţia
greşită de până acum, care îţi spune că tu eşti un corp
care moare, acceptând adevărul: dacă Yeshua nu a
murit, nici tu nu poţi muri.
La fel ca în exemplul cu teatrul, pentru a putea
obţine realizările unui Hrist, este extrem de util să
practici contemplarea încercărilor tale umane dintr-o
perspectivă superioară. Iar acum respiră la unison cu
mine şi vindecă-ţi percepţiile greşite care ţi-au împovărat
sufletul timp de secole sau poate chiar de eoni. Înalţă-ţi
conştiinţa pe un nivel superior şi priveşte Calvarul dintr-
o perspectivă nouă. Iartă-te pe tine însuţi şi eliberează-l
pe Dumnezeul din interiorul tău de toate suferinţele şi
condamnările, de lipsa de putere, de trădări, de pedepse
şi de martiriu - toate aparente, precum şi de dramele
umane de tip victimă/tiran.
Respiră lent şi relaxează-te... Relaxează-te...
Relaxează-te...
Sufletul tău are un paşaport permanent către
eternitate. Ştiind că nu te mai poţi întoarce la sinele tău
limitat la fel ca altădată, tu devii liber să întâmpini cu
bucurie haosul generat de marile schimbări planetare
din jurul tău, inclusiv din interiorul tău. Cu o mare
încredere şi fără niciun efort, tu poţi permite naşterea
conştiinţei hristice aflate în ascensiune, care a zăcut
până acum ascunsă în pântecul/mormântul inimii tale.
O omidă nu se poate transforma într-un fluture
dacă nu trece mai întâi prin iniţierea crucificării, care o
conduce la procesul ei eliberator de transformare.
Crisalida este, pe de o parte, camera de naştere a
fluturelui, dar, pe de altă parte, ea este mormântul
omizii. Haide să vedem aşadar ce s-a întâmplat cu
Yeshua în pântecul învierii sale (de tip crisalidă).
Cap. 41 - Ascensiunea corpului nemuritor al lui
Hristos

Haide, aşadar, dragul meu prieten, să pătrundem


amândoi în Ritul Sepulcrului şi să ne alăturăm celorlalţi
discipoli care s-au adunat în mormântul săpat, la
dispoziţia lui Iosif din Arimateea, în noaptea pe care voi
o numiţi Vinerea Mare.
Furtuna continua să facă ravagii afară. După ce
bolovanul enorm a fost rostogolit în dreptul intrării,
acoperind-o, aproape că nu am mai auzit rafalele
vântului şi furtuna violentă de afară. Acum că ne aflam
în siguranţă în interiorul spaţiosului mormânt, am
trecut imediat, fără nicio ezitare, la etapa următoare a
Marii Opere.
Luca, fiul meu care era un medic practicant, a
dispus aducerea unei cantităţi suficiente de aşternuturi,
plante medicinale, uleiuri esenţiale, alifii şi balsamuri,
apă, lămpi şi toate instrumentele medicale necesare
pentru această ocazie ieşită din comun. El avusese grijă
să aducă toate aceste provizii în mormântul din grădina
lui Iosif încă din ziua anterioară. Aceia dintre noi care
aveam experienţă în îmbălsămarea morţilor şi/sau în
Ritul Sepulcrului am preluat imediat iniţiativa,
explicându-le celor mai puţin informaţi ce trebuiau să
facă. Aceşti discipoli au devenit imediat asistenţii noştri,
dispuşi să facă orice.
În timp ce priveam trupul chinuit al lui Yeshua din
faţa mea, mi-am adus aminte de forma lui perfectă de la
12 ani, aşezată în sepulcrul din peştera iniţiatică de pe
Muntele Carmel. Am văzut atunci viitorul, iar o parte din
mine şi-a dorit să nu fim nevoiţi să bem această cupă
amară. De atunci şi până în prezent, Yeshua a trecut
prin 21 de ani de teste, transmutări şi învieri ale
conştiinţei sale din „starea de moarte”.
Semnele vitale ale lui Yeshua, care ceva mai
devreme nu puteau fi deosebite deloc, au devenit acum
vizibile, deşi erau încă aproape latente, în timp ce el
continua să se afle într-o stare de „somn” profund sau
de samadhi. În timp ce spălam corpul nepotului meu,
nu mi-am putut înfrâna lacrimile care îmi cădeau pe
faţă. Îngenuncheate lângă el, eu, Maria Ana şi Maria
Magdalena am înlăturat cu atenţie fragmentele de plumb
şi de păr de cal încrustate în spatele şi în picioarele lui
Yeshua, în urma biciuirii sale. De asemenea, am scos
nisipul, băligarul şi răşina înnegrită din numeroasele
răni care îi acopereau corpul. În continuare, l-am spălat,
l-am curăţat şi i-am aplicat pe trup diferite alifii
vindecătoare, comprese şi uleiuri esenţiale.
Văzând că eram pregătite pentru asistenţa sa, Luca
ne-a ajutat să îl înfăşurăm pe Yeshua într-o pânză de in
impregnată până la refuz cu uleiuri esenţiale
regeneratoare, la fel cum procedau egiptenii cu mumiile
lor. I-am acoperit cea mai mare parte a capului şi i-am
plasat pe faţă un şervet. Aşa cum am mai spus,
fluturarea acestuia îl alerta de regulă pe marele preot
(sau pe marea preoteasă) care superviza Ritul
Sepulcrului atunci când trupul iniţiatului începea să dea
din nou semne de viaţă. De îndată ce observa această
mişcare subtilă, preotul ştia cu certitudine că spiritul
sau conştiinţa sufletului ce anima trupul se reîntorcea
în planul fizic şi că momentul scoaterii giulgiului era
aproape.
Aşa se face că după ce l-am curăţat, l-am purificat,
l-am uns cu mir şi i-am înfăşurat corpul lui Yeshua într-
un giulgiu, ne-am asumat cu toţii diferite poziţii în jurul
lui, în interiorul mormântului. Iosif din Arimateea a
început o incantaţie profundă şi aparent monotonă, la
care s-au alăturat toţi discipolii specializaţi în folosirea
instrumentelor de percuţie, de suflat şi cu corzi. Am
început să ne mişcăm de asemenea trupurile, unii foarte
animaţi, alţii mai discret, mişcându-şi doar mâinile sau
capetele, ori unduindu-şi trunchiul. În vase ardeau
răşini parfumate. Am stins cea mai mare parte a
lămpilor cu ulei, lăsând aprinse doar două.
Am invocat apoi prezenţa Creatorului nostru, dar şi
cea a îngerilor vindecători, a zeilor şi zeiţelor, precum şi
cea a Consiliilor de Lumină de pe această planetă, şi nu
numai. Am intonat imnuri consacrate Marii Mame,
îndeosebi lui Isis, căci toate tehnicile pe care le aplicam
acum corespundeau întocmai ritului ei efectuat în Egipt
pentru reiterarea simbolică a învierii preaiubitului ei,
Osiris.
În acest fel, am cultivat cu toţii cele mai înalte şi mai
coerente energii ale procesului de vindecare, în inimile şi
prin vocile noastre. Am circulat aceste fluxuri energetice
în corpurile noastre şi am ţesut tipare de lumină
împreună cu conştiinţa lui Yeshua. Eram plenar
conştientă de spiritul (conştiinţa) lui Yeshua, care
călătorea prin lumile infernale ale lui Amend. Maeştrii
care locuiesc lângă soarele acestei lumi l-au întâlnit şi l-
au escortat prin foarte multe lumi. L-am văzut
călătorind apoi prin planurile astrale în care sufletele îşi
creează iadul personal, continuându-şi astfel viaţa
chinuită pe care au trăit-o pe pământ. Yeshua a ajutat
aceste suflete să se elibereze de atitudinea şi de
convingerile lor limitate, progresând către o lumină mai
plenară. În lumile infernale, nepotul meu a lăsat în
urma sa mai mulţi maeştri cu rolul de far călăuzitor,
care au optat pentru a rămâne o vreme în aceste sfere,
în loc să îşi continue drumul către lumile mai
armonioase, pentru a asista sufletele de aici să se
elibereze de suferinţă şi să se înalţe alături de ele.
Conştiinţa Mariei Magdalena a fost tot timpul alături
de el în aceste peregrinări ale sale, cuplul celor două
„flăcări (conştiinţe) gemene” participând împreună la
cele mai înalte Consilii ale Luminii şi discutând cu
acestea chestiuni extrem de complexe, din care nu am
înţeles mare lucru, decât faptul că acestea îi pregăteau
pe cei doi nu doar pentru o simplă sarcină planetară.
Conştiinţa mea de la acea vreme nu era însă suficient de
mult dilatată pentru a putea înţelege despre ce era
vorba.
De îndată ce am început să simţim că energiile lui
Yeshua s-au stabilizat, cei mai mulţi discipoli au părăsit
mormântul pentru a se odihni. Spre apusul celei de-a
doua zi, Iosif din Arimateea a scanat zona înconjurătoare
cu vederea sa interioară pentru a se asigura că nu era
prezent niciun intrus, după care a rostogolit bolovanul
foarte greu de la intrarea în peşteră cu ajutorul
sunetelor (metodă care permite levitarea obiectelor
grele). Discipolii care ştiau că prezenţa lor nu mai era
necesară în interiorul mormântului (inclusiv eu) au
plecat în casa din Bethesda a lui Iosif, pentru a mânca
ceva. Iosif, Maria Magdalena, Maria Ana, Sara şi Mariam
au rămas în mormânt.
Yeshua era extrem de familiarizat cu fluxurile
incredibil de puternice ale energiei învierii, care
transformă totul, pe toate nivelurile. Prin urmare,
conştiinţa sa - extrem de iluminată acum - a reînceput
să pătrundă în corpul său fizic, prin intermediul
centrului energetic din creştetul capului aflat în canalul
energetic central sau în tubul prana-ic. De îndată ce
semnele vitale i-au revenit, a început procesul de
ascensiune a corpului de lumină al Hristului nemuritor
(proces pe care egiptenii îl numesc Ascensiunea sau
înălţarea lui Djed Rod sau a coloanei vertebrale a lui
Osiris). Pe măsură ce energiile s-au amplificat, corpul
nepotului meu a început să emită lumină. El a devenit
extrem de radioactiv, emiţând vibraţii subatomice care
pulsau. Aceste vibraţii de înaltă frecvenţă au penetrat
camerele acustice ale mormântului şi s-au dilatat prin
intermediul reţelelor cristaline planetare. S-a produs o
aliniere cosmică ce a facilitat imprimarea unei noi
matrice alcătuite din coduri ale ascensiunii în întregul
corp şi în atmosfera Mamei Pământ.
Când energiile învierii i-au impregnat corpul fizic al
lui Yeshua, a fost necesar să îl lăsăm o vreme să se
odihnească, înainte de a-i scoate giulgiul de in. Când am
simţit impulsul de a face acest lucru, am scos giulgiul
extrem de încărcat energetic, după care am spălat, am
curăţat şi am uns trupul lui Yeshua cu uleiuri plăcut
mirositoare şi cu alifii vindecătoare. I-am îmbrăcat
corpul cu o robă nouă şi l-am lăsat să îşi continue
odihna în tăcere.
Ştiind că nu mai era nevoie de noi, am plecat din
mormânt înainte de răsăritul soarelui, lăsându-l pe
Yeshua să stea culcat în continuare pe altar, cu poarta
mormântului acoperită de bolovanul cel mare. Ne-am
dus apoi să mâncăm şi să ne odihnim la rândul nostru.
După câteva ore de somn, Maria Magdalena a părăsit
casa tatălui ei imediat după răsăritul soarelui şi s-a
întors la mormânt. Ea a rămas şocată să constate însă
că intrarea în mormânt era deschisă, iar când a intrat în
acesta surpriza ei s-a amplificat şi mai mult când a
constatat că Yeshua dispăruse! La capul şi la picioarele
altarului stăteau calme două fiinţe angelice cu feţele
strălucind în lumină. Giulgiul şi şervetul care a acoperit
faţa lui Yeshua stăteau împăturite frumos pe altar, lângă
una din cele două fiinţe.
Îngerii i-au zâmbit, recunoscând în Maria
Magdalena, care plângea, rolul egiptean al lui Isis atunci
când preaiubitul ei Osiris a fost luat de lângă ea. Ei au
întrebat-o retoric:
- De ce plângi, femeie?
La care ea le-a răspuns:
- Îmi caut învăţătorul preaiubit, care a fost aici, dar
a dispărut.
Când s-a întors şi a păşit în grădină, continuând să
se uite către mormânt, ea a auzit din nou întrebarea:
- De ce plângi, femeie? Pe cine cauţi?
De această dată, cuvintele proveneau din gura unui
bărbat pe care ea l-a confundat cu grădinarul, întrucât
energia lui era extrem de diferită de cea a lui Yeshua.
Maria a întrebat din nou de soarta celui care a fost luat
de lângă ea. De această dată, ea l-a auzit pe Yeshua
strigând-o: „Maria!”. Ea s-a întors şi şi-a recunoscut
iubitul, deşi forma lui era oarecum schimbată. Corpul
lui părea acum mult mai luminos şi mai translucid.
Pe când alerga ca să îl îmbrăţişeze, Yeshua şi-a
ridicat mâna şi a oprit-o, spunându-i:
- Nu încă, preaiubita mea Maria, căci nu am apucat
să îmi stabilizez frecvenţele corpului meu fizic aflat în
plin proces de ascensiune. Voi rămâne cu tine în această
formă înălţată o perioadă nedefinită de timp. Există încă
foarte multe niveluri ale ascensiunii prin care urmează
să trec. În cea mai mare parte a acestui timp, tu vei fi
alături de mine în lumile celeste.
Tu, care o simbolizezi pe Marea Mamă, mai ai încă
un rol important de jucat în acest plan fizic. Împreună,
noi vom pregăti umanitatea pentru a intra pe Calea lui
Hristos şi pentru a realiza acest nivel de conştiinţă. Deşi
vom fi împreună prin conştiinţele noastre fuzionate, tu
vei fi mai focalizată asupra acestei părţi a vălului, iar eu
asupra celei de dincolo, aşa cum am procedat amândoi
de foarte multe ori, în alte lumi. Haide să fim
recunoscători pentru ceea ce ni s-a oferit de-a lungul
acestor ani în care am păşit împreună în aceste corpuri
minunate din carne şi oase.
Tu eşti discipola mea preaiubită şi v-o încredinţez ţie
şi lui Ioan pe frumoasa şi binecuvântata mea mamă.
Du-te acum şi spune-le mamei şi celorlalţi ce ai văzut şi
ce ai auzit.
Apoi, el i-a zâmbit cu cea mai mare iubire şi a trecut
uşor pe lângă ea, degetele lor aproape atingându-se.
Acestea au fost cuvintele pe care le-am auzit eu
(Ana) de la Maria Magdalena, când aceasta s-a întors
pentru a ne da vestea cea bună a învierii plenare a lui
Yeshua.
Aşa cum ţi-am împărtăşit, Yeshua şi tovarăşii săi au
demonstrat Marea Operă a învierii conştiinţei sufletului
pe nivelul superior al iubirii divine şi al vieţii eterne. În
cazul de faţă, corpul fizic al lui Yeshua a fost înviat şi
ridicat pe o frecvenţă superioară, care l-a pregătit în
vederea ascensiunii.
Şi tu poţi trăi experienţe multiple ale învierii,
atrăgând mai multă lumină şi frecvenţe mai înalte de
vibraţie în corpul tău. Acestea îl vor pregăti în vederea
capacităţii sale înnăscute de a se vindeca şi de a se
regenera prin procesul nemuririi fizice, astfel încât să ai
la dispoziţie mai mult timp pentru a sluji viaţa şi pentru
a-ţi amplifica măiestria de sine. Alternativ, tu poţi opta
să-ţi întăreşti într-o manieră conştientă conexiunea cu
corpurile tale nemuritoare de lumină, luând cu tine
amintirile din această viaţă şi conştiinţa ta actuală de
sine, în timp ce îţi părăseşti elementele vehiculului fizic,
lăsându-le să se întoarcă în pământul din care au
provenit.
Atunci când începe procesul de crucificare şi cel de
înviere, conştiinţa iluminată este realizată pas cu pas, pe
măsură ce se înalţă. Procesul este însoţit adeseori de o
conştientizare mai plenară a gândurilor şi
comportamentelor care nu sunt încă aliniate în totalitate
cu iubirea. Prin amplificarea capacităţii de a manifesta
iubirea plină de compasiune, tu poţi îmbrăţişa şi
conduce aceste aspecte ale conştiinţei către fuziunea cu
Creatorul lor. Iluminarea conştiinţei conduce la o
înţelegere mai plenară şi la mai multe oportunităţi de a
experimenta diferite realităţi şi dimensiuni simultane.
Aceasta este experienţa supremă a libertăţii şi a unităţii
în eternul ACUM!
Cap. 42 - Botezul cu Sfântul Duh

