Sunteți pe pagina 1din 184

UNIVERSITATEA

ADVENTUS
DIN CERNICA

Programul de Studiu
ASISTENȚĂ SOCIALĂ

Disciplina
Diagnoza și soluționarea problemelor
sociale

Suport de curs

Prof. univ. dr. Elena-Simona Rodat

2020
Cuprins
CAPITOLE/ TEME DE CURS ȘI SEMINAR

1. Curente teoretice asupra naturii realităţii sociale. Funcţionalismul, conflictualismul, inte-


racţionismul simbolic / 3
2. Perspective sociologice în studiul problemelor sociale. Rolul „imaginației sociologice”. De-
finiţii şi caracteristici ale problemelor sociale. Tipuri de probleme sociale / 11
3. Dezvoltări teoretice asupra problemelor sociale / 21
4. Problemele sociale globale (1). Creşterea populaţiei globului, schimbările demografice; să-
răcia şi foametea în lume / 31
5. Problemele sociale globale (2). Problemele ecologice – poluarea şi ameninţările mediului
înconjurător / 46
6. Problemele sociale globale (3). Globalizarea; „mcdonaldizarea” societăţilor; problema te-
rorismului şi a războiului / 56
7. Problemele sociale la nivel macrosocial – problema sărăciei în România / 65
8. Problema inegalităţilor sociale – inegalitatea rasială şi etnică; inegalitatea de gen şi de vâr-
stă; discriminarea / 81
9. Problema șomajului şi a migraţiei forţei de muncă / 91
10. Comportamentul „antisocial”: delincvența, criminalitatea, infracționalitatea / 103
11. Problema consumului şi a dependenţei de droguri (alcool, tutun, narcotice) / 122
12. Problemele sociale ale familiei şi copiilor (1) – problema violenţei în familie (violența do-
mestică în general, violența împotriva femeii) / 137
13. Problemele sociale ale familiei şi copiilor (2) – problema violenţei în familie (abuzul asupra
copilului); „copiii străzii”; problema vârstnicilor; divorțialitatea / 152
14. Problemele sociale instituționale – disfuncțiile sistemului educațional şi ale sistemului de
sănătate / 168

Bibliografie generală / 179

2
Capitolul 1
CURENTE TEORETICE ASUPRA NATURII REALITĂŢII SOCIALE.
FUNCŢIONALISMUL, CONFLICTUALISMUL,
INTERACŢIONISMUL SIMBOLIC

Obiective
Lectura şi analiza informaţiilor din acest capitol oferă suportul necesar pentru:

a) Aprofundarea cunoștințelor referitoare la perspectivele teoretice majore privind natura


realităţii sociale;
b) Cunoaşterea și înțelegerea abordării problemelor sociale de către perspectiva structural-
funcționalistă, teoria conflictului și interacționismul simbolic;
c) Capacitatea de a evalua și aprecia (critic) modelele teoretice prezentate, premisele de cer-
cetare și concluziile lor.

În încercarea lor de a înţelege mai bine fenomenele sociale, sociologii şi cercetătorii în-
cearcă să găsească pattern-uri recurente şi diferite relaţii între diferite situaţii şi aspecte, pentru a
unifica, simplifica şi reuşi să explice realitatea socială (faptele studiate). Sociologii, prin focalizarea
asupra anumitor segmente sociale particulare şi a relaţiilor dintre ele (interacţiunile dintre indivizi,
dintre indivizi şi grupuri, dintre grupuri, sau dintre grupuri şi societatea în care ele activează/
funcţionează), încearcă să identifice acele elemente care facilitează sau blochează interacţiunea, şi
consecinţele fiecăreia în parte. Nu s-a ajuns însă la un consens cu privire la „cea mai eficientă”
modalitate de analiză. De-a lungul timpului s-au conturat mai multe categorii de analiză teoretică,
dintre care reţinem aici, datorită relevanţei lor pentru problemele sociale, trei: perspectiva funcţio-
nalistă (funcţionalismul), teoria conflictului (conflictualismul) şi interacţionismul simbolic. Aceste
trei abordări nu sunt exclusive, dar ele prezintă perspective în mod radical diferite asupra naturii
realităţii sociale, sau cum ar trebui ea să fie studiată.

1.1 Funcţionalismul
Cunoscut şi sub denumiri precum perspectiva structuralist-funcţionalistă sau teoria consen-
sului, funcţionalismul este asociat îndeosebi cu numele antropologului Bronislaw Malinowski şi al
sociologilor Talcott Parsons1 şi Robert King Merton2, însă îşi găseşte originile încă din opera lui
Emile Durkheim3.
Înţelegerea societăţii în această perspectivă înseamnă vizualizarea societăţii ca un sistem în

1
Parsons, Talcott. 1951. The Social System. Glencoe,IL.: Free Press.
2
Merton, Robert King. 1968. Social Theory and Social Structure. 2nd Ed. New York: Free Press.
3
Durkheim,Emile. 1885. Les regles de la methode sociologique. Paris: Presses Universitaires de France.

3
care toate părţile acţionează împreună, deşi fiecare parte poate face lucruri diferite. Un alt concept
esenţial al perspectivei funcţionaliste, asociat cu acela de sistem, este structura. În societate, insti-
tuţiile, precum familia, educaţia şi religia sunt părţi ale sistemului social. Ele sunt structuri în soci-
etate prin care este organizată activitatea socială. Scopul general al diferitelor structuri (părţi) este
acela de a menţine ordinea în societate. Structurile în societate promovează integrarea, stabilitatea,
consensul şi balanţa acesteia.
Conform acestei perspective, cele mai multe norme/ reguli şi aranjamente sociale pot fi
explicate în bună măsură în termeni de utilitate a lor pentru societate, cu alte cuvinte ele îndepli-
nesc o funcţie. Importante în perspectiva funcţionalistă sunt, noţiunile de sistem şi interdependenţă.
Funcţionaliştii văd societatea ca un sistem în care orice segment al ei este cumva relaţionat la altul.
Datorită acestei interdependenţe, schimbarea într-un punct al sistemului poate determina efecte în
tot sistemul, efecte care la prima vedere pot să apară ca totalmente nerelaţionate (individuale).
T. Parsons, de pildă (1937, 1951), consideră că societatea este un sistem bine integrat şi
relativ stabil ai cărei membri sunt, în general, de acord în privinţa valorilor fundamentale. Societa-
tea tinde să fie un sistem în echilibru sau stabilitate. Întrucât orice schimbare socială are largi efecte,
dezechilibrante, ea are tendinţa de a provoca nemulţumiri, în special atunci când se produce repede,
nelăsând timp sistemului pentru a se adapta.
R. K. Merton (1957), a perfecţionat şi modificat funcţionalismul lui Parsons. În timp ce
acesta din urmă considera că toate instituţiile sunt în mod inerent bune în societate, Merton sublinia
că un sistem/ o organizaţie poate avea atât funcţii evidente (consecinţele/ utilităţile cunoscute sau
aşteptate, vizibile, numite şi funcţii manifeste), cât şi funcţii latente (mai puţin evidente, mai puţin
vizibile, neintenţionate şi neaşteptate). De multe ori obiectivele formulate şi urmărite (expresie a
funcţiilor manifeste) produc rezultate nedorite şi neintenţionate (se generează funcţii latente) şi în
fapt acţionează împotriva eforturilor şi capacităţilor grupului în acţiunea de atingere a scopurilor
sale4. De asemenea, Merton arată că structurile pot avea disfuncţii – consecinţe negative, ca şi
eufuncţii – consecinţe pozitive. Mai mult, o structură poate fi eufuncţională pentru o parte a socie-
tăţii şi disfuncţională pentru o altă parte.
O altă asumpţie importantă a funcţionalismului este aceea că fiecare parte a sistemului (so-
cial) îndeplineşte o funcţie pentru societate. Modelul care decurge, aşadar, dintr-o asemenea per-
spectivă este acela al unui sistem de părţi interrelaţionate, fiecare dintre acestea venind în întâm-
pinarea unei anumite nevoi a societăţii, contribuind la eficientizarea sistemului social, sau, într-un
alt mod, contribuind la menţinerea unităţii sistemului (la ţinerea părţilor lui împreună). Drept ur-
mare se creează o puternică tendinţă de realizare a unei stabilităţi înalte în sistem, iar schimbarea
socială este posibilă numai în anumite condiţii. O idee adiţională a perspectivei funcţionaliste este

4
Un exemplu în acest sens este sprijinul statului pentru mamele singure (AFDC-ul în SUA) care duce la descurajarea
închegării unei familii cu ambii părinţi; copiii cresc fără tată; riscul crescut pentru bărbaţi de a ajunge homeless sau
de a comite acte anti-sociale.

4
aceea că societatea tinde spre consens (basic consensus), bazat pe setul comun de valori şi credinţe
general acceptate care există în orice societate. Acest fapt este necesar în viziunea funcţionaliştilor,
deoarece natura interdependentă a societăţii impune cooperarea – fundamentul solidarităţii sociale.
Consensul şi solidaritatea socială (o identitate comună cu grupul) sunt părţi importante ale oricărei
societăţi efective.
De asemenea, funcţionaliştii argumentează că dacă un anume tip de comportament sau o
instituţie persistă (continuă să existe/ să se manifeste), atunci înseamnă acesta/ aceasta vine în în-
tâmpinarea unei nevoi prezente în cadrul societăţii respective. Doar prin definirea unui comporta-
ment particular ca fiind o problemă nu este asigurată şi dispariţia lui. Pentru eliminarea oricărui tip
de comportament, cercetătorii/ societatea trebuie în primul rând să identifice ce funcţii îndeplineşte
acesta şi apoi să facă disfuncţional acest comportament, ceea ce va genera dispariţia lui. Cum însă
o serie de probleme precum sărăcia, criminalitatea şi inegalitatea (şi care sunt asociate cu diferite
comportamente) există şi persistă în orice societate, sarcina sociologului este aceea de a descoperi
de ce şi cum persistă. Cu alte cuvinte persistenţa lor indică faptul că probabil ele îndeplinesc o
funcţie pentru societate, eliminarea lor putând fi realizată tocmai prin transformarea comportamen-
telor asociate lor în caracteristici disfuncţionale.
Herbert J. Gans5, de exemplu, arată că de pe urma sărăciei beneficiază o proporţie semnifi-
cativă a populaţiei, cu alte cuvinte sărăcia are o serie de funcţii pozitive, relevate de faptul că încu-
rajarea eradicării sărăciei este neutralizată de o serie de beneficii specifice în folosul non-săracilor.
Iată câteva dintre cele 13 funcţii ale sărăciei identificate de Gans:
a) Prezenţa sărăciei asigură faptul că „muncile murdare” ale societăţii vor fi realizate. Să-
răcia furnizează o forţă de muncă slab calificată şi deci slab remunerată care este dispusă – sau mai
degrabă nu este în postura de a refuza – să realizeze „muncile murdare” la un preţ scăzut.
b) Deoarece săracii sunt nevoiţi să lucreze pentru salarii mici, ei subvenţionează în acest
fel o varietate de activităţi economice de care beneficiază cei înstăriţi.
c) Sărăcia creează locuri de muncă pentru o serie de ocupaţii şi profesii care servesc şi
„deservesc” pe cei săraci, sau protejează restul societăţii de aceştia – de exemplu profesii precum
asistent social, poliţist, gardieni.
d) Săracii cumpără o serie de bunuri pe care alţii nu le doresc, extinzând astfel utilitatea
economică a unor asemenea bunuri – cum ar fi pâinea veche de o zi, fructe şi legume care altfel ar
fi aruncate la gunoi, îmbrăcăminte second-hand, automobile şi locuinţe deteriorate.
e) Săracii, fiind lipsiţi de putere, pot fi forţaţi să absoarbă costurile generate de creştere şi
schimbare (cu referire la societatea americană). De exemplu liniile feroviare ale trenurilor de mare
viteză sunt localizate în cartierele sărace.

5
Gans, Herbert J. 1972. „The Positive Functions of Poverty”. În American Journal of Sociology, Vol. 78.

5
f) Condiţiile vitrege în care trăiesc săracii dau naştere în unele situaţii la diferite forme de
artă (blues-ul de exemplu).
Deoarece multe dintre alternativele funcţionale la diferitele probleme ar fi disfuncţionale
pentru membrii înstăriţi şi cu putere din societatea respectivă, există o serie de „stimulente” care
fac ca respectivul comportament să persiste.
În concluzie, putem spune că funcţionaliştii pun accent pe inter-relaţiile dintre variatele
părţi ale sistemului şi cred că schimbările realizate într-o parte a sistemului (sub-structură) vor avea
implicaţii semnificative în alte părţi ale sistemului. Cu alte cuvinte, orice problemă socială parti-
culară reprezintă doar o parte dintr-un „tot” mai mare, unitar şi funcţional. Aceasta înseamnă că
pentru a înţelege o problemă socială, ea trebuie plasată într-un context analitic mult mai larg. O
problemă socială este o consecinţă a felului în care părţile unui sistem social sunt puse laolaltă/
interacţionează.

1.2 Conflictualismul
Perspectiva conflictualistă sau, în unele lucrări, teoria conflictului, s-a dezvoltat în special
pornind de la teoria socială dezvoltată de Karl Marx. Dezvoltări şi contribuţii importante la această
perspectivă au avut, mai recent, şi alţi autori, printre care cei mai importanți sunt Ralf Dahrendorf6
şi C. Wright Mills7 (1956) – ambii examinând în special rolul pe care îl joacă puterea în societate.
Conflictualismul oferă un cadru teoretic care vede societatea ca fiind divizată de inegalitate
şi conflict. Teoreticienii conflictualişti văd mai puţin societatea ca pe un sistem coeziv (aşa cum o
văd funcţionaliştii) şi mai mult ca pe o arenă a conflictului şi a luptelor pentru putere. De aceea,
în contrast cu perspectiva funcţionalistă, orientarea de bază a acestei perspective se concentrează
asupra conflictului şi a competiţiei dintre diferitele elemente ale societăţii.
Versiunea marxistă ia în considerare competiţia dintre clasele sociale, în timp ce alţi autori
se concentrează (şi) asupra conflictelor dintre diversele grupuri etnice, rasiale şi religioase, ca şi
asupra conflictului de gen în societate. Trebuie precizat faptul că noţiunea de „clasă socială” în
viziunea lui Karl Marx nu era definită în sensul sociologic clasic, ci într-un sens economic: la Marx,
clasa socială se suprapunea cu clasa economică. „Conflictul de clasă” sau „războiul de clasă”, un
concept esenţial în teoria marxistă, se referea la divergenţele care însoţesc relaţiile sociale dintre
membrii grupurilor aparţinând unor clase sociale diferite, ca şi la tensiunile şi antagonismele care
există în societate (mai exact, în societatea capitalistă) din cauza intereselor opuse care decurg din
poziţiile sociale diferite. Apartenența la o clasă era definită de relaţia cu mijloacele de producţie,
cu alte cuvinte de poziţia în structura socială care caracteriza societatea capitalistă. Marx a vorbit
despre două clase care includeau, în viziunea lui, majoritatea populaţiei în societatea capitalistă:

6
Dahrendorf, Ralf. 1959. Class and Class Conflict in Industrial Society. Stanford University Press;
Dahrendorf, Ralf. 1988. The Modern Social Conflict. University of California Press.
7
Mills, Charles Wright. 1956. The Power Elite. New York: Oxford University Press.

6
burghezia şi proletariatul (în timp ce alte clase, precum „mica burghezie”, aveau caracteristici atât
ale burgheziei, cât şi ale proletariatului). Un alt concept esenţial în teoria lui Marx, lupta de clasă,
era definit ca o expresie activă a conflictului de clasă. Conflictul de clasă poate lua mai multe
forme, de la violenţa directă precum luptele „murdare” pentru resurse şi pentru muncă ieftină, la
violenţa indirectă precum moartea din cauza sărăciei, a înfometării şi a condiţiilor nesigure de
muncă, de la coerciţie, precum ameninţările cu pierderea locului de muncă, la ideologie, adică la
încercarea de a convinge oamenii că puterea trebuie să fie în mâinile clasei capitaliste, sau chiar la
încercarea de a instala pasivitatea, prin promovarea consumarismului şi a publicităţii.
Spre deosebire de Marx, Ralf Dahrendorf consideră că diferenţele fundamentale dintre
clase nu trebuie văzute în termeni de proprietate (sau, în termenii lui Marx, de deţinere sau nu a
mijloacelor de producţie), ci în termeni de putere (politică). De aceea, arată el, societatea este
împărţită în „cei care au putere” şi „cei care dau putere”. „Puterea” este conceptul fundamental şi
pentru un alt reprezentat al perspectivei conflictualiste, C. W. Mills. În lucrarea sa The Power Elite,
Mills atrăgea atenţia asupra faptului că în societate interesele liderilor militari, ale liderilor corpo-
raţiilor şi ale liderilor politici se „întreţes”, în timp ce cetăţenii obişnuiţi sunt subiecţi relativ lipsiţi
de putere ai manipulării acestor entităţi care deţin puterea.
Cu alte cuvinte, în loc să vadă oamenii lucrând împreună pentru îndeplinirea ţelurilor „sis-
temului social”, teoria conflictului vede oamenii ca obţinând/ realizându-şi scopurile „pe cheltu-
iala” celorlalţi.
Conform acestei perspective, resursele din societate – cum ar fi bunăstarea şi puterea – sunt
limitate. Limitarea şi raritatea acestor resurse face ca ele să fie distribuite inegal în societate, drept
pentru care unele grupuri de oameni deţin mai mult (din aceste resurse) decât alte grupuri. Această
situaţie creează un conflict al intereselor personale sau de grup între diferitele persoane/ grupuri
din societate. O asumpţie importantă a conflictualismului este cea legată de relaţia dintre putere şi
structura socială: grupurile avantajate au mai mult decât o cotă parte/ (participare) la putere, fiind
singurele care controlează societatea. Folosind acest control, într-un mod conştient sau inconştient,
aceste grupuri fac ca societatea să acţioneze şi să servească propriilor lor interese, ceea ce înseamnă
că societatea ia acea formă care serveşte cel mai bine interesele grupului de oameni dominant din
acea societate (spre deosebire de funcţionalişti care susţin că societatea ia forma care serveşte cel
mai bine intereselor ei ca întreg).
Teoreticienii conflictualişti cred că grupurile dominante exercită control nu doar asupra va-
lorilor şi credinţelor, ci şi asupra practicilor/ rutinelor şi a organizării societăţii. Ca urmare, tendinţa
de lungă durată a societăţii este una îndreptată spre perpetuarea conflictului şi deci spre schimbare
socială. Mai devreme sau mai târziu, spun conflictualiştii, opoziţia intereselor va determina apariţia
şi manifestarea conflictului în societate. Mai mult, perspectiva conflictualistă spune că acest con-
flict îşi are originea în interiorul societăţii şi de cele mai multe ori conduce la schimbare socială,
deoarece societatea este o combinaţie de grupuri cu interese nu doar diferite, ci şi conflictuale.

7
Unul dintre teoreticienii contemporani, Lewis A. Coser (1956, 1967), care îmbină structu-
ral-funcţionalismul cu teoria conflictului, susţine nu numai că, în societate, conflictul este intrinsec,
ci şi că, în anumite condiţii, acesta îndeplineşte funcţii foarte pozitive. De exemplu, arată Coser,
conflictul poate ajuta la clarificarea anumitor valori cheie în societate.
În timp ce funcţionaliştii critică schimbarea, teoreticienii conflictului au o atitudine pozitivă
faţă de acesta. În timp ce teoreticienii funcţionalişti sunt criticaţi în special pentru că par a fi susţină-
tori ai status-quo-ului, ai orânduirii sociale existente, teoreticienii conflictului sunt adesea criticaţi
pentru punctul lor de vedere prea radical, în special din punct de vedere politic – ei nu doar că văd
o necesitate în schimbare, ci şi instigă la acesta.
În concluzie, în ceea ce priveşte problemele sociale, conflictualiştii consideră că ele există
atâta vreme cât puterea în societate este împărţită inegal şi atâta vreme cât vor exista persoane şi
grupuri dezavantajate („exploatate” sau „oprimate”, în terminologia lui Marx). În încercarea de a
rezolva aceste probleme, societatea va fi tot timpul măcinată de conflicte (între cei care au putere/
autoritate şi cei care nu o au, şi care sunt dezavantajaţi), urmând calea perpetuă a transformărilor
(a schimbării sociale).

1.3 Interacţionismul simbolic


În timp ce perspectiva (structural-) funcţionalistă şi cea a conflictului sunt considerate teorii
ale „macronivelurilor”, interacţionismul simbolic este una dintre perspectivele teoretice ale „mi-
cronivelurilor”. Deşi a fost influenţată de lucrările sociologului german Max Weber, această şcoală
de gândire îşi datorează existenţa, în cea mai mare parte, activităţilor de la Universitatea din Chi-
cago din prima treime a secolului XX şi, în special, gândirii sistematice a filosofului social George
Herbert Mead. Herbert Blumer, unul dintre continuatorii lui G.H.Mead la Universitatea din Chi-
cago, a fost cel care a introdus termenul de „interacţionism simbolic” într-un articol de psihologie
socială publicat în revista Man and Society în 1937.
Interacţionismul simbolic porneşte de la premisa că procesul social de bază este interacţiu-
nea, iar aceasta se produce prin intermediul „simbolurilor”, adică al acelor reprezentări care au
„sensuri convenite”8. Perspectiva subliniază rolul activ al indivizilor în propria lor dezvoltare; oa-
menii nu sunt elemente pasive în societate, ci sunt mai degrabă selectivi şi sensibili faţă de/ la
structurile sociale şi procesele din viaţa lor. Spre deosebire atât de funcţionalism, cât şi de perspec-
tiva conflictualistă, interacţionismul simbolic conferă locul/ rolul central individului (şi nu siste-
mului). „Interacţioniştii” (sociologii care se încadrează în această perspectivă teoretică) nu sunt

8
Într-una din lucrările sale, Mind, Self, and Society, apărută în 1934 (ed. by Charles W. Morris, University of Chicago
Press), Mead arată că fiinţele umane încep să înţeleagă lumea socială prin intermediul jocurilor. Copiii iau diferite
roluri pe care le observă în societatea „adultă”, le joacă şi obţin în acest fel o înţelegere a acestor roluri, mai precis o
înţelegere a normelor sociale şi de comportament asociate acelor roluri. Aşa cum copiii nu sunt acceptaţi ca jucători,
nu pot participa la joc dacă nu ştiu regulile acestuia, la fel şi membrii societăţii trebuie să cunoască şi să respecte
regulile sociale şi normele generale de comportament pe care societatea le aşteaptă de la ei.

8
interesaţi de statele-naţiune, şi nici de instituţii sociale precum economia sau guvernul. Ei preferă
să exploreze interacţiunea dintre indivizi sau dintre grupuri. Interacţiunea este, în general, faţă-în-
faţă şi vizează activităţile de zi cu zi şi de aceea adepţii acestei perspective sunt interesaţi de mo-
dalităţile în care indivizii acţionează (către), răspund (la) sau (se) influenţează (unii pe alţii) în
societate. Fiecare comunicare în societate produce noi perspective, noi aşteptări şi noi graniţe pe
care oamenii le utilizează pentru a asigura continuitatea interacţiunilor în viitor.
În această viziune, entităţi precum societatea, instituţiile, clasele sociale sau conştiinţa co-
lectivă nu există independent de interacţiunile sociale; ele sunt rezultate ale interacţiunii dintre
indivizi şi dintre grupurile mici de indivizi. Pentru G. H. Mead, de exemplu, o instituţie este răs-
punsul comun dat, sub forme variate, de membrii unei comunităţi la o situaţie particulară. Departe
de a fi determinate de structuri sau sisteme, conduitele sociale (ca şi problemele sociale) îşi au
originea în propria lor desfăşurare temporală. Pentru interacţionismul simbolic, comportamentul
uman nu este o simplă reacţie la mediul ambiant, ci un proces interactiv de formare a acestui mediu.
Această perspectivă teoretică argumentează că nici o condiţie/ situaţie socială, oricât ar fi
ea de perturbatoare/ insuportabilă, nu poate fi considerată în mod inerent sau în mod obiectiv drept
o problemă socială până când un număr semnificativ de oameni care deţin putere politică în comu-
nitatea/ societatea respectivă nu cad de comun acord că aceasta contravine interesului public. Oa-
menii de ştiinţă, liderii etc. pot să „cunoască” faptul că un anumit factor specific sau o condiţie/
situaţie are sau va avea un efect devastator asupra societăţii sau a unui anumit grup din societate,
însă până când ei nu reuşesc să-i convingă pe toţi cei care sunt în poziţia de a controla sau corecta
acea condiţie/ situaţie, aceasta nu este considerată a fi o problemă socială. Cu alte cuvinte, în prim
plan nu avem acea condiţie socială (negativă), ci cum această condiţie/ situaţie este definită şi de
către cine este ea definită pentru a determina că aceasta este sau o sa se transforme într-o problemă
socială. Procesul social prin care o condiţie/ situaţie specifică „migrează” de la nivelul de îngrijo-
rare/ preocupare individuală către nivelul de îngrijorare/ preocupare socială poate fi unul foarte
lung şi greoi, dar el poate fi, de asemenea, şi unul foarte scurt9.
Pentru adepţii interacţionismului simbolic, faptul că anumite condiţii sociale nocive există
şi afectează negativ o parte semnificativă a populaţiei nu reprezintă în mod necesar un motiv sufi-
cient pentru ca acestea să fie considerate probleme sociale (recunoscute). Mai degrabă problema
reală este aceea de a înţelege ce determină ca o condiţie specifică să fie evaluată ca şi problemă
socială. Pentru aceştia întrebările legitime sunt:
a) Cum se întâmplă ca unele condiţii specifice să fie definite ca probleme sociale în timp ce
altele nu sunt/ nu vor fi definite în acelaşi sens?

9
Exemplu (pentru un proces relativ scurt): Introducerea pe piaţă a unui medicament care administrat gravidelor pro-
voca malformaţii congenitale la nou-născuţi; conştientizarea şi sensibilizarea celor cu putere de decizie a dus la retra-
gerea lui de pe piaţă. Contra-exemplu: războiul din Vietnam (sau, mai recent, războiul şi prezenţa americană în Irak)
şi atitudinea pro-război a autorităţilor americane, în ciuda numeroaselor proteste şi a nenumăratelor victime omenești
şi pagube materiale.

9
b) Cine, în orice societate, poate legitima considerarea unei condiţii specifice ca fiind pro-
blemă socială?
c) Ce soluţii reies/ sunt găsite şi cum sunt găsite acestea pentru probleme sociale specifice?
d) Ce factori există în cadrul oricărei societăţi care inhibă sau facilitează rezolvarea proble-
melor sociale?
În concluzie se poate spune că perspectiva interacţionismului simbolic subliniază faptul că
problemele sociale nu există în mod independent de felul în care oamenii definesc societatea lor,
lumea în care trăiesc. Problemele sociale sunt construite social, funcţie de dezbaterile oamenilor
despre faptul dacă o anumită condiţie socială reprezintă sau nu o problemă socială, ca şi funcţie de
decizia lor în legătură cu ce să facă cu aceasta (atunci când o consideră problemă socială).

Bibliografie recomandată pentru aprofundarea acestei teme:


 Blumer, Herbert. 1986. Symbolic Interactionsim: Perspective and Method. Berkeley, CA:
University of California Press.
 Dahrendorf, Ralf. 1988. The Modern Social Conflict. An Essay on The Politics of Liberty.
Berkeley, Los Angeles: University of California Press.
 Merton, Robert King. 1968. Social Theory and Social Structure. Enlarged Edition. New
York: The Free Press.
 Ritzer, George. 2007. Contemporary Sociological Theory and Its Classical Roots. The Ba-
sics. Second Edition. Boston: McGraw-Hill.

Întrebări recapitulative și de autoevaluare:


1) Care sunt perspectivele teoretice majore din sociologie? Descrieți, succint, viziunea asupra
realității sociale a fiecăreia.
2) Cum este explicată, în perspectiva structural-funcționalistă, existența și persistența proble-
melor sociale? De ce, conform acestei abordări teoretice, pentru o serie de probleme precum
sărăcia, criminalitatea şi inegalitatea, nu s-a găsit încă o rezolvare?
3) Enumerați câteva dintre „funcțiile” sărăciei identificate de Herbert J. Gans. Exprimați-vă
punctul de vedere propriu cu privire la concepția sa teoretică.
4) Care sunt cauzele problemelor sociale în viziunea marxistă? Dar în viziunea altor reprezen-
tanți ai teoriei conflictului? Care ar fi soluția pentru problemele sociale în perspectivă con-
flictualistă?
5) Cum sunt înțelese problemele sociale în concepția interacționismului simbolic?
6) Care sunt, pentru adepţii interacţionismului simbolic, întrebările legitime la care ar trebui
să răspundă cercetătorii atunci când analizează problemele sociale?

10
Capitolul 2
PERSPECTIVE SOCIOLOGICE ÎN STUDIUL PROBLEMELOR
SOCIALE. ROLUL „IMAGINAȚIEI SOCIOLOGICE”.
DEFINIŢII ŞI CARACTERISTICI ALE PROBLEMELOR
SOCIALE. TIPURI DE PROBLEME SOCIALE

Obiective
Lectura şi analiza informaţiilor din acest capitol oferă suportul necesar pentru:
a) Familiarizarea cu perspectivele sociologice în studiul problemelor sociale;
b) Înțelegerea naturii multi-paradigmatice a sociologiei și cunoașterea sensului termenului
de „paradigmă”;
c) Înțelegerea specificului abordărilor sociologice ale problemelor sociale la nivel macro,
respectiv micro-social;
d) Cunoașterea și înțelegerea conceptului de „imaginație sociologică”;
e) Delimitarea etapelor asociate identificării şi definirii problemei sociale în intervenţia so-
cială;
f) Definirea problemelor sociale în variate concepții teoretice; cunoașterea elementelor defi-
nitorii ale problemelor sociale;
g) Familiarizarea cu clasificările și tipurile de probleme sociale.

2.1 Perspective sociologice în studiul problemelor sociale


Studiul şi explicarea problemelor sociale şi a cauzelor acestora reprezintă preocuparea de
bază pentru cei mai mulţi sociologi din ziua de astăzi. Sociologii şi asistenţii sociali joacă un rol
central în identificarea unor situaţii sau condiţii particulare ca fiind probleme sociale şi în formu-
larea de politici şi programe publice pentru remedierea/ ameliorarea acestora. Explicarea proble-
melor sociale şi dezvoltarea de programe/ acţiuni/ politici de combatere a acestora au caracterizat
sociologia încă de la fundamentarea ei ca disciplină de sine stătătoare in secolul XIX în Europa, şi
la începutul secolului XX în SUA.
Nu toţi sociologii sunt de acord asupra modalităţii de definire a unei probleme ca fiind
socială, şi, de asemenea, nu toţi sociologii studiază şi explică problemele sociale de o manieră
comună, uniformă. Sociologii folosesc in analizele lor asupra problemelor sociale cadre teoretice
şi metodologice extrem de variate, denumite paradigme10 în cadrul cărora ei dezvoltă diferite teorii
explicative. O paradigmă constă în credinţele, valorile, asumpţiile şi tehnicile comun împărtăşite

10
Termen introdus de Thomas S. Kuhn, 1962, în lucrarea The Structure of Scientific Revolutions, The University of
Chicago. A se vedea: Kuhn, Thomas S. 2008. Structura revoluțiilor științifice. Bucureşti: Editura Humanitas.

11
de membrii unei comunităţi profesionale. O paradigmă este deci un ghid, sau o hartă pe care mem-
brii unei discipline/ profesii o urmează în alegerea subiectelor de studiu, în deciderea căror metode
vor fi utilizate pentru studierea lor, în dezvoltarea de teorii pentru a explica ceea ce au descoperit
(empiric), şi în a decide cum vor fi utilizate faptele relevate de cercetările lor.
Termenul „paradigmă” poate fi definit astfel11:
„1. Un set de concepte, propoziţii, metode de investigaţie, cu un pronunţat ca-
racter normativ, dezvoltat pentru a ghida cercetarea între-un anume domeniu
specificat.
2. Totalitatea realizărilor dintr-un domeniu disciplinar, larg acceptate de co-
munitatea ştiinţifică respectivă, care oferă modelul problemelor de cercetare
şi a soluţiilor explorate”.
Deoarece sociologia este o ştiinţă care utilizează mai multe paradigme (Ritzer, 2007) ea
constă dintr-un sistem de cunoştinţe comun împărtăşite de către sociologi, şi de asemenea într-un
număr de paradigme concurente (de exemplu paradigma funcţionalistă, marxistă, interacţionistă,
feministă etc.)12. În cadrul unei paradigme se pot dezvolta mai multe teorii sociologice, care pot
avea un grad mai mare sau mai mic de convergenţă. După cum arată C.B. Doob (1995)13 o teorie
sociologică reprezintă o combinaţie de observaţii, deducţii şi intuiţii care oferă o explicare siste-
matică a vieţii sociale.
În timp ce oamenii în mod general dezvoltă teorii informale asupra comportamentului so-
cial, se aşteaptă ca sociologii să desfăşoare cercetări pentru a determina dacă teoriile lor oferă sau
nu explicaţii efective/ funcţionale asupra comportamentului social şi să realizeze schimbări în ca-
drul acestor teorii atunci când rezultatele empirice solicită acest lucru. Analizele sociologice pot fi
divizate în două mari categorii – realizate la un nivel macro sau la un nivel micro.
Analizele la nivel macro examinează structurile şi activităţile de dimensiuni mari care există
în cadrul societăţilor sau chiar la un nivel mai larg, în mai multe societăţi. De exemplu, sociologii
pot examina cum economia (globală/ europeană/ americană etc.) influenţează sistemul educaţional,
sau cum instituţiile politice influenţează creşterea şi dezvoltarea sistemului legislativ. Acestea sunt
aspecte care implică analiza unor structuri uriaşe care se regăsesc în întreaga societate (sau chiar la
nivel global) şi care implică milioane de oameni. În contrast, analizele la nivel micro examinează
structura şi activităţile grupurilor mici. Există o relaţie directă între cele două nivele: activităţile de
la nivel macro influenţează indivizii şi grupurile mici în viaţa lor de zi cu zi, şi ceea ce oamenii din
aceste grupuri fac poate afecta substanţa şi funcţionarea structurilor de la nivelul macro.

11
Zamfir, Cătălin & Vlăsceanu, Lazăr (coord.). 1993. Dicţionar de sociologie. Bucureşti: Editura Babel, p. 420.
12
Pentru mai multe detalii a se vedea şi Ungureanu, Ion. 1990. Paradigme ale cunoaşterii societăţii. Bucureşti: Editura
Humanitas.
13
Doob, Christopher Bates. 1995. Social Problems. Fort Worth: Harcourt Brace College Publishers, p. 6.

12
Natura multi-paradigmatică a sociologiei ne ajută să înţelegem de ce sociologii nu cad în-
totdeauna de acord în explicarea uneia şi aceleiaşi probleme sociale, sau chiar asupra a ceea ce
putem considera ca fiind o problemă socială, care sunt cauzele care stau la baza problemelor sociale
particulare, şi cum o problemă trebuie studiată şi rezolvată. Această constatare nu este însă de na-
tură a ne determina să considerăm că acţiunea/ încercarea sociologiei de a explica problemele so-
ciale este caracterizată de un relativism total. Mai degrabă, ceea ce trebuie să recunoaştem este
faptul că sociologia – precum şi alte discipline în acest caz – nu este complet independentă (ne-
influenţată) faţă de sistemul de valori. Sociologia este un produs social; corpul de cunoştinţe care
o compun a fost conturat de circumstanţele şi în condiţiile sociale, economice şi politice specifice
în care au trăit/ trăiesc sociologii.

2.2 „Imaginaţia sociologică”


În ce fel diferă abordarea sociologică asupra problemelor sociale de abordările altor disci-
pline? Unul dintre cei mai influenţi sociologi ai secolului XX, C. Wright Mills14, a argumentat că
o înţelegere completă a problemelor sociale şi a remediilor eficiente ale acestora solicită ca fiecare
individ – nu doar sociologii – să dezvolte ceea ce el a denumit imaginaţia sociologică. Imaginaţia
sociologică se referă la abilitatea de a vedea relaţia dintre experienţele individuale şi ansamblul
societăţii. Imaginaţia sociologică, scria Mills, face ca posesorii ei să înţeleagă experienţele şi difi-
cultăţile individuale într-un context istoric şi structural.
În loc să vadă evenimentele/ problemele oamenilor ca fiind izolate, specialiştii în proble-
mele sociale sunt încurajaţi să vadă şi să înţeleagă problemele sociale în relaţie cu alte aspecte ale
societăţii, precum economia, cultura, religia. Parafrazându-l pe Mills, oamenii nu îşi definesc, de
obicei, propriile probleme personale în termeni de schimbare istorică şi contradicţii instituţionale.
Oamenii nu fac de obicei legătura între pattern-urile propriilor vieţi şi cursul istoriei omenirii. Ei
tind să gândească – şi sunt încurajaţi de către politicieni, mass-media şi alţi creatori de opinie – că
dificultăţile pe care ei le experimentează sunt de natură individuală, probleme private (necazuri
individuale/ personale). Unele dintre acestea pot fi probleme personale, individuale, dar imaginaţia
sociologică ne permite să conectăm „necazurile personale” (private troubles) cu „problemele pu-
blice” (public issues). Mills a folosit exemple precum şomajul, războiul, divorţul şi viaţa urbană.
De fapt, oamenii îşi trăiesc propriile biografii în contextul evenimentelor globale şi sociale,
iar acestea sunt, la rândul lor, determinate de condiţiile istorice specifice. Atât vieţile indivizilor,
cât şi cursul istoriei lumii trebuie înţelese interdependent. Punctul de vedere pe care l-a formulat
Mills releva faptul că deşi adesea experimentăm probleme în cadrul situaţiilor individuale de viaţă,
ele au în mod frecvent cauze sociale structurale care le fac iremediabile prin angajarea de soluţii
individuale. Imaginaţia sociologică, prin capacitatea ei de a ne ajuta să stabilim legăturile între

14
Mills, Charles Wright. 1975. Imaginaţia sociologică. Bucureşti: Editura Politică, Colecţia Idei Contemporane.

13
nivelul personal (micro) şi cel politic/ public (macro), ne abilitează să putem găsi atât cauzele, cât
şi soluţiile problemelor sociale în structura socială.
În anii ’80, în lumea occidentală (îndeosebi în SUA şi Marea Britanie), emergenţa curente-
lor politice conservatoare şi neo-conservatoare a condus la o reducere drastică a fondurilor desti-
nate programelor sociale şi la o explozie în ceea ce priveşte popularitatea individualismului. Pro-
bleme precum sărăcia, rasismul, sexismul, violenţa şi poluarea mediului au început să fie în mod
tipic văzute ca fiind produse de „oamenii răi” („bad” people). În consecinţă, soluţiile invocate se
referă la resocializarea sau sancţionarea acestor indivizi. Unii autori precum Allan G. Johnson, aduc
un argument extrem de puternic împotriva reducţionismului psihologic în înţelegerea problemelor
sociale şi subliniază că atâta timp cât noi facem apel la o abordare de tip individualist a vieţii
sociale, ar trebui să nu fim surprinşi că „nimic nu merge” atunci când încercăm să rezolvăm pro-
blemele sociale. În acest sens el insistă să punem „socialul” înapoi în ceea ce definim „probleme
sociale”.
Sociologul, indiferent de paradigma dominantă în care activează şi teoria pe care o îm-
brăţişează, trebuie în primul rând să fie un critic social şi un activist social. În timp ce una dintre
sarcinile primare ale sociologului este aceea de a evalua în mod critic – pe baza datelor empirice,
verificabile – situaţii economice şi sociale particulare precum şi cine este avantajat sau dezavantajat
de către acestea, o sarcină cel puţin la fel de importantă este aceea de a sugera/ oferi modalităţi de
eliminare a situaţiilor nedrepte, dezavantajante şi de a acţiona în vederea punerii în practică a
acestor soluţii. Aceasta reprezintă, de fapt, „viziunea umanistă a imaginaţiei sociologice”.

2.3 Definiţii şi caracteristici ale problemelor sociale


Principalul element în abordarea unei probleme ca fiind socială este globalitatea ei. În in-
tervenţia socială, o etapă importantă este identificarea şi definirea problemei sociale, care presu-
pune următoarele:
 Sesizarea faptelor care indică existenţa unei probleme (sau aspectul simptomatic al proble-
mei);
 Definirea problemei prin prisma teoriilor sociologice, psihologice, economice etc. aplica-
bile în domeniul de manifestare a problemei;
 Surprinderea modului în care este percepută problema de către public, de specialişti şi de
populaţia afectată;
 Identificarea principalelor categorii de populaţii afectate de problemă;
 Cercetarea cauzelor care au generat problema şi a efectelor pe care le are nerezolvarea ei –
atât asupra populaţiilor afectate, cât şi asupra sistemului social şi a comunităţii;
 Delimitarea principalelor variabile ale problemei.
Vor fi prezentate în continuare patru modalităţi de abordare/ definire/ caracterizare a con-
ceptului de problemă socială.

14
2.3.1 Definiția lui Christopher Bates Doob
O definiţie larg a termenului de „problemă socială” este aceea dată de C. B. Doob în 1995:
problema socială reprezintă o situaţie indezirabilă care este considerată de un segment important
al societăţii ca fiind suficient de serioasă pentru a necesita acţiune colectivă, în vederea obţinerii
unei ameliorări semnificative şi a unei dezirabilităţi crescute15. Considerarea şi definirea unei pro-
bleme ca fiind socială şi nu de altă natură (privată sau personală/ individuală) depinde de îndepli-
nirea unui număr relativ mare de condiţii teoretice şi metodologice. R.K. Merton (1971) definea o
problemă socială ca fiind o discrepanţă semnificativă între normele sociale şi realitatea socială de
fapt.
2.3.2 Definiția lui James E. Farley
După James E. Farley (1992)16, o problemă socială poate fi definită ca o situaţie caracteri-
zată de următoarele trei elemente:
1. este în mare măsură privită ca fiind indezirabilă sau ca o sursă de dificultăţi;
2. este cauzată de acţiunea sau inacţiunea oamenilor sau a societăţii;
3. afectează sau se presupune că va afecta un mare număr de persoane.
O analiză mai detaliată a celor trei elemente arată că:
1. Percepţia publică a unei anumite situaţii ca fiind indezirabilă presupune un anumit nivel
de conştientizare. Dacă oamenii nu cunosc nimic despre această problemă, ea nu va apărea ca pro-
blemă socială, deci va rămâne în stare de latenţă. Pe lângă conştientizarea publică a acesteia trebuie,
de asemenea, să existe un nivel semnificativ de conştientizare că această condiţie constituie o pro-
blemă pentru societate. Conform lui H. Blumer, unul dintre reprezentanţii de seamă ai interacţio-
nismului simbolic, „o problemă socială nu există decât atunci când existenţa ei este recunoscută de
comunitate”. Un rol important în definirea unor probleme ca fiind sociale îl joacă valorile. O va-
loare este o credinţă personală despre ceea ce este bun sau rău, drept sau greşit (Farley, 1992).
Pentru că ea este mai degrabă o preferinţă personală decât o ilustrare a realităţii, nu este deloc
simplu de probat dacă o valoare este „îndreptăţită” sau „neîndreptăţită” şi nu există o modalitate
ştiinţifică pentru a dovedi că unele valori sunt „adevărate” iar altele „false”. Este însă foarte im-
portant care valori „contează”. Multe dintre valorile „îndreptăţite” sunt influenţate de putere, care
joacă un rol important în definirea unei probleme ca fiind socială. Unii oameni au mult mai multă
influenţă asupra opiniei publice decât alţi oameni, şi aceştia sunt cei care definesc în cea mai mare
măsură o problemă ca fiind socială, funcţie de interesele lor (Skolnick & Currie, 1985). R.H. Lauer
(1978) consideră că un rol extrem de important îl joacă şi grupurile protestatare, care sunt tot o
expresie a manifestării puterii atunci când se constituie în grupuri de presiune.
2. Conştiinţa publică joacă un rol important în definirea unei probleme ca fiind socială. Un

15
Doob, Christopher Bates. 1995. Social Problems, Fort Worth: Harcourt Brace College Publishers.
16
Farley, John E. 1992. American Social Problems. An Institutional Analysis. Second Edition. New Jersey: Prentice
Hall.

15
cataclism natural (de exemplu un uragan) nu poate fi el însuşi considerat o problemă socială, deoa-
rece el nu a fost cauzat de acţiunea/ inacţiunea unor oameni. Doar unele efecte generate de acesta
pot fi considerate problemă socială. După Farley o problemă poate fi considerată ca fiind socială
aceea care este rezultatul/ parte a acţiunii sau inacţiunii oamenilor sau a societăţii. Există însă autori
care deosebesc două feluri de surse ale problemelor sociale: unele de natură nesocială şi altele de
origine socială. Surse precum uraganele, cutremurele, epidemiile etc., sunt surse nesociale ale unor
probleme care afectează un mare număr de oameni, probleme care ulterior devin/ se transformă în
probleme sociale. Drept urmare, „indiferent de sursa lor, problemele sociale sunt definite în funcţie
de consecinţele lor sociale.” (Larionescu, 1980).
3. Trebuie făcută distincţia între probleme sociale şi probleme individuale sau private. Di-
soluţia unei familii prin divorţ nu reprezintă o problemă socială, dar dacă avem o rată foarte mare
a divorţialităţii, cauzele nu mai sunt doar de ordin personal ci au în mare parte origini societale. C.
Wright Mills (1975) face o distincţie netă între «necazurile personale generate de mediu» şi «con-
flictele publice ale structurii sociale». „Un necaz este o chestiune personală: individul simte că
valorile preţuite de el sunt ameninţate”. În schimb problemele sociale au un caracter mult mai am-
plu şi sunt de altă natură, căpătând forma unor conflicte. „Conflictele se referă la chestiuni care
transcend acele medii locale ale individului şi zona vieţii sale lăuntrice. Ele se referă la organizarea
a numeroase asemenea medii în instituţiile unei societăţi istorice, luată în ansamblul ei, la modul
în care diferite medii se suprapun şi se întrepătrund pentru a forma structura amplă a vieţii sociale
şi istorice. Un conflict este o problemă publică; anumite publicuri consideră că o valoare preţuită
de ele este primejduită” (Mills, 1975)17. Fiecare dintre cele trei elemente ale definiţiei sunt condiţii
necesare pentru prezenţa unei probleme sociale.
2.3.3 Definiția lui Cătălin Zamfir
Cătălin Zamfir defineşte şi analizează problemele sociale din perspectiva funcţionării sis-
temelor sociale, unde un aspect esenţial este deţinut de „activitatea de înfruntare a diferitelor difi-
cultăţi care intervin pe parcursul funcţionării lor – cu alte cuvinte, activitatea de soluţionare a
problemelor sociale” (Zamfir, 1977)18. Perspectiva de analiză a unei probleme sociale este urmă-
toarea:
„o problemă particulară poate fi de natură tehnică, sau economică, sau juri-
dică etc. În calitatea sa de problemă a unui sistem social, ea va fi totodată o
problemă socială”.
În acest sens, în termeni generali o problemă socială este definită drept „un proces social,
o caracteristică, o situaţie despre care societatea sau un subsistem al ei consideră că trebuie schim-
bat”.

17
Mills, Charles Wright. 1975. Imaginaţia sociologică. Bucureşti: Editura Politică, Colecţia Idei Contemporane, p. 37.
18
Zamfir, Cătălin. 1977. Strategii ale dezvoltării sociale. Bucureşti: Editura Politică, Vol. X din colecţia „Teorie şi
metodă în ştiinţele sociale”.

16
Această definiţie include două elemente:
a. „Un obiect – acel aspect, situaţie, proces care este problematic, care reprezintă, cu alte
cuvinte, o sursă de dificultăţi şi asupra căruia urmează a se acţiona pentru a fi schimbat într-un
sens convenabil. Poate fi vorba de un aspect negativ […] sau pozitiv”.
b. „Conştientizarea dificultăţii – respectivul aspect de eliminat sau de realizat este pus ca
problemă, acceptat de către membrii sistemului social respectiv ca trebuind să fie schimbat”. Unele
probleme, deşi există, nu sunt conştientizate, deci nu sunt manifeste ci sunt într-o stare de latenţă.
Trecerea lor din latent în manifest este un proces care trebuie să parcurgă anumite etape şi să înde-
plinească anumite condiţii, una din cele mai importante fiind angajarea sistemului în a lua decizia
de a desfăşura o activitate de soluţionare a respectivei probleme.
Clasele de fenomene care pot deveni obiectul unei asemenea problematizări ar fi:
1) o stare socială învechită (care frânează progresul şi dezvoltarea socială);
2) procese sociale considerate în sine ca fiind negative (dezorganizarea socială şi indivi-
duală, comportamentele considerate deviante);
3) consecinţe negative ale unui proces social pozitiv (orice proces social complex pre-
zintă şi consecinţe laterale negative);
4) fluctuaţii ale factorilor naturali externi sau sociali (descoperirea sau epuizarea unor
resurse naturale, catastrofe naturale, războaie etc.);
5) apariţia de noi necesităţi (ca urmare a schimbării unor condiţii sociale obiective pot
apărea noi necesităţi a căror imposibilitate de satisfacere poate conduce la comporta-
mente deviante);
6) probleme de dezvoltare şi/sau decalaje produse de dezvoltare. Etc.
2.3.4 Definiția dată de Earl Rubington şi Martin S. Weinberg
După Earl Rubington şi Matin Weinberg (1989)19 este considerată ca fiind o problemă so-
cială o anumită situaţie ce este incompatibilă cu valorile unui număr semnificativ de oameni care
consideră că este nevoie să acţioneze pentru schimbarea acestei situaţii. Deci elementele consti-
tutive sunt:
- situaţia care există şi care este cunoscută de către oameni, ei discutând despre ea,
- incompatibilitatea cu valorile acelor oameni (ameninţarea valorilor unui grup) 20,
- faptul că această situaţie afectează un număr semnificativ de oameni21 şi că

19
Rubington, Earl & Weinberg Martin S. 1989. The Study of Social Problems. 4th Edition. Oxford Univerity Press.
20
Diferiţi oameni au valori diferite şi chiar aceeaşi persoană poate deţine valori conflictuale între ele. Pentru aceste
raţiuni, diferiţi oameni consideră diferite lucruri şi situaţii ca fiind probleme sociale. Acesta este unul din aspectele
cele mai controversate în studierea problemelor sociale.
21
Şi aici există controverse privind numărul semnificativ de oameni afectaţi. În orice caz, acest „număr” îi cuprinde
atât pe cei care sunt organizaţi în structuri de putere [cei în poziţii de conducere/ decizie, care au o mare (putere de)
influenţă în economie, în afacerile politice şi în societate], cât şi pe ceilalţi oameni din societate care consideră că
situaţia respectivă reprezintă o problemă socială.

17
- ei consideră că este nevoie să (se) acţioneze pentru schimbarea acestei situaţii (remedierea
printr-o acţiune colectivă).
Dacă oamenii nu consideră că trebuie să facă ceva (să acţioneze) pentru schimbarea acelei
situaţii atunci nu ne confruntăm cu o problemă socială, sau problema există dar ea este în stare de
latenţă şi fie poate să nu devină niciodată manifestă, fie va deveni manifestă la un moment ulterior
apariţiei ei, dar atunci când oamenii afectaţi consideră că trebuie să acţioneze pentru a determina
schimbarea ei.

2.4 Tipuri de probleme sociale


Oamenii sunt afectaţi de probleme sociale şi conştientizează faptul că sunt sau pot deveni
victime ale acestora. Înţelegerea problemei sociale obligă la înţelegerea contextului cultural şi so-
cietal în care a apărut, ca şi la identificarea cauzelor care au determinat sau au co-participat la
apariţia problemei. Multe probleme sociale apar în urma unor schimbări structurale ale sistemului
social sau într-o stare de criză a sistemului (vezi numeroasele probleme sociale apărute în România
în „perioada de tranziţie”).
În abordarea problemelor sociale trebuie să se ţină cont de câteva caracteristici impuse de
faptul că problema are o natură complexă, fiind condiţionată de o multitudine de factori şi putându-
se manifesta într-o varietate de forme. De asemenea, o problemă socială poate genera un întreg
complex de consecinţe (atât la nivelul societăţii, al comunităţii, cât şi al grupurilor şi indivizilor).
Printre aceste caracteristici se numără:
- Faptul că lista situaţiilor definite drept probleme sociale este „infinită”. Nu poate fi reali-
zată o listă exhaustivă cuprinzând problemele cu care se confruntă o societate;
- O singură persoană nu va putea niciodată să înţeleagă în totalitate aspectele diverse ale
unei probleme;
- În evaluarea problemei iniţiale, un rol important îl deţine sistemul de valori şi de credinţe
al evaluatorului. Aceeaşi situaţie poate să apară pentru unii ca o problemă, iar pentru alţii ca o
soluţie; importantă este perspectiva de abordare.
Aşa cum spuneam mai sus, nu poate fi realizată o listă care să cuprindă toate problemele
sociale cu care se confruntă omenirea şi oamenii. În aceeaşi măsură, şi realizarea unei clasificări
sau tipologii a problemelor sociale este un demers dificil. O posibilă clasificare a problemelor so-
ciale este următoarea:
a) Problemele sociale la nivel global: creşterea populaţiei globului, schimbările demografice; să-
răcia în lume, foametea în lume, problemele sociale determinate de poluare şi de ameninţările
mediului înconjurător, globalizarea, „mcdonaldizarea” societăţilor, problema terorismului şi a
războiului etc.

18
b) Problemele sociale la nivel macrosocial – probleme pregnante la nivelul unei întregi societăţi
sau comunităţi, precum sărăcia, problemele urbane, şomajul, migraţia forţei de muncă, inega-
lităţile rasiale şi etnice, inegalităţile de gen, de vârstă şi de orientare sexuală, infracţionalitatea
şi criminalitatea, divorţialitatea, problemele sociale ale sistemului educaţional, problemele so-
ciale determinate de sistemul sanitar etc.
c) Problemele sociale la nivel microsocial (deşi termenul „microsocial”, în acest context, este
impropriu, pentru că şi aceste probleme afectează grupuri largi de oameni) – agresivitatea,
violenţa, crima, consumul şi dependenţa de alcool şi narcotice, problemele sociale ale familiei
şi copiilor, abandonul familial şi abandonul şcolar, „copiii străzii”, problema divorţului, devi-
anţa şi delincvenţa, comportamentul „antisocial”, problemele sociale ale locurilor de muncă -
satisfacţia vs. alienarea muncii etc.

Bibliografie recomandată pentru aprofundarea acestei teme:


 Doob, Christopher Bates. 1995. Social Problems, Fort Worth: Harcourt Brace College Pu-
blishers.
 Eitzen, Stanley D. & Baca Zinn, Maxine. 2006. Social Problems. 10th Edition. New York:
Allyn & Bacon.
 Kuhn, Thomas S. 2008. Structura revoluțiilor științifice. Bucureşti: Editura Humanitas.
 Mills, Charles Wright. 1975. Imaginaţia sociologică. Bucureşti: Editura Politică, Colecţia
Idei Contemporane.
 Rubington, Earl & Weinberg Martin S. 1989. The Study of Social Problems. 4th Edition. Ox-
ford Univerity Press.
 Ungureanu, Ion. 1990. Paradigme ale cunoaşterii societăţii. Bucureşti: Editura Humanitas.

Întrebări recapitulative și de autoevaluare:


1) De ce sociologii şi asistenţii sociali joacă un rol central în identificarea unor situaţii sau
condiţii particulare ca fiind probleme sociale?
2) Cine a introdus termenul de „paradigmă”? Cum este definit acesta?
3) Ce înseamnă natura multi-paradigmatică a sociologiei?
4) La ce se referă divizarea analizelor sociologice în două mari categorii –la un nivel macro,
respectiv la un nivel micro? Ce presupun și ce abordează analizele din fiecare categorie?
5) Cum poate fi înțeles conceptul de „imaginație sociologică”? La ce se referă acesta? Expli-
cați și analizați.
6) Care sunt etapele asociate identificării şi definirii problemei sociale în intervenţia socială?
7) Cum a definit Christopher Bates Doob „problema socială”? Care sunt elementele definito-
rii ale problemelor sociale în concepția acestui autor?

19
8) Realizați aceleași cerințe ca și la punctul anterior pentru definițiile și concepțiile asupra
problemelor sociale ale autorilor: James E. Farley; Cătălin Zamfir; Earl Rubington şi Martin
S. Weinberg.
9) Care sunt dificultățile întâmpinate atunci când se încearcă tipologizarea problemelor soci-
ale? Explicați pe scurt.
10) Care ar putea fi o posibilă clasificare a problemelor sociale? Explicați criteriul de clasificare
și enumerați cele mai importante probleme sociale din fiecare categorie.
11) Alegeți o problemă socială pe care o consideraţi pregnantă fie la nivel global, fie la nivel
naţional. Realizaţi o abordare teoretică a acesteia: cum se explică existența şi perpetuarea
ei? Cum credeţi că ar trebui abordată? Care ar fi posibilele soluţii?

20
Capitolul 3
DEZVOLTĂRI TEORETICE ASUPRA PROBLEMELOR SOCIALE

Obiective
Lectura şi analiza informaţiilor din acest capitol oferă suportul necesar pentru:

a) Familiarizarea cu variatele dezvoltări teoretice sociologice asupra problemelor sociale;


b) Cunoașterea și înțelegerea viziunii și a conceptelor de bază ale perspectivelor: patologiei
sociale; dezorganizării sociale; conflictului de valori; comportamentului deviant; etiche-
tării sociale;
c) Cunoașterea și explicarea cauzelor, a condițiilor și a consecințelor problemelor sociale și
familiarizarea cu soluțiile sugerate de perspectivele: patologiei sociale; dezorganizării so-
ciale; conflictului de valori; comportamentului deviant; etichetării sociale.

E. Rubington şi M. S. Weinberg (1989)22 prezintă câteva dezvoltări teoretice asupra naturii


problemelor sociale, din care vor fi prezentate în acest capitol cinci perspective:
1. Patologia socială – focalizată pe persoane;
2. Dezorganizarea socială – centrată pe semnificaţia legilor şi a normelor;
3. Conflictul de valori – referitor la valori şi interese/ scopuri;
4. Comportamentul deviant – care subliniază rolurile şi normele de comportament;
5. Etichetarea socială – care examinează reacţiile sociale;

3.1 Perspectiva patologiei sociale


După Arnold Green,23 problemele sociale nu au fost conştientizate înainte de a doua jumă-
tate a secolului al XVIII-lea. Conştientizarea prezenţei problemelor sociale a fost ajutată de apariţia
în acea vreme a patru idei-forţă: cea de egalitate, de umanitarism, ideea caracterului pozitiv al
naturii umane (omul este bun de la natură) şi posibilitatea modificării condiţiilor sociale.
În esenţă, perspectiva „patologiei sociale” îşi are originea în analogia organicistă a societăţii
– societatea este asemănată cu un organism biologic. Una dintre cele mai cunoscute analogii de
acest tip îi aparţine lui Herbert Spencer, care a dezvoltat ideea potrivit căreia societatea este (ca)
un organism format din oameni, cu o complexitate structurală care creşte pe măsură ce societatea
creşte în volum, în care părţile sunt interdependente, iar societatea (ca organism) are o „viaţă” care
depășește „viaţa” oricărei părţi componente.
Într-o mulțime de texte sociologice timpurii se considera că patologia socială rezultă:

22
Rubington, Earl & Weinberg Martin S. 1989. The Study of Social Problems. 4th Edition. Oxford Univerity Press.
23
Green, Arnold. 1975. Social Problems: Arena of Conflict. New York: McGraw-Hill.

21
(1) din insuccesul indivizilor de a se adapta prin propriile forţe la viaţa socială – care funcţio-
nează independent de suportul membrilor societăţii;
(2) din deficitul de ajustare a structurii sociale, incluzând modurile de a face/ crea lucruri şi
instituţii, până la dezvoltarea personalităţii sociale.
Condiţiile patologice din societate pot rezulta din (1) deficit natural al abilităţii indivizilor
de a ţine pasul cu schimbarea idealurilor şi a instituţiilor societăţii, sau (2) din insuccesul societăţii
de a ţine pasul în funcţionarea mecanismelor ei cu schimbarea condiţiilor în lumea în care se află.
Această perspectivă s-a manifestat în câmpul sociologiei în special între anii 1890-1910, iar
după primul război mondial a intrat într-un uşor, dar constant, declin. După 1960, această perspec-
tivă a fost readusă în câmpul atenţiei de unii sociologi24 care au scris despre „patologia existenţei
noastre”. Definiţia după care operează perspectiva patologiei sociale este următoarea:
Condiţiile sociale dezirabile şi ordinea socială sunt privite ca fiind sănătoase,
în timp ce persoanele care se deosebesc/ deviază de la aşteptările morale (sta-
tuate de un sistem de valori dominant şi deci larg acceptat) sunt privite ca
fiind “bolnave”, deci sunt rele şi nedorite. Astfel, pentru perspectiva patolo-
giei sociale, o problemă socială este o încălcare a aşteptărilor morale.
Drept principală şi ultimă cauză a problemelor sociale este insuccesul socializării. Societa-
tea are responsabilitatea de a transmite tuturor indivizilor normele morale larg acceptate, dar uneori
asemenea eforturi sunt ineficiente. Drept urmare, cei care erau consideraţi (în prima fază a acestei
perspective) ca fiind devianţi sunt defectivii („cei care nu pot fi educaţi”), dependenţii (cei care au
anumite dificultăţi în primirea şi însuşirea educaţiei) sau cei delincvenţi (care resping educaţia).
Pentru adepţii de mai târziu ai acestei perspective problemele sociale sunt rezultatul valo-
rilor greşit însuşite. În „accepţiunea blândă” a acestei perspective persoanele care contribuie la
apariţia problemelor sociale sunt văzute ca fiind „bolnave” (sick); în „accepţiunea dură” a acesteia,
aceste persoane sunt văzute drept „criminali”. În orice caz, în spatele ambelor accepţiuni se află
percepţia conform căreia persoana sau situaţia este, în esenţă, „imorală”.
Condiţii. Primii susţinători ai acestei perspective considerau că unii oamenii sunt defectivi
în mod inerent (genetic). Pentru cei mai mulţi dintre ei „era clar” că oamenii din acele clase sociale
consideraţi „defectivi, dependenţi şi delincvenţi” tind să se reproducă prin căsătorii între rude de
acelaşi sânge (inbreeding). Mai târziu, adepţii acestei perspective au luat în considerare mediul
social ca determinant important contribuind la patologia socială. Primii patologişti tindeau să se
focalizeze pe caracteristicile imorale ale indivizilor, în timp ce următoarea generaţie de patologişti
s-a focalizat mai mult pe proprietăţile imorale ale societăţilor şi a văzut apariţia şi dezvoltarea
problemelor ca rezultat al unor forţe sociale precum dezvoltarea tehnologică şi creşterea densităţii
populaţiei.

