Cuprins

Efectuarea reconstituirii în cazul infracțiunilor contra vieții

Student: Vătămanu Miruna Lavinia

INTRODUCERE...........................................................................................................................2
CAPITOLUL 1. NOŢIUNI GENERALE PRIVIND INFRACŢIUNLE CONTRA VIEŢII. .4
Secţiunea 1. Ocrotirea vieţii prin mijloace ale dreptului penal.............................................4
Secţiunea a 2-a. Elemente de drept comparat.........................................................................6
 INTRODUCERE

Infracţiunile contra vieţii sunt deopotrivă cele mai grave infracţiuni contra persoanei,
deoarece prin săvârşirea lor, omului i se răpeşte bunul cel mai de preţ, care este viaţa. Pentru
acest motiv, faptele îndreptate împotriva vieţii omului au fost incriminate din cele mai
îndepărtate timpuri, fiind întotdeauna sancţionate cu mare severitate1.
Infracţiunile contra vieţii, din care face parte şi omorul, au ca obiect juridic relaţiile
sociale referitoare la dreptul la viaţa, fiecare persoană, luată individual, apare ca titular al
dreptului absolut la viaţa, iar toate celelalte persoane apar cu obligaţia de a se abţine de la
săvârşirea oricărei fapte prin care s-ar aduce atingere dreptului la viaţă al titularului2.
Cea mai gravă înfracţiune contra vieţii, al căror grad de pericol social este extrem de
ridicat, este reprezentată de omor. Potrivit articolului 174 C. pen., această infracţiune constă în
„uciderea unei persoane”, la aceasta adăugându-se că, potrivit articolului 19 alin. Penultim C.
pen., uciderea persoanei se realizează cu intenţie în cazul omorului, mai exact cu ştiinţa şi voinţa
făptuitorului. Acestea fiind spuse, este şi mai uşor de înţeles de ce se distanţează atât de mult
această infracţiune sub raportul gravitaţii, de celelalte infracţiuni contra vieţii. Tocmai de aceea
se poate argumenta sancţionarea omorului cu o pedeapsă mult mai aspră decât pedepsele cu care
sunt sancţionate celelalte infracţiuni contra vieţii.
Trebuie menţionat că textul Codului penal, referitor la infracţiunea de omor, nu vorbeşte
despre omor simplu, dar având în vedere textele articolelor 175 si 176 C. pen, în care sunt
prevăzute formele agravante ale infracţiunii, respectiv „omor calificat” si „omor deosebit de
grav”, trebuie să acceptăm expresia de „omor simplu”.
Dintre numeroasele mijloace de apărare a vieţii omului, amintim şi mijloacele juridice,
dintre acestea, un loc important ocupându-l cele proprii dreptu-lui penal. Astfel, este necesar să
se apeleze la termenul de investigare, în accepţiunea sa de cercetare, de anchetă penală a unor
fapte penale, aşa cum sunt con-sacrate în activitatea de urmărire penală in primul rând, pentru a-i
evidenţia atât complexitatea cât si dificultăţile, dar şi pentru a ne apropia, de o anumită
terminologie devenită tot mai frecventă (de exemplu crime investigation). Acest mod
caracteristic de apărare a existenţei persoanei are, insă, un caracter amplu, neputând fi concepută
1
Pentru o privire istorică, a se vedea, I. Dobrinescu , Infracţiuni contra vieţii persoanei , Editura Academică,
Bucureşti; 1987, p. 11-18.
2
Gheorghe Vintilă, Criminalistică, Editura Themis, Craiova 2001, op.cit. , p. 426.
decât in cadrul unui sistem organizat de anchetă destinată aflării adevărului, activităţile tehnico –
tactice criminalistice ocupând o poziţie deosebită.
Criminalistica este ştiinţa care ne oferă instrumentele ştiinţifice destinate atât conturării
elementelor constitutive ale infracţiunii şi identificării făptuitorului, cât şi aplicării unei pedepse
conform vinovăţiei sale.
În consecinţa, un element de natură a sublinia importanţa cercetării criminalistice a
omorului, îl reprezintă însuşi rolul său în stabilirea faptelor si împrejurărilor cauzei.
Motivaţia alegerii temei se regăseşte în importanţa dreptului penal în studierea
infracţiunii de omor calificat. Aceasta importanţă rezultă din faptul că ştiinţa Dreptului penal
special, ce are ca obiect studiul normelor penale care prevăd faptele calificate de legiuitor ca
infracţiuni şi modul în care acestea sunt sancţionate în scopul cunoaşterii şi aplicării lor corecte
de către organele puterii judecătoreşti ale statului de drept.
Cercetarea omorului se individualizează, faţă de investigarea altor categorii de
infracţiuni prin problematica sa specifică ce poate fi concentrată în câteva direcţii principale,
respectiv: stabilirea naturii şi cauzei morţii, a circumstanţelor de mod şi de timp în care a fost
săvârşită fapta, descoperirea mijloacelor sau instrumentelor folosite la suprimarea vieţii victimei,
identificarea autorului, a eventualilor participanţi la comiterea omorului, precizarea scopului sau
a mobilului infracţiunii.
Enumerarea de mai sus are un caracter general, problemele ce se cer soluţionate intr-un
caz concret fiind mult mai numeroase, dar indiferent de particularităţile omorului, organul
judiciar va trebui sa-şi orienteze cercetările potrivit formulei „celor şapte întrebări”, amintită: ce
faptă s-a comis şi care este natura ei?; unde s-a comis fapta?; când a fost săvârşită?; cine este
autorul?; cum şi în ce mod a săvârşit-o?; cu ajutorul cui?; în ce scop? 3. La aceste întrebări,
adăugând încă una extrem de importantă: cine este victima?
Doar pe baza unui răspuns la aceste întrebări e posibil să se alcătuiască un probatoriu care
să reflecte realitatea şi, astfel, să permită stabilirea adevărului. Altfel spus, problemele ce se cer
rezolvate prin investigarea omorului vor constitui, fiecare în parte, obiect al probaţiunii.