Dragă prietene, timpul nostru împreună se apropie


de sfârşit, iar viaţa ta te aşteaptă să faci ceea ce doreşti
cu ea. Epoca în care trăieşti nu este foarte diferită de a
mea, de acum 2.000 de ani, fiind în egală, măsură
terifiantă şi magnifică. Te-am invitat să păşeşti alături
de mine în speranţa că experienţa mea te-ar putea ajuta
să îţi împlineşti destinul împletit cu cel al Mamei
Pământ şi cu toate fiinţele pe care le susţine aceasta. Cel
mai probabil, călătoria pe care ai făcut-o alături de mine
te-a condus pe un drum dincolo de care nu mai există
întoarcere. Atât timp cât mai suntem împreună, îţi
propun să optăm pentru a privi viitorul dintr-o
perspectivă mai vastă, aşa cum am procedat cu trecutul.
Şi dacă tot facem acest lucru, fie ca eternul moment
prezent să fie binecuvântat.
Poate că te întrebi ce s-a mai întâmplat în viaţa mea
după învierea lui Yeshua. În consecinţă, îţi voi împărtăşi
în continuare ce îmi aduc aminte în privinţa anilor pe
care i-am mai trăit în Palestina, înainte de plecarea mea
în Franţa şi în Britania. Mi se părea atunci că stau pe
marginea unei prăpăstii adânci, scrutând necunoscutul
care se întindea în faţa mea până departe. Tot ce am fost
de-a lungul anilor pe care i-am trăit părea presat şi
distilat acum într-o perlă de mare preţ. Stând în
echilibru pe marginea prăpastiei, mi se părea că trăiesc
iarna existenţei mele, când întreaga viaţă se orientează
către interior, odihnindu-se şi aşteptând întoarcerea
primăverii şi noua creştere care va urma. Am rămas
astfel o vreme pe marginea acelei prăpăstii, până când
am primit un impuls interior clar care mi-a transmis că
era momentul să plec şi să încep o viaţă nouă în altă
parte.
Pentru echipa de susţinere a lui Yeshua, alcătuită
din familia şi din prietenii săi, perioada care a urmat
ascensiunii sale a fost una de introspecţie, de evaluare şi
de îngrijire a seminţelor (aflate încă într-o stare latentă)
sădite în anii precedenţi, în anii de „serviciu activ”.
Săptămâni întregi după Ziua Patimilor, inimile noastre
au continuat să fie chinuite, minţile noastre, oprimate,
iar corpurile noastre, torturate. În cele 50 de zile care au
urmat după crucificarea şi învierea lui Yeshua, soarele a
rămas întunecat săptămâni la rând, din cauza cenuşii
aduse de vânturi, în urma erupţiei unor vulcani aflaţi la
mare distanţă. Pământul de sub noi a continuat să se
cutremure, în urma şocurilor ulterioare marelui
cutremur din ziua crucificării lui Yeshua. În cea mai
mare parte a lor, cercul interior al discipolilor lui Yeshua
s-a dat la fund. Foarte puţini dintre cei care nu au făcut
parte integrantă din micul cerc iniţial de discipoli
apropiaţi l-au mai putut vedea pe Yeshua în Palestina
după învierea lui.
Discipolii care au fost destul de apropiaţi de Yeshua
pentru a fi atinşi şi vindecaţi de aura mantiei hristice pe
care a purtat-o nepotul meu timp de un an şi jumătate
înaintea crucificării sale şi învierii care a urmat, au
continuat să fie persecutaţi de autorităţi. Nu era deloc
uşor să porţi mantia lui Hristos, urmând exemplul lui
Yeshua. Spiritele suficient de curajoase pentru a încerca
acest lucru, dar ale căror trupuri erau nepregătite
pentru responsabilităţile din ce în ce mai mari şi pentru
testele inevitabile ale puterii asociate cu ea, au fost
risipite în cele patru vânturi.
Pentru aceia dintre noi care l-am cunoscut pe
Yeshua dincolo de zidurile închise ale comunităţii
eseniene, urmându-l pretutindeni - în ţinuturi mai
apropiate sau mai îndepărtate de casă - pentru a
participa la pregătirile sale iniţiatice, a fost o perioadă de
purificări intensive şi de reevaluări. Ne-am întâlnit în
consilii secrete cu dezbateri aprinse, am încercat să
ajungem la rezoluţii şi am căutat adânc în sufletele
noastre, rugându-ne să aflăm ce avem de făcut în
continuare. Pe scurt, a fost o perioadă de disoluţie, dar
şi una de reorganizare. Dar mai presus de toate, a fost o
perioadă de detaşare lăuntrică şi de integrare a tuturor
lucrurilor care s-au întâmplat. Aceasta era singura
modalitate de a ajunge la o stare relativă de pace şi de a
câştiga cât de cât o anumită claritate interioară, în
mijlocul haosului din lumea exterioară.
Discipolii cei mai apropiaţi ai lui Yeshua au căzut de
acord să le transmită altora ce au văzut şi au auzit, din
memorie, aşa cum sunt transmise legendele, pe cale
orală, de la o generaţie la alta. De asemenea, ei au căzut
de acord să noteze pe pergamente o parte din cele
întâmplate, într-o manieră relativ criptică. Aceste texte
urmau să fie sigilate şi ascunse împreună cu alte texte
biblice mai vechi, marea majoritate urmând să fie
transportate în străinătate, în diferite ţări, situate la est
sau la Vest. Aşa se face că atunci când ne-am împrăştiat
mai târziu prin lume, am dus cu noi aceste poveşti orale
şi textele scrise, pe care le-am împărtăşit celor care
doreau să le audă şi să îşi trăiască viaţa în acord cu
învăţăturile lui Yeshua, pentru a se transforma. Era de
la sine înţeles că aveam să continuăm acest proiect de-a
lungul restului vieţii noastre.
La scurt timp după crucificare şi în timpul celor 50
de zile care au urmat, Yeshua s-a aflat frecvent în
mijlocul nostru. De regulă, aceste întâlniri erau
neaşteptate şi se produceau în maniere ieşite din
comun. Uneori, el apărea pur şi simplu în camera în
care eram adunaţi pentru a mânca sau pentru o
întâlnire. Alteori, îl vedeam păşind pe apă pe lângă nava
în care ne aflam. După ce ne saluta, levita şi ni se
alătura pe navă. Odată, a trecut prin zidurile din piatră
ale unei taverne subterane în care ne ascundeam pentru
a evita o potenţială arestare. Adeseori, pe când
călătoream icognito pe drumurile periculoase din Iudeea
şi Galileea, el apărea subit sub forma unui străin care se
odihnea pe marginea drumului sau ne trezeam pur şi
simplu cu el în mijlocul nostru în timp ce mergeam.
Atunci când ni se alătura în timpul meselor, mânca
alături de noi, bucurându-se foarte mult de bucatele
pregătite.
Cu excepţia momentelor în care apărea în mijlocul
nostru pe un drum public, când purta haine închise la
culoare, specifice nativilor, Yeshua purta întotdeauna
haine albe. Din trupul şi din robele sale emana o
luminozitate nepământeană, iar atunci când mergea,
picioarele sale păreau mai degrabă să alunece decât să
meargă pe pământ. Corpul său părea alcătuit dintr-o
lumină translucidă. Atingerea lui era electrizantă, dar
foarte puţini erau cei care o experimentau. De bună
seamă, de îndată ce am devenit suficient de pregătite
(îndeosebi noi, femeile foarte apropiate de el), Yeshua
obişnuia să vină la noi individual, luându-ne mâna în a
lui şi sărutând-o cu delicateţe sau prinzându-ne faţa în
mâinile sale şi uitându-se în ochii noştri până când din
noi dispărea orice tensiune.
Atunci când nu era împreună cu noi, ne lipsea
teribil prezenţa sa. În schimb, când apărea pe
neaşteptate în mijlocul nostru, ne umpleam cu toţii de
bucurie! Era o desfătare să îi auzim poveştile legate de
cerurile în care sălăşluia, la bordul unor nave de lumină,
ori de vizitarea altor continente şi insule de pe pământ.
Ne-a spus cu tristeţe că în timpul celor trei zile ale
crucificării şi învierii sale, pe pământ au erupt foarte
mulţi vulcani, au avut loc cutremure care au scufundat
sau au modificat peisaje, iar mareele au înghiţit oraşe
întregi situate pe malul mării.
Pe de altă parte, oamenii cei mai afectaţi de aceste
schimbări ale pământului au fost smeriţi de acestea,
fiind dispuşi la ora actuală să accepte energia
vindecătoare şi cuvintele de mângâiere ale lui Yeshua.
Era foarte plăcut pentru el să se conecteze cu
umanitatea de pe întregul pământ. Foarte mulţi dintre
noi, care ştiam cum să practicăm bilocaţia, ne alăturam
lui, încântaţi că putem stabili legături cu fraţii şi cu
surorile noastre din alte locuri, cu care am continuat
apoi să rămânem conectaţi prin intermediul rugăciunilor
şi meditaţiilor noastre.
Într-un astfel de moment, în care eram adunaţi
împreună căutând mângâiere şi o vindecare profundă,
am fost luaţi cu toţii prin surprindere de un câmp
energetic care nu semăna cu nimic din tot ce am
cunoscut până atunci. Deşi nu era deloc o energie
nefamiliară, ea ne-a impregnat într-o măsură atât de