24
Rosenberg, B.; Gerver, I. & Howton, F.W. (Eds.). 1964. Mass Society in Crisis: Social Problems and Social Pathol-
ogy. New York: Macmillan (apud Rubington & Weinberg, 1989).

22
Drept consecinţă, asemenea perturbări sociale conduc la creşterea costului menţinerii unei
ordini sociale de drept, care la un moment dat se poate prăbuşi, ducând la „dezumanizarea” întregii
populaţii. Soluţii: În variantele mai vechi ale patologiei sociale, adepţii acestei perspective mili-
tează pentru „eugenie socială”, adică pentru eliminarea indivizilor „defectivi genetic”. Alţii consi-
deră că soluţia la problemele sociale generate de aceşti indivizi este educarea lor şi îmbunătăţirea
„nivelului moralităţii” claselor de jos şi celei de mijloc. Varianta mai recentă a acestei abordări –
care tinde să vadă societatea ca fiind bolnavă, mai degrabă decât membrii ei „non-conformişti” –
îşi are originea în viziunea lui J.J.Rousseau asupra naturii umane: indivizii sunt buni de la natură,
însă instituţiile lor sunt „rele” şi ca urmare ei văd ca soluţie remedierea instituţiilor „bolnave”, prin
schimbarea sistemului de valori şi a orientărilor de valoare ale oamenilor. În concluzie, conform
perspectivei patologiei sociale, singura soluţie reală la problemele sociale este educaţia morală.
Printre reprezentanţii acestei perspective se numără Samuel Smith, Vytautas Kavolis, Carl M. Ro-
senquist.

3.2 Perspectiva dezorganizării sociale


Această perspectivă a apărut după primul război mondial ca răspuns la apariţia unor noi
circumstanţe sociale, ale căror dimensiuni şi consecinţe nu mai puteau fi explicate din perspectiva
patologiei sociale. Accelerarea proceselor de migraţie, industrializare şi a modului de viaţă urban
a determinat o creştere considerabilă a amplorii unor probleme sociale, precum sărăcia, delincvenţa
şi criminalitatea, alcoolismul, şomajul, etc. Aceşti factori au contribuit decisiv la “înrădăcinarea”
unor condiţii de viaţă indezirabile, percepute foarte curând ca probleme sociale majore. Vechea
perspectivă a patologiei sociale putea explica toate aceste fenomene doar când se manifestau la o
scară redusă. Noua amploare a fenomenelor i-a determinat pe sociologi să „modeleze” o nouă per-
spectivă, mai cuprinzătoare.
Perspectiva dezorganizării sociale are ca fundament paradigma sistemică asupra societăţii,
conform căreia societatea este un sistem uriaş, complex, ale cărui părţi componente se află în ra-
porturi de intercondiţionare. Astfel, dacă într-un subsistem sau într-un compartiment al socialului
se produce o modificare structural-funcţională, celelalte subsisteme, ca şi ansamblul societal, vor
fi afectate şi, prin urmare, vor trebui să se ajusteze pentru a păstra starea de funcţionare normală
atât a fiecăruia dintre ele, cât şi a ansamblului. Cei mai importanţi teoreticieni care au îmbrăţişat şi
dezvoltat această perspectivă sunt C.H.Cooley, W.I.Thomas, F.Znaniecki, R.E.Park, G.C.Homans.
Conceptul de „dezorganizare socială” îşi are originea, în mare măsură, în opera lui W.I.
Thomas şi Fl. Znaniecki, The Polish Peasant in Europe and America (1927). Dezorganizarea so-
cială este „faţa umbrită”, complementară, a organizării sociale. Organizarea socială presupune,
înainte de toate, că ea este un întreg, în care părţile se află într-o relaţie de dependenţă oarecum
ordonată. În schimb, dezorganizarea socială este privită din punct de vedere al „unor componente
diferite ale sistemului social, componente care pot fi în antifază” cu cele ale organizării sociale.

23
Una din noţiunile centrale ale acestei perspective este cea de „roluri”. Rolurile definesc nu
doar diferitele părţi ale societăţii, ci, de asemenea, şi modul în care ele sunt interrelaţionate. Această
perspectivă a reieşit din dezvoltarea acestui punct de vedere şi în timp, după cum arată Rubington
şi Weinberg, a devenit cel mai popular mod de a studia problemele sociale.
Dezorganizarea socială este percepută ca un eşec al manifestării rolurilor. Cele trei mari
tipuri de dezorganizare sunt: a) lipsa normelor; b) conflictul cultural; c) colapsul/ nefuncţionalita-
tea/ prăbuşirea normelor (breakdown).
 În cazul lipsei normelor, nu există nici un fel de reguli care să spună cum să se acţioneze,
deci care să reglementeze comportamentul oamenilor. O astfel de situație poate să apară fie din
cauza noutăţii absolute a acţiunii, fie din cauza eliminării unei reguli vechi, fără ca ea să fie supli-
nită de una nouă. Exemplu: situaţiile apărute în urma unei revoluţii politice şi sociale; situaţia
schimbării raportului de forţe dintre anumite grupuri; situaţia în care sunt abrogate „reparatoriu”
unele reglementări sau legi din diferite domenii ale vieţii economico-sociale, fără a fi promovate
altele etc.
 Conflictul cultural presupune cel puţin două seturi opuse de reguli în modalităţile de
acţiune/ comportament al indivizilor. Într-o asemenea situaţie, persoanele care acţionează în ter-
menii unui set de aşteptări/ valori, pot fi considerate ca încălcând celălalt set de aşteptări/ valori.
Exemplu: există situaţia în care limitarea creşterii populaţiei se face şi prin apelul/ libertatea avor-
tului (iar aceasta poate fi consfințită prin reglementări juridice). Pe de altă parte, această practică
este sancţionată de către biserică. Astfel, în timp ce avortul este permis de către norma juridică, el
este interzis de către norma religioasă (ceea ce face să coexiste două reguli contradictorii).
 În cazul nefuncţionalităţii sau prăbuşirii normelor, există reguli, însă încălcarea acestora nu
atrage după sine nici o pedeapsă şi, mai mult, conformarea la norme nu aduce recompensele aştep-
tate, ci chiar poate determina penalizarea/ sancţionarea indivizilor.
Cauzele principale ale dezorganizării sociale sunt considerate a fi schimbarea socială şi
discrepanţa dintre aspiraţiile individuale şi interesul colectiv. Sintagma „schimbare socială” se
referă la ansamblul transformărilor care afectează structura şi funcţionarea unei societăţi. Schim-
barea socială determină „ieşirea” din sistem a unor părţi componente, deoarece nu mai sunt în
armonie cu alte părţi ale sistemului social. Condiţiile care generează o asemenea stare se regăsesc
în schimbările tehnice, demografice sau culturale generate de schimbarea socială şi care vor deter-
mina clătinarea echilibrului prezent (care este însă un echilibru dinamic). Atunci când transformă-
rile pe care le presupune schimbarea socială sunt imperceptibile şi se produc în sensul menţinerii
echilibrului societăţii, avem de-a face cu o societate dinamică (după modelul sistemelor homeos-
tatice). Atunci când transformările sunt bruşte, în sistemul social apar situaţii conflictuale şi se
instalează dezorganizarea. Pe lângă schimbarea socială, o altă cauză a dezorganizării este, aşa cum
am spus mai sus, discrepanţa sau conflictul dintre interesele particulare şi interesul general. Exem-

24
plu: situaţia în care interesele particulare economice, politice, religioase sau de altă natură preva-
lează asupra intereselor comune.
Consecinţele stării de dezorganizare se manifestă atât la nivelul sistemului, cât şi la nivelul
actorilor sociali. Pentru actorii sociali, dezorganizarea socială determină „dezorganizarea perso-
nală” manifestată de ex. prin stres, boli mintale, alcoolism. Pentru sistem, consecinţele pot fi de
trei tipuri:
a) pot apărea schimbări în sistem, cum ar fi unele răspunsuri de adaptare care pot aduce
părţile distincte ale sistemului înapoi la starea de echilibru;
b) sistemul poate continua să funcţioneze într-o stare de stabilitate crescută, în sensul că
deşi dezorganizarea poate să nu dispară, sistemul îşi continuă funcţionarea oricum (dar la alţi pa-
rametri);
c) sistemul se poate prăbuşi, deoarece dezorganizarea este foarte puternică şi extrem de
distructivă.
Soluţiile la aceste probleme se referă în general la acele acţiuni de aducere a caracteristicilor
sistemului social înapoi la starea de echilibru. O importantă critică la adresa acestei perspective a
fost făcută de Marshall B. Clinard în Sociology of Deviant Behavior (1957) subliniind faptul că
mulţi dintre cei care utilizează conceptul de „dezorganizare socială” au tendinţa de a fi confuzi,
fantezişti sau părtinitori, confundând schimbarea, comportamentul deviant, subculturile şi variaţia
umană cu dezorganizarea socială.

3.3 Perspectiva conflictului de valori


Această perspectivă îşi are originea în teoria conflictului social, fiind de fapt o sinteză a
teoriilor americane şi europene asupra conflictului, promovate la începutul secolului XX. La origini
se află însă teoria lui K. Marx care a văzut întreaga istorie a omenirii în termenii „luptei între clase”
(lupta de clasă), şi a lui Georg Simmel care a analizat conflictul ca formă a interacţiunii sociale.
Analiza problemelor sociale din perspectiva conflictului de valori a fost pusă cu adevărat
în evidenţă de către Richard R. Myers şi Richard C. Fuller, care au publicat în 194125 două articole
în care arată că întâlnim un conflict de valori în toate fazele celor mai multe probleme sociale. Ei
argumentează că orice problemă socială are o „istorie naturală” care cuprinde trei stadii: a) conşti-
entizarea, b) stabilirea/ determinarea politicii, c) reformarea/ corectarea/ îmbunătăţirea – şi în fie-
care din aceste stadii valorile şi interesele diferitelor grupuri se ciocnesc.
Definiţia după care operează perspectiva conflictului de valori este următoarea:
„problemele sociale sunt condiţii sociale ce sunt incompatibile cu valorile
unui anumit grup ai cărui membri reuşesc să facă publică o chemare la

25
Myers, Richard R. & Fuller, Richard C. 1941. „Some Aspects of a Theory of Social Problems”. În American Socio-
logical Review, No. 6 (February); Myers, Richard R. & Fuller, Richard C. 1941. „The Natural History of a Social
Problems”. În American Sociological Review, No. 7 (June).

25
acţiune”.
Problemele sociale au drept cauză conflictele de valori şi de interese. Diferite grupuri având
interese diferite se regăsesc în opoziţie. O dată cristalizată această opoziţie într-o stare/ situaţie de
conflict, putem spune că problema socială şi-a făcut apariţia. Condiţiile-suport care influenţează
apariţia, frecvenţa, durata şi rezultatul problemelor sociale sunt competiţia şi contactul dintre gru-
purile sociale. Când două sau mai multe grupuri se află în competiţie şi în modalităţi particulare/
specifice de contact cu un alt grup, consecinţa este un conflict nu poate fi evitat. O serie de tipuri
de probleme sociale apar sub astfel de condiţii, iar o dată apărută problema, grupurile în competiţie
pot de asemenea să fie în conflict – subiectul fiind modalitatea de rezolvare a problemei.
Numeroşi sociologi au arătat că problemele sociale se compun dintr-o condiţie obiectivă şi
o definire subiectivă a unei situaţii. Condiţia obiectivă este competiţia între diferite grupuri; defi-
nirea subiectivă reflectă diferite moduri de definire şi evaluare a contactului, competiţiei şi distri-
buirea bunurilor şi a drepturilor. Problema socială, deci, rezultă din „mixtura volatilă” a unei con-
diţii obiective şi a unei definiri subiective. Soluţiile propuse de această perspectivă pentru rezolva-
rea conflictului de valori sunt consensul, negocierea şi puterea brută (naked power). Dacă părţile
pot rezolva conflictul în numele unui set de valori semnificative împărtăşite de ambele părţi, atunci
consensul este cel care poate elimina problema. Dacă părţile pot negocia, atunci are loc un schimb
de valori, toate în spiritul procesului democratic. Dacă nici consensul nici negocierea nu au loc,
atunci grupul ce deţine mai multă putere câştigă/ preia controlul.

3.4 Perspectiva comportamentului deviant


Această perspectivă s-a manifestat dominant în câmpul sociologiei începând cu anii ’50 ai
secolului XX şi îşi are originea în special în teoria anomiei sociale dezvoltată de R.K. Merton şi
teoria asocierii diferenţiale a lui E.H. Sutherland. Cartea lui Marshall B. Clinard „Sociology of
Deviant Behavior” (1957) este prima lucrare scrisă din perspectiva comportamentului deviant.
Din punctul de vedere al acestei perspective, problemele sociale reprezintă violări ale aştep-
tărilor şi comportamentelor normative. Comportamentul sau situaţiile care se îndepărtează de la
normele larg acceptate de către societate sunt privite ca fiind deviante. Pentru împlinirea aspiraţiilor
şi atingerea scopurilor individuale, oamenii acţionează potrivit unor strategii care presupun, pe
lângă libertatea acţiunii, şi o serie de limitări de ordin social. Atunci când în acţiunile lor indivizii
sau grupurile încalcă normele de comportament socialmente acceptate, apare devianţa. Dacă acest
fenomen ia amploare, el se transformă într-o gravă problemă socială.
Cauzele comportamentului deviant sunt legate în principal, conform acestei perspective, de
socializarea inadecvată – procesul de socializare fiind văzut ca desfăşurându-se în primul rând în
cadrul contextual al relaţiilor primare de grup. Predispoziţia spre comportamente deviante este re-
zultatul eşecului socializării primare şi în acelaşi timp al „dobândirii sociale” a acestuia în cadrul

26
aceluiaşi grup primar. Condiţiile favorizante pentru apariţia şi manifestarea unui asemenea com-
portament sunt lipsa şi blocarea oportunităţilor pozitive, stresul, accesul la forme deviante de sa-
tisfacţie şi la modele de rol deviante. De asemenea, comportamentele deviante pot fi şi expresia
unui protest social. Astfel, atunci când un individ sau un grup de persoane nu au acces la rolurile
sociale la care ar avea dreptul sau la care aspiră, ei tind să urmeze un proces de „restructurare” prin
care să devină actori „valabili”, construind un nou joc social, cu reguli proprii, diferite sau chiar
opuse celor consacrate în ansamblul societăţii.
Soluţiile de contracarare a comportamentului deviant se referă în special la:
 resocializare, care poate fi făcută prin reducerea oportunităţilor de contact cu modelele de rol
deviante/ cu modelele negative de comportament şi prin promovarea modelelor pozitive;
 creşterea gradului de socializare în grupurile primare;
 redistribuirea accesului către oportunităţi (mai precis a şanselor de acces la statusuri şi roluri,
în beneficiul celor defavorizaţi);
 coerciţie, ca mijloc final şi exclusiv al autorităţilor publice.
Cu alte cuvinte, în această perspectivă, rezolvarea problemelor sociale echivalează cu rein-
tegrarea indivizilor şi a grupurilor în reţeaua normativă a societăţii. Unii autori văd în această rein-
tegrare o resemnare: singura şansă a indivizilor de a avea siguranţă personală, într-o lume dominată
de reguli care impun limite acţiunilor şi scopurilor indivizilor, este aceea de a se resemna, adică de
a se conforma în mod obligatoriu presiunilor sociale, ameninţaţi fiind mereu de rigorile sancţiunii.

3.5 Perspectiva etichetării sociale


Dacă perspectiva comportamentului deviant pune accentul pe întrebarea de ce oamenii co-
mit acte deviante, teoria etichetării pune accent pe analiza definirii sociale a devianţei. Sociologii
care au îmbrăţişat această perspectivă vor să cunoască cum oamenii definesc situaţiile, persoanele,
procesele sau evenimentele ca fiind problematice. Tributară întrucâtva perspectivei conflictului de
valori, această nouă teorie subliniază că sociologii s-au ocupat mai mult de definirea unei probleme
sociale punând accentul pe considerarea ei ca o condiţie obiectivă, şi au acordat o mică atenţie
celeilalte laturi – definirea subiectivă a unei probleme sociale.
Această perspectivă s-a manifestat în sociologie de la sfârşitul anilor ’50 şi până la începutul
anilor ’70, iar „piatra de temelie” a acestei perspective a fost pusă îndeosebi o dată cu apariţia cărţii
lui Edwin Lemert (1951), Social Pathology: A Systematic Approach to the Sociopathic Behavior.
Lemert susţine că devianţa este definită în special de către reacţiile sociale, şi este determinată în
mare parte de reacţia socială, ajungându-se la „devianţă secundară”. În acelaşi ton, Howard S. Bec-
ker arată că „grupurile sociale creează devianţă prin stabilirea unor reguli a căror încălcare consti-

27
tuie un act deviant, precum şi prin aplicarea acestor reguli la oameni (în mod individual) şi etiche-
tându-i ca marginali/ intruși/ devianţi (outsiders)”26. Cu alte cuvinte, Becker arată că „devianţa nu
este o calitate a actului pe care îl comite persoana, ci, mai degrabă, o consecinţă a aplicării de către
ceilalţi a regulilor şi sancţiunilor unui «infractor»”. Prin urmare, unul şi acelaşi act apare ca deviant
în măsura în care ceilalţi reacţionează faţă de el ca atare27. La fel cum frumuseţea nu poate exista
„în sine”, ci apare astfel numai în perspectiva celui care se raportează la ea, a privitorului, devianţa
este o calitate (o etichetă) care nu ţine atât de comportamentul în cauză, cât de interacţiunea dintre
persoanele care manifestă un asemenea comportament şi persoanele care le răspund. Abaterea de
la norme a individului nu înseamnă în mod automat înscrierea sa pe o traiectorie a devianţei, întru-
cât este necesară totodată o percepţie socială a respectivei transgresiuni.
Conform teoriei etichetării o problemă socială (sau deviant-socială) este definită de reacţiile
sociale la o pretinsă violare a regulilor sau aşteptărilor sociale. Această perspectivă se focalizează
asupra condiţiilor prin care comportamentele sau situaţiile sunt definite ca problematice sau devi-
ante. Cauza unei probleme sociale îşi are originea îndeosebi în atenţia pe care publicul i-o acordă,
sau mai degrabă atenţia din partea celor care exercită controlul social, deci reacţii sociale la o pre-
supusă cunoaştere a violării unor norme sociale. Condiţiile în care o persoană/ situaţie este etiche-
tată ca fiind problematică sau deviantă, se referă în special la relaţiile de putere şi influenţă (cel
care „etichetează” se află în situaţia de a câştiga prin aplicarea unei asemenea etichete, trebuind să
aplice o etichetă negativă, precum şi puterea de a o „alipi” persoanei/ situaţiei respective) dar şi la
potenţialul câştig de a fi etichetat, în special prin autoetichetare.
E. M. Lemert (1967)28 a descris două tipuri de devianţă care pot facilita înţelegerea proce-
sului de dezvoltare a „carierei deviante”: pe de o parte, devianţa primară, originară în interiorul
persoanei care încalcă norma, fără a fi detectată sau sesizată de către ceilalţi; pe de altă parte, de-
vianţa secundară, care rezultă din răspunsurile social-definite faţă de devianţa primară. Astfel, nu
săvârşirea primului act de devianţă („primară”) este determinantă, ci declanşarea mecanismelor de
„etichetare” a indivizilor ca „devianţi”. Aceste mecanisme conduc la reorganizarea simbolică a
atitudinilor acestora faţă de sine şi faţă de rolurile sociale de „devianţi” pe care vor trebui să le
joace în urma acestei etichetări, proces care va genera acte constante de devianţă („devianţa secun-
dară”).
Procesul etichetării este esenţial pentru apariţia şi continuarea devianţei, întrucât desemna-
rea, declararea unei persoane ca fiind „deviantă” poate avea ca efect transformarea acestei etichete
într-o „predicţie creatoare”, întărindu-se comportamentele respective. O dată definit şi etichetat ca
deviant, cel care săvârşeşte un act de încălcare a normelor sociale tinde să-şi definească propria

26
Becker, Howard S. 1963. Outsiders: Studies in the Sociology of Deviance. New York: Free Press, p. 9.
27
Becker oferă exemplul membrului unui clan care comite incest; acest act poate avea consecinţe diferite asupra auto-
rului: nefiind acuzat direct, el poate fi expus cel mult unor bârfe, însă, în cazul în care este acuzat public, riscă pedeapsa
cu moartea.
28
Lemert, Edwin M. 1967. Human Deviance, Social Problems and Social Control. New Jersey: Pretince-Hall.

28
situaţie după definiţia acordată de societate, purtându-se în conformitate cu ea şi adoptând o nouă
identitate, care îl constrânge să se comporte în continuare ca deviant.
Etichetarea, ca raportare a societăţii faţă de comportamentele nedorite are nu doar un singur
efect, ci mai multe: nu doar că generează devianţa, dar o şi întreţine, putând afecta şi alte domenii
ale vieţii, precum relaţiile familiale, prietenia, locul de muncă, școala etc. Aşadar, consecinţele
etichetării se reflectă atât în aşteptările celorlalţi (de exemplu, de la o persoană etichetată ca fiind
deviantă, se aşteaptă ca ea să „continue” violarea normelor sau a comportamentului considerat
convenţional), cât şi în diminuarea şanselor celor etichetaţi de a se reintegra, dar mai ales în ela-
borarea şi adoptarea unor comportamente deviante ca urmare a reacţiilor celorlalţi (forma de
devianţă denumită „devianţă secundară”).
Prin etichetare, devianţa parcurge mai multe etape ale unui proces, devenind o trăsătură
semnificativă, definitorie a statusului persoanei:
1. Ataşarea unei etichete persoanei care încalcă norma;
2. O dată ataşată, eticheta devine o caracteristică esenţială a statusului dominant (master sta-
tus), celelalte elemente ale identităţii şi rolului fiind în principal ignorate29.
3. O dată ce persoana este percepută ca deviantă, nici una din caracteristicile sale nu mai pre-
zintă încredere, iar trăsătura dominantă tinde să imprime o anumită coloratură imaginii to-
tale pe care ceilalţi o structurează cu privire la ea (este vorba despre procesul de „stigmati-
zare”, proces abordat şi analizat pe larg de către Erving Goffman).
Devianţa „se învaţă” pe parcursul unui proces care poate fi precipitat, accentuat prin inter-
mediul diferitelor organizaţii care au funcţia de control social (penitenciarele, casele de corecţie,
„instituţii speciale” pentru persoanele cu dezabilități etc.)
Deşi are numeroase critici, axate în special pe faptul că nu poate demonstra cu certitudine
existenţa acestei relaţii cauzale între etichetare şi perpetuarea comportamentelor deviante, teoria
etichetării are meritul incontestabil de a fi atras atenţia, pentru prima data, asupra „persoanelor
înzestrate cu «competenţa» de a eticheta”, asupra agenţilor sociali şi instituţiilor responsabile pen-
tru controlul comportamentului deviant, punând, totodată, întrebarea fundamentală: în interesul cui
are loc etichetarea anumitor comportamente ca fiind deviante?
Soluţiile oferite de această perspectivă pentru rezolvarea problemelor sociale se referă la
revizuirea definirii unei situaţii/ persoane ca fiind deviantă (o mai mare toleranţă şi capacitate de
înţelegere a unor situaţii particulare/ speciale), precum şi eliminarea potenţialelor câştiguri rezul-
tate din procesul etichetării şi cel al autoetichetării.

29
Un exemplu în acest sens este sugerat de Livius Manea în lucrarea sa Protecţia socială a persoanelor cu handicap
(2000), Bucureşti, Casa de editură şi presă ŞANSA, p. 83: dacă un tânăr student, de 20 de ani, inteligent, cultivat,
politicos, cu aspect fizic plăcut, are, din păcate, un handicap fizic (îi lipseşte un picior, de exemplu), este de aşteptat
ca acest din urmă aspect să le domine pe toate celelalte enumerate. Astfel, handicapul fizic este reţinut ca trăsătura
dominantă, principală. Mai mult, cei care etichetează vor fi înclinaţi să presupună că tânărul ar avea şi alte trăsături
indezirabile, în afara deficienţei locomotorii.

29
Bibliografie recomandată pentru aprofundarea acestei teme:
 Eitzen, Stanley D. & Baca Zinn, Maxine. 2006. Social Problems. 10th Ed. New York: Allyn
& Bacon.
 Green, Arnold. 1975. Social Problems: Arena of Conflict. New York: McGraw-Hill.
 Macionis, John J. 2004. Social Problems. New York: Prentice Hall.
 Rosanvallon, Pierre. 1998. Noua problemă socială. Iaşi: Editura Institutul European.
 Rubington, Earl & Weinberg Martin S. 1989. The Study of Social Problems. 4th Edition. Ox-
ford Univerity Press.

Întrebări recapitulative și de autoevaluare:


1) Enumerați cele mai importante dezvoltări teoretice sociologice asupra problemelor soci-
ale. Pe ce aspecte sau concepte se focalizează fiecare?
2) Din ce se considera că rezultă patologia socială în textele sociologice timpurii?
3) Cum este definită o problemă socială în perspectiva patologiei sociale? Care este principala
şi ultima cauză a problemelor sociale în această viziune? Dar condițiile care determină pro-
blemele sociale?
4) Care sunt consecințele problemelor sociale și ce soluții sunt propuse din perspectiva pato-
logiei sociale?
5) Când și în ce condiții a apărut perspectiva dezorganizării sociale?
6) La ce se referă conceptul de „dezorganizare socială” și care sunt cele trei mari tipuri de
dezorganizare socială? Explicați-le și analizați-le succint.
7) Care sunt cauzele, condițiile și consecințele stării de dezorganizare socială? Ce soluții pro-
pun reprezentanții acestei perspective?
8) Cum sunt înțelese problemele sociale în perspectiva conflictului de valori? Enumerați și
explicați pe scurt cauzele, condițiile, consecințele și soluţiile propuse de această perspectivă
pentru rezolvarea conflictului de valori.
9) Ce reprezintă problemele sociale din perspectiva comportamentului deviant?
10) Care sunt cauzele comportamentului deviant? Dar condiţiile favorizante pentru apariţia şi
manifestarea unui asemenea comportament?
11) La ce se referă soluţiile de contracarare a comportamentului deviant?
12) Pe ce pune accent teoria etichetării? Cum este definită o problemă socială (sau deviant-
socială) conform teoriei etichetării? Care sunt cauzele apariției și condițiile de manifestare
a problemelor sociale din perspectiva etichetării?
13) Care sunt efectele etichetării? Cum acționează etichetarea asupra comportamentului unei
persoane? Care sunt soluţiile oferite de această perspectivă pentru rezolvarea problemelor
sociale?

30
Capitolul 4
PROBLEMELE SOCIALE GLOBALE (1). CREŞTEREA
POPULAŢIEI GLOBULUI, SCHIMBĂRILE DEMOGRAFICE;
SĂRĂCIA ŞI FOAMETEA ÎN LUME

Obiective
Lectura şi analiza informaţiilor din acest capitol oferă suportul necesar pentru:
a) Familiarizarea cu modelul „tranziției demografice”; cunoașterea și înțelegerea fazelor
tranziției demografice și explicarea dinamicii populației lumii prin prisma acestui model;
b) Cunoașterea principalelor limite ale modelului „tranziției demografice”;
c) Înțelegerea și explicarea cauzelor și a consecințelor fenomenului de suprapopulare;
d) Familiarizarea cu o serie de date și indicatori statistici cu privire la populația globului și
la creșterea acesteia;
e) Cunoașterea și înțelegerea consecințelor fenomenului de suprapopulare;
f) Capacitatea de a evalua și analiza critic termenul de „lumea a treia”;
g) Explicarea fenomenului de sărăcie absolută și delimitarea condiţiilor care ameninţă lumea
în curs de dezvoltare;
h) Cunoașterea și înțelegerea corectă a fenomenului de foamete la nivel global.

4.1 Tranziţia demografică


Modelul „tranziţiei demografice” este un model teoretic care explică schimbările demogra-
fice şi modificările populaţiei globului de-a lungul timpului. El se bazează pe o interpretare înce-
pută în 1929 de către demograful american Warren Thompson asupra schimbărilor observate, sau
„tranziţiilor”, în valorile ratelor natalităţii şi mortalităţii în societăţile industrializate de-a lungul
ultimelor secole. Este vorba despre schimbările ratelor brute ale natalităţii şi mortalităţii (calculate
la 1000 de locuitori). Rata brută a natalităţii este determinată în felul următor: numărul de naşteri
dintr-un an dintr-o ţară este împărţit la numărul total al populaţiei ţării, iar rezultatul este înmulţit
cu 1000. În 1998, rata brută a natalităţii era 14 la 1000 de locuitori în SUA, în timp ce în Kenya
era 32 la 1000 de locuitori. La fel rata burtă a mortalității se calculează după următoarea formulă:
numărul de decese dintr-un an dintr-o ţară se împarte la numărul total al populaţiei ţării şi se în-
mulțește cu 1000. Rata brută a mortalităţii era, în 1998, 9 în SUA şi 14 în Kenya.
4.1.1 Fazele modelului „tranziției demografice”
Modelul „tranziţiei demografice” este un „pattern al populaţiei” în trei faze/ etape (în unele

31
dezvoltări ale teoriei sunt identificate şi patru faze, uneori chiar cinci), un model care explică dina-
mica populaţiei pornind de la analiza societăţilor europene şi americane industrializate. În ce mă-
sură modelul se aplică sau va putea explica dinamica populaţiei ţărilor slab dezvoltate rămâne de
văzut.

Figura 1: Modelul „tranziţiei demografice”


Birth Rate = Rata brută a natalităţii; Death Rate = Rata brută a mortalităţii; Population Growth = Creșterea populației
Sursa: http://cgge.aag.org/PopulationandNaturalResources1e/CF_PopNatRes_Jan10/CF_PopNatRes_Jan105.html

Faza 1
Înainte de Revoluţia Industrială, ţările din Europa de Vest aveau rate brute ridicate ale na-
talităţii şi mortalităţii. Tocmai prin aceasta se caracterizează faza 1 a „tranziţiei demografice”: prin
valori ridicate ale ratei brute a natalităţii şi ale ratei brute a mortalităţii. Populaţia Europei de Vest
şi Americii de Nord a trecut prin această fază până în secolul al XVIII-lea. Rata brută ridicată a
natalităţii poate fi explicată prin diferite pattern-uri culturale şi economice caracteristice Europei
pre-industriale: mai mulţi copii însemna mai multă forţă de muncă în agricultură şi, coroborat cu
faptul că rata mortalităţii era, de asemenea, ridicată, familiile aveau nevoie de cât mai mulţi copii
pentru a asigura supravieţuirea familiei. Rata brută ridicată a mortalităţii se explică prin vulnerabi-
litatea crescută în faţa bolilor (în special infecţioase), lipsa igienei şi alimentaţia precară. Ratele
ridicate ale natalităţii şi mortalității erau oarecum stabile, prin urmare s-a înregistrat o creştere re-
dusă a populaţiei. Diversele epidemii au determinat creşteri dramatice ale ratei brute a mortalităţii
pentru diferite perioade de câţiva ani, fapt reprezentat prin „valurile” ratei mortalităţii din prima
fază a modelului. Specialiştii în demografie consideră că mai există şi în prezent naţiuni aflate în
această fază: Etiopia, Angola şi Nigeria.
Faza a 2-a
Această fază încă mai este caracterizată prin valori ridicate ale ratei natalităţii, în timp ce
valorile ratei mortalităţii sunt în scădere, datorită condiţiilor de viaţă mai bune, progresului din
medicină, îmbunătăţirii condiţiilor sanitare, mâncării mai bune etc. Se consideră că rata brută a

32
natalităţii a rămas ridicată datorită tradiţiei. Ţările Europei Occidentale şi SUA au intrat în această
fază undeva la mijlocul secolului al XVIII-lea. Rata mortalităţii în scădere, asociată cu o rată a
natalităţii stabilă (la un nivel ridicat) a contribuit, la începutul acestei faze a II-a, la explozia ratelor
de creştere a populaţiei. Pentru acest motiv, alături de progresul realizat în controlul naşterilor, rata
natalităţii s-a redus în decursul secolului XX în ţările dezvoltate. Populaţia continuă încă să crească
rapid, însă această creştere a început să se diminueze.
Multe ţări slab dezvoltate sunt, în prezent, în acest stagiu al modelului (majoritatea ţărilor
din „lumea a treia”). De exemplu, în Kenya rata ridicată a natalității (35 la 1000 de locuitori) şi rata
scăzută a mortalităţii (14 la 1000) contribuie la o rată ridicată a creşterii populaţiei (aşa cum s-a
întâmplat în Europa în secolul al XIX-lea). În România, populaţia de etnie romă se află în acest
stagiu al „tranziţiei demografice” (rate ridicate ale natalităţii, coroborate cu rate ale mortalităţii în
scădere), ceea ce explică trendul crescător al acestei populaţii, spre deosebire de trendul descres-
cător al restului populaţiei României.
Faza a 3-a
Această etapă este caracterizată prin rate brute ale natalităţii şi mortalităţii scăzute, ca şi
prin populaţie stabilă, chiar în scădere. Ţările dezvoltate au intrat în această fază în a doua jumătate-
sfârşitul secolului XX. Ţările Europei, Japonia şi Statele Unite ale Americii sunt în această fază a
„tranziţiei demografice”. Situaţia nu este similară în toate aceste ţări: în unele cazuri rata brută a
natalităţii este mai ridicată decât cea a mortalităţii (precum în SUA: 13 versus 8), în timp ce în
altele rata brută a natalităţii este mai scăzută decât cea a mortalităţii (precum în Germania, 8 versus
10). Imigraţia din ţările mai puţin dezvoltate este acum factorul principal al creşterii populaţiei în
ţările dezvoltate aflate în stagiul al III-lea al tranziţiei.
În această etapă, populaţiile devin mai mult urbane. Modelul care se perpetuează este acela
al familiilor reduse ca număr, o explicaţie a acestuia fiind faptul că, în societăţile industriale avan-
sate, copiii sunt mai degrabă o „povară” economică (cu alte cuvinte, creşterea şi educaţia lor este
din ce în ce mai costisitoare, nemaifiind, nici pe departe, văzuţi ca o „forţă de muncă în plus” pentru
familie). Oamenii sunt din ce în ce mai puţin dependenţi de copiii lor atât în ceea ce priveşte forţa
de muncă, cât şi în ceea ce priveşte securitatea la bătrâneţe. Politicile statale şi diferitele sisteme de
asigurare oferă, în această fază, securitatea socială a oamenilor. Ţări precum China, Singapore şi
Cuba se apropie rapid de atingerea fazei a III-a a „tranziţiei demografice”.
Pentru ca ratele creşterii populaţiei să se reducă în ţările în curs de dezvoltare, ele trebuie
să urmeze procesul tranziţiei demografice. Astfel, aici rata natalităţii trebuie să scadă. Aceasta se
poate face, în parte, prin planificare familială şi metode eficiente de control al naşterilor (iar acest
lucru poate fi viabil prin implementarea unor politici guvernamentale). De asemenea, un alt factor
important care poate contribui la intrarea în faza a treia a tranziţiei demografice (şi deci la scăderea
ratei natalităţii) a ţărilor în curs de dezvoltare este schimbarea rolului femeii în societate. Începând
cu anii ’60, O.N.U. au început să finanţeze programe de planificare familială în ţările mai puţin

33
dezvoltate. Câteva rezultate au fost vizibile: s-a realizat o scădere a numărului de copii născuţi; o
creştere a numărului de femei care utilizează metode contraceptive; o scădere a creşterii anuale a
populaţiei. Cu toate acestea, fenomenul de creştere a populației globului nu a putut fi încetinit. Aşa
cum vom vedea, specialiştii atrag atenţia asupra fenomenului „suprapopulării” planetei, iar la
creşterea continuă şi rapidă a populaţiei contribuie aproape exclusiv ţările slab sau sub-dezvoltate.
4.1.2 „Tranziţia demografică”: o explicaţie economică a dinamicii populaţiei
Modelul „tranziţiei demografice” este o teorie despre populaţie care face legătura dintre
dezvoltarea economică şi pattern-urile creşterii populaţiei. Poziţia generală a modelului este aceea
că, dacă oamenii se simt economic în siguranţă, atunci creşterea populaţiei se reduce. Cu alte cu-
vinte, prin industrializare, oamenii obţin un standard de viaţă mai bun, iar un standard de viaţă mai
bun încurajează familiile mai mici. Pentru a asigura „o viaţă bună” copiilor lor, părinţii păstrează
familiile lor mici. De exemplu, necesităţile clasei de mijloc, precum educaţia într-o universitate,
sunt scumpe. De aceea, familiile cu mai mulţi copii se confruntă cu dificultatea/ se găsesc în im-
posibilitatea de a-şi trimite toţi copiii la facultate.
4.1.3 Limite ale modelului „tranziţiei demografice”
Ca şi alte modele teoretice, modelul „tranziţiei demografice” are şi unele probleme. De
exemplu, modelul nu oferă un „ghid” cu privire la cât de mult îi ia unei ţări să treacă de la faza 1
la faza a 3-a. Ţările Europei Vestice au realizat această trecere în câteva secole, în timp ce, se pare,
pentru unele ţări în curs de dezvoltare rapidă procesul va dura câteva decenii (este situaţia, spre
exemplu, a aşa-numiţilor „tigri economici” – cele patru ţări din Asia aflate în rapidă dezvoltare
economică: Coreea de Sud, Taiwan, Hong Kong şi Singapore, ca şi cazul Chinei, care a introdus
politica guvernamentală „un singur copil”). Modelul nu oferă predicţii nici cu privire la faptul dacă
toate ţările vor atinge faza a 3-a şi vor avea rate stabile ale natalităţii şi mortalităţii. Sunt factori
precum opoziţia politică sau religia care opresc controlul fertilității şi, deci, scăderea ratei natalităţii
în unele ţări (cazul Braziliei de exemplu).
O altă limită a modelului se referă la următorul aspect: se pare că unele ţări care continuă
să aibă rate ridicate ale natalităţii şi rate scăzute ale mortalităţii pot să „re-cadă” în faza 1, din cauza
creşterii dramatice a ratei mortalităţii (fapt pe care modelul „tranziţiei demografice” nu l-a prezis).
Una din principalele cauze ale acestei creşteri dramatice (a ratei mortalităţii) este mai recentul fe-
nomen HIV/SIDA. Mai mult de 94% din totalitatea cazurilor de HIV/SIDA se găsesc în ţările sub-
dezvoltate. Acest fapt a început să aibă repercusiuni asupra declinului ratei mortalității (oprind
acest declin) în aceste ţări începând încă de la jumătatea anilor ’90. Acest trend este atât de marcant
încât se estimează că două treimi din copiii din multe ţări din Africa sub-sahariană vor fi infectaţi
cu HIV până vor atinge vârsta de 50 de ani (sau vor muri de SIDA înainte de a atinge această
vârstă). În aceste zone HIV/SIDA a devenit sursa principală a mortalității, fapt necunoscut/ neluat
în calcul atunci când a fost formulat modelul „tranziţiei demografice”.

34
Tabelul 1: HIV/SIDA – Ţările cu cele mai ridicate rate de infectare
Procente ale populaţiei cu vârsta cuprinsă între 15-49 ani infectate cu HIV/SIDA
2000 2003 2006
1 Zimbabwe Botswana Swaziland
25.80% 38.80% 33.4%
2 Botswana Zimbabwe Botswana
25.10% 33.70% 24.10%
3 Namibia Swaziland Lesotho
19.90% 33.4 23.20%
4 Zambia Lesotho Zimbabwe
19.10% 31.00% 20.10%
5 Swaziland Namibia Namibia
18.5% 22.50% 19.60%
6 Malawi Africa de Sud Africa de Sud
14.90% 20.10% 18.80%
SUA 0.80% 0.60% 0.60%

Sursa: Population Reference Bureau Data Sheets: 2000, 2003, 2006. Chart created by Russ Long;
https://aidsinfo.nih.gov/

4.2 Fenomenul de „suprapopulare”


Aşa cum spuneam, pentru majoritatea lumii industriale modelul „tranziţiei demografice”
reprezintă un bun predictor despre cum se vor schimba populaţiile în lume. Pe de altă parte însă,
sunt semne că multe din ţările „lumii a treia” nu urmează naţiunile industrializate în faza finală a
tranziţiei demografice. Unele naţiuni au rămas „blocate” în faza a doua. Acest fapt a contribuit la
creşterea extraordinară a populaţiei globului în ultimele zeci de ani, ducând la îngrijorătorul feno-
men de „suprapopulare”. În general, „suprapopularea” se referă la situaţia în care numărul organis-
melor depăşeşte capacitatea de a le purta a habitatului lor. În limbaj comun, termenul se referă de
obicei la relaţia dintre populaţia umană şi mediul său, Pământul. Primul care a vorbit despre feno-
menul „suprapopulării” a fost Thomas Malthus, care în 1798, în lucrarea An Essay on the Principle
of Population (Un eseu despre principiul populaţiei), arăta că în timp ce resursele tind să crească
liniar, populaţia creşte exponenţial. El argumenta că, lăsată nerestricţionată, populaţia umană va
continua să crească până când va deveni prea numeroasă pentru resursele de hrană disponibile pe
terenurile agricole, ceea ce va duce la foamete care, în cele din urmă, va „controla” creşterea popu-
laţiei. El credea că aceasta se va întâmpla undeva la jumătatea secolului al XIX-lea.
Thomas Malthus nu a luat o serie de factori în considerare atunci când a făcut aceste pre-
dicţii (pentru secolul al XIX-lea), ceea ce a făcut ca predicţiile sale să nu fie corecte. În primul

35
rând, el nu a luat în calcul consecinţele revoluţiei industriale (care începuse deja în Anglia încă din
timpul său), şi nici consecinţele revoluţiei din agricultură care a avut loc începând cu secolul al
XIX-lea. Ambele revoluţii au avut efecte pozitive asupra resurselor de hrană ale populaţiei umane.
În al doilea rând, el nu a estimat scăderea ratei natalităţii la multe din populaţiile lumii (cu alte
cuvinte, faza a III-a din modelul „tranziţiei demografice”), ceea ce a frânat creşterea „exponenţială”
a populaţiei pe parcursul secolelor XIX şi XX. Nu trebuie uitat că un obstacol important în calea
„creşterii” populaţiei globului a fost constituit şi de numeroasele războaie şi conflicte care au mă-
cinat lumea în această perioadă, în special cele două războaie mondiale (inclusiv Holocaustul) care
au făcut milioane de victime umane.
Totuși, teoria lui Th. Malthus a revenit în actualitate în prezent, când lumea a devenit din
ce în ce mai îngrijorată din cauza creşterii fără precedent a populaţiei globului, într-un timp relativ
scurt, de la aproximativ 4 miliarde în anii ’70 la peste 7 miliarde în prezent.

Tabelul 2: Evoluţia populaţiei lumii (în miliarde locuitori – aproximări, date statistice, estimări)
Anul 1 1000 1500 1650 1804 1850 1900 1927 1950
Nr. loc. 0,2 0,27 0,45 0,5 1 1,2 1,6 2 2,55

Anul 1960 1970 1975 1985 1990 1999 2006 2011 2025
Nr. loc. 3 3,7 4 4,85 5,3 6 6,5 7 8

Sursa: http://geography.about.com/od/obtainpopulationdata/a/worldpopulation.htm

Tabelul 3: Populaţia lumii (în miliarde locuitori)


1985 1987 1990 1993 1998 2000 2003 2006 2010 2012 2050
(estim.)
Lume (total) 4,845 5,026 5,321 5,506 5,926 6,067 6,314 6,555 6,879 7,057 9,624
Ţările dezvoltate (A) 1,174 1,191 1,214 1,230 1,178 1,184 1,202 1,216 1,217 1,243 1,338
Ţările subdezvoltate & 3,671 3,836 4,107 4,276 4,748 4,883 5,112 5,339 5,662 5,814 8,286
în curs de dezv. (B)
Raport B/A 3,13 3,22 3,38 3,48 4,03 4,12 4,26 4,39 4,65 4,68 6,19

Sursa: Population Reference Bureau Data Sheets: 1985-2012

36
Tabelul 4: Cele mai populate 10 ţări ale lumii (în milioane locuitori)
1993 2003 2010 2012 2050 (estim.)
1 China 1179 1289 1340 1350 1311
2 India 897 1069 1190 1260 1691*
3 SUA 258 292 311 314 423
4 Indonezia 188 221 238 241 309
5 Brazilia 152 177 194 197 213
6 Pakistan 122 149 171 180 314
7 Nigeria 95 134 158 170 402
8 Bangladesh 114 147 154 161 226
9 Rusia** 149 146 142 143 111
10 Japonia** 125 127 128 127 101

*India va depăși China şi va deveni cea mai populată ţară a lumii (conform estimărilor, rocada se va produce în cel
mult 10 ani)
**Rusia şi Japonia sunt singurele ţări din această listă în care s-a înregistrat o scădere a populaţiei. De altfel, se esti-
mează că in 2050 ele nu se vor mai afla în topul celor mai populate 10 ţări ale lumii, locul lor fiind luat de Republica
Democrată Congo (cu 194 milioane locuitori) si Etiopia (166 milioane).

Sursa: Population Reference Bureau Data Sheets: 1985-2012; World Population Data Sheet 2012:
http://www.prb.org/Publications/Datasheets/2012/world-population-data-sheet.aspx

Cei mai pesimişti specialiști atrag atenţia asupra faptului că dacă populaţia globului conti-
nuă să crească în acelaşi ritm, într-un viitor nu prea îndepărtat predicţiile lui Malthus se vor adeveri
în sfârşit: planeta nu va mai fi capabilă să susţină o populaţie atât de numeroasă. În ciuda „revo-
luţiilor” din agricultură şi industrie, resursele planetei se împuţinează şi vor fi în curând insufici-
ente, simultan cu creşterea „exponenţială” a populaţiei în ţări precum India, Pakistan, Nigeria, Ban-
gladesh sau Kenia30. Cel mai îngrijorător este faptul că această creștere a populației se înregistrează
– cu excepția SUA – doar în ţări slab dezvoltate sau sărace, ceea ce face ca efectele suprapopulării
să fie şi mai îngrijorătoare. Printre acestea se numără foametea, sărăcirea şi accentuarea sărăciei în
rândul a numeroase pături sociale, conflictele determinate de lupta pentru resursele supraviețuirii,
războaiele.

30
Populaţia din Kenya a crescut de la aproximativ 35,9 milioane în 2006, la 39,7 milioane în noiembrie 2010.

37
Figura 2: Creşterea populației lumii (ţări dezvoltate/ ţări slab dezvoltate)
Sursa: United Nations Population Division, World Population Prospects: The 2010 Revision (2011), medium va-
riant, http://www.prb.org/Publications/Datasheets/2012/world-population-data-sheet.aspx

Cu alte cuvinte, fenomenul de „suprapopulare” are loc ca urmare a creșterii populației ex-
clusiv în ţările slab dezvoltate şi sărace. Ca rezultat, consecințele amintite mai sus (foametea, sără-
cia, conflictele) vor deveni şi mai dramatice în viitor, lor adăugându-li-se sporirea fenomenului de
imigrare (de cele mai multe ori ilegală) în ţările dezvoltate, presiunea determinată de populațiile
migrante din ce în ce mai numeroase şi toate efectele negative asociate acestui fenomen. Acest
trend al creșterii populației în ţările sărace este ilustrat şi de comparațiile dintre ratele totale de
fertilitate31:
Tabelul 5: Comparații între ratele totale de fertilitate, 2012
Rata totală de fertilitate
Cele mai ridicate valori Cele mai scăzute valori
Niger 7,1 Taiwan 1,1
Somalia 6,4 Letonia 1,1
Burundi 6,4 Singapore 1,2
Mali 6,3 Bosnia-Herțegovina 1,2
Angola 6,3 Coreea de Sud 1,2
Republica Democrată Congo 6,3 Ungaria 1,2
Zambia 6,3 România 1,3

Sursa: http://www.prb.org/Publications/Datasheets/2012/world-population-data-sheet.aspx

4.3 „Lumea a treia” şi sărăcia absolută


Prăpastia dintre ţările lumii în ceea ce priveşte bunăstarea populaţiei este demonstrată de

31
Rata totală de fertilitate = numărul mediu de copii născuți de o femeie pe parcursul vieții sale.

38
fapte precum: prima cincime a naţiunilor deţine 86% din PIB32-ul lumii şi 68% din investiţiile
străine directe; prima cincime a popoarelor lumii consumă 86% din bunurile şi serviciile de la nivel
global, în timp ce cea mai săracă cincime consumă aproximativ un singur procent.
Termenul de „lumea a treia” este ambiguu şi contestat. Uneori sunt preferaţi termeni precum
„ţări în curs de dezvoltare” sau „ţări periferice”. De exemplu, ţări precum El Salvador, Cambodgia
şi Sierra Leone sunt incluse în aceeaşi categorie, deşi aceste ţări nu împărtăşesc nici o caracteristică
culturală şi sunt poziţionate, geografic, la mari distanţe una de alta. Criticii termenului de „lumea
a treia” consideră că este ridicol ca aceste ţări să fie categorizate la fel. Pe de altă parte, El Salvador,
Cambodgia şi Sierra Leone, la fel ca şi o mulţime de alte ţări în curs de dezvoltare împărtăşesc o
relaţie comună cu ţările lumii avansate industrial („prima lume” / naţiunile dezvoltate / „nucleul” /
„centrul”). Din punct de vedere istoric, relaţia comună a fost colonialismul. Mai recent, afacerile
coloniale mai vechi, caracterizate prin opresiune militară, s-au transformat în relaţii neocoloniale.
În prezent, controlul militar a generat situaţia în care ţările bogate controlează ţările sărace prin
intermediul pieţelor internaţionale. „Nucleul” (ţările dezvoltate) determină preţurile pentru bunuri
şi foloseşte ţările sărace ca teren de descărcare pentru deşeurile riscante.
Sărăcia absolută caracterizează situaţia în care oamenii nu au mijloacele de a-şi îndeplini
nevoile de bază ale vieţii. Condiţiile care ameninţă lumea în curs de dezvoltare includ următoarele:
 malnutriţia, care are ca rezultat niveluri scăzute ale energiei, dezvoltarea fizică și psihică pre-
cară, vulnerabilitatea în fața diverselor boli, iar în cazurile grave chiar moartea;

Figura 3: Malnutriția (subnutriția) în rândul copiilor între 0-5 ani din India
Sursa: https://www.slideshare.net/souravgoswami11/epidemiology-of-childhood-malnutrition-in-india-and-strate-
gies-of-control

32
Produsul intern brut (prescurtat PIB) este un indicator macroeconomic care reflectă suma valorii de piață a tuturor
mărfurilor și serviciilor destinate consumului final, produse în toate ramurile economiei în interiorul unei țări în decurs
de un an. Formula de calcul: PIB = consum + investiții + exporturi − importuri

39
 deficienţele de vitamine, care îi fac pe oameni vulnerabili în faţa bolilor infecţioase;
 deficienţele de proteine, care pot conduce la deteriorări permanente ale creierului bebeluşilor.
 durate medii de viaţă (speranţe de viaţă la naştere) foarte scăzute – de 40 şi chiar 39 de ani
în unele ţări, spre deosebire de ţările dezvoltate unde aceasta ajunge (în medie, bărbaţi + femei)
la 80, 81 şi chiar 82 de ani.

Tabelul 6: Ţările cu cele mai scăzute durate medii de viaţă (speranţe de viaţă la naştere) (2005-
2010), conform listei Organizaţiei Naţiunilor Unite
Poziţia în lista ONU Ţara Total Bărbaţi Femei
33
194 Swaziland (cu 40% mai puţin decât media la nivel global ) 39,6 39,8 39,4
193 Mozambic 42,1 41,7 42,4
192 Zambia 42,4 42,1 42,5
190 Sierra Leone 42,6 41,0 44,1
190 Lesotho 42,6 42,9 42,3
189 Zimbabwe 43,5 44,1 42,6
188 Afganistan 43,8 43,9 43,8
187 Republica Centrafricană 44,7 43,3 46,1
186 Liberia 45,7 44,8 46,6
185 Rwanda 46,2 44,6 47,8

Tabelul 7: Ţările cu cele mai ridicate durate medii de viaţă (speranţe de viaţă la naştere) (2005-
2010), conform listei Organizaţiei Naţiunilor Unite
Poziţia în lista ONU Ţara Total Bărbaţi Femei
1 Japonia 82,6 79,0 86,1
2 Hong Kong 82,2 79,4 85,1
3 Islanda 81,8 80,2 83,3
4 Elveţia 81,7 79,0 84,2
5 Australia 81,2 78,9 83,6
6 Spania 80,9 77,7 84,2
6 Suedia 80,9 78,7 83,0
8 Israel 80,7 78,5 82,8
8 Macau 80,7 78,5 82,8
8 Franţa 80,7 77,1 84,1
………………………………………………………
89 România 72,5 69,0 76,1

33
Conform listei ONU, durata medie de viață la nivel global a fost, între 2005-2010, de 67,2 ani (65,0 ani la bărbați și
69,5 ani la femei).

40
 „noul sclavagism”, care înseamnă că femeile şi copiii fac munca cea mai grea şi prost plătită
(fiind total dependenți de aceasta pentru a putea trăi) în fabrici şi magazine; băieţii sunt frecvent
forţaţi să muncească pe plantaţiile de cafea şi cacao; fetele sfârşesc ca lucrătoare domestice sau
prostituate.
 concentrarea mizeriei în marile oraşe, care înseamnă condiţii insalubre de viaţă, de obicei în
aşa-numitele slums (mahalale). Slum înseamnă o zonă degradată a unui oraş, caracterizată prin
locuinţe sub-standard, mizerie, lipsă de siguranţă etc. Termenul se referă, în mod tradiţional, la
acele cartiere care au fost cândva respectabile, dar care s-au deteriorat pe măsură ce locuitorii
originari s-au mutat în părţile mai noi şi mai bune ale oraşului. Mai nou, însă, termenul include
şi aşa-numitele „aşezări informale” – shanty towns („oraşe de cocioabe”) care se găsesc în
oraşele din ţările în curs de dezvoltare, care sunt aşezări adesea ilegale şi neautorizate, în care
locuiesc oameni săraci (inclusiv sărăciţi) şi dezavantajaţi social, în „case” (cocioabe) improvi-
zate, făcute din fragmente de placaj, metal ruginit, bucăţi de plastic şi alte materiale găsite.
Shanty towns, construite de obicei în apropierea marilor oraşe ca o strategie pentru a avea acces
la resursele urbane, nu au, de obicei salubritate adecvată, apă curată, servicii de electricitate sau
telefonie, nici drumuri asfaltate. Shanty towns se găsesc în special în ţările în curs de dezvoltare,
sau parţial în ţările dezvoltate în care există o distribuţie inegală a bogăţiei. În cazuri extreme,
shanty towns cuprind un număr de locuitori aproape egal cu cel al oraşelor lângă care există,
sau chiar mai mare – cum este cazul, spre exemplu, cu shanty towns din Mumbai, India, unde
peste 60% din locuitori trăiesc în astfel de slums/ shanty towns.
 foametea, care se instaurează atunci când oamenii nu au mijloacele pentru a-şi asigura hrana,
adică pentru a-şi satisface una din nevoile elementare ale fiinţelor vii: foamea (nevoia de hrană).
Conform unui articol din anul 2004 al revistei institutului Food First, intitulat "Hunger Is Not
a Myth, But Myths Keep Us From Ending Hunger" (Foametea nu este un mit, dar miturile ne
împiedică să eradicăm foametea), între 400 de milioane şi un miliard de oameni nu au sufici-
entă hrană şi suferă de foame. Dintre aceştia, se preconiza că cel puţin 20 de milioane vor muri,
majoritatea victimelor fiind copii.

4.4 Foametea şi mituri despre foamete


În ciuda „revoluţiei din agricultură” (ale cărei rezultate benefice asupra oamenilor s-au con-
cretizat încă de la mijlocul secolului XX), a creşterii continue a producţiei de mâncare, a tehnolo-
giei agricole avansate şi a ajutoarelor străine de miliarde de dolari, problema foametei în lume nu
a fost rezolvată, şi nici măcar îmbunătăţită. Organizaţiile umanitare atrag atenţia că pentru a deveni
conştienţi de adevărata amploare a fenomenului de foamete, comunitatea globală ar trebui să cu-
noască adevărata dinamică a acestuia. În acest proces de conştientizare, „demontarea” miturilor
despre foamete joacă un rol important.

41
Mitul 1: Deficitul, lipsa de hrană – Oamenii sunt înfometaţi deoarece nu este suficientă
hrană. Adevărul: Pe planetă cresc suficiente cereale pentru a asigura fiecărui om (bărbat, femeie,
copil) 3500 calorii pe zi, ceea ce reprezintă în prezent media consumului zilnic în America de Nord.
Destulă hrană există pe cuprinsul planetei astfel încât să furnizeze oricui o dietă adecvată.
Un numitor comun în toate ţările în care foametea este răspândită este faptul că un număr
mic de oameni care deţin puterea controlează producţia şi distribuţia de hrană, ca şi alte resurse
economice. Un studiu al ONU arăta, în 2004, că în 83 de ţări studiate, 3% din populaţie controlează
mai mult de 80% din producţia de hrană. Redistribuirea controlului ar putea, de aceea, ajuta la
scăderea şi chiar eliminarea fenomenului de foamete.
Mitul 2: Suprapopularea – Foametea există acolo unde sunt prea mulţi oameni care tre-
buie hrăniţi. Adevărul: Densitatea populaţiei în sine nu se află în corespondență directă cu preva-
lenţa fenomenului de foamete. O analiză a institutului Food First observa că, de exemplu, Bolivia
are de şase ori mai mult teren care poate fi cultivat (per persoană) în comparaţie cu China; aproxi-
mativ 45% din populaţia Boliviei suferă de foamete, în timp ce China a reuşit să elimine răspândi-
rea în masă a fenomenului de foamete.
Desigur, există probleme pe termen lung evidente asociate cu creşterea populaţiei, însă
creşterea rapidă a populaţiei nu este, în sine, o cauză a fenomenului de foamete. Creşterea rapidă
a populaţiei este un simptom al sărăciei. Familiile care trăiesc în sărăcie dau naştere, în medie, la
minimum şapte copii. Acest lucru poate fi explicat (aşa cum deja am vorbit mai devreme, când
explicam caracteristicile fazei 1 a „tranziţiei demografice”) prin faptul că familiile sărace depind
de copii pentru a aduna mai multe resurse (copiii reprezintă forţă de muncă, de la vârste mici) şi,
date fiind ratele ridicate ale mortalităţii infantile, cât mai mulţi copii înseamnă o asigurare că o
parte din ei vor supravieţui pentru a fi puşi la muncă. Suprapopularea va înceta să fie o problemă
atunci când sărăcia nu va mai fi o problemă.
Mitul 3: Creşterea producţiei – Soluţia pentru foamete este utilizarea tehnologiei îmbu-
nătăţite pentru a produce mai multă hrană. Ajutoarele străine facilitează acest proces. Adevărul:
De multe ori eforturile de creştere a producţiei de hrană au avut ca efect creşterea răspândirii feno-
menului de foamete. De cele mai multe ori, creşterea producţiei de mâncare este finanţată de ţările
„lumii-întâi” (ţările dezvoltate). Din păcate, mâncarea produsă prin finanţarea ţărilor „lumii-întâi”
este adesea exportată înapoi în „centru” (adică în ţările dezvoltate finanţatoare), lăsând populaţia
locală, care a muncit pentru acea hrană, mai înfometată decât înainte ca „ajutorul” străin să ajungă
la ea. De exemplu, ajutorul străin oferit de guvernul SUA este de cele mai multe ori distribuit prin
Agenţia pentru Dezvoltare Internaţională (Agency for International Development). Deşi 50% din
bugetul AID este destinat agriculturii, dezvoltării rurale şi nutriţiei, agenţia nu reuşeşte să aline
foametea şi malnutriţia. Analizele mai amănunţite asupra activităţii acestei agenţii arată că ajutorul
pentru agricultură dat ţărilor sărace este îndreptat către creşterea producţiei agricole din recoltele
destinate SUA şi consumului din SUA. De exemplu, El Salvador este una dintre ţările cu cea mai

42
ridicată răspândire a malnutriţiei. Mai mult de 80% din producţia agricolă a acestei ţări se îndreaptă
către SUA, una din ţările cu cele mai multe investiţii străine în El Salvador, în timp ce populaţia
locală devine din ce în ce mai disperată din cauza înfometării şi a malnutriţiei. Acesta este un
exemplu, printre multe altele, de distorsionare, din cauza investiţiilor străine, a economiilor locale.
Mitul 4: Asistenţa străină este destinată să aline foametea. Adevărul: Presupunerea că
asistenţa străină este destinată pentru ajutorarea săracilor, a celor înfometaţi şi dezavantajaţi este în
sine un mit. Specialiştii atrag atenţia asupra faptului că, dacă motivul adevărat al ajutorului străin
era acela de a ajuta într-adevăr săracii, de a îmbunătăţi condiţiile de viaţă ale persoanelor care
trăiesc în ţările în curs de dezvoltare, acest scop ar fi trebui deja să-şi fi atins ţinta, cel puţin în
America Centrală. Numai în 1982, spre exemplu, El Salvador a primit suficient ajutor pentru a-şi
tripla venitul pe cap de locuitor (per capita income) pentru circa un milion din cei mai săraci locu-
itori.
În realitate, se arată în diverse studii, principalul scop al ajutoarelor străine nu a fost nicio-
dată acela de a ajuta masele înfometate sau de a încuraja dezvoltarea economică a „lumii a treia”
într-o manieră în care să beneficieze majoritatea oamenilor care trăiesc acolo. De fapt, ajutoarele
străine sunt un instrument al ţărilor dezvoltate pentru a-şi dezvolta propria economie, pentru a be-
neficia proprii cetăţeni, pentru a îndeplini diferite scopuri politice, militare, geopolitice. Cei care
atrag atenţia asupra acestui fapt arată că în special SUA practică o astfel de politică a „ajutoarelor”
străine pentru „lumea a treia”.
Mitul 5: Redistribuirea terenurilor – Redistribuirea controlului asupra resurselor ar în-
semna de fapt reducerea producţiei de hrană pentru cei înfometaţi, deoarece o astfel de redistri-
buire ar scădea eficienţa producţiei alimentare. Adevărul: De fapt, controlul asupra resurselor/
pământului deţinut numai de câţiva oameni (aşa-numita „centralizare a proprietăţii”) are ca rezultat
şi mai multă foamete. Două aspecte sunt relevante în acest sens:
a) Centralizarea descurajează producţia de hrană. Sistemele anti-democratice de posesiune a
pământului lasă adesea întinderi mari de pământ neutilizate/ necultivate. Institutul Food
First arată că, de exemplu, în Brazilia, unde cele mai multe terenuri de pământ se află în
mâinile a câţiva proprietari, numai 15% din terenurile arabile sunt cultivate.
b) Redistribuirea terenurilor încurajează producţia. Producătorii la scară largă realizează mai
puţină hrană per hectar decât producătorii la scară mică. Pentru a supravieţui, micii produ-
cători trebuie să cultive fiecare metru de pământ, spre deosebire de marii producători, care
pot profita şi fără să cultive terenuri întinse de pământ.
Mitul 6: Bogaţii versus săracii – Furnizarea de asistenţă oamenilor înfometaţi din ţările
sărace este o ameninţare pentru standardele înalte de viaţă de care se bucură oamenii din ţările
bogate. Adevărul: Termenii de „ţară bogată” şi „ţară săracă” nu au prea mult sens atunci când
trebuie descris fenomenul de foamete, pentru că toate ţările, până şi cele „bogate”, au oameni care
suferă de foame. Foametea nu este doar un fenomen al „lumii a treia”. SUA au 20 de milioane de

43
oameni care sunt consideraţi a suferi de foame, în timp ce mai mult de un miliard de kilograme de
surplus de hrană este ţinută în depozite (conform datelor institutului First Food). Condiţii econo-
mice similare cauzează foamete în toate ţările lumii. Atât în SUA, cât şi în ţările „lumii a treia”,
fermierii mici şi mijlocii sunt presaţi şi scoşi în afara afacerilor din cauză că nu pot să concureze
cu marile corporaţii agricole.
Din ce în ce mai mult, economia este o economie-globală. Constrângerile care afectează
SUA sunt aceleaşi cu cele care afectează populaţia din Nicaragua sau Africa de Sud. Când mega-
corporaţiile din SUA decid să-şi mute producţia în Mexic, pentru a profita de forţa de muncă ieftină,
mexicanii săraci sunt exploataţi, iar americanii îşi pierd locurile de muncă.
Mitul 7: Buna intenţie – Toată lumea doreşte eradicarea foametei. Adevărul: Corporaţiile
pot profita de pe urma foametei. Păstrarea inactivă a terenurilor agricole poate crea profituri uriaşe.
Când stocurile unui anumit produs sunt pe terminate, cererea pentru acel produs creşte şi, o dată cu
cererea, creşte şi preţul la acel produs. Când terenurile sunt păstrate inactive, necultivate, aceia care
sunt deja săraci sunt împinşi şi mai mult în sărăcie. Nivelurile înalte ale sărăciei şi şomajului sunt
bune pentru profituri. Când mulţi oameni sunt disperați să îşi găsească de lucru, nimeni nu va în-
drăzni să ceară salarii decente. De asemenea, guvernele din ţările în care trăiesc mulţi săraci bene-
ficiază de pe urma foametei. În unele ţări sărace din Africa, guvernele ajung să plătească şi mai
puţin de 20% faţă de preţul pieţei pentru unele recolte.