3
Referitor la aceste probleme, a se vedea Le Moyne Snyder, Homicide investigation, Editura Charles Thomas,
California, S.U.A., 1958, p.3-13; Rene Lechat „La techinque de l*enquete criminelle”, vol. I, Edition Moderna,
Bruxelles, 1959, p.181; M. Le Clere „Manuel de police technique”, ed a 2-a, Ed. Police-Revue, Paris, 1974; Camil
Suciu „Criminalistica”, Editura Didactică si pedagogică, Bucureşti, 1972, p. 601; I.Mircea „Criminalis-tică” Editura
Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1978, p.176.
 CAPITOLUL 1. NOŢIUNI GENERALE PRIVIND INFRACŢIUNLE
CONTRA VIEŢII

Constituţia României, adoptată în decembrie 1991 şi modificată la 19 octombrie 2003 în

urma referendumului, reglementează şi garantează "dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi
psihică" în art.22: "Dreptul la viaţa, precum şi dreptul la integritate fizică şi psihică este
recunoscut tuturor persoanelor; nici o persoană nu poate fi supusă la tortură, precum şi nici
unei pedepse inumane sau degradante; pedeapsa cu moartea este interzisă". Potrivit art. 2 alin.
(1) din Convenţia europeană a drepturilor omului, dreptul la viaţă al oricărei persoane este
protejat de lege, iar potrivit art. 22 alin. (1) din Constituţie, dreptul la viaţă este garantat. Omul a
fost, este şi va fi sociabil, el este creatorul tuturor bunurilor materiale şi spirituale din societate
care, transmise din generaţie în generaţie, au asigurat şi asigură progresul continuu al omenirii.
Omul are drepul la libertate, dar libertatea individului în societate trebuie să fie circumscrisă
noţiunii de respect pentru ceilalţi.
Acelealşi idei au fost exprimate şi prin Declaraţia universală a drepturilor omului,
adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. la 10 decembrie 1948. În art.3 din Declaraţie, se arată
că "orice om are dreptul la viaţă, libertate şi la inviolabilitatea persoanei", iar Pactul cu privire
la drepturile civile şi politice prevede în art. 6 pct.1 că "dreptul la viaţă este inerent persoanei
umane; acest drept trebuie ocrotit prin lege; nimeni nu poate fi privat de viaţa sa în mod
arbitrar". Acest drept figurează şi în alte importante documente internaţionale şi anume, în
Convenţia europeana pentru protecţia drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale (art.2).