mare, încât ne-a redus complet la tăcere mintea. Inimile
noastre s-au aprins atunci ca un foc de tabără colectiv,
iar ochii noştri fizici şi spirituali s-au deschis, putând
vedea lumile celeste. Îndeosebi, Maria Ana a fost
cuprinsă de extaz. Când a revenit la starea ei de
conştiinţă obişnuită, ea ne-a spus că eram invitaţi să ne
adunăm împreună astfel încât să putem primi Noul
Legământ al Iubirii de la Marea Mamă, unul dintre
aspectele polare ale Divinităţii.
Îţi voi împărtăşi acum coborârea Sfintei Shekinah
sau a Sfântului Duh al Promisiunii, după cum au numit
unii acest câmp energetic, descriindu-ţi cum ne-a
învăluit pe toţi mantia de lumină strălucitoare a Marii
Mame, într-un botez al focului spiritual. Yeshua ne
spusese că aceasta va veni ca un al doilea mângâietor,
depunând mărturie în inima noastră pentru tot ce
trebuia să ştim şi să ne aducem aminte, astfel încât să
putem realiza la rândul nostru conştiinţa hristică. În
timp ce îţi spun toate aceste lucruri, preaiubite prieten,
îmi amintesc perfect de cuvintele lui Yeshua: „Tot ce mă
vedeţi pe mine făcând, veţi putea face şi voi, ba chiar
mai multe”.
După o săptămână de post într-o solitudine şi o
tăcere completă, Maria Ana a lansat o invitaţie pentru o
întâlnire specială a discipolilor risipiţi la ora actuală prin
întreaga Palestină, de a veni discret la Qumran. În acest
scop, au fost trimişi mesageri de încredere pentru a
răspândi vestea, iar un grup destul de mare de discipoli
s-au reunit în noaptea respectivă (inclusiv eu). O parte
din ei, care se aflau în vizită la Qumran de câteva zile, s-
au ocupat de pregătiri şi au vegheat asupra pelerinilor
obosiţi care au aţipit câteva ore înainte de începerea
ceremoniei. Chiar înainte de zorii zilei, am auzit şi am
simţit cu toţii un sunet ca de cascadă. Toţi oaspeţii s-au
ridicat din paturile lor improvizate şi le-au urmat pe
Maria Ana şi pe Maria Magdalena într-o procesiune până
la o grotă străveche dintr-o peşteră mare care a servit
drept templu al Mamei Divine de mii de ani.
Deşi peştera fusese pângărită prin ceremonii profane
de foarte mulţi eoni, ea continua să fie puternic
impregnată cu energiile Marii Mame. Din păcate, din
cauza înclinaţiei din ce în ce mai mari către patriarhat a
liderilor mănăstirii de la Qumran, ea era închisă de
foarte mulţi ani. Un număr foarte mic de oameni
cunoşteau intrarea secretă ce le permitea accesul în
interior al celor care continuau să practice ritualurile
Marii Mame. Marea majoritate a ceremoniilor de acest fel
erau asociate cu străvechea zeiţă sumeriană
Ishtar/Inanna şi cu practicile ezoterice ale Magdalenei,
un Ordin al lui Isis. Din cauza asocierii noastre cu
Yeshua, liderii de la Qumran au acceptat deschiderea
intrării principale în peşteră cu această unică ocazie.
Maria Ana şi-a realizat cea mai mare parte a
postului şi a rugăciunilor în această grotă. Ea a curăţat
vechiul altar şi a pus pe el câteva flori, plante medicinale
şi răşini parfumate, împreună cu un vas cu apă pe care
pluteau picături de uleiuri esenţiale foarte preţioase.
După ce ne-am ocupat locurile, am cântat psalmi şi alte
incantaţii străvechi, în onoarea Mamei Divine a tuturor
lucrurilor. După o lungă perioadă de tăcere, Maria Ana a
venit la altar, s-a miruit cu ulei, după care ne-a invitat
să ne apropiem de ea.
Am îngenuncheat unul câte unul în faţa ei. Maria
Ana a strivit mai multe petale de flori şi plante
medicinale în mâinile sale micuţe, răsfirându-le pe
deasupra capetelor şi umerilor noştri, după care a ars
restul fragmentelor în flacăra unei făclii ce ardea pe
altar. După ce ne-am dat jos hainele exterioare pentru a
ne dezgoli inima, Maria Ana a înmuiat o bucată de pânză
în apa parfumată cu uleiuri esenţiale, pe care a turnat-o
într-o cupă celtică simplă, folosită de Yeshua în timpul
Cinei cea de Taină. Ea ne-a spălat cu ea faţa, mâinile şi
pieptul. Şi-a plasat mâna dreaptă deasupra fiecărei
inimi în parte, până când am ajuns să simţim cu toţii o
lumină plină de căldură. Maria Ana ne-a sărutat obrajii
înlăcrimaţi şi ne-a privit solemn în ochii umezi. Înainte
de a trece la următoarea persoană, ea lua o bucată de
pânză lungă dintr-un mănunchi şi i-o trecea după gât
individului din faţa ei, ca pe un fel de eşarfa. Aceste
bucăţi erau rupte dintr-o fostă robă purtată de Yeshua.
De bună seamă, mama lui Yeshua nu a realizat acest
ritual pentru a-l venera pe fiul ei ca pe un Dumnezeu, ci
ca pe un semn de iubire şi ca pe un indiciu al dorinţei
noastre de a accepta uniunea noastră eternă cu
Dumnezeu, pe care a exemplificat-o atât de perfect fiul ei
înălţat la cer.
În continuare, Maria Ana a citat o replică a lui
Yeshua, dată lui Toma, care nu a fost în mormânt în
timpul procesului de înviere. Acesta i-a cerut lui Yeshua
să îl lase să vadă şi să se convingă că trupul său era din
carne şi oase, la fel ca cel de dinainte. Într-adevăr, deşi
arăta la fel ca până atunci, trupul lui Yeshua era acum
mult mai rafinat şi mai translucid. Acesta i-a răspuns
lui Toma: „Iată, priveşte şi convinge-te singur că sunt
eu, fratele tău, şi că am venit ca să împlinesc toate
sarcinile pe care mi le-a dat Dumnezeu Tatăl-Mama. Eu
v-am oferit tuturor un exemplu, pentru ca să ştiţi cum
să îl veneraţi pe Dumnezeul Unic care insuflă viaţa în
toată creaţia Sa. În consecinţă, faceţi şi voi din corpul
vostru un simbol al luminii şi un instrument al păcii,
pentru ca toţi oamenii de pe pământ să poată avea acces
la o lumină şi la o viaţă mai abundentă”. În acest fel,
Maria Ana ne-a ajutat să ne aducem aminte încă o dată
de scopul încercărilor prin care continuam să trecem.
După ce toată lumea a trecut prin faţa ei, ne-am
aşezat cu toţii în cercuri concentrice, bărbaţii în jurul
femeilor. Copiii erau aşezaţi în centru, cu excepţia
bebeluşilor care sugeau la sânul mamelor lor. Am cântat
apoi câteva imnuri, după care asupra noastră s-a
aşternut o tăcere uluitor de profundă. Unii s-au aplecat
la sol, în timp ce alţii şi-au ridicat capul către cer, cu
privirea orientată către interior. Foarte mulţi au început
să vorbească în „Limbile Luminii”. Unii au început chiar
să leviteze, plutind prin aer către tavanul marii peşteri.
Am auzit din nou acel sunet interior similar unui vuiet
de ape, după care ni s-a părut că tavanul din piatră de
deasupra noastră s-a deschis.
Toţi cei prezenţi au experimentat - fiecare în
maniera sa personală - numeroasele daruri ale lui
Shekinah, între care unul din cele mai sublime era chiar
prezenţa fără greş a Mamei întregii Vieţi în mijlocul
nostru. Indiferent de numele pe care i l-a dat fiecare,
Sfântul Duh s-a pogorât asupra celor de faţă, în funcţie
de capacitatea fiecăruia de a-i suporta prezenţa
atotputernică, oarecum similară unei arderi într-o
flacără de lumină. Chiar şi după atingerea capacităţii
individuale a fiecăruia, aceasta a continuat să se dilate,
până când absolut toţi cei prezenţi au primit darurile
Spiritului, îndelung aşteptate de sufletul lor încă de la
întruparea în acest corp din carne şi oase.
Aspectul creator feminin al Divinităţii s-a pogorât şi
ne-a umplut pe toţi de lumină, plutind deasupra noastră
ca un porumbel alb. Îmbrăţişarea Sa era uluitor de
dulce, dar şi teribilă în acelaşi timp. Era dulce ,deoarece
Iubirea Sa Divină este laptele vieţii eterne. Înfăţişarea Ei
nu li se pare „întunecată şi teribilă” decât celor care
optează să opună rezistenţă îmbrăţişării Sale, căci
atunci când cineva bea din nectarul ei îmbătător, totul
se dizolvă într-o existenţă pură, fără formă. Aşa se face
că atunci când Sfântul Duh s-a pogorât asupra noastră,
am devenit cu toţii una cu Cea Care a Dat Naştere
întregii Vieţi. Cu alte cuvinte, am devenit una cu
Dumnezeu, în aspectul său de Mamă-Tată! În acele
momente nepreţuite, nu am mai recunoscut decât
Unitatea.
Lumina Sfântului Duh ne-a susţinut plenar până la
sfârşitul vieţii care ne-a mai rămas! Indiferent de
circumstanţele exterioare din planul fizic (dacă
experimentam bucurie sau suferinţă), Sfântul Duh ne-a
ajutat să ne îndeplinim destinul personal, purtându-ne
pe aripile sale ca un porumbel al păcii eterne, pe fiecare,
în propria manieră individuală.
Cap. 43 - Transmiterea Sfântului Graal