Bibliografie recomandată pentru aprofundarea acestei teme:


 Devereux, Stephen. 1993. Theories of Famine. Hemel Hempstead: Harvester Wheatsheaf.
 Devereux, Stephen. 2000. „Famine in the Twentieth Century”. Institute of Development
Studies, IDS Working Paper 105. Disponibil la: https://www.ids.ac.uk/files/dmfile/wp105.
pdf.
 Galor, Oded. 2012. „The Demographic Transition: Causes and Consequences”. În Cliomet-
rica (Berl), January; 6(1), pp. 1-28. Disponibil la: https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/ar-
ticles/PMC4116081/pdf/nihms-526936.pdf.
 Malthus, Thomas. 1993 [1798]. An Essay on the Principle of Population as It Affects the
Future Improvement of Society. Oxford: Oxford University Press.
 Scott, Susan și Duncan, Christopher J. 2008. Demography and Nutrition: Evidence from His-
torical and Contemporary Populations. New York: John Wiley & Sons.

Întrebări recapitulative și de autoevaluare:


1) Ce explică modelul „tranziţiei demografice”? Pe ce se bazează acest model?
2) Care sunt fazele modelului „tranziției demografice”? Explicați-le pe fiecare și ilustrați prin
exemple.

44
3) Care este elementul de bază în explicarea dinamicii populației în modelul tranziției demo-
grafice?
4) Care sunt principalele limite ale modelului tranziției demografice?
5) Ce presupune fenomenul de suprapopulare? Cine a fost Thomas Malthus și ce a prezis el?
De ce previziunile sale nu s-au adeverit, la vremea respectivă?
6) De ce teoria lui Thomas Malthus a revenit în actualitate în prezent? Explicați și argumentați
prin date statistice concrete.
7) Ce se poate spune despre cele mai populate 10 ţări ale lumii? În ce fel de țări are loc creș-
terea rapidă a populației? Ce înseamnă aceasta pentru efectele suprapopulării?
8) Explicați de ce termenul de „lumea a treia” este ambiguu şi contestat. Ce alți termeni sunt
preferați în schimb?
9) Care sunt problemele cele mai grave și condiţiile care ameninţă lumea în curs de dezvol-
tare?
10) Cum se explică faptul că, în ciuda „revoluției din agricultură”, a creşterii continue a pro-
ducţiei de mâncare, a tehnologiei agricole avansate şi a ajutoarelor străine de miliarde de
dolari, problema foametei în lume nu a fost rezolvată, şi nici măcar îmbunătăţită?
11) Menționați câteva dintre miturile despre foamete și arătați care este, de fapt, adevărul. Ar-
gumentați prin date și exemple relevante.

45
Capitolul 5
PROBLEMELE SOCIALE GLOBALE (2). PROBLEMELE
ECOLOGICE – POLUAREA ŞI AMENINŢĂRILE
MEDIULUI ÎNCONJURĂTOR

Obiective
Lectura şi analiza informaţiilor din acest capitol oferă suportul necesar pentru:

a) Familiarizarea cu amenințările mediului înconjurător abordate ca probleme sociale deter-


minate de acţiunile oamenilor;
b) Cunoașterea și înțelegerea tipurilor de poluare, a cauzelor, modalităților de manifestare și
consecințelor lor;
c) Delimitarea și explicarea cauzelor culturale ale problemelor de mediu;
d) Înțelegerea scopurilor agendei ecologice; delimitarea și cunoașterea posibilelor soluții ale
problemelor ecologice;
e) Dezvoltarea capacităţii de a identifica și propune variate soluții la nivel micro și macro
social pentru problemele sociale discutate în acest capitol.

5.1 Ameninţările mediului înconjurător


Ecologia este o ştiinţă de sinteză care studiază interacțiunile dintre organisme şi mediul
ambiant. Biosfera este definită ca înveliș al Pământului, în care se dezvoltă şi se desfăşoară viaţa.
Biosfera furnizează Pământului aerul, apa şi energia necesare pentru a susţine viaţa. Ecosistemele
se referă la interacţiunea dintre microorganisme, plante, animale – între ele şi cu mediul lor fizic.
Energia ecosistemelor şi aerul (oxigenul, mai ales) pe care ecosistemele îl reciclează reprezintă
esenţa sistemelor de suport al vieţii, datorită cărora oamenii există.
Problemele de mediu de pe tot cuprinsul planetei au apărut ca urmare a utilizării tot mai
accentuate a unor resurse care nu se pot reface, precum metalele, petrolul, cărbunii sau gazul natu-
ral. De asemenea, uraniul este o altă resursă finită. Consumul acestor resurse a crescut rapid pe
parcursul ultimilor 50 de ani.
Producţia/ prelucrarea minereurilor pe parcursul ultimilor 40 de ani a fost mai mare decât
cea dintre începutul epocii bronzului şi cel de-al doilea război mondial. Se estimează că, în lume,
consumul de aluminiu va fi, peste 9 ani, dublu faţă de cel de astăzi. De asemenea, utilizarea fierului
se va dubla în 15 ani, iar cererea de zinc va fi de două ori mai mare în 17 ani. Minereurile necesare
pentru producerea tuturor acestor metale sunt finite; ele nu se pot reface. De exemplu, estimările
arată că sunt din ce în ce mai puţine resurse de petrol, pe tot cuprinsul planetei. În maximum 25-
30 de ani vor fi epuizate toate resursele de petrol. Oamenii extrag cantități uriașe de minereuri fără
a lua în calcul faptul că, la un moment dat, în viitor (iar previziunile nu sunt prea optimiste, acest

46
viitor este destul de aproape), aceste resurse se vor epuiza. Se pune întrebarea: ce se va întâmpla
atunci? Cum va rezista omenirea fără o mulţime de resurse necesare vieţii?

5.2 Poluarea – tipuri şi impact


5.2.1 Degradarea Pământului
5.2.1.1 Despădurirea (defrișarea) se referă la procesul de tăiere (în mod neraţional) a pădurii
de pe un anumit teren. Defrișările au schimbat drastic clima de pe planetă. Conform World Watch
(1987), între 1973 şi 1981 16% din terenurile cu pădure ale Indiei au fost defrişate. În Africa ra-
portul dintre copacii tăiați şi cei plantaţi este de 29 la 1. Despăduririle ameninţă cu schimbarea, la
scală globală, a căderilor de precipitaţii. De exemplu, evidenţele arată că precipitaţiile s-au schim-
bat considerabil în Brazilia din cauza tăierii pădurii amazoniene. Se pare că marile corporaţii, fa-
bricile de prelucrare a lemnului şi de mobilă, companiile de mine, guvernele locale s-au „coalizat”
în a încuraja procesul de defrişare. Defrişarea atrage după sine o serie de calamităţi în natură, pre-
cum alunecările de teren, inundaţiile şi seceta.
5.2.1.2 Deșertificarea este procesul prin care un pământ cândva fertil, utilizabil, se tran-
sformă în deşert. Acest proces are loc din cauza abuzurilor în cultivarea pământului, a practicilor
agricole dăunătoare sau din cauza defrişărilor.
5.2.2 Poluarea şi degradarea mediului
5.2.2.1 Poluarea chimică este asociată producţiei şi evacuării produselor chimice. În anul
2000 producţia de chimicale sintetice era de mai mult de jumătate de miliard de kilograme pe zi.
Procesul prin care sunt obţinute produse chimice sintetice presupune descărcarea unor gaze toxice
în atmosferă. „Chimicalele” iau o mulţime de forme, de la pesticidele şi fertilizatorii utilizaţi în
agricultură, la detergenți, materiale plastice, îmbrăcăminte şi aproape orice altceva. Consumatorii
pot fi afectaţi de astfel de produse chimice, însă cei mai afectaţi sunt cei care muncesc în fabricile
care procesează chimic diferite materiale. Pe lângă poluarea datorată producerii chimicalelor, o
problemă la fel de importantă este evacuarea/ aruncarea lor. Unele informaţii arată că în 1986, de
exemplu, au fost arse aproape 40 de miliarde de kilograme de produse chimice toxice, aceasta
având o contribuţie semnificativă la poluarea planetei şi la creşterea incidenţei anumitor boli în
rândul persoanelor celor mai expuse. De asemenea, statisticile arată că expunerea oamenilor la
diferite chimicale creşte numărul bolilor grave (cancer, boli cardiovasculare şi respiratorii etc.),
numărul de avorturi spontane, ca şi numărul de copii născuţi cu diferite defecte.
5.2.2.2 Poluarea prin gunoaie solide este o altă formă de poluare care contribuie la degra-
darea mediului înconjurător. Statisticile din SUA arată că, de exemplu, un american mediu aruncă
zilnic între 1,5 şi 2,5 kg de gunoi, ceea ce înseamnă mai mult de 3 tone pe an pentru o familie
obișnuită şi un total de 150 de milioane de tone pe an pentru întreaga ţară. La acestea se adaugă cel
puţin 160 de milioane de tone de gunoi solid care provin din industrie în fiecare an, plus între 2 şi
3 miliarde de tone provenite din agricultură şi minerit. Americanii plătesc 4 miliarde de dolari anual

47
numai pentru a colecta şi arunca gunoiul.
5.2.2.3 Poluarea apei. Sursele majore de poluare a apei sunt industria (care varsă o varietate
de substanţe nocive în lacuri, ape curgătoare, mări şi oceane), agricultura (fermele) (care drenează
pesticide, fertilizatorii şi gunoaiele provenite de la animale în râuri, fluvii şi lacuri), oraşele (care
dispun aruncarea gunoaielor, de obicei, în apele curgătoare (care de cele mai multe ori servesc şi
ca apă de băut). De asemenea, apa este adesea poluată prin deversările de petrol şi produse petro-
liere, ca şi prin deversările de produse chimice. Ca rezultat al diverselor deversări în Oceanul Atlan-
tic, un raport al CNN arăta, în anul 2000, că „ a înota în Oceanul Atlantic (în partea de Nord-Est a
SUA) este ca şi cum ai înota într-o toaletă a cărei apă nu a fost trasă”. Un alt exemplu, tot de poluare
a apei în SUA, este fluviul Mississippi. Dacă în trecut acest fluviu era considerat „mândria Ameri-
cii”, în prezent el este numit, cinic, „Coridorul Cancerului” sau „Aleea Chimică”. Zona de lângă
gura de vărsare a fluviului în ocean este denumită uneori „zona morţii”. Marele fluviu poartă în
prezent tone de gunoi către ocean, gunoi provenit de la deversările de gunoaie ale municipalităţilor,
din resturile industriale, din pesticidele şi fertilizatorii agricoli.
5.2.2.4 Poluarea prin radiaţii. Unii consideră, greşit, că numai războiul nuclear produce
poluare care implică radiaţii. De fapt, sunt o mulţime de alte surse de poluare prin radiaţii. În special
centralele nucleare reprezintă pericole uriaşe, exemplul cel mai relevant în acest sens fiind acci-
dentul și apoi dezastrul de la centrala nucleară de la Cernobîl (la vremea respectivă, URSS, astăzi
Ucraina), din 26 aprilie 1986. Accidentul (explozia reactorului 4) a provocat 31 de victime pe loc,
în incendiul provocat de explozie, aproximativ 4000 de decese în mod direct, în perioada care a
urmat imediat după accident – prin contaminare, însă indirect, conform studiilor, în ultimii 15 ani
şi-au pierdut viaţa din cauza afecţiunilor provocate de radiaţii 60.000 de oameni în Rusia şi 140.000
în Ucraina şi Belarus. Conform organizaţiei Greenpeace, cercetările făcute de 52 de oameni de
ştiinţă arată că în jur de 2 miliarde de oameni au fost afectaţi de radiaţii în urma exploziei. În
prezent, reactorul distrus se află închis într-un înveliș de beton. Reziduurile radioactive sunt pro-
blematice în special deoarece unele dintre ele trebuie să fie securizate pentru 250.000 de ani, iar
această perioadă de timp reprezintă un sfert din întregul timp de când oamenii sunt consideraţi ca
o specie aparte.
Un alt exemplu recent de poluare radioactivă masivă este constituit de accidentul de la cen-
trala nucleară din Fukushima (Japonia), care a urmat cutremurului și tsunami-ului care a avut loc
la 11 martie 2011, și care este considerat cel mai mare dezastru nuclear de la Cernobîl încoace.
Acest accident nuclear a fost clasificat cu nivelul 6 (maximul fiind 7, acordat pentru Cernobîl) pe
scara accidentelor nucleare. Deși în accident au murit direct doar doi oameni, se estimează că nu-
mărul victimelor care au murit ca urmare a cancerului provocat de accident se situează în jurul
valorii de 1000. În plus, mai mult de 100.000 de oameni au fost forțați să se mute din zonă, pe o
rază de 20 km, din cauza nivelului ridicat de radiații. Având în vedere că încă mulți oameni trăiesc
în zone contaminate, inclusiv copii și femei gravide, probabil că numărul victimelor „tăcute” ale

48
radiațiilor va crește mult în timp. În ce privește poluarea mediului, gradul real al acesteia și conse-
cințele sale în timp, sunt greu de estimat la momentul actual.
Multe dintre deşeurile radioactive sunt deversate în oceane. Între 1946 şi 1970 SUA au
aruncat în ocean 11.000 de tone de deşeuri radioactive. O zonă cu un nivel mare de contaminare
este ţărmul statului New Jersey din SUA. S-a constatat că peştii prinşi în zonă conţin niveluri de
plutoniu de 5.000 de ori mai mari decât este normal. Problema principală a poluării radioactive este
aceea că elementele radioactive se menţin constante, la aceleaşi niveluri, pentru mii de ani. E vorba
în special despre unele metale radioactive artificiale, extrem de toxice, precum plutoniu, americiu
sau curiu, toate având perioada de înjumătăţire foarte mare, între 7.000 şi 60.000 de ani.
5.2.2.5 Poluarea aerului. În fiecare an mii de milioane de tone de substanţe poluante ajung
în atmosferă, acestea adăugându-se la cele aproximativ 2000 de kilograme de poluanţi per per-
soană, care se estimează că deja există în atmosferă. Poluarea aerului se poate manifesta în mai
multe forme:
 Ploile acide. Arderea cărbunelui emite doi poluanţi în aer: dioxidul de sulf şi oxidul de nitro-
gen. Aceste substanțe poluante cad pe pământ o dată cu ploaia sau cu zăpada, sub formă de
acid sulfuric şi acid nitric. Ploile acide afectează negativ şi pot distruge lacurile, apele curgă-
toare, vegetaţia, viaţa sălbatică. De asemenea, ploile acide distrug metalul şi betonul. De când
ploile acide sunt purtate de atmosferă, ele au devenit o preocupare/ îngrijorare internaţională.
 Efectul artificial de seră și încălzirea globală se referă la încălzirea atmosferei Pământului.
Se face deosebirea între „efectul de seră natural” şi „efectul de seră artificial”. Primul, datorat
vaporilor de apă, este responsabil cu încălzirea Pământului, încălzire suficientă pentru a per-
mite dezvoltarea vieţii – mai întâi a plantelor, aşa cum le cunoaştem astăzi. În vorbirea cu-
rentă, însă, termenul de „efect de seră” este folosit pentru a evidenţia cel de-al doilea tip
menţionat („efect de seră artificial”). Acesta se referă la contribuţia anumitor gaze emise
artificial la încălzirea atmosferei terestre prin modificarea permeabilităţii atmosferei la ra-
diaţiile reflectate de suprafaţa terestră. Printre gazele emise artificial care au cea mai mare
contribuţie la crearea efectului de seră se numără dioxidul de carbon şi metanul. În ultima
jumătate de secol au fost emise în atmosferă cantităţi foarte mari de dioxid de carbon şi me-
tan, care au redus permeabilitatea atmosferei pentru radiaţiile calorice reflectate de Pământ
spre spaţiul cosmic. Acest lucru a dus la începerea aşa-numitului fenomen de încălzire glo-
bală. Pe măsură ce nivelul de dioxid de carbon creşte în atmosferă (în special ca urmare a
utilizării combustibililor fosili in scopul producerii de energie, dar şi ca urmare a defrişării
pădurilor tropicale, ceea ce duce in cele din urma la eliberarea carbonului blocat în biomasă)
creşte şi temperatura planetei.

49
Figura 4: Cauzele efectului artificial de seră
Sursa: https://wbmfoundation.wordpress.com/2016/01/05/global-warming-causes-and-health-issues/

Figura 5: Consecințele efectului artificial de seră


Sursa: https://wbmfoundation.wordpress.com/2016/01/05/global-warming-causes-and-health-issues/

50
Așadar, principala consecință a efectului artificial de seră este încălzirea globală. Este bine
cunoscut faptul că excesul, în orice aspect sau domeniu, este rău. Deoarece încălzirea globală
crește temperatura pământului, căldura intensă poate fi fatală. În afară de alte probleme legate
de încălzirea globală, creșterea căldurii cauzează, de asemenea, o mulțime de probleme de
sănătate, întrucât valurile de căldură produse sunt deosebit de periculoase pentru sănătate. În
plus, poluarea din ce în ce mai sporită sub forma smogului34, cauzată de încălzirea globală,
poate genera numeroase boli precum alergiile, astmul bronhic etc. și tulbură ecosistemul, fapt
care, la rândul său, provoacă infecții cum ar fi malaria, febra tifoidă și febra denga etc. Alte
efecte ale încălzirii globale, cu consecințe dintre cele mai negative asupra vieții oamenilor,
sunt fenomenele climaterice neobișnuite, precum inundațiile, furtunile, uraganele, creșterea
nivelului mării și contaminarea apei potabile etc. Potrivit unor cercetări35, aproximativ cin-
cizeci de milioane de oameni din întreaga lume au devenit „refugiații de mediu” din cauza
acestor schimbări de mediu determinate de încălzirea globală.
Previziunile sunt, de asemenea, sumbre: specialiştii atrag atenţia că dacă emisiile de dioxid
de carbon vor creşte sau chiar dacă vor rămâne în continuare la aceleaşi niveluri ridicate,
temperatura medie terestră va creşte cu aproximativ 3 grade Celsius în următorii 90 de ani,
iar în jurul anului 2100 va avea loc o nouă glaciaţiune.
*
Distrugerile şi degradarea mediului înconjurător au efecte care se influenţează unele pe al-
tele, şi chiar se echilibrează unele pe altele, într-un fel nesănătos. Efectul de seră, de exemplu, este
o problemă serioasă determinată de poluarea aerului. Impactul încălzirii globale este parţial estom-
pat de alte entităţi poluante, care creează tone de praf ce blochează lumina solară etc.

5.3 Cauzele culturale ale problemelor de mediu


Concis, cultura înseamnă ideile, valorile, credinţele şi sensurile împărtăşite social care con-
tribuie la formarea şi structurarea comportamentelor, percepţiilor şi interpretărilor membrilor soci-
etăţii. În ceea ce priveşte problemele de mediu, au fost identificate şi câteva cauze culturale:
1. Considerarea naturii drept un „corn al abundenţei”. Conform acestei perspective, oamenii tind
să vadă natura drept un depozit/ stoc imens de resurse, care aşteaptă oamenii să le utilizeze.
Natura este văzută ca ceva care există cu scopul de a servi oamenii, iar resursele sunt văzute ca
inepuizabile, putând fi folosite liber, fără constrângeri.
2. Credinţa în tehnologie. Mulţi oameni, în special mulţi cetăţeni aparţinând naţiunilor dezvoltate,
se simt drept stăpâni peste natură. Mediul este văzut ca ceva care trebuie cucerit. Când apar
diverse probleme, precum criza iminentă a petrolului de exemplu, există tendinţa de a gândi în

34
Ceață deasă, amestecată cu fum și cu praf industrial, formată în regiunile industrializate sau în marile orașe, cu efecte
dăunătoare asupra sănătății populației; https://dexonline.ro/definitie/smog.
35
Conform https://wbmfoundation.wordpress.com/2016/01/05/global-warming-causes-and-health-issues/

51
termenii: „ştiinţa ne va salva”. Cei care cred în „puterea tehnologiei” consideră că problemele
de mediu vor fi reduse prin răspunsuri tehnologice; ei consideră că tehnologia nu este sursa
problemelor de mediu, ci este soluţia acestora.
3. Evoluţia etică. Această cauză poate fi sintetizată prin formula „mai mult este mai bun/ bine”.
Noţiunea este uneori înţeleasă în moduri absurde, duse la extreme. De exemplu, oricât de avan-
sată ar fi tehnologia, tot timpul există tendinţa de a apărea ceva „şi mai bun”, iar oamenii se află
permanent într-o „competiţie”, unii cu alţii, de a fi dotaţi cu „cele mai bune produse”. De pildă,
un telefon mobil vechi de un an, însă dotat cu componente şi facilităţi foarte bune, va fi consi-
derat „depăşit” dacă nu va avea o anexă anume care, în prezent, există la un alt telefon mobil,
produs mai recent. Oamenii au tendinţa/ simt permanent nevoia de a avea „mai mult” şi „mai
bun”, chiar dacă ceea ce au la un moment dat este destul de mult şi suficient de bun pentru
nevoile lor.
4. Materialismul. În societăţile bazate pe o economie de piaţă, există tendinţa de a considera că
progresul se traduce, cumva, în consumul de cât mai multe produse materiale, aceasta fiind o
ilustrare a succesului.
O formă a materialismului este aşa-numita demodare planificată. Aceasta se referă la
crearea de cerere acolo unde, de fapt, nu există nevoie. Astfel, produselor deja existente li se fac
modificări superficiale şi sunt vândute ca noi, ceea ce face ca produsele anterioare să apară drept
demodate, învechite. Specialiştii arată că, pentru a exista creştere economică, trebuie să existe
cerere pentru produsele create în economie. Dacă populaţia este stabilă, atunci economia nece-
sită o creştere a consumului populaţiei, iar această creştere este realizată şi prin acest fenomen,
de „demodare planificată”. Un bun exemplu în acest sens este industria computerelor. Tot timpul
sunt oferite consumatorilor „noi şi îmbunătăţite” computere sau piese de computere, ceea ce a
creat ideea că oamenii, pentru a fi up-dated, trebuie să îşi cumpere un computer în fiecare an,
sau cel puţin o dată la doi ani. Nu doar în industria computerelor întâlnim această practică a
„demodării”, ci şi în producţia Microsoft – care aduce pe piaţă noi variante ale platformei Win-
dows o dată la câţiva ani (Windows 95, 98, 2000, ME, XP, acum Vista, Windows 7, 8), în fapt
aceeaşi platformă, cu mici schimbări sau retuşuri.
5. Credința în individualism. În societăţile capitaliste, în special în modelul american, se pune un
accent deosebit pe ideea de realizare şi succes personal. În această concepţie, dovada pentru
succesul personal este, alături de consumul mare de produse despre care am vorbit mai înainte,
achiziţionarea, posesiunea şi acumularea de bunuri materiale. Prin urmare, oamenii au tendinţa
de a achiziţiona şi acumula o mulţime de produse, din care o mare parte le sunt inutile. Pe măsură
ce oamenii au tendinţa de a poseda cât mai multe bunuri materiale, resursele mediului, utilizate
în producerea acestor bunuri, se reduc tot mai mult.

52
5.4 Deziluziile agendei ecologice
La începutul anilor ’70, un grup de oameni de ştiinţă cu viziune ecologică au fondat „Clubul
de la Roma”, care a produs un document intitulat „Limitele creşterii”. Clubul de la Roma a oferit
o viziune foarte pesimistă asupra viitorului, prin care era prezis faptul că societatea, aşa cum o
cunoaştem noi, se va prăbuşi ca urmare a epuizării resurselor şi a distrugerii mediului înconjurător.
Clubul de la Roma şi-a fondat însă previziunile sumbre pe statistici care acopereau numai
câţiva ani. Pe baza unor trend-uri ale anilor ’60, care se refereau la consumul şi împuţinarea resur-
selor şi la creşterea populaţiei, membrii acestei organizaţii arătau că lumea nu va mai avea curând
resurse (precum petrol, de exemplu). Ei au făcut însă o eroare luând în considerare nişte traiectorii
de viitor liniare, doar pe baza datelor colectate pentru o scurtă perioadă de timp. Se pare că ei nu
au anticipat faptul că, pe măsură ce resursele vor deveni mai puţine, preţul acestora va creşte, ceea
ce a creat condiţii favorabile pentru mai multe explorări şi pentru dezvoltarea de noi resurse (de
exemplu energia eoliană și energia solară).
Atunci când previziunile sumbre ale Clubului de la Roma nu s-au adeverit, oamenii şi-au
pierdut repede interesul pentru agenda ecologică. Relaţia dintre oameni şi mediu este încă o pro-
blematică importantă, indiferent dacă oamenii discută public despre ea sau nu. Supra-utilizarea
mediului fizic a început să cauzeze schimbări sociale dramatice. Distrugerea mediului natural re-
duce abilitatea de a produce hrană şi împiedică progresul în dezvoltarea economică. Cum compe-
tiţia pentru hrană şi resursele rare creşte, un efect secundar previzibil va fi mai degrabă conflictul
dintre oameni. Societatea umană are o relaţie cu mediul fizic, însă politicile economice orientate
către creşterea rapidă sunt o ameninţare pentru câteva sectoare ale mediului natural. Schimbările
în mediul fizic înseamnă schimbări profunde şi în mediul social.

5.5 Soluţii posibile la problemele ecologice


Agenda ecologică, deși ignorată încă de multe state, reprezintă o problematică actuală de
mare interes. Cum schimbările în mediul fizic afectează inevitabil (și în mod negativ) mediul so-
cial, se pune îndreptățit întrebarea, ce se poate face, cât nu este încă prea târziu? În cele ce urmează
vor fi prezentate cinci posibile răspunsuri oferite de o serie de abordări diferite:
 O posibilă contribuţie la rezolvarea unora dintre problemele mediului este abordarea de tip „pi-
aţă liberă/ voluntară”. Pe scurt, referindu-se la epuizarea resurselor, ea urmează teoria cererii,
aprovizionării şi ofertei. Conform acestei abordări, dacă piaţa ar fi lăsată liberă, ea ar rezolva
problemele de mediu. Astfel, pe măsură ce resursele se împuţinează, preţul lor va creşte. Creşte-
rea preţurilor va încuraja căutarea unor noi surse, ca şi conservarea resurselor naturale rămase.
O astfel de abordare este, însă riscantă. Ea ar necesita comportamente raţionale ale oamenilor şi
guvernelor în utilizarea resurselor rămase şi în descoperirea unora noi, raţionalitate de care, până
acum, oamenii nu au dat dovadă.

53
 O problemă ridicată de abordarea „pieţei libere/ voluntare” este faptul că nu se preocupă de un
plan pentru o protecţie la nivelul întregii societăţi. Tocmai de aceea a apărut abordarea de tip
egalitarist/ autoritarist care consideră poluarea drept o crimă împotriva societăţii, crimă care nu
trebuie tolerată. De aceea, cei care poluează trebuie pedepsiţi; în special marilor întreprinderi
care poluează mediul înconjurător trebuie să le fie impuse penalizări severe. La nivelul măsuri-
lor care ar trebui aplicate la nivelul indivizilor şi pe care aceştia le-ar putea respecta, se numără
impunerea unor limite de viteză la maşini; dotarea tuturor maşinilor cu catalizatoare perfor-
mante; interzicerea utilizării neonului; reducerea consumului de curent electric (inclusiv prin
descurajarea politicilor care subvenţionează energia electrică pentru mase mari de consumatori)
etc.
 Mai multe schimbări structurale. Acestea implică, în primul rând, schimbări în economie. Unul
din principiile economiei capitaliste, care ar trebuie schimbat, este acela al căutării câştigurilor
rapide, în scurt timp, fără a lua în considerare consecinţele pe termen lung. De exemplu, com-
paniile de săpun şi-au crescut cu mult profitul atunci când şi-au transformat producţia din săpun
în detergent, iar câştigul rapid a fost singurul luat în considerare, şi nu faptul că, pe termen lung,
producţia de detergent este mult mai poluantă pentru mediul înconjurător faţă de cea de săpun.
La fel, fabricile de fibre sintetice şi de plastic sunt mult mai profitabile decât cele de lână, bum-
bac, piele sau lemn ş.a.m.d. Se pune întrebarea, însă, cum pot fi schimbate pattern-urile econo-
miei de piaţă, astfel încât aceasta să nu mai fie atât de nocivă pentru mediul înconjurător? Unii
specialişti vorbesc despre cinci sugestii:
o trebuie să existe un plan economic centralizat;
o poluarea trebuie să fie controlată, iar controlul aplicat cu stricteţe;
o structura de monopol a industriei energetice trebuie să fie ruptă;
o trebuie să fie legiferate măsuri de conservare obligatorii;
o guvernele trebuie să finanţeze/ subvenţioneze surse alternative viabile de energie,
iar structurile rezultate din aceste subvenţii trebuie să fie publice, şi nu deţinute de
proprietari privaţi al căror scop este profitul.
 Schimbări în stilul de viaţă. Cel puţin în ţările occidentale, oamenii consumă mai mult decât
partea lor (care revine per cap de locuitor) din resurse. De exemplu, populaţia SUA reprezintă
aproximativ 5% din populaţia planetei, dar consumă circa 33% din resursele lumii şi controlează
aproximativ 50% din câştigurile lumii. Schimbările în stilul de viaţă se referă la promovarea
mai multor comportamente de consum cumpătate, la schimbarea mentalităţii corespunzătoare
„demodării planificate” – adică tendința de a cumpăra noi şi noi produse, pentru că cele anteri-
oare sunt rapid „învechite”, schimbarea mentalităţii „competiţiei” cu alţii în deţinerea de bunuri
(mentalitate care îi face pe oameni să se compare permanent cu alţii şi să dorească tot timpul să

54
posede bunuri/ produse mai bune decât ceilalţi) şi, de asemenea, schimbarea mentalităţii indivi-
dualismului, care îi îndeamnă pe oameni să achiziţioneze şi să acumuleze mai multe bunuri
decât au nevoie de fapt.
 O convergenţă a tuturor statelor lumii. Cu alte cuvinte, ca să aibă succes, eforturile de rezolvare
a problemelor de mediu globale, care afectează întreaga omenire, trebuie să fie întreprinse de
toate ţările lumii şi de toţi oamenii, nu doar sporadic. O sintagmă sugestivă, în acest sens, este
următoarea: „doar pentru că vaca este pacifistă, aceasta nu îl face automat pe tigru vegetarian”.

Bibliografie recomandată pentru aprofundarea acestei teme:


 Cherni, Judith A. 2002. Economic Growth versus the Environment: The Politics of Wealth,
Health and Air Pollution. New York: Palgrave Macmillan.
 Diefendorf, Jeffry M. și Dorsey, Kurk (Ed.). 2005. City, Country, Empire. Landscapes in
Environmental History. Pittsburg PA: University of Pittsburg Press.
 Huesemann, Michael și Huesemann, Joyce. 2011. Techno-Fix: Why Technology Won't Save
Us or the Environment. New Society Publishers.
 Macionis, John J. 2004. Social Problems. New York: Prentice Hall.

Întrebări recapitulative și de autoevaluare:


1) De ce amenințările mediului înconjurător sunt tratate ca probleme sociale? Enumerați câ-
teva dintre cele mai importante cauze ale amenințărilor actuale ale mediului.
2) În ce constă degradarea pământului? Care sunt cauzele și efectele acestor procese?
3) Care sunt formele pe care le poate lua poluarea şi degradarea mediului? Explicați și exem-
plificați cu privire la cauze, modalități de manifestare și consecințe.
4) La ce se referă efectul artificial de seră și încălzirea globală? Care sunt cauzele și efectele
lor? Explicați și apreciați în ce măsură aceste fenomene constituie ameninţări actuale la
adresa vieții oamenilor.
5) Care sunt cauzele culturale ale problemelor de mediu? Descrieți-le și explicați-le succint.
6) De ce agenda ecologică din anii ’70 s-a soldat cu o serie de deziluzii? Ce include sau ar
trebui să includă agenda ecologică în prezent?
7) Enumerați câteva soluții posibile pentru problemele ecologice. Explicați avantajele utiliză-
rii lor și dificultățile pe care le întâmpină.
8) Identificați o altă posibilă soluție pentru problemele de mediu actuale și prezentați-o la se-
minar. Aduceți argumente cu privire la modalitățile de implementare, explicați de ce credeți
că este utilă și în ce măsură considerați că aplicarea ei este stringentă.

55
Capitolul 6
PROBLEMELE SOCIALE GLOBALE (3).
GLOBALIZAREA; „MCDONALDIZAREA” SOCIETĂŢILOR;
PROBLEMA TERORISMULUI ŞI A RĂZBOIULUI

Obiective
Lectura şi analiza informaţiilor din acest capitol oferă suportul necesar pentru:

a) Aprofundarea cunoștințelor cu privire la fenomenul de „globalizare” și dezvoltarea capa-


cității de a aprecia critic viziunile cu privire la „lumea globalizată”;
b) Cunoașterea, înțelegerea și utilizarea adecvată a conceptului de „McDonaldizare”;
c) Cunoașterea și înțelegerea componentelor de bază ale McDonaldizării; dezvoltarea capa-
cității de a analiza și interpreta variate procese și fenomene actuale prin prisma acestui
concept;
d) Familiarizarea cu înţelesul termenului de terorism și cunoaşterea elementelor de definire
ale acestuia; conştientizarea pericolelor reprezentate de terorismul organizat în lumea ac-
tuală;
e) Dezvoltarea capacității de a evalua adecvat amenințările de război din prezent la nivel
global.

6.1 Conceptul de „globalizare”


Nu există o definiţie a globalizării într-o formă universal acceptată, probabil deoarece glo-
balizarea sub-include o multitudine de procese complexe cu o dinamică variabilă, atingând domenii
diverse ale unei societăți. Ea poate fi înţeleasă ca un fenomen, o ideologie, o strategie sau toate la
un loc. Cel mai adesea, globalizarea este înţeleasă în sensul dat de A. Giddens36, adică un fenomen
în aceeaşi măsură economic şi politic. În esenţa sa, globalizarea se referă la un proces complex de
extindere, astfel încât modalităţile de conexiune şi interacțiune dintre diferitele regiuni şi contexte
sociale devin strâns relaţionate pe întreaga suprafaţă a pământului, lumea devenind un „tot”, un
„întreg”, o entitate distinctă. Definiţia lui A. Giddens pentru „globalizare”:
Intensificarea relaţiilor sociale pretutindeni în lume, cu consecinţa conectării unor locuri
aflate la mari distanţe, în aşa fel încât întâmplările locale/ regionale sunt modelate şi influenţate
de evenimente care au loc la mii de kilometri depărtare. La rândul lor, evenimentele globale sunt
determinate de cele locale. Globalizarea este, deci, un proces dialectic.
Globalizarea este, de asemenea, termenul modern folosit uneori la descrierea schimbărilor
în societăţi şi în economia mondială, care rezultă din comerţul internaţional extrem de crescut şi

36
Giddens, Anthony. 1990. The Consequences of Modernity. Cambridge: Polity Press.

56
din schimburi culturale. Ea descrie creşterea comerţului şi a investiţiilor datorită căderii barierelor
şi interdependenţei dintre state. În context economic, este des întâlnită referirea aproape exclusivă
la efectele comerţului şi în particular la liberalizarea comerţului sau la liberul schimb.
Situaţia (uneori haotică) cu care ne confruntăm astăzi derivă din faptul că, pornind de la
dezvoltarea tehnologică şi economică, ale cărei origini provin în special din Statele Unite ale Ame-
ricii, un număr important al activităţilor umanităţii se situează pe o scală şi un orizont atât de mari,
încât au depășit graniţele naţionale, în limitele cărora statele suverane îşi exercită dreptul la guver-
nare. Acest fenomen a fost denumit globalizare, un termen care ascunde mai multe decât lasă să se
înţeleagă. Pe măsură ce domeniul activităţilor umane se extinde dincolo de reglementările statului-
naţiune, legalitatea şi regulile au devenit prea strâmte.
Noii „jucători” au trebuit să facă faţă provocării iscate de guvernarea de tip monopol; au
apărut corporaţiile multinaţionale, pieţele financiare globale, organizaţiile non-guvernamentale,
dar şi organizaţii criminale şi reţele teroriste internaţionale. Activitatea acestor noi jucători nu este
acoperită de legile internaţionale, care se bazează pe înţelegeri formale între statele-naţiune, pentru
că acestea nu au fost capabile până acum să găsească un teren comun pentru înţelegeri care vizează
problema globalizării.
Tocmai de aceea, termenul de „globalizare” are de multe ori o conotaţie negativă. Principala
critică adusă globalizării este aşa-numita creare a „lumii globalizate”, caracterizată prin dezumani-
zare. Cucerită de piaţă, „dopată” de televiziune, sport şi mai nou de internet, lumea globalizată
trăieşte în acelaşi timp pe fondul unei crize generale a sensurilor vieţii, un dezastru cultural şi edu-
caţional global, simptom îngrijorător, dar sigur, al „barbarizării” societăţii viitorului.
Astfel, cultura tradiţională a societăţilor dispare sau se preface în „spectacol” şi „marfă”
(McDonaldizarea), cultura umanistă este eliminată tot mai mult de tehno-ştiinţa invadatoare şi tran-
sformată într-o pseudo-ştiinţă. „Omul mondial” sau „globalizat”, omul centrat doar economic, riscă
să devină omul atomizat care trăieşte numai pentru producţie şi consum, „golit” de cultură, sens,
conştiinţă, religie şi orice transcendenţă. Probabil acesta este ultimul stadiu în evoluţia umanităţii
sau „ultimul om” – spun cei mai duri critici ai fenomenului globalizării.
În ciuda tuturor acestor avertismente nu putem evita sau elimina globalizarea. Dincolo de
diferitele analize, teoretizări sau critici, globalizarea rămâne un fapt real, viu, cu care trebuie să ne
confruntăm, independent de voinţa sau opţiunea noastră.

6.2 Conceptul de „McDonaldizare”


Acest termen a fost introdus de sociologul George Ritzer în cartea sa din 1995, The McDo-
naldization of Society (McDonaldizarea societăţii). Prin acest concept el definea procesul prin care
societatea începe să preia caracteristicile restaurantelor de tip fast-food. McDonaldizarea este o
reconceptualizare a raţionalităţii, sau o schimbare a modurilor de gândire de la cele tradiţionale la
cele raţionale. În timp ce sociologul Max Weber utiliza modelul birocraţiei pentru a descrie direcţia

57
schimbării societăţii, Ritzer consideră că restaurantul de tip fast-food a devenit, în prezent, o para-
digmă reprezentativă.
Pornind de la teoria raţionalităţii a lui Max Weber, G. Ritzer face o incursiune în fenomenele
complexe din interiorul „coliviei de fier” a modernităţii. McDonaldizarea, spune el, este procesul
prin care principiile restaurantului fast-food încep să domine din ce în ce mai multe sectoare în
societatea americană, precum și în restul lumii (Ritzer, 2011: 17). Mcdonaldizarea afectează toate
aspectele vieţii sociale, nu numai restaurantele: învăţământul, munca, serviciile de sănătate, călă-
toriile, timpul liber, regimul alimentar, politica, familia etc. La baza succesului acestui fenomen stă
faptul că a reușit să ofere consumatorilor şi angajaţilor eficienţă, calculabilitate, previzibilitate şi
control.
McDonaldizarea are precursori importanţi, care își păstrează influenţa si astăzi. Banda de
asamblare (fordismul), managementul științific aplicat de Taylor şi birocraţia weberiană au furnizat
principiile fundamentale pe care s-au constituit reţelele fast-food.
Ritzer a identificat patru componente de bază ale McDonaldizării:
I. Eficienţa – este metoda optimă pentru a îndeplini o sarcină. În acest context, Ritzer are
un înţeles specific al „eficienței”. Aici, metoda optimă echivalează cu cea mai rapidă metodă de a
ajunge din punctul A în punctul B, sau cel mai confortabil mod de trece de la o stare de insatisfacție
la starea opusa, de satisfacție. A obține repede, fără complicații inutile ceea ce individul dorește.
În exemplul clienţilor McDonald’s, este modalitatea cea mai rapidă de a trece de la starea de foame
la starea de sațietate. Eficienţa în McDonaldizare înseamnă orice aspect al organizării care conduce
către minimizarea timpului.
Ritzer identifica indicatorii eficienţei în realitatea socială: pornind de la modelul preparării
şi servirii rapide a mâncării în restaurantele fast-food, „eficiența” în societatea actuală se poate
obţine prin cumpărăturile prin internet, învățământul universitar la distanţă („bifați răspunsul co-
rect”), doctorii „la pachet” sau „fabricile de chirurgie pe cord”, optimizarea relațiilor cu Papa prin
binecuvântările televizate anuale de Crăciun, cluburile de menținere a sănătății, operațiunile ban-
care efectuate prin intermediul bancomatului, McDentist, încasarea impozitelor şi a altor taxe, mo-
dul de prezentare a știrilor în ziare, reviste etc.
II. Calculabilitatea – se referă la faptul că totul se poate exprima în cifre. Obiectivele trebuie
să fie cuantificabile (adică vânzări) şi nu subiective (adică gust). Totul se calculează, se cuantifică,
se numără. Accentul este pus pe viteza de realizare a unui lucru şi pe cantitatea obținută. Cantitatea
este importantă, calitatea este secundară. McDonaldizarea oferă iluzia că o mare cantitate de pro-
duse livrată clientului într-un interval scurt de timp reprezintă, în acelaşi timp, un produs de o înaltă
calitate. Aceasta îi face pe oameni să gândească în termeni de cuantificare: cât de mult primesc
versus cât de mult plătesc. Organizaţiile vor ca oamenii (clienţii) să creadă că primesc o cantitate
mare de produs/ produse pentru nu prea mulţi bani. Muncitorii din aceste organizații sunt judecaţi
după cât de repede lucrează şi cât de mult produc, în loc să fie judecați după calitatea muncii lor.

58
Calculabilitatea a fost impulsionată decisiv prin dezvoltarea şi răspândirea calculatoarelor.
Indicatorii se găsesc în: tendința de a creşte cantitatea de mâncare oferită de restaurantele fast-food
în dauna calităţii; în ierarhizările, calificativele şi alte tipuri de evaluări din învăţământul superior;
în serviciile medicale (nu este important pacientul cu afecțiunile şi problemele sale de sănătate, ci
cuantificarea profitului şi a timpului acordat pacienților); cuantificarea performanţelor sportive,
cuantificarea esteticului şi chiar a discursurilor politice. Cantitatea este cel mai important aspect în
jurnalismul şi turismul de proastă calitate.
III. Previzibilitatea – se referă la servicii standardizate şi uniformizate. Previzibilitatea în-
seamnă că, oriunde o persoană ar merge, ea găseşte aceleaşi servicii şi primeşte aceleaşi produse
de fiecare dată când interacţionează cu o organizaţie McDonaldizată. Această sarcină se aplică şi
angajaţilor organizaţiilor de acest tip. Munca lor este aproape exclusiv repetitivă, rutinieră şi pre-
dictibilă.
Previzibilitatea se referă la faptul că totul trebuie știut dinainte, pentru a elimina orice urmă
de insatisfacție. Oamenii nu vor să fie surprinși. Se așteaptă la aceeași cantitate şi calitate a ham-
burger-ului consumat acum sau peste un an, fie că este în București, Tokyo, New York, Sydney
sau Buenos Aires. Posibilitatea existenţei unui risc sau disconfort, oricât de mic, trebuie eliminată
cu desăvârșire. Indicatorii se pot descoperi în: design-ul restaurantelor fast-food, în aspectul şi gus-
tul mâncării servite în aceste restaurante. Previzibilitatea este prezentă în filmele Hollywood-iene
(spre exemplu în filmele lui Steven Spielberg sau în serialele de televiziune de tip soap-opera şi
sitcom), în show-urile de televiziune (Oprah, iar în România emisiuni precum „Surprize-surprize”,
„Dansez pentru tine” sau „Românii au talent”), în best-sellers (Dan Brown, Paulo Coelho, Sandra
Brown, Harry Potter etc.), în jocurile pe calculator sau în parcurile de distracții tip Disney.
IV. Controlul – se referă, pe de o parte, la tipul de angajaţi standard şi în uniformă, iar pe
de altă parte la înlocuirea tehnologiei umane cu cea non-umană. Cu alte cuvinte, este vorba de
controlul exercitat de organizație asupra individului. Acesta se transformă într-o parte a procesului
de producție, datorită comportamentului rigid şi schematizat pe care îl adoptă pentru a se adapta
cerințelor organizației legate de eficienţă, calculabilitate şi previzibilitate. Pe parcurs, oamenii de-
vin dispensabili, fiind înlocuiți de mașini. Tehnologia non-umană a pătruns peste tot: roboţii pentru
prepararea mâncării în fast-food-uri, folosirea calculatorului pentru a evalua rezultatele examene-
lor-grilă, manualele care specifică toate activitățile pe care educatorul trebuie să le realizeze cu
copiii la grădiniță, determinarea exclusiv prin aparatură tehnică a diagnosticului bolnavului etc.
Teza McDonaldizării susţine mai degrabă teoria americanizării, decât pe cea a globalizării.
Statele Unite sunt nu numai patria restaurantului McDonald’s, ci şi a multor alte forţe-cheie ale
McDonaldizării, iar procesul este exportat activ către restul lumii, invazia americană având loc în
toată lumea: idei americane, distracţii americane, modele sociale americane, capital american. Din
această perspectivă McDonaldizarea este doar un produs dintr-o lungă listă de exporturi: Coca-

59
Cola (coca-colonizare), MTV, Disney, care în multe culturi au fost considerate ameninţări. Majo-
ritatea sistemelor mcdonaldizate sunt creaţii americane exportate în restul lumii, „globalizarea are
în mod limpede o faţă americană: are urechile lui Mickey Mouse, mănâncă Big Mac, bea Coca-
Cola sau Pepsi şi folosește un laptop IBM sau Apple, utilizând Windows 98....” (Friedman, 2001).
McDonaldizarea reprezintă, în viziunea lui Ritzer, un fenomen de amploare, un fenomen
ce depășește sfera de funcționare şi puterea de pătrundere pe piață a restaurantelor McDonald’s sau
a restaurantelor fast-food în general. Oprindu-ne asupra termenului, ne-am putea înșela conside-
rând că se referă la problema ofertei restaurantelor McDonald’s în contextul globalizării. Însă am
văzut că McDonaldizarea reprezintă un concept complex, surprinzând manifestări variate ale unui
fenomen prezent în toate structurile societăţii: învățământ, industrie, sănătate, finanțe, politică, di-
vertisment sau religie. Mai mult, autorul arată că există chiar şi o McDonaldizare a nașterii, precum
şi o McDonaldizare a morții – alegerea copilului prin diverse metode științifice şi înmormântările
pe bandă rulantă sau la sfert de oră (a se vedea capitolul 8 al lucrării lui Ritzer).
În general, este vorba despre aplicarea unor principii de raționalizare legate strict de dimen-
siunile şi indicatorii prezentați. Termenul de McDonaldizare putea fi înlocuit cu oricare altul care
ar fi putut la rândul său oglindi realitatea studiată. Ritzer l-a ales pe acesta pentru ca i s-a părut că
suna mai bine decât altele. Dimensiunile McDonaldizării se întrepătrund, ele nefiind posibile în
mod izolat. Altfel spus, acolo unde credem că avem doar previzibilitate, sau control, sau calcula-
bilitate, sau eficienţă, le avem, de fapt, pe toate. Astfel, McDonaldizarea capătă viață, viaţa fiindu-
ne, în acest fel, raționalizată excesiv.

6.3 Problema terorismului şi a războiului


6.3.1 Definiția și elementele distinctive ale terorismului
„Terorismul” nu are o definiţie general acceptată. Dificultatea definirii provine atât din
complexitatea sa, cât şi dintr-o largă divergenţă de poziţii ale persoanelor, organizaţiilor sau statelor
implicate în lupta antiteroristă.
Cea mai simplă definiţie este cea bazată pe „scop şi metodă”:
Terorismul este o tactică de luptă neconvenţională folosită pentru atingerea unor scopuri
strict politice care se bazează pe acte de violenţă, sabotaj sau ameninţare, executate împotriva
unui stat , organizaţii, categorii sociale sau împotriva unui grup de persoane civile, având ca scop
precis producerea unui efect psihologic generalizat de frică şi intimidare.
Obiectivul final este aplicarea de presiune asupra entităţii respective pentru a o determina
să acţioneze în conformitate cu dorinţele teroriştilor, în cazul în care acest obiectiv nu poate fi
îndeplinit prin mijloace convenţionale
Terorismul este un fenomen caracteristic „conflictului asimetric”, fiind purtat în exclusivi-
tate de pe poziţii inferioare de forţă (militară, politică sau economică) şi este o tactică de ultim
resort. De multe ori terorismul este în mod greşit asimilat cu fanatismul, insurgenţa, crimele de

60
război, războiul psihologic şi atrocităţile comise de forţe armate regulate sau cu operaţiuni clan-
destine. Câteodată această confuzie este întreţinută în mod intenţionat din raţiuni de propagandă.
„Terorismul” este unul dintre puţinele concepte cărora le este asociată exclusiv o conotaţie nega-
tivă.
Definirea şi înţelegerea corectă şi completă a fenomenului de terorism sunt absolut necesare
pentru elaborarea unor strategii şi tactici eficiente de luptă antiteroristă. Deoarece nu există un
model general valabil, definirea şi analiza actului terorist trebuie făcută pentru fiecare caz în parte.
Principalele elemente de definire a terorismului sunt:
1. Mijloace: acţiuni violente
2. Metoda: inducerea fricii printre cetăţeni
3. Ţinta: civili (necombatanţi)
4. Scop: producerea unei schimbări politice majore
5. Actori: indivizi sau grupuri non-statale
Al cincilea factor este foarte controversat. De exemplu, punctul de vedere american consideră că
se poate defini noţiunea de „stat terorist” (aici fiind inclus statul Iran, de exemplu). Alţii consideră
că există numai politicieni, guverne şi structuri ale statului ce pot fi implicate în susţinerea şi pro-
movarea terorismului.
6.3.2 Exemple de organizaţii teroriste şi de acţiuni teroriste recente
Deşi termenul de „terorism” este mai vechi, mişcările şi acţiunile teroriste au proliferat în
special după cel de-al doilea război mondial. La sfârşitul anilor ’60 a început să fie folosit şi ter-
menul de „terorism internaţional”, pentru a desemna actele teroriste ce implică un element de ex-
traneitate, deoarece pregătirea şi punerea în practică a acestor acte, ca şi motivaţiile şi mijloacele
de realizare a unor astfel de acte interesează mai multe state. Actele numite ca fiind „acte de tero-
rism internaţional” sunt pregătite de multe ori în state diferite decât acelea în care urmează să se
producă. Începuturile terorismului internaţional sunt legate de acţiunile unor grupări precum
Facţiunea Armatei Roşii din Germania de Vest, Armata Roşie din Japonia, Brigăzile Roşii din
Italia, Armata Republicană Irlandeză (IRA) din Marea Britanie, Organizaţia pentru Eliberarea Pa-
lestinei din Israel; organizaţia bască ETA din Spania etc.
Recent, s-au dezvoltat noi grupări teroriste, în special legate de islamism, care pot fi înca-
drate în termenul de „terorism internaţional”. Cea mai cunoscută şi mai periculoasă a fost, pentru
mulți ani, Al-Qaida (cunoscută şi ca Al-Quaida sau Al-Qaeda, în arabă desemnând „Baza”). Al-
Quaida este o organizaţie fundamentalistă a islamului sunnit, fondată în 1988 de Abdullah Yusuf
Azzam, care, mai târziu, a fost înlocuit de Osama Bin (Ben) Laden. Al-Quaida a atacat ţinte civile
şi militare din diferite ţări, cel mai notabil atentat fiind cel din New York, din 11 septembrie 2001.
Acest atac a fost urmat de o campanie a forțelor militare şi de securitate americane denumită Răz-
boiul împotriva terorii (War on Terror).

61
Atentatul din 11 septembrie 2001 din New York (cunoscut şi ca 9/11 de anglofoni) a constat
dintr-o serie de atentate sinucigaşe care au implicat deturnarea a patru avioane de pasageri. Avioa-
nele au fost folosite ca bombe aeriene; aproximativ 3.000 de persoane au fost ucise (după surse
oficiale) pe data de 11 septembrie 2001. Pe lângă pierderile omeneşti, Turnurile Gemene ale World
Trade Center şi alte cinci edificii au fost distruse sau s-au dărâmat parţial; încă 23 de edificii şi
Pentagonul au fost afectate.
Afiliată la Al-Qaida sau derivată din aceasta, în ultimul deceniu s-a dezvoltat o nouă gru-
pare teroristă jihadistă, deosebit de periculoasă și atroce, anume Statul Islamic (alternativ: Statul
Islamic din Irak și Levant sau Statul Islamic din Irak și Siria, cu abrevierile corespunzătoare: IS,
SI, ISIL sau ISIS). Aceasta este o grupare sunită insurgentă activă în Irak și Siria și este, de aseme-
nea, un stat (proclamat califat) islamic nerecunoscut, cu capitala la Raqqa (Siria). Din 2010, ISIS
este condusă de Abu Bakr al-Bagdadi. Aceasta activează în zone din Siria, Irak, Turcia, Liban,
Libia, Nigeria și Arabia Saudită.. Una dintre formele preferate de acțiune, pentru a atrage atenția
asupra sa, este constituită de atentatele teroriste realizate în orașele europene și de semănarea tero-
rii, prin orice mijloace, în lumea occidentală.
Printre atentatele cu numeroase victime atribuite (sau revendicate de) Al-Quaida și, mai
târziu, de ISIS putem aminti:
- Atentatul din Madrid, din 11 martie 2004 (la 911 zile distanţă de atentatul din 9/11) – în care au
murit 199 de oameni (dintre care 181 în momentul efectiv al exploziilor) şi au fost 1467 de
răniţi. Dintre victime, 158 au fost spanioli, iar 41 străini – din care 15 români, acesta fiind cel
mai mare număr de străini din totalul victimelor acestui atentat (ca şi cei mai mulţi români morţi
într-un atentat terorist). Atentatul de la Madrid este cel de-al doilea cel mai puternic atac suferit
de Europa în timp de pace (după atacul aerian asupra unui avion Pan Am, în Lockberie, Scoţia,
pe 21 decembrie 1988. Atunci doi membri ai unei grupări radicale din Libia au făcut să explo-
deze cursa 103 Pan Am deasupra localităţii amintite, cauzând una dintre cele mai mari catastrofe
aeriene ale tuturor timpurilor, soldată cu moartea a 270 de oameni).
- Atentatul din Londra din 7 iulie 2005, când 38 de persoane au murit şi cel puţin 90 au fost rănite.
Atentatul a cuprins patru explozii: trei la metrou, în centrul Londrei, iar una într-un autobuz, în
aceeaşi zonă, la o oră de vârf.
- Atentatele teroriste de la Paris din noiembrie 2015 – au constat dintr-o serie de atacuri armate,
atentate cu bombă și o luare de ostatici, care au avut loc în capitala Franței în seara zilei de 13
noiembrie 2015 și în primele ore ale zilei următoare, în arondismentele 10 și 11 și în apropierea
stadionului Stade de France, situat în Saint-Denis. Atentatele au început la ora locală 21:16 și
au fost revendicate de Statul Islamic. Au avut loc cel puțin trei explozii și șase atacuri armate.
În aceste atentate au murit 130 de oameni, printre care și doi cetățeni români, și au fost rănite
mai mult de 350 de persoane.

62
- Atacurile teroriste din Bruxelles din 22 martie 2016, în care au fost ucise 32 de persoane și rănite
peste 320. Atentatele au avut loc pe aeroportul internațional Zaventem și în stația de metrou
Malbeek, aflată la câțiva zeci de metri de instituțiile europene. În atentate au fost răniți și patru
cetățeni români, între care un minor.
- Atentatul de la Nisa din 14 iulie 2016 – Mohamed Lahouaiej Bouhlel, cetățean francez cu origini
tunisiene, a spulberat cu un camion frigorific de 19 tone o mulțime de oameni care sărbăto-
reau Ziua Națională a Franței pe Promenade des Anglais. Atentatorul a omorât pe loc 84 de
oameni, dintre care 10 erau copii, iar alte două persoane au murit mai târziu, ceea ce a făcut ca
numărul victimelor să ajungă la 86. Aproximativ 500 de alți oameni au fost răniți în atentat,
dintre care mai mult de 50 grav. Printre cei uciși s-a aflat și un cetățean român.
- Atentatul de la Berlin din 19 decembrie 2016, când un terorist islamic a a intrat cu un camion
(furat de la un polonez pe care l-a ucis) într-o mulțime de oameni, la un târg de Crăciun din
centrul capitalei Germaniei. Atacul s-a soldat cu 12 morți și circa 50 de răniți.
- Atacul din Londra din 22 martie 2017: Khalid Masood a intrat cu autoturismul în pietonii de pe
podul Westminster din Londra. După ce a reușit să înjunghie un polițist, a încercat să intre în
clădirea Parlamentului, înainte de a fi împușcat mortal de forțele de securitate. Polițistul înjun-
ghiat a decedat în urma rănilor suferite. În total, au murit cinci oameni și au fost răniți peste 50.
Printre cei decedați, s-a numărat o româncă, grav rănită în ziua atacului și decedată la 7 aprilie.
Un alt cetățean român a fost rănit.
6.3.3 Un nou război mondial?
Problema terorismului şi a disensiunilor ireconciliabile între diverse părţi (precum ameri-
canii versus lumea islamică, israelienii vs. arabi etc.) ridică de multe ori problema izbucnirii unui
război de anvergură mondială. Dacă lucrurile scapă de sub control, ameninţarea principală este un
război al lumii islamice contra lumii occidentale (SUA şi Europa). Un astfel de război este o ame-
ninţare reală, cu atât mai mult cu cât mai multe ţări care ar putea fi implicate sau se bănuieşte că
au bombe nucleare (Pakistan, India). De asemenea, se vorbeşte în prezent despre un nou „război
rece” între lumea occidentală şi Rusia, cele două părţi nereuşind să ajungă la înţelegeri în diverse
privinţe (economice, militare, politice etc.).
Alţi termeni, precum „terorism pe internet”, „război cibernetic”, „spionaj online” sunt uti-
lizaţi în prezent tot mai mult cu privire la actele care implică, într-un fel, comunicarea online şi
internetul. Astfel de acte au determinat crearea unor noi măsuri de securitate în ţările occidentale
(de exemplu, în Marea Britanie a fost creat postul de ministru al cibersecurităţii, iar guvernul ame-
rican a alocat în 2008 un buget de 6 miliarde de dolari pentru a întări sistemul de protecţie împotriva
atacurilor informatice). Un astfel de „atentat cibernetic a avut loc în 2007, când un grup de hackeri,
despre care se crede că ar fi fost din China, s-a infiltrat în sistemul de calculatoare al Pentagonului

63
şi a lansat atacuri împotriva reţelelor guvernamentale din Marea Britanie, Germania, India şi Aus-
tralia, iar oficialii americani i-au acuzat că au acționat sub „îndrumarea” unor responsabili de la
Beijing.

Bibliografie recomandată pentru aprofundarea acestei teme:


 Friedman, Thomas. 2001. Lexus și măslinul. Cum să înţelegem globalizarea. București: Edi-
tura Fundaţiei PRO.
 Giddens, Anthony. 2000. Consecințele modernității. București: Editura Univers.
 Marshall, Gordon (ed.). Dicţionar de sociologie, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti,
2003, termenul „Globalizare”.
 Ritzer, George. 2011. Mcdonaldizarea societăţii. București: Editura Comunicare.ro.