Secţiunea 1. Ocrotirea vieţii prin mijloace ale dreptului penal

Dreptul penal, ca ramură a sistemului de drept, este alcătuită din doua părţi: partea generală
şi partea specială, părţi care, deşi sunt strâns legate între ele, prezintă totuşi anumite particulărităţi.
Acesta ca ramura unitară de drept, are ca obiect reglementarea raporturilor izvorâte din săvârşirea
de infracţiuni şi care se statornicesc între stat şi persoanele care le săvârşesc, în scopul apărării
societăţii, a membrilor săi împotriva acrstora, prin aplicarea de pedepse şi alte măsuri penale4.

4
Alexandru Boroi, Drept penal. Partea specială, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2008, p.2.
 Rolul deosebit de important al dreptului penal în ceea ce priveşte apărarea valorilor
fundamentale ale societăţii, se evidenţiază cu mare pregnanţă tocmai în partea specială.
Prevăzând şi sancţionând cu severitate faptele îndreptate împotriva persoanei, împotriva
atributelor esenţiale ale fiinţei şi personalităţii umane, ca şi pe cele îndreptate împotriva celorlalte
drepturi şi libertăti ale omului, normele penale speciale apără interesele care îi sunt recunoscute şi
prin a căror atingere s-ar afecta grav un interes social general.
Altfel spus, partea specială a Codului penal trebuie sa înarmeze pe cei ce aplică normele
penale speciale, cu cunoştinţele necesare şi să le formeze aptitudinea de a face o corectă încadrare
juridică a faptelor, aceasta asigurând legalitatea în realizarea sarcinilor justiţiei penale.
Dintre toate valorile sociale, omul reprezintă, cu siguranţă, valoarea cea mai de preţ. De aceea,
legea penală îl apără atât în ceea ce priveşte existenţa sa fizică şi atributele fundamentale ale
personalităţii sale, cât si în ceea ce priveşte toate celelalte drepturi şi interese ce-i sunt
recunoscute.
Facând distincţia între faptele de pericol social îndreptate împotriva drepturilor absolute
privitoare la existenţa fizică şi la principalele atribute ale fiinţei şi personalităţii umane pe de o
parte, şi faptele de pericol social îndreptate împotriva altor drepturi şi interese ale persoanei.
Pe de altă parte, legiuitorul a inclus pe cele dintâi într-o categorie distinctă de infracţiuni,
concretizată în titlul infracţiuni contra persoanei.
Ocrotirea persoanei prin mijlocirea legii penale se înscrie printre cele mai importante
obiective ale dreptului penal; persoana omului este apărată atât sub aspectul personalităţii sale
fizice (viaţa, integritatea corporală, sănătatea), cât şi a personalităţii sale morale (demnitate,
onoare, libertate, etc.).
În cadrul ocrotirii penale a persoanei, locul central îl ocupă apărarea vieţii omului.
Viaţa, ca însuşire biologică a individului, constituie atributul sintetic şi fundamental fără de
care nu ar putea exista nici una dintre celelalte însuşiri ale persoanei. Ea reprezintă bunul, valoarea
cea mai de preţ a individului, condiţia supremă a existenţei şi afirmării rolului său în cadrul
grupului social.
Dreptul la viaţă reprezintă un drept fundamental al omului, care, prin importanţa sa
depăşeşte sfera interesului personal având relevanţă pentru întreaga societate. Societatea, de
asemenea, nu poate fi concepută decât prin existenţa unor oameni, ceea ce înseamnă că viaţa
indivizilor devine o condiţie supremă a existenţei societăţii însăşi. Fără respectarea vieţii nu este
posibilă nici colectivitatea, nici convieţuirea socială.
Implicarea dreptului în reglementarea relaţiilor sociale şi în ocrotirea valorilor sociale, a
transformat aceste relaţii în raporturi juridice, iar raporturile juridice care se nasc şi se dezvoltă în
jurul valorilor sociale ocrotite, devin obiectul juridic al infracţiunii.
Viaţa devine astfel, dintr-o valoare biologică, o valoare socială şi juridică, adică un drept
absolut la viaţă al individului, drept a cărui ocrotire este constatată de legea şi doctrina penală şi pe
care toţi cei din jur trebuie să-l respecte.
Mai mult chiar, ocrotirea vieţii înseamnă apărarea tuturor relaţiilor sociale normale şi utile,
deoarece fără persoană în viaţă, aceste relaţii nu ar fi posibile.