A sosit timpul să ne despărţim de Palestina,


preaiubitul meu prieten. Deşi Yeshua a continuat să ne
viziteze când şi când, majoritatea experienţelor pe care
le-am trăit alături de el au avut loc în dimensiunile
superioare ale realităţii.
În anii care au urmat învierii lui Yeshua, am trecut
cu toţii prin mari încercări. Soţul Mariei Ana, Ahmed, a
murit în iarna care a urmat, din cauza unei insuficienţe
(congestii) cardiace. Strănepotul meu Benjamin a fost
ucis cu pietre de o mulţime furioasă. La fel şi Ştefan.
Iosif din Arimateea a fost exclus din Sanhedrin şi a
petrecut chiar o perioadă scurtă la închisoare, din cauza
unor acuzaţii false. La scurt timp după eliberarea lui din
închisoare, el i-a dus pe Maria Magdalena şi pe copiii ei
într-o comunitate monastică, situată la sud de
Alexandria, pentru a-i feri de probleme. Niciunul dintre
noi nu a scăpat neatins de ura oarbă care ne înconjura
din toate părţile.
Saul din Tars şi alţii ca el au încercat să ne bage în
închisori, dintr-o dorinţă inexplicabilă de răzbunare. A
devenit din ce în ce mai greu să ne ascundem identitatea
şi reşedinţa. Ne-am văzut nevoiţi să ne asumăm nume
false şi să ne folosim de toate precauţiile posibile,
inclusiv de nume de cod, strângeri speciale de mână şi
mesaje criptice, pentru a ne putea salva viaţa. În
consecinţă, ne-am mutat foarte frecvent, petrecându-ne
cea mai mare parte a timpului în comunităţile eseniene
situate de-a lungul Mării Moarte, la sud de Qumran, sau
ascunse prin Ierusalim. În cei doi ani care au urmat nu
m-am putut întoarce decât foarte rar la prea-iubita mea
mănăstire de pe Muntele Carmel. Oricum, cei mai mulţi
călugări de aici fuseseră evacuaţi de romani, atunci
când aceştia au început să folosească promontoriul
strategic de deasupra Marii Mări ca punct de
supraveghere. Chiar şi micuţa noastră mănăstire
eseniană a fost reconvertită într-un templu consacrat
zeului roman Zeus.
În acele zile, obişnuiam să ne folosim de cuvântul
Damasc, ca nume de cod pentru Qumran. Aşa se face că
atunci când Saul din Tars a descoperit că foarte mulţi
dintre noi ne petreceam iarna la Qumran, el a încercat
să ne găsească şi să ne ucidă. În timpul acestei călătorii
către Qumran (Damasc), el a fost oprit de Yeshua pe
marginea drumului. Saul a fost dus în lumină şi inima
sa s-a înmuiat (din împietrirea ei). Când s-a întors la
Ierusalim, el era practic alt om. Soldaţii care l-au însoţit
au fugit care încotro, speriaţi, aşa că nu au mai
îndeplinit ordinele de a arde din temelii Qumran-ul şi de
a-i întemniţa pe fugarii zeloţi.
Mai târziu, Saul şi-a schimbat numele în Pavel şi a
început să îi adune pe discipolii care simţeau o
rezonanţă cu el şi cu viziunea lui de schimbare a inimii
umanităţii, prin credinţa în Yeshua ben Iosif ca singur
Hristos şi mântuitor personal care intervine în faţa lui
Dumnezeu în numele lor. Carisma extrem de puternică a
lui Pavel şi practicile sale spirituale mult mai uşor de
înţeles decât ale noastre i-au atras acestuia o
popularitate şi un sprijin imense. El a reuşit astfel să îi
atragă de partea sa pe un anumit număr de discipoli din
cercul interior al lui Yeshua, care îşi doreau să îşi facă
prozeliţi şi să transmită mesajul lui Yeshua prin
organizarea unei preoţimi ierarhizate, care să ducă la
bun sfârşit această sarcină, îndeosebi, Petru rezona
foarte bine cu el. Aşa se face că în rândul nostru, al
celor care am deţinut poziţii de lideri, de-a lungul anilor
precedenţi, a apărut o anumită diviziune.
Astfel de diviziuni apar de regulă extrem de rapid în
rândul adepţilor fiinţelor iluminate care au trăit o
revelaţie directă a lumilor spirituale mai subtile. Grupul
cu cel mai mare număr de adepţi adoptă un sistem de
credinţe şi practici bazate pe interpretarea experienţelor
unui aşa-zis mântuitor sau profet (adeseori martirizat)
care intervine în faţa lui Dumnezeu pentru ei, nemaifiind
în planul fizic. Discipolii care l-au urmat pe Pavel au
început să accepte o autoritate exterioară, proiectată fie
asupra lui Yeshua, fie chiar asupra preoţimii organizate
pentru a media în numele credincioşilor adunaţi în
numele lui.
Celălalt grup de adepţi, între care mă situam şi eu,
care ştiam din experienţă directă că ceea ce căutam se
afla deja în interiorul nostru, au continuat să onoreze şi
să creadă în autoritatea internă. Deşi această cale era
mai ocultă şi nu la fel de aparentă pentru simţurile
fizice, noi eram dispuşi să trecem prin aceleaşi discipline
transformatoare şi procese revelatorii ca şi Yeshua, al
cărui exemplu personal ne-a catalizat propria realizare
de sine.
Deşi opţiunea mea personală este calea mai puţin
bătătorită a misticului, eu nu doresc să invalidez în
niciun fel călătoria pelerinilor care nu au trecut
niciodată prin porţile interne ale gnozei. Nu se pune
problema că o cale este mai bună decât cealaltă, ci doar
întrebarea: eşti tu dispus să accepţi experienţele care i-
au condus la iluminare pe Yeshua şi pe discipolii săi
apropiaţi?
Haide să vedem acum în ce au constat împrejurările
dramatice şi periculoase în care am fost expulzaţi din
Palestina.
Dat fiind că viaţa ne era pusă în pericol din cauza
asocierii noastre cu Yeshua şi a aderenţei noastre la
practicile ezoterice, în cele din urmă am fost forţaţi să
părăsim Palestina, găsindu-ne refugiul în altă parte.
Când s-a întors din călătoria sa din Alexandria şi din
Britania, Iosif din Arimateea a devenit imediat extrem de
alarmat de violenţa în creştere care ne ameninţa viaţa.
De aceea, fără să îşi acorde niciun moment de odihnă şi
fără să se aprovizioneze sau să angajeze noi membri ai
echipajului de care avea nevoie pentru călătoriile mai
lungi, Iosif s-a declarat gata de plecare în doar două
săptămâni. Membrii familiei sale care au optat să
părăsească Palestina (inclusiv eu) şi-au adunat câteva
bagaje şi s-au îndreptat către portul Joppa. Chiar a
doua zi, am plecat cu toţii pe mare către Alexandria.
Deşi de regulă pleca la drum cu minimum trei vase,
Iosif nu a implicat acum decât două vase din flota lui de
transport, pentru călătoria noastră. Unul era menit să
transporte pasagerii, iar celălalt, bagajele şi anumite
articole comerciale care îi fuseseră comandate din Galia
şi Britania pentru următoarea călătorie. Intenţia noastră
era să ajungem la Alexandria în câteva zile, să rămânem
aici câteva săptămâni, iar apoi să navigăm către coasta
de sud a Galiei şi să ajungem aici - în funcţie de
condiţiile de călătorie - la două luni de la plecarea din
Palestina.
Împreună cu mine se aflau Maria Ana şi cei patru
copii mai mici ai ei, Mariam şi Nathaniel, Sara şi Filip,
precum şi Iosif din Arimateea şi copiii săi, Lois
Salomeea, Marta şi Lazăr, împreună cu propriii copii.
Am ajuns fără probleme în Alexandria, unde ne-am
cazat la rudele noastre.
Ne-am bucurat să ne reunim aici cu Maria
Magdalena şi cu copiii ei. Maria ne-a informat că de-abia
aştepta să se mute în Galia, unde avea să fie aşteptată
de Yeshua, potrivit unei transmisii telepatice a acestuia.
Aşa cum am mai spus, Yeshua i-a transmis Mariei
Magdalena în momentul învierii sale că aceasta va
continua să îi asiste trupul iluminat pentru a putea
trece prin alte câteva procese suplimentare de
ascensiune. El a adăugat că îşi va realiza cea mai mare
parte a operei sale alchimice superioare în Galia şi în
Britania.
După ce ne-am cazat confortabil, Iosif şi ceilalţi
bărbaţi au început să adune proviziile şi echipajul
necesare pentru călătoria până în Britania. La început ni
s-a părut o mare uşurare să ne aflăm departe de stresul
şi de vigilenţa constante din anii din urmă. Deşi existau
numeroşi romani şi în Alexandria, aproape nimeni nu
auzise aici de Yeshua, cu excepţia poveştilor care
circulau în rândul comunităţii eseniene şi al rudelor
noastre din acest oraş, care abia aşteptau să asculte
toate veştile pe care le aduceam cu noi.
Ne-am bucurat, aşadar, aproape o săptămână de
ospitalitatea gazdelor noastre. Această stare binevenită
de odihnă şi de relaxare a dispărut însă când una dintre
legiunile romane staţionate anterior la Ierusalim a fost
transferată la Alexandria. Unul din centurionii acestei
legiuni fusese prezent la condamnarea şi la crucificarea
lui Yeshua. Mai mult decât atât, întâmplarea făcea să fie
acelaşi centurion care - dintr-un motiv greu de înţeles -
a rămas cu o ranchiună împotriva lui Iosif din Arimateea
pentru faptul că s-a implicat în această situaţie. Aşa se
face că la doar câteva săptămâni după crucificare, el a
dispus arestarea şi întemniţarea lui Iosif sub pretextul
acuzaţiei false, potrivit căreia ar fi fost implantat în
Sanhedrin de către zeloţi pentru a contribui din umbră
la „revoluţia” pusă la cale de Yeshua. Din fericire,
conexiunile ample pe care le avea Iosif l-au ajutat pe
acesta să iasă din închisoare după doar o săptămână.
Întâmplarea a făcut ca exact în ziua sosirii în
Alexandria a legiunii romane, când ofiţerii au primit
câteva ore de permisie, Iosif, Nathaniel, Lazăr şi Filip să
se afle la piaţă pentru a cumpăra provizii alimentare.
Recunoscându-l şi fiind convins că Iosif a evadat din
închisoare, centurionul cu inima plină de ură l-a arestat
pe loc, aruncându-l fără niciun proces în temniţa vechii
fortăreţe din Alexandria.
Fără să piardă timpul, Lazăr a convins un magistrat
aflat pe o poziţie inferioară că tatăl său avea toate
acreditările, beneficiind de drepturile şi de privilegiile
unui cetăţean roman. El a fost primit imediat în
audienţă de către guvernatorul roman, căruia i-a
prezentat documentele lui Iosif, ce purta pe el sigiliul lui
Augustus Cezar. Acestea atestau că posesorul lor era un
Ministru al Minelor cu drepturi depline, care comanda o
flotă de nave ce transportau minereu, deservind astfel
Imperiul Roman.
Întărâtat şi umilit, centurionul a dispus pedepsirea
corporală a lui Iosif, după care l-a târât recalcitrant
către micul port în care îl aşteptau Filip şi Nathaniel.
Aici, el a insistat ca Lazăr să ne adune pe toţi cei din
grupul lui Iosif, sub escortă militară, pe doc, unde nu
putea fi văzut ancorat decât unul din vasele lui Iosif. Am
fost forţaţi astfel să urcăm pe vasul mai mic, de pe care
fuseseră confiscate echipajul, proviziile de alimente şi de
apă, precum şi mărfurile comerciale. Mai mult decât
atât, pânzele corăbiei fuseseră sfâşiate, iar aceasta nu
mai avea vâsle, busolă, ancoră, cârmă şi cârmaci. După
ce am fost urcaţi la bord cu brutalitate şi frânghiile de
andocare au fost tăiate, am fost lăsaţi să plutim în
derivă, duşi de maree.
Aflaţi într-o stare de şoc şi de neîncredere, am privit
cum Alexandria dispare lent la orizont. Dat fiind că cei
mici începuseră să plângă, am păşit pe punte, încercând
să evaluez situaţia deplorabilă în care ne aflam. Iosif s-a
aşezat şi a intrat într-o stare de meditaţie profundă,
ţinându-şi în mâini capul plin de vânătăi. Copiii erau
adunaţi în jurul femeilor care îi ţineau în braţe,
încercând să îi mângâie şi să îi aline. Nathaniel şi Lazăr
au încercat să găsească ceva care să poată fi folosit pe
post de vâsle şi de cârmă. Filip a scos pânza sfâşiată
pentru a vedea dacă mai poate fi reparată. Personal, le-
am luat pe Maria Ana şi pe Maria Magdalena deoparte,
cerându-le să adune toate rezervele de mâncare, pentru
a le raţionaliza.
Deşi ne aflam într-o situaţie disperată, care i-ar fi
adus pe alţii într-o stare de teamă şi de isterie, îmi era
limpede că fiecare adult în cerca - în felul său - să
rezolve situaţia cu o credinţă absolută, născută din
numeroşii ani de iniţieri, care ne-au condus prin
circumstanţe cel puţin la fel de dificile, din care am ieşit
însă cu succes. Prin urmare, m-am dus imediat la Iosif
şi l-am invitat să vină cu mine în cală, pentru a discuta
în particular ce puteam face să ne salvăm din această
situaţie ieşită din comun care ne punea în pericol viaţa.
Discutând cu el, mi-am dat seama că o parte din copii ar
fi putut muri cu uşurinţă în următoarele ore. În
consecinţă, ne-am hotărât să le cerem tuturor să îşi
păstreze calmul şi de îndată ce soarele avea să apună,
iar copiii vor adormi, noi, adulţii să ne adunăm
împreună pentru a ne ruga şi pentru a ne sfătui. Într-
adevăr, când copiii au adormit ceva mai târziu, ne-am
adunat să discutăm despre situaţia din ce în ce mai
critică în care ne aflam. Cu tot antrenamentul şi cu
toată disciplina pe care le-am cultivat de-a lungul anilor,
nu puteam să nu ne simţim neputincioşi.
Pe de altă parte, ne consideram norocoşi că am
supravieţuit, chiar dacă acel roman plin de ură ne-a
trimis pe mare pe o corabie menită să ne devină
mormânt. Eram cu toţii conştienţi de faptul că puterea
rugăciunii la unison şi colaborarea cu elementele aveau