Întrebări recapitulative și de autoevaluare:


1) Ce se înțelege prin „globalizare”? Analizați diferitele concepții cu privire la acest fenomen
și exprimați-vă propriul punct de vedere.
2) La ce se referă termenul de „McDonaldizare”? Cine l-a introdus și de la ce teorie a plecat
autorul când l-a conceptualizat? De ce a ales acest nume?
3) Care sunt cele patru componente de bază ale McDonaldizării? Explicați-le și dați exemple
ilustrative.
4) De ce este McDonaldizarea un concept mai complex decât pare la prima vedere?
5) Ce se înțelege prin „terorism”? Cum ar putea fi definit acest fenomen? Care sunt elementele
sale distinctive?
6) Care sunt principalele amenințări teroriste în lumea actuală? Dați exemple și analizați-le.
7) Ce alți termeni sunt utilizați în prezent pentru a descrie pericolele conflictuale și ameninţă-
rile de război la nivel global?
8) Exprimați-vă punctul de vedere propriu cu privire la ameninţările teroriste și de război ac-
tuale la nivel global. Argumentați-vă poziția și arătați ce soluții ar putea fi viabile și efici-
ente.
9) Alegeți un domeniu al vieţii sociale sau o instituţie socială care consideraţi că este afectat/
afectată de fenomenul de McDonaldizare. Descrieţi cum funcționează şi se manifestă cele
patru componente de bază ale McDonaldizării (eficienţa, calculabilitatea, previzibilitatea şi
controlul) în domeniul sau instituţia socială respectivă. Prezentați și susțineți lucrarea la
seminar.

64
Capitolul 7
PROBLEMELE SOCIALE LA NIVEL
MACROSOCIAL – PROBLEMA SĂRĂCIEI ÎN ROMÂNIA

Obiective
Lectura şi analiza informaţiilor din acest capitol oferă suportul necesar pentru:
a) Cunoaşterea, definirea și evaluarea conceptului de „sărăcie”;
b) Familiarizarea cu abordările sărăciei și cu conceptele utilizate în studiul acesteia;
c) Delimitarea și definirea variatelor tipuri de sărăcie; cunoaşterea și înțelegerea dimensiu-
nilor sărăciei;
d) Familiarizarea cu indicatorii utilizați pentru măsurarea sărăciei și cu datele statistice re-
levante cu privire la această problemă socială în România;
e) Înțelegerea factorilor, a dimensiunilor și subdimensiunilor sărăciei în România și familia-
rizarea cu măsurile existente pentru protecția socială a persoanelor sărace;
f) Cunoașterea posibilelor măsuri pentru combaterea sărăciei.

7.1 Ce este sărăcia?


O definiţie simplă a sărăciei ar fi următoarea: „acea situaţie caracterizată prin lipsa (insufi-
cienţa) mijloacelor materiale necesare vieţii” (C. Zamfir, 1998). În condiţiile nefaste ale sărăciei
oamenii se luptă pentru acoperirea necesităţilor de bază ale vieţii. Conform E. Zamfir (1997), să-
răcia este „o stare de lipsă permanentă a resurselor necesare pentru a asigura un mod de viaţă con-
siderat decent, acceptabil la nivelul unei colectivităţi date”. Lipsei resurselor materiale şi financiare
li se alătură alţi factori precum: lipsa accesului la servicii de sănătate şi educaţie, condiţii improprii
sau chiar lipsa condiţiilor de locuit, dar şi neparticiparea la viaţa socio-politică a comunităţii. Aceşti
factori generează la rândul lor o subdezvoltare culturală şi intelectuală care se va manifesta prin
apatie, lipsă de încredere, sentiment de inutilitate, abandon şcolar şi devalorizare.
Oamenii pot să perceapă în mod diferit sărăcia. Pentru mulţi sărăcia înseamnă să nu aibă
bani pentru a cumpăra hrană suficientă sau pentru a plăti întreţinerea (din care cauză suferă de frig).
Pentru alţii sărăcia poate să însemne faptul că nu îşi pot permite să facă studiile pe care şi le-ar dori
sau chiar faptul că nu pot să îşi cumpere o mașină. Experţii evaluează astfel sărăcia:
 nivel redus de venituri, consum şi ocupare a forţei de muncă;
 alimentaţie insuficientă sau de proastă calitate;
 stare proastă a sănătăţii;
 acces limitat la educaţie;
 participare limitată la luarea deciziilor;
 posibilitatea limitată de a influenţa propriul nivel de trai.

65
7.2 Abordări ale sărăciei
7.2.1 Abordarea axată pe subzistenţă (începutul secolului XX)
• Conform studiilor nutriționiștilor din perioada 1901-1918, familia în situație de sărăcie este cea
ale cărei venituri nu sunt suficiente pentru a obține necesarul minim pentru menținerea eficienţei
fizice.
• Nevoia de alimente este preponderentă în această abordare, chiar daca şi alte nevoi (locuință-
chirie, îmbrăcăminte) sunt luate în calcul. În principal se au în vedere aşa numitele „legi ale
săracului” (calculul cantității de făină sau pâine).
7.2.2 Abordarea nevoilor de bază (anii ’70)
Începând cu anii ’70, optica abordării sărăciei se schimbă. Sunt luate acum în calcul „nevoile de
bază”, care includ:
• Hrana adecvată, locuinţă, îmbrăcăminte, mobilier şi echipament casnic (ultimele două într-o
măsură limitată).
• Servicii publice: apă potabilă, canalizare, transport public, îngrijirea sănătății, educație, facilități
culturale.
7.2.3 Abordarea axată pe „deprivarea relativă”
Este abordarea care predomină în prezent.
• Deprivarea relativă este definită ca o stare de dezavantaj observabil şi demonstrabil relativ la
comunitatea locală sau la societatea căreia îi aparține individul, familia sau grupul.
• Este înțeleasă ca o lipsă sau absenţă a uneia sau mai multor componente. Sunt incluse atât ne-
voile materiale, cât şi cele de relaționare, de participare socială.
• Din acest punct de vedere, se face distincție între :
1. deprivare materială şi deprivare socială.
2. deprivare obiectivă şi deprivare subiectivă.

7.3 Concepte utilizate în studiul sărăciei


Un prim concept relevant este minimul de existenţă. Acesta se referă la volumul minimal
de bunuri materiale şi servicii necesare pentru satisfacerea cerinţelor de bază, menţinerea sănătăţii
şi susţinerea viabilităţii omului.
Un alt concept folosit pentru măsurarea sărăciei este pragul extrem al sărăciei. El se referă
la volumul cheltuielilor pentru produsele alimentare ce asigură consumul zilnic necesar. Persoanele
al căror nivel de consum se află sub acest prag sunt incluse în categoria celor extrem de sărace
(sărăcie severă).

66
7.4 Tipuri de sărăcie definite: sărăcia absolută şi sărăcia relativă
7.4.1 Sărăcia absolută
• În termeni absoluţi, sărăcia poate fi definită drept lipsa resurselor necesare pentru satisfa-
cerea nevoilor de subzistenţă.
• La nivelul individului, evaluarea situaţiei de sărăcie (stabilirea pragului de sărăcie) se poate face
fie prin estimarea unui „coş zilnic” de bunuri şi servicii necesare subzistenţei, fie prin stabilirea
unui prag convenţional de venit, exprimat de obicei în dolari cu putere de cumpărare echivalentă
(Purchasing Power Parity USD). Pragul utilizat de Naţiunile Unite în cadrul rapoartelor privind
dezvoltarea umană (United Nations Development Project, Human Develoment Reports) este de
4 PPP$/zi, respectiv de 2 PPP$/zi pentru sărăcia extremă.
• Raportul Băncii Mondiale privind evaluarea sărăciei în România (2007) – pragul sărăciei abso-
lute: echivalent 392 lei/ familie cu 2 adulți şi 2 copii.
7.4.2 Sărăcia relativă
• Definită în termeni relativi, sărăcia este o situaţie de deprivare relativă multiplă: materială,
socială, culturală (educaţională), politică, de mediu fizic de viaţă. Prin acumularea şi per-
sistenţa dezavantajelor, indivizii ajung să fie excluşi din societatea în care trăiesc.
• „O formulare socială mai cuprinzătoare şi mai riguroasă a înţelesului sărăciei este aceea de de-
privare relativă. Persoanele sunt în situaţia de deprivare relativă dacă nu pot obţine într-o măsură
suficientă acele condiţii de viaţă – hrană, bunuri de consum, standarde de viaţă şi servicii – care
le-ar permite să îşi asume roluri sociale obişnuite, să participe în relaţii sociale şi să aibă un
comportament obişnuit, aşa cum se aşteaptă din partea lor în societatea respectivă” (Townsend,
Peter: The International Analysis of Poverty. London: Harvester Wheatsheaf, 1993, pp. 33-36).
• Raportul Băncii Mondiale privind evaluarea sărăciei în România (2007) – pragul sărăciei rela-
tive: echivalent 450 lei pentru o familie cu 2 adulți şi 2 copii (la nivelul veniturilor din 2006).
• În UE se utilizează următoarea definiţie a sărăciei relative: „considerăm că sunt sărace acele
persoane, familii sau grupuri ale căror resurse (materiale, culturale sau sociale) sunt atât de li-
mitate încât îi exclud de la standardele minime de viaţă considerate acceptabile în societăţile în
care trăiesc” (Consiliul European, Decembrie 1984).
• Conform operaţionalizării utilizate de Agenţia Statistică a Comisiei Europene (Eurostat), sunt
considerate în situaţie de risc de sărăcie persoanele care trăiesc în gospodării unde venitul pe
membru echivalent de gospodărie este sub 60% din venitul median corespunzător din ţara res-
pectivă. Scala de echivalenţă folosită în prezent: este scala OECD-2, care ponderează cu 0.5
fiecare adult din gospodărie (cu excepţia capului de familie) şi cu 0.3 fiecare copil sub 15 ani.

67
7.5 Măsurarea sărăciei
 Este realizată prin stabilirea unui prag: a. absolut, în funcţie de nevoile umane de bază; b.
relativ (în funcţie de standardul de viață din societatea respectivă) care delimitează populaţia
săracă de restul populaţiei.
 Măsurarea ponderii populaţiei sărace, respectiv a naturii şi intensităţii problemelor cu care se
confruntă se face prin raportare la aceste praguri.
• Rata sărăciei – proporţia (%) de indivizi sau de gospodării care trăiesc sub rata sărăciei.
• Decalajul de sărăciei sau profunzimea sărăciei (poverty gap) – diferenţa medie dintre valoa-
rea resurselor de care dispun persoanele/gospodăriile sărace şi pragul de sărăcie.
• Pentru a face posibile comparaţiile între ţări, decalajul de sărăcie se exprimă ca procent din
pragul de sărăcie.

Figura 6: Dinamica sărăciei relative şi absolute în România (2000-2006)


(Sursa: România: Raport de evaluare a sărăciei, 2007, p. 17)

68
Figura 7: Raportul veniturilor medii cu sărăcia relativă şi sărăcia absolută în România (2013)

7.6 Dimensiuni ale sărăciei


„Sărăcia reduce libertatea de alegere: libertatea de mânca după cum iți dorești, de a merge
unde şi când dorești, de a petrece timpul liber așa cum iți dorești, de a participa la viața politică…
sărăcia este înțeleasă şi ca o stare de cetățenie parțială”. (P. Golding, Excluding the poor).
Sărăcia înseamnă, aşadar:
- a trăi cu un nivel scăzut de venit (epuizarea rapidă a veniturilor şi reducerea consumului,
izolare, stres);
- îndatorarea (impactul îndatorării);
- stare precară de sănătate (mortalitatea infantilă în rândul celor săraci este mai ridicată, spe-
ranța medie de viață mai scăzută); aceasta contribuie la agravarea stării de sărăcie (spirala
sărăciei);
- pierderea sau imposibilitatea de a avea o locuință (persoanele fără adăpost – forma extremă
a sărăciei).

69
7.7 Posibile măsuri pentru combaterea sărăciei
Sărăcia este o problemă complexă atât la scară națională, cât şi internațională. Nici o soluție
viabilă nu a fost găsită pentru combaterea la scară globală; de aceea programele naționale şi cele
internaționale pot avea un rol important în acest proces.
Obiectivele pe termen lung pentru un program de luptă anti-sărăcie, pentru a determina o
creștere substanțiala a nivelului de trai, ar putea fi următoarele:
a) mai multe oportunităţi pentru câștigarea hranei;
b) implementarea unor strategii de dezvoltare în zonele sărace;
c) implementarea politicilor şi strategiilor, fonduri adecvate pentru generațiile viitoare, crearea
unui mediu propice pentru înființarea ONG-urilor şi a unor organizații si consilii locale;
d) crearea unui nucleu național ce poate realiza planuri de dezvoltare, în mod special în zonele
rurale şi în cartierele mărginașe din orașe.

7.8 Sărăcia în România


La nivel internațional, conform estimărilor Băncii Mondiale pentru perioada 1992-2009,
România, reprezentată în graficul de mai jos prin linia albastru deschis, a fost, în perioada respec-
tivă, țara cu cea mai ridicată rată a sărăciei din Europa Centrală și de Est. Așa cum reiese și din
figura următoare, este evident că sărăcia este o problemă socială serioasă în România, comparativ
cu alte țări din regiune.

Figura 8: Rata sărăciei în Europa Centrală și de Est. Date (disponibile) ale Băncii Mondiale
Sursa: https://www.openpolitics.ro/ce-inseamna-saracia-in-romania/

70
7.8.1 Factori ai sărăciei în România
Conform Raportului Băncii Mondiale privind evaluarea sărăciei în România (2007) sărăcia
în România poate fi analizată după următoarele dimensiuni și subdimensiuni:
A. Mediul, localitatea şi regiunea de rezidenţă (Geografia sărăciei):
1. Urban/Rural: riscul de sărăcie este de 3 ori mai mare pentru populația rurală. Reducerea
din ultimii ani a sărăciei a avut un ritm mai scăzut în rural.
2. Regiunile: regiunile estice şi sudice sunt cele mai sărace, dar diferențele intraregionale sunt
importante.
3. Orașe mari vs. orașe mici și sate: Capitala şi oraşele mari prezintă un risc mai scăzut de
sărăcie comparativ cu restul ţării.
B. Caracteristici ale gospodăriilor şi indivizilor
- Dimensiunea gospodăriei: gospodăriile cu 5 şi mai mulți membri sunt expuse unui risc de
sărăcie de 3 ori mai mare comparativ cu cel al gospodăriilor cu 2 sau 3 membri.
- Vârsta: cel mai ridicat risc de sărăcie se înregistrează la vârsta tânără – copiii (0-14 ani) şi
tinerii (15-24). Peste o treime dintre copiii săraci sunt în gospodăriile de agricultori, iar
riscul lor de sărăcie este de 7 ori mai ridicat decât al copilului cu părinte salariat.
- Etnia: cel mai sărac grup etnic este cel al romilor – riscul de sărăcie în rândul romilor este
de 4 ori mai mare decât media pe ţară.
- Educația: cei fără educație (2% din populația de adulți) prezintă cel mai ridicat risc (59%)
de sărăcie, în timp ce riscul cel mai scăzut (0) îl au cei cu educaţie superioară.
- Ocupaţia (capul gospodăriei): cel mai ridicat risc se înregistrează pentru șomeri şi lucrătorii
pe cont propriu (mai ales cei din agricultură), iar cel mai scăzut pentru angajați.
- Pensionarii: riscul de sărăcie al unui pensionar este de 3 ori mai mare decât al unui angajat.
7.8.2 Protecția socială a persoanelor sărace în România
A. Venitul minim garantat
• Principiul: testarea mijloacelor financiare (resurse bănești şi în natură)
• Pragul de eligibilitate este diferențiat în funcție de mărimea familiei: 96 lei (1 persoana),
173 lei (2 persoane), 241 lei (3 persoane), 300 lei (4 persoane), 356 lei (5 persoane), cate
24 lei pentru fiecare persoană peste numărul de 5.
• Cuantum: egal cu diferența dintre prag şi venitul familiei.
• Decizia la nivel local: primăria
• Obligații: pentru membrii de familie apți de muncă este obligatorie prestarea unui număr
de ore de muncă în folosul comunităţii (numărul orelor este dependent de suma primită).
B. Alocaţia familială complementară
Prag de eligibilitate: 180 lei /membru de familie
Cuantum: 36 lei (familia cu 1 copil), 42 lei (2 copii), 47 lei (3 copii), 52 lei (pentru familia
cu 4 si mai mulți); majorare cu 25% în cazul familiilor beneficiare de ajutor social

71
C. Alocația de susținere pentru familia monoparentală
Prag de eligibilitate: 180 lei /membru de familie
Cuantum: 52 lei (familia cu 1 copil), 62 lei (2 copii), 79 lei (familia cu 4 şi mai mulți copii);
majorare cu 25% în cazul familiilor beneficiare de ajutor social.
7.8.3 Lectură suplimentară: Evoluţia sărăciei în România (1995-2012)
7.8.3.1 Raportul privind sărăcia în România (CASPIS, 2004)
Studiile asupra sărăciei în România au utilizat o varietate de metodologii de măsurare a
sărăciei în primul deceniu de după revoluţie. În anul 2001 a fost constituită Comisia Anti-sărăcie
şi Promovare a Incluziunii Sociale (CASPIS) a Guvernului României; experţii CASPIS au colabo-
rat la elaborarea unei metodologii de măsurare a sărăciei pe baza expertizei celor mai relevante
instituţii în domeniu: Banca Mondială, Institutul Naţional de Statistică, Universitatea Bucureşti,
Institutul de Cercetare a Calităţii Vieţii. Această metodologie de măsurare a sărăciei a fost aplicată
în anul 2002 pentru calcularea ratelor de sărăcie pentru perioada 1995 – 2001. În 2003, Banca
Mondială împreună cu experţii CAPSIS au realizat un Raport amplu de evaluare a sărăciei, lansat
în luna octombrie 2003. Câteva din rezultatele acestui raport (ultimul efectuat de CASPIS) sunt
următoarele:

1. DINAMICA SĂRĂCIEI
%
40
35 3 5 .9
3 3 .2
30 3 0 .3 3 0 .8 3 0 .6
2 8 .9
25 2 5 .4 2 5 .1
20 2 0 .1
15 1 3 .8
1 1 .2 1 1 .3 1 2 .5 1 1 .4
10 9 .4 1 0 .9
8 .6
5 6 .3

0
1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003
s a r a c ie s e v e r a s a r a c ie

72
2. DINAMICA SĂRĂCIEI PE MEDII DE REZIDENŢĂ
%
60
50 46.3 47.8
42.3 43.0 44.7 42.4
40 37.6 38.0
30 29.2
25.9
20.2 20.6 22.2
20 18.8 17.6
15.2 13.8
12.5
10
0
1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003

Rural Urban

Cei mai mulţi dintre săraci se află în rural iar riscul sărăciei este mult mai ridicat în cadrul
acestui mediu de rezidenţă, însă în urban sărăcia este mai profundă (deficitul de consum este mai
mare). Analiza altor dimensiuni ale sărăciei urbane decât nivelul consumului indică, pentru o mare
parte a săracilor din urban, un mod de viaţă asemănător celui din rural dar fără avantajele presupuse
pentru viaţa la sat: locuiesc într-o pondere ridicată la casă, nu au acces la utilităţi şi nu pot apela de
cele mai multe ori la resursele unei agriculturi de supravieţuire, au mai puţine soluţii – expedient
pentru deficitele de acces la diferite dimensiuni ale calităţii vieţii.

3. DINAMICA SĂRĂCIEI SEVERE PE MEDII DE REZIDENŢĂ


%
25
20 18.7 19.3
17.1 17.3 17.8 17.5
15 15.1 13.9
10 9.7 9.2
6.4 6.3 7.3 6.0
5 4.6 5.4
3.4 3.8
0
1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003

Rural Urban

4. DINAMICA SĂRĂCIEI PE REGIUNI


Regiunea Nord-Est rămâne cea mai săracă, la fel ca în anii anteriori. Urmează regiunile
sudice (Sud-Vest, Sud, Sud-Est). Totuşi, este de remarcat că regiunea Nord-Est înregistrează cea
mai serioasă reducere a riscului în 2003 – 7 puncte procentuale.

73
1995 2000 2002 2003 Diferenţa faţă de 1995 Diferenţa faţă de 2000 Diferenţa faţă de 2002

Nord-Est 37.5 48.5 42.5 35.4 -2.1 -13.0 -7.1


Sud-Vest 28.5 34.5 32.5 32.1 3.6 -2.4 -0.4
Sud 27.6 40.0 33.1 29.9 2.2 -10.1 -3.2
Sud-Est 26.3 38.4 32.3 29.2 2.9 -9.2 -3.0
Centru 23.9 31.4 23.4 20.3 -3.6 -11.1 -3.1
Vest 17.9 30.1 22.2 18.1 0.2 -12.0 -4.1
Nord-Vest 22.2 34.4 23.0 17.7 -4.5 -16.7 -5.3
Bucureşti 10.2 18.2 10.6 8.1 -2.1 -10.0 -2.5

5. RATA SĂRĂCIEI ÎN FUNCŢIE DE NUMĂRUL DE MEMBRI ÎN GOSPODĂRIE ÎN 2003

50 45 .1

40
30
21.1
17 .8 17 .5 1 6 .0
20
10
0
1 2 3 4 5 s i m a i m u lt i

Riscul de sărăcie cunoaşte un salt abrupt o dată cu trecerea în analiză de la gospodăriile mai
puţin numeroase la cele cu 5 sau mai mulţi membri. În timp ce ponderea indivizilor care trăiesc în
gospodării numeroase în total populaţie este de 25%, în total săraci este de 45%. Indivizii care
trăiesc în gospodării mai restrânse deţin ponderi semnificativ mai reduse în rândul săracilor decât
pe ansamblul populaţiei.

6. DINAMICA SĂRĂCIEI ÎN FUNCŢIE DE NUMĂRUL DE COPII PE GOSPODĂRIE


Gospodăriile cu 3 sau mai mulţi copii sunt de mai mult de două ori mai expuse la sărăcie
sau sărăcie severă decât cele cu un număr mai mic de copii. Dacă în 2001 familiile cu mulţi copii
au fost singurele care nu au beneficiat de scăderea sărăciei pe ansamblul populaţiei, în 2003 a avut
totuşi loc o scădere de 7.6 puncte procentuale a riscului.

74
80
70 6 8 .5 6 8 .6
6 4 .2
60 5 6 .8
50 4 9 .8
40
30 2 8 .7
20 2 3 .1
10 2 1 .4
0
1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003

fara c o pii 1 c o pil 2 c o pii 3 s i m ai m u lti c o p ii

7. DINAMICA SĂRĂCIEI ÎN FUNCŢIE DE VÂRSTĂ

1995 2000 2003 % faţă de 1995 % faţă de 2000


0 – 14 ani 28,3 41,2 29,9 5,6 -27,3
15 – 24 ani 31,7 44,6 31,9 0,6 -28,5
25 – 64 ani 21,0 31,3 21,6 3,2 -30,8
65 ani şi peste 30,8 35,2 24,9 -19,2 -29,4

Tinerii, copiii şi apoi vârstnicii sunt categoriile expuse la sărăcie în cel mai ridicat grad.
Cea mai puţin vulnerabilă este categoria de vârstă activă.

5 0

4 0

3 0

2 0

1 0

0
1 9 9 5 1 9 9 6 1 9 9 7 1 9 9 8 1 9 9 9 2 0 0 0 2 0 0 1 2 0 0 2 2 0 0 3

0 - 1 4 an i 1 5 - 2 4 an i 2 5 - 6 4 an i 6 5 a n i si p e st e

75
8. RISCUL DE SĂRĂCIE ÎN FUNCŢIE DE STATUTUL OCUPAŢIONAL
Dinamica sărăciei în funcţie de statutul ocupaţional al capului gospodăriei
1995 2000 2003 % faţă de 1995 % faţă de 2000
Salariat 11,8 17,3 8,1 -31,5 -53,0
Patron 1,0 3,0 1,3 +33,6 -54,8
Lucrător pe cont propriu în activităţi non agricole
30,4 44,8 30,2 -0,7 -32,6
(inclusiv ajutor familial)
Lucrător pe cont propriu în activităţi agricole (in-
50,2 57,3 48,2 -4,0 -16,0
clusiv ajutor familial)
Şomer 40,7 50,3 34,4 -15,6 -31,7
Pensionar 25,5 31,8 21,9 -14,1 -31,1
Elev, student 3,7 6,6 3,9 +5,6 -40,7
Casnic 39,9 60,7 42,4 +6,1 -30,3
Altul (militar în termen, bătrân, dependent) 49,7 67,1 57,2 +15,1 -14,7

9. SĂRĂCIA DUPĂ STATUTUL OCUPAŢIONAL


Lu crăto r p e co n t
p ro p riu în activ ităţi Lu crăto r p e co n t
Cas n ic n o n ag rico le (in clu s iv p ro p riu în activ ităţi
Şo mer 8% ag rico le (in clu s iv
aju to r familia l)
8% aju to r familial)
3%
23%

Salariat
9%

Pen s io n ar
A ltu l (militar în 20%
termen , b ătrân ,
d ep en d e n t) Elev , s tu d en t
12% 17%

Valoarea ridicată a riscului de sărăcie pentru persoanele care lucrează în agricultură, su-
perioară celui înregistrat de șomeri, este cu atât mai îngrijorătoare cu cât în 2003 mai mult de 1 din
5 indivizi săraci era prins în acest tip de activităţi. Mulţi indivizi înregistraţi astfel sunt prinşi în
forme sezoniere de ocupare, ca zilieri.

76
10. RISCUL SĂRĂCIEI ÎN FUNCŢIE DE NIVELUL DE EDUCAŢIE ÎN 2003

60 55,7

50
37,7
40
29,0
30
19,3
20
10,3
10 4,3
1,5
0
fara scoala scoala prim ara gim naziu scoala liceu scoala facult at e sau
profesionala/de p ost liceala colegiu
ucenici

Analiza sărăciei pentru 2003 confirmă importanţa nivelului de educaţie: este cel mai im-
portant predictor al riscului de sărăcie. Participarea la o formă superioară de educaţie reduce sau
chiar anulează, în unele cazuri, riscul sărăciei. Fiecare ciclu de învăţământ în plus absolvit în-
seamnă o scădere majoră a riscului de sărăcie.

11. DINAMICA SĂRĂCIEI ÎN FUNCŢIE DE ETNIE


Populaţia de romi este singura cu o valoare a ratei sărăciei mai ridicată în 2003 decât în
1995 şi se află la mare distanţă de celelalte categorii. În 2003 romii înregistrează cea mai mică
scădere, de numai 2 procente, de două sau chiar de trei ori mai puţin decât celelalte etnii.

90
80 8 2.5 80.0 8 3.0 8 1.8
7 9.1 7 8.8 7 6.8
7 3 .9 7 2 .5
70
60
50
40
3 2 .0 3 4 .7
30 2 9 .2 2 9 .6 2 9 .6 2 8 .0
2 4 .7 2 4 .4
20 1 9 .1
10
0
1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003

ro m a n a m a g h ia r a ro m a a lta e tn ie

Diferenţe în rata sărăciei:


1995 2000 2003 % față de 1995 % față de 2000
Română 24,7 34,7 24,4 -1,3 -29,8
Maghiară 21,9 31,2 14,9 -32,0 -52,3
Romă 73,9 83,0 76,8 4,0 -7,5
Altă etnie 30,5 37,0 18,6 -39,0 -49,8

77
Populaţia de romi rămâne în continuare înalt vulnerabilă, în ciuda scăderii constante din
ultimii ani, dar mai puţin evidentă decât pe ansamblul populaţiei. În schimb, celelalte etnii se află
în 2003 pentru prima dată la nivelul sau sub nivelul din perioada cu cea mai mică rată a sărăciei:
1995,1996. 80% dintre copii romi sunt săraci.

12. CONCLUZII ALE RAPORTULUI CASPIS


 Se poate afirma că sărăcia a scăzut, pe ansamblu, între 2000 şi 2003, pe medii de rezidenţă, pe
regiuni şi pentru aproape toate categoriile de populaţie analizate.
 Câteva grupuri sunt în continuare extrem de vulnerabile: familiile cu mulţi copii, romii, lucră-
torii pe cont propriu (mai ales în agricultură), copiii şi tinerii.

Notă:
Praguri de sărăcie în decembrie 2003, în preţuri urbane (lei vechi):
Pragul de sărăcie extremă 994957,705
Pragul de sărăcie severă 1210210,778
Pragul de sărăcie 1751857,17

7.8.3.2 Raportul Băncii Mondiale privind evaluarea sărăciei în România (2009)


 În 2008 numărul săracilor a scăzut la 1,2 milioane (din care 256.000 copii) de la 2,1 milioane,
cât se înregistra în 2007. Astfel, în 2008 numai 5,7% din populația României trăia în sărăcie,
după ce creșterea economică din anii anteriori a scos din sărăcie sute de mii de oameni (notă:
tendința de scădere nu a mai continuat în anii care au urmat, din cauza recesiunii şi a crizei
economice).
 În zonele rurale se găseau 75% din săracii României. Chiar dacă cei mai mulţi săraci vor conti-
nua să trăiască la sate, sărăcia este de aşteptat să crească mai mult în mediul urban, iar cei mai
afectaţi vor fi micii întreprinzători.
 Din punct de vedere zonal, capitala București are cel mai scăzut risc de sărăcie, iar regiunile
Vest şi Sud au cunoscut ritmuri mai rapide de reducere a sărăciei. În schimb, românii din Nord-
Est, Sud-Vest şi Sud-Est continuă să prezinte cel mai ridicat grad de sărăcie. Comparativ, în
București 10% din populaţie este săracă, în timp ce în Moldova acest procent este de 35%.
 Creşterea economică din ultimii ani nu a influenţat (pozitiv) anumite categorii sociale sărace.
Una dintre aceste categorii: lucrătorii din agricultură (ţăranii). Din cele 4 milioane de gospodării,
ce reprezintă sursa principală de trai pentru 90% din populaţia rurală, 3 milioane îşi asigură
nivelul de subzistenţă din folosirea a mai puţin de un hectar de pământ. Cei mai mulţi dintre
locuitorii de la sate au trecut sau se apropie de vârsta pensionării şi nu sunt acoperiţi eficient de
schemele de asistenţă socială.

78
 Procentul populației din România care va trăi în sărăcie creşte în 2009 cu 1,7 puncte procentuale
faţă de 2008, până la 7,4% din populaţie. Cei mai afectaţi sunt copiii. Proporția copiilor care
trăiesc în sărăcie absolută a crescut la 10,7% în 2009, de la 7,8% în 2008.
 Alte categorii sociale care prezintă un risc ridicat de sărăcie (pe lângă micii întreprinzători din
mediul urban şi pe lângă lucrătorii din agricultură): persoanele care provin din familiile nume-
roase (în special copiii), tinerii, romii, şomerii.
 Evaluarea Băncii Mondiale: programele guvernamentale din România privind protecţia socială
sunt ineficiente; cheltuielile cu protecţia socială, pe cap de locuitor, în România sunt cele mai
mici din UE.
7.8.3.3 Sărăcia în România 2010-2012
Deși în evaluarea fenomenului de sărăcie sunt folosite metodologii diferite și, prin urmare,
comparaţiile nu pot fi relevante, se pare că se poate afirma cu certitudine faptul că în ultimii doi
ani nu s-a mai continuat trendul descrescător al ratei sărăciei. Din contră, se înregistrează o creștere
a numărului săracilor sau a celor aflaţi în riscul de a deveni săraci. Conform studiului „România în
contextul Agendei UE 2020” realizat de Blocului Naţional Sindical (iunie 2012 – vezi
http://www.bns.ro/), nu mai puţin de 8,89 milioane de români se află în situaţii de risc de sărăcie
sau excluziune socială, ceea ce înseamnă 41% din populație dacă ne raportăm la populaţia totală
din 2002 sau chiar de 46% dacă ne raportăm la o populație de circa 19 milioane de persoane cât
indică cu aproximație datele ultimului recensământ. Cu un procent de 41%, România se situează
acum pe locul 2 în UE în ce privește riscul de sărăcie sau excluziune socială (după Bulgaria, cu
42%) însă va ocupa locul 1 odată ce vor fi făcute publice rezultatele oficiale ale recensământului
populației. La nivelul UE procentul riscului de sărăcie sau excluziune socială se situează la jumă-
tate (23%). Conform aceluiași studiu, rata sărăciei a crescut în România de la 17,2% la 21,1% (sau,
raportat la o populație de 19 milioane, la 24%). In timp ce în UE cei mai bogaţi 20% câștigă de
cinci ori mai mult decât cei mai săraci 20%, în România cei mai bogaţi 20% câștigă de șapte ori
mai mult decât cei mai săraci 20%. În orice caz, măsurile de austeritate din ultimii trei ani i-au
afectat cu precădere pe cei cu venituri mici, și nu pe cei cu venituri mari. Altfel spus, rândurile
săracilor s-au înmulțit (persoane aflate până atunci în risc de sărăcie au devenit sărace), iar cei deja
săraci au devenit și mai săraci, în timp ce situaţia celor cu venituri mari nu a cunoscut schimbări
semnificative.
Şi datele Eurostat, Biroul de Statistică al UE, plasează România, în 2012, pe locul al doilea,
cu 41% (după Bulgaria, cu 42%) în ce privește populația aflată în risc de sărăcie. Conform acelorași
date, România se plasează pe penultimul loc în UE în ce privește salariul minim pe economie, cu
161€ (pe ultimul loc se află Bulgaria, cu 138€). Comparativ, în Luxemburg salariul minim este de
1801 € (de 11 ori mai mare decât în România). De altfel, în România salariul minim pe economie
este chiar mai mic decât în multe ţări europene care nu fac parte din UE (Serbia - 168€, Muntenegru
- 240€, Turcia - 297€, Croația - 372€ etc.).

79
Bibliografie recomandată pentru aprofundarea acestei teme:
• Lupu, Laura. 2018. „Distribuția spațială a sărăciei în România. Aspecte și inegalități
socioeconomice”. În Revista Română de Sociologie, Serie Nouă, Anul XXIX, Nr. 5-6,
pp. 397-418. Disponibil la: http://www.revistadesociologie.ro/sites/default/files/02-
laural.pdf
• Stănculescu, Manuela Sofia și Berevoescu, Ionica. 2004. Sărac lipit, caut altă viaţă.
Bucureşti: Editura Nemira.
• Tesliuc, Cornelia Mihaela; Pop, Lucian. și Tesliuc, Emil. 2001. Sărăcia şi sistemul de
protecţie socială. Iaşi: Editura Polirom.
• Zamfir, Elena (coord.). 2000. Strategii antisărăcie şi dezvoltare comunitară. Bucureşti:
Editura Expert.

Întrebări recapitulative și de autoevaluare:


1) Cum este definită sărăcia?
2) Cum percep oamenii sărăcia? Cum este evaluată sărăcia de către experţi?
3) Enumerați și descrieți abordările sărăciei. Analizați evoluția lor în timp.
4) Care sunt principalele concepte utilizate în studiul sărăciei?
5) Ce tipuri de sărăcie pot fi definite? Definiți-le și explicați caracteristicile fiecăreia.
6) Cum este măsurată sărăcia? Care sunt indicatorii cei mai frecvent utilizați?
7) Cum a evoluat sărăcia relativă şi sărăcia absolută în România în ultimele decenii?
8) Care sunt dimensiunile sărăciei? Explicați de ce sărăcia este o stare de „cetățenie
parțială”.
9) Enumerați și analizați eficiența câtorva posibile măsuri pentru combaterea sărăciei.
10) Care este situația sărăciei din România comparativ cu alte țări din Europa Centrală și de
Est?
11) Care sunt factorii sărăciei în România? După ce dimensiuni și subdimensiuni poate fi
analizată sărăcia în România?
12) Care sunt măsurile pentru protecția socială a persoanelor sărace din România?
13) În care mediu de rezidență din România se află cei mai mulți săraci?
14) Care sunt regiunile geografice românești cele mai sărace?
15) În ce fel de gospodării românești este cel mai ridicat risc de sărăcie?
16) Ce categorii de vârstă din România sunt cele mai vulnerabile și expuse la sărăcie?
17) Care este raportul sărăciei cu statutul ocupațional? Explicați ce categorii ocupaționale
sunt cele mai vulnerabile. Realizați același exercițiu și în ce privește raportul sărăciei
cu nivelul de educație.
18) Care este grupul etnic din România cu cei mai mulți săraci?
19) Care sunt, în continuare, grupurile sau categoriile de populație din România extrem de
vulnerabile în fața sărăciei?

80
Capitolul 8
PROBLEMA INEGALITĂŢILOR SOCIALE – INEGALITATEA RASIALĂ
ŞI ETNICĂ; INEGALITATEA DE GEN ŞI DE VÂRSTĂ; DISCRIMINAREA

Obiective
Lectura şi analiza informaţiilor din acest capitol oferă suportul necesar pentru:
a) Aprofundarea cunoștințelor cu privire la inegalitatea socială; definirea termenului și cu-
noașterea diferitelor abordări teoretice ale acestui fenomen;
b) Definirea și explicarea conceptului de „discriminare” și cunoașterea elementelor sale dis-
tinctive;
c) Cunoașterea, înțelegerea și analiza formelor discriminării;
d) Aprofundarea cunoștințelor cu privire la inegalitatea și discriminarea rasială şi etnică;
e) Capacitatea de a delimita, atât conceptual, cât și practic, în ce constă: rasismul și discri-
minarea rasială; inegalitatea și discriminarea etnică; inegalitatea și discriminarea pe cri-
teriul apartenenței de gen; inegalitatea și discriminarea pe criteriul vârstei;
f) Capacitatea de a identifica modalități pentru prevenirea și combaterea tipurilor de discri-
minare amintite.

8.1 Inegalitatea socială: definiție și abordări teoretice


Diferenţierea socială este unul din elementele stratificării sociale. Ea este procesul prin care
sunt definite şi deosebite poziţiile sociale unele faţă de celelalte, atribuind fiecăreia un rol sau un
ansamblu de roluri specifice. Nici o viaţă socială nu este posibilă fără o diferenţiere minimă a
sarcinilor, precum sarcinile legate de reproducerea biologică, socializarea copiilor, procurarea hra-
nei etc. Diferenţierea este diferită de ierarhizare, care se bazează pe comparaţia statutelor deja
diferenţiate şi încearcă să repartizeze indivizii în diferite poziții în funcţie de aptitudinile lor, de
calificativele lor etc. Diferenţierea este, aşadar, un concept mai larg şi mai neutru decât stratificarea,
care presupune ierarhizare şi criterii specifice de clasificare, ceea ce, inerent, implică variate forme
de inegalitate socială.
În orice societate, repartizarea resurselor este una neuniformă, ceea ce face ca inegalităţile
sociale să fie intrinseci oricărei societăţi. Simplu definită, inegalitatea socială înseamnă accesul
disproporţional al indivizilor, din cauza unor diverse criterii, la resursele societăţii. Inegalitatea
este evaluată de indivizi şi de grupurile sociale conform unor scări de valoare. De exemplu, un alb
şi un negru se deosebesc prin pigmentarea pielii lor. Această deosebire naturală nu implică nici o
inegalitate. În multe societăţi, totuşi, cei doi se bucură de un statut diferit în funcție de această
deosebire, situaţie din care decurg avantaje sau dezavantaje. Inegalităţile sunt deci, prin esenţă,

81
sociale, ele fiind legate de existenţa unor stratificări economice, politice, de prestigiu sau, în multe
societăţi, rasiale şi/ sau etnice.
Se pune, îndreptățit, întrebarea, care sunt originile inegalităţii, de ce sistemele sociale pre-
zervă şi încurajează, chiar, inegalitatea? Răspunsurile diferitelor curente sociologice clasice au fost
diferite, chiar contradictorii.
Perspectivele teoretice sistemice asupra societăţii (funcţionalismul, teoria conflictului) au
considerat, aşa cum am văzut, că sistemul, funcţionarea lui, sunt a-priori şi exterioare individului,
acesta din urmă fiind doar un actor fără putere, a cărui singură şansă de a se integra în societate şi
a prospera este aceea de a respecta regulile şi normele, şi de a-şi îndeplini obligaţiile definite de
lege şi de obiceiurile exterioare lui. Din această perspectivă, inegalitatea este, în primul rând, o
problemă a sistemului social, ea este perpetuată, propagată şi chiar întărită de către anumite carac-
teristici ale acestuia (vezi C. W. Mills, 1959, Imaginaţia sociologică).
Interacţionismul simbolic, în schimb, porneşte de la premisa că procesul social de bază este
interacţiunea. În această viziune, societatea, instituţiile, clasele sociale sau conştiinţa colectivă sunt
rezultate ale interacţiunii dintre indivizi şi dintre grupurile mici de indivizi, iar comportamentul
uman este un proces interactiv de formare a mediului ambiant. Astfel, în această perspectivă teo-
retică, inegalitatea este prezervată şi propagată de chiar interacţiunile sociale, care în loc să o
diminueze, din contră, contribuie la sporirea ei.
Teoria intersecţionalităţii, o teorie care face parte din curentul feminist dezvoltat în anii ’70
ai secolului trecut, examinează modurile în care diferitele categorii construite social şi cultural
interacționează la niveluri multiple şi se manifestă ca inegalităţi în societate. Abordarea intersecţio-
nalistă stipulează, în esenţă, că cineva este un „altul” dacă el/ea este diferit de aşa-numita „normă
mitologică” a societăţii (concept introdus de A. Lorde în 1973). „Alţii” includ, practic, pe oricine
diferă de schema societală a mediei „bărbat alb”. Conform acestei teorii, indivizii incluşi în cate-
goria de „alţii” sunt „inacceptabili” social din cauză că nu îndeplinesc anumite criterii. Aceşti „alţii”
sunt subiectul a numeroase forme de discriminare în societate.

8.2 Conceptul de „discriminare”


8.2.1 Definiție
Deşi, etimologic şi lingvistic, conceptul în sine de „discriminare” (lat.: discriminatio) este
unul neutru, implicând doar capacitatea de a deosebi, de a distinge între mai multe elemente, el a
căpătat în sociologie un sens critic, cu o conotaţie peiorativă. Aceasta deoarece el este un termen
strâns legat de societatea modernă, care situează egalitatea de şanse în centrul valorilor sale. În
acest fel, discriminarea socială a putut fi definită ca mod de tratare inegală a indivizilor egali.
Așadar, discriminarea este o acțiune care presupune un tratament diferit, nedrept față de
anumite persoane din cauza apartenenței lor la un anumit grup social. Există mai multe forme de
comportamente discriminatorii, dar toate au comun faptul că implică o anumită formă de excludere

82
sau de respingere. Printre cele mai frecvente criterii care determină fenomene de discriminare se
numără: rasa, etnia, naționalitatea, vârsta, genul, averea, convingerile politice, orientarea sexuală,
sănătatea, religia etc.
În România, potrivit Legii nr. 324 din 14 iulie 2006 pentru modificarea si completarea Or-
donanței Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discrimi-
nare, prin „discriminare” se înțelege „orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază
de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală,
vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenență la o categorie defavori-
zată, precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii,
folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale
sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice
alte domenii ale vieții publice” (Art.I, 1).
Dacă stereotipurile sunt clişee mentale, idei preconcepute, șabloane de gândire, păreri sim-
plificate şi de multe ori neîntemeiate pe realitate, iar prejudecățile sunt opinii sau atitudini mani-
festate de membrii unui grup faţă de altul, discriminarea se referă la comportamentul real faţă de
acel grup. Se poate spune că stereotipurile reprezintă componenta emoţională a atitudinilor indivi-
duale şi colective, prejudecata reprezintă componenta cognitivă, iar discriminarea este componenta
acţională a acestor atitudini în relaţiile dintre indivizi şi grupuri sociale. De cele mai multe ori,
între discriminare şi prejudecăţi este o relaţie dialectică: discriminarea derivă din prejudecăți, iar
prejudecăţile duc la discriminare. Există şi excepţii, când discriminarea nu se bazează pe prejude-
căţi (de exemplu: a nu cumpăra un apartament într-un cartier în care trăiesc majoritar romi nu din
cauza prejudecăților ostile cu privire la aceştia, ci din cauza faptului că valoarea proprietăţii va
scădea), iar prejudecăţile nu duc neapărat la discriminare (exemplu: deşi un angajator are prejude-
căţi nefavorabile faţă de romi, el poate totuşi angaja un etnic rom pentru că acesta are referinţe
foarte bune, sau este foarte calificat, sau pentru că legea îl obligă etc.).
Discriminarea poate fi observată în activităţi care îi înlătură pe membrii unui grup de la
anumite activităţi sau de la ocaziile oferite celorlalţi. Continuând exemplul anterior, discriminarea
faţă de romi poate lua numeroase forme: copiii romi sunt excluşi din jocurile celorlalţi copii, romii
sunt mai rar incluşi în grupurile de prieteni, sau sunt respinşi de la anumite slujbe sau de la ocuparea
anumitor posturi numai pe motivul apartenenței etnice etc.
8.2.2 Formele discriminării
Conform Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării37, formele cele mai frec-
vente de discriminare sunt următoarele:
Discriminarea directă – survine atunci când o persoană beneficiază de un tratament mai
puţin favorabil decât o altă persoană care a fost, este sau ar putea fi într-o situaţie comparabilă, pe

37
http://cncd.org.ro; http://cncd.org.ro/formele-discriminarii.

83
baza oricărui criteriu de discriminare prevăzut de legislaţia în vigoare. Acest tip de discriminare
poate izvorî din prevederile legii, ale altor acte juridice sau din comportamentul real față de grupul
social vizat.
Discriminarea indirectă – are loc atunci când o prevedere, un criteriu, o practică aparent
neutră dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute de legislaţia în vigoare, cu
excepţia cazurilor în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop
legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare. De asemenea, discrimi-
narea indirecta este orice comportament activ sau pasiv care, prin efectele pe care le generează,
favorizează sau defavorizează nejustificat, supune unui tratament injust sau degradant o persoană,
un grup de persoane sau o comunitate față de altele care se afla în situaţii egale.
Discriminarea multiplă – survine atunci când o persoană sau un grup de persoane sunt
tratate diferențiat, într-o situaţie egală, pe baza a două sau a mai multor criterii de discriminare,
cumulativ. Oamenii au identități multiple și fac parte simultan din mai multe grupuri sociale. Apar-
tenența simultană la mai multe grupuri poate crește vulnerabilitatea persoanelor respective în fața
discriminării.
Hărțuirea – se referă la orice comportament care duce la crearea unui cadru intimidant,
ostil, degradant sau ofensiv, pe criteriu de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială,
convingeri, gen, orientare sexuală, apartenență la o categorie defavorizată, vârstă, handicap, statut
de refugiat ori azilant sau orice alt criteriu.
Victimizarea – este orice tratament advers, venit ca reacţie la o plângere sau acţiune în
instanță sau la instituţiile competente, cu privire la încălcarea principiului tratamentului egal și al
nediscriminării.
Dispoziţia de a discrimina (ordinul de a discrimina) – este considerată a fi tot o formă
de discriminare și reprezintă un ordin primit de o persoana sau un grup de persoane de la o altă
persoană sau grup de persoane pentru a discrimina.
Principalele scări de valoare sau criterii care stau la baza inegalităţilor sociale și a discrimi-
nării în majoritatea societăţilor sunt apartenenţa rasială şi/ sau etnică, genul (sexul) şi vârsta. Prin
urmare, persoanele sau grupurile aparţinând unor etnii/ rase minoritare sau anumitor categorii so-
ciale (de cele mai multe ori: femeile şi vârstnicii) sunt mai vulnerabile în ceea ce priveşte proble-
mele sociale precum sărăcia, șomajul, lipsa educaţiei, inegalitatea în faţa oportunităţilor, ele fiind
permanent subiectul discriminării. Aceasta se perpetuează inclusiv prin interacţiunile sociale, prin
accentuarea diferenţierii, prin stigmatizare şi etichetare, prin stereotipuri şi prejudecăţi.

8.3 Inegalitatea și discriminarea rasială şi etnică


8.3.1 Termenul de „rasă” și rasismul
Termenul de „rasă” este un concept care divide oamenii în populații sau grupuri pe baza
unui set de caracteristici fizice, biologice. Cele mai răspândite caracteristici rasiale umane sunt

84
bazate pe trăsături vizibile – precum culoarea pielii, trăsăturile craniene şi faciale şi textura părului.
În prezent cei mai mulţi oameni de ştiinţă spun că deşi „rasa” este un concept taxonomic valid în
cazul altor specii, el nu poate fi aplicat în cazul oamenilor. Mulţi argumentează că definiţiile legate
de „rasă” sunt imprecise, arbitrare, derivate din obiceiuri, au multe excepţii şi multe gradaţii. Mai
mult, numărul raselor delimitate variază în funcţie de cultura care face distincţiile rasiale. Astfel,
ei resping noţiunea de „rasă” şi orice categorizare a oamenilor în „rase”, considerându-le lipsite de
rigoare şi validitate. În prezent se studiază variaţiile genotipice şi fenotipice umane utilizând con-
cepte precum „populaţii” şi „gradaţii pe baza unor ansambluri de caracteristici”. În timp ce catego-
rizările rasiale pot fi marcate de trăsături fenotipice şi genotipice, ideea de „rasă” în sine, ca şi
diviziunile actuale ale persoanelor în „rase”, sunt constructe sociale.
Rasismul reprezintă un grup de atitudini care îşi au sursa în convingerea că diferenţele so-
ciale şi culturale se explică prin diferenţe biologice şi ereditare. Rasismul este procesul de discri-
minare datorat credinţelor şi ideologiilor conform cărora rasele omeneşti pot fi clasificate de la
inferior la superior în baza caracteristicilor biologice fundamental diferite cu care sunt înzestrate.
Rasism constituie orice acţiune, practică sau convingere care reflectă o viziune despre lume bazată
pe conceptul rasial, care la rândul lui defineşte convingerea că oamenii sunt împărţiţi în entităţi
biologice separate şi exclusive numite „rase”. Rasismul susţine că există o legătură cauzală între
caracteristicile fizice cu care se defineşte acest concept şi personalitatea, capacitatea intelectuală,
aptitudinile morale sau alte caracteristici comportamentale umane, şi, de asemenea, că anumite rase
sunt prin naştere superioare altora (conform Enciclopediei Britannica on line, 2007).
8.3.2 Stratificarea, inegalitatea şi discriminarea rasială și etnică
Ierarhia pe bază de rasă, de pildă cea care implică grupurile albe de origine europeană la
vârful piramidei şi persoanele de culoare la baza acesteia, a îndeplinit şi mai îndeplineşte încă
funcţii importante în societate, pentru anumite categorii de persoane. De exemplu, această dife-
renţiere şi ierarhizare asigură faptul că anumite categorii de populaţie sunt disponibile pentru a face
„muncile murdare”, prost plătite ale societăţii. Ierarhia rasială are consecinţe pozitive pentru status-
quo: le permite celor de la putere („albilor”, de obicei) să păstreze controlul şi avantajele. De ase-
menea, stratificarea rasială oferă oportunităţi ocupaţionale mai bune, venituri mai mari şi educaţie
mai bună pentru indivizii albi. Aceste avantaje constituie ceea ce se cheamă privilegii rasiale.
Dacă termenul de „rasă” este utilizat social pentru a diferenţia/ marca grupurile de oameni
pe baza diferenţelor/ caracteristicilor fizice, conceptul de „etnie” („etnicitate”) permite o serie şi
mai largă de afilieri şi diferenţieri. Grupurile etnice sunt diferenţiate pe baza originilor naţionale,
a limbii, religiei şi culturii. Există mai multe sensuri sau interpretări date termenului de „etnie”: a)
în unele concepţii biologiste, „etnia” este înţeleasă biologic, ca şi rasa – în acest sens, etnia este
identică cu rasa; b) în unele interpretări istorice, etnia sau grupul etnic reprezintă existenţa pre-
naţională afirmată în istorie în primele sale faze; c) într-o manieră spiritualist-psihologizantă, „et-
nicul” unei națiuni este înţeles uneori ca „sufletul” acesteia; d) în perspectivă sociologică, „etnia”

85
sau „etnicitatea” se concentrează asupra elementelor culturale. Membrii unui grup etnic împărtă-
șesc o moștenire culturală comună care include originea națională, limba, religia, dar şi portul,
preferințele culinare şi un sentiment al unei moșteniri istorice comune. Caracteristicile etnice sunt
învățate şi transmise din generație în generație. Oamenilor le este mai ușor să evite etichetarea cu
identitatea unui grup etnic decât cu o identitate rasială.
Sociologul german Max Weber a definit etnia în modul următor: „grupuri umane ce susțin
o credință subiectivă într-o origine comună, datorită similarităţilor de tip fizic sau a obiceiurilor,
sau a amândurora, sau datorită memoriei colonizării sau migrației. Această credinţă trebuie să fie
importantă pentru formarea grupului. În plus, nu contează dacă există o relaţie de sânge obiectivă
între membrii grupului”.
Ca şi problema rasei, şi problema etniei ridică o serie de controverse, bazate, şi acestea, pe
faptul că apartenenţa la o etnie nu este un fapt obiectiv, ci tot unul construit social. Acelaşi autor,
Max Weber, remarca faptul că „întreaga concepţie a grupurilor etnice este atât de complexă şi atât
de vagă, încât ar fi mai bine să fie abandonată”.
Ca şi discriminarea rasială, discriminarea etnică presupune practica tratării inegale a unor
anumite grupuri etnice, considerate, din diverse motive (uneori doar culturale, alteori biologice, ca
şi în cazul rasei), indezirabile sau incompatibile cu cerinţele societăţii în ansamblu. Grupurile etnice
discriminate sunt, de obicei, minoritare. În sociologie, un grup minoritar este considerat a fi grupul
ce include persoane care sunt dezavantajate faţă de majoritatea populaţiei şi au un anume sentiment
al solidarităţii de grup şi al apartenenţei comune (Giddens, 2000, p. 233). Membrii grupurilor
minoritare tind adesea să se considere ca fiind un popor aparte faţă de majoritate, la aceasta contri-
buind şi experienţa trăită ca subiecţi ai prejudecăţilor şi discriminării, care de obicei întăreşte simţă-
mintele de loialitate faţă de propriul grup şi interesele comune cu restul membrilor acestuia.
Grupurile minoritare sunt, de regulă, izolate din punct de vedere fizic şi social de comuni-
tatea în ansamblul ei. Ele tind să se concentreze în anumite cartiere, zone, oraşe, regiuni. Sunt rare
cazurile de căsătorii între membrii aparţinând majorităţii şi minorităţii, iar aceasta nu doar din cauza
prejudecăţilor şi a respingerii minoritarilor de către majoritari, ci şi din cauza faptului că în grupu-
rile minoritare este promovată endogamia (căsătoria în cadrul grupului), în scopul păstrării indivi-
dualităţii culturale. Minorităţile sunt de obicei grupuri distincte (uneori doar etnic, alteori şi fizic)
faţă de restul populaţiei şi sunt relativ lipsite de putere, ceea ce le face ţinte uşoare pentru grupul
majoritar (de exemplu, evreii în Germania nazistă şi în general în Europa până în secolul XX,
amerindienii în SUA, imigranţii asiatici, africani, arabi în ţările occidentale etc.). De aceea, astfel
de grupuri sunt folosite, de multe ori, pe postul de „ţapi ispăşitori”, adică asupra lor se revarsă
resentimentele, ostilitatea şi furia acumulată în timp, ele fiind învinovăţite inclusiv pentru lucruri
cu care nu au nici o legătură (termenul de „ţap ispăşitor” provine de la vechii evrei, care îşi „tran-
sferau” în fiecare an păcatele asupra unui ţap, care apoi era alungat în sălbăticie). De exemplu,
imaginea proastă a românilor în străinătate este pusă, de multe ori, exclusiv pe seama etnicilor

86
ţigani. Ei sunt folosiţi pe postul de „ţapi ispăşitori” indiferent dacă au sau nu vreo legătură cu
diversele învinuiri care se aduc imigranţilor români.
În sociologie, se vorbeşte despre „a avea un ţap ispăşitor” în special acolo unde două gru-
puri etnice sărace intră în competiţie pentru anumite resurse sau recompense economice. De pildă,
cei care îşi îndreaptă atacurile rasiale împotriva negrilor, se află adesea într-o poziţie economică
similară cu a acestora. Ei îi acuză pe negri pentru suferinţe ale căror cauze reale trebuie căutate în
altă parte.

8.4 Inegalitatea și discriminarea pe criteriul apartenenței de gen


Diferenţele sexuale sunt foarte importante în viaţa cotidiană a oamenilor. De regulă ele sunt
ignorate, tocmai pentru că sunt atât de discrete şi mai ales pentru că ne sunt inoculate încă de mici,
prin socializare. Trebuie făcută, mai întâi, o distincţie importantă: cea între „sex” şi „gen”. Deşi
amândouă operează cu dihotomia „masculin – feminin”, ele sunt concepte diferite. A. Giddens
(2010) arată că, oricum, cuvântul „sex”, aşa cum este folosit în vorbirea curentă actuală, este am-
biguu, pentru că se referă atât la o anumită categorie de persoane, cât şi la activitatea, actul sexual.
În sociologie, termenul de „sex” se referă la diferenţele fizice, naturale, dintre corpul bărbaţilor şi
cel al femeilor, pe când termenul de „gen” priveşte diferenţele psihologice, sociale şi culturale
dintre bărbaţi şi femei. N. Grosu (2008) arată că, o dată cu prima diviziune socială a muncii, prin
care femeile şi bărbaţii au dobândit, progresiv, roluri sociale specifice sexului lor, s-a trecut de la
semnificaţia naturală de „sex”, ca femei şi bărbaţi, la semnificaţia socială de „gen”, ca feminitate
şi masculinitate.
Distincţia între sex şi gen este fundamentală, întrucât multe diferenţe între bărbaţi şi femei
nu au origine biologică, ci socială şi culturală. Din punct de vedere biologic, sexual deci, este in-
contestabil faptul că există diferenţe între bărbaţi şi femei: forţa fizică a bărbatului este superioară
celei a femeii; pe de altă parte, doar femeia procreează copii. Etc. Problema nu constă în diferenţele
biologice dintre femei şi bărbaţi caracteristice speciei umane, ci în diferenţele construite so-
cial, care ataşează valori diferite indivizilor în funcţie de sex şi care sunt dependente de un anumit
spaţiu cultural şi temporal. Tocmai această dependență de spaţiul cultural şi temporal arată că aceste
valori pot fi schimbate.
Teoriile şi mişcările feministe, care au apărut şi au luat amploare pe parcursul secolului XX,
şi care au determinat schimbări esenţiale în privinţa drepturilor femeilor, precum dreptul de a
munci, de a vota sau de a urma orice formă de educaţie, pun accentul pe distincţia enunţată mai
sus, arătând că „egalitatea de gen” (un concept esenţial în feminism) se referă la drepturi şi opor-
tunităţi, şi nu înseamnă renunţarea la caracteristicile biologice feminine. În timp ce diferenţele bi-
ologice sunt date de la natură şi sunt incontestabile, diferenţele sociale şi culturale sunt construite
şi, de cele mai multe ori, sunt discriminatorii. Astfel de diferenţieri construite extrapolează inferi-
oritatea fizică a femeii în numeroase alte domenii, astfel că, de multe ori, femeile sunt considerate

87
incapabile pentru diferite munci, precum cele de conducere sau organizare, labile psihic, inferioare
intelectual etc. Din păcate, aceste delimitări construite social şi cultural sunt învăţate de oameni
încă de la naştere, prin ceea ce se cheamă socializarea genului. Agenţi precum familia, grădinița,
mass media contribuie la socializarea genului, la aceşti factori adăugându-se uneori şi educaţia
formală, prin şcoală. Astfel, jucăriile şi jocurile alese pentru copii, îmbrăcămintea, tunsoarea,
cărţile de poveşti, activităţile specifice şi rolurile care li se distribuie copiilor contribuie la sociali-
zarea culturală a genului. Câteodată este vorba chiar despre o practică inconștientă. Părinţii, care
îşi închipuie că îşi tratează nepărtinitor copiii, tind să reacţioneze diferit faţă de băieţi şi faţă de
fete. De pildă, unei fetiţe care plânge i se va spune „te smiorcăi ca o fată” (ceea ce implică accep-
tarea ideii că fetele plâng mai des şi, de aici, mai departe, că femeile sunt mai labile psihic şi emo-
țional decât bărbaţii), iar unui băiat care plânge i se va spune „ce bărbat ești tu, dacă plângi?!” sau
„plângi ca o fată” (ceea ce implică ideea că bărbaţii nu trebuie să plângă şi să îşi exteriorizeze
emoţiile şi sentimentele, bărbatul fiind, aşadar, superior femeii care nu poate controla aceste lu-
cruri).
Inegalitatea dintre bărbaţi şi femei este în esenţă o inegalitate de putere, construită social şi
cultural, care persistă în mentalitatea oamenilor, nu doar la bărbaţi, dar şi la femei. Ea se manifestă
în nenumărate moduri:
 violenţa împotriva femeilor;
 plată inegală pentru muncă egală;
 limitarea accesului la luarea deciziilor;
 povara dublă pentru femei – în sensul responsabilităţilor unui loc de muncă, adăugate celor
ce ţin de gospodărie şi de creşterea copiilor;
 dezumanizarea şi folosirea corpului femeii ca obiect, fie pentru prostituţie, fie pentru por-
nografie, dar şi pentru a face reclamă la diferite produse;
 perpetuarea unei relaţii de proprietate în care femeia este obiectul exercitării puterii băr-
baţilor;
 reproducerea prejudecăţilor conform cărora femeia este incapabilă să gândească raţional,
să aibă funcţii de conducere sau este preocupată doar de „nimicuri” precum aspectul fizic.
Etc.
Tiparele inegalităţii de gen sunt extrem de rezistente la schimbare şi cele mai multe persistă
de secole. Multe dintre concepţiile care au alimentat de-a lungul timpul inferiorizarea femeii sunt
mai subtile în contemporaneitate, însă ele nu au dispărut din viaţa socială. Dacă nu ar fi existat
numeroasele femei şi mişcări organizate ale femeilor care s-au mobilizat de-a lungul timpului pen-
tru a cere drepturi egale (şi ar fi aşteptat pur şi simplu ca bărbaţii şi societăţile patriarhale să recu-
noască capacităţile şi meritele femeilor), am fi fost încă, probabil, în situaţia în care femeile în
continuare nu ar avea dreptul la educaţie, drept de vot sau de muncă, singura calitate recunoscută
şi care ar face femeile „necesare” în societate fiind aceea de reproducere a speciei umane.