Secţiunea a 2-a. Elemente de drept comparat

Problema ocrotirii vieţii omeneşti s-a pus încă din epocile cele mai îndepărtate. Iniţial,
măsurile împotriva celor care-şi ucideau semenii nu erau axate pe ideea de vinovăţie, ci pe
necesitatea de apărare şi conservare a echilibrului necesar supravieţuirii grupului. Ele, constau în
principal, în alungarea făptuitorului din comunitate; numai dacă securitatea tribului nu era
periclitată, părţile interesate aveau posibilitatea răzbunării 5. Indiferent de măsura luată,
făptuitorul rămânea lipsit de protecţia tribului. Treptat şi-a făcut loc în viaţa colectivităţilor legea
talionului; efectul acesteia consta în faptul că acela care făcea un rău, urma să sufere tot atăta rău.
Legea talionului stă la baza celeui mai vechi colecţii de legi cunoscute, Codul lui
Hamurappi din Babilon (1792-1950 î.e.n. ). Această reglementare consacră distincţia dintre
omorul intenţionat şi cel din imprudenţă, deşi cuprinde o serie de norme care evidenţiază
neînţelegerea la justa valoare a noţiunii de vinovăţie. 6 Conceptul în sine de drepturi ale omului a
reprezentat o generalizare şi o abstractizare a tot ceea ce gândirea umană a avut mai bun reluând
elemente din gândirea religioasă, din năzuinţele generale de libertate dar şi din pincipiile
filosofice umaniste. Ocrotirea persoanelor împotriva actelor îndreptate contra vieţii s-a impus ca
o necesitate obiectivă încă din timpurile cele mai îndepărtate.

5
Ion Dobrinescu, Infracţiuni contra vieţii persoanei, Editura Academiei, Bucureşti, 1987, p. 11.
6
Vladimir Hanga, Mari legiuitori ai lumii, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977, p. 75.
 În Grecia Antică, sistematizarea legilor vechi şi înnoirea acestora a fost realizată de Lycurg
( secolul al IX-lea î.e.n. ). Potrivit acestor norme, omorul involuntar (fonos akusios) şi omorul
premeditat (fonos pronoias) cunoşteau regimuri procedurale şi sancţionării diferite.
Omorul premeditat se judeca în Aeropag, în complet alcătuit din mai mulţi arhonti aleşi
pe viaţă şi prezidat de arhontele-rege.
Oratorii erau obligaţi să se rezume la expunerea faptelor si să nu apeleze la pasiuni sau
milă, iar sentinţele cuprindeau, fie o soluţie de condamnare la moarte, fie o soluţie de achitare. În
caz de paritate de voturi, preşedintele adaugă un vot în favoarea condamnatului.7
În romani, Legea celor XII Table (prima lege scrisă, datând din secolul V î.e.n) considera
omorul (perricidum) crimă publică. Cel mai vechi cuvânt roman care denumea omuciderea era
„parricidium” şi însemna „uciderea intenţionată a unei persoane”. Numai spre finele Republicii
acest termen va denumi exclusiv uciderea unei rude, crima pentru care s-a păstrat vechea
pedeapsă pentru omucidere în general. Un aspect care ar putea fi interpretat ca referitor la
premeditare, este evidenţiat de cuvântul "homicidus", care apare în latina clasică pe lângă
noţiunile "sicarius" (ucigaş plătit) şi "veneficius" (otrăvitor). Fapta de a suprima viaţa unei
persoane libere din comunitate era judecată în complete seciale, iar pedeapsa, de regulă, era
moartea; se puteau aplica totuşi, şi alte pedepse, ca de exemplu amputarea mâinii condamnatului,
flagelaţia etc.
Legea lui Sylla asupra ucigaşilor plătiţi şi otrăvitorilor (lex Cornelia de sicariis et
veneficiis) a rămas fundamentală în această materie, în timp ce legea lui Pompei asupra uciderii
unei rude, nu a făcut decât să modifice sancţiunile.
Caracterul cutumiar, feudal şi canonic al reglementărilor Evului Mediu se reflectă şi în
Corpus iuris canonici (1840), lege repreyentativă pentru acea perioadă. Conform acesteia,
omorul era pedepsit cu moartea prin mijloacele cele mai crude; nobilii care comiteau această
infracţiune puteau beneficia de convertirea pedepsei capitale într-una mai uşoară, mergându-se
până la amendă.
Anul 1764 a marcat un moment de o importanţă crucială pentru evoluţia ulterioară a
ştiinţei penale: apariţia lucrării lui Cesare Beccaria, Dei delitti et delle pene. În ea au fost
formulate pentru prima dată principiul legalităţii incriminării şi principiul umanizării pedepsei;