să ne schimbe soarta. Cu toate acestea, o situaţie pe
care în mod normal ar fi trebuit să o putem aduce sub
control în doar câteva ore refuza practic să asculte de
comenzile noastre.
De-a lungul orelor dificile care s-au scurs în acea
primă zi şi în cea care a urmat ne-a devenit din ce în ce
mai clar că circumstanţele prin care treceam aveau să
devină o iniţiere pentru noi toţi, inclusiv pentru copii.
Cei care eram adepţi şi maeştri am fost reduşi la
smerenie, iar atenţia ne-a fost redirecţionată din nou
către un scop comun, lucru care se diluase în anii din
urmă, când atât de mulţi discipoli au fost risipiţi în toate
vânturile.
Cu această ocazie, am înţeles (noi, adulţii) că în anii
misiunii publice a lui Yeshua şi în haosul care a urmat
învierii sale, am neglijat să le predăm copiilor noştri
învăţăturile necesare pentru a-i pregăti pentru iniţierea
în Calea lui Hristos. Niciun copil nu fusese expus până
acum vreunui test dificil din cele care conduc la
măiestria în planul fizic. Aşa se face că nu a trecut mult
şi noi, cei care cunoşteam perfect calea iniţierii, am
înţeles că nava noastră urma să devină literalmente o
şcoală plutitoare a misterelor, dacă doream să
supravieţuim.
Soarele de deasupra noastră strălucea ca un furnal
încins, roşu, deasupra Marii Mări, iar vântul nu bătea
aproape deloc. Tot ce puteam face de-a lungul zilei
pentru a ne răcori cât de cât era să înotăm în apa rece
sau să ne turnăm nişte apă de mare deasupra capului.
Din păcate, deşi eram înconjuraţi din toate direcţiile de
apă, aceasta era prea sărată pentru a o putea bea.
Au trecut astfel mai multe zile, timp în care nu am
avut parte de vreo briză răcoritoare sau de vreun nor
care să ne ofere o umbră de binevenită. Curenţii marini
ne duceau înapoi, în direcţia Palestinei. Puţinele haine
pe care le aveam nu ne protejau prea mult de caniculă
în timpul zilei şi de frigul nopţii. Mica rezervă de apă pe
care o aveam la noi (printr-o întâmplare) era aproape
epuizată. Roua pe care o adunam în timpul nopţii abia
dacă ne ajungea să udăm buzele crăpate ale copiilor.
Înainte ca micul nostru grup să îşi regăsească
starea de unitate şi de putere spirituală, cei care ne-au
ajutat să ne smerim au fost copiii. Cei mai mulţi ne-au
văzut de multe ori făcând miracole, aşa că ne-au
implorat să facem din nou acest lucru. Problema era că
niciunul dintre noi nu ştia cum să schimbăm cursul
corăbiei. Ne-a devenit foarte clar că ne puteam folosi de
această ocazie pentru a ne vindeca problemele rămase
din trecut legate de sentimentul de neputinţă. În timp ce
îi priveam pe copii suferind şi le ascultam neajutoraţi
implorările, am trecut cu toţii printr-un test extrem de
dureros de abandonare a voinţei personale şi de aliniere
a acesteia cu Voinţa lui Dumnezeu.
Deşi inima mea îşi dorea cu disperare să intervină
personal de dragul copiilor, eram conştientă că nu
aveam să pot face ceva concret pentru a ne salva viaţa
până când nu aveam să ajungem la o unitate plină de
coeziune, la nivelul întregului grup. Dacă avea să se
producă un miracol, la baza acestuia avea să stea voinţa
cocreatoare a întregii noastre comunităţi, la unison cu
Dumnezeu Tatăl-Mama, care avea să ne călăuzească.
În cea de-a treia zi, copiii au înţeles că de această
dată adulţii nu îi puteau salva, aşa că şi-au propus să
ne ceară părerea. Ei au început să ne asculte cu
adevărat (fără să ridice din umeri) poveştile legate de
iniţierile prin care am trecut, şi îndeosebi de cele prin
care a trecut Yeshua. Inspiraţi, au renunţat la lamentări
şi au început să privească încercarea prin care treceam
ca pe o aventură. Plini de smerenie şi de curaj, toată
lumea s-a pregătit pentru o rugăciune colectivă, pornind
de la premisa că destinul nostru avea să se împlinească
în Galia şi în Britania, nu rătăcind în derivă pe mare.
De îndată ce ne-am pus în sfârşit la unison
conştiinţele, ferm hotărâţi să schimbăm cursul
curenţilor marini, am început cu toţii să ne rugăm
nonstop. După câteva ore de rugăciune neîncetată,
intercalată cu emiterea unor decrete verbale prin care ne
exprimam hotărârea, micul nostru grup a creat un câmp
energetic suficient de puternic pentru a permite
atragerea unei manifestări. Primul lucru pe care l-am
observat a fost o briză răcoroasă care a început să
zgâlţâie corabia, schimbându-i subtil cursul. Am
remarcat apoi delfinii înotând în jurul nostru, făcând
salturi în aer şi creând un cor de sunete pline de
bucurie. În continuare, marea şi-a schimbat culoarea,
indicându-ne o schimbare a curenţilor. Într-adevăr,
încet, dar sigur, mica noastră corabie şi-a schimbat
cursul de navigaţie, ca şi cum ar fi fost împinsă de o
forţă invizibilă, nu doar de curenţii marini sau de vânt.
În zilele anterioare, Iosif şi Nathaniel reuşiseră să
creeze un fel de cârmă rudimentară pe care au încercat
să o folosească, dar curentul s-a dovedit a fi prea
puternic pentru ea. Acum, ea a devenit mai precisă,
ajutându-ne să urmăm cursul indicat de stele în timpul
nopţii şi de delfinii care ne călăuzeau în timpul zilei.
Norii s-au adunat deasupra capetelor noastre şi ne-
au dăruit o ploaie binecuvântată. Ne-am grăbit să
adunăm apa în toate containerele pe care am reuşit să le
improvizăm. Deşi sunt conştientă că povestea mea tinde
să devină din ce în ce mai neverosimilă, peştii au
început să sară pe corabia noastră, iar plasele grosolane
pe care le confecţionaserăm din rămăşiţele pânzelor (pe
care am încercat să le folosim înainte, dar fără succes),
erau acum pline până la refuz cu peşti, ba chiar dădeau
pe-afară!
Cu nevoile fizice astfel satisfăcute, cu moralul mult
mai ridicat şi navigând în direcţia dorită de noi, ne-am
continuat călătoria în aceste condiţii aparent imposibile.
Am optat în mod deliberat să rămânem departe de
uscat, conştienţi că vom putea ajunge cel mai uşor la
destinaţia dorită dacă ne vom păstra atenţia focalizată,
şi nu prin disiparea energiei noastre într-o altă întâlnire
cu romanii. Deşi pe lângă noi au trecut mai multe
corăbii, micuţa noastră barcă avariată le lăsa impresia
tuturor că eram fugari lansaţi pe apă pentru a muri,
care nu aveau nimic de oferit piraţilor.
Iosif cunoştea foarte bine coasta Galiei. Prin urmare,
atunci când a recunoscut micul port pe care voi îl numiţi
astăzi Saintes-Maries-de-la-Mer, el şi ceilalţi bărbaţi au
început să cârmească corabia către mal. Aceasta ne-a
ascultat cu uşurinţă, ajutată de maree, şi a intrat în
estuar, pe ale cărui maluri erau construite docuri.
Dincolo de acestea am văzut mici căsuţe din piatră cu
acoperişuri din stuf. Din coşurile lor ieşea fumul, care se
înălţa către cer. Nu a trecut mult şi ne-am blocat în
nisip, după care am aşteptat retragerea apelor odată cu
refluxul, pentru a putea coborî pe uscat pe nişte scări
din frânghii confecţionate chiar de noi.
Curioşi să afle cine suntem, o parte din săteni, în
marea lor majoritate pescari, s-au aventurat până la noi
în bărcuţele lor. Văzând că micul nostru grup era
alcătuit preponderent din femei şi copii, ei s-au întors la
soţiile lor, care ne-au pregătit condiţii de cazare şi
mâncare. Când apa a scăzut suficient de mult (venindu-
ne până la genunchi), am sărit fericiţi pe mal, unde am
mâncat prima noastră masă reală, după mai mult de o
săptămână şi ne-am răsfăţat trupurile obosite şi rigide
în paturile calde oricât de mult ne-am dorit. Sătenii au
continuat să ne ofere ospitalitate, aşa încât le-am rămas
profund recunoscători.
La scurt timp după ce am ajuns, am reuşit să
trimitem vorbă printr-un mesager unui negustor bogat
din apropiere cu care Iosif făcuse multe schimburi
comerciale de-a lungul anilor. Printre altele, acesta
acţionase ca un om de legătură de încredere pentru
transferul iniţiaţilor esenieni aduşi de Iosif în regiunea
Languedoc, pe care i-a protejat. De îndată ce au auzit ce
s-a întâmplat, nu a trecut mult şi Iacov, Isac şi Tabitha
ni s-au alăturat. Ei s-au bucurat cu deosebire de
întoarcerea Sarei, împreună cu noul ei soţ, Filip, pe care
nu îl cunoscuseră. Sătenii au pregătit un festin pentru a
celebra sosirea noastră în siguranţă, adresându-ne
invitaţia clară de a rămâne oricât de mult doream.
Din fericire, unul din puţinele lucruri pe care le mai
aveam la noi era cupa comunală folosită de Yeshua la
aşa-numita Cină cea de Taină. Maria Ana a fost cea care
a păstrat-o cu grijă de atunci şi până în prezent. Această
cupă simplă din lemn fusese cioplită în Britania, având
o poleială celtică din aur şi argint, fiind folosită adeseori
de către discipolii adunaţi pentru a cina, pentru a se
ruga şi pentru a medita împreună. Pe măsură ce a
trecut timpul, iar vizitele lui Yeshua au devenit din ce în
ce mai rare, cupa a căpătat o semnificaţie din ce în ce
mai mare pentru noi toţi, cei care ne aduceam aminte de
el. Cu fiecare nouă folosire, ea a devenit din ce în ce mai
încărcată cu energie. Cei înzestraţi cu vederea interioară
puteau vedea chiar o lumină aurie clară care emana din
ea. Ori de câte ori o ţineam în mâini, cupa ne transmitea
furnicături şi o stare de căldură, iar inimile ni se
umpleau de iubire.
Plini de recunoştinţă pentru toate darurile
abundente care s-au revărsat asupra noastră, puterea
noastră spirituală şi starea de pace interioară ne-au
revenit încetul cu încetul. Iacov şi Isac ne-au condus
spre căsuţele lor, situate într-un mic sat dintr-o vale
aflată printre colinele de la nordul Munţilor Pirinei. Zona
era foarte fertilă, iar apa, extrem de pură. Modul nostru
simplu de viaţă esenian s-a adaptat imediat la cel al
sătenilor de aici, a căror limbă am adoptat-o treptat.
Oricum, în zonă trăiau destui imigranţi din Palestina ca
să ne putem simţi imediat integraţi în mijlocul familiei şi
al comunităţii.
Am început astfel o nouă viaţă. Am fugit de cea
veche, iar acum ne puteam odihni după încercările de
lungă durată pe care le-am suferit. L-am văzut pe Fiul
Omului venind şi păşind printre noi, i-am oferit adăpost
şi hrană şi l-am însoţit şi l-am mângâiat în ora în care
întunericul a înghiţit complet lumina de pe pământ. La
rândul Iui, el ne-a adunat în jurul lui şi ne-a arătat
Calea luminii eterne care există în toate formele.
În timp, am ajuns să realizăm că puteam face şi noi
tot ce a făcut Yeshua sau poate chiar mai mult decât el,
până la sfârşitul vieţii noastre din planul fizic. Yeshua a
insistat în permanenţă şi ne-a susţinut suveranitatea
dătătoare de putere spirituală, în calitatea noastră de
iniţiaţi hristici. El ne-a reamintit mereu că şi noi putem
fi Hrişti, la fel ca şi el, şi că din perspectiva Creatorului
nostru, noi eram egali cu el, ca fraţi şi prieteni. Doresc
să mai spun că pe măsură ce au trecut anii, Yeshua ne-
a spus că nu intenţiona cu nici un chip să fie venerat
sau să creeze în jurul lui o religie, cu atât mai puţin o
dinastie de conducători lumeşti.
Am trecut aşadar peste multe praguri şi am ţesut
împreună o tapiserie impecabilă, alcătuită din foarte
multe fire de culori diferite. Probabil că povestea mea ţi-
a trezit numeroase întrebări. Nu pot decât să sper că am
reuşit să catalizez măcar o parte din răspunsurile care
rezidă în interiorul tău. Aşa cum ştii, intenţia mea este
de a zdruncina structurile cristalizate ale zilei de ieri,
slăbind astfel tiparele prea rigide care blochează fluxul
liber al energiilor şi invitând o viaţă mai suverană,
bazată pe curgerea acestora în momentul prezent.
Dorinţa mea este de a crea spaţiul şi mişcarea necesare
pentru a da naştere Christului din interiorul tău.
Acum, că m-am apropiat de sfârşitul poveştii mele,
poate că îţi doreşti să afli mai multe despre anii pe care
i-a petrecut familia mea până la sfârşitul vieţii din
planul fizic. La fel ca foarte mulţi alţii, probabil că ai şi
tu întrebări de gen: ce s-a întâmplat cu Maria Ana, cu
Maria Magdalena şi cu celelalte personaje principale din
povestea mea? Ne-am lăsat corpurile fizice în urma
noastră, atunci când am plecat din această dimensiune
sau ne-am înălţat la cer cu ele? Care este adevărata
semnificaţie a Sfântului Graal? Îţi voi împărtăşi aceste
răspunsuri şi altele într-un moment diferit, care ne va
permite să păşim împreună pe pajiştile înverzite ale
Franţei şi prin văile ceţoase ale insulei Avalon. Viaţa
mea, sub forma Anei, avea să mai dureze încă două sute
de ani, timp în care am trăit foarte multe aventuri
extrem de interesante. Află că atunci când vei fi integrat
energia găzduită de cuvintele pe care tocmai ţi le-am
împărtăşit şi când vei fi pregătit să primeşti mai multe
informaţii, acestea îţi vor fi oferite. Rămâi în pace,
preaiubite prieten, şi află că EU SUNT întotdeauna
împreună cu tine.