88
8.5 Inegalitatea și discriminarea pe criteriul vârstei
În acest caz, criteriul care divide oamenii în categorii şi influenţează accesul lor diferit la
resursele societăţii (adică inegalitatea în raport cu alţii) este vârsta. Discriminarea pe baza vârstei
poate lua forme diferite: de pildă, tratarea copiilor ca „fiinţe inferioare”, nedezvoltate încă, este o
formă de discriminare. De asemenea, limitarea accesului tinerilor la anumite poziţii sociale pe mo-
tivul vârstei lor (motiv camuflat sub ideea de „lipsă de experiență”) este şi ea o formă de discrimi-
nare. Însă cea mai întâlnită formă de discriminare pe bază de vârstă este, probabil, cea care se
îndreaptă către bătrâni. Aceasta se manifestă sub forma privării persoanelor vârstnice de unele
drepturi şi oportunități care ar trebui să aparţină tuturor oamenilor. Se vorbeşte despre „inegalitate
de vârstă” în special cu privire la accesul vârstnicilor la diversele resurse şi oportunități sociale.
Discriminarea faţă de persoanele vârstnice şi inegalitatea de vârstă iau diverse forme, precum:
 dificultatea sporită şi chiar imposibilitatea de a găsi o slujbă pentru o persoană şomeră – cu
cât aceasta are o vârstă mai înaintată (peste 50 de ani în special);
 plată inegală a unui vârstnic pentru muncă egală cu a unui tânăr;
 pensii mici în raport cu volumul de muncă prestat de-a lungul vieții, ceea ce limitează dras-
tic posibilitatea unui nivel de trai confortabil sau măcar decent pentru multe persoane pen-
sionate;
 acces limitat la îngrijire şi servicii medicale, pe măsura înaintării în vârstă;
 acces limitat la consultanţă şi servicii juridice, pe măsura înaintării în vârstă;
 diverse forme de înjosire a bătrânilor, nu doar în instituţiile de îngrijire, dar şi în comunitate
sau chiar şi în propriile familii;
 reproducerea unor prejudecăţi de genul celei conform căreia toate persoanele trecute de o
anumită vârstă (mai ales cele aflate în perioada „marii bătrâneți”, adică peste 80 de ani) sunt
„atinse”, într-o măsură mai mare sau mai mică, de senilitate (să ne amintim expresia: „are
o vârstă!... s-a ramolit!”) etc.
Ca şi în cazul inegalităţii de gen, tiparele inegalităţii de vârstă sunt rezistente la schimbare
şi sunt perpetuate în timp, în special în cazul societăţilor care nu au o democraţie stabilă şi conso-
lidată, cum este România. Cel puţin în prezent, se poate spune că în România nu mai funcţionează
proverbul „cine nu are bătrâni, să şi-i cumpere”, de vreme ce bătrânii nu sunt valorizaţi, ci din
contră, sunt ignoraţi şi chiar ridiculizaţi, iar multe din drepturile lor sunt încălcate – precum dreptul
la un trai decent, printr-o corelare a pensiilor cu preţurile de pe piaţă, dreptul la îngrijire medicală
reală sau dreptul de a munci al persoanelor, indiferent de vârstă (de pildă – şomerii cu vârsta peste
50 de ani).

Bibliografie recomandată pentru aprofundarea acestei teme:


 Curic, Ina și Vaetisi, Lorena. 2005. Inegalitatea de gen: violența invizibilă (ghid de lucru
pentru conştientizarea și eliminarea violenței împotriva femeilor). București: Editura Eikon.

89
 Grosu, Nicolae. 2008. Chintesenţa sociologiei. Cluj-Napoca: Editura Dacia, Subcapitolul 7
din Capitolul I („Discriminarea”), pp. 100-123.
 Rodat, Simona. 2017. „Discriminarea și inegalitățile de gen în carierele profesionale ale băr-
baților și femeilor”. În Coman, Ruxandra și Șerban, Silviu (coord.). Interculturalitate, comu-
nicare și mass-media. Vol. II. București: Editura Ars Docendi, pp. 109-126.
 Site-ul Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării: http://cncd.org.ro/

Întrebări recapitulative și de autoevaluare:


1) Cum poate fi definită „inegalitatea socială”?
2) Care sunt răspunsurile diferitelor curente sociologice clasice și contemporane la întrebarea:
de ce sistemele sociale prezervă şi chiar încurajează inegalitatea?
3) Cum este definită discriminarea? Care este raportul ei cu stereotipurile și prejudecățile?
Gândiți-vă la un caz social concret și analizați-l prin prisma acestor concepte (stereotipuri/
prejudecăți/ discriminare).
4) Care sunt formele discriminării? Enumerați-le, explicați-le și dați exemple.
5) Care sunt cele mai importante criterii sau dimensiuni după care se fac discriminări în soci-
etăţile actuale?
6) În ce constă rasismul și discriminarea rasială? Exemplificați.
7) Cum este definită „etnia”? De ce termenul de „etnie” nu este unul cu mult mai obiectiv
decât termenul de „rasă”?
8) În ce constă inegalitatea etnică? Cum se materializează discriminarea etnică?
9) În ce constă inegalitatea de gen? Cum se manifestă discriminarea pe criteriul apartenenței
de gen?
10) De ce credeți că persistă încă, în societățile actuale, inegalitatea și discriminarea de gen?
11) În ce constă inegalitatea de vârstă? Cum se manifestă discriminarea pe criteriul vârstei?
12) Ce forme poate lua discriminarea faţă de persoanele vârstnice?
13) Cum ar putea fi contracarate (prevenite, combătute) discriminarea rasială, discriminarea
etnică, discriminarea de gen, respectiv discriminarea pe criteriul vârstei? Gândiți-vă la mo-
dalități și măsuri concrete, atât la nivelul microsocial al interacțiunilor sociale, cât și la
nivelul macrosocial/ structural al politicilor publice. Prezentați-le și discutați-le la seminar.

90
Capitolul 9
PROBLEMA ȘOMAJULUI ŞI A MIGRAŢIEI FORŢEI DE MUNCĂ

Obiective
Lectura şi analiza informaţiilor din acest capitol oferă suportul necesar pentru:

a) Cunoaşterea și înțelegerea termenilor de „piața muncii”, „cererea de muncă” și „oferta


de muncă”; delimitarea raportului lor cu fenomenul șomajului;
b) Definirea șomajului; înțelegerea cauzelor sale; cunoașterea diversității de situaţii concrete
pe care le acoperă și familiarizarea cu sursele care generează șomaj;
c) Înțelegerea mecanismelor pentru promovarea şi flexibilizarea ofertei forţei de muncă și
cunoaşterea politicilor de combatere a şomajului; delimitarea între politicile pasive și cele
active și cunoașterea caracteristicilor și formelor fiecărei categorii;
d) Familiarizarea cu obiectivele strategiei OCDE pentru facilitarea şi încurajarea participă-
rii la muncă;
e) Cunoaşterea serviciilor pentru problema șomajului și familiarizarea cu aspectele și pro-
blemele abordării șomajului;
f) Familiarizarea cu datele statistice relevante cu privire la șomajul din România și Europa;
g) Cunoaşterea și înțelegerea migraţiei forţei de muncă ca problemă socială în România;
familiarizarea cu aspectele și consecințele pe care le implică și conștientizarea interdepen-
denței sale cu alte probleme sociale.

9.1 Piaţa muncii, cererea de muncă şi oferta de muncă


În orice societate, ocuparea forţei de muncă reprezintă o condiţie esenţială pentru asigurarea
echilibrului macroeconomic şi pentru stabilitatea socială şi politică. Acesta este un proces complex,
dinamic, de interes major pentru toţi agenţii economici şi sociali, implicaţiile lui fiind dintre cele
mai diverse: economice, politice, educaţionale, psihosociale.
În majoritatea ţărilor creşterea gradului de ocupare a forţei de muncă şi scăderea ratei şoma-
jului reprezintă obiective esenţiale ale politicii economice. Aceasta se poate realiza prin stabilirea
echilibrului dintre cererea şi oferta de forţă de muncă pe piaţa muncii.
Conceptul de piaţă a muncii desemnează un subsistem al sistemului general al economiei
naţionale, subsistem în care este valorificată munca, prin intermediul forţei de muncă. Munca este
cel mai important factor de producţie. Piaţa muncii presupune un cadru pentru confruntarea dintre
cererea şi oferta forţei de muncă, într-un anumit interval de timp şi într-un anumit spaţiu, confrun-
tare care se finalizează prin vânzarea-cumpărarea de forţă de muncă în schimbul unui preţ numit
salariu. Piaţa muncii funcţionează în principal la nivelul unei ţări, dar şi al unui grup de ţări (cum
este, mai nou, piaţa europeană a muncii, care înglobează ţările Uniunii Europene).

91
Principalele componente ale pieței muncii sunt cererea de muncă şi oferta de muncă.
Cererea de muncă reprezintă nevoia de muncă salariată care se formează la un moment dat
în societate, într-o economie de piaţă. Ea este exprimată prin intermediul numărului de locuri de
muncă şi cuprinde ansamblul relaţiilor, raporturilor şi conexiunilor privind volumul şi structura
forţei de muncă pe profesii şi niveluri de calificare, atât pentru ansamblul economiei naţionale, cât
şi pentru fiecare componentă a acesteia.
Oferta de muncă se referă la munca pe care o pot depune membrii unei societăţi în condiţii
salariale stabilite. Ea se exprimă prin numărul celor apți de muncă (din care se scade numărul
femeilor casnice, al studenţilor etc.) şi prin relaţiile referitoare la posibilităţile de satisfacere a ne-
voii de forţă de muncă la nivel micro, macro şi mondo-economic, într-o perioadă de timp dată.
Cererea şi oferta de muncă se află într-o strânsă interdependenţă, relaţia dintre cele două
fiind determinată de ansamblul eterogen de factori economici, tehnici, demografici, ecologici etc.
care vizează realizarea unui echilibru între cantitatea şi structura forţei de muncă şi nevoile de
resurse de muncă ale societăţii.

9.2 Şomajul şi ocuparea forţei de muncă


Şomajul reprezintă un fenomen negativ al economiei care afectează o parte a populaţiei
active, aceasta găsindu-se în situaţia de a nu găsi un loc de muncă. Potrivit definiției dată de Biroul
Internaţional al Muncii, şomer este oricine are mai mult de 15 ani şi îndeplineşte simultan urmă-
toarele condiţii:
- este apt de muncă;
- nu munceşte;
- este disponibil pentru o muncă salariată;
- caută loc de muncă.
Din punct de vedere economic, şomajul este considerat o consecinţă a unui dezechilibru pe
piaţa muncii: el apare atunci când oferta de forţă de muncă este superioară cererii. Şomajul se
formează pe baza a două mari procese:
a. pierderea locurilor de muncă de către o parte a populaţiei ocupate;
b. creşterea ofertei de muncă prin atingerea de către noile generaţii a vârstei legale pentru a se
putea angaja.
Şomajul acoperă o diversitate mare de situaţii concrete:
- persoane în căutarea unui loc de muncă, în special tinerii;
- persoane concediate, care şi-au pierdut involuntar locul de muncă din motive economice;
- persoane, mai ales femei, care, după o perioadă de întrerupere a activităţii, revin pe piaţa muncii
şi caută un loc de muncă cu timp complet sau parţial;
- persoane ocupate, cu timp parţial, temporar sau sezonier, în căutarea unui loc de muncă cu timp
complet;

92
- persoane, mai ales în vârstă, care caută un loc de muncă în vederea completării veniturilor.
În România, conform Legii nr. 1/1991, actualizată prin Legea 76/2002, sunt consideraţi
șomeri persoanele în vârstă de peste 16 ani, apte de muncă şi care nu pot fi încadrate din lipsă de
locuri disponibile corespunzătoare pregătirii lor.
În general, sursele care generează şomaj sunt următoarele:
- sporul natural al resurselor de muncă, adică al populaţiei în vârstă de muncă (tineri care nu
găsesc un loc de muncă);
- o parte a populaţiei considerată în statistici inactivă, formată preponderent din femei, care intră
pe piaţa forţei de muncă;
- disponibilizarea forţei de muncă ocupate, din cauza dispariţiei unui număr mare de locuri de
muncă;
- creşterea prea lentă a numărului de locuri de muncă, ceea ce determină creşterea şomajului în
special în cadrul aşa-numitelor „categorii vulnerabile” ale populaţiei – tinerii, femeile etc.
- dificultăţile importante cu care se confruntă sectorul economic, dificultăţi determinate de lipsa
unor resurse convenabile de materii prime şi energie, de lipsa capitalului financiar, ca şi de lipsa
pieţelor de desfacere;
- accentuarea tendinţelor de segmentare şi specializare, de formare a unor grupuri şi categorii
socioprofesionale neconcurente, ca urmare a multiplicării numărului de profesii, calificări şi
specializări;
- consolidarea poziţiei de cvasimonopol a unor agenţi economici, ceea ce are drept consecinţă
rigidizarea pieţei forţei de muncă;
- extinderea fenomenelor restrictive de natură economică, socială, juridică, ceea ce limitează mo-
bilitatea forţei de muncă, în special pe plan internaţional.

9.3 Mecanisme pentru promovarea şi flexibilizarea ofertei forţei de muncă


Specialiştii atrag atenţia asupra necesităţii utilizării unor măsuri deopotrivă de stimulare a
cererii forţei de muncă şi de flexibilizare a ofertei forţei de muncă. În ceea ce priveşte cel de-al
doilea obiectiv, există două tipuri de mecanisme specifice pentru promovarea ocupării forţei de
muncă:
A. Mecanismele active sunt următoarele:
I. Formarea, recalificarea şi reconversia profesională, care asigură flexibilitatea funcţio-
nală a pieţei muncii;
II. Implementarea unor politici speciale pentru susţinerea mobilităţii forţei de muncă;
III. Încurajarea realizării unor lucrări de utilitate publică pe plan local;
IV. Încurajarea diferitelor sisteme de iniţiativă privată, în special a unor sisteme iniţiate de
şomeri, astfel încât aceştia să fie încurajaţi să se lanseze în activităţi pe cont propriu.
B. Mecanismele pasive sunt următoarele:

93
I. Flexibilizarea timpului de muncă, prin: a) stimularea aplicării sistemului de muncă cu
timp parţial; b) reducerea generală a duratei de muncă; c) munca temporară; d) munca
la domiciliu;
II. Implementarea unor politici salariale de participare la profit, cu funcţii de flexibilizare
a costului forţei de muncă;
III. Subvenţionarea de către stat (autorităţile centrale sau locale) a unei părţi a costului
salarial suportat de agenţii economici pentru a încuraja angajările şi pentru a descuraja
disponibilizările masive de personal;
IV. Utilizarea diferitelor formule de pensionare anticipată sau de pensionare progresivă.

9.4 Politicile de combatere a şomajului


Există două tipuri de politici sociale în privinţa combaterii şomajului:
1. Politicile pasive, care se concretizează sub forma unui ajutor financiar. Acest ajutor fi-
nanciar are următoarele avantaje pentru şomeri:
- au libertatea să opteze între diferite tipuri de oferte de locuri de muncă;
- pot să decidă dacă este cazul să se recalifice şi să se deplaseze într-o altă zonă a pieţei muncii.
Pe de altă parte, însă, politicile pasive au şi următoarele dezavantaje:
- reduc preocuparea şomerilor pentru a căuta un loc de muncă;
- determină scăderea interesului lor de a se angaja în locuri de muncă pentru care se acordă un
salariu cu un nivel apropiat de cel al ajutorului de şomaj;
- pot conduce, în anumite situaţii, la susţinerea economiei subterane, deoarece persoanele care
desfăşoară activităţi nedeclarate oficial pot beneficia în continuare de ajutorul de şomaj.
2. Politicile active, reprezintă cea mai eficientă modalitate de asistenţă socială a şomerilor
deoarece:
- ajută populaţia afectată de şomaj să găsească locuri de muncă, prin acţiuni de consultanţă pro-
fesională;
- contribuie la încurajarea mobilităţii forţei de muncă prin finanțarea pregătirii profesionale;
- contracarează imperfecţiunile pieţei, inclusiv ineficiențele asociate acordării ajutoarelor finan-
ciare;
- reprezintă o cale eficientă de stopare a abuzurilor la nivelul pieţei forţei de muncă.
Politicile active, care implică reconversia profesională, consilierea etc., sunt mai costisi-
toare decât politicile pasive (adică ajutoarele de şomaj în numerar), dar, pe termen lung, au efecte
mult mai benefice pentru societate şi pentru persoanele aflate temporar în situaţia de şomaj, deoa-
rece sporesc productivitatea muncii, bunăstarea socio-economică şi reduc rata şomajului.
Există următoarele tipuri de politici active:
a) Serviciile de plasare a forţei de muncă (foarte eficiente în Anglia, Olanda, SUA etc.),
cuprind:

94
- plasarea, consultanţa şi orientarea profesională;
- identificarea de locuri de muncă;
- consultanţă intensivă pentru cei dezavantajaţi;
- asistenţa în legătură cu mobilitatea geografică.
b) Calificarea profesională, care cuprinde:
- programe de pregătire orientate către şomerii adulţi sau către cei aflaţi sub ameninţarea
pierderii locurilor de muncă;
- pregătire desfăşurată în centre speciale sau în întreprindere;
c) Crearea directă de locuri de muncă prin subvenţii. Acestea pot fi de următoarele tipuri:
- subvenţii pentru păstrarea anumitor angajaţi (precum cei din ramurile economice strate-
gice);
- subvenţii pentru şomerii cu stagiu îndelungat.
d) Alocaţii ale întreprinderii, ceea ce înseamnă:
- alocații sau achitarea în avans a ajutoarelor, pentru a permite şomerilor să iniţieze acţiuni
pe cont propriu.
e) Locuri de muncă temporare în sectorul public, ceea ce înseamnă:
- locuri de muncă cu destinaţie precisă, pentru şomeri, în sectorul public.
În trecut se considera că revine exclusiv guvernelor sarcina de a crea locuri de muncă. În-
cepând cu anii ’80, însă, datorită persistenţei şi chiar extinderii şomajului, această concepţie a în-
ceput să se schimbe. Comunităţile locale şi regionale au început să îşi rezolve problemele econo-
mice prin mobilizarea energiilor locale.

9.5 Obiectivele strategiei OCDE pentru facilitarea şi încurajarea participării la muncă


În prezent, OCDE (Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică), din care fac
parte majoritatea ţărilor occidentale, a adoptat o strategie care facilitează şi încurajează participarea
la muncă. Strategia se concentrează pe menţinerea la minimum a numărului celor care trăiesc nu-
mai din venitul de sprijin, în condiţiile unor restrângeri bugetare dure, cu care se confruntă toate
guvernele. Responsabilitatea pentru îmbunătăţirea angajării forţei de muncă revine în egală măsură
guvernelor, patronatelor, sindicatelor şi muncitorilor individuali. Obiectivele acestei strategii sunt
următoarele:
1. Definirea unei politici macro-economice adecvate, care joacă două roluri în reducerea şoma-
jului:
 pe de o parte, pe termen scurt, această politică limitează fluctuaţiile ciclice ale producţiei
şi nivelul de angajare;
 pe de altă parte, pe termen lung, această politică contribuie la crearea unui cadru bazat pe
finanţe publice sănătoase, care să garanteze faptul că dezvoltarea producţiei şi a forţei de

95
muncă este susţinută, printre altele, prin niveluri adecvate ale economiilor populaţiei şi
prin investiţii.
2. Intensificarea creării şi difuzării noilor tehnologii, acestea fiind baza extinderii productivităţii,
a locurilor de muncă cu salarii mari şi a standardelor de viaţă ridicate, pe termen mediu şi lung.
3. Creşterea flexibilităţii programului de muncă pe termen scurt şi pe parcursul vieţii, prin con-
tracte semnate voluntar între patronat şi muncitori, acesta conducând la creşterea angajării.
Flexibilitatea programului de muncă presupune înlăturarea obstacolelor din legislaţia muncii,
obstacole care presupuneau împiedicarea existenţei unor orare flexibile şi, de asemenea, pre-
supune încurajarea negocierii dintre patron şi angajat a orarului de lucru flexibil şi a progra-
mului redus.
4. Cultivarea unui climat antreprenorial, prin eliminarea impedimentelor şi a restricţiilor faţă de
cererea şi dezvoltarea întreprinderilor mici.
5. Creşterea flexibilităţii salariului şi a costului muncii, prin eliminarea restricţiilor care prote-
jează salariile de influenţa condiţiilor locale şi a gradului de calificare individuală, în special
pentru muncitorii tineri.
6. Revizuirea prevederilor de asigurare a locului de muncă, acţionând în două direcţii: prin re-
cunoaşterea angajării reciproce pe termen lung dintre muncitori şi firme, respectiv prin încu-
rajarea firmelor să pensioneze şi să califice muncitorii care altfel ar fi disponibilizaţi.
7. Extinderea şi îmbunătăţirea politicilor active pe piaţa muncii care sprijină angajarea şi asi-
gurarea unei interacţiuni strânse între acestea şi sistemele de beneficii prin:
 îmbunătăţirea serviciului public de angajare aflat în funcţiune; plata ajutoarelor de
şomaj; managementul programelor pe piaţa muncii etc.
 menţinerea măsurilor cu efect ajutător: personalizarea şi diversificarea programelor de
instruire pentru şomeri, bazate pe evaluarea cerinţelor de pe piaţa muncii; acordarea
dreptului autorităţilor responsabile pe piaţa muncii de a organiza locuri de instruire
pentru şomeri etc.
 introducerea unor alocaţii de sprijin crescătoare pentru grupurile care oferă forţă de
muncă în exces, stabilirea nivelurilor de compensare din cadrul programelor de creare
de locuri de muncă, sub nivelul a ceea ce participantul poate aştepta să obţină de pe
piaţa muncii, cu scopul de a menţine motivaţia pentru o activitate permanentă etc.
8. Îmbunătăţirea calificării şi a competenţei forţei de muncă prin:
 ameliorarea calităţii învăţământului primar, ceea ce presupune îmbunătăţirea nivelului
programelor şcolare, în special a celor care se adresează copiilor din medii dezavanta-
jate, reducerea numărului celor care abandonează şcoala înainte de termen etc.
 facilitarea tranziţiei de la şcoală către un loc de muncă, prin promovarea parteneriatului
industrie – învăţământ, garantând astfel că învăţământul rămâne esenţial pentru

96
cerinţele pieţei muncii, dar şi asigurarea echilibrului dintre studiile universitare tra-
diţionale şi studiile tehnice şi profesionale avansate.
 creşterea motivării întreprinderilor şi muncitorilor de a investi într-un proces de instru-
ire continuă, prin acordarea permisiunii muncitorilor de a alterna perioadele de lucru
cu perioadele de instruire, dar şi prin implementarea unei scheme recompensatorii care
să stimuleze întreprinderile să crească nivelul de calificare al lucrătorilor lor.
9. Revizuirea sistemelor de şomaj şi a beneficiilor asociate care, în condiţiile şomajului perma-
nent şi a celui repetat, au devenit un sprijin cvasipermanent, scăzând motivaţia pentru muncă.
Acesta presupune:
 revizuirea dreptului de a primi beneficii, ceea ce înseamnă restrângerea acestui drept
numai la perioada în care căutarea este intensă şi este probabilă găsirea unui loc de
muncă; revederea condiţiilor de acordare a ajutorului, impunerea unor restricţii asupra
beneficiilor pe durată nelimitată pentru persoanele apte de muncă;
 revizuirea beneficiilor pentru ca şomerii să renunţe la acestea atunci când există posi-
bilitatea unui venit obţinut din muncă şi condiţionarea beneficiilor pe termen lung de
participarea la programe active ale pieţei muncii (în special pentru tinerii absolvenţi);
 reforma finanţării şi controlul beneficiilor, prin îmbunătăţirea sistemului informatic al
serviciului public de angajare, prin obligarea patronilor să plătească o parte din costu-
rile concedierilor (plata primelor luni de ajutor de şomaj), ca şi prin dezvoltarea unor
mecanisme de identificare şi minimizare a fraudelor.

9.6 Servicii pentru problema șomajului


În prezent, pe piaţa muncii din România există următoarele servicii:
A. Servicii financiare – care cuprind plata unor ajutoare băneşti (ajutor de şomaj, ajutor de
integrare profesională, alocaţie de sprijin, ajutor social), dar şi credite acordate în condiţii
avantajoase întreprinderilor mici şi mijlocii (IMM-urilor), sau subvenţii acordate agenţilor
economici care angajează absolvenţi;
B. Servicii de intermediere a muncii – care cuprind activităţi de mediere a muncii, servicii
de consiliere privind cariera profesională şi servicii de consultanţă în afaceri;
C. Servicii de informare – constituite pentru solicitanţii şi ofertanţii de locuri de muncă;
D. Servicii de formare – care cuprind activităţi de pregătire profesională prin unităţi specia-
lizate (şcoli, colegii, universităţi, centre de recalificare şi perfecţionare profesională).

9.7 Aspecte și probleme ale abordării șomajului


Pentru analiza sistemului de protecţie şi asistenţă socială la nivelul pieţei muncii trebuie
abordate o serie de probleme referitoare la:
a. cadrul legislativ care reglementează funcţionarea sistemului;

97
b. cadrul administrativ-organizatoric şi sistemul instituţional;
c. sistemul de înregistrare a şomerilor;
d. prestaţiile şi serviciile de care beneficiază şomerii;
e. condiţiile de acces la prestaţii;
f. sfera de cuprindere a sistemului;
g. nivelul şi durata prestaţiilor acordate;
h. sursele de finanţare a sistemului;
i. modul de alocare a resurselor pentru programele de protecţie şi asistenţă socială a şome-
rilor;
j. eficienţa măsurilor de protecţie şi asistenţă socială a şomerilor.

9.8 Şomajul în Europa şi în România – date statistice


Situația șomajului în UE este din ce în ce mai îngrijorătoare. Dacă în 2008 rata șomajului
era de 7,1%, ea se situează în prezent la 10,5% în rândul populației active (populația aptă de muncă
cu vârsta cuprinsă între 15 și 65 de ani). Cea mai accentuată rată a șomajului se înregistrează în
„Zona Euro” (11,3%). Țările cele mai afectate de șomaj erau, în august 2012, Spania (cu 25,1%
rată a șomajului) și Grecia (24,4%). Prin comparație, Austria (4,5%), Luxemburg (5,2%) și Olanda
(5,3%) sunt țările din UE cu cele mai scăzute rate ale șomajului.
Conform datelor Eurostat (Biroul de Statistică al UE), rata șomajului a crescut în UE în
decurs de doi ani cu aproape un procent: dacă în august 2010 ea era de 9,6%, în august 2012 se
înregistra o rată a șomajului de 10,5%. România se află pe locul 21 în UE în ce privește rata șoma-
jului, cu 7,1% (mai mult, aceasta este în scădere – în 2010 ea era, în aceeași lună, de 7,4%). Totuși,
trebuie să ținem cont că datele Eurostat iau în considerare doar statisticile oficiale. Aceasta în-
seamnă că, probabil, ele nu reflectă situația de fapt, deoarece – din cauza birocrației, ca și a ajuto-
rului de șomaj foarte mic și limitat în timp (de la jumătate de an la un an, în funcție de perioada de
„cotizare”, adică de anii de muncă prestați anterior) – multe persoane fără un loc de muncă nu sunt
înregistrate oficial la agențiile pentru ocuparea forței de muncă. Drept urmare, probabil că în rea-
litate rata șomajului din România este mai mare decât cea calculată pe baza datelor oficiale.
În cifre absolute, în luna iunie 2012 în România existau 404.114 șomeri înregistrați, dintre
care 131.556 șomeri indemnizați, iar 272.558 neindemnizați Cei mai afectați de șomaj sunt tinerii
– rata șomajului în rândul tinerilor între 15-25 de ani din România este de nu mai puțin de 25%.
Conform raportului Ocuparea, șomajul și protecția socială a șomerilor din iunie 2012, făcut public
de Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale, evoluția numărului șomerilor înregistrați din
România în perioada 2008-2012 a fost următoarea:

98
800000

700000

600000
2008
500000
2009
400000
2010
300000 2011

200000 2012

100000

0
Ian. Feb. Martie Aprilie Mai Iunie Iulie August Sept. Oct. Nov. Dec.

Figura 9: Dinamica numărului de șomeri înregistrați în România (2008-2012)


Sursa: http://tinyurl.com/c6wplg5

Șomajul este un fenomen de amploare nu doar în Europa, ci în toată lumea. Ca urmare a


crizei economice declanșate în 2008, ratele șomajului au crescut în majoritatea țărilor, afectând un
număr din ce în ce mai mare de oameni. De exemplu, în SUA, în august 2012 rata șomajului era
de 8,1%38, în timp ce în aceeași țară, în martie 2007, rata șomajului era de doar 4,4%. Există, totuși,
și excepții: țări în care criza economică nu a determinat creșteri în rata șomajului. De pildă, în
Japonia rata șomajului era în august 2012 de 4,1%39, aproximativ la același nivel cu cea din martie
2007 (când era de 4%).

9.9 Problema migraţiei forţei de muncă


În conformitate cu prevederile articolului 25 din Constituția României: „Dreptul la libera
circulație al cetățenilor romani, în ţară şi străinătate, este garantat. Fiecărui cetăţean român îi este
asigurat dreptul de a-şi stabili domiciliul sau reședința în orice localitate din ţară, de a emigra,
precum şi de a reveni în ţară”.
În cadrul statelor membre ale Uniunii Europene există şi este garantată prin legislaţia euro-
peană şi prin acordurile bilaterale dintre state libertatea de mişcare a forţei de muncă pe teritoriul
UE. Prin aceste instrumente juridice se realizează accesul controlat şi protejat al lucrătorilor români
pe piaţa europeană a forţei de muncă.
Pentru plasarea forţei de muncă româneşti în străinătate a fost creat Oficiul pentru Migrația
Forţei de Muncă (OMFM). Acesta este o instituție publică de specialitate cu competenţă națională,

38
Sursa: http://www.business24.ro/macroeconomie/somaj/somaj-in-crestere-europa-se-apropie-de-un-record-istoric-
negativ-1518795
39
Sursa: http://www.contzilla.ro/tag/somaj-ue-august-2012/

99
finanțată de la bugetul de stat, organizată în subordinea Ministerului Muncii, Familiei şi Protecției
Sociale, având următoarele atribuții:
a) aplicarea, în domeniul circulației forței de muncă, a tratatelor internaționale semnate în
numele României, precum şi a acordurilor, convențiilor şi înțelegerilor semnate de Guvernul Ro-
mâniei şi guvernele altor state;
b) recrutarea şi plasarea forței de muncă în străinătate în statele cu care România nu are
încheiate acorduri bilaterale în domeniul forței de muncă.
În prezent, aproximativ 35% dintre familiile româneşti au cel puţin o persoană care fie a
fost, fie este la muncă în străinătate. Prin urmare, un segment de mai mult de o treime din numărul
total al gospodăriilor ţării (adică peste două milioane şi jumătate de gospodării) au sau au avut
experienţa străinătăţii – adică cel puţin unul dintre membri plecat în străinătate după 1989. La nivel
de individ, ponderea persoanelor de 18-59 ani care au lucrat în străinătate după 1989 este de 12%.
Intensitatea fenomenului s-a accentuat în special după anul 2002, o dată cu liberalizarea circulației
în spațiul Schengen pentru români. În prezent, fenomenul plecării temporare la lucru în străinătate
este de aproximativ trei ori mai intens decât în 2002.
Se estimează că în prezent aproximativ 10% dintre români trăiesc în străinătate.
Conform unui raport al Fundaţiei pentru o Societate Deschisă (2009), principalele domenii
în care lucrează românii în străinătate sunt: construcţiile – pentru bărbaţi (98% au muncit cel puțin
o dată în acest domeniu) şi munca menajeră pentru femei (88%). De asemenea, un domeniu impor-
tant este agricultura (72% bărbați şi 28% femei). Practica ilegală a unei ocupații este deosebit de
ridicată în cazul ocupării menajere şi al ocupării agricole în ţara de destinație. „Modelul dominant
este cel în care migrantul în căutare de loc de muncă are deja o rudă la destinaţie. Aceasta îi „aran-
jează”, de cele mai multe ori clandestin, ilegal, un loc de muncă rudei din ţară” (conform prof. D.
Sandu, coordonatorul studiului). Ponderea celor care au muncit clandestin este în creştere, de la
34% în perioada 1990-1995 la 53% după 2001.
Între 2006-2009, Italia şi Spania au fost principalele destinaţii ale românilor care muncesc
în străinătate. În ultimii cinci ani, 50% dintre plecările la lucru în străinătate au fost în Italia, iar
25% în Spania. Statisticile neoficiale arată că în Italia sunt mai mult de un milion de români. Liderii
asociațiilor românilor spun chiar că sunt peste un milion şi jumătate.
Munca în străinătate reprezintă o sursă importantă de venit pentru o parte însemnată a po-
pulației. În prezent, una din zece gospodării românești beneficiază de venituri din migrația inter-
națională. Gospodăriile cu migranţi au un număr mai mare de bunuri de lungă durată comparativ
cu gospodăriile ce au același profil socio-economic, dar fără experiența de migrație.
Și totuși, munca în străinătate și așa-numita „migrație circulatorie” (migrația temporară) nu
au doar consecințe pozitive, de ordin economic. Acest fenomen atrage după sine altele, care, afec-
tând un număr mare de oameni, devin la rândul lor probleme sociale. Studiile arată că principalele
consecințe negative ale migrației temporare pentru muncă sunt cele care se răsfrâng asupra familiei.

100
Aproape jumătate (46%) dintre participanţii la un astfel de studiu consideră că plecarea la muncă
în străinătate are efecte negative asupra vieţii de familie. Depărtarea faţă de familie, echivalentă cu
un anumit nivel de deprivare în sfera nevoilor de afectivitate, este cea mai menționată consecință
negativă a plecării la muncă în străinătate (35%). În aceeași categorie de mențiuni mai pot fi adău-
gate afirmațiile despre „dezbinarea familiei” (9% din mențiunile de consecințe negative) şi „sufe-
rința celor care rămân acasă” (1%). De asemenea, sunt frecvente diversele probleme care afectează
comportamentul copiilor rămași acasă fără unul sau chiar ambii părinți (absenteism de la şcoală,
consum de substanţe interzise, abuzuri, violenţă şi infracțiuni etc.).
Subiectul migraţiei a fost componenta centrală a lansării, în noiembrie 2009, a ultimului
raport al Programului Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD), privind depăşirea barierelor
pentru mobilitatea şi dezvoltarea umană. Conform acestui raport, în România nu există politici ale
migraţiei, chiar dacă mai mult de o treime din gospodăriile româneşti se confruntă cu acest fenomen
şi cu consecinţele sale. După D. Sandu, coordonatorul raportului, pentru a face politici de migraţie
este nevoie nu doar de sensibilizarea opiniei publice (fapt făcut deja, mai ales că 35% din gospo-
dăriile româneşti au experiența migraţiei), ci şi de includerea temei migraţiei (sau a mobilităţii
forţei de muncă) pe agenda instituţională a României. Pentru a se ajunge la politici, trebuie sensi-
bilizată şi elita instituţiilor care pot avea un cuvânt de spus în această problemă. De asemenea, este
nevoie de consolidarea capacităţii instituţionale, a actorilor implicaţi.
Conform lui D. Sandu, „migraţia este problema fundamentală a societăţii româneşti, dar ne
facem că nu vedem acest lucru”.

Bibliografie recomandată pentru aprofundarea acestei teme:


 Athanasiu, Alexandru și Marinescu, Simona. 1997. Totul despre șomaj. București: Editura
Rentrop & Straton.
 Mocanu, Irena. 2008. Șomajul din România. Dinamică și diferențieri geografice. București:
Editura Universitară.
 Sandu, Dumitru. 2000. „Migrația circulatorie ca strategie de viață”. În Revista Sociologie Ro-
mânească, Nr. 2, pp. 5-29. Disponibil la: http://www.arsociologie.ro/images/stories/sr/arti-
cles/sr_2000_2/SR_2000[III]2(2)_5-29_Sandu.pdf.
 Sandu, Dumitru. 2010. Lumile sociale ale migrației românești în străinătate. Iași: Editura Po-
lirom.

Întrebări recapitulative și de autoevaluare:


1) Definiți și explicați termenii de „piața muncii”, „cererea de muncă” și „oferta de muncă”.
Care este raportul lor cu fenomenul șomajului?
2) Ce se înțelege prin șomaj? Ce fel de persoane sunt incluse în categoria „șomer”?

101
3) Care sunt procesele care determină șomajul? Ce situații concrete sunt acoperite de termenul
de „șomaj”?
4) Care sunt sursele care generează şomaj?
5) Delimitați și explicați mecanismele pentru promovarea şi flexibilizarea ofertei forţei de
muncă.
6) Ce tipuri de politici sociale pot fi implementate pentru combaterea şomajului?
7) Explicați în ce constau politicile pasive. De ce poartă această denumire?
8) La ce se referă politicile active? Care sunt principalele tipuri de politici active care pot fi
adoptate/ implementate?
9) Care sunt obiectivele strategiei OCDE pentru facilitarea şi încurajarea participării la
muncă?
10) Ce fel de servicii pentru problema șomajului există în prezent pe piața muncii din România?
11) Care sunt cele mai importante aspecte și probleme ale abordării șomajului?
12) Care este situația șomajului în România comparativ cu alte țări din Uniunea Europeană și
din lume? Cum a evoluat numărul de șomeri în România în ultimele decenii?
13) Ce organism național există pentru plasarea forţei de muncă româneşti în străinătate? Ce
atribuții are această instituție?
14) De ce migraţia forţei de muncă reprezintă o problemă socială în România?
15) Ce înseamnă „migrația circulatorie”? Care sunt beneficiile ei? Dar consecințele negative?
16) Ce alte probleme sociale atrage după sine migrația circulatorie? Explicați și exemplificați.

102
Capitolul 10
COMPORTAMENTUL „ANTISOCIAL”: DELINCVENȚA,
CRIMINALITATEA, INFRACȚIONALITATEA

Obiective
Lectura şi analiza informaţiilor din acest capitol oferă suportul necesar pentru:
a) Cunoașterea și înțelegerea conceptelor de „conformitate”, „devianță” și „control social”;
b) Familiarizarea cu analiza conformității făcută de R. K. Merton și cu tipurile de comporta-
ment delimitate de acest autor cu privire la conformitatea individului;
c) Definirea delincvenței și cunoașterea categoriilor de fapte incluse în sfera ei; înțelegerea
caracteristicilor și dimensiunilor delincvenței;
d) Familiarizarea cu teoriile referitoare la delincvență; delimitarea între teoriile constituțio-
nale și teoriile mediului social; cunoașterea și înțelegerea principalelor teorii cuprinse în
fiecare categorie; dezvoltarea capacității de a aprecia (critic) premisele, explicațiile și
concluziile acestor teorii;
e) Definirea și înțelegerea termenilor de criminalitate, infracționalitate, violență criminală și
crimă organizată;
f) Familiarizarea cu modalitățile și măsurile pentru prevenirea delincvenței și a criminalită-
ții; cunoașterea tipurilor de prevenție și a principiilor după care trebuie să se ghideze in-
stituțiile sociale care se ocupă cu prevenirea și combaterea criminalității;
g) Familiarizarea cu unele date statistice relevante cu privire la criminalitatea din România.

10.1 Conformitatea socială, devianța și controlul social


Fenomenul de delincvență este tratat în sociologie ca parte a abordării conformității sociale,
a devianței și controlului social. Conformitatea înseamnă aderarea indivizilor la valorile, normele
şi comportamentele predominante ale grupului și ale societății în general, într-o situație de obligație
definită. Ea facilitează integrarea lor în societate, și, la nivel general, ordinea şi stabilitatea socie-
tății. Prin diferite mijloace, inclusiv instituționale, societatea face presiuni asupra indivizilor pentru
a se conforma.
O analiză a conformității a fost făcută de R. K. Merton. Alăturându-se altor sociologi care
au încercat să explice la nivel teoretic devianța, el a arătat că dacă vrem să explicăm de ce apar
comportamente deviante, trebuie mai întâi să explicăm, sau să vedem cum funcționează conformi-
tatea. Merton este cel care a deschis perspectiva conform căreia societatea, în general, este princi-
pala sursă a devianţei, elaborând o tipologie a modurilor de adaptare individuală şi analizând fie-
care componentă în parte. Această perspectivă are ca punct de plecare două elemente cheie ale
structurii sociale care, în opinia autorului, condiționează echilibrul vieții sociale. Pe de o parte, este

103
vorba de scopurile, intențiile şi interesele definite la nivel social, ce apar ca „obiective legitime
propuse de societate membrilor săi”. Acestea, fiind integrate într-o ierarhie de valori şi apreciate în
raport cu sentimentele şi aspirațiile, reprezintă modele pentru viața socială a individului. Pe de altă
parte, există „mijloace legitime” pentru atingerea acestor scopuri, modalitățile, normele pentru con-
trolul comportamentelor, care, la rândul lor, pot fi prescrise, preferate, tolerate şi proscrise. Între
scopuri şi mijloace se menține un echilibru atât timp cât persoanele pot obține satisfacții, rezultate
din atingerea obiectivelor şi scopurilor, precum şi din utilizarea unor mijloace socialmente accep-
tate. Echilibrul poate fi, însă, perturbat, în funcție de comportamentul individului faţă de rolul lui
într-o situație dată, ca şi în funcţie de reacțiile acestuia la presiunile ce le exercită asupra sa grupu-
rile sau păturile sociale, care, la rândul lor, sunt supuse într-o manieră diferită la stimuli culturali şi
la frâne sociale.
Pornind de la această viziune, Merton vorbeşte despre cinci tipuri de comportament, defi-
nite în funcție de conformitatea individului la scopurile și la mijloacele societății:

Tabelul 8: Tipuri de comportament în funcție de conformitatea individului la scopurile și la mij-


loacele societății, conform lui R. K. Merton
Comportament Scopuri Mijloace Explicație
Conformistul + + Atunci când societatea este stabilă, este tipul cel mai răspândit. El ac-
ceptă atât scopurile, cât și mijloacele impuse de societate.
Inovativul + - Fie acceptă scopurile, dar inventează noi mijloace legitime pentru atin-
gerea lor (de ex. inventatorul), fie acceptă scopurile, dar recurge la mij-
loace ilegale pentru a obţine reuşita socială şi economică dorită, deoa-
rece societatea nu-i oferă mijloacele legitime; el adoptă un comporta-
ment deviant, vicios şi chiar criminal (ex. hoțul, fraudatorul, delapida-
torul etc.).
Ritualistul - + Abandonează idealul reușitei financiare şi ascensiunii rapide şi se li-
mitează la aspirații pe care poate să şi le satisfacă prin mijloacele ac-
ceptate de societate.
Evazionistul - - Abandonează atât scopurile, cât şi mijloacele propuse de societate, fără
a oferi în schimb alte soluții („paria”, exilatul, nomadul, drogatul, va-
gabondul etc., dar și infractorul periculos, care uneori poate face parte
dintr-o subcultură criminală)
Rebelul - - Respinge atât scopurile, cât şi mijloacele propuse de societate, dar ur-
mărește să schimbe societatea, să introducă noi scopuri, noi valori și
noi mijloace, o structură socială echitabilă, în care să existe o cores-
pondență între merit, efort și recompensă socială. El devine uneori re-
voluționar iar acțiunea sa ia o formă politică organizată. Are succes
atunci când acțiunile sale sunt însoțite de apariția unui nou „mit so-
cial”, când „o nouă societate”, cu noi valori, se prefigurează ca o solu-
ție legitimă la problemele oamenilor.

104
Cei mai mulţi oameni se conformează la normele sociale și cu cât societatea este mai stabilă
și mai prosperă, cu atât numărul conformiștilor este mai mare. Totuși, în orice societate există un
număr mai mare sau mai mic de indivizi care, din motive personale sau din cauze sociale, manifestă
o atitudine potrivnică regulilor sociale. Aceştia se abat de la conduita generală şi generează feno-
menul devianţei.
Așadar, orice deviere de la „normalitatea” instituită de societate (prin valori, norme, cu-
tume, reguli, prescripții, dar și așteptări) se încadrează în fenomenul de devianță. Așa cum se vede
și din tabelul de mai sus, devianța nu constituie mereu, în mod intrinsec, ceva „rău”, deoarece nu
întotdeauna regulile sau normele instituite de societate sunt intrinsec „bune”. De altfel, după crite-
riul efectelor sociale, devianța poate fi clasificată în devianță pozitivă și negativă. În prima catego-
rie se circumscriu toate comportamentele care, deși contravin percepției generale asupra normati-
vității, prin conținutul lor reprezintă factori pozitivi, de genul comportamentelor creatoare, inova-
toare ale oamenilor de știință și cultură, neînțeleși sau chiar contestați la un moment dat. În sfera
devianței negative intră toate comportamentele cantonate în sfera „răului” din morală, sau în sfera
„injustului” din drept. Actele delincvente, cele de agresivitate socială și violență criminală sunt,
fără îndoială, forme ale devianței negative.
Atât prin normele morale (care, uneori, se suprapun sau fac parte din normele religioase,
foarte puternice în unele societăți), cât și prin normele și regulile din sfera justiției, care presupun
pedepse în cazul nerespectării, societatea încearcă să mențină ordinea și stabilitatea, să facă presi-
uni asupra membrilor săi în acest sens, ceea ce înseamnă că încearcă să prevină comportamentele
delincvente. Acest fenomen este denumit în sociologie control social: acțiunea de reglementare a
comportamentelor ce se manifestă într-o societate pentru conformarea lor la norme, principii şi
valori, comune tuturor membrilor societăţii. Controlul social se înfăptuieşte atât prin sancţionare
socială şi pedepsire, cât şi prin internalizarea normelor în procesul de socializare şi prin integrarea
individului în cadre instituţionale. Așadar, el acționează asupra individului încă de la naștere, prin
procesul de socializare în familie, apoi prin regulile impuse de școală, de diversele grupuri sociale,
de instituții etc. Nu în ultimul rând, controlul social este menținut prin conștiința pedepsei în cazul
încălcării normelor. Pedeapsa (sancțiunea) poate fi una impusă la nivel moral și se manifestă, de
pildă, prin izolarea (ostracizarea) individului, prin atitudinea ostilă a celorlalți față de el, prin bla-
mare, oprobiul public etc. La nivel juridic, pedeapsa poate merge de la amenzi (pedepse în bani)
și confiscare de bunuri, până la interzicerea drepturilor, privarea de libertate și chiar, în unele țări,
uciderea.
Se disting două tipuri de control social: controlul social instituţional, care constă în acţiunea
unor mijloace şi mecanisme sociale prin care se stabilesc atât interdicţii şi constrângeri cu privire
la respectarea normelor şi valorilor, cât şi comportamentele permise între anumite limite juridice,
morale, culturale sau religioase. Pe de altă parte, controlul social coercitiv este realizat de insti-
tuţiile şi agenţii sociali desemnaţi să asigure ordinea, stabilitatea şi funcţionarea structurilor sociale,

105
prin mijloace de forţă sau prin ameninţare cu forţa faţă de persoanele sau grupurile care încalcă
legile şi normele vieţii sociale. Primul tip de control este realizat de instituții sociale precum fami-
lia, religia, educația, politica, în timp ce al doilea tip este asigurat de instituții precum justiția și
poliția.

10.2 Delincvența – definiție, caracteristici, dimensiuni


Delincvența este o formă de devianță socială negativă, asociată sau chiar definită uneori
prin termenii de criminalitate și infracționalitate. Ea înseamnă acţiunea de distrugere a valorilor şi
relaţiilor sociale protejate de normele juridice penale, sancţionată în mod organizat de către agenţi
specializaţi ai controlului social. Caracteristicile delincvenţei sunt: violarea legilor şi a prescripţii-
lor juridice care interzic asemenea acţiuni; comportament contrar regulilor morale şi de convieţuire
socială; acţiuni antisociale ce atentează la siguranţa instituţiilor şi grupurilor sociale, provocând
sentimente de teamă şi insecuritate în rândul populaţiei (G.A. Theodorson, A.C. Theodorson,
1969). Delincvenţa se distinge prin acte intenţionate de agresiune şi de atentare la cele mai impor-
tante valori umane şi sociale, prin încălcări ale normelor penale şi ale normelor de convieţuire
colectivă care apără ordinea publică, drepturile şi libertăţile individuale, viaţa, sănătatea, integrita-
tea fizică şi morală a persoanei.
O definiție larg acceptată a delincvenței este „ansamblu al manifestărilor antisociale care
prezintă o periculozitate deosebită din punct de vedere al consecințelor lor și care afectează cele
mai importante valori și relații sociale, protejate de normele juridice penale”. Uneori delincvența
este definită și drept „devianță socială penală”, deoarece se iau în considerare valorile și relațiile
sociale lezate, protejate prin normele juridice penale (și nu în funcție de „eticheta” sau „reacția”
membrilor societății față de un anumit tip de comportament). Alte definiții ale delincvenței lărgesc
sfera acesteia, considerând act delincvent orice faptă ilicită, indiferent dacă are sau nu un caracter
penal. Codurile penale stabilesc categoriile de acte delincvente, departajate prin gradul de pericol
social și, implicit, prin severitatea pedepselor.
De obicei, în sfera delincvenței sunt delimitate trei categorii de fapte: contravențiile, delic-
tele și crimele.
 În cazul contravențiilor, pericolul social are un grad redus (de exemplu, parcarea într-un
loc nepermis) și, ca atare, sunt sancționate prin pedepse ușoare (avertismente, amenzi, prestarea de
muncă în folosul comunității). Contravențiile nu sunt sancționate penal și nu sunt considerate in-
fracțiuni în actualul Cod Penal din România.
 Delictele, pe de altă parte, sunt fapte sancționate de legea penală, ele fiind infracțiuni de
o gravitate scăzută sau medie. Pericolul social al delictelor este mediu, ele fiind sancționate cu
amendă penală sau cu închisoare corecțională. Furtul fără utilizarea violenței este un tip de delict.
 În fine, crimele sunt cele mai grave infracțiuni, incriminate și sancționate penal, având
un grad de pericol social ridicat. Noțiunea de „crimă” din limbajul comun nu are același înțeles cu

106
noțiunea de crimă în sens juridic. Astfel, în categoria crimelor nu sunt incluse doar omorul, ci și
alte infracțiuni care pun în pericol valori sociale fundamentale (de exemplu, violul, infracțiunile
contra siguranței statului, delapidarea, frauda, evaziunea fiscală, răpirea, traficul de carne vie și
proxenetismul, traficul de persoane, mita, traficul de influență, comerțul ilegal cu droguri sau arme,
șantajul, extorcarea etc.).
Delincvenţa este o problemă socială datorită efectelor profunde pe care le are asupra unor
structuri sociale sau asupra întregii societăţi, dintre care amintim dezorganizarea socială, creşterea
tensiunilor sociale şi a nesiguranţei, alienare şi stres, haos ş.a.
Fenomen social complex, delincvența include multiple dimensiuni: juridică, statistică, pros-
pectivă, economică, sociologică, psihologică, asistențială.
(a) Dimensiunea juridică a delincvenței se referă la tipul normelor juridice violate prin acte şi
fapte antisociale, periculozitatea acestora, prejudiciile produse, tipul de sancţiuni preconi-
zate pentru persoanele delincvente.
(b) Dimensiunea statistică evidențiază starea și dinamica delincvenței în timp și în spațiu.
(c) Dimensiunea prospectivă vizează tendinţele de evoluţie a delincvenţei, precum şi propen-
siunea spre delincvenţă a anumitor indivizi şi grupuri sociale.
(d) Dimensiunea economică este centrată pe aşa-zisul cost al crimei, pe consecinţele directe şi
indirecte ale delincvenţei din punct de vedere material şi moral.
(e) Dimensiunea sociologică este focalizată pe identificarea cauzelor delictelor şi crimelor, ca
și pe elaborarea şi promovarea unor măsuri de prevenire.
(f) Dimensiunea psihologică se referă la structura personalităţii individului care nu respectă
legea, la motivaţia comiterii delictului, la atitudinea delincventului faţă de fapta comisă
(răspunderea, discernământul etc.).
(g) În fine, dimensiunea asistenţială (a asistenţei sociale) pune accentul, în special, pe moda-
lităţile de resocializare şi reintegrare a persoanelor care comit delicte și crime, ca și pe mo-
dalităţile de „umanizare” a justiției, prin promovarea formelor alternative la detenţie etc.
Așadar, delincvența este multidimensională, studiul său presupunând, prin urmare, un ca-
racter pluri- și interdisciplinar. Delincvența poate fi abordată atât ca act individual, cât și ca feno-
men și problemă socială.
Sociologia studiază delincvenţa ca proces şi fenomen, iar investigarea sa cuprinde descrie-
rea, inventarierea, explicarea şi elaborarea de strategii necesare unor politici de înlăturare sau di-
minuare a efectelor faptelor antisociale, în legătură cu comportamentele deviante, dezorganizate
sau inadaptate. Contextele sociale de generare a delincvenţei sunt esenţiale în cunoaşterea unora
dintre cauzele ce o determină. Cultura, cutumele, tradiţiile, evoluţia istorică a unei societăţi conferă
particularităţi unora dintre faptele delincvenţei, ca şi reacţiei publice şi instituţionale faţă de ele.

107
10.3 Teorii cu privire la delincvenţă
Încercările de a determina cauzele și factorii generatori ai comportamentului delincvent s-
au concretizat în numeroase teorii, care pot fi tipologizate în două mari grupe: a) teoriile constitu-
ționale, care consideră că delincvența este un fenomen înnăscut, avându-și originea în individul
însușii, în factorii biologici și genetici; b) teoriile mediului social, potrivit cărora delincvenţa este
un produs exclusiv al influenţei mediului exterior asupra formării personalităţii.
10.3.1 Teoriile constituționale
Aceste teorii pot fi divizate, la rândul lor, în două categorii: I. teoriile care acordă un rol
determinant factorilor interni, endogeni, „eredității criminale” și II. teoriile care pun accentul pe
structura personalității.
10.3.1.1 Teoriile care acordă un rol determinant factorilor interni, endogeni, „eredității cri-
minale”
a) Din această primă categorie, o teorie binecunoscută este teoria criminalului înnăscut a
criminologului italian Cesare Lombroso (1836-1909), care, în lucrarea sa L'Uomo Delinquente
(„Omul delincvent”) (1911), considera că factorul care explică delincvenţa este degenerarea biolo-
gică, fizică (atavismul), cauzată de anumite anomalii craniene. El credea că tipurile de delincvenţi
pot fi identificate după forma craniului.
b) În același ton, studiile altor autori au dus la dezvoltarea teoriei biotipurilor criminale,
aici fiind pus în prim plan tipul principal de fizic uman. Psihiatrul american William Sheldon (1949)
susţinea că indivizii aparţinând somatotipului mezomorf (muscular, osos, cu forme ascuţite, ener-
gic) au mai multe şanse de a deveni delincvenţi decât indivizii din somatotipul ectomorf (cu fizic
fin, uscăţiv, delicat, fragil, meditativ) sau cei din somatotipul endomorf (nemuscular, neosos, cu
forme rotunde, comod).
c) Teoria arborelui genealogic susține că în familiile ai căror ascendenţi au avut antece-
dente penale există un număr mai mare de infractori. Astfel, Howard H. Goddard, studiind descen-
denţii unui pescar olandez pe mai multe generaţii, proveniţi din două căsătorii (prima − cu o femeie
dintr-un mediu infracţional, cea de-a doua – cu o femeie virtuoasă), stabileşte că acei copii care au
devenit delincvenţi au provenit din prima căsătorie a pescarului.
d) Teoria copiilor adoptați, o altă abordare mai recentă din această categorie, explică com-
portamentele antisociale ale unor indivizi adoptați făcând legătura cu comportamentele delincvente
ale părinților biologici. De exemplu, studiile realizate de R. Crowe (1975) în statul american Iowa
au evidențiat o rată ridicată de acte delincvente la copiii adoptați a căror mamă biologică avea
antecedente penale.
e) Teoria eredității a fost formulată de Charles Goring, în lucrarea sa The English Convict:
A Statistical Study („Condamnatul englez: un studiu statistic”) (1913). Deși contestă teoria crimi-
nalului înnăscut a lui Lombroso, el constată totuși o anumită inferioritate de ordin fizic în rândul
infractorilor (greutate, înălțime), pusă se seama eredității. El a fost primul cercetător care a sesizat,

108
la un nivel incipient, că delincvența ar putea fi rezultatul conexiunii dintre mediu şi ereditate.
f) În aceeași categorie intră și așa-numitele teorii privind cromozomul Y, care încearcă să
pună crima în legătură cu unele mutaţii genetice ce se petrec în timpul concepţiei. Numeroase studii
efectuate în acest sens au încercat să stabilească faptul că există o corelaţie semnificativă între
anomaliile cromozomice şi criminalitate. De exemplu, anomalia „XXY”, care presupune existența
suplimentară a unui cromozom X, ar determina la persoanele care o au acte delincvente precum
furtul, agresiunea, tentativa de omor, în timp ce anomalia „XYY” (care presupune un cromozom Y
în exces) ar determina, în plan morfologic, anumite particularități (înălțime peste medie, I.Q. sub
medie/ înapoiere mentală) și ar predispune la comportamente criminale.
10.3.1.2 Teoriile care pun accentul pe structura personalității
Cea de-a doua categorie a teoriilor constituţionale nu neagă importanţa eredităţii, a factori-
lor biologici şi genetici, dar le atribuie acestora un rol indirect în săvârşirea actului delincvent. Cele
mai multe dintre aceste teorii desemnează ca factori predispozanţi la delincvenţă particularităţi ale
structurii personalităţii, precum: (a) capacităţile intelectuale reduse ale individului (întârzieri min-
tale, debilitate, mediocritate); (b) trăsăturile temperamentale (temperamentul coleric şi melancolic
ar favoriza evoluţiile spre delincvenţă, pe când cel flegmatic şi sangvinic ar institui obstacole în
calea interiorizării modelelor de comportament predelincvent sau delincvent); (c) tulburările de
natură psihopatologică (deficienţii mintal, nevroticii, impulsivii, cei cu frecvente stări depresive,
cei cu accese frecvente de agresivitate ar fi, din acest punct de vedere, predispuși către comiterea
actelor delincvente).
Teoriile care pun accentul pe structura personalității sugerează că în cadrul unei minorități
de indivizi se dezvoltă o personalitate imorală, care poate fi psihopată sau sociopată. Psihopaţii ar
fi firi retrase, lipsite de emoţii, care găsesc plăcere în violenţă de dragul violenţei. După Sigmund
Freud, psihopatia este cauzată de dominaţia exagerată a super-ego-ului (conştiinţei) asupra id-ului
(impulsurilor), ceea ce determină răbufnirea necontrolată a acestuia din urmă. Sociopatia esta ca-
uzată de dominaţia id-ului (impulsurilor) asupra super-ego-ului (conştiinţei), ceea ce duce la lipsa
sensului binelui şi răului şi la lipsa sentimentului de vinovăţie.
a) În această direcție se înscrie teoria criminalului nevrotic, formulată de Fr. Alexander și
H. Staub în lucrarea „Criminalul și judecătorii săi” (1929), conform căreia criminalitatea poate fi:
a) imaginară (care transpare în vise, fantezii sau acte ratate), b) ocazională (atunci când super-ego-
ul își suspendă instanța sa morală, în urma unei vătămări sau amenințări iminente pentru ego) și c)
obișnuită, care poate fi, la rândul ei, „organică” (personalitatea delincvenților din această clasă
ținând de domeniul psihiatriei), „normală” (acești delincvenți sunt sănătoși din punct de vedere
psihic, dar sunt socialmente anormali) și „nevrotică” (cei care acționează în funcție de mobiluri
inconștiente, în cazul lor ego-ul fiind învins de Id (Sine), care scapă controlului super-ego-ului
(supraeului).