7
Andrei Marin, Pagini alese din oratori greci, editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1969, p. 20
totdata, au fost examinate probleme de reeducare a infractorului şi de morală: finalitatea
represiunii, în concepţia acestui autor, nu poate fi niciodată în afara exigenţelor moralei8.
Contribuţii importante la îmbunătăţirea reglementărilor penale în acest domeniu au avut
şi şcolile penale (clasică, pozitivistă, socioligică) şi tezele de ordin filosofic elaborate în sec. XIX
şi axate, fie pe ideea "liberului arbitru", fie pe a determinismului.
În România, existenţa unor legi scrise pe vremea geto-dacilor este atestată de Iordanes,
dar aceste legi nu s-au păstrat. Din scrierile lui Iordanes reiese că în epoca lui Burebista puterea
judecătorească era încuviinţată, se pare, preoţilor; ulterior, Comoscius (urmaşul lui Deceneu) era
considerat cel mai mare judecător9.
Ca efect al ocupării Daciei de către romani, regulile dreptului roman au fost introduse şi
în noua provincie a imperiului: judecător era guvernatorul sau locţiitotul său, şi aceştia aveau
"ius gladii" (dreptul de a pronunţa pedeapsa capitală). Dacă făptuitorul era un fruntaş din rândul
popoarelor supuse, pedeapsa cu moartea era pronunţată de către împărat.
În perioada năvălirii populaţiilor migratoare, după retragerea armatelor romane, dreptul
roman şi-a restrâns sfera de aplicabilitate în favoare obiceiuluo sau a normelor juridice proprii;
conform acestora, pedepsei cu moartea îi puteau fi preferate alte două aspecte considerate grave:
izgonirea din comnunitate şi "strigarea peste sat" (oprobiul comunităţii). În secolele X-XII, în
perioada stăpânirii bizantine, s-au aplicat normele cuprinse în Bazilicale. Potrivit acestora,
comiterea unei infracţiuni de omor era sancţionată cu moartea sau mutilarea făptuitorului; dacă
acesta aparţinea clasei dominante, putea beneficia de convertirea pedepsei în plata unei sume de
bani. Sub aspect teoretic, în aceste reglementări începe să se cristlizeze distincşia dintre tentativă
şi infracţiune consumată, cu vădite implicaţii asupra regimului juridic.
Dreptul cutumiar sau nescris (ius Valachio) a coexistat cu aceste reglementări, atât în
perioada menţionată, cât şi în cea următoare; în acest sens, un document datând din 1364 şi emis
de regina Elisabeta a Ungariei recunoaşte dreptul românilor din comitetul Berg de a-şi alege
voievod (asemeni celor din Maramureş şi din alte părţi ale regatului), care voievod putea judeca
toate pricinile dintre locuitorii români10.
În 1646 şi 1652 au fost tipărite primele legiuiri românesti: Cartea românească de
învăţătură (Iaşi), respectiv Îndreptarea legii (Târgovişte). Regimul sancţionar al omorurilor, în