Ana
Cuvânt de încheiere de la Claire

Dragul meu prieten, a fost o bucurie şi o onoare să


te slujesc prin intermediul prezenţei dătătoare de putere
şi plină de iubire a Anei, mama Mariei şi bunica lui
Yeshua. Voi încheia acum acest fragment al poveştii ei
împărtăşindu-ţi cum s-a născut cartea Ana, bunica lui
Iisus.
În toamna anului 1987, am trăit lângă cascada de la
Grand Tetons o întâlnire fizică ce mi-a transformat
întreaga viaţă, cu maestrul înălţat la cer Saint-Germain
(care a fost într-o viaţă anterioară Iosif, tatăl lui Yeshua).
La scurt timp, am fost informată că am o conexiune
foarte strânsă cu bunica lui Yeshua. Aproape un an mai
târziu, pe când mă aflam într-o stare de meditaţie
profundă, Ana mi-a apărut în planurile interioare,
informându-mă că s-a decis să îmi împărtăşească
povestea ei. Astfel au început experienţele mele
telepatice, prin care Ana mi-a descris viaţa ei,
prezentându-mi experienţele pe care le-a trăit, într-o
manieră holografică. Am notat sporadic aceste
experienţe.
În data de 11 ianuarie 1998, Ana şi Consiliile
Lumini m-au informat că a sosit timpul să mă dedic
integral sarcinii de transmitere a cuvintelor Anei
(capabile să transforme multe vieţi) acelor suflete care se
simt atrase de Conştiinţa Hristică. Iniţial, am opus o
mare rezistenţă. La urma urmelor, cine eram eu pentru
a spune povestea Anei? Responsabilitatea şi anvergura
acestui proiect mi se păreau prea copleşitoare, iar
riscurile asociate cu el prea mari, căci memoria mea
celulară încă mai păstra amintirea persecuţiilor dintr-o
altă viaţă. Pe scurt, îmi doream să pot fugi, dar exact în
acel moment mi-au fost făcute cadou trei actualizări ale
computerului meu şi am primit o serie de donaţii
financiare. Pe scurt, nu mai aveam nicio scuză!
Chemarea neostoită a sufletului meu şi sprijinul
prietenilor apropiaţi m-au călăuzit de-a lungul
procesului dificil de naştere a cărţii pe care o ţii acum în
mână.
Procesul de scriere a constat practic în punerea la
unison şi în liniştirea minţii mele pentru a putea simţi,
vedea şi auzi prezenţa şi vocea distincte ale Anei.
Adeseori, călătoria spirituală pe care am făcut-o
împreună ne-a condus în zbor pe deasupra Palestinei,
Egiptului şi Britanici. Adeseori, am coborât suficient de
jos pentru a vedea în foarte multe detalii scenele de sub
mine. În timp ce trăiam aceste experienţe, notam
imediat ce vedeam şi ce auzeam. Experienţele mele
favorite au fost cele în care puteam pătrunde plenar în
viaţa Anei, ca şi cum m-aş fi aflat într-o realitate virtuală
holografică. Puteam auzi, atinge, mirosi, gusta şi vedea
atunci prin intermediul simţurilor Anei, simţindu-i
inclusiv emoţiile. Adeseori, în timpul acestor perioade de
fuziune a conştiinţelor noastre, am simţit-o pe Ana
privind prin ochii mei ecranul calculatorului meu,
minunându-se de această manieră extrem de
convenabilă de a fi un scrib în zilele noastre!
Am încheiat primele transmisii, pe care le-am
canalizat prin intermediul emisferei mele cerebrale
drepte, în circa şapte luni, perioadă în care am fost
nevoită să stau acasă din cauza celor două operaţii de
cataractă pe care le-am suferit. De atunci, am continuat
să colaborez cu Ana şi cu Consiliile Luminii, am primit
numeroase iniţieri şi am trăit o integrare profundă,
intercalată cu perioade prelungite de scriere şi de
rescriere. Încă de la prima mea întâlnire cu Ana, mi-a
devenit foarte clar că scrierea poveştii ei avea să fie
pentru mine o iniţiere majoră, dătătoare de o mare
putere spirituală. Ultimii patru ani şi jumătate în care
am îndeplinit această operă a iubirii m-au obligat să
învăţ cum să îmi integrez în mod conştient transmisiile
obţinute prin channeling cu procesul scrierii creatoare.
În acest scop, am fost nevoită să dau dovadă de o mare
perseverenţă pentru a-mi alinia voinţa umană cu cea
divină, pentru a-mi cultiva răbdarea şi pentru a duce la
bun sfârşit Planul Superior.
Scrierea cărţii de faţă a fost un proces alchimic
superior, de transmutare lentă, dar sigură, a paradigmei
uşor patriarhale a Anei. Simultan, am putut simţi de la
bun început noua paradigmă promovată de Ana în
momentul de faţă, a unităţii egale şi a echilibrării celor
două polarităţi opuse. Sarcina mea a constat în a scoate
la lumină acest nou model, prezentându-l într-o manieră
cât mai clară şi uşor de aplicat. De bună seamă, lucrul
care m-a susţinut cel mai mult a fost prezenţa voastră, a
tuturor celor care îşi doresc şi invocă înţelepciunea şi
iubirea Anei. Pentru acest lucru mă simt profund
recunoscătoare. Îmi doresc ca această carte să te ajute
de-a lungul călătoriei tale hristice, menită să te conducă
plenar înapoi către Sinele tău. Sper ca exemplul meu să
te inspire, prieten drag, să îţi împlineşti propria poveste
şi destinul tău suprem.
Aşa cum a promis Ana, vor mai urma foarte multe
revelaţii, pe măsură ce vom continua să păşim pe
cărarea „Hristului Feminin” şi a Sfântului Graal. Fie ca
iubirea Mamei Divine să te îmbrăţişeze în această zi
frumoasă!

Claire
Anexa A - Diagrama relaţiilor

Ana: Ana s-a născut sub numele de Hanna, în anul


612 î.Hr., la Etam, lângă Betleem. Strămoşii ei au făcut
parte din triburile lui Iuda, Levi şi Iosif. Nu se ştie nimic
despre părinţii ei, cu excepţia că tatăl ei a fost rabin.

Copilul lui Toma şi al Anei


Aurianna: S-a născut în data de 23 mai 596 î.Hr., la
Etam, lângă Betleem. A trăit la Ierusalim, apoi pe
Muntele Carmel, şi a murit la Heliopolis, în jurul anului
500 î.Hr.
Hismariam: A fost nepoata Anei şi fiica Auriannei. A
părăsit Egiptul împreună cu Ana şi s-a înălţat la cer pe
Muntele Carmel, în jurul anului 150 î.Hr. S-a reîncarnat
mai târziu sub forma Mariei Ana, mama lui Yeshua.
Matias: A fost fiul unui mare preot levit de la
mănăstirea de pe Muntele Carmel. S-a însurat cu Ana în
anul 57 î.Hr. Căsătoria lor a fost anulată cinci ani mai
târziu. Matias s-a mutat la Qumran, unde a murit în
anul 37 î.Hr.

Copiii lui Matias şi ai Anei


Iosif din Arimateea: S-a născut pe Muntele Carmel,
în anul 57 î.Hr. S-a însurat cu Eunice Salomeea la
Ierusalim, în anul 29 Î.Hr., împreună cu care a avut
două fiice, pe Lois Salomeea şi pe Suzana Maria. Eunice
a murit în anul 20 î.Hr. Iosif s-a recăsătorit cu Maria din
Magdala în anul 5 î.Hr.
Marta: S-a născut pe Muntele Carmel, în anul 55
î.Hr. Nu s-a măritat niciodată. Peste ani, a gestionat
reşedinţa de la ţară a fratelui ei, Iosif din Arimateea, din
Betania.
Copiii lui Iosif din Arimateea şi ai Mariei din
Magdala
Maria Magdalena: A fost concepută în lumină şi s-a
născut în Betania, în anul 4 Î.Hr.
Lazăr: S-a născut în Betania, în anul 1 e.n. S-a
mutat în Franţa, în anul 32 e.n.
Marta: S-a născut în Betania în anul 3 e.n. S-a
mutat în Franţa, în anul 32 e.n.
Ioachim: S-a născut în Persia, în anul 86 î.Hr.,
strămoşii săi fiind membri ai triburilor lui Iuda, Dan şi
Efraim. Mama sa era de origine persană şi sumeriană. A
întâlnit-o pe Ana în anul 52 î.Hr. şi s-a însurat cu ea pe
Muntele Carmel, în anul 49 î.Hr. A murit în anul 4 î.Hr.

Copiii lui Ioachim şi ai Anei


(Toţi s-au născut pe Muntele Carmel, cu excepţia
Mariei Ana, care s-a născut la Efes.).
Ruth: S-a născut în anul 48 î.Hr. şi s-a mutat la
Efes, unde s-a măritat cu Titus.
Isac: S-a născut în anul 47 î.Hr. şi s-a mutat la
Heliopolis în anul 22 î.Hr., unde s-a însurat cu Tabitha,
care L-a dat naştere Sarei (concepută în lumină), în anul
4 î.Hr. Familia s-a mutat în regiunea Languedoc din
sudul Franţei. Sara a fost una din cele mai importante
discipole ale lui Yeshua şi soţia lui Filip. Ea şi soţul ei s-
au mutat în Franţa în anul 32.
Andrei: A fost fratele geamăn al lui Isac. Nu s-a
căsătorit niciodată. S-a mutat în Britania în anul 22
î.Hr.
Mariamne: S-a născut în anul 45 î.Hr. S-a mutat la
Heliopolis în anul 22 Î.Hr., unde s-a măritat cu Adolfus.
Cuplul a avut doi copii.
Iacov: A fost fratele geamăn al lui Mariamne. După
ce a trecut prin iniţierile din Egipt, s-a mutat în regiunea
Languedoc din Franţa. Nu s-a căsătorit niciodată. După
ce l-a escortat pe Yeshua în India, s-a întors în Franţa.
Iosefus: S-a născut în anul 43 î.Hr. S-a mutat în
Britania, în anul 22 î.Hr. Nu s-a căsătorit niciodată.
Nathan: S-a născut în anul 41 î.Hr. A trăit lângă
Cana, iar mai târziu, la Nazaret. A fost căsătorit cu
Miriam şi cu Leah, cu care a avut în total 14 copii, din
care o parte, discipolii lui Yeshua.
Luca: A fost fratele geamăn al lui Nathan. A devenit
medic şi s-a însurat cu Abigail, cu care a avut şase copii.
Familia a locuit lângă Betleem.
Rebeca: S-a născut în anul 38 î.Hr. S-a măritat cu
Simion şi a conceput-o în lumină pe Mariam, care s-a
născut în anul 4 î.Hr. A murit de lepră în anul 5, pe
Muntele Carmel. Mariam a fost adoptată de Maria Ana şi
de Iosif după moartea mamei sale. S-a măritat cu
Nathaniel şi i-a dat naştere lui Benjamin, în anul 14 e.n.
A fost una din principalele discipole ale lui Yeshua.
Ezechiel: S-a născut în anul 35 î.Hr. S-a mutat în
Egipt în anul 22 î.Hr., unde a studiat muzica.
Noe: S-a născut în anul 33 î.Hr. S-a mutat în
Britania, în anul 22 î.Hr., unde s-a însurat cu Ariadne,
cu care a conceput-o în lumină pe Vivian. Aceasta din
urmă s-a născut în anul 4 î.Hr.
Maria Ana: S-a născut în anul 20 î.Hr. S-a măritat
cu Iosif ben Iacov în anul 5 î.Hr. L-a conceput în lumină
pe Yeshua ben Iosif.
Iosif ben Iacov: S-a născut în anul 37 î.Hr., la
Betleem. A fost fiul fratelui lui Ioachim şi al soţiei
acesteia, Lois. Iosif era un adept văduv, înainte de a se
însura cu Maria Ana. S-a înălţat la cer în Munţii
Himalaya, în anul 20 e.n.

Copiii lui Iosif ben Iacov şi ai Mariei Ana


Yeshua: S-a născut la Betleem, în luna aprilie a
anului 4 î.Hr.
Iacov şi Iuda: S-au născut la Heliopolis, în anul 2
î.Hr.
Iosif cel Mic (Joses): S-a născut la Heliopolis în
anul 1 e.n.
Ruth: S-a născut pe Muntele Carmel în anul 4 e.n.
Toma şi Simon: Au fost fraţi gemeni. S-au născut la
Nazaret, în anul 7 e.n.
Mariam: A fost fiica Rebecăi, concepută în lumină şi
născută în anul 4 î.Hr. A fost adoptată de Iosif ben Iacov
şi de Maria Ana.