109
b) O altă teorie cunoscută din această categorie este teoria personalității criminale, formu-
lată de criminologul francez Jean Pinatel. El considera inutilă încercarea de a separa oamenii în
buni și răi, pentru că nu există, după părerea sa, o diferență de natură între oameni. Inexistența unei
diferențe de natură între oameni nu exclude, însă, existența unor diferențe graduale în privința pra-
gului lor delincvențial. Unii indivizi au nevoie de instigări exterioare grave, iar alții de instigări
lejere, pentru a prezenta reacții delictuale, adică pentru a realiza trecerea la actul delincvent.
Această diferență graduală este dată de anumite trăsături psihologice care alcătuiesc ceea ce el
numește „nucleul central al personalității criminale”. Componentele nucleului personalității crimi-
nale, care comandă condițiile trecerii la actul delincvent sunt : a) egocentrismul; b) labilitatea; c)
agresivitatea; d) indiferența afectivă. Există, desigur, și numeroase alte teorii psihologice care în-
cearcă să găsească explicații pentru apariția, la unii indivizi, a actelor delincvente și criminale.
10.3.2 Teoriile mediului social
Teoriile din această grupă arată că nu putem disocia ereditatea, ca și personalitatea indivi-
dului, de influența mediului, a factorilor externi, a lumii sociale înconjurătoare. Comportamentul
omului este rezultatul interacțiunii permanente dintre individ (cu bagajul său ereditar și cu perso-
nalitatea sa) și lumea exterioară. Tocmai de aceea, orice explicație a delincvenței ar trebui să facă
legătura dintre actul deviant și contextul social.
10.3.2.1 Teoria influenței mediului social în formarea personalităţii delincvente
Unul dintre primii reprezentanți ai acestei clase de teorii a fost criminologul francez Ale-
xandre Lacassagne (1843-1924), unul dintre fondatorii antropologiei criminale. Fiind unul dintre
cei mai redutabili adversari ai lui C. Lombroso, el a combătut ideea „criminalului înnăscut” și a
susținut că delincventul nu este altceva decât produsul mediului social, „victima” societății.
Influenţa mediului exterior în formarea personalităţii delincvente îşi găseşte expresie con-
cretă în influenţa: a) mediului ineluctabil (acel mediu fără de care nu se poate concepe existenţa
individului – aici este inclus, în primul rând, mediul familial de origine şi cel care formează habi-
tatul şi vecinătatea); b) mediul ocazional (din care individul face parte întâmplător sau sporadic,
precum anumite grupuri); c) mediul ales sau acceptat (acel mediu la care individul aderă și la care
se raportează, precum grupul de apartenență, comunitatea, grupul de referință, mediul profesional
etc.); d) mediul impus (din care individul face parte indiferent de voința sa, precum școala, eventual
grupul de muncă, dar și, în cazul delincvenților condamnați, mediul penitenciar).
10.3.2.2 Teoria patologiei sociale
În categoria teoriilor mediului social, teoriile sociologice ale devianței și delincvenței oferă
explicații care fac legătura dintre delincvență și contextul social. Înscriindu-se într-o primă clasă
de teorii sociologice, teoria patologiei sociale consideră delincvența un insucces al socializării, cei
care comit acte delincvente fiind cei care resping educația.
În această viziune organismul social este analizat la fel ca şi organismul biologic, în linia
deschisă de sociologul englez H. Spencer. Societatea este concepută ca un organism viu. În evoluţia

110
ei poate cunoaşte momente de „îmbolnăvire“, caracterizate prin dificultăţi de funcţionare. Patologia
socială este o condiţie de producere a devianţei, care reprezintă o abatere de la norma de compor-
tament universal acceptată. Patologia socială apare fie din a) insuccesul indivizilor de a se adapta
prin propriile forţe la viaţa socială – care funcţionează independent de suportul membrilor socie-
tăţii, fie din b) deficitul de ajustare a structurii sociale, incluzând modurile de a face/ crea lucruri
şi instituţii, până la dezvoltarea personalităţii sociale. Reprezentanţii timpurii ai acestei paradigme
considerau că devianţa apare ca insucces al socializării, devianţii fiind de trei feluri: defectivii („cei
care nu pot fi educaţi”, din cauze genetice), dependenţii (cei care au anumite dificultăţi în primirea
şi însuşirea educaţiei) sau cei delincvenţi (care resping educaţia). Adepţii de mai târziu ai acestei
perspective considerau că devianţa este rezultatul valorilor greşit însuşite. În „accepţiunea blândă”
a acestei perspective, persoanele deviante sunt văzute ca fiind „bolnave” (sick); în „accepţiunea
dură” a acesteia, aceste persoane sunt văzute drept „criminali”. Oricum, analogia cu organismul
biologic a condus la conceperea devianţei ca o boală socială. Or, studiile ulterioare au dovedit că
devianţa este o încălcare a normelor şi valorilor care cunoaşte o mare diversitate, în funcţie de
contextul cultural, istoric şi social.
10.3.2.3 Teoria dezorganizării sociale
Reprezentanţii „Şcolii de la Chicago” au dat o altă explicaţie devianţei și delincvenței, por-
nind de la conceptul elaborat de W.I. Thomas şi Fl. Znaniecki (1920), anume dezorganizarea soci-
ală. În viziunea acestei orientări teoretice, în orice societate trebuie să fie ordine, iar aceasta este
realizată printr-un consens al membrilor ei cu privire la respectarea normelor şi valorilor comune.
Dezorganizarea socială este „faţa umbrită”, complementară, a organizării sociale, şi apare atunci
când în societate nu se mai acţionează în conformitate cu normele şi valorile stabilite de-a lungul
timpului. Dezorganizarea socială este percepută ca un eşec al manifestării rolurilor. Cele trei mari
tipuri de dezorganizare sunt:
a) lipsa normelor (când nu există nici un fel de reguli care să spună cum să se acţioneze,
deci care să reglementeze comportamentul oamenilor; exemplu: situaţiile apărute în urma unei re-
voluţii politice şi sociale);
b) conflictul cultural (care presupune cel puţin două seturi opuse de reguli în modalităţile
de acţiune/ comportament al indivizilor; exemplu: avortul este permis prin lege, dar interzis de
norma religioasă);
c) colapsul/ nefuncţionalitatea/ prăbuşirea normelor (breakdown) – atunci când există re-
guli, însă încălcarea acestora nu atrage după sine nici o pedeapsă şi, mai mult, conformarea la
norme nu aduce recompensele aşteptate, ci chiar poate determina penalizarea/ sancţionarea indivi-
zilor (exemple numeroase pot fi găsite în societatea românească actuală).
10.3.2.4 Concepţia funcţionalist-structuralistă
Consideră delincvența ca pe o disfuncționalitate, ca pe un eșec al instituțiilor controlului
social. Această perspectivă îşi găseşte o dezvoltare coerentă în teoria sociologică a lui T. Parsons.

111
Devianţa este definită de T. Parsons ca efect al eşecului solidarităţii sociale dintr-o anumită socie-
tate. Ea este o „disfuncţie“, urmare a conflictului dintre sistemul social şi sistemul personalităţii,
concretizat în încălcarea reglementărilor sociale de către individ din interiorul grupului său. Deoa-
rece nu pot să respecte cerinţele rolurilor cu care societatea i-a investit, indivizii îşi schimbă com-
portamentul într-un sens diferit de cel aşteptat de către societate. Delincvenţa derivă, după Parsons,
din lipsa unui control social asupra modului cum indivizii ţin seama în conduita lor de cerinţele
ordinii sociale. Întărirea controlului social este sugerată de sociologul american ca o direcţie
esenţială de prevenire şi de înlăturare a delincvenţei.
10.3.2.5 Teoriile comportamentului deviant
[A] O primă teorie în această direcție este teoria anomiei sociale, formulată de R.K. Merton
(1957), care explică comportamentele deviante, inclusiv cele delincvente, prin discrepanța exis-
tentă între nivelul înalt al „obiectivelor legitime propuse de societate membrilor săi” (de exemplu,
accentul pus pe succesul material în societăţile industrializate), inoculat indivizilor prin socializare
şi, respectiv, nivelul scăzut al „mijloacelor legitime” pentru atingerea acestor obiective (în exem-
plul de mai sus, nu este posibil să existe mijloace legitime pentru toți indivizii pentru a obține
„succesul material” – se ştie că numai un mic procent din populaţie ajunge să aibă cu adevărat un
astfel de succes)40.
[B] Tot o teorie a comportamentului deviant este teoria asocierii diferențiale (cunoscută și
ca teoria transmiterii culturale), formulată de Edwin H. Sutherland (1949). Conceptul de „asociere
diferenţială” este bazat pe următoarea idee: într-o societate cu o varietate de subculturi, unele medii
sociale tind să încurajeze activităţile ilegale, iar altele nu. Indivizii devin delincvenţi prin asocierea
cu oameni care sunt susţinători ai unor norme delictuale. Sutherland consideră că activităţile devi-
ante sunt învăţate exact ca şi cele care respectă legea, astfel de comportamente fiind dobândite în
cadrul grupurilor primare, în special în cadrul grupurilor de aceeaşi vârstă. Contactul intensiv şi de
durată cu subculturile deviante poate duce, în cazul copiilor (în special atunci când „devianţii” sunt
rudele şi prietenii), la perceperea normei deviante ca fiind „normală”. Aceasta cu atât mai mult cu
cât scopurile actelor delincvente coincid de cele mai multe ori cu scopurile activităților legale (de
exemplu, a obține bani și bunuri), comportamentele delincvente fiind îndreptate spre aceleaşi nevoi
şi valori existente la nivelul întregii societăţi. De exemplu, hoţii şi cerşetorii încearcă să obţină
bani, exact ca şi oamenii care au slujbe normale, însă aleg metode ilegale, respectiv reprobabile,
pentru a face acest lucru.
Teoria lui Merton explică de ce există rate ridicate ale comportamentului deviant în unele
segmente ale societăţii mai mult decât în altele, iar teoria lui Sutherland, fiind o teorie bazată pe
conceptul de interacţiune socială, este mai puţin aplecată asupra ratei de participare la acte de com-
portament deviant, dar poate explica de ce unii oameni, şi nu alţii, comit acte deviante. Nici una

40
O prezentare mai detaliată a concepției lui R. K. Merton a fost făcută mai sus, la începutul acestui capitol, când am
vorbit despre analiza conformității.

112
dintre aceste două teorii nu a explicat, însă, de ce unele persoane din „subculturile deviante”, deci
din acele segmente sociale „proscrise”, se angajează în asemenea acte de comportament deviant,
în timp ce altele nu se angajează?
[C] Un posibil răspuns la această întrebare a fost adus de teoria controlului elaborată de
sociologul şi criminologul american Travis Hirschi (formulată iniţial, în 1969, ca teoria „celor
patru forme de control”, reformulată mai târziu, în 1990, ca teoria auto-controlului)41. Această
teorie a fost elaborată pornind tocmai de la întrebarea de ce, chiar în zonele cu criminalitate ridicată,
unii tineri nu ajung delincvenţi? Care este elementul care îi face pe unii oameni să fie convenţionali,
„normali”, în timp ce alţii, în aceleaşi condiţii sociale, devin delincvenţi? Hirschi a răspuns la aceste
întrebări prin următoarea idee: dezvoltarea unei imagini bune despre sine a unui individ îl ajută pe
acesta să se izoleze de subcultura delincventă înconjurătoare.
Conform acestei teorii, comportamentul criminal rezultă din lipsa unui control intern, efec-
tuat de individ, dar şi din lipsa unui control extern, efectiv şi adecvat, efectuat de societate. Ideea
centrală este aceea că trebuie să explicăm nu devianţa, ci conformitatea, care rezultă din mecanis-
mele de control intern şi extern, în număr de patru:
1) Ataşamentul faţă de persoane relevante – se referă la apropierea emoţională a actorului social
faţă de ceilalţi şi implică o relaţie de valorizare reciprocă; acesta implică legături puternice cu
anumiţi indivizi din comunitate.
2) Angajamentul faţă de scopurile convenţionale – vizează gradul în care actorul investeşte timp
şi energie pentru construirea unei cariere sociale legale. Dacă investiţia este considerabilă şi
este dublată de recompense adecvate, atunci este exclus riscul de a o deturna într-o activitate
delicventă – căci pierderile ar fi mai mari decât beneficiile.
3) Implicarea în activităţile convenţionale – este o consecinţă a modului de angajare şi exprimă
gradul angajamentelor de tip social. Implicarea în activităţi nedeviante şi cu oameni nedevianţi
lasă mai puţin timp pentru comportamente delincvente.
4) Credinţa în regulile sociale – se referă la acceptarea prescripţiilor sociale şi a interzicerilor ce
ordonează comportamentul uman. Este un rezultat al valorilor morale acceptate la un moment
dat.
Cu cât aceste mecanisme de control slăbesc, cu atât este mai probabilă apariţia devianţei.
Cu cât ele sunt mai puternice la indivizi, chiar în subculturile deviante (auto-controlul jucând un
rol esenţial), cu atât individul se va purta mai convenţional.
Nici această teorie nu explică, însă, toate tipurile de comportamente deviante, cum ar fi, de
pildă, activităţile criminale precum delapidarea, comise de oameni cu statut superior, aparent „res-
pectabili” şi bine integraţi în comunităţile lor. Problema nu este, aşadar, doar integrarea în comu-
nitate, ci şi natura sistemului de credinţe al acelei comunităţi. Legăturile puternice ale comunităţii

41
Hirschi, Travis. 2002. Causes of delinquency. New Brunswick, N.J.: Transaction Publishers.

113
în cadrul unei subculturi deviante pot contribui la comportamentul deviant.
10.3.2.6 Teoria etichetării
Este o teorie care pune accentul pe definirea socială a actului delincvent. În această per-
spectivă, delincvența nu există în sine, ci ea există doar ca urmare a faptului că a fost definită astfel
la nivel social, de către grupurile care creează normele. Cu alte cuvinte, conform lui Edwin Lemert
(1951), întemeietorul perspectivei, un act nu devine o „încălcare” decât atunci când face obiectul
unei etichetări. Cea mai bună dovadă a relevanței acestei teorii este faptul că același act poate fi
etichetat drept delincvent într-o societate, în timp ce în alta este considerat normal. Observația este
valabilă inclusiv pentru acte grave: actul sexual marital forțat este considerat („etichetat”) în unele
societăți drept viol și este pedepsit ca atare, în timp ce în alte societăți este considerat un act normal
(concretizare a „drepturilor conjugale”); chiar și omorul poate să nu fie etichetat drept act criminal,
sancționabil, în unele societăți, în anumite condiții (de exemplu, uciderea unei soții infidele).
Procesul etichetării este esenţial pentru apariţia şi continuarea delincvenţei, întrucât desem-
narea, declararea unei persoane ca fiind „delincventă” poate avea ca efect transformarea acestei
etichete într-o „predicţie creatoare”, întărindu-se comportamentele respective. O dată definit şi eti-
chetat ca deviant, cel care săvârşeşte un act de încălcare a normelor sociale tinde să-şi definească
propria situaţie după definiţia acordată de societate, purtându-se în conformitate cu ea şi adoptând
o nouă identitate, care îl constrânge să se comporte în continuare ca deviant.

10.4 Criminalitatea, infracționalitatea, violența criminală, crima organizată


În cadrul delincvenţei pot fi delimitate și definite o serie de fenomene, precum criminalita-
tea, infracționalitatea, violența criminală. Ele sunt de un interes deosebit pentru sistemul juridic al
unui stat, însă sunt importante și din punct de vedere sociologic, deoarece ele se referă la fapte
sociale care reprezintă un pericol social, fiind definite și sancționate la nivel societal.
După Sorin M. Rădulescu (2006), criminalitatea este „ansamblul manifestărilor antisoci-
ale care încalcă prevederile înscrise în norma de drept, atrăgând după sine intervenția forței coer-
citive a statului”. Sintagma „manifestări antisociale”, sugerează că acestea nu trebuie confundate
cu manifestările „asociale”, de tipul comportamentului unei persoane cu probleme psihice, de pildă,
care nu are discernământul faptelor sale și nici intenția criminală. Alți autori lărgesc definiția cri-
minalității, considerând că ea include toate actele care încalcă norma penală. Din acest punct de
vedere, crima persoanei cu tulburări psihice intră în sfera criminalității, pentru că indiferent de
intenție, ea tot o crimă rămâne.
Infracționalitatea este definită de Codul Penal drept ansamblul faptelor care prezintă pe-
ricol social, prevăzute de legea penală, săvârșite cu vinovăție și pedepsite conform legii. În exem-
plul de mai sus, crima persoanei iresponsabile psihic intră în sfera criminalității (în accepțiunea ei
mai largă), dar nu și în sfera infracționalității, întrucât lipsește unul din elementele fundamentale –
vinovăția. Cu alte cuvinte, termenul de criminalitate este conceput într-o accepție mai largă decât

114
infracționalitatea (dar mai restrânsă decât delincvența, care le include).
În general, în limbajul comun, criminalitatea este asociată unui pericol social mai ridicat
decât infracționalitatea, deoarece valorile periclitabile ori lezate efectiv sunt de cea mai mare im-
portanță în cazul criminalității. Trebuie reținut, totuși, că în sistemul juridic, dar și la nivel concep-
tual, infracționalitatea este parte integrantă din criminalitate.
În cadrul criminalității poate fi delimitat şi fenomenul de violenţă criminală. Aceasta in-
clude acele acte grave care aduc atingere directă, intenţionată şi fizică victimelor (Bonfilis, 1999).
În sfera criminalităţii violente intră, în general, omorul, tentativa de omor, loviturile cauzatoare de
moarte, violul, vătămarea corporală gravă şi tâlhăria.
Codurile Penale ale diferitelor ţări lărgesc mai mult sau mai puţin sfera criminalităţii vio-
lente. Astfel, în Italia, pe lângă omor, criminalitatea violentă mai cuprinde şi lovirile, agresiunile
sexuale, tâlhăria, ca şi infracţiunile de răpire şi extorcare. În Rusia statisticile oficiale includ în
categoria violenţei criminale: violenţa împotriva persoanei, vătămările grave şi agresiunile sexuale.
În Australia sfera criminalităţii violente este şi mai extinsă: omorul, tentativa de omor, agresiunile
sexuale, uciderea din culpă, răpirile, tâlhăriile, şantajul şi vătămările. În actualul Cod Penal din
România, se consideră că în sfera criminalităţii violente intră o serie de infracţiuni contra persoanei
– omorul, violul, vătămarea corporală, lovirile cauzatoare de moarte, lovirile, violenţele, dar şi o
infracţiune contra patrimoniului – tâlhăria (aceasta din urmă fiind definită de art. 211 al Codului
Penal drept furtul săvârșit prin întrebuințare de violențe sau amenințări, ori prin punerea victimei
în stare de inconștiență sau neputința de a se apăra, precum și furtul urmat de întrebuințarea unor
astfel de mijloace pentru păstrarea bunului furat sau pentru înlăturarea urmelor infracțiunii, ori
pentru ca făptuitorul să-și asigure scăparea).
Pe lângă faptele infracționale și criminale produse de indivizi izolați, societățile se con-
fruntă și cu grupuri întregi și organizații care au ca scop crima sau delictele. Crima organizată se
referă la activitățile infracționale ale unor grupuri constituite pe principii conspirative, în scopul
obținerii unor venituri ilicite la cote deosebit de ridicate. Activitățile ce compun Crima organizată
au un caracter secret și bine organizat, din care cauză au un impact social deosebit de negativ, în
multe state el constituind „cancerul perfid” care vlăguiește puterea societății, amenință integritatea
guvernelor, determină creșterea taxelor care se adaugă la prețul mărfurilor, periclitează siguranța
și locurile de muncă ale cetățenilor, aduce daune agenților economici aflați în competiție, contro-
lează prin forța banilor sindicatele, în final realizând o puternică influență în sfera economicului,
socialului și mai ales politicului42. O clasificare a organizațiilor criminale este următoarea:
1. Familiile Mafiei, constituite pe structuri ierarhice stricte, norme interne de disciplină, un
cod de conduită şi o mare diversitate de activităţi ilicite (familiile italiene, americane, car-
telurile columbiene ale drogurilor, mafia rusească etc.);

42
http://sm.politiaromana.ro/inf_utile/crima_organizata.htm

115
2. Organizaţiile profesionale ale căror membri, spre deosebire de familiile Mafiei, se specia-
lizează în una sau două tipuri de activităţi criminale (laboratoare clandestine pentru fabri-
carea drogurilor, imprimerii clandestine pentru contrafacerea sau falsificarea banilor, furtul
şi traficul cu maşini furate, răpiri de persoane pentru răscumpărare etc.);
3. Organizaţiile criminale, constituite pe criterii etnice, care sunt, de regulă, rezultatul unor
împrejurări specifice precum închiderea graniţelor ori circulaţia dificilă peste frontiere, se-
veritatea excesivă a procedurilor de emigrare, expansiunea geografică (societăţile criminale
chineze („triadele”) și japoneze („yakuza”), grupurile jamaicane etc.);
4. Organizaţiile teroriste internaţionale, care practică asasinatul, carnajul, deturnarea de avi-
oane, răpirea de persoane etc., sub diferite motivaţii, de regulă politice, militare, religioase
şi rasiale.

10.5 Prevenirea delincvenței și a criminalității


Prevenirea delincvenţei, și în particular a criminalității, care aduce atingere siguranței soci-
ale, se referă la ansamblul măsurilor menite să contribuie la reducerea criminalităţii, a prejudiciilor
cauzate de aceasta şi a sentimentului de insecuritate al cetăţenilor, prin împiedicarea directă a acti-
vităţilor infracţionale şi/sau prin politici şi intervenţii destinate reducerii potenţialului criminogen
şi cauzelor criminalităţii. Ea cuprinde acţiuni colective necoercitive asupra cauzelor infracţiunilor
pentru a le reduce probabilitatea sau gravitatea. În ultimii ani, două modalităţi sunt cele mai utili-
zate în lume:
I. Prima modalitate este prevenirea socială, care, apelând la educaţie, prin intermediul in-
stituţiilor şi specialiştilor, împiedică evoluţia indivizilor spre inadaptare şi antisocialitate. Ea îm-
bracă două forme: prevenirea prin dezvoltare mintală (socializare), orientată spre individ şi familie
(creşterea competenţelor educative ale acesteia) şi prevenirea comunitară, realizată prin acţiuni la
nivelul cartierului sau a localităţii (informare, educare/ pregătirea anti-infracţională şi anti-victi-
mală).
II. A doua este prevenirea situaţională, care urmăreşte protejarea persoanelor şi a bunurilor
cu ajutorul poliţiştilor şi experţilor în domeniu care stabilesc măsuri eficace în teren, instruiesc
cetăţenii, instalează dispozitive. Sentimentul de securitate personală este condiţia de bază a calităţii
vieţii şi este cel mai mult alterat de criminalitate. Deseori, presa de senzație joacă un rol important
în percepţia pericolelor de către cetăţeni. Statul coordonează întreaga activitate şi asigură preveni-
rea situaţională prin norme de securitate, legi pentru alcool şi arme, reglementari urbane privind
amenajarea spaţiului, iluminatul public şi alte măsuri asemănătoare.
Doar prevenirea socială este eficace pe termen lung, deoarece acţionează asupra persoane-
lor, în special asupra tinerilor inadaptaţi în contextele sociale în care trăiesc: familie, şcoală, grup
de prieteni, cartier, localitate. În acest sens, acţiunile preventive au o dublă orientare: pe de o parte,
spre factorii care anticipează o dezvoltare inadecvată a persoanei şi a familiei sale şi, pe de altă

116
parte, spre comunitatea în care trăiesc aceştia. În mod deosebit, prevenirea socială caută să dezvolte
programe de ameliorare precoce a competenţelor de viaţă ale minorilor, de eliminare a carenţelor
parentale, de creare a condiţiilor pentru o bună evoluţie intelectuală şi morală a familiei, de îmbo-
găţire a mediului educativ în care trăiesc minorii (pre)delincvenţi. A te purta civilizat, a nu ţipa, a-
ţi controla violenţa, a respecta regulile, a-ţi impune să fii bun cu cei din jur, a-ţi oferi ajutorul, a
face faţă fricii, a-i preţui pe cei apropiaţi, nu sunt achiziţii atât de facile pe cât par la prima vedere.
În general, instituțiile sociale care se ocupă cu prevenirea și combaterea criminalității se
ghidează sau ar trebui să se orienteze după o serie de principii:
a. principiul spațialității (încadrarea acțiunii preventive într-un teritoriu determinat – sector,
cartier, comunitate etc., implicând intervenții ale structurilor locale și centrale);
b. principiul contractualizării (care presupune participarea statului; potrivit acestui princi-
piu, acțiunile de prevenire trebuie să fie continue);
c. principiul parteneriatului social (care înseamnă colaborarea actorilor sociali, inclusiv a
populației);
d. principiul cooperării și utilității sociale (necesitatea implicării tuturor instituțiilor abilitate
în prevenirea și combaterea fenomenului infracțional, precum și a societății civile);
e. principiul transparenței și apropierii de comunitate (proximității) (prin crearea unei legă-
turi parteneriale între poliție, cetățeni, instituții publice și private, precum școli, biserici,
autorități publice locale, mass media, ONG-uri etc.);
f. principiul priorității măsurilor preventive, față de cele coercitive (mutarea centrului de
greutate al politicilor de combatere a criminalității din zona represivă, către zona preven-
tivă și de reinserție socială);
g. principiul legalității (desfășurarea activității de reducere a infracţionalităţii respectând
prevederile Constituţiei şi ale legislaţiei în vigoare, precum şi convenţiilor internaţionale);
h. principiul evitării stigmatizării (prevenirea revictimizării);
b) ) principiul respectării diferenţelor culturale (luarea în considerare a particularităţilor cul-
turale ale zonei, respectând dreptul minorităţilor la liberă exprimare);
a. principiul proporţionalităţii intervenţiei (intervenţia preventivă trebuie să fie proporţio-
nală cu nevoia de siguranţă exprimată de populaţie şi cu starea infracţională).

10.6 Criminalitatea în România – date statistice


Așa cum am văzut, criminalitatea este un fenomen social complex, cu numeroase dimensi-
uni și comportamente incluse. Unele dintre acestea sunt detectate de instituțiile sociale specializate
și sunt sancționate în conformitate cu legile. Este vorba, desigur, doar de o parte a acestor compor-
tamente. Unele fapte, deși criminale (infracționale, violente etc.), rămân nedetectate de agenții con-
trolului social, și, ca urmare, nepedepsite. Ele nu apar, ca atare, nici în statisticile care reflectă

117
fenomenul criminalității. Cu alte cuvinte, atunci când analizăm datele oficiale trebuie să avem în
vedere că acestea reprezintă doar o parte din actele criminale – cele care au fost descoperite, incri-
minate și sancționate.
Conform statisticilor Poliției Române43, câteva aspecte ale criminalității în România între
2004 și 2011 au fost următoarele:

Figura 10: Volumul criminalității în România (2004-2008; infracțiuni la 100.000 de locuitori)

Tabelul 9: Criminalitatea în România în perioada 2004-2009 (infracțiuni soluționate și volumul


criminalității – raportul infracțiuni/ 100.000 de locuitori)
2004 2005 2006 2007 2008 2009
Infracțiuni soluționate 231.637 208.239 232.659 281.457 289.331 299.889
Infracțiuni la 100.000 de locuitori 1006 961 1077 1305 1344 1395

43
http://politiaromana.ro/statistici_2004_2011.htm

118
Figura 11: Infracțiuni săvârșite cu violență în România (2004-2008)

Tabelul 10: Infracțiuni săvârșite cu violență în România 2004-2009


2004 2005 2006 2007 2008 2009
1. Omor 516 453 438 416 470 397
2. Tentativă de omor 524 457 479 445 410 387
3. Lovituri cauzatoare de moarte 122 109 120 101 97 87
4. Vătămare corporală gravă 700 724 662 684 560 573
5. Viol 953 1013 1.116 1.048 1.016 1.007
– cu moartea victimei 141 133 * * * *
6. Tâlhărie – total 3.087 3.326 4.078 2.496 2.464 2.541
– cu moartea victimei 25 29 18 5 7 11
7. Ultraj 461 355 327 369 453 523
8. Pruncucidere 25 32 20 21 23 24
* Date indisponibile

119
Tabelul 11: Criminalitatea în România 2010-2011 (infracțiuni soluționate, volumul criminalității
– raportul infracțiuni/ 100.000 de locuitori, infracțiuni săvârșite cu violență, infracțiuni contra
patrimoniului, alte infracțiuni prevăzute de Codul penal)
INDICATORI 2010 2011
I. INFRACȚIUNI SOLUŢIONATE 292.682 258.895
- volumul criminalității – infracțiuni la 100.000 locuitori 1.364 1.208
I.a. INFRACȚIUNI GRAVE SĂVÂRȘITE CU VIOLENȚĂ
1. Omor 404 335
2. Tentativă de omor 513 502
3. Loviri cauzatoare de moarte 107 97
5. Viol 897 780
6. Tâlhărie - total 2.484 2.251
7. Ultraj 469 425
8. Pruncucidere 22 21
ALTE INFRACȚIUNI SĂVÂRȘITE CU VIOLENȚĂ
1. Loviri sau alte violenţe 45.141 36.321
2. Ucidere din culpă 1.185 1.061
I.b. INFRACȚIUNI CONTRA PATRIMONIULUI 89.992 84.185
1. Furt 48.828 47.322
2. Înșelăciune 9.250 8.006
3. Distrugere 19.578 17.605
4. Delapidare 1.256 1.238
5. Gestiune frauduloasă 461 300
6. Abuz în serviciu 2.799 3.021
7. Neglijență în serviciu 693 551
I.c. ALTE GENURI DE INFRACȚIUNI PREVĂZUTE DE CODUL PENAL
1. Luare de mită 981 792
2. Dare de mita 1.534 1.005
3. Primire de foloase necuvenite 28 48
4. Trafic de influență 599 580
5. Nerespectarea dispozițiilor privind operațiunile de import - export 41 23
4. Fals - TOTAL 15.195 13.422
- fals de monedă sau alte valori 372 279
- fals în înscrisuri 14.646 12.938
5. Înșelăciune cu privire la calitatea mărfurilor 106 10
6. Concurență neloială 2 1
7. Ultrajul contra bunelor moravuri și tulburarea liniștii și ordinii publice 1.200 1.112
8. Prostituție 261 236
9. Proxenetism 150 164

120
Bibliografie recomandată pentru aprofundarea acestei teme:
 Becker, Howard. 1963. Outsiders: Studies in the Sociology of Deviance. New York: Free Press.
 Giddens, Anthony. 2010. Sociologie. Bucureşti: Editura ALL, Capitolul 8 („Deviație și de-
lict”), pp. 187-229.
 Hirschi, Travis. 2002. Causes of delinquency. New Brunswick, N.J.: Transaction Publishers.

Întrebări recapitulative și de autoevaluare:


1) Ce se înțelege prin „conformitate”? Dar prin „devianță”? Care este raportul dintre cei doi
termeni?
2) La ce se referă controlul social? Care sunt mecanismele prin care este înfăptuit controlul
social? Ce tipuri de control social există?
3) Cum a explicat R. K. Merton devianţa și conformitatea? Care sunt tipurile de comporta-
ment, definite în funcție de conformitatea individului la scopurile și la mijloacele societății,
despre care vorbeşte Merton? Explicați-le și exemplificați.
4) Ce se înțelege prin delincvență? Ce categorii de fapte sunt incluse în sfera ei?
5) Enumerați și explicați dimensiunile delincvenței. Cum studiază sociologia delincvenţa?
6) Cum pot fi clasificate teoriile care încearcă să explice cauzele și factorii generatori ai com-
portamentului delincvent?
7) Pe ce pun accentul teoriile constituționale? Dar teoriile mediului social?
8) Enumerați și descrieți pe scurt câteva din teoriile care acordă un rol determinant factorilor
interni, endogeni, „eredității criminale”. Care este punctul vostru de vedere cu privire la
explicațiile oferite de aceste teorii?
9) Realizați exercițiul de la punctul anterior și pentru:
a. teoriile care pun accentul pe structura personalității;
b. teoriile mediului social.
10) Cum este definită „criminalitatea”? Dar „infracționalitatea”? Care dintre cele două con-
cepte are o sferă mai largă de cuprindere?
11) Ce se înțelege prin violență criminală? Ce acte sunt cuprinse în acest termen?
14) La ce se referă crima organizată? Cum pot fi clasificate organizațiile criminale?
15) Ce acte sunt incluse de prevenirea delincvenței și a criminalității?
16) Care sunt cele două modalităţi cel mai frecvent utilizate în lume pentru prevenirea delin-
cvenței și a criminalității? Explicați-le succint.
17) Care sunt principiile după care se orientează, în general, instituțiile sociale care se ocupă cu
prevenirea și combaterea criminalității?
18) Specificați și explicați câteva aspecte și date statistice cu privire la criminalitatea din Ro-
mânia în ultimul deceniu.

121
Capitolul 11
PROBLEMA CONSUMULUI ŞI A DEPENDENŢEI
DE DROGURI (ALCOOL, TUTUN, NARCOTICE)

Obiective
Lectura şi analiza informaţiilor din acest capitol oferă suportul necesar pentru:
a) Familiarizarea cu caracteristicile și cu pericolele asociate consumului și dependenței de
droguri; delimitarea între dependența fizică și cea psihică;
b) Familiarizarea cu cele mai frecvent utilizate tipuri de droguri și dobândirea de cunoștințe
cu privire la efectele lor; înțelegerea pericolelor pe care toate drogurile le reprezintă;
c) Familiarizarea cu teoriile referitoare la consumul și dependența de droguri; delimitarea
între teoriile psihologice, sociologice și medicale (genetice); cunoașterea și înțelegerea ex-
plicațiilor acestor teorii și dezvoltarea capacității de a aprecia (critic) premisele și conclu-
ziile lor;
d) Dobândirea de cunoștințe cu privire la modelele explicative pentru cauzele consumului şi
dependenţei faţă de droguri; aprofundarea modelului trivariabil și cunoașterea factorilor
care, conform acestui model, stau la baza instalării dependenţei;
e) Capacitatea de a explica „triunghiul dependenţei” și de a aprecia importanţa sa deosebită
în cadrul măsurilor de combatere a dependenţei de drog;
f) Familiarizarea cu modelele terapeutice pentru dependenţa de droguri; cunoașterea și în-
țelegerea premiselor lor și a modalităților de acțiune pe care le propun.

11.1 Caracteristici ale consumului și dependenței de droguri


În fiecare zi, pe tot cuprinsul globului pământesc, milioane de oameni folosesc droguri.
Chiar dacă poate părea surprinzător, sunt folosite droguri şi atunci când se consumă ceai sau cafea.
Ca şi multe alte droguri, cafeina din ceai, cafea sau alte băuturi răcoritoare cum ar fi Coca-Cola,
sau alcoolul din vin şi bere sunt substanțe care modifică funcționarea normală a organismului. Fo-
losite cumpătat, aceste droguri sunt relativ inofensive şi în multe zone ale lumii sunt perfect legale.
Totuşi, alte tipuri de droguri sunt ilegale şi periculoase. Substanțe ca heroina sau cocaina fac parte
din aceasta categorie, iar deținerea sau folosirea lor sunt interzise prin lege. Aceste droguri pot
ucide. Probabil cele mai utilizate droguri sunt alcoolul şi nicotina (din ţigări).
Majoritatea drogurilor provoacă dependență, fizică și/sau psihică. Starea de dependență se
manifestă prin nevoia imperioasă de drog a consumatorului și apare ca urmare a consumului repetat
al drogului. În funcție de tipul de drog, dependența se poate instala după un consum îndelungat,
dar și după numai un număr relativ scăzut de utilizări, în cazul drogurilor puternice (de exemplu,

122
administrarea injectabilă a heroinei de șapte până la zece ori poate determina, în împrejurări favo-
rizante, dependenţa). Dependența fizică este o stare adaptativă ce are drept consecință apariția de
tulburări fiziologice și psihologice intense atunci când luarea drogului este suspendată („starea de
lipsă”). Dependența psihică se manifestă sub dorința imperioasă de repetare a consumului substan-
ței toxice. În lipsa acesteia, subiectul prezintă o stare depresivă anxioasă.
Caracteristice dependenței de droguri sunt două stări: starea de stupoare și starea de sevraj.
Starea de stupoare este starea care urmează imediat consumului de drog. Ea este starea căutată de
dependenți și poate include euforie, fericire, mulțumire, dezinhibare, creșterea mobilizării, o acuti-
zare a trăirii sentimentelor, creșterea nivelului de energie (fizică, psihică, sexuală), dar și amorti-
zarea sentimentelor, senzațiilor și trăirilor, pierderea memoriei trăirilor generatoare de conflicte şi
probleme, „amorțirea”, „uitarea” realității. În timp, același drog, în aceeași cantitate, nu va mai
determina aceleași rezultate, ca urmare a obișnuirii organismului cu substanța (instalarea tole-
ranţei). De aceea, pentru a ajunge în starea de stupoare dorită, de obicei consumatorii de drog au
nevoie fie mai des de drog, fie de doze din ce în ce mai mari. Starea de sevraj este starea deter-
minată de privarea de drog sau de renunțarea la acesta. Ea include simptome fizice și psihice dintre
cele mai neplăcute. Manifestările de sevraj pot merge, la nivel fizic, de la tulburări vegetative
uşoare (transpiraţii, senzaţie de frig, frisoane, dureri de cap, greață) până la insuficienţă circulatorie
și colapsuri circulatorii grave, durere la nivelul membrelor, abdomenului, oaselor şi muşchilor,
tulburări de somn persistente, dureri şi crize convulsive, stop cardiac și chiar deces. La nivel psihic,
manifestările de sevraj pot include tulburarea conștiinței, halucinaţii vizuale, auditive, tactile sau
mixte, psihoze, pasivitate, depresie și chiar tentative de suicid.
Bineînțeles, pericolul drogurilor este dat nu doar de manifestările de sevraj, ci și de pericli-
tarea și degradarea în timp a funcțiilor vitale ale organismului ca urmare a prezenței substanței
toxice (care pot avea ca rezultat colapsul unuia dintre organele vitale, deci moartea), ca și de riscul
consumului excesiv (supradozajului). Astfel, în majoritatea cazurilor drogurilor „tari” (heroina,
morfina, cocaina, barbituricele, halucinogenele) o supradoză este, de obicei, fatală. Deosebit de
periculos pentru viață este și consumul concomitent a două sau mai multe droguri, în special a
drogurilor care au efecte total diferite asupra creierului – pe de o parte energizante, pe de altă parte
amortizante (de exemplu, aşa-numitul „speed-ball”, un amestec de cocaină şi heroină, dar și, de
pildă, alcoolul consumat împreună cu barbituricele).
Pericolul reprezentat de consumul și dependența de droguri nu este, însă, doar o problemă
individuală. El este, în aceeași măsură, un pericol social. O persoană care a consumat drog își
pierde, cel puțin parțial, discernământul, capacitatea de a raționa și de a lua decizii în cunoștință de
cauză, ceea ce face din ea un potențial pericol pentru cei din jur. De exemplu, cei care consumă
alcool pot deveni agresivi și violenți sau provoacă accidente rutiere, iar cei care consumă droguri
„tari” pot ajunge să nu mai facă diferența între bine și rău, considerând un comportament distructiv
sau autodistructiv ca fiind perfect „normal”.

123
Dacă luăm în considerare următoarele elemente – a) un număr foarte mare de persoane
consumă droguri care afectează sănătatea proprie sau a celor din jur (includem aici, desigur, și
alcoolul și tutunul); b) deși în unele cazuri tolerat de societate – precum în cazul alcoolului și țigă-
rilor, consumul drogurilor este perceput, totuși, la nivelul general, drept indezirabil și c) societatea
suportă „costurile” dependenței și efectelor acesteia (de exemplu, costurile medicale) și face efor-
turi pentru diminuarea fenomenului (de exemplu, prin instituții și campanii publice finanțate de
guvern, prin activitatea organizațiilor non-guvernamentale etc.), – consumul și dependența de dro-
guri constituie, fără îndoială, o problemă socială.

11.2 Tipuri de droguri


1) Alcoolul este probabil cel mai comun drog. Este folosit în aproape toate colţurile lumii.
Acesta se formează atunci când drojdia (particule de mucegai) fermentează zaharuri în mod natural,
în fructe ca strugurii şi în seminţe, cum ar fi cele de orz. Vinul, berea, cidrul şi „tăriile”, cum ar fi
ginul, romul, conțin toate alcool.
Acest drog acționează asupra creierului în două moduri. Este un anestezic ce amortizează
senzații şi sentimente şi este, de asemenea, un depresiv, ce încetinește acțiuni şi reacții. Alcoolul
interferează cu percepția realității și cu abilitatea de a lua decizii în deplină cunoștință de cauză.
Puterea alcoolului, ca viciu, este evidentă atunci când o persoană dependentă de acesta în-
cetează să-l mai consume. Starea de sevraj poate include, în cazul alcoolicului, simptome care pot
merge de la unele mai ușoare (transpirație, tremurat), până la simptome grave (greață, halucinații)
și chiar la starea de delirium tremens (care este considerată o boală și se manifestă prin delir însoțit
de tremurul nervos al feței și al membrelor; în cazurile grave delirium tremens poate fi mortală).
Conform datelor European Status Report on Alcohol and Health 2010 și Global Status Re-
port on Alcohol and Health 2010, populaţia României se află peste media europeană în ceea ce
priveşte consumul de alcool. Astfel, adulţii români consumă 18,5 litri de alcool/locuitor/ an, cu
20% mai mult decât media în UE (15 litri). O statistică a Ministerului Sănătăţii arată că 16% dintre
români sunt consumatori obişnuiţi de băuturi alcoolice şi 10% din populaţie (mai mult de două
milioane de persoane) au probleme cu alcoolul, adică îl consumă în exces, iar aceste procente sunt
în trend crescător. Conform unei statistici din 2007 a Agenţiei Naţionale Antidrog, unul din şase
români consumă în mod frecvent băuturi alcoolice tari. Tulburările datorate consumului de alcool
în România sunt cu peste o treime mai mari decât în UE. 20% dintre cei care se adresează medicilor
de familie și 40% dintre pacienții secțiilor de medicină generală și chirurgie recunosc consumul de
alcool la originea cererii de asistență. România se află în fruntea clasamentului în Europa (după
Ungaria) la numărul de decese (raportate la suta de mii de locuitori) cauzate de ciroză (45 la
100.000). Chiar și dintre cei care ocupă funcții manageriale, 28% (mai mult de 1 din 4) consumă
alcool peste o anumită „limită admisă” (conform Asociației pentru Lupta împotriva Alcoolismului
și Toxicomaniilor, http://www.aliatong.ro/). De asemenea, în România se înregistrează o incidenţă

124
foarte mare a cazurilor de accidente rutiere provocate de consumul de alcool (40% din decesele din
accidentele rutiere sunt cauzate de consumul de alcool), a cazurilor de violenţă domestică (în 44%
din cazurile înregistrate agresorul se afla sub influenţa băuturilor alcoolice), a cazurilor de violuri
și crime (aproape 50% din violuri și 50% din crime sunt comise sub influenţa băuturilor alcoolice)
etc.
Statisticile arată că în Europa peste 25% dintre decesele înregistrate în rândul bărbaţilor
între 15 şi 29 de ani sunt cauzate de consumul de alcool. La nivel mondial, conform datelor Orga-
nizației Mondiale a Sănătății, excesul de alcool provoacă decesul mai multor oameni decât SIDA
și tuberculoza la un loc.
2) Tutunul / nicotina din tutun este un drog consumat pe scară largă în societate. Fumatul
frunzelor uscate ale plantei de tutun este foarte nociv din punct de vedere fizic. Fumatul poate
provoca unele forme de cancer cum ar fi cel la plămâni şi gât, de asemenea poate provoca boli ale
inimii şi ale vaselor sangvine, probleme ale plămânilor, ca bronșita, precum şi tulburări la copiii
nenăscuți ai unei femei fumătoare. Aceste boli sunt provocate în special de alte ingrediente din
fumul de tabac, cum ar fi vaporii de tar și monoxidul de carbon. Persoanele care inspiră fumul de
țigară în mod regulat – fumătorii pasivi – se află şi ele în pericol.
Nicotina însăși poate contribui la stimularea unei persoane, făcând-o să se simtă mai alertă
şi mai plină de viaţă. Fumătorii se obișnuiesc rapid cu fumatul şi trebuie să fumeze mai mult pentru
a obține același efect. Aceștia pot deveni dependenți din punct de vedere psihologic şi, de aceea,
chiar dacă sunt conștienți de pericolele la care se expun, le este foarte greu să renunțe la acest
obicei.
Şi în ceea ce privește consumul de nicotină România se află pe primele locuri în Europa.
Astfel, incidenţa fumatului era, în România, în 2007, de 31%, spre deosebire de Olanda, cu 14%,
sau Franţa, cu 18%. Incidenţa se măsoară ca procent din numărul adulţilor fumători, luându-se în
calcul cei care fumează mai mult de şase ţigarete pe zi. Consumul mediu pe fumător este de circa
18 țigarete pe zi, potrivit studiului Omnibus realizat de compania de cercetare Mercury.
Dacă se iau în considerare toţi fumătorii, indiferent de numărul de ţigarete fumate pe zi,
procentul este şi mai mare. Conform unui studiu efectuat în aprilie-iunie 2007, 46,6% din populația
României, cu vârsta peste 18 ani, fumează cel puțin o țigară pe zi. Bărbaţii sunt fumători mai înrăiți
decât femeile. Potrivit studiului, din totalul populației masculine a României, 59,2% fumează cel
puțin o ţigară pe zi, în timp ce, în cadrul populației feminine, incidenţa este de 34,5%.
Alături de alcool şi tutun, un alt drog la fel de frecvent utilizat este 3) cafeina care, asemenea
nicotinei, este un alcaloid provenit în acest caz din frunzele plantei de ceai, sau din semințele ar-
borelui de cafea. Cafeina este prezentă şi în cacao şi unele băuturi răcoritoare, cum ar fi cola. Con-
sumul zilnic şi în cantităţi mari de cafeină poate provoca probleme grave de sănătate, precum tul-
burările digestive şi somnul neliniștit.

125
3) Pe lângă aceste droguri permise (al căror consum şi comercializare sunt legale), există
droguri care intră în categoria „substanțelor interzise”, fie că este vorba de „droguri mai uşoare”
sau „droguri tari”.
În prima categorie intră, de exemplu, hașișul/ canabisul şi marijuana, care sunt droguri
extrase din cânepă, şi care nu creează dependenţă. Cercetările au demonstrat că aceasta poate duce
la probleme mai puțin grave în comparație cu tutunul sau alcoolul. În multe ţări, unele grupări au
încercat să schimbe legile şi să înlăture unele pedepse pentru consumul acesteia. Pericolul repre-
zentat de acest drog rezidă din faptul că marijuana este o cale de acces către drogurile tari.
În cea de-a doua categorie intră:
a. Drogurile halucinogene – unele dintre acestea sunt naturale, cum sunt cele din „ciupercile
magice” şi mescalina din cactusul „peyote”, iar altele sunt create în laborator, precum acidul
lisergic dietilamid - LSD-ul şi PCP-ul – „praful îngerilor”. Cea mai mare parte a halucino-
genilor nu creează o dependenţă fizică serioasă, iar pe termen lung nu par să cauzeze o
dependenţă psihologică puternică. Provoacă, în schimb, o toleranţă în organism, ducând la
moartea consumatorilor. Efectele halucinogene pot avea, de asemenea, efecte dramatice:
consumatorul îşi închipuie că poate să zboare şi sare pe fereastră. Aproape toţi oamenii care
au încercat măcar o dată substanţe halucinogene, descriu, ca primă modificare psihică, stră-
lucirea crescută a culorilor.
b. Amfetaminele – sunt produse în laborator şi sunt considerate medicamente „excitante”, fiind
derivaţi ai adrenalinei (în argoul consumatorilor de droguri, aceste substanțe sunt cunoscute
cu numele de „speed”). Aceste medicamente accelerează reacțiile chimice ale organismu-
lui, producând energie. Problema este că, de multe ori, consumatorul este tentat să mai ia o
doză, pentru a se simți din nou energic, iar acest fapt poate duce uşor la obișnuință şi de-
pendenţă psihologică. Creşterea performanţelor şi a capacităţii de efort se face pe seama
rezervelor energetice; dacă acestea nu se refac în cantitate suficientă, cu timpul se ajunge la
epuizarea generală a organismului. Acest risc este cu atât mai mare, cu cât prin efectul lor
central, amfetaminele şi derivaţii lor suprimă senzaţia de foame, determinând reducerea
aportului alimentar (de aceea ele au fost folosite cândva ca tablete pentru slăbit). Nevoia de
somn dispare, iar senzaţia de oboseală este suprimată (ceea ce face ca oamenii surmenaţi să
resimtă mult mai mult efectul amfetaminelor decât cei odihniţi). Capacitatea de gândire este
accelerată până la fuga de idei, iniţiativa crescută. Sub influenţa amfetaminelor oamenii
vorbesc mai uşor şi sunt mai convinşi de valabilitatea şi originalitatea celor spuse decât în
mod normal. Munca de rutină face mai multă plăcere, contradicţiile sunt ignorate mai uşor,
iar relaţiile sociale sunt mai bune. Amfetaminele sunt frecvent implicate în aşa-numita po-
litoxicomanie, consumul concomitent sau combinat al mai multor droguri. Amfetaminele
sunt utilizate de exemplu de alcoolici, dar şi de dependenţii de opiacee care vor să se eufo-
rizeze dimineaţa. Combinaţia de amfetamine şi alcool poate provoca în multe situaţii un

126
comportament agresiv nefondat. De asemenea, combinaţia de amfetamine şi alte droguri
(precum barbituricele, utilizate pe post de somnifere) duce, în cele din urmă, la moarte.
c. Opiaceele – opiul, morfina şi heroina – obţinute dintr-o specie de mac numită opiu. Capa-
citatea de a da dependenţă a heroinei este extrem de mare, mai mare decât la orice altă
substanţă. Administrarea injectabilă a heroinei de şapte până la zece ori poate determina, în
împrejurări favorizante, dependenţa, cu toate consecinţele ulterioare. Inhalarea şi prizarea
de heroină duc, de asemenea, la dependenţă. Dependenţii de heroină prezintă, conform ex-
perienţei clinice, o stare generală puternic alterată. Spectrul îmbolnăvirilor asociate cu con-
sumul de droguri este larg: abcese ale extremităţilor; carii dentare şi leziuni asociate; redu-
cerea masei musculare; modificări trofice şi leziuni la nivelul picioarelor; scabie; ulceraţii
şi flebite (inflamaţii ale venelor) la nivelul membrelor inferioare; bronşite purulente; pneu-
monii; boli cu transmitere sexuală; crize psihiatrice/ comportament suicidal; infecţia HIV;
tuberculoza; hepatita virală A/B/C.
d. Cocaina – un praf alb, extras din frunzele plantei coca, extragerea făcându-se prin procedee
chimice, fiind folosiţi solvenţi precum petrolul sau kerosenul). Un efect caracteristic al co-
cainei îl reprezintă aşa-numitele halucinaţii tactile. Bolnavii psihotici au senzaţia prezenţei
unor vieţuitoare minuscule, a unor particule fine de praf sau a unor obiecte de dimensiuni
mici pe pielea lor, pe care pretind, uneori, că le şi văd. În consecinţă, se vor scărpina puternic
(prezintă urme de grataj). Dependenţii de cocaină prezintă alterări ale caracterului tipice
dependenţei. Pot apărea leziuni cerebrale grave, cum ar fi encefalomalacia ("înmuierea sub-
stanţei cerebrale"), ce duc la demenţă. În stadiul final apare o dezintegrare fizică totală.
e. Drogurile sintetice („designer drugs”) – Ecstasy etc. În cazul consumului susţinut de Ec-
stasy (prescurtat și XTC), cele mai importante riscuri ţin de faptul că sistemul natural de
alarmă al omului este abolit. În unele cazuri poate să survină decesul prin hipertermie şi
deshidratarea organismului, modificări evidente, însă neînregistrate de către persoanele în
cauză. Acest drog este cu atât mai periculos cu cât este consumat în combinaţie cu alte
droguri. În combinaţie cu alcoolul, de exemplu, există un risc major, deoarece alcoolul sti-
mulează deshidratarea (ceea ce înseamnă pericol de hipertermie şi deshidratare). De ase-
menea, această combinaţie determină rapid un curaj exagerat şi supraaprecierea propriilor
capacităţi (ceea ce înseamnă pericol mai ales în traficul rutier) şi amplifică efectele biolo-
gice negative şi urmările acestora (mahmureala). Caracterul ilegal al XTC şi amestecurile
necontrolate în care se comercializează sporesc în mod apreciabil riscul efectelor adverse.
f. g) Barbituricele (droguri create în laborator, prescrise uneori de medici pentru alungarea
insomniei şi neliniștii, în calitate de „somnifere” sau „calmante”, dar şi pentru calmarea
suferinţelor persoanelor cu boli în faze terminale). Barbituricele sunt prescrise mai rar în
zilele noastre, iar folosirea lor este supravegheată cu atenție, deoarece folosite abuziv aceste
droguri creează dependenţă fizică şi psihologică.

127
g. Solvenţii şi inhalanţii sunt substanțe care produc efecte similare alcoolului sau anestezice-
lor. Cel mai răspândit mod de utilizare este inhalarea din pungi de plastic, flacoane sau alte
recipiente. Exemple de solvenţi: vopselele şi diluanţii de vopsele, lacurile, acetona, gazul
(lichid) de brichetă, substanţele adezive (cleiuri şi lipiciuri), spray-urile cu vopsea, fixativul
de păr etc. De asemenea, mulți solvenți organici cum sunt benzina, eterul, alţi solvenți şi
aerosoli produc vapori ce dau senzații asemănătoare intoxicării cu alcool. Aceste substanţe
au, în general, în componenţa lor substanţe volatile, iar efectul stupefiant acţionează direct
asupra creierului. Mulţi solvenţi se aplică pe un produs textil (precum o batistă), pe care
consumatorul îl pune la nas sau la gură şi îl inhalează. Efectele psihice ale acestor droguri
sunt confuzia, pierderea autocontrolului, dorința de a face lucruri neobişnuite, euforia. Une-
ori pot apărea halucinaţii vizuale sau auditive. Efectele fizice sunt senzația de căldură, în-
roșirea feţei, tuse, strănuturi, sângerări ale mucoasei nazale, greţuri, vărsături, amețeli, som-
nolenţă puternică (asemănătoare consumului de alcool), lipsa de coordonare a mișcărilor,
scăderi în greutate. Utilizarea susţinută a solvenţilor/ inhalanţilor poate provoca deteriorări
grave şi definitive ale nervilor, creierului, stomacului, plămânilor, măduvei osoase şi fica-
tului. În România, cel mai popular inhalant este Aurolac – denumire comercială a unui co-
lorant sintetic, sub formă de praf argintiu. Aurolac este o substanţă cunoscută a fi utilizată
de multe dintre persoanele fără adăpost (copiii străzii, aşa-numiţii „aurolaci”). De obicei,
aurolacul se introduce într-o pungă şi se trage pe nas prin deschizătura pungii (se inhalează).
Toate drogurile tari creează fie dependenţă fizică, fie dependenţă psihică (fie ambele), ceea
ce face ca încetarea consumului lor, nesupravegheată medical, sa aibă consecinţe nefaste asupra
persoanei dependente (inclusiv moartea). Dependenţa reclamă deseori consumul unor doze mărite
sau a unor doze cuprinzând combinaţii de droguri tari, iar o supradoză a unui astfel de drog (precum
heroina, cocaina, „praful îngerilor” sau o combinaţie a lor) este de cele mai multe ori letală.
Conform ultimului raport al Agenţiei Naţionale Antidrog (ANA) publicat în 2011, din tota-
lul populației din România cu vârsta cuprinsă între 15 și 64 de ani, 4,3% au consumat droguri (în
acest studiu nu sunt incluse alcoolul, tutunul și cafeina). Procentul este în creștere: în 2007, el era
de 1,7%. Cel mai consumat drog este canabisul (1,6%), urmat de Ecstasy (0,7%), heroină (0,3%)
și cocaină (0,3%). Legat de vârsta consumatorilor de heroină, 11% au început să consume drog de
mare risc de la vârste sub 14 ani, peste 42% dintre aceștia au început sa îşi administreze stupefiante
de la 15-19 ani, iar 27%, între 20 şi 24 de ani.
De-a lungul vieții, aproape 350.000 de români au consumat „substanţe interzise” cel puţin
o dată. Dintre aceştia, 10% consumă regulat stupefiante. La nivel mondial există aproximativ 200
de milioane de consumatori, iar în Europa 70 de milioane. Statisticile A.N.A. arata că numărul
dependenților de droguri la nivel național este de aproximativ 35.000 de persoane, similar cu cel
din 2005. Aproximativ 95% din consumul de droguri se înregistrează în mediul urban, cu Bucureș-
tiul pe primul loc (cu aproximativ 29.000 de toxicomani, dintre care 24.000 sunt consumatori de

128
droguri cu risc maxim, preponderent heroină), apoi județele Timiș, Cluj, Iași, Constanţa, Brașov şi
Bihor. Începând cu 2006, în fiecare an mor câte 30-40 de persoane din cauza consumului de dro-
guri.
În ceea ce privește transportul de droguri, România se află pe „ruta balcanică”, pe care
circulă opiaceele, rută care pornește din Afganistan, cel mai mare producător de opiu, şi traversează
Iran, Turcia, Bulgaria şi România, după care drogurile ajung în Europa de Vest. Opiaceele însu-
mează aproximativ 93% din totalul drogurilor consumate în ţara noastră.

11.3 Teorii referitoare la consumul de droguri


Toxicomanii se recrutează din cele mai diverse pături ale societăţii, iar unele categorii so-
ciale par a avea o predispoziție în acest sens. Astfel: bărbații devin mai frecvent toxicomani decât
femeile; persoanele necăsătorite în comparație cu cele căsătorite sunt mai predispuse la toxicoma-
nie; locuitorii orașelor sunt mai expuși la acest flagel în comparație cu persoanele din mediul rural;
persoanele tinere sunt tentate de consumul de droguri mai mult decât persoanele vârstnice; per-
soane cu risc ridicat în a deveni toxicomani sunt și acelea care fac parte din grupurile de copii ai
străzii, dar şi persoanele aflate în detenţie.
11.3.1 Teoriile psihologice
Astfel de teorii pun la baza explicațiilor pentru consumul de droguri personalitatea indivi-
dului. Robert R. Bell diferențiază între dependenţă şi deprindere (obișnuință), în sensul că deprin-
derea are un caracter mental şi emoţional (este caracteristică, de exemplu, pentru dorința unui fu-
mător de a aprinde o țigară), iar dependenţa are un caracter fizic, fiind manifestată printr-o dorinţă
de neînfrânat, imperioasă, de a consuma drogul.
Cercetând o populație de tineri toxicomani, Peter Laurie desprinde trei condiții necesare
pentru apariția dependenţei de droguri: un deficit psihologic cu caracter predispozant; o criză care
apare în cursul vieții; o ofertă oportună de drog.
În cadrul teoriilor psihologice, teoriile psihodinamice susțin că există o relație între consu-
mul de droguri şi depresie. Din acest punct de vedere, consumul de droguri este o reflectare a
funcționării unui ego disturbat. Conform acestor teorii, politoxicomanii au mai frecvent în antece-
dente unele aspecte particulare, ca: o copilărie instabilă, predispoziție la automedicație etc. Teoriile
behavioriste pun accentul pe comportamentul de căutare a drogului, mai degrabă decât pe instala-
rea dependenţei fizice faţă de drog. Se consideră că în inducerea comportamentului de căutare a
drogului sunt implicați unii factori comportamentali, în special efectele de întărire pozitivă (starea
de euforie, înlăturarea anxietății, prevenirea sau dispariția simptomelor sindromului de abstinenţă,
creșterea performanţelor fizice şi psihice, etc.), care accentuează comportamentul de căutare a dro-
gului.

129
11.3.2 Teoriile sociologice
Teoriile din această categorie consideră că dependenţa faţă de drog este un proces social
mai degrabă decât o relație între proprietățile fizice ale drogului şi impactul lor asupra organismului
uman. Consumul de droguri ilicite a apărut ca un fenomen cu dimensiuni sociale în anii 1950-1960,
în cursul masivelor şi dramaticelor mutații culturale ale lumii occidentale. Consumul de droguri
apare frecvent asociat cu o cultură alternativă, atractivă, care este opusă comunităţii în care tinerii
(în special) nu se simt integrați.
John Clausen susține că dependenţa faţă de opiacee şi, în special, faţă de morfină şi heroină,
reprezintă consecința unui proces de învățare socială, rezultat al interacțiunii sau asocierii indivi-
dului cu alți indivizi dependenți. Inițierea în consumul de droguri şi adoptarea, în timp, a unei
conduite caracteristice toxicomanului, se derulează în mod aproape identic în marea majoritate a
cazurilor. Drogul este oferit inițial de către un grup de prieteni, ei înșiși consumatori de drog; tână-
rului i se propune să încerce drogul în cadrul unei reuniuni, caracterizată printr-o atmosferă de grup
favorabilă acestui gen de experiențe.
Robert R. Bell arată că există o relație între sărăcie şi consumul de droguri, dependenţa
fiind mai frecvent întâlnită în comunitățile caracterizate prin multe probleme sociale, cum ar fi:
delincvenţa, abandonul școlar, vagabondajul, șomajul, dezorganizarea familiei, iar majoritatea in-
divizilor dependenți sunt adulți.
Erving Goffman, unul din autorii teoriei etichetării sociale, considera că indivizii depen-
denți de droguri sunt consideraţi „devianți sociali”, „eșecuri în scenele motivaționale ale societăţii”,
„indivizi care par angajați într-un refuz colectiv al ordinii sociale”. Atribuirea unui asemenea rol
puternic stigmatizat toxicomanului, îl obligă pe acesta să se asocieze cu alți indivizi aidoma lui,
pentru a putea adera la normele şi valorile create de subcultura consumatorilor de droguri şi pentru
a putea găsi un sprijin în aceste norme şi valori. Includerea individului în subcultura drogului va
determina, de asemenea, schimbarea concepției de sine, facilitând transformarea acestuia într-un
dependent de „carieră”. Este vorba despre un proces de stigmatizare, etichetare, a dependentului
de droguri. „Cariera” unui individ dependent de droguri se derulează în stradă, în special în cartie-
rele periferice ale orașelor, în compania altor indivizi dependenți, care aderă la același sistem de
norme şi valori sociale şi care îşi petrec majoritatea timpului în căutarea unor noi doze de drog, în
desfășurarea unor activităţi ilegale (prostituție, furt, spargeri, jocuri de noroc), activitățile conven-
ționale ocupând doar o mică parte din timpul lor.
O altă teorie sociologică cu privire la consumul de droguri este teoria anomiei microsociale
a lui Erich Fromm. Acesta considera familia ca fiind „agenția psihologică a societăţii”, mediul prin
care societatea imprimă structurile specifice copilului şi, astfel, adultului. Toxicomanii pot proveni
fie din familii organizate, fie din familii dezorganizate. În cazul familiilor organizate structural, se
constată de multe ori existenţa unor disfuncționalități care constau, cel mai frecvent, din relații
perturbate cu unul dintre părinţi, cel mai adesea cel de sex opus, în timp ce celălalt părinte manifestă

130
o atitudine distantă, punitivă sau absentă. Dar, disfuncționalitățile familiale pot consta şi din relații
conflictuale între părinți, ceea ce creează premise nefavorabile unei socializări primare adecvate şi
încorporării normelor morale ale societăţii. Consumatorii de droguri pot proveni şi din familii exa-
gerat de tolerante faţă de comportamentele descendenților. Părinții se pot amăgi că este vorba doar
despre o problemă trecătoare, lucru care îi determină să se autoliniștească, ceea ce face ca situația
să scape treptat de sub control. Un aspect deosebit de important este existenţa unor cazuri de drogo-
dependenţă în familiile de origine ale toxicomanilor.
11.3.3 Teoriile medicale (genetice)
Acest tip de teorii pun la baza explicaţiilor pentru consumul de droguri factorii genetici. Se
presupune că există mai multe gene care acționează împreună, determinând vulnerabilitatea unei
persoane faţă de abuzul de droguri. În prezent se desfășoară cercetări intense privind fundamentul
biologic şi genetic al dependenţei faţă de droguri, în scopul găsirii metodelor optime de intervenție
medicală în astfel de cazuri.

11.4 Modele explicative pentru cauzele consumului şi dependenţei faţă de droguri


De-a lungul timpului au fost elaborate o serie de modele care au încercat, fiecare, să explice
cauzele consumului şi dependenţei faţă de droguri. În ordinea temporală a apariției lor, acestea
sunt:
I. Modelul monovariabil – în care la baza dependenţei este plasat doar drogul însuși, cu
efectele acestuia. Este modelul care a stat la baza prohibiției din 1919 a alcoolului în SUA,
dar care nu şi-a dovedit viabilitatea.
II. Modelul bivariabil – ia în calcul doi factori: proprietățile drogului şi personalitatea consu-
matorului. Acesta este modelul care a stat la baza apariției grupărilor Alcoolicilor Ano-
nimi.
III. Modelul trivariabil, introdus de către Claude Lowenstein, este cel mai complet model,
considerat cel care explică cel mai adecvat instalarea dependenţei faţă de droguri.
Conform acestui model, la baza instalării dependenţei sunt plasați trei factori:
1) Factorul social (momentul socio-cultural), reprezentat de disponibilitatea drogului, acceptarea
sau rejectarea de către grupul de egali a consumului de droguri (de exemplu, o parte dintre veteranii
războiului din Vietnam au renunțat la consumul de droguri după întoarcerea în SUA, în mare parte
datorită contextului socio-cultural diferit);
2) Factorul farmacologic, reprezentat de proprietățile farmacologice dezirabile ale drogului, cele
căutate de individul consumator (de exemplu, starea de euforie);
3) Personalitatea individului, structura sa psihologică, acesta fiind factorul care explică de ce unii
indivizi devin dependenți şi alții nu.