8
Caesare Beccaria, Despre infracţiuni şi pedepse, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1965, p. XLVIII.
9
Vladimir Hanga, Istoria dreptului românesc, volumul I, Editura Academiei, Bucureşti, 1980, p. 63-72.
10
Vladimir Hanga, Istoria dreptului românesc, volumul I, Editura Academiei, Bucureşti, 1980, p. 205.
spiritual vremii, aspru şi discriminator. Se prevedea pedeapsa cu moartea (prin spânzurare sau
decapitare), dar categoria social căreia îi aparţinea făptuitorului putea dermina aplicarea unor
sancţiuni mai uşoare.
Caracterul evoluat al acestor reglementări este pus în evidenţă de sancţionarea mai blândă
a tentative în raport cu infracţiunea consumată şi de przenţa în texte a cauzelor care înlătură
răspunderea penală şi a celor care permit reducerea pedepsei (circumstanş atenuante), fireşte
potrivit concepţiilor vremii.
Potrivit Legiuirii Caragea ( 1818), considerată ultima legiuire feudal românească în acest
domeniu, se face distincţie între omorul premeditat ("care reiese mai îninte cugetat") şi cel
"necugetat". Pedeapsa pentru omorul premeditat era moartea; în cazul omorului "necugetat" sunt
prevăzute cauze care înlătură caracterul penal al faptei şi cauze care determină aplicarea unei
pedepse mai mici. Astfel, cine va omorî apărându-şi viaţa de primejdie, nevinovat este (legitimă
apărare); cine, asvârlind ceva şi cu nebăgare de seamă, va omorî, să răscumpere cu bani omorul
de la rudele celui omorât (uciderea din culpă şi/sau/praeterintenţia în loviturile cazatoare de
moarte).
În Codul Penal din 1865, omuciderea este incriminată în mai multe variante, în funcţie de
modalităţile (circumstanţele) săvârşirii ei. Omorul săvârşit cu voinţă (art. 22) era sancţionat cu
munca silnică pe timp limitat; omorul calificat (art.234) "când se va fi săvârşit înainte sau
deodată, sau în urma altei crime" ca şi atunci când "va fi avut drept scop, ori a prepara, ori a
înlesni, ori a executa un delict" era sancţionat cu munca silnică pe viaţă. Omorul cu premeditare
(art. 280) era sancţionat cu temniţa grea pe viaţă; pruncucidere copilului legitim (art. 230) era
pedepsită cu reconcluziune; iar omorul involuntar (art. 248) era sancţionat cu închisoarea de la 3
luni până la 1 an si jumătate şi amendă.
Codul penal din 1937 – primul cod penal românesc – reglementa următoarele forme de
omor, cu regim sancţionar diferit: omorul simplu (art.463), omorul calificat (art.464),
pruncuciderea (art.465), oferta de omor (art.466), omuciderea din imprundenţă (art.467), omorul
la stăruinţă (art. 468), omorul prin consens (art. 469). Dispoziţiile acestui cod s-au caracterizat
printr-o bună sistemtizare şi o abordare ştiinţifică a problemelor de drept penal.
Codul Penal actual (intrat în vigoare la 1 ianuarie 1969) reglemetează infracţiunile contra
vieţii sub denumirea generică "Omuciderea", fiind incluse, alături de omorul propriu-zis,
infracţiunile de pruncucidere (art. 177), ucidere din culpă (art.178) şi determinarea sau înlesnirea
sinuciderii (art. 179), a căror redactare este sensibil îmbunătăţită11.
Omorul este incrminat în trei variante. Omorul simplu (art.174) sancţionat cu închisoare
de la 10 la 20 de ani şi interzicerea unor drepturi (tentative fiind pedepsibilă la toate modalităţile
infracţiunii de omor).
Omorul calificat (art. 175) este sancţionat mai aspru datorită împrejurărilor în care se
comite fapta (aspect asupra cărora vom mai reveni12) – pedeapsa fiind închisoarea de la 15 la 20
de ani şi interzicerea unor drepturi. Pentru omorul deosebit de grav considerat ca forma de
omucidere cu cel mai înalt grad de pericol social, Codul Penal prevedea, altervativ, pedeapsa cu
moartea sau închisoarea de la 15 la 20 de ani şi interzicerea unor drepturi.
În concluzie, în cadrul acestui capitol am expus aspectele generale privitoare la
infracţiunile contra vieţii, ocrotirea acesteia prin mijloacele de drept penal şi am prezentat unele
aspecte de drept comparat. Am subliniat cât de important este dreptul la viaţă al fiecărei persoane
şi am menţionat reglementările făcute de către legiuitor. De asemenea am adus o serie de
exemple ale legislaţiilor anterioare şi modificările codului penal de-a lungul timpului subliniind
importanţa sancţionarii suprimării vietii unei persoane încă din cele mai vechi timpuri.