Ahmed: Esenian egiptean născut la Heliopolis. S-a


însurat cu Maria Ana în anul 23 e.n., la Nazaret. Cei doi
s-au mutat la Ierusalim în anul 27 e.n. Ahmed a murit
aici, în anul 31 e.n.

Copiii lui Ahmed şi ai Mariei Ana


Ioan Marcu: S-a născut la Nazaret, în anul 24 e.n.
Ester Salomeea şi Matias: Fraţi gemeni născuţi la
Nazaret, în anul 25 e.n.

Ioan Botezătorul: A fost conceput în lumină şi s-a


născut în anul 3 e.n. A fost fiul lui Zaharia şi al
Elisabetei, sora lui Iosif ben Iacov şi nepoata lui Ioachim.

Copiii adoptaţi de Yeshua şi de Maria Magdalena:


Joses, Iuda şi Miriam
Anexa B - Diagrama cronologică

Ana de pe Muntele Carmel


Fuziunea Hannei cu sufletul Anei s-a produs în data
de 23 mai 596 î.Hr., în ziua naşterii Auriannei.
Logodnicul Anei, Toma, a fost dus în captivitate la
Babilon, în anul 597 î.Hr.
Ana la Ierusalim: 583-559 î.Hr.
Ana pe Muntele Carmel: 559-510 î.Hr.
Ana în Egipt: 510-207 î.Hr.
Ana pe Muntele Carmel: 207 î.Hr. - 28 e.n.
Ana îl însoţeşte pe Yeshua în călătoriile sale: 29-30
e.n.
Ana şi familia ei s-au mutat în sudul Franţei, în vara
anului 32 e.n.

Yeshua ben Iosif


Yeshua s-a născut la Betleem, în luna aprilie a
anului 4 î.Hr.
Yeshua în Egipt: 4 î.Hr. - 4 e.n.
Yeshua pe Muntele Carmel şi la Nazaret: anii 4-9
e.n.
Yeshua în Britania: anii 9-l2 e.n.
Yeshua în India: anii 14-21 e.n.
Yeshua în Egipt: anii 22-24 e.n.
Căsătoria lui Yeshua cu Maria Magdalena: în anul
24 e.n.
Yeshua în Orient: anii 25-27 e.n.
Misiunea lui Yeshua în Palestina: anii 28-30 e.n.
Continuarea misiunii lui Yeshua după înviere: anul
30 e.n. - o perioadă necunoscută.
Copiii Mariei Magdalena şi ai lui Yeshua - Joses,
Iuda şi Miriam - au fost duşi în taină la un sat monastic
situat la sud de Alexandria de către Iosif din Arimateea,
în luna iunie a anului 30 e.n. Ei s-au mutat în sudul
Franţei, în vara anului 32, împreună cu ceilalţi membri
ai familiei lor.
Anexa C - Glosar al termenilor eterici

Cel Uns: Fiinţă care a atins iluminarea -


supranumită Hristos sau Buddha. Uleiul eteric pentru
miruit produs de glanda pineală din creier este plenar
activat la o astfel de fiinţă.
Alchimia superioară tantrică: Practici energetice
interne care cultivă forţa vitală şi energia sexuală, în
scopul iluminării sinelui, pentru ca omul să poată aduce
mai multe servicii vieţii. Practicile tantrice pot fi
practicate simultan cu celibatul sau împreună cu un
partener sexual.
Alchimia superioară: Marea Operă a Sufletului sau
Magnus Opus, prin care conştiinţa instinctuală bazală
este transmutată şi înălţată pe nivelul Conştiinţei
Hristice.
Aramaică (cuvânt derivat dintr-o rădăcină verbală a
unei limbi străvechi vorbite în Orientul Mijlociu):
Aramaica a fost limba natală a lui Yeshua şi cea în care
şi-a transmis cel mai frecvent învăţăturile. Perspectiva
învăţăturilor lui Yeshua transmise în limba aramaică
este mult mai holistică, mai interdimensională şi mai
nondualistă, prin comparaţie cu cea rezultată din
traducerile în limba greacă ce stau la baza Bibliei.
Arborele Vieţii: învăţături şi practici ale
înţelepciunii mistice care conduc la elevarea şi la
transmutarea conştiinţei din lumea temporală tranzientă
în lumile eterne cereşti. Acest set de tehnici ale
înţelepciunii are origini străvechi, fiind sintetizat relativ
recent în practicile mistice ale Kabbalei Evreieşti.
Arhivele lui Amend: Lumea subterană (infernală)
psihică şi lumile superioare ale „Pământului Interior” în
care rezidă, predau şi facilitează evoluţia, planetară
spiritele cele mai înalte.
Ascensiuni ale civilizaţiei: De-a lungul milioanelor
de ani care au trecut, pe pământ au existat 12
ascensiuni sau cicluri ale evoluţiei. La ora actuală ne
aflăm în cel de-al 13-lea ciclu evolutiv.
Atlantida şi Lemuria: Civilizaţii care au existat în
Antichitatea îndepărtată, extrem de evoluate, ale căror
ţinuturi s-au scufundat în Oceanul Atlantic şi, respectiv,
în cel Pacific.
Cartea Vieţii: în lumile eterice, toate gândurile,
acţiunile, cauzele şi efectele, precum şi înţelepciunea
sunt impregnate într-un fel de reţea holografică alcătuită
din lumină, sunet, culoare şi geometria sacră. Această
reţea de lumină este accesibilă din planul nostru fizic,
fiind cunoscută inclusiv sub numele de „Arhivele
Akasha-ice”.
Căsătoria (Nunta) Mistică: Uniunea în plan
orizontal a atributelor Divinului Masculin şi Divinului
Feminin în interiorul conştiinţei. Reprezintă de
asemenea uniunea conştientă a Spiritului Tată cu
Materia Mamă pe axa verticală ce conduce la concepţia
Copilului iluminat.
Hrist feminin: Femeie care a realizat starea de
Conştiinţă Hristică.
Hrist(os): Funcţie a serviciului planetar în care un
bărbat sau o femeie a atins starea de conştiinţă
iluminată. Fiecare suflet are în interiorul său o
prezenţă/esenţă hristică.
Codurile Ascensiunii Graalului: Reţele subatomice
de lumină din interiorul ADN-ului care provin direct de
la Sursa Creatoare, ce asigură evoluţia ascendentă a
tuturor emanaţiilor acesteia.
Concepţie în Lumină: Proces de concepţie
conştientă a copiilor, în timpul căruia sunt cultivate în
mod deliberat codurile de lumină ale ascensiunii.
Acestea sunt ancorate în ovulul mamei şi în sperma
tatălui, astfel încât ADN-ul sufletului evoluat care
urmează să se întrupeze să poată recepta cel mai înalt
tipar posibil, cel al unui destin în serviciul întregii
umanităţi. Aceşti copii intră în dimensiunea fizică cu
foarte puţine văluri ale uitării (uneori, cu niciunul).
Procesele iluminării şi ascensiunii sunt forme ale
Concepţiei în Lumină.
Conştiinţă hristică: Experimentarea Unităţii
Absolute, simultan cu acceptarea tuturor formelor şi
energiilor tranziente.
Corpul Ba: Corpul de lumină egiptean, echivalentul
corpului cauzal sau al Prezenţei universale EU SUNT,
care asistă ca un martor neutru la evoluţia şi la viaţa
fizică a sufletului, pe care le supervizează.
Corpul Ka: Unul din corpurile de lumină ale
egiptenilor, care este geamănul eteric al corpului fizic.
Corpul Khat: Unul din corpurile de lumină ale
egiptenilor, care este sinonim cu corpul fizic.
Corpul Sahu: Unul din corpurile de lumină ale
egiptenilor, care conţine cele mai înalte frecvenţe posibile
şi cele mai dilatate stări de conştiinţă. Atunci când
cineva îşi realizează corpul Sahu, el experimentează
iluminarea plenară şi nemurirea spirituală. Yeshua şi-a
realizat corpul Sahu în timpul iniţierilor, în înviere şi în
ascensiune.
Corpurile de lumină egiptene: în funcţie de sistem,
egiptenii din Antichitate percepeau cinci până la zece
corpuri de lumină, de la cel mai dens (corpul fizic) şi
până la corpurile spirituale cele mai subtile.
Curentul Sonor: Toate formele sunt vibraţii sonore.
Există un curent sonor care derivă direct din vidul
beatific al Creatorului, fiind sursa tuturor emanaţiilor.
„La început a fost Cuvântul şi Cuvântul era Dumnezeu.”
Curentul Sonor poate fi auzit în interior şi poate fi
urmărit până la Sursa lui.
Divinul Androgin: Starea primordială şi naturală de
conştiinţă de dinainte de „împărţirea pe sexe”, în care
atributele masculine şi cele feminine sunt fuzionate,
echilibrate şi armonizate. Scopul oricărui iniţiat, fie el
bărbat sau femeie, constă în redobândirea conştiinţei
Divinului Androgin.
Frăţia lui Tat: Frăţie din Atlantida (poate chiar şi
mai veche), alcătuită din adepţi de ambele sexe, mari
iniţiaţi, preoţi/oameni de ştiinţă şi artizani care
cunoşteau şi practicau Misterele ce permiteau
ascensiunea conştiinţei şi atingerea nemuririi.
Frăţia Luminii: Este o asociaţie planetară şi
cosmică de fiinţe conştiente înălţate la cer, care au atins
măiestria în planul fizic şi în cele subtile. Rămân
adeseori în planul terestru sau în apropiere de acesta,
pentru a facilita evoluţia Pământului şi a umanităţii de
la începuturile timpului şi până când toate formele de
viaţă se vor fi înălţat la cer.
Gnoză: Revelarea directă a Absolutului, fără
medierea unui mântuitor sau a unui preot.
Grădina Paradisului: Stare naturală de conştiinţă
unificată, în care fructul Arborelui Vieţii este mâncat
liber, într-o stare de inocenţă primordială. Fructul
conferă înţelepciunea dobândită din experienţa alegerii
între polarităţile contrastante şi din armonizarea
acestora.
Hathorii: Maeştri interdimensionali înălţaţi la cer,
buni cunoscători ai procesului de vindecare prin iubire
şi prin intermediul sunetului, care au venit pe pământ
în urmă cu 850.000 de ani pentru a asista evoluţia
acestuia şi a umanităţii sale. Facilitează un proces de
creaţie coerent prin intermediul alchimiei superioare,
care transmută emoţiile discordante bazate pe teamă,
comportamentele, sistemele şi structurile negative.
Iluminare: Stare care transcende conştiinţa bazată
pe separare, în care adeptul îşi realizează funcţiile
cerebrale care corespund unei conştiinţe mult dilatate.
Iniţiere în procesul crucificării: Rit de Trecere, în
care conştiinţa bazată pe separare a iniţiatului este
recunoscută plenar şi în care procesul de transmutaţie a
acesteia a început deja.
Iniţiere/iniţieri în ascensiune: Procese ce permit
înălţarea conştiinţei până la iluminarea ei deplină,
conducând-o la o conştiinţă a unităţii, la nemurire şi la
fuziunea cu Sursa Creatoare.
Iniţierea în procesul învierii: Rit de Trecere care
transmută integral conştiinţa bazată pe separare şi
conduce la unitatea iluminată cu Sursa Creatoare şi cu
întreaga creaţie.
Legea lui Unu (Unităţii)/Vieţii: Cod etic al relaţiilor
care consideră că întreaga viaţă este o Unitate
interconectată şi interdependentă.
Limbile de lumină: Vibraţii specifice procesului de
comunicare, ce îşi au originea în Muzica Sferelor sau în
sunetele creaţiei. Unele limbi de lumină de pe pământ îşi
au originea în alte universuri, galaxii şi lumi, din care au
provenit seminţele umanităţii.
Linia spirituală matri-hristică a Graalului: linie de
rezonanţă spirituală care poate include o linie
genealogică de sânge, fără a fi însă limitată la aceasta,
prin care sufletele evoluate se încarnează pe pământ, în
virtutea unei înţelegeri de a asista ascensiunea
planetară printr-o viaţă trăită ca şi conştiinţe Eristice.
Femeile păstrează şi transmit mai departe codurile
Graalului, sub forma unor învăţături ale înţelepciunii, a
unor transmisii energetice şi a materialelor genetice.
Bărbaţii iniţiaţi acţionează ca gardieni ai păstrătoarelor
de coduri şi ca activatori ai codurilor ascensiunii
Graalului.
Maestrul Neprihănirii: Adept care exemplifică
perfect măiestria în planul fizic şi în cele subtile, prin
intermediul „folosirii corecte (nonviolente) a energiei.
Mama Divină: Inteligenţa care stă la baza tuturor
formelor, dar şi a stării de vid. Este una (egală) cu Tatăl
Divin. Reprezintă forţa care uneşte şi care dizolvă toate
lucrurile. Poate fi abordată personal, întrucât îşi acceptă
necondiţionat întreaga creaţie.
Marele Plan: Modelul ascendent/descendent
conceput şi folosit de Sursa Creatoare împreună cu
creaţia sa (proces numit co-creaţie), în vederea
expansiunii şi evoluţiei eterne a celei din urmă.
Mer Ka Ba: Vehicul interdimensional alcătuit dintr-
o conştiinţă coerentă unificată şi un câmp
electromagnetic cu sens invers de rotaţie, care face
posibile ascensiunea corpului fizic, călătoria în timp şi
teleportarea. Carul Solar al lui Ilie a fost un astfel de
vehicul Mer Ka Ba.
Misterele lui Osiris-Isis: învăţături şi practici din
Egiptul antic, ce culminau cu iluminarea conştiinţei
umane.
Nemurire - fizică şi spirituală: Nemurirea fizică
reprezintă capacitatea de folosire conştientă a
hormonilor secretaţi de glanda pineală şi de cea
pituitară, astfel încât corpul fizic să se regenereze în
permanenţă. În acest fel, sufletul are mai mult timp la
dispoziţie pentru a atinge măiestria de sine şi pentru a
aduce servicii umanităţii. Nemurirea spirituală este
capacitatea sufletului de a-şi păstra luciditatea
conştientă, identitatea personală şi memoria, atunci
când se înalţă în corpurile de lumină superioare după ce
îşi părăseşte corpul fizic.
Preaiubitul din Cer: Nume dat Sinelui Suprem care
este una cu Dumnezeu şi care reprezintă simultan
Iubirea absolută, Iubitul şi Preaiubita Acestuia.
Prezenţa EU SUNT (Domnul Dumnezeul Fiinţei
Mele): Corpul cauzal care se manifestă prin intermediul
extensiei sufletului şi al vieţii fizice a acestuia. El este
Preaiubitul din Cer.
Respiraţia Vieţii: Forţa vitală respirată într-o
manieră conştientă, pentru a-i amplifica efectele.
Ritul Sepulcrului: Procesul învierii, prin care
iniţiaţii şi adepţii (precum Ana) îşi linişteau semnele
vitale şi îşi regenerau corpul fizic pentru perioade lungi.
Această practică facilita nemurirea fizică.
Rosa Mystica: Ordin mistic al Sfântului Graal, al
cărui simbol este trandafirul. Sămânţa, Floarea şi
Fructul Vieţii: întreaga viaţă este modelată după tiparul
sferelor care se intersectează, creând aşa-numita „Vesica
Pisces”. În funcţie de numărul sferelor care se
intersectează, sunt create anumite armonici
matematice/dimensionale şi forme ale geometriei sacre
precise. Fructul Vieţii (spre exemplu, mărul) este o sferă
cu un canal central prin care energia circulă vertical şi
lateral. Corpul uman respectă acelaşi tipar.
Scara de lumină: Sistemul celor şapte chakra-e,
care facilitează iluminarea.
Sfântul Duh al Adevărului (Promisiunea): Aspect
al Divinităţii în ipostaza ei de mamă, care depune
mărturie, revelează şi călăuzeşte. Prezenţa Ei
reconfortează şi transmite o stare de pace care
transcende orice înţelegere.
Sfântul Graal: Containerul etern şi imaculat al
conştiinţei, care susţine şi prezervă tiparele coerente ale
inteligenţei cosmice, sub forma luminii, sunetului,
culorii şi geometriei sacre. Simultan, este starea de vid
care dă naştere şi susţine creaţia care îl oglindeşte pe
Creator. Reprezintă un aspect şi o funcţie a Mamei
Divine, fiind pântecul/matricea acesteia, din care se
naşte Copilul Sfânt, proces sinonim cu înălţarea
conştiinţei hristice sau cu spiritualizarea materiei. Cupa
comunală a lui Yeshua a fost un simbol al acestui Sfânt
Graal cosmic.
Shekinah: Este numele ebraic al Divinităţii, în
ipostaza ei de Mamă Divină, care este egală cu
Dumnezeu Tatăl.
Toiagul de Lumină: Coloană centrală de lumină
eterică ce conectează planul fizic cu cel cosmic, prin
intermediul creştetului capului, al centrului corpului şi
al perineului.
Toiagul Vieţii: Sistemul glandelor endocrine şi al
elixirelor lor hormonale, care creează o punte de legătură
între dimensiunea fizică şi cele spirituale.
Ana, vocea Magdalenelor