131
Modelul trivariabil al toxicomaniei stă la baza „triunghiului dependenţei”, care are o im-
portanţă deosebită în cadrul măsurilor de combatere a dependenţei de drog. Aceste măsuri trebuie
să vizeze toate cele trei laturi ale triunghiului, prin măsuri adecvate şi specifice fiecăreia.
- Factorul social poate fi influențat prin scăderea ofertei de drog, sancționarea penală a trafi-
cului de droguri, iar în cadrul acestor măsuri este recunoscut rolul deosebit de important al supor-
tului acordat de microgrupul familial.
- Factorul farmacologic poate fi influențat prin administrarea, în cadrul curei de dezintoxi-
care, a tratamentului cu antagoniști (de exemplu, administrarea de naltrexonă) sau a tratamentului
de întreținere (cu metadonă sau buprenorfină).
- Factorul personalitate individuală este cel mai dificil de abordat, el putând fi influențat prin
măsuri psihoterapeutice, aplicate în tratamentul post-cură şi care vizează construirea unui nou stil
de viaţă, fără droguri; ideea centrală este aceea că individul trebuie să „învețe” să trăiască fără drog.
Axarea asupra unui sau altuia dintre aceşti factori (sau o combinare a lor) stă la baza dife-
ritelor tipuri de tratament care au fost concepute de-a lungul timpului contra dependenţei de dro-
guri. Câteva dintre aceste modele terapeutice sunt prezentate în cele ce urmează.

11.5 Modele terapeutice pentru dependenţa de droguri


11.5.1 Modelul medical
Se bazează pe teza generală că narcomania este o boală şi cel mai normal este ca ea să fie
tratată de medic. Acesta utilizează un tratament de detoxifiere prin internare sau ambulatoriu pe o
perioadă de câteva săptămâni sau luni. Modelul medical ţine seama de mecanismele biologice ale
intoxicaţiei cu substanţe stupefiante şi foarte puţin de problemele psihologice şi sociale. De aceea
eficienţa lui este contestată, mai ales că tratamentul medical şi evoluţia sunt greu de urmărit în
ambulatoriu.
11.5.2 Modelul de modificare a comportamentului
Este centrat, în special, asupra dinamicii de condiţionare implicată în dezvoltarea depen-
denţei. Menţinerea şi întărirea comportamentului modificat se bazează pe concepţia că un reflex
condiţionat se poate prelungi mai uşor prin recompensare decât prin pedepsire; de exemplu, o
menţinere de abstinenţă se poate prelungi, dacă pacientul este lăudat pentru comportamentul său
matur şi conştient.
Desensibilizarea sistematică este o tehnică intermediară care utilizează modele de relaxare
sau hipnoză. Aici se pot include şi modele yoga, acupunctura sau metoda bio-feedback, utilizată
de unii terapeuţi. Rezultatele acestei tehnici rămân însă a fi clarificate. Alte tehnici au vizat utili-
zarea unor reflexe condiţionate de aversiune, asociate cu consumul de droguri; astfel s-a folosit
aversiunea electrică, alteori aversiunea chimică, iar în alte cercetări – crearea aversiunii prin ima-
gini plăcute. Toate aceste tehnici de obţinere condiţionată a aversiunii faţă de drog au drept scop
înlăturarea obişnuinţei de răspunde prin consumul de droguri la unele condiţii stresante.

132
11.5.3 Modelul psihologic
Se bazează parţial pe conceptul psihanalitic al personalităţii celui ce consumă droguri, de-
terminat de predispoziţii genetice, după unii, sau de influenţe sociale, după alţii. Indiferent dacă
subscriu sau nu la conceptul psihanalitic al personalităţii narcomanului, caracteristic pentru această
personalitate este o imaturitate emoţională, cu mari dificultăţi în relaţiile cu alte persoane, cu o
structură conflictuală, implicând un sistem propriu de apărare. Este vorba de o lipsă de dezvoltare
a unei maturităţi emoţionale cu consecinţe cunoscute în contactul cu lumea înconjurătoare.
Conform acestui model, mediul înconjurător nu trebuie să fie ostil, ci tolerant, înţelegător,
iar psihoterapeutul trebuie să utilizeze metode psihanalitice adecvate. S-au cristalizat două catego-
rii de psihoterapeuţi ce diferă prin atitudinea lor faţă de pacient: un tip mai obiectiv şi mai analitic
în abordarea terapiei şi un tip mai ataşat de bolnav, mai uman. Scopul final al psihoterapiei în
narcomanie, indiferent de mijloace, este acela de a-l învăţa pe cel ce consumă droguri, corespun-
zător experienţei pe care a trăit-o şi o trăieşte, să se adapteze la activităţile umane şi sociale, rezul-
tatele astfel obţinute fiind superioare celor obţinute prin terapia chimică.
11.5.4 Modelul social
Modelul social tinde să depsihologizeze tratamentul narcomaniei, punând pe prim-plan ro-
lul determinant al factorilor sociali în dezvoltarea susceptibilităţii şi a dependenţei psihice, ceea ce
implică cunoaşterea şi înlăturarea acelor factori ce au determinat apariţia abuzului. În al doilea
rând, acest model consideră că dependenţa psihică are un mecanism de imitare. Sunt acceptate atât
modelele de recompensare prin abstinenţă, cât şi cele de pedepsire în caz de consum de droguri,
aplicate individului sau în grup. Modelul social este deficitar în primul rând pentru că nu ia în
considerare înţelegerea originii psihologice a creşterii susceptibilităţii de a consuma droguri, iar în
al doilea rând, el nu ia în considerare dependenţa fizică, motiv pentru care consideră, de exemplu,
sindromul de abstinenţă sau criza de delirum tremens mai mult un sindrom psihic decât biologic.
11.5.5 Modelul complex
Acest model utilizează tehnici şi metode proprii fiecăruia din modelele anterioare, adaptate
însă fiecărui narcoman în parte. Însă, chiar dacă există particularităţi individuale, narcomanii, în
faza lor gravă de boală, reprezintă, în ceea ce priveşte dependenţa fizică şi psihică, precum şi în
ceea ce priveşte gradul de deteriorare socială, un grup destul de omogen, atât din punct de vedere
patologic, cât şi clinic. Aceasta implică o concepţie unitară de tratament, vizând iniţial deznarco-
logizarea farmacologică pentru ca apoi, după ce adicţia este învinsă, să înceapă un tratament com-
plex ce utilizează diferitele mijloace ale modelelor expuse anterior, în funcţie de particularităţile
cazului.
11.5.6 Programele de menţinere
Menţinerea cu metadonă a fost iniţiată în S.U.A. în 1964 de Dole şi Niswander. Ideea constă
în înlocuirea opiaceelor ilegale cu un derivat sintetic care, în doze adecvate, nu induce nici euforia
nici alterarea marcată a stării de conştiinţă. Durata efectului metadonei (viaţa sa medie este de 6-8

133
ori mai mare decât a opiaceelor cu o scurtă durată de acţiune) permite consumarea ei pe cale orală
şi evită apariţia sindromului de abstinenţă. Subiectul poate trăi o viaţă eliberată de problemele aso-
ciate căutării şi obţinerii substanţelor ilegale. Această stabilizare îi permite să-şi reconstruiască sau
să-şi consolideze activităţile profesionale şi sociale. Starea de sănătate se îmbunătăţeşte rapid, iar
indicele de activităţi ilegale se diminuează apreciabil.
Datorită acestor multiple avantaje, tratamentele de menţinere cu metadonă s-au impus ca
modelul cel mai practicat în S.U.A., dar şi în numeroase ţări din Europa. Experienţa a demonstrat
că rezultatele se îmbunătăţesc dacă se asociază cu un program psihosocial variat, incluzând terapia
de grup, tratamente psihiatrice şi medicale, şedinţe de tip „relaţie de ajutor” şi accesul la psihote-
rapie individuală.
11.5.7 Programele de abstinență
Combină diferite modalităţi terapeutice, şedinţe de ajutor, grupuri de prevenţie a recidivelor
şi de autoafirmare, bazate în special pe teoriile cognitiv-comportamentale, pe intrarea în psihotera-
pie şi stimulează foarte des participarea la grupuri de autoajutor. Abstinenţa relativă produce rezul-
tate mai dificil de evaluat. Unii pacienţi regăsesc moduri adecvate de funcţionare. Totuşi procesul
trebuie susţinut în timp şi implică multe cazuri de recidivă, de menţinere şi de dezintoxicare. Une-
ori, pacienţii ieşiţi dintr-un program de menţinere îşi dau seama că şi-au supraevaluat forţele şi
reintră în tratament. Realitatea este că dependenţa de drog este un fenomen complex, care fluctu-
ează între cicluri de remisiune şi de agravare relativă, în funcţie de parametrii interni, dar şi externi.
Pretenţia de „a reuşi de unul singur”, cu un minimum de ajutor extern, constituie probabil un im-
portant factor al recidivelor.
Programele de abstinenţă dau rezultate foarte variabile. Foarte des, pacienţii trebuie să se
stabilizeze cu un program de menţinere înainte de a face primul pas. Abstinenţa nu este inaccesibilă
şi toxicodependenţa nu constituie o stare fără speranţă, ci mai degrabă un proces ce trebuie traversat
cu bune perspective de reuşită.
11.5.8 Programele rezidențiale
Comunităţile terapeutice sunt centre rezidenţiale, adesea nemedicale, care primesc pacienţii
ieşiţi din secţiile de dezintoxicare. Oferă diferite forme de terapie şi de sfaturi ale căror obiective
sunt:
– experimentarea de către pacienţi a vieţii fără droguri, într-un context protejat;
– reconstruirea stimei de sine;
– dezvoltarea sau redescoperirea competenţelor relaţionale şi sociale;
– pregătirea reîntoarcerii la activităţile profesionale.
Durata este de obicei între 6 şi 18 luni. Adesea se propun şi alte activităţi, cum ar fi: grădi-
năritul, excursiile, practicarea unor sporturi etc.
Experienţa cea mai intensă a subiecţilor care aleg acest model este descoperirea pe care o
fac ei înşişi. O dată ce dependenţa de drog şi stilul de viaţă asociat acesteia se îndepărtează, rămâne

134
un mare vid, în care trebuie să descopere cine sunt ei în realitate. Interacţiunea dinamică cu alţi
membri ai comunităţii acompaniază şi stimulează acest proces.
Există două dificultăţi majore ale acestei modalităţi de tratament: cadrul şi durata unei astfel
de experienţe. Abandonarea vieţii civile implică petrecerea unui timp considerabil pentru a se ana-
liza şi examina. Această experienţă cu sine însuşi este uneori dificilă şi se soldează cu abandonuri.
În plus, reîntoarcerea la un cadru obişnuit de viaţă este adesea delicată şi poate fi foarte problema-
tică. Comunităţile terapeutice constituie, fără îndoială, o soluţie importantă. Se adresează cu pre-
cădere indivizilor care au mult de reconstruit.
11.5.9 Programele de autoajutor
Există două tipuri de astfel de programe. Primul corespunde asociaţiilor de consumatori, ca
de exemplu: „Autoajutorul consumatorilor de droguri” din Franţa sau „Junkie’s Bond” din Olanda.
Aceste asociaţii oferă sfaturi şi informaţii referitoare la calitatea produselor, strategii de reducere a
riscurilor, aspecte politice, juridice, medicale. Deschizându-se în faţa colectivului, consumatorul
de droguri face un dublu gest terapeutic faţă de el însuşi şi faţă de comunitate.
Al doilea tip, Narcomanii Anonimi (N.A.) se inspiră din modelul celor 12 etape, al Alcoo-
licilor Anonimi. Conform acestei maniere de a aborda problema, dependenţa este o boală progre-
sivă, caracterizată prin trei parametri: obsesia, compulsiunea şi egocentrismul. Prin conştientizarea
eşecului repetat de a controla, stăpâni şi reduce voluntar consumul, devine posibil procesul de re-
cuperare. Experienţele celor care au reuşit o abstinenţă durabilă constituie o motivaţie şi un exem-
plu pentru cei recent admişi în grup.
Programele de recuperare constau într-o combinaţie de „reţete” pentru diferite situaţii şi de
„principii spirituale”, care vin să umple vidul existenţial al toxicodependenţilor. Abstinenţa nu este
considerată ca o virtute, ci ca o necesitate pragmatică. Programele N.A. par eficiente, dar nu se
potrivesc tuturor. Ca o regulă generală, N.A. se îndreaptă spre indivizii cu dependenţe vechi, care
sunt disperaţi, astfel încât par gata să încerce orice îi poate ajuta.

Bibliografie recomandată pentru aprofundarea acestei teme:


 Barber, James G. 2002. Social Work with Addictions. Second Edition. New York: Palgrave
Macmillan.
 Blume, Arthur W. 2011. Consumul și dependența de droguri: ghid practic de evaluare, di-
agnostic și tratament. Iași: Editura Polirom.
 Dâmboeanu, Cristina și Rădulescu, Sorin M. 2006. Sociologia consumului și abuzului de dro-
guri. București: Editura Lumina Lex.
 Gaudet, Etienne. 2007. Drogurile și adolescența. Răspunsuri la întrebările părinților. Ediția a
II-a. București: Editura Minerva.
 Goodman, Anthony. 2013. Social Work with Drug, Alcohol and Substance Misusers. Third
Edition. London: Sage Publications.

135
 Rășcanu, Ruxandra. 2004. Alcool și droguri: „virtuți și capcane pentru tineri”. Abordare psi-
hosocială. București: Editura Universității din București.

Întrebări recapitulative și de autoevaluare:


1) La ce se referă termenul de „droguri”? Ce fel de substanțe sunt incluse în acest termen?
2) Ce tipuri de dependență provoacă majoritatea drogurilor?
3) Ce stări sunt caracteristice dependenței de droguri? Explicați-le pe scurt.
4) De ce utilizarea drogurilor constituie un pericol?
5) Care sunt tipurile de droguri cel mai frecvent utilizate? Explicați și analizați succint, pentru
fiecare: incidența folosirii (la nivel național și global), efectele lor asupra persoanei, perico-
lele pe care le reprezintă pentru individ și societate.
6) Cum apreciați situația României în ceea ce privește consumul și dependenţa de alcool și
tutun? Dar situația în privința consumului și a dependenței de „substanţe interzise”?
7) Cum pot fi clasificate teoriile care încearcă să explice cauzele și factorii generatori ai con-
sumului de droguri?
8) Pe ce pun accentul teoriile psihologice? Dar teoriile sociologice? Descrieți și analizați pe
scurt premisele și explicațiile teoriilor din aceste categorii.
9) Ce factor pun teoriile medicale (genetice) la baza explicaţiilor pentru consumul de droguri?
10) Enumerați și descrieți modelele explicative pentru cauzele consumului şi dependenţei faţă
de droguri.
11) De ce este modelul trivariabil cel mai complet model? Care sunt factorii care, conform aces-
tui model, stau la baza instalării dependenţei?
12) Ce înseamnă „triunghiul dependenţei”? Explicați de ce are acesta o importanţă deosebită în
cadrul măsurilor de combatere și tratament a dependenţei de drog.
13) Ce măsuri pot fi luate pentru a influența fiecare din cei trei factori (social, farmacologic și
psihologic) ai triunghiului dependenței?
14) Enumerați și descrieți succint câteva dintre cele mai relevante modele terapeutice pentru
dependenţa de droguri. Explicați premisele lor și modalitățile de acțiune pe care le propun.

136
Capitolul 12
PROBLEMELE SOCIALE ALE FAMILIEI ŞI COPIILOR (1) –
PROBLEMA VIOLENŢEI ÎN FAMILIE (VIOLENȚA DOMESTICĂ
ÎN GENERAL, VIOLENȚA ÎMPOTRIVA FEMEII)

Obiective
Lectura şi analiza informaţiilor din acest capitol oferă suportul necesar pentru:

a) Aprofundarea cunoștințelor cu privire la familie ca instituție socială; cunoașterea funcții-


lor și a problemelor sociale asociate familiei;
b) Definirea violenței domestice (violenței în familie);
c) Cunoașterea și înțelegerea tipurilor de violență în familie, a trăsăturilor indivizilor predis-
puși către violență și a tipurilor de agresori;
d) Dobândirea de cunoștințe cu privire la violența împotriva femeii și înțelegerea dinamicii
relaţiilor abuzive;
e) Delimitarea variatelor explicații și conceptualizări ale fenomenului perpetuării relațiilor
abuzive; cunoașterea și înțelegerea conceptelor de: legătură traumatică; mixtura dintre
păstrare și evitare; însușirea vinei de către victimă; ciclul violenței; percepția relației vio-
lente ca fiind normală;
f) Familiarizarea cu etapele și cu explicațiile „ciclului violenței”;
g) Cunoașterea și înțelegerea efectelor violenţei domestice; delimitarea modalităților în care
pot fi tratate efectele violenței în familie;
h) Familiarizarea cu datele statistice și cu rezultatele unor cercetări privind violența domes-
tică din România.

12.1 Familia ca instituție socială: funcțiile sale și problemele sociale asociate


Familia este una dintre instituțiile fundamentale dintr-o societate, care a apărut de timpuriu
în evoluția umanității ca soluție pentru satisfacerea unor nevoi umane și funcții sociale. Definită
drept grup social relativ permanent, care cuprinde indivizi legaţi între ei prin origine (sânge), căsă-
torie sau adopţie, familia există ca urmare a rolului pe care îl are atât pentru cei doi soţi, cât şi
pentru ceilalţi membri ai săi. Un bărbat şi o femeie se reunesc într-o familie în scopul realizării
unor scopuri clare derivate din trebuinţele fiecăruia şi din oportunităţi sociale. Teoriile structural-
funcţionaliste au studiat în special aspectele pozitive ale familiei (funcţiile), în timp ce teoreticienii
conflictului, pe de altă parte, au avut tendinţa de a se concentra asupra disfuncţiilor familiei.
Funcțiile universale ale familiei, din perspectivă funcționalistă, sunt: a. reproductivă (pro-
crearea și nașterea copiilor, perpetuarea umanității); b. economică (asigurarea condiţiilor materiale
necesare vieţii); c. socializatoare (transmiterea moștenirii culturale, a limbii, valorilor, normelor și

137
principiilor de conduită); d. sexuală (reglementarea comportamentului sexual în societate); e. edu-
cativă (pregătirea membrilor săi pentru a se integra în societate); f. de plasare socială (asigurarea
unei identități sociale inițiale); g. de manifestare a afectivității (asigurarea unui mediu al intimității
și căldurii sufletești, al sprijinului reciproc și securității/ siguranței personale).
În realitate, însă, familia nu este întotdeauna un cadru funcțional. În multe familii, unele
dintre funcțiile menționate nu sunt îndeplinite (uneori chiar ca urmare a evoluției societății, care,
prin intermediul altor instituții, a preluat unele din funcțiile de mai sus). Mai mult, în nenumărate
situații, familia se transformă într-un grup disfuncțional, în care nu funcțiile de mai sus sunt reali-
zate, ci chiar opusul lor. Este vorba mai ales de ultima funcție amintită: în numeroase cazuri, familia
nu este un mediu al „căldurii” și mai ales al siguranței personale, ci, din contră, un mediu nesigur,
violent, posibil mortal. Această observație este susținută de statisticile care arată că cele mai multe
acte violente din societate, inclusiv crimele, se întâmplă în familie, agresorul fiind un membru al
familiei. De altfel, pe lângă contribuția familiei la perpetuarea sistemului bazat pe stratificare (cei
născuți în familii sărace vor rămâne săraci, așa cum cei născuți în familii bogate vor rămâne bogați)
și subordonarea femeilor (prin rolul lor tradițional de a fi ținute acasă, pentru nașterea și creșterea
copiilor și pentru muncile domestice), violența în familie este una dintre cele mai importante dis-
funcții ale familiei, accentuate de sociologii teoriei conflictului.
Violenţa în familie (sau „violenţa domestică” – cei doi termeni sunt utilizaţi, în general, cu
acelaşi înţeles) este unul dintre fenomenele omniprezente în toate tipurile de societăţi şi în toate
timpurile. Ceea ce particularizează acest fenomen, considerat astăzi – şi studiat ca atare – ca fiind
unul inclus în domeniul problemelor sociale – este amprenta culturală pe care o poartă: violenţa în
familie era considerată până nu demult „normală”, transmisă ca o cutumă în mentalităţile şi în
modul de viaţă al oamenilor. Astfel, acte precum bătaia copiilor şi a soţiei, forţarea soției sau supu-
nerea ei la acte sexuale nedorite sau controlul economic şi social al femeii erau văzute ca acte cât
se poate de normale într-o familie. Această „tradiţie” perpetuată cultural a făcut ca, până în urmă
cu două-trei decenii, violenţa domestică să nu fie considerată, nici măcar în ţările occidentale, un
tip de violenţă care intră sub incidenţa legii.
Studii serioase asupra fenomenului, concomitent cu conceperea unor acţiuni de protejare şi
sprijinire a victimelor acestui tip de violenţă, au început să fie realizate abia în ultimii 30 de ani în
state precum Marea Britanie şi SUA. Rezultatele cercetărilor, care arătau amploarea imensă a fe-
nomenului, costurile mari ale tratamentelor pentru afecţiunile generate de violenţa în familie, ca şi
mortalitatea crescută în rândul victimelor, au determinat guvernele să-şi reevalueze programele şi
politicile de prevenire şi combatere a fenomenului. În prezent, în țările democratice există legi
pentru prevenirea și combaterea violenței în familie. O astfel de Lege există și în România din 2003
(Legea nr. 217/2003).

138
12.2 Definirea violenţei domestice (violenţei în familie)
Ultimii 20-25 de ani au adus o activitate susţinută nu doar în studiul violenţei în familie, ci
şi în conceptualizarea fenomenului şi a efectelor sale. Astfel, există numeroase definiţii care în-
cearcă să acopere cât mai complet complexitatea fenomenului de violenţă domestică.
Una dintre cele mai relevante şi utilizate definiţii este următoarea: violenţă în familie în-
seamnă utilizarea sau ameninţarea cu utilizarea a abuzului fizic, emoţional, verbal sau sexual de
către un membru al unei familii la adresa altui membru al aceleiaşi familii, cu intenţia de a induce
frica, intimidarea şi controlul comportamentului (Harway & Hansen, 1994).
O astfel de definiţie acoperă în mai mare măsură fenomenul în ansamblul său, spre deose-
bire, de pildă, de definiţia acceptată oficial şi instituţionalizată în România (prin Legea 217), în
care nu sunt încadrate în termen şi, deci, nu sunt incriminate, şi ameninţările sau tentativele de a
acţiona în mod violent. Legea 217/2003 pentru prevenirea şi combaterea violenţei în familie defi-
nește violenţa în familie drept orice acţiune fizică sau verbală săvârşită cu intenţie de către un
membru de familie împotriva altui membru al aceleiaşi familii, care provoacă o suferinţă fizică,
psihică, sexuală sau un prejudiciu material [capitolul I, art. 2(1)], la acestea adăugându-se şi împi-
edicarea femeii de a-şi exercita drepturile şi libertăţile fundamentale [capitolul I, art. 2 (2)].

12.3 Tipuri de violenţă domestică


Violenţa domestică apare în interiorul/ în contextul unei relaţii intime şi poate continua şi
după ce relaţia s-a încheiat. Tipurile de violenţă în familie sunt următoarele:
1. Violenţă psihologică (emoțională) – se manifestă prin intimidare, batjocură, umilire,
injurii, agresiuni verbale („violență verbală”), amenințări, uciderea animalelor domestice preferate,
privarea de satisfacerea nevoilor personale esențiale (mâncare, somn etc.).
2. Violența fizică – care constă în: bătaie, pălmuire (plesnire), lovire cu pumnul, palma sau
piciorul, lovirea cu obiecte, aruncarea cu obiecte în victimă, împingerea, trasul de păr, răsucirea
brațelor, izbirea de pereți sau de mobilă, arsuri, provocarea de vânătăi, contuzii, desfigurarea, fo-
losirea armelor. Include, de asemenea, și distrugerea bunurilor care aparțin victimei sau pe care
victima și agresorul le au împreună.
3. Violenţa socială – este o formă de violenţă psihologică pasivă, care constă în controlarea
victimei, izolarea acesteia de familie şi/ sau prieteni(e), monitorizarea activităţilor ei, rezultând în
întreruperea sau insuficienţa activităților și relaţiilor sociale, precum şi din restrângerea accesului
la informaţie; presupune izolarea victimei în situația de victimă a violenței, lipsirea ei de suport
social.
4. Violenţa economică – presupune oprirea sau scăderea accesului victimei la bani sau la
alte resurse/ mijloace economice, scăderea autonomiei victimei, controlul accesului victimei la
bani, lucruri personale, hrană, mijloace de transport, telefon sau la surse de protecție și îngrijire de
care ar putea beneficia.

139
5. Violenţa sexuală – înseamnă forţarea victimei la activitate sexuală nedorită (acte sexuale
sau atingeri neplăcute), violul marital, injurii provocate victimei în timpul sau în legătură cu actul
sexual, falsele acuzaţii de infidelitate sexuală, comentariile degradante de natură sexuală adresate
victimei, forţarea victimei să aibă sarcini nedorite, transmiterea conştientă de boli sexuale, inclusiv
HIV/SIDA.
În cadrul „violenţei fizice” şi a celei „sexuale” trebuie incluse nu doar actele violente co-
mise, ci şi tentativele de a comite astfel de acte, deoarece, în multe situaţii, tentativele de violenţă
în familie sunt la fel de grave ca şi actele comise.
Deși există percepția că manifestările non-fizice ale violenței sunt mai ușor de suportat și
mai puțin dureroase, în fapt nu există forme mai ușoare sau mai puțin dureroase. Toate formele de
violență domestică sunt grave și au efecte devastatoare asupra victimei.

12.4 Trăsături ale indivizilor predispuși către violență și tipuri de agresori


Caracteristicile indivizilor predispuşi către agresiune, care pot fi utilizate ca indicatori pen-
tru producerea actelor violente (cu cât are mai multe asemenea caracteristici, cu atât o persoană
este mai predispusă către agresiune) sunt următoarele:
a) a mai fost violent în trecut;
b) ameninţă cu violenţa;
c) sparge obiecte;
d) utilizează forţa în locul argumentelor;
e) este gelos fără motiv;
f) controlează comportamentul celorlalţi membri ai familiei;
g) face abuzuri verbale, blamându-i pe toţi ceilalţi fără probleme (însă nu și pe sine);
h) este crud cu copiii şi cu animalele;
i) îşi schimbă radical/ abrupt starea de spirit etc.
O posibilă tipologie a agresorilor violenței în familie, este următoarea:
a. Tipul 1 – Persoanele violente și/ sau antisociale: sunt agresorii cei mai violenți din punct de
vedere fizic, dar și psihologic și sexual; sunt manipulatori și narcisiști, predispuși la consumul
de alcool și alte droguri.
b. Tipul 2 – Personalitățile la limită: sunt indivizi cu atașament deficitar, impulsivi, nesociabili,
capricioși, hipersensibili, care oscilează rapid între indiferență și furie; se manifestă în special
prin acte de violență psihologică și fizică.
c. Tipul 3 – Persoanele instabile emoțional: sunt indivizi care manifestă un comportament agre-
siv din punct de vedere emoțional, adesea suferind de gelozie exacerbată; apanajul lor este
reprezentat de violența emoțională, socială și economică, ceea ce nu înseamnă că nu ajung și
la diferite forme de violență fizică și sexuală.

140
12.5 Violența împotriva femeii. Dinamica relaţiilor abuzive
Conform definiției violenței în familie, în această categorie sunt incluse toate tipurile de
violență produse între membrii familiei. Cu alte cuvinte, victimele pot fi bărbați, femei, copii. Deși
bărbații pot fi și ei victime, totuși faptul că femeile sunt mult mai des victime este incontestabil.
Conform unor estimări, femeile sunt, în lume, de cel puțin cinci ori mai mult supuse violenței sau
riscului de a suferi acte violente din partea partenerului. Statisticile arată că într-o zi în America
trei femei sunt omorâte de partenerul sau soțul lor, iar alte zeci sunt rănite. În România, conform
datelor statistice și unui studiu CURS (2008), se estimează că în fiecare minut două femei cad
victime ale violenței domestice. După aceleași surse, din numărul estimat de 1,2 milioane de femei
victime ale violenței domestice, mai puțin de 1% intră în statisticile oficiale ca urmare a depunerii
unei plângeri împotriva agresorului.
Așadar, violența împotriva femeii este principala componentă a violenței în familie, multe
politici și programe de prevenire și combatere țintind tocmai această formă de violență. De altfel,
concentrarea atenției asupra violenței domestice a început o dată cu mișcarea de eliberare a femeii
din anii ′70 ai secolului XX. Preponderența femeilor ca victime este o consecință a faptului că
violența domestică este bazată pe puterea și controlul exercitat de cel mai puternic asupra celui
lipsit de putere și resurse. Tocmai de aceea, alte victime frecvente ale violenței în familie sunt copiii
și bătrânii. Violența împotriva femeii se produce de la forme aparent mai puțin distructive și greu
de identificat până la forme grave, precum maltratarea, torturarea și chiar uciderea. Formele aparent
„mai puțin distructive” sunt, în multe relații violente, prima formă de violență manifestată de agre-
sor. Printre acestea se numără: abuzul emoțional, prin care sunt negate sentimentele și nevoile vic-
timei, făcând-o să se simtă vinovată pentru greșeli minore, abuzul verbal, prin folosirea unui limbaj
care critică permanent, degradează, folosirea de porecle, glume proaste, remarci rasiale, țipete, în-
jurături. Gelozia, caracterul posesiv, neîncrederea pot fi semne care caracterizează un soț sau un
partener abuziv. Din păcate, mulți agresori nu se opresc doar la aceste forme „ușoare” de violență.
Pe măsură ce timpul trece, bărbatul abuziv se simte și mai stăpân pe el și pe autoritatea pe care o
are asupra victimei sale, pentru a comite acte violente din ce în ce mai grave.
Violența îndreptată împotriva femeii a fost definită, cu ocazia celei de-a patra Conferințe
Mondiale asupra problemelor femeilor (Beijing, 1995), drept „orice act de violență fundamentat pe
diferența de gen, care rezultă sau care poate rezulta într-o vătămare sau suferință fizică, sexuală sau
psihologică a femeilor, inclusiv amenințările cu asemenea acte, coerciția sau privarea arbitrară de
libertăți, indiferent dacă acestea apar în viața publică sau privată”.
Violența asupra femeilor îmbracă diverse forme; conform studiului CURS (2008), mai mult
de jumătate din victimele violenței domestice experimentează cinci tipuri de violență de-a lungul
vieții. Evident, în cazul violenței împotriva femeii în familie, abuzatorul nu este un străin, ci soțul
sau partenerul. Deși există percepția că violența domestică se produce în mediile sărace sau printre
cei fără educație, ea nu se confirmă. Violența în familie este comisă de peroane educate, cu un nivel

141
ridicat al veniturilor și considerate „respectabile”, în egală măsură cu cele fără educație și cu o
situație materială precară. Așadar, femeile sunt victime ale violenței partenerului în toate mediile,
indiferent de vârstă, profesie, venituri, educație, mediu de rezidență.
Violența împotriva femeii nu se limitează aproape niciodată la un singur act violent. Odată
ce un bărbat a acționat violent împotriva parteneri sale (fie fizic, fie psihologic, sexual etc.), este
mai mult decât probabil că o va face din nou. Desigur, se ridică întrebarea de ce, dacă violența
împotriva femeii este un fenomen care se întinde pe o perioadă îndelungată de timp și, de obicei,
nu se limitează la un singur act și nici la o singură formă de violență, de ce, așadar, victimele
continuă să trăiască alături de agresorii lor, deși, de multe ori, însăși viața lor este în pericol? În-
cercările de a înţelege dinamica relaţiilor abuzive, ca şi complexitatea şi uneori paradoxul inte-
racţiunilor dintre victimă şi agresor, au adus cu ele diferite încercări de explicație și conceptualizări
ale fenomenului.
12.5.1 Legătura traumatică
Un concept dezvoltat pentru a defini dinamica relaţiilor caracterizate prin violenţă în fami-
lie este legătura traumatică. În esenţă, conceptul se referă la conexiunile emoţionale puternice care
se dezvoltă între victimă şi agresor pe parcursul relaţiei abuzive (Dutton & Painter, 1981). Aceste
legături emoţionale se dezvoltă atât datorită inegalităţii de putere între agresor şi victimă (balanţa
este înclinată doar către agresor), cât şi datorită tratamentului „intermitent”, care alternează binele
cu răul. În termeni de inegalitate a puterii, pe măsură ce agresorul câştigă tot mai multă putere,
victima se simte din ce în ce mai prost în legătură cu ea însăşi, este din ce în ce mai puţin capabilă
să se auto-protejeze şi din ce în ce mai puţin competentă. De aceea, persoana abuzată devine din
ce în ce mai dependentă de agresorul său. Al doilea factor cheie în legătura traumatică este, aşa
cum arătam, caracterul intermitent şi neprevăzut al abuzurilor. De exemplu, agresorul poate de-
veni brusc violent, fără nici un semn premergător, posibil după ce a manifestat un comportament
pozitiv, marcat de atenţie, cadouri şi promisiuni. De aceea, victima poate să creadă, nejustificat, în
toate aceste momente caracterizate prin „tandreţe”, că abuzurile s-au sfârşit.
12.5.2 Mixtura dintre păstrare și evitare
De asemenea, dinamica relaţiilor abuzive poate fi înţeleasă şi prin conceptele de păstrare
şi evitare (Barnett, 2001). „Mixtura” de elemente pozitive (dragostea şi suportul economic) şi ele-
mente negative (frica şi umilinţa) prezentă într-o relaţie caracterizată prin violenţă conduce către
ambivalenţă din partea victimei. Victima doreşte să păstreze doar ceea ce este pozitiv în relaţie şi
să evite abuzul. Această luptă între dorinţa de a păstra relaţia şi dorinţa de a trăi totuşi în siguranţă
îi face dificilă victimei luarea unei decizii. Statisticile şi studiile arată că, în medie, femeile părăsesc
şi se întorc într-o relaţie abuzivă de cinci ori înainte de a-şi părăsi pentru totdeauna partenerul
violent.
12.5.3 Însușirea vinei de către victimă
O altă explicație a dinamicii relaţiilor caracterizate prin violenţă este însuşirea vinei de

142
către însăşi victimă. De obicei, pentru a-şi justifica comportamentul agresiv, partenerul violent o
învinovăţeşte pe victimă, cu „argumente” de genul: „uite în ce stare m-ai adus, din cauza ta am
ajuns să te şi lovesc!”44. Primind în mod repetat astfel de justificări pentru comportamentele vio-
lente ale partenerului, victima ajunge să creadă că, într-adevăr, ea este vinovată pentru provocarea
acestor comportamente şi îşi asumă această vină. Din această perspectivă, victima ajunge să con-
sidere că ea trebuie să îşi schimbe comportamentul, astfel încât să nu îl mai supere şi să nu îl mai
provoace pe partenerul agresor, şi rămâne implicată în relaţie crezând mult timp că dacă ea ar reuși
să se schimbe, atunci și relația cu partenerul său violent ar deveni, în sfârșit, neviolentă.
12.5.4 Ciclul violenței
IV. Una dintre cele mai cunoscute conceptualizări ale violenţei bărbatului împotriva femeii
este aşa-numitul ciclu al violenţei, care cuprinde şase etape (Hattendorf & Tollerud, 1997). Într-o
primă etapă, denumită „de aşteptare”, bărbatul exercită un control din ce în ce mai mare asupra
femeii, aceasta din urmă simţindu-se dominată de partener şi având o stimă de sine din ce în ce mai
scăzută. În cea de-a doua etapă, etapa „de acumulare”, bărbatul acumulează tensiune motivată de
diverşi factori, precum stresul de la serviciu sau din cauza familiei. Comportamentul său devine
din ce în ce mai agresiv, imun la încercările celor din jur de a-l detensiona. Aşa cum o arată speci-
aliştii în sociologia familiei, o astfel de situaţie poate să existe şi în cuplurile non-conflictuale, însă
lucrurile se opresc aici. În schimb, în cuplurile caracterizate prin violenţă domestică, lucrurile merg
mai departe şi evoluează în etapa „exploziei”, în care se produce actul de violenţă. O dată cu tre-
cerea timpului, ieşirile şi accesele de violenţă din această etapă îşi sporesc intensitatea. Urmează o
etapă „de remuşcări”, în care agresorul se simte ruşinat sau vinovat pentru actul de violenţă, cel
puţin la nivel declarativ. De cele mai multe ori el nu îşi asumă responsabilitatea pentru comiterea
violenţei, motivând că a fost provocat de victimă sau că a fost sub influenţa alcoolului şi nu şi-a
dat seama ce face. În fazele de început ale existenţei cuplului conflictual, agresorul promite, în
această etapă, că nu se va mai repeta. În acest fel, se trece într-o nouă etapă, denumită „de urmă-
rire”, în care bărbatul încearcă să o convingă pe victimă că într-adevăr nu vor mai exista acte de
violenţă. În cazul în care femeia l-a părăsit după incident, el încearcă să o impresioneze prin cado-
uri, comportament atent, ireproşabil, iubitor. Există şi varianta, în special atunci când femeia rezistă
„argumentelor” de mai sus, ca bărbatul să se declare neajutorat fără ea sau chiar să ameninţe cu
suicidul. Cum astfel de „dovezi” ale iubirii bărbatului conving multe femei, se ajunge în cea de-a
şasea şi ultima etapă, aceea a „lunii de miere”. La începutul acestei etape „de împăcare”, nici
victima, nici agresorul nu mai vorbesc şi nu mai vor să-şi amintească despre episodul violent. Cum

44
Ideea că victima îşi are şi ea partea sa de vină, că (şi) ea provoacă sau „cere” violenţa, nu este nouă. În urmă cu un
secol, de exemplu, existau „cercetători” care considerau că vina unui act violent nu aparține în întregime doar agreso-
rului, atâta vreme cât victima a avut un comportament „necorespunzător”. În această accepție, unii violatori ar fi exo-
nerați, măcar parțial, de vină, atunci când victima ar fi făcut ceva „provocator” (purta o anumită îmbrăcăminte, a avut
un anumit limbaj sau o anumită privire etc.). În domeniul științific, o astfel de viziune nu mai este în prezent acceptată.

143
comportamentul atent al bărbatului din etapa anterioară continuă şi acum, femeia tinde să creadă
că el s-a schimbat. Totuşi, deşi bărbatul devine mai comunicativ şi mai atent la nevoile femeii,
comportamentul său alunecă din nou, întotdeauna, către tendinţa de control şi autoritarism. Astfel,
cuplul intră din nou într-o etapă „familiară”, aceea „de aşteptare”, în care încrederea în forţele
proprii şi imaginea de sine a femeii sunt distruse. În acest fel, ciclul violenţei se reia, iar cercul
vicios este închis. Pe măsura trecerii timpului şi reluării ciclului violenţei, etapa „lunii de miere”
devine din ce în ce mai scurtă iar etapa „exploziei” din ce în ce mai frecventă, mai intensă şi mai
severă. Intervalele denumite „de miere” o determină tot timpul pe victimă să spere că partenerul
violent se va schimba şi că episodul violent trăit anterior este chiar ultimul. Aceste speranţe o fac
pe victimă să rămână încă mult timp implicată în relaţia cu partenerul violent.

Faza de așteptare – bărbatul controlează şi


domină femeia, iar stima de sine a acesteia este
din ce în ce mai scăzută.

Faza lunii de miere – dacă se împacă, Faza de acumulare a agresivității –


nici unul nu mai vrea să-şi amintească dure- agresorul acumulează tensiune, din cauza a
rea resimţită după episodul violent. El de- diferiţi factori precum stresul de la servi-
vine mai comunicativ, mai atent cu nevoile ciu, stresul din cauza familiei etc.
ei, iar ea speră că el s-a schimbat. Din nefe- CICLUL
Comportamentul său devine din ce în ce
ricire, în majoritatea cazurilor ciclul se reia, mai agresiv şi nu contează deloc că cei din
până când încrederea în sine, în propriile jur încearcă să-l detensioneze. Această
sentimente şi judecata femeii sunt distruse. VIOLENŢEI stare există şi la cuplurile nonconflictuale,
dar la cele în care există violenţă se trece
în:
BĂRBATULUI

ÎMPOTRIVA
Faza de urmărire – dacă femeia îl pără-
seşte imediat după incident, bărbatul va în-
cerca din răsputeri să îi „cumpere” vigi- Faza exploziei – are loc un acces de vio-
lenţa prin cadouri, comportament ire- FEMEII lenţă (lovirea, bătaia); ieșirile acestea îşi pot
proşabil, atent, iubitor. Mai există varianta spori intensitatea de-a lungul timpului
în care el se declară neajutorat fără ea, sau
chiar ameninţă că se sinucide. Astfel, cu-
plul intră în:

Faza de remușcări – este faza în care agresorul se simte rușinat


sau vinovat pentru actul de violenţă. De obicei nu-şi asumă res-
ponsabilitatea pentru comiterea violenţei, afirmând că a fost pro-
vocat de victimă sau că nu şi-a dat seama ce face din cauza consu-
mului de alcool. Promite că nu se va mai întâmpla.

Figura 12: Ciclul violenței bărbatului împotriva femeii

144
12.5.5 Percepția relației violente ca fiind normală
Poate părea surprinzător, dar o altă explicație pentru acceptarea de către femei a violenței
din partea soțului sau partenerului este percepția violenței în familie ca intrând în sfara normalității
ca fiind normală. Un grad ridicat al prezenței acestei concepții este direct proporțional cu o educație
mai scăzută a victimei și cu rezidența într-un mediu sărac. O idee „populară” printre victimele de
acest tip este exprimată sub forma: „atâta vreme cât mă bate, înseamnă că mă iubește” sau „dacă
nu mă mai bate, înseamnă că nu mai e interesat de mine”. O cercetare reprezentativă la nivel nați-
onal realizată de CURS în 2008, arată, de altfel, că 26% dintre victime consideră că violența este
normală („sunt probleme obișnuite în familie”), lor adăugându-li-se alte 12 procente care declară
că s-au obișnuit cu situația:
Tabelul 12: Motive pentru care femeia victimă a violenței domestice nu pleacă
de lângă agresor (Cercetare CURS, reprezentativă la nivelul României, 2008)
Motivele pentru care victima spune că nu poate pleca de lângă agresor
Sunt probleme obișnuite într-o familie 26%
Sper să se schimbe 17%
Îl mai iubesc 14%
Nu am banii necesari 12%
M-am obișnuit așa 12%
Nu am unde merge 10%
Nu vreau sa sufere copiii 9%

Așa cum se observă, regăsim în răspunsurile de mai sus și alte concretizări ale conceptelor
despre care am vorbit: speranța ca agresorul „să se schimbe” (un element esențial în legătura trau-
matică și în primele faze ale ciclului violenței) sau sentimentul de dragoste al victimei față de agre-
sor, în ciuda abuzurilor (în înțelegerea violenței domestice prin păstrare și evitare, victima îl per-
cepe pe agresor doar ca pe persoana iubită, care o înțelege și se poartă din când în când așa cum își
dorește; ea iubește această persoană, și nu persoana în ansamblul său, care uneori îi face rău; ea
speră/ doreşte să păstreze doar ceea ce este pozitiv în relaţie și să evite abuzul, ceea ce face dificilă
luarea unei decizii de a pleca de lângă agresor).

12.6 Efectele violenţei domestice


Alte abordări şi conceptualizări ale fenomenului de violenţă în familie s-au axat asupra
efectelor, pe termen mai lung sau mai scurt, asupra victimelor. Efectele pot fi atât fizice, cât şi
psihologice şi pot avea impact nu doar direct asupra victimei, ci şi asupra copiilor care au fost
martori la violenţa parentală, deoarece copiii expuşi la violenţă în familia de provenienţă, prezintă

145
un risc sporit de a fi implicaţi în relaţii violente cu partenerul de cuplu, odată ajunşi adulţi.45 Re-
zultatele cercetărilor demonstrează faptul că majoritatea copiilor care au fost martori la acte de
violenţă între părinţi sau cărora le-au fost aplicate deseori pedepse dure, mai ales de natură fizică,
au ajuns ca adulţi să fie implicaţi în relaţii violente şi abuzive cu partenerul de cuplu. Comporta-
mentul violent, coercitiv al părinţilor, folosirea forţei fizice ca modalitate de impunere a regulilor,
servesc ca exemplu pentru copii. Ulterior, arată studiile, aceştia vor utiliza modalităţi similare de
rezolvare a conflictelor în viaţa profesională şi mai ales în relaţia de cuplu.
Efectele fizice ale violenţei în familie pot fi variate (Barnett, 2000): răni, fracturi, contuzii,
oase rupte, răni la cap, hemoragii interne, dureri pelviene cronice, complicaţii abdominale şi gastro-
intestinale, infecţii ale vaginului şi ale tractului urinar, boli cu transmitere sexuală şi HIV/SIDA.
Victimele se confruntă, de asemenea, cu probleme legate de graviditate. Femeile bătute în timpul
sarcinii se află în risc major de avort spontan, naştere înainte de termen, greutate scăzută a copilului
la naştere, malformaţii şi chiar moarte a fetusului.
Efectele psihologice ale violenţei în familie sunt, de asemenea, variate şi numeroase (idem).
Depresia este un efect frecvent al violenţei în familie (peste 60% din femeile victime ale violenţei
în familie suferă de depresie). În plus, femeile victime ale violenţei în familie se află în risc major
de tentative de suicid. Alături de depresie şi încercări de a se sinucide, victimele violenţei în familie
se pot confrunta cu tulburări şi stres post-traumatic (Posttraumatic Stress Disorder - PTSD), carac-
terizate prin simptome precum amintiri bruşte (flashback-uri), imaginaţie care inoportunează,
coşmaruri, anxietate, indiferenţă/amorţire emoţională, insomnie, hiper-agitaţie şi hiper-pre-
cauţie/vigilenţă etc. De asemenea, copiii pot întâmpina dificultăţi comportamentale şi/sau emoţio-
nale după ce au fost martorii sau victimele actelor de violenţă în familie. Răspunsurile copiilor la
violenţă pot varia de la complicaţii somatice la agresiune. În plus, şi copiii se pot confrunta cu
simptome ale depresiei, anxietăţii şi PTSD.

12.7 Cum pot fi tratate efectele violenţei domestice


Referitor la faptul că un comportament violent, coercitiv al părinţilor poate avea ca efect
tendinţa copiilor ca, atunci când vor deveni adulţi, să repete aceleaşi comportamente, studiul citat
în nota 2 arată că „dacă comportamentul abuziv al părinţilor faţă de copii este depistat în timp util,
preferabil încă din copilăria timpurie, este posibil să prevenim perpetuarea acestui tipar comporta-
mental la nivelul familiei copiilor”. Autoarea studiului mai arată că programele de prevenire a vi-
olenţei domestice şi de contracarare a efectelor acestui fenomen asupra copiilor ar trebui îndreptate
în mod egal atât spre băieţi, cât şi spre fete, deoarece nu a fost observată nici o diferenţă între cele
două sexe în ceea ce priveşte relaţia dintre traumele din copilărie şi comportamentul ulterior al
acestora.

45
Conform unui studiu publicat de revista americană Journal of Consulting and Clinical Psychology şi preluat de
revista PSIHOLOGIA AZI, în numărul din 18 august 2004.

146
După producerea actului de violenţă în familie, tratamentul psihologic poate fi util atât pen-
tru victime, cât şi pentru agresori. Pentru femeile victime ale violenţei domestice, Hattendorf şi
Tollerud (1997) recomandă, de exemplu, o terapie feministă în care rolurile de gen tradiţionale sunt
schimbate, victima căpătând, în acest fel, „puterea”. Terapia individuală pentru victimele violenţei
în familie ar trebui să înceapă cu focalizarea asupra siguranţei, în special dacă victima – femeie –
este implicată încă în relaţia abuzivă. Terapeutul trebuie să afle nivelul curent de pericol – inclusiv
pericol de moarte – în relaţia respectivă, bazându-se pe următorii factori cu privire la agresor: ame-
ninţări cu moartea sau cu sinuciderea, posesiunea de arme, depresii acute, utilizarea/ dependenţa
de alcool şi/ sau alte droguri, un trecut crud „greu” (inclusiv cruzime împotriva animalelor), nivelul
de furie la care se află etc. Prezenţa acestor factori creşte nivelul de potenţială letalitate în relaţie.
În paralel cu aflarea acestor aspecte, terapeutul individual ar trebui să dezvolte un plan de
siguranţă pentru victimă. Un astfel de plan poate să conţină o strategie referitoare la cum poate fi
părăsită o situaţie periculoasă; pregătirea unui echipament/ bagaj de siguranţă (haine, medicamente,
chei, bani, copii după documentele importante) care să fie ţinut într-un loc sigur, precum casa unui
prieten de încredere; stabilirea aranjamentelor pentru adăpost (făcute fără ca agresorul să ştie lo-
caţia). O dată ce nivelul de letalitate şi asigurarea siguranţei victimei au fost abordate, pot fi ţintite
şi scopurile pe termen lung ale tratamentului. Aceste scopuri includ ajutarea victimei – femeie, de
obicei – să identifice impactul abuzului asupra vieţii sale şi să lucreze împreună cu ea pentru întă-
rirea sa din punct de vedere psihologic, pentru creşterea respectului şi a încrederii în sine. Pentru
aceasta, victimele trebuie să îşi recâştige independenţa şi să se reconecteze la resursele şi suportul
pe care, probabil, le-a pierdut ca urmare a izolării din cauza violenţei în familie. În plus, victimele
copii pot avea nevoie de propriul lor tratament care să îi ajute să facă faţă şi să răspundă cât mai
bine la faptul că au fost martori sau victime ale violenţei domestice.
La rândul lor, agresorii pot beneficia de tratament, deşi încă nu este clar în ce măsură exact
un tratament eficient poate să rupă „ciclul violenţei”. Agresorii ar trebui să beneficieze de programe
speciale de tratament al agresorilor, care pe de o parte să se focalizeze pe identificarea a ceea ce
este violenţa în familie, iar pe de altă parte să îi ajute pe agresori să îşi dezvolte un sens al respon-
sabilităţii personale pentru propriile acţiuni şi pentru stoparea violenţei. Agresorii pot fi, de aseme-
nea, trataţi prin terapie individuală, însă tratamentul trebuie să se concentreze asupra violenţei.
De vreme ce unii agresori şi victime pot fi reticenţi/ reticente în a se angaja în terapie de
cuplu pentru a găsi o soluţie pentru stoparea abuzului în relaţia lor, terapia de cuplu nu este reco-
mandată pe parcursul apariţiei şi existenţei violenţei în relaţie. În plus, este recomandat ca fiecare
membru al cuplului să termine mai întâi propriul său tratament individual, înainte de a începe orice
formă de terapie de cuplu.

12.8 Violenţa domestică în România


Dată fiind amploarea fenomenului, consecințele sale de multe ori tragice, dar și implicațiile

147
și costurile la nivel social, violența în familie este una dintre problemele sociale cele mai grave și
în România. Desigur, amploarea reală a fenomenului poate fi doar bănuită, având în vedere că,
probabil, majoritatea cazurilor de violență domestică nu sunt raportate.
Așadar, ne putem ghida, pe de o parte, după datele oficiale, statistice, care reflectă numărul
cazurilor reclamate și al cazurilor care devin cunoscute ca urmare a deznodământului dramatic
(răniri grave, spitalizări, omucideri). Aceste date, cum spuneam, surprind doar o mică parte din
actele de violență în familie, deoarece multe victime preferă să sufere în tăcere, fiind copleșite de
sentimente de teamă (față de agresor) și rușine (față de cei din jur). Nu trebuie uitat că violența
domestică nu înseamnă doar bătaia sau lovirea (violență fizică), ci și umilire, intimidare, limbaj
obscen, injurii, izolare, control, restricții de la activitățile sociale, diverse abuzuri sexuale etc. – iar
când luăm în considerare toate acestea, ne putem da seama de cât de amplă este de fapt această
problemă socială la nivelul societății. Pe de altă parte, un alt mijloc care poate ajuta la determinarea,
sau, mai degrabă la creionarea unei imagini a răspândirii fenomenului este constituit de cercetări.
În special atunci când sunt cercetări reprezentative la nivel național, ele oferă o reprezentare eloc-
ventă a diferitelor dimensiuni ale fenomenului: răspândire, tipuri, când apare, atitudine a victimelor
etc. Totuși, mulți subiecți ai cercetărilor nu recunosc că sunt victime ale violenței în familie. Așadar,
din păcate, nici statisticile și nici cercetările nu oferă suficiente date cu privire la incidența și la
efectele, în toate planurile, ale violenţei în familie.
Statisticile oficiale ale autorităților publice centrale, oferite de Ministerul Muncii, Familiei
și Protecției Sociale (MMFPS), arată un număr de aproximativ 82.000 de cazuri raportate de vio-
lență în familie și 800 decese ca urmare a violenței domestice în perioada 2004-2011. Inclusiv în
documentele oficiale se atrage atenția că aceste statistici sunt mult subestimate, fie din cauza vic-
timelor, care se tem să raporteze actele violente, ezită să îşi reclame agresorii sau pur și simplu nu
știu că pot apela la instituţii şi organizaţii care le-ar putea ajuta, fie din cauza autorităților, care nu
încadrează în această categorie multe din cazurile clare de violență domestică.
Conform unei statistici din 2008 a Fundaţiei Sensi Blue, între anii 2004 şi 2007 în România
au fost omorâte, de către soţii lor, 224 de femei (în 2007, 50 de femei au fost omorâte în bătaie de
bărbaţii lor). În 2007, numai în Bucureşti au fost bătute în familie 7.483 de femei. Potrivit Agenţiei
Naţionale pentru Protecţia Familiei, cele mai expuse sunt femeile de 25-45 de ani. Surprinzător,
multe dintre victime sunt educate, iar cele mai multe victime nu provin din mediul rural, ci din
mediul urban. Astfel, 56% dintre femeile bătute locuiesc la oraş, iar restul de 44% la sat. Diferenţa
se poate explica, însă, şi prin faptul că femeile de la ţară au mult mai puţine posibilităţi de a reclama
violenţa soţului sau de a apela la o agenţie sau organizaţie (prin urmare, numărul victimelor vio-
lenţei domestice din mediul rural este, cu siguranță, mult mai mare în realitate).
O cercetare reprezentativă la nivel național efectuată în anul 2003 în România46, arăta că,

46
Anchetă la nivel naţional realizată de către Centrul Parteneriat pentru Egalitate, Bucureşti: Cercetarea Naţională
privind Violenţa în Familie şi la Locul de Muncă-România, 2003.

148
la nivelul întregului eşantion de subiecţi intervievaţi, 14,3% au declarat că au fost cel puţin o dată
victime ale violenţei în familie pe parcursul vieţii, iar 8% au declarat că au fost victime ale violenței
domestice în ultimele 12 luni dinaintea anchetei. Se presupune, însă, că aceste procente sunt mult
mai mici decât cele existente în realitate, fapt explicat prin ruşinea şi teama persoanelor abuzate de
a recunoaşte că sunt victime (de multe ori, din aceleași considerente, aceste persoane nu spun ni-
mănui despre ce li se întâmplă acasă, nici măcar părinţilor, altor rude sau prietenilor apropiaţi, deci
cu atât mai puţin sunt dispuse să spună unui cercetător care ia un interviu).
Aceeași cercetare confirma propagarea culturală a fenomenului şi în societatea românească,
faptul că violența domestică mai este încă transmisă prin cutume culturale și percepută și acceptată
ca „normală”. În imaginea subiectivă asupra fenomenului, ca şi în mentalul colectiv, în reprezen-
tările sociale, regăsim „valorile” referitoare la „normalitatea” violenţei în familie. Nu mai puţin de
80% dintre intervievaţi au fost de acord cu afirmaţiile cuprinse în clişee precum: „bătaia este ruptă
din rai”; „femeia trebuie bătută de cel puţin trei ori pe zi, ştie ea de ce”; „un bărbat care nu îşi bate
femeia nu o iubeşte cu adevărat”; „femeia trebuie bătută încă de dimineaţă”; „femeia este proprie-
tatea bărbatului” sau „unde dau părinţii, creşte” (cu referire la bătaia aplicată copiilor). Cum, alături
de copii, femeile sunt victimele preponderente ale violenţei în familie, cercetarea respectivă arată
că multe victime-femei din România nu doar că acceptă tratamentul violent al soțului sau partene-
rului (uneori resemnate, susținând că s-au „obișnuit” – vezi datele CURS prezentate mai sus), dar
îl și consideră normal, sau chiar „așteptat” (ca „dovadă” a sentimentelor agresorului!).
Şi totuşi, în ultimii ani s-au făcut unele progrese în sensul conştientizării „anormalităţii”
fenomenului, cel puţin la un nivel formal. O mai largă deschidere către informaţii şi comunicare,
activitatea unor organizaţii non-guvernamentale, dar şi acţiunile guvernamentale (adoptarea unei
legi care incriminează violenţa în familie47, implicarea în crearea şi funcţionarea unor adăposturi
pentru victime etc.), au făcut ca multe victime să nu mai considere că este „normal” să fie victime.
Totuși, în ceea ce priveşte tratarea efectelor violenţei domestice – în special a efectelor pe
termen lung (de exemplu, efectele asupra copiilor victime sau martori ai violenței domestice, în
viitorul lor de adulți) – suntem încă destul de departe de stadiul atins în ţările occidentale. În Ro-
mânia nu există încă suficiente programe terapeutice menite să ajute victimele şi cu atât mai puţin
agresorii acestui tip de violenţă.

Bibliografie recomandată pentru aprofundarea acestei teme:


 Dutton, Don, & Painter, Susan Lee. 1981. „Traumatic Bonding: The Development of Emo-
tional Attachments in Battered Women and Other Relationships of Intermittent Abuse”. În Vic-
timology: An International Journal, Volume 6, Nr.1-4, pp.139-155.
 Giddens, Anthony. 2010. Sociologie. Bucureşti: Editura ALL, Capitolul 7 („Familia, căsătoria

47
Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea şi combaterea violenţei în familie, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr.
367 din 29 mai 2003.

149
şi viaţa personală”), ultimele subcapitole (începând cu „Faţa nevăzută a familiei”), pp. 175-
186.
 Harway, Michele și Hansen, Marsali. 2004. Spouse abuse: Assessing & Treating Battered
Women, Batterers, & Their Children. Second Edition. Sarasota, Florida: Professional Resource
Press.
 Hattendorf, Joanne și Tollerud, Toni R. 1997. „Domestic violence: Counseling strategies that
minimize the impact of secondary victimization”. În Perspectives in Psychiatric Care, Nr. 33,
pp. 14-23.
 Rațiu, Alina Maria și Hizo-Miloș, Laura Silvia. 2016. Violența domestică. Volumul I – Aspecte
generale. Cluj-Napoca: Editura Napoca Star.
 Rujoiu, Valentina și Rujoiu, Octavian (coord.). 2012. Violența în familie. Între percepție soci-
ală și asumare individuală. București : Editura ASE.

Întrebări recapitulative și de autoevaluare:


1) Cum este definită, din punct de vedere sociologic, „familia”?
2) Care sunt funcțiile universale ale familiei? Care sunt problemele sociale cele mai frecvente
care apar la nivelul familiei?
3) Definiți violența domestică (violența în familie).
4) Care sunt tipurile de violență în familie? Enumerați-le și explicați-le.
5) Ce trăsături pot fi delimitate la indivizii predispuși către violență?
6) Care sunt, de obicei, tipurile de agresori ai violenței în familie?
7) Ce reprezintă violența împotriva femeii în cadrul violenței în familie? În ce forme se poate
manifesta violența împotriva femeii ?
8) Ce înseamnă dinamica relaţiilor abuzive? Cum este aceasta explicată?
9) La ce se referă termenul de „legătură traumatică”? Cum este explicată, prin acest concept,
menținerea relației abuzive?
10) Realizați exercițiul de la punctul anterior și pentru conceptualizările:
a. mixtura dintre păstrare și evitare;
b. însușirea vinei de către victimă;
c. ciclul violenței;
d. percepția relației violente ca fiind normală.
11) Care sunt etapele ciclului violenței? Explicați-le și analizați-le succint.
12) Menționați câteva motive invocate de femeile victime ale violenței domestice pentru a jus-
tifica faptul că nu pleacă de lângă agresor.
13) Ce efecte poate avea violența în familie? Delimitați și explicați tipurile de efecte asupra
femeilor/ adulților, respectiv asupra copiilor.

150
14) Cum pot fi tratate efectele violenţei domestice? Delimitați și explicați ce tipuri de terapii
există atât pentru victimă, cât și pentru agresor, și care sunt modalităţile adecvate de apli-
care a acestor terapii.
15) Este terapia de cuplu recomandată pe parcursul apariţiei şi existenţei violenţei în relaţie?
Explicați răspunsul.
16) Descrieți și explicați cele mai relevante aspecte privind violența domestică în România.
17) Cum ar putea fi contracarată (prevenită, combătută) violența în familie în România? Gân-
diți-vă la modalități concrete, atât la nivelul microsocial al interacțiunilor sociale, cât și la
nivelul macrosocial/ structural al politicilor publice, și prezentați-le la seminar.

151
Capitolul 13
PROBLEMELE SOCIALE ALE FAMILIEI ŞI COPIILOR (2) –
PROBLEMA VIOLENŢEI ÎN FAMILIE (ABUZUL ASUPRA COPILULUI);
„COPIII STRĂZII”; PROBLEMA VÂRSTNICILOR; DIVORȚIALITATEA

Obiective
Lectura şi analiza informaţiilor din acest capitol oferă suportul necesar pentru:

a) Definirea abuzului asupra copilului în familie; cunoaşterea, înțelegerea și capacitatea de


a identifica și caracteriza tipurile de abuz asupra copilului;
b) Dobândirea de cunoștințe cu privire la consecințele abuzului asupra copilului;
c) Familiarizarea cu măsurile de protecție pentru prevenirea și combaterea abuzului asupra
copilului;
d) Familiarizarea cu problema „copiilor străzii” și cunoașterea categoriilor de copii și tineri
ai străzii; estimarea fenomenului copiilor străzii în România;
e) Cunoașterea și înțelegerea problemei sociale a vârstnicilor; delimitarea drepturilor per-
soanelor vârstnice și familiarizarea cu formele și aspectele specifice problemei bătrânilor;
f) Definirea divorțialității și cunoașterea cauzelor individuale și sociale ale acestui fenomen;
g) Înțelegerea efectelor și a impactului divorțului atât asupra partenerilor, cât și asupra co-
piilor;
h) Familiarizarea cu principalele aspecte și indicatori statistici privind divorțialitatea din Ro-
mânia.