11
Ion Dobrinescu, Infracţiuni contra vieţii persoanei, Editura Academiei, Bucureşti, 1987, p. 17.
12
Vezi infra, cap II, secţ. I,II
 Capitolul 2. Aspecte generale cu privire la tactica reconstituirii în procedura de urmărire
penală

2.1. Noțiunea și importanța reconstituirii

2.2. Tipologia și trăsăturile caracteristice ale reconstituirii
2.3. Etapele efecutării reconstituirii
2.3.1. Dispunerea reconstituirii
2.3.2. Organizarea reconstituirii
2.3.3. Efectuarea reconstituirii
2.3.4. Fixarea rezultatelor reconstituirii
2.4. Valoarea probatorie a reconstituirii

Capitolul 3. Reconstituirea în cazul infracțiunii de omor

3.1. Aspecte procedurale şi tranzitorii

Reconstituirea foloseşte la verificarea declarațillor învinuitului sau inculpatului cu privire

la posibilitatea săvârşirii unor anumite activități, în anumite condiții concrete de timp şi de loc,
fără ajutorul altor persoane cunm ar fi, de exemplu, ridicarea victimei la o înălțime la care
aceasta nu ar putea fi ridicată decât cu ajutorul unui complice. Reconstituirea poate avea ca scop
şi verificarea împrejurărilor în care un omor, sau anumite episoade ale acestuia au fost realmente
percepute în condițtiile indicate de martori. În cazul unor omoruri săvârşite în locuri deschise sau
atunci când autorul a aruncat victima ori părți ale acesteia pe câmp, în păduri, în lacuri, se
foloseşte procedeul numit conducere în teren, pe baza declarațiilor inculpatului. Acesta va
parcurge întregul traseu pe care s-a deplasat atunci când a comis fapta, indicând locurile în care a
aruncat părți din corpul victimei (în cazuri de omor urmat de dezmembrarea cadavrului) sau
arătând locul în care a îngropat sau aruncat cadavrul.

3.2. Aspecte criminalistice şi criminologice

3.3. Rolul victimei în comiterea omorului

3.4. Exemplu practic

Concluzii

Bibliografie

Acte normative

Codul penal al României.

Codul de procedură penală a României.

Bibliografie selective.

Alexandru Boroi, Infracțiuni contra vietii,Beck,1999(din această lucrare voi lua doar câteva
propoziții introductive despre aceste infracțiuni).

Daniel Vasile,Ionuț Ciprian Dascalu,Consideratii generale privind infracțiunile contra

vieții,2008(la fel voi lua câteva fraze generale introductive).

Emilian Stancu,Tratat de criminalistică,Universul Juridic,2015.

Emilian Stancu Adrian ,Cristian Moise, Criminalistică : elemente de tehnică şi de tactică a

investigării penale,Universul Juridic,2013( momentan am gasit doar 4 pagini din această carte,
de la p24 la p28,voi încerca să o găsesc în format complet).

Eugen Ioan Dan,Criminalistică,Târgu Mureș, 2015.

Gabriel Ion Olteanu,Marin Ruiu,Tactică criminalistică,Editura AIT Laboratories,2009.

Gheorghe Bunea,Criminalistică,suport de curs,2012.

Gheorghe Ivan,Mari-Claudia Ivan,Drept penal.Partea special conform noului Cod penal,Editura

C.H.Beck,București,2019.
Marin Ruiu,Criminalistică,Universul Juridic,2013.

Marin Ruiu,Metodologie criminalistica,Universul juridic ,Bucuresti,2013(în căutare ).

Mihail Gheorghiță,Tratat de criminalistică ,Chișinău ,2017.

Surse Web

http://www.editura.mai.gov.ro/documente/biblioteca/2013/Investigare%20infractiuni/
Investigareinfractiuni.pdf
https://www.slideshare.net/matcovschiiecaterina/curs-criminalistica-adriana-tudoracheformat-ifr