Dacă ţi-a plăcut cartea Ana, bunica, lui Iisus,


continuă această călătorie citind urmarea ei...
Claire Heartsong a produs - printr-un proces de co-
creaţie împreună cu Catherine Ann Clemett - o urmare a
cărţii Ana, bunica lui Iisus. În această carte următoare,
intitulată Ana, vocea Magdalenelor, Ana şi alte 18 adepte
şi iniţiate ale Ordinului Magdalenelor transmit o serie de
mesaje extrem de detaliate, referitoare la viaţa pe care
au trăit-o în Franţa şi în Britania după învierea lui Iisus
(Yeshua). Ele îşi dezvăluie aici experienţele personale
care le-au transformat profund viaţa, alături de Yeshua
cel înviat, care s-au derulat de-a lungul multor ani.
Cartea prezintă capitole referitoare la o mare varietate de
subiecte spirituale, inclusiv anumite materiale pe care
unii oameni moderni le-ar putea considera eretice sau
controversate. Aceste se- crete de mult uitate sunt
revelate la ora actuală cu scopul de a asista renaşterea
vocii suprimate a Divinului Feminin/Magdalenei în zilele
noastre.
Alătură-te Anei, Sfintei Familii şi esenienelor
Magdalene care şi-au desfăşurat munca în alte regiuni,
trăind acolo noi experienţe. Savurează detaliile extrem
de precise primite direct de pe buzele Magdalenelor, care
vor ridica pentru prima dată vălul tăcerii, care le-a
ascuns foarte mult timp vieţile exemplare trăite în
compasiune şi în măiestria spirituală. Acest lucru te va
ajuta să înţelegi într-o mai mare măsură drama hristică
de acum 2.000 de ani şi relevanţa ei pentru umanitatea
din zilele noastre şi pentru trezirea ta spirituală.
Dacă vei opta să citeşti cartea Ana, vocea
Magdalenelor...
• Îţi vei putea continua călătoria alături de Ana, de
Sfânta Familie şi de celelalte 18 eseniene Magdalene,
care şi-au desfăşurat munca în Franţa şi în Britania
după învierea lui Iisus (Yeshua).
• Vei afla mai multe informaţii referitoare la anii
„pierduţi” de după crucificarea şi învierea lui Iisus.
• Vei face cunoştinţă cu Magdalenele care au asistat
şi au păşit alături de Iisus cel înviat în Franţa, în
Britania şi în India.
• Vei descoperi o serie de secrete ascunse foarte
mult timp, referitoare la viaţa intimă a lui Iisus, la
relaţiile şi la copiii acestuia.
• Vei înţelege importanţa vitală a ridicării vocii
suprimate a Divinului Feminin în zilele noastre, în care
prevalează haosul, pentru ca toţi oamenii să poată
înflori, regăsindu-şi starea de armonie şi de echilibru.
• Vei înţelege importanţa „Insămânţării Luminii” -
care permite transmiterea mai departe a „liniei
genealogice” a descendenţilor iluminaţi ai Anei, Fecioarei
Maria şi ai lui Iisus prin intermediul tău, în măsura în
care vei acţiona ca un catalizator viu al trezirii propriului
potenţial lăuntric de tip Hrist-Magdalena în această
epocă.
Despre autoare

Claire Heartsong şi-a crescut familia în Idaho şi a


predat la Universitatea de Stat din Boise, înainte ca
planurile interioare să se deschidă în faţa conştiinţei
sale, în anul 1986. După acel moment, ea a trăit o serie
de experienţe esenţiale alături de St. Germain, Yeshua şi
Ana. S-a mutat pe Muntele Shasta, unde a receptat
invitaţia Anei de a-i spune povestea. După ce a trecut
prin diferite iniţieri pregătitoare intense, de-a lungul a
zece ani, Claire şi Ana şi-au unit forţele, creând
împreună cartea Ana, bunica lui Iisus. Această operă
plină de iubire şi de devoţiune a continuat apoi din
ianuarie, 1998, până în octombrie, 2002.
Claire îşi bazează experienţele curente pe
creştinismul mistic şi gnostic demonstrat şi propovăduit
de Ana, Yeshua (Iisus) şi de esenienii de pe Muntele
Carmel. După terminarea cărţilor referitoare la Ana,
Claire a înţeles că pasul următor al procesului ei de
trezire spirituală va consta în găsirea unor maeştri şi a
unor învăţături care să o asiste în materializarea prin
experienţă directă a învăţăturilor eterice ale Anei. În
această direcţie, Claire s-a asociat cu maeştri budişti
tibetani şi cu învăţăturile lor bazate pe experienţa
directă, considerându-le a fi poarta deschisă către care a
indicat dintotdeauna Ana în timpul anilor în care i-a
auzit şi i-a simţit vocea în inima sa.
Începând din anul 2006, când Claire l-a întâlnit pe
partenerul ei spiritual, Lorenzo, ea a ieşit din lumina
reflectoarelor. Cei doi trăiesc o viaţă contemplativă, într-
un loc retras, pe un munte din California de nord, unde
practică împreună meditaţia budistă esenţială. Ei sunt
complet dedicaţi trezirii spirituale în această viaţă, în
beneficiul tuturor fiinţelor vii.
www.claireheartsong.com
CUPRINS
Mulţumiri ............................................................... 4
Cuvânt înainte ........................................................ 6
Cap. 1 - O scrisoare de la Ana de pe Muntele Carmel
............................................................................. 17
Cap. 2 - Ana călătoreşte în apropiere de Betleem ... 24
Cap. 3 - Esenienii din Ierusalim şi de pe Muntele
Carmel .................................................................. 34
Cap. 4 - Iniţierile primite de Ana în Egipt .............. 47
Cap. 5 – Alexandria ............................................... 60
Cap. 6 - Întoarcerea Anei pe Muntele Carmel ......... 66
Cap. 7 - Ascensiunea lui Hismariam....................... 76
Cap. 8 - Ana revelează misterele învierii ................ 85
Cap. 9 - Matthias şi Iosif din Arimateea ................. 94
Cap. 10 - Iniţierea Anei în Concepţia în Lumină .. 108
Cap. 11 - întâlnirea Anei cu Ioachim ................... 117
Cap. 12 - Ana şi copiii lui Ioachim ....................... 127
Cap. 13 - Concepţia şi naşterea Mariei Ana .......... 140
Cap. 14 - Copilăria Mariei Ana ............................. 153
Cap. 15 - Viziunea Anei de pe Munte ................... 161
Cap. 16 - Maria Ana şi Iosif ben Iacov .................. 169
Cap. 17 - Concepţia în Lumină a lui Yeshua ......... 177
Cap. 18 - Plecarea lui Ioachim ............................. 184
Cap. 19 - Naşterea lui Yeshua ben Iosif ................ 193
Cap. 20 - Vizita Magilor ....................................... 206
Cap. 21 - Escala în Egipt ..................................... 212
Cap. 22 - Ritul trecerii de pe Muntele Sinai ......... 222
Cap. 23 - Întoarcerea acasă ................................. 228
Cap. 24 - Copilăria lui Yeshua.............................. 235
Cap. 25 - Copilăria Mariei Magdalena şi a lui Mariam
........................................................................... 244
Cap. 26 - Yeshua în Britania ................................ 257
Cap. 27 - Întoarcerea lui Yeshua din Britania ....... 267
Cap. 28 - Yeshua povesteşte călătoria lui în India 278
Cap. 29 - Yeshua se întâlneşte cu Babaji .............. 289
Cap. 30 - Ascensiunea lui Iosif ben Iacov ............. 298
Cap. 31 - Iniţierile primite de Yeshua în Egipt ..... 304
Cap. 32 - Iniţierea din Marea Piramidă ................ 315
Cap. 33 - Calea este pregătită .............................. 327
Cap. 34 - Cuvintele lui Yeshua............................. 338
Cap. 35 - Puterea de vindecare a lui Yeshua......... 351
Cap. 36 - Un mesaj de speranţă ........................... 361
Cap. 37 - Se apropie furtuna ................................ 374
Cap. 38 - Cina cea de taină .................................. 384
Cap. 39 - În Grădina Ghetsimani ......................... 396
Cap. 40 - Secretele Golgotei ................................ 405
Cap. 41 - Ascensiunea corpului nemuritor al lui
Hristos................................................................ 414
Cap. 42 - Botezul cu Sfântul Duh ......................... 422
Cap. 43 - Transmiterea Sfântului Graal ................ 432
Cuvânt de încheiere de la Claire .......................... 447
Anexa A - Diagrama relaţiilor............................... 450
Anexa B - Diagrama cronologică .......................... 454
Anexa C - Glosar al termenilor eterici .................. 456
Ana, vocea Magdalenelor ..................................... 464
Despre autoare .................................................... 466

S-ar putea să vă placă și