13.1 Abuzul asupra copilului în familie – definiții, tipuri, consecințe


Abuzul în cadrul familial care are ca victimă copilul este una dintre cele mai grave forme
de violență domestică. Familia ar trebui să fie pentru copil mediul în care se simte în siguranță, se
dezvoltă, se formează, cadrul afectiv prin excelență. Totuși, nu pentru toți copiii există un astfel de
cadru. Unii copii experimentează forme de abuz, uneori grave, chiar în mediul familial, agresorii
fiind chiar cei care ar trebui să-i protejeze. Date fiind particularitățile victimelor, incapacitatea lor
de a se auto-proteja, auto-apăra, de a găsi soluții sau de a lua decizii cu privire la situația lor, abuzul
asupra copilului este prin excelență o problemă socială a cărei combatere ține de instituții special
abilitate, asistența socială jucând rolul principal.
Conform definiției Convenției ONU cu privire la drepturile copiilor (Art. 18), abuzul asu-
pra copilului este „orice formă de violenţă, de tentativă sau de brutalizare fizică sau mentală sau de
neglijare, inclusiv violenţa sexuală, în timpul în care copilul se află în îngrijirea părinţilor, sau a
unuia dintre aceştia, sau a reprezentanţilor legali ai acestora, sau în îngrijirea oricărei alte persoane

152
căreia i-a fost încredinţat”. O altă definiție este propusă de Asociația Națională a Asistenților So-
ciali din SUA (1994): abuzul asupra copilului este „producerea, în mod repetat, de traume fizice şi
emoţionale unui minor dependent, prin intermediul vătămărilor intenţionate, a pedepsei corporale,
a ridiculizării persistente şi a degradării, sau abuzul sexual comis de obicei de către părinţi sau
tutori“. Codul Penal Român (Art. 306) definește relele tratamente aplicate minorului ca fiind „pu-
nerea în primejdie gravă prin măsuri sau tratamente de orice fel, a dezvoltării fizice, intelectuale
sau morale a minorului de către părinţi sau de orice persoană căreia minorul i-a fost încredinţat
spre creştere şi educare”. Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului
definește abuzul ca fiind orice acțiune voluntară a unei persoane care se află într-o relație de răs-
pundere, încredere sau de autoritate față de copil, prin care îi periclitează viața, dezvoltarea fizică,
mentală, spirituală, morală sau socială, integritatea corporală, sănătatea fizică sau psihică.
Ca și în cazul violenței domestice în general, amploarea fenomenului de violență asupra
copilului rămâne în mare măsură necunoscută. Nu toate cazurile de abuz ajung la cunoștința auto-
rităților, adesea acestea fiind trecute sub tăcere de însuși copilul supus relelor tratamente, datorită
temerii de consecințe. Alteori părinții (sau unul dintre ei) aleg/alege să tacă atunci când abuzul a
fost comis de partener sau de un alt membru al familiei, de teama față de acea persoană sau față de
stigmatizarea societății, lăsându-l fără ajutor pe copilul față de care ar trebui să fie responsabili.
Faptul că agresorul este chiar un membru al familiei, în care copilul are încredere și de la care
așteaptă ajutor, face ca abuzul în cadrul familial să fie forma cea mai gravă de abuz asupra copilului,
deoarece trauma, consecințele psihologice pe termen lung sunt inestimabile.
Principalele tipuri de abuz asupra copilului sunt:
1. Abuzul fizic reprezintă, conform Organizației Mondiale a Sănătății (OMS), acţiunea sau
lipsa de acţiune (singulară sau repetată) din partea unui părinte sau a unei persoane aflată în poziţie
de răspundere, putere sau încredere, care are drept consecinţă vătămarea fizică actuală sau po-
tenţială. Semnele uzuale ale acestei forme de abuz sunt contuziile, arsurile de diferite grade, frac-
turile. Așa cum o arată și definiția de mai sus, este inclusă aici nu doar rănirea deliberată a copilului,
dar și rănirea ca urmare a nesupravegherii.
Unele forme ale abuzului fizic, în tradiția „bătaia e ruptă din rai” sau „unde dă mama
crește”, sunt folosite de părinți ca metode disciplinare. Printre acestea se numără lovirea cu palma
sau cu un obiect („nuiaua”, cureaua), forțarea copilului să stea în genunchi sau la colț cu mâinile
sus, trasul de păr, scuturarea, ciupirea, îmbrâncirea. Alte forme de abuz fizic, mai grave, sunt arsul
cu țigara sau cu un alt obiect fierbinte, deprivarea de apă sau hrană în scop coercitiv, bătaia gravă
cu palma, pumnul sau cu obiecte. Printre formele grave de abuz fizic pot fi amintite mutilarea
intenționată (făcută cu scopul de cerși mai eficient) și pruncuciderea (copilul fie este rănit mortal,
fie este lăsat să moară de foame).
2. Abuzul sexual reprezintă, în definiția dată de OMS, implicarea unui copil (până în 18
ani) într-o activitate sexuală pe care el nu o înţelege, pentru care nu are capacitatea de a-şi da

153
încuviinţarea informată, pentru care nu este pregătit din punct de vedere al dezvoltării sau care
încalcă legile sau tabuurile sociale. Abuzul sexual este cea mai înjositoare formă de abuz și cea
care poate avea cele mai grave efecte asupra copilului. Copilul abuzat sexual suferă deseori tulbu-
rări/ schimbări ale psihicului (devine isteric, tăcut, complexat, rupe relațiile cu prietenii; uneori
poate chiar să-și piardă dorința de a trăi). Tăcerea copilului este asigurată adesea prin corupere din
partea persoanei abuzive; în același timp, copilul este făcut să se simtă vinovat și responsabil ce
ceea ce se întâmplă. Devenit adult, copilul abuzat sexual poate avea probleme de încredere și de
relaționare cu cei din jur, poate fi închis în sine, instabil pe plan afectiv și violent.
Cea mai frecventă formă de abuz sexual asupra copiilor în familie este relaţia incestuoasă
între taţi şi fiice. Deşi s-ar fi putut crede că „tabuul incestului”, singura prohibiţie întâlnită în toate
societăţile, împiedică astfel de abuzuri, ele sunt de fapt foarte răspândite. De exemplu, studiile din
Marea Britanie şi SUA arată că mai mult de o treime dintre femei şi 10% dintre bărbaţi au fost
victime ale abuzului sexual în copilărie, adică au suportat cel puţin atingeri sexuale nedorite. Tra-
umele provocate de astfel de abuzuri sunt profunde şi pot marca o persoană pentru tot restul vieţii.
Ele necesită, de multe ori, tratamente psihologice şi programe de asistenţă socială specializate. Mai
trebuie reamintit că nu orice formă de incest (relaţii sexuale practicate între rude apropiate) este şi
abuz. De exemplu, relaţiile sexuale între frate şi soră sunt incestuoase, dar nu se încadrează în
definiţia abuzului.
În România, poate fi considerată o formă specială de abuz sexual obligarea copiilor, de către
unele comunități de romi (de exemplu, romii căldărari), de a se căsători de foarte timpuriu (aban-
donând, bineînțeles, școala). Astfel, multe fetițe sunt obligate să se căsătorească la 10, 11, dar chiar
și la 8 ani. Ele sunt „inițiate” în activitatea sexuală de către soacrele lor.
3. Abuzul psihologic (emoțional) reprezintă, conform OMS, eşecul adultului de care co-
pilul este legat, de a oferi un mediu de dezvoltare corespunzător, sau acte comportamentale care
pot dăuna dezvoltării fizice, mentale, spirituale, morale sau sociale.
Abuzul emoţional reprezintă respingerea copilului ca fiinţă; el se manifestă prin intruziunea
emoţională, prin ignorarea emoţiilor pozitive sau negative, prin „călirea” cu ajutorul unor reguli
stricte, fără drept de negociere. Abuz psihologic înseamnă, de asemenea, înfricoşarea copilului prin
izolare, închiderea în spaţii întunecoase, terorizarea prin amenințări cu pedeapsa, cu părăsirea
(abandonul) sau alungarea. Unii specialiști arată că amenințările separării sunt mai dăunătoare de-
cât adevărata separare. Dezamăgirea, mințirea, blamarea, abordarea lui cu atitudini inconsecvente
pentru acelaşi tip de greşeli, comunicarea cu el într-o manieră neclară, prea încărcată, insensibilă –
sunt tot atâtea forme de abuz emoțional. De asemenea, tot aici intră și atitudinea autoritară, domi-
natoare, îngrijirea şi controlul excesiv sau discontinuu, care sufocă independenţa copilului. Uneori,
copilul este abuzat emoţional prin supunerea la practici bizare-magice sau pseudoreligioase.
De reținut este faptul că toate celelalte forme de abuz au și o componentă emoțională. Tot
în această categorie se înscriu şi copiii care trăiesc în familii violente. Chiar dacă cel bătut nu este

154
copilul, faptul că el este martor la violenţa dintre părinţi face din acesta o victimă.
4. Neglijarea este definită drept „incapacitatea sau refuzul adultului de a comunica adecvat
cu copilul, de a-i asigura nevoile biologice, emoţionale, de dezvoltare fizică şi psihică, precum şi
limitarea accesului la educaţie” (Constantin, 2004). Legea 272/2004 definește neglijarea ca omisi-
unea, voluntară sau involuntară, a unei persoane care are responsabilitatea creșterii, îngrijirii sau
educării copilului de a lua orice măsură subordonată acestei responsabilități, fapt care pune în pe-
ricol viața, dezvoltarea fizică, mentală, socială, integritatea corporală și sănătatea copilului.
Neglijarea apare în condiţiile în care persoana responsabilă de îngrijirea copilului, fie in-
tenţionat, fie din neatenţie, permite copilului să experimenteze suferinţe care pot fi evitate şi/sau
nu reuşeşte să asigure una sau mai multe condiţii care sunt esenţiale pentru dezvoltarea capacităţilor
fizice, intelectuale şi emoţionale ale unei persoane. Statisticile arată că numărul de cazuri de negli-
jare este superior celor de abuz fizic, psihologic sau sexual.
Neglijarea are numeroase fațete. Ea include: a) eșec în creșterea copilului (hrănire proastă
sau inadecvată, care poate avea ca rezultat dezvoltarea fizică precară sau defectuoasă); b) neglijarea
fizică (lipsa îngrijirii fizice, lipsa asigurării condițiilor de trai adecvate – locuință, îmbrăcăminte și
încălțăminte, condiții igienice etc.); c) supravegherea neadecvată sau lipsa supravegherii (de exem-
plu, lăsarea unui copil mic singur acasă); d) neglijarea medicală (neacordarea asistenței medicale
copilului, cu consecințe asupra sănătății și vieții); e) neglijarea educațională (copilul lipsește de la
școală sau o frecventează neregulat, nu se pregătește pentru lecții etc., ceea ce poate duce la depri-
vare educațională, culturală și profesională); f) neglijarea emoțională (lipsa sprijinului emoțional
necesar copilului în vederea unei dezvoltări armonioase).
O formă distinctă de neglijare, probabil cea mai severă formă, este abandonul copilului.
Abandonul înseamnă excluderea copilului din familie, trimiterea lui pe stradă, părăsirea lui (de
exemplu, în maternitate, în spital sau în instituțiile de ocrotire, dar și acasă, de exemplu – atunci
când părinții pleacă și nu se mai întorc). Unii autori includ în abandonul copilului și dezinteresul
total pentru creșterea și îngrijirea lui (așa-numitul „abandon camuflat”). Abandonul copilului de
către părinții lui poate fi temporar sau definitiv.
Neglijarea copilului poate să fie episodică sau cronică. Neglijarea episodică dispare atunci
când factorii care au dus la neglijare dispar, în timp ce neglijarea cronică este mult mai gravă,
pentru că se întinde pe termen lung, adesea conducând la o transmitere intergeneraţională a negli-
jării. Printre semnele cele mai vizibile și cele mai des întâlnite ale neglijării sunt cele legate de
aspectul exterior: copilul este murdar, urât mirositor, poate prezenta o paloare a feței, hainele sunt
neîngrijite, nepotrivite ca mărime sau nepotrivite cu sezonul. Copilul trăieşte într-o lume în care
nevoile sale sunt rareori percepute. Nimeni nu se apropie de el şi nu-i arată că este dorit. Dacă este
bebeluș, atunci copilul poate plânge pentru mâncare, căldură sau din cauza disconfortului sau a
durerii. Acest lucru poate deveni deranjant pentru adultul responsabil de îngrijirea lui şi poate să
stârnească acte abuzive fizice. În timpul primelor şase-şapte săptămâni, un copil născut sănătos

155
poate fi neglijat într-o asemenea măsură încât va avea nevoie acută de a fi internat într-un spital.
Deși neglijarea apare preponderent în familiile sărace, ea nu este un fenomen inexistent în
familiile fără probleme financiare. Uneori, în astfel de familii, grija și supravegherea copiilor este
lăsată de părinți în seama unor persoane străine, incompetente. Copiii neglijați din familiile bogate
pot fi predispuși drogurilor și/sau, o dată ajunși adulți, nu vor fi capabili să trăiască independent.
5. Exploatarea prin muncă și obligarea copilului să cerșească – constituie o formă larg
răspândită de abuz a copilului în țările slab dezvoltate, și în general în mediile sărace. În multe țări
subdezvoltate, copiii, alături de femei, fac munca cea mai grea și mai prost plătită (pe plantaţiile
de cafea şi cacao, în fabrici, în magazine, în construcții etc. sau sunt obligați să se prostitueze), o
ilustrare a fenomenului denumit și „noul sclavagism”. În țările democratice (inclusiv România),
exploatarea copilului prin muncă este interzisă prin lege. Codul Muncii din România (adoptat prin
Legea 53/2003) stipulează că o persoană nu poate încheia contract de muncă până la vârsta de 15
ani, iar prin Constituție este interzisă exploatarea copiilor, folosirea lor la activități care le-ar dăuna
sănătății, moralității sau care le-ar pune în primejdie viața ori dezvoltarea normală. Cu toate aces-
tea, conform unui raport al Institutului Național de Statistică din 2004, în România erau implicați
în „forme grave de muncă” aproximativ 70.000 de copii. În mediul rural, copiii pot fi obligați la
munci grele din agricultură sau gospodărie, în timp ce în mediul urban astfel de copii abuzați sunt
trimiși să muncească pe stradă (de exemplu la spălatul geamurilor mașinilor) sau mai ales să cer-
șească. Din perspectiva drepturilor copilului, cerşetoria reprezintă una dintre cele mai grave forme
de exploatare prin muncă a copilului, indiferent de motivaţiile părinţilor sau ale adulţilor cărora le
sunt încredinţaţi copiii. Dintre copiii care muncesc pe stradă mai mult de 8 ore pe zi, 44% cerşesc
în condiţii dificile, cea mai mare parte a lor suferind de boli de piele, TBC, hepatită; 61% dintre ei
au abandonat şcoala, cea mai mare parte a lor în jurul vârstei de 11 ani; 34% sunt analfabeţi, iar
40% au cunoştinţe reduse de scris si citit (http://salvaticopiii.ro/). Deși Noul Cod Penal (în vigoare
de la 1 septembrie 2006) prevede pedepse cu închisoarea de până la 10 ani pentru persoanele care
obligă copiii să cerşească, fenomenul este departe de a fi eradicat sau măcar diminuat.
Dincolo de aceste forme clare de exploatare a copilului prin muncă și cerșetorie, există
uneori și forme mai subtile de abuz, chiar în familii fără probleme financiare. Din dorința de a-și
vedea copiii plini de succes încă de mici, unii părinți îi obligă pe aceștia să urmeze excesiv cursuri,
să realizeze un volum de activități peste capacitățile lor fizice și psihice, să ia parte la concursuri
epuizante la nivel psihologic etc., într-un cuvânt, „să aibă succes” cu orice preț. De asemenea,
există și situații în care părinții doresc să se îmbogățească de pe urma succesului copiilor lor. „Ve-
detele-copii” sunt de multe ori, în spatele luminilor strălucitoare ale „succesului”, în fapt niște copii
abuzați de părinții lor. Consecințele unui astfel de abuz pot fi văzute mult mai târziu, când astfel de
copii ajung adulți și manifestă imaturitate, inadaptare socială sau diverse alte probleme psihologice
(un exemplu celebru este cazul lui Michael Jackson).
Consecințele abuzului depind de diverși factori, printre care vârsta copilului, tipul de abuz,

156
nivelul de dezvoltare al copilului, ajutorul de care el beneficiază ca urmarea a abuzului. În orice
caz, un copil abuzat va manifesta, probabil, variate forme de tulburări neurovegetative și emoțio-
nale. Pe măsură ce el crește, pot să apară dificultăți de adaptare, probleme de ordin emoțional și
social, lipsa integrării în diverse grupuri, agresivitate, disfuncții sexuale. În cazurile cele mai grave,
consecințele abuzului îl împiedică pe adolescent și pe adultul tânăr să aibă o viață normală, adică
să aibă prieteni, să-și întemeieze o familie, să aibă relații normale cu cei din jur.

13.2 Prevenirea și combaterea abuzului asupra copilului. Măsuri de protecție


Cei mai în măsură să contribuie la combaterea acestei probleme sociale sunt, desigur, pă-
rinții, care ar trebui să își asume întreaga responsabilitate pentru creșterea și dezvoltarea normală,
armonioasă a copiilor lor. În cazul părinților cu bune intenții, dar care în lipsa informațiilor își
abuzează într-un fel sau altul copiii (îi neglijează, abuzează emoțional etc.), programele și campa-
niile educaționale, de informare și formare a părinților se dovedesc a fi eficiente.
În 2004 a fost adoptată și în România Legea (272/2004) privind protecția și promovarea
drepturilor copilului, prin care au fost înființate sau restructurate instituții care au ca scop respec-
tarea drepturilor copilului. La nivel central, ca parte a administrației publice, Autoritatea Națională
pentru Protecția Copilului și Adopție (ANPCA, existentă încă din 2001) a fost restructurată și re-
denumită, începând cu 1 ianuarie 2005, Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilu-
lui (ANPDC) (atribuțiile în domeniul adopției fiind preluate de Oficiul Român pentru Adopții).
ANPDC se afla în subordinea Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale și avea ca scop
general promovarea și monitorizarea respectării drepturilor copiilor, propunerea de acte normative,
adoptarea de metodologii, măsuri și campanii pentru prevenirea abuzului. ANPDC a fost desființată
la data de 29 noiembrie 2009, atribuțiile sale fiind preluate de Autoritatea Națională pentru Protec-
ția Familiei și Drepturilor Copilului (ANPFDC).
La nivel local, există Direcțiile Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului
(DGASPC), aflate în subordinea consiliilor județene (și ale sectoarelor municipiului București) și
care oferă asistență și sprijin pentru copii, persoane singure, persoane vârstnice, persoane aflate în
nevoie, abuzate, marginalizate sau cu dizabilități. DGASPC include Direcția de Protecție a Copi-
lului, Direcția de Protecție a Adultului și Direcția Economică.
Direcția de Protecție a Copilului cuprinde o serie de servicii pentru protecția copilului, prin-
tre care serviciile de zi, serviciile de tip familial, serviciile de tip rezidențial, serviciile de evaluare
complexă, serviciile de consiliere și sprijin pentru părinți și copii, serviciile de asistență maternală,
serviciile alternative (adăposturi pentru copiii străzii) etc. Printre altele, aceste servicii răspund
sesizărilor privind nerespectarea drepturilor copilului, decid dacă și când copilul trebuie plasat în
îngrijirea statului, se ocupă de plasamentul copilului în familii adoptive și iau, în general, toate
măsurile concrete necesare pentru apărarea drepturilor copilului. În subordinea ANPFDC și furni-
zat de către DGASPC, a fost înființat un serviciu telefonic gratuit („Telefonul Copilului”) pentru

157
sesizarea cazurilor de abuz, neglijare și exploatare a copilului. În afară de instituțiile statului există
și numeroase organizații private, non-profit, care au ca scop protejarea drepturilor copilului.

13.3 Problema „copiilor străzii”


Problema „copiilor străzii” este tot o problemă socială a instituţiei familiei, atâta vreme cât
majoritatea copiilor şi tinerilor care trăiesc sau muncesc pe străzi fie provin din familii destrămate,
fie au sau au avut diferite probleme în familie (sunt/ au fost victime ale violenţei domestice, ale
abuzurilor sexuale, fizice, psihologice, ale neglijării, exploatării sau trăiesc în sărăcie cruntă etc.).
O definiţie este următoarea: copiii şi tinerii străzii sunt acei copii sau tineri care stau permanent pe
stradă sau numai într-o anumită perioadă a zilei, procurându-şi singuri şi ilegal mijloacele de sub-
zistenţă, fără să beneficieze de vreo formă de protecție din partea părinților ori a altor persoane
abilitate de lege48.
13.3.1 Categorii de copii și tineri ai străzii
În funcţie de criteriul relației cu familia şi de criteriul vârstei, pot fi distinse patru categorii
de copii şi tineri ai străzii49:
I) Copiii care trăiesc numai în stradă şi care nu au legături cu familia sau cu instituția
de ocrotire. Acești copii trăiesc permanent în stradă şi supraviețuiesc printr-o adaptare continuă la
regulile inumane ale străzii. Își procură bani prin muncă, cerșit, prostituție sau furturi mărunte.
Atitudinea faţă de familie este confuză sau caracterizată prin indiferenţă. Domină amintirile legate
de viața instituțională sau viaţa petrecută în stradă. Starea lor de igiena şi sănătate este total impro-
prie, iar comportamentul este puternic marcat de mediul străzii. Pot fi întâlniți în canale, stații de
metrou, șantiere abandonate etc. Aproape toți consumă „aurolac”, alcool şi tutun, o parte dintre ei
declarând ca ar dori „să ia heroină”, dar nu au suficienți bani şi se mulțumesc cu „aurolacul”.
II. Copiii care muncesc în stradă şi care se întorc, de regulă, zilnic în familiile lor. În
general, acești copii nu frecventează școala, cazurile de analfabetism fiind des întâlnite. Se află
ziua în stradă (mare parte obligați de către părinți), încercând să câștige bani prin cerșit sau prin
alte activităţi (spălatul mașinilor, vânzarea de mărfuri, încărcat şi descărcat de mărfuri, colectarea
de obiecte reciclabile, furturi sau prostituție). De regulă, seara se întorc în familiile lor cu banii
câștigați. Prezintă un risc ridicat de abandon definitiv al căminului familial, fie pentru că vor ajunge
să considere, sub influenţa altor copii din stradă, că banii li se cuvin, fie datorită presiunilor sau
violenţelor comise de părinți asupra lor sub motivul de a contribui cu mai mulți bani la cheltuielile
zilnice ale familiei. În cazul lor, consumul de droguri este limitat, dar contactele zilnice cu acei
copii care stau permanent în stradă îi poate determina pe unii să experimenteze „trasul din pungă”.
Pot fi întâlniți în metrou, în zonele centrale şi aglomerate ale oraşelor, la intersecții, în marile ma-
gazine, în depozite sau angro-uri. În această categorie trebuie menţionaţi şi copiii care, deşi ţin

48
Plan național privind protecția copiilor şi tinerilor fără adăpost, Document, Organizația Salvați Copiii, ian. 2002.
49
Conform studiului „Copiii străzii şi drogurile”, Organizaţia Salvaţi Copiii, Bucureşti, 2003.

158
legătura cu familia, nu se întorc, totuşi, zilnic în familie, ci îşi petrec o mare parte din viaţă pe
stradă.
III. Tinerii care trăiesc în stradă. Prezenţa lor în stradă este urmarea eșecurilor de reinte-
grare din trecut ale instituțiilor guvernamentale sau neguvernamentale. Mai mult de jumătate dintre
ei au depășit cinci ani de viaţă în stradă. Deşi din punct de vedere fizic şi legal acești tineri nu mai
sunt nici copii, nici adolescenți, totuși ei sunt asimilați, în continuare, categoriei copiilor străzii. De
regulă, ei sunt lideri ai grupurilor de copii ai străzii, cei care „fac regulile” grupului şi cei care oferă
protecție şi sprijin celorlalți membri. În rândul tinerilor, consumul de droguri devine o problemă
serioasă, trecându-se de la „aurolac” la droguri tari, precum heroina, un drog popular şi căutat de
aceşti tineri atunci când reușesc să strângă suficienți bani pentru o doză. Supraviețuiesc din diverse
munci (în general, munci grele), cerșit sau furturi, iar adăposturile sunt total insuficiente. Tinerii
pot fi văzuți în canale, gura stațiilor de metrou, șantiere abandonate etc.
IV. Copiii care trăiesc cu părinţii în stradă. Datele furnizate de Comisia Anti-Sărăcie în
2000 indicau faptul ca 45% din populația urbană şi 55% din populația rurală trăia sub pragul sără-
ciei. Această situație a condus la pierderea locuințelor de către unele familii care au ajuns să trăiască
împreună cu copiii sub cerul liber sau în adăposturi improvizate în barăci, șantiere abandonate etc.
Părinții supraviețuiesc cerșind împreună cu copiii lor sau din alte munci prestate de copii. Recurg
deseori la acțiuni de protest prin prezenţa lor în faţa instituțiilor centrale de stat (Președinție, Gu-
vern, Primărie), însă fără câștig de cauză. Practic, nu există nici un serviciu social care să ofere
adăpost temporar unei familii cu copii, cu excepția mamelor cu copii foarte mici. În această cate-
gorie sunt incluși şi copiii tinerilor care trăiesc în stradă şi care au devenit, între timp, părinți.
13.3.2 Estimarea fenomenului copiilor străzii în România
Estimarea numărului de copii din stradă, atât la nivel național, dar și doar la nivelul capita-
lei, este greu de făcut. Ea poate fi făcută doar aproximativ prin corelarea unor date statistice sau
informaţii rezultate din activitatea diferitelor organisme care au abordat acest fenomen.
O evaluare privind copiii străzii care muncesc în București făcută în 2001 a evidențiat faptul
că numărul copiilor din cea de-a doua categorie (cei care muncesc şi care se întorc seara în familiile
lor) reprezintă mai mult de trei sferturi din copiii străzii, atingând în timpul verii cifra de 1500.
O concluzie a Studiului „Copiii străzii şi drogurile” realizat de Organizaţia „Salvaţi Copiii”
în 2003 era aceea că fenomenul, deşi unul foarte dinamic, nu implica mai mult de 2000 de copii ai
străzii la nivelul capitalei, mai mult de trei sferturi dintre ei fiind copii care cerșesc sau muncesc în
stradă. Restul erau fie copii, fie tineri care considerau că strada este mediul lor de viață. Oricum,
chiar şi dacă aceste cifre sunt reale, serviciile sociale de la vremea respectivă nu puteau face faţă
nevoilor de asistenţă socială şi educație pe care le ridicau copiii respectivi şi familiile acestora.
Alte materiale, în special furnizate de străini, făceau estimări mult mai grave ale fenome-
nului. De exemplu, în documentarul „Children Underground”, nominalizat la Premiile Oscar în
2001 la secțiunea „Documentare” şi produs de Edet Belzberg, încă din primul minut se declara că

159
în România se află pe stradă un număr de 20.000 de copii. Reprezentanţii mai multor ONG-uri din
România au contestat, însă, această estimare, pe motiv că ea nu a reieşit din vreo cercetare științi-
fică, ci a constituit doar o estimare personală a producătorului, care nu a luat în calcul precizările
făcute de către specialiștii români intervievați privind numărul real al copiilor străzii (şi care, după
ei, nu depăşea 5000 la nivel național în 2002).
Conform rapoartelor periodice trei şi patru din 2007 privind implementarea prevederilor
Convenţiei ONU cu privire la drepturile copilului, dacă în anul 2000 se estima că la nivelul Româ-
niei existau circa 2500 de copii ai străzii, din care în București aproximativ 700, în 2007 numărul
acestora scăzuse cu aproape jumătate, ca urmare a măsurilor luate de autorităţi. Astfel, numărul de
copii ai străzii în România, conform raportului din octombrie 2007, a scăzut la 1393 în luna iunie
2007. Dintre aceştia, 150 sunt minori care trăiesc în stradă cu familia, 436 sunt minori care trăiesc
în stradă fără familie şi 807 sunt copii care muncesc în stradă şi se reîntorc seara în familie. Un
număr de 607 dintre ei au beneficiat de servicii de ajutor în primul semestru al anului 2007, şi
anume 300 în adăposturi de zi şi de noapte, 120 în centre de primire în regim de urgenţă şi 187 în
alte tipuri de servicii destinate copiilor străzii.
Referitor la locurile de provenienţă ale copiilor străzii, studiile arată că, în 2007, instituţiile
nu mai reprezentau principalul loc de provenienţă al acestora, mulţi dintre ei fiind copii abandonaţi
sau care fac parte din familii destrămate. O treime dintre aceștia sunt analfabeţi, 40% abia ştiu să
citească şi să scrie, iar 20% nu au fost niciodată la şcoală. Majoritatea copiilor străzii suferă de boli
ale pielii, de răni şi arsuri, de tuberculoză sau hepatită. Mulţi prezintă semne de subnutriţie cronică.
Copiii străzii sunt, de asemenea, expuşi abuzului sexual care, de obicei, începe în cadrul
propriilor familii şi apoi se continuă pe stradă, ca şi abuzului fizic. Conform unui raport al UNICEF
România din 2005, aproximativ 50% dintre copiii care lucrează pe străzile Bucureştiului susţin că
au fost bătuţi cel puţin o dată, în special de către poliţie. În încercarea de a face faţă asprimii vieţii
lor pe străzi, mulţi dintre copii încep să folosească droguri sau solvenţi, inclusiv diluanţii obişnuiţi
pentru lipici şi vopsele (cunoscuţi sub numele generic de „aurolac”). În prezent, la nivel cotidian,
este din ce în ce mai utilizat termenul „aurolaci” pentru a-i desemna pe copiii care trăiesc pe stradă.
Acest termen implică o conotaţie negativă, este un stigmat, el repugnă oamenilor pentru că evocă
o realitate de mizerie fizică, de consum de droguri ieftine, de antecedente penale, de analfabetism,
de viaţă fără rost sau, cu alte cuvinte, de viaţă la marginea societăţii. Mai mult, copiii străzii sunt
discriminaţi nu doar de către cetăţeni, ci şi de către autorități precum poliţia, şcoala şi sistemul de
sănătate.

13.4 Problema vârstnicilor


Persoanele vârstnice sunt persoane multiplu dezavantajate: prin scăderea resurselor fizice
(care nu înseamnă totdeauna boală), a resurselor materiale și, uneori, prin prezența unui handicap
mintal. Situația persoanelor vârstnice s-a înrăutățit în România în „perioada de tranziție”. Mulți

160
vârstnici trăiesc sub pragul de sărăcie și au nevoie de instituțiile de ocrotire socială. Majoritar,
bătrânii sunt „clienții” cantinelor sociale și ai magazinelor ieftine. Din cauza veniturilor mici, pen-
tru a-și putea procura medicamente și hrană, mulți renunță la facilitățile confortului (căldură, apă,
energie). Pe lângă dezavantajele legate de lipsa resurselor financiare și de scăderea puterii fizice și
a capacităților mentale, vârstnicii se confruntă și cu fenomenul de marginalizare socială, adică cu
procesul de izolare față de societate, de ocupare a unei poziții periferice. Ideea că vârstnicii sunt
„întreținuți” de cei ce muncesc, prin asigurările sociale, face din ei o categorie socială de multe ori
detestată de către ceilalți membri ai societății. Marginalizarea, în cazul vârstnicilor, presupune un
acces drastic limitat la resursele economice, sociale, medicale, culturale și comunicaționale ale
societății. Ea se manifestă prin absența unui minim de condiții sociale de viață – condiții econo-
mice, rezidențiale, ocupaționale, culturale etc.
Și totuși, încă din 1976 sunt statuate drepturile persoanelor vârstnice, încă în vigoare și
astăzi, deși de multe ori ignorate: a) dreptul la îngrijire medicală; b) dreptul la religie; c) dreptul la
prevenirea dependenței; d) dreptul la ocrotire de către personal calificat; e) dreptul la ocrotire le-
gală; f) dreptul de a alege locul și modul de viață; dreptul la susținere familială și comunitară etc.
Dacă aceste drepturi ar fi respectate, fenomenul de marginalizare socială a bătrânilor nu ar mai fi,
desigur, posibil.
În mod tradițional, de îngrijirea bătrânilor se ocupau familiile lor, respectiv copiii și, even-
tual, nepoții. Acest fapt era cu atât mai posibil cu cât existau familiile extinse, adică, de obicei, într-
o gospodărie trăiau mai multe generații. Totuși, schimbările la nivelul societății au determinat mo-
dificări și la nivelul modelelor rezidențiale, astfel încât în prezent tinerii care se căsătoresc nu mai
doresc să locuiască împreună cu părinții, ci doresc independență, și prin urmare, o „reședință neo-
locală” (propriul cămin, separat și, uneori, chiar îndepărtat geografic de cel al părinților). Acest
fenomen a determinat creșterea numărului de bătrâni care trăiesc singuri, printre aceștia existând
și vârstnici neputincioși sau cel puțin în situații de risc, care ar avea nevoie de îngrijire sau măcar
de supraveghere permanentă.
O dată cu fenomenul separării fizice a generațiilor, a început să dispară și obligația tradiți-
onală de a avea grijă de părinți. În SUA, de exemplu, 80% dintre persoanele în vârstă nu primesc
nici o îngrijire de la membrii familiei (Vander Zanden, 1988). Societățile dezvoltate au căutat să
compenseze această situație, dezvoltând instituții de ocrotire, de recuperare și rezidențiale destinate
vârstnicilor. Ca urmare a acestor instituții, viața bătrânilor rămâne una decentă, chiar în lipsa spri-
jinului sau, uneori, a legăturilor cu familia.
Chiar dacă fenomenul de separare a tinerilor de vârstnici a luat amploare și în România,
totuși se mai menține încă puternică, în cazul multora, tradiția de a comunica permanent cu cei în
vârstă (părinții, bunicii) și chiar de a-i sprijini. Pe de altă parte, în special după 1989, s-au erodat şi
la noi relaţiile dintre copii şi părinţi, sau, în alte cazuri, pur și simplu „copiii”, deveniți la rândul
lor adulți cu proprii lor copii și cu propriile lor probleme financiare, nu dispun de mijloacele de a-

161
și ajuta părinții. Aceasta face ca în prezent multe persoane vârstnice să se afle în situația de trăi în
condiții precare de subzistență și, uneori, izolate. Mai mult, societatea românească nu a compensat
cu adevărat această situație printr-un sistem de îngrijire asociat cu un buget personal adecvat, ceea
ce face ca starea acestor vârstnici să fie și mai dramatică. Deși afectează un număr însemnat de
persoane și este, cu siguranță, o situație indezirabilă, problema vârstnicilor nu este percepută în
România, în toate mediile, drept o problemă socială, ceea ce face ca măsurile de remediere a ei
(prin înființarea unor instituții de îngrijire și rezidențiale viabile) să fie dacă nu inexistente, cel
puțin insuficiente.

13.5 Divorțialitatea
13.5.1 Definiție și cauze
Dacă am privi divorțul ca act în sine, am putea crede că el constituie o problemă individuală, care
afectează două persoane sau cel mult câteva persoane, atunci când indivizii care divorțează au și
copii. Totuși, numeroasele probleme pe care inerent le atrage după sine, în special atunci când sunt
și copii implicați (efectele psihologice, stigmatizarea, eventuala sărăcire a celor implicați, apariția
familiilor monoparentale, care de multe ori necesită asistență specializată etc.), dar, mai mult, in-
cidența sporită a fenomenului la nivel general, fac din divorț o problemă socială. Dacă divorțul ar
fi un fenomen izolat, întâlnit într-un număr redus de familii, atunci poate că el ar putea fi privit ca
o problemă individuală. Când, însă, fiecare a patra, a treia sau, în unele regiuni, chiar a doua căsă-
torie se termină printr-un divorț, atunci acesta nu mai constituie doar o problemă individuală, ci și
una socială
O definiție simplă a divorțului este „desfacerea pe cale legală a unei căsătorii”. Printre
diferitele forme de disoluție maritală, divorțul înseamnă despărțirea în drept şi în fapt. La nivelul
unei societăți, incidența divorțurilor este analizată ca fenomen demografic și social, sub denumirea
de divorțialitate. Aceasta este definită drept fenomenul demografic ce exprimă intensitatea divor-
țurilor într-o populație sau în anumite subdiviziuni ale ei. Acest fenomen are ca indice rata brută a
divorțialităţii, care exprimă frecvenţa divorţurilor în populaţia totală şi care se obține împărțind
numărul divorțurilor dintr-un an la populația totală şi înmulțind rezultatul cu 1000. Ca indice global
de divorțialitate se mai folosește raportul dintre numărul divorțurilor şi cel al căsătoriilor efectuate
în cursul unui an.
Cum spuneam, desfacerea căsătoriei nu constituie numai o problemă de ordin personal; ea
interesează nu numai pe cei doi soți, ci şi societatea. În prezent există o tendință de sporire a divor-
țialității în toată lumea, inclusiv în România. Desigur, cauzele acestui fenomen se regăsesc de multe
ori printre problemele de ordin personal ale partenerilor (cauze individuale): neînţelegeri, gelozie,
adulter, relații tensionate cu familiile de origine, abilităţi relaționale scăzute, discrepanțe în nivelul
de educație, diferențele de vârstă, etnie, model al familiei de origine, cunoaşterea insuficientă a

162
partenerilor înainte de căsătorie, distribuția inechitabilă a responsabilităților în gospodărie etc. To-
tuși, dacă privim fenomenul în ansamblu, observăm că, în fapt, cauzele incidenței sporite a divor-
țurilor transcend problemele de ordin personal, fiind cauze sociale: urbanizarea, modificări în func-
țiile familiei, schimbări ale modelelor culturale, democratizarea şi liberalizarea vieții sociale de
ansamblu, „îndulcirea” legislației privind divorțul, apariția unor noi instituții care au preluat din
funcțiile familiei, creșterea gradului de emancipare a femeii, scăderea influenţei religiei şi a altor
elemente legate de tradiție, schimbări în atitudinea oamenilor faţă de căsătorie, mecanismul conta-
minării, creșterea duratei căsătoriei ca urmare a sporirii speranței de viaţă la naștere (a duratei medii
de viață) etc. Unele dintre aceste cauze sociale au dus și la o schimbare a atitudinii față de divorț
care, dintr-un fenomen perceput exclusiv drept negativ (un „eșec”), a devenit perceput și ca feno-
men pozitiv, ca o „soluție” pentru încheierea unei situații disfuncționale și un început pentru o viață
mai bună.
13.5.2 Efecte și impact
Deși există și astfel de consecințe pozitive ale divorțului, totuși prevalează consecințele
negative care, de altfel, sunt și cele de interes pentru asistența socială. Consecinţe negative ale
divorţului pot fi atât la nivelul celor doi parteneri , cât şi la nivelul copiilor:
a) La nivelul celor doi parteneri, consecințele negative depind de mai mulți factori: dacă
există sau nu copii; dacă au fost făcute investiţii (afective, economice) în căsnicie; de cine şi din ce
motiv a fost intentat divorțul; de valoarea partenerilor pe piața erotică şi maritală; de densitatea
rețelei de rude şi de prietenii celor doi soți etc. De obicei, prin divorţ copiii rămân la mamă, costu-
rile materiale fiind mai mari pentru aceasta, în timp ce costurile psihologice sunt mai mari pentru
tată, în cazul în care acesta are un simţ moral ridicat. Studiile arată că femeile rămase singure cu
copiii după divorţ decad economic, din următoarele motive:
1. capacitate de câştig mai mică (în timpul căsniciei a lucrat mai puțin), la care se adaugă
faptul că trebuie să se ocupe (singură) de copii;
2. lipsa suportului din partea fostului soț (mulți soţi nu se achită de obligațiile pentru copii);
3. ajutor insuficient din partea statului şi a societăţii în ansamblu.
Mama se simte aproape întotdeauna încărcată de responsabilităţi, pentru că rolul său,
prescris social, este să fie prima persoană care să dea socoteală de educația şi buna purtare a copi-
ilor. Pe de altă parte, în mentalitatea colectivă tatăl este investit cu mult mai puţine responsabilităţi,
în speţă cu plata unei pensii alimentare (de întreţinere).
b) Consecințele asupra copilului. În cazul divorţului părinţilor, copilul se poate simţi eli-
minat din aria centrului de interes al familiei, își poate pierde încrederea în părinți, se poate simţi
lipsit de protecția implicită pe care i-o ofereau aceștia. De multe ori copilul se simte abandonat şi
se auto-percepe ca fiind slab şi vulnerabil în faţa viitorului. Trauma divorțului părinților este amplă
şi se poate dezvolta impredictibil. Situația devine şi mai dramatică atunci când copilul este pus să
aleagă între mamă şi tată. Cele mai importante consecințe ale divorţului asupra copilului s-ar putea

163
sintetiza astfel:
- tendința de stigmatizare a copilului cu părinți divorțați (mai mare în societățile tradiționale);
- efecte psihologice în legătură cu identificarea rolurilor legate de gen şi în formarea unor atitudini
faţă de familie şi muncă;
- fenomenul de supraprotecţie maternă, în special în cazul băiatului rămas cu mama;
- este posibil ca stima de sine a copilului să fie afectată negativ, în special atunci când între părinţii
săi divorțați există, încă, conflicte;
- deşi nu este o regulă, se poate ca, spre deosebire de copiii din familiile biparentale, copiii din
familiile monoparentale să aibă performanţe şcolare mai slabe şi să fie mai mult înclinaţi către
diferite forme de devianţă.
- profilul psihocomportamental al copilului cu un părinte poate fi afectat, în ansamblu, atunci când
copilul nu continuă să interacţioneze, sistematic şi pozitiv, cu celălalt părinte şi nici nu are un „su-
rogat” viabil (pozitiv) pentru acesta (tată sau mamă vitreg/ă).
Impactul negativ al divorțului asupra copilului depinde de mai mulți factori:
- gradul de conflictualitate al familiei care s-a destrămat;
- sănătatea mintală a părinților;
- densitatea rețelei sociale a actualei familii a copilului;
- vârsta pe care a avut-o copilul la divorț.
În afară de sugari şi de copiii mici care încă nu conștientizează ce se întâmplă, copiii percep
separarea ca pe un fenomen extrem de neplăcut: sunt îngrijorați deoarece nu știu ce se va întâmpla
cu ei, nu ştiu dacă îşi vor mai vedea bunicii şi rudele părintelui care nu mai stă cu ei, dacă trebuie
să schimbe școala şi locuința etc. Unii copii îşi asumă vina despărțirii părinților, alții îi învinovățesc
pe părinți: pe tata care pleacă, pe mama care l-a făcut pe tată să-şi părăsească familia. Pentru copiii
din familiile în care existau diferite forme de violenţă, divorțul reprezintă o eliberare. Cu toate
acestea, chiar şi în acest caz, impactul emoţional al divorţului asupra copilului este unul major şi
de multe ori negativ.
Aşadar, este dificil de trasat o linie de demarcație între avantajele sociale şi costurile nive-
lului ridicat al divorțialităţii. Pe de o parte, atitudinile mai tolerante înseamnă că unele cupluri pot
pune capăt unei relații nesatisfăcătoare fără să înfrunte ostracizarea socială. Pe de altă parte, des-
trămarea căsătoriei este aproape întotdeauna însoțită de stres emoțional şi poate crea dificultăţi
financiare pentru una sau ambele părți, iar copiii ai căror părinţi divorţează pot avea – dacă nu sunt
tratați cu grijă (de părintele cu care rămân, de restul reţelei de suport constituită în principal din
rude, dar şi de programele de asistenţă socială) – traume care să îi afecteze timp îndelungat.
13.5.3 Divorţialitatea în România
Înainte de 1989, în România divorțul era, la nivel oficial, un fenomen extrem de negativ.
Având o atitudine agresiv pro-familistă și pro-natalistă, autoritățile comuniste condamnau divorțul

164
și îl sancționau. Legislația în vigoare îngreuna divorțul, iar persoanele care divorțau erau sancțio-
nate la nivel profesional (își pierdeau avantajele și uneori funcția, nu mai erau avansate etc., iar
eticheta „divorțat” era una care atârna greu, în sens negativ, atunci când persoana concura pentru
un post sau o funcție). Nici la nivel social divorțul nu era perceput prea bine: cei care divorțau erau
priviți ca având o anumită doză de „anormalitate”, iar copiii cu părinți divorțați erau de obicei
stigmatizați. După 1990 divorțul a fost liberalizat: legislația s-a simplificat, iar statutul marital nu
a mai fost luat în calcul în cariera profesională. În ultimii 23 de ani s-a schimbat, de asemenea, și
atitudinea populației față de divorț. Chiar dacă el nu este încă privit de toți ca fiind „normal”, cel
puțin nu mai stigmatizează atât de mult ca în trecut.
Așa cum precizam mai sus, intensitatea divorțurilor într-o populație poate fi măsurată prin
rata brută a divorțialității [= frecvența divorțurilor în populaţia totală, calculată după formula:
(numărul divorțurilor dintr-un an / populația totală) x 1000], care se poate compara cu rata brută a
nupțialității [= frecvența căsătoriilor în populaţia totală, calculată după formula: (numărul căsăto-
riilor dintr-un an / populația totală) x 1000]. Un alt indice global al divorțialității, mai relevant, este
raportul dintre numărul divorțurilor şi cel al căsătoriilor efectuate în cursul unui an. Acesta poate
fi calculat fie împărțind numărul de divorțuri la cel al căsătoriilor, iar rezultatul înmulțit cu 100 ne
poate ajuta să apreciem cât la sută din căsătorii se încheie prin divorț, fie împărțind numărul căsă-
toriilor la cel al divorțurilor – indicele arătând același lucru: câte căsătorii corespund unui divorț
într-un an (de exemplu, în 2004 aproximativ la fiecare a patra căsătorie a corespuns una care s-a
încheiat prin divorț ș.a.m.d.). Iată mai jos principalii indicatori ai divorțialității în România între
2004-2009:

Tabelul 13: Indicatori ai divorțialității în România între 2004-2009


Anul Populația Nr. căsăto- Nr. di- Rata Rata di- Nr. divor- Căsătorii→ Nr. căsăt./
totală50 rii51 vorțuri52 nupțiali- vorțiali- țuri/ Nr. Divorț (%) Nr. divor-
tății (‰) tății (‰) căsăt. țuri
2004 21.658.500 143.300 35.200 6,62 1,63 0,25 25 4,1
2005 21.603.900 141.800 33.200 6,56 1,54 0,23 23 4,3
2006 21.570.000 146.600 32.700 6,8 1,52 0,22 22 4,5
53
2007 21.530.000 189.200 36.300 8,79 1,69 0,19 19 5,2
2008 21.498.600 149.400 35.700 6,95 1,66 0,24 24 4,2
2009 21.462.180 134.300 32.300 6,26 1,5 0,24 24 4,2

50
Conform estimărilor anuale ale Institutului Național de Statistică, http://www.insse.ro/cms/rw/pages/index.ro.do
51
Conform Anuarului statistic 2010 al Institutului Național de Statistică, http://www.insse.ro/cms/rw/pages/anuarsta-
tistic2010.ro.do
52
Ibid.
53
„Boom”-ul numărului de căsătorii din 2007 (mai mare cu mai mult de 40.000 față de alți ani) se explică prin adop-
tarea, în noiembrie 2006, a Legii nr. 396/2006 privind acordarea unui sprijin financiar la constituirea familiei, care
prevede acordarea unui sprijin financiar (echivalentul în lei a 200 de euro) la constituirea familiei în care fiecare din
cei doi soți se află la prima căsătorie și au domiciliul sau reședința în România, indiferent de cetățenia lor.

165
Bibliografie recomandată pentru aprofundarea acestei teme:
 Amato, Paul R. 2010. „Research on Divorce: Continuing Trends and New Developments”. În
Journal of Marriage and Family, Vol.72 (June), pp. 650-666.
 Buchanan, Christy M.; Maccoby, Eleanor E. și Dornbusch, Sanford M. 2000. Adolescents after
Divorce. Cambridge, Massachusetts: Harvard University Press.
 „Calitatea vieţii persoanelor vârstnice din România”. 2014. Studiu al Consiliului Național al
Persoanelor Vârstnice, București, disponibil la: http://www.cnpv.ro/pdf/analize2014/stu-
diu_calitatea_vietii_2014.pdf.
 Marc, Gabriela. 2015. Abuzul la copii. Diagnoză și intervenție terapeutică. București: Editura
Sper.
 Muntean, Ana. 2011. Violența domestică și maltratarea copilului. Timișoara: Editura Euros-
tampa.

Întrebări recapitulative și de autoevaluare:


1) Cum este definit abuzul asupra copilului de către Convenția ONU cu privire la drepturile
copiilor (Art. 18)? Dar de către Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea dreptu-
rilor copilului?
2) Cum sunt definite în Codul Penal Român (Art. 306) relele tratamente aplicate minorului?
3) Ce se poate spune despre amploarea fenomenului de violență asupra copilului în România și
în general?
4) Care sunt principalele tipuri de abuz asupra copilului?
5) Ce presupune abuzul fizic? Cum explicați perpetuarea culturală a acestei forme de abuz?
6) Cum este definit abuzul sexual? Care este cea mai frecventă formă de abuz sexual asupra
copiilor în familie? Ce alte forme speciale de abuz sexual asupra copilului există în România?
7) În ce constă abuzul psihologic (emoțional)?
8) Cum este definită neglijarea? Care sunt fațetele neglijării? Care sunt formele pe care le poate
lua neglijarea? Care este cea mai severă formă de neglijare? Analizați această formă.
9) Descrieți forma de abuz denumită „exploatarea prin muncă și obligarea copilului să cer-
șească”. Care sunt efectele acestei forme de abuz?
10) Ce alte forme mai subtile de abuz asupra copilului puteți menționa?
11) Care sunt consecințele abuzului asupra copilului?
12) Descrieți și explicați măsurile de protecție existente pentru prevenirea și combaterea abuzului
asupra copilului.
13) De ce este problema „copiilor străzii” tot o problemă socială a instituţiei familiei?
14) La ce fel de persoane se face referire prin termenii „copii ai străzii”, respectiv „tineri ai stră-
zii”? Care sunt categoriile de copii și tineri ai străzii? Descrieți-le succint.
15) În ce măsură este problema vârstnicilor o problemă socială în România? Argumentați.

166
16) Care sunt drepturile persoanelor vârstnice și în ce măsură sunt ele respectate în România?
17) Ce forme îmbracă problema socială a vârstnicilor în România? Ce măsuri considerați că ar
trebui luate pentru ameliorarea ei?
18) Cum este definită divorțialitatea? Când devine divorțialitatea o problemă socială?
19) Care sunt cauzele individuale ale divorțului? Dar cele sociale?
20) Care sunt efectele divorțului asupra celor doi parteneri? Dar asupra copiilor? De ce factori
depinde impactul negativ al divorțului asupra copilului?
21) Descrieți și explicați pe scurt dinamica divorțialității în România în ultimele decenii.

167
Capitolul 14
PROBLEMELE SOCIALE INSTITUȚIONALE – DISFUNCȚIILE
SISTEMULUI EDUCAȚIONAL ŞI ALE SISTEMULUI DE SĂNĂTATE

Obiective
Lectura şi analiza informaţiilor din acest capitol oferă suportul necesar pentru:
a) Familiarizarea cu problemele sociale asociate sistemului de învățământ și sistemului de
sănătate;
b) Dobândirea de cunoștințe cu privire la violența în școli; familiarizarea cu principalele
abordări pedagogice privind reducerea violenței și menținerea disciplinei în școli;
c) Familiarizarea cu problematica traficului și consumului de substanțe interzise în școli; cu-
noașterea și înțelegerea obiectivelor și a principiilor pedagogice care stau la baza progra-
melor pentru prevenirea consumului de droguri de către elevi;
d) Definirea absenteismului și a abandonului școlar; cunoașterea și înţelegerea efectelor la
nivel individual și social ale acestora și familiarizarea cu modalitățile de prevenire a aban-
donului şcolar;
e) Cunoașterea și înțelegerea problemelor sociale ale sistemului de sănătate; familiarizarea
cu variate aspecte și date statistice privind accesul social inegal la asistența medicală,
corupția din sistemul sanitar, cheltuielile „din buzunar”, mortalitatea evitabilă și amenin-
țările majore pentru sănătatea publică constituite de unele boli infecțioase.

De-a lungul timpului societatea a creat structuri care să conserve şi să dezvolte scopurile
fundamentale ale grupurilor şi indivizilor. Aceste structuri sunt reprezentate de instituţii care, spre
deosebire de grupuri, se disting prin stabilitate şi răspund unor nevoi vitale ale societăţii, dar și
nevoilor de bază ale indivizilor (învăţarea, afilierea, siguranța, sănătatea, păstrarea integrității fizice
etc.). Instituţiile pot fi abordate ca subsisteme ale sistemului social global, care sunt interdepen-
dente și îndeplinesc, fiecare, rolurile care le sunt consacrate la nivelul societății. Ele furnizează
soluţii deja experimentate pentru rezolvarea unor probleme recurente de viaţă. Astfel, instituția
educației răspunde nevoii umane și sociale de a transmite generațiilor următoare moștenirea cultu-
rală, dar și celei de a creşte și educa copiii astfel încât aceștia să fie apți să se integreze în societate.
Instituția sănătății, printr-un sistem organizat la nivel social, răspunde nevoii indivizilor de a-și
prezerva sănătatea și integritatea fizică și psihică.
Scopul acestor (sub)sisteme sociale este, deci, acela de a îndeplini anumite funcții, cu care
societatea le-a învestit. Totuși, în organizarea și funcționarea lor apar adesea variate probleme.
Atunci când aceste probleme se cronicizează, iau amploare și afectează o parte însemnată din po-
pulație, ele se pot transforma în probleme sociale. În continuare vom vorbi despre câteva dintre

168
problemele sociale asociate sistemului educațional și sistemului de sănătate.

14.1 Probleme sociale asociate sistemului educațional


Printre cele mai frecvente probleme asociate sistemului educaţional se numără violența în
școli, consumul de substanțe interzise, absenteismul și abandonul școlar.
14.1.1 Violența în școli
Atacurile, omuciderile, vandalismul şi actele violente asociate comise de tineri sunt în
creştere. Violenţa în şcoli poate lua multiple forme, începând cu ameninţări făcute între elevi sau
grupuri diferite de elevi, loviri sau alte forme de atacuri fizice ale colegilor, confruntări fizice dintre
membrii unor grupuri diferite de prieteni, ameninţări cu acţiuni distructive, altele decât agresarea
fizică, bătăi pentru supremație dintre grupuri diferite de elevi şi terminând cu violenţa de bandă.
Deşi bandele nu se găsesc doar în zonele urbane, orașele mari, în special, s-au confruntat cu o
creştere a numărului de membri ai bandelor şi a violenţei generate de acestea. Unele acte de vio-
lenţă ale găștilor şi indivizilor par întâmplătoare şi fără motiv, însă, de cele mai multe ori, sunt
manifestări reci şi deliberate de ură împotriva celor care sunt diferiţi („diferenţele” se pot referi la
credinţa religioasă, rasă, vârstă sau, practic, orice altceva). Alteori, violențele care se petrec în şcoli
sunt generate de luptele dintre bande pentru monopolul asupra vânzării drogurilor. Şcolile din me-
diul urban se pare că se confruntă în mai mare măsură cu fenomenul violenţei printre elevi, com-
parativ cu cele din mediul rural. De asemenea, în sfera violenței în școli intră și amenințările, lovi-
rile de diverse feluri, confruntările fizice etc. între profesori și elevi, în ambele direcții. Profesorii
și elevii pot fi, în diferite situații, atât victime, cât și agresori.
Problema combaterii violenţei în şcoli este pusă în legătură cu cea a modalităţilor de asigu-
rare a disciplinei în şcoală. Problema tipului de disciplină din şcoli a generat multe controverse.
Folosirea „tehnicilor autoritare”, cu pedepse corporale şi exmatriculări, a fost încurajată în trecut
în numele îndatoririi profesorilor de a proteja mediul educaţional în care lucrează. Multe cercetări
au arătat, însă, că rezultatele pedepsei fizice, ca modalitate de control asupra comportamentelor,
pot fi ordonate de la „ineficiență”, la „generatoare de violenţă”. Unele studii arată că pedeapsa
corporală contribuie direct la generarea unor comportamente indisciplinate şi la creşterea delin-
cvenţei juvenile în afara şcolilor. Mulţi educatori consideră că practicarea pedepsei corporale de-
zumanizează şcolile, că este cu totul nepotrivită pentru ceea ce ar trebui să fie un mediu educativ,
incită la comportamente indisciplinate şi rebele şi împiedică învăţarea.
Diferitele abordări pedagogice au căutat de-a lungul timpului soluții și strategii pentru re-
ducerea violenței în școli și pentru menținerea disciplinei. Printre acestea, putem aminti:
Teoriile pedagogice umaniste se opun ideii de disciplină strictă în şcoli, cu excepţia unor
cazuri extreme. În această viziune, violența poate fi combătută și prevenită prin căutarea cauzelor
reale ale comportamentelor violente ale elevilor. De exemplu, susțin umaniștii, atâta vreme cât
copilul nu îşi rezolvă problemele legate de trebuințele sale de bază, cum ar fi acelea de afecţiune,

169
familie, securitate, hrană, este posibil ca el să își caute satisfacția în indisciplină și violență. Din
nefericire, profesorii nu au întotdeauna timpul, energia să se aplece cu atenţie şi răbdare asupra
unor asemenea probleme şi preferă calea mai comodă a utilizării unor tehnici de disciplinare, cum
ar fi pedeapsa corporală, exmatricularea, suspendarea, repetenția, transferul în alte clase sau în alte
şcoli, suspendarea unor privilegii, medicamente pentru calmarea copilului sau includerea în clase
speciale de reeducare. Un exemplu de abordare umanistă îl pot constitui acele şcoli care angajează,
pe lângă profesorii pentru diferite discipline, un consilier, un psiholog sau un specialist în probleme
de asistenţă socială. Această echipă lucrează în colaborare cu profesorii claselor de elevi, pentru a-
i ajuta pe copiii care au probleme, încercând să descopere cauzele acestor probleme şi să-i ajute să
şi le soluționeze.
Strategiile non-intervenționiste acreditează ideea încrederii în capacitatea elevilor de a-şi
rezolva singuri propriile lor probleme, dacă sunt sprijiniţi de către profesor.
Interacționiștii pornesc de la ideea că profesorii ar trebui să orienteze comportamentul ele-
vilor spre acele alegeri care se înscriu în limitele unor reguli şi regulamente aprobate social. Cele
mai multe comportamente indisciplinate se datorează unor scopuri greşite (nevoia de a atrage
atenţia asupra lor puterea, răzbunarea, sentimentul de neajutorare) şi o dată ce profesorul a identi-
ficat scopul care a stat la baza comportamentului copilului, elevul poate fi încurajat să găsească un
comportament mai potrivit pentru atingerea scopului dorit şi astfel să-şi redirecționeze conduita.
Intervenționiștii susţin că managementul unei clase de elevi implică stabilirea, de la bun
început, împreună cu elevii, a unor standarde de comportare în şcoală, urmate de utilizarea unui
sistem adecvat de întăriri pozitive şi negative; întăririle sunt folosite pentru a încuraja sau pentru a
descuraja anumite comportamente.
Una dintre preocupările principale ale educatorilor este aceea de a găsi căile prin care pot
asigura securitatea elevilor. În afară de asigurarea unei mai bune supravegheri a şcolilor, uneori cu
ajutorul organelor de ordine publică, alteori prin voluntariatul părinţilor, multe şcoli încearcă să
conceapă modalităţi de obţinere a cooperării elevilor înşişi în prevenirea violenţei şcolare.
14.1.2 Consumul și traficul de substanțe interzise
În ultimele zeci de ani, mediul școlar a devenit un loc în care sunt consumate diverse „sub-
stanțe interzise”, de la cele considerate mai „inofensive”, precum tutunul, până la alcool și alte
tipuri de droguri, inclusiv așa-numitele „droguri tari”. Pentru acestea din urmă, școlile au devenit,
în special în anumite zone și medii sociale, și locul în care sunt traficate.
Programele educative pentru prevenirea consumului de droguri de către tineretul şcolar îşi
propun ca obiective (Diaconu, 2004: 65):
a) să ofere informaţii despre diferitele tipuri de droguri şi efectele consumării lor;
b) antrenarea elevilor în diferite modalităţi de a se sustrage presiunii exercitate asupra lor de
prietenii care îi îndeamnă să consume droguri;
c) antrenarea capacităţii de a lua propriile decizii;

170
d) dezvoltarea încrederii şi respectului de sine.
Principiile pedagogice care stau la baza majorităţii programelor pentru prevenirea consu-
mului de droguri de către școlari vizează atât agenţii educativi care ar trebui implicaţi, cât şi
conţinutul care ar trebui abordat cu elevii, ori metodele de predare cele mai potrivite (ibid.: 68):
(1) Principiul parteneriatului. Părinţii şi întreaga comunitate ar trebui să se implice, cu toții, în
derularea în şcoli a unor programe de educaţie. Asemenea programe vor fi demarate doar
în urma consultării şi autorizării lor de către părinţi, iar comunitatea ar trebui să sprijine
şcolile şi pe profesorii cu preocupări şi rezultate deosebite în prevenirea consumului de
droguri de către tineri. Permanent se vor organiza schimburi de experienţă, pentru a se îm-
părtăși atât succesele obţinute în acest domeniu, cât şi problemele încă nesoluționate.
(2) Principiul integrării programelor educative împotriva drogurilor în programele de edu-
caţie pentru sănătate. Problema drogurilor este cel mai bine să fie abordată în legătură cu
educaţia pentru sănătate şi trebuie să trateze cu predominanță problema unui stil sănătos de
viaţă, nu numai problema consumului ilicit. Cu alte cuvinte, în şcoală trebuie să se vor-
bească despre sănătate, nu numai despre droguri.
(3) Principiul folosirii metodelor interactive. Educaţia împotriva consumului de droguri este
mai eficientă dacă foloseşte metode interactive, bazate pe stimularea participării elevilor la
discuţii, schimburi de informaţii şi de experienţe, jocuri de rol, luarea unor decizii.
(4) Principiul construirii unui mediu şcolar atractiv şi stimulativ. Şcolile în care elevii se simt
apreciați de profesori, unde există reguli clare şi mai puţină dezordine, îi protejează mai
mult pe tineri împotriva comportamentelor riscante, în general, şi a tentației de a consuma
droguri, în special.
(5) Principiul responsabilizării şi includerii (incluziunii) elevilor consumatori de droguri. În
locul marginalizării şi stigmatizării elevilor care consumă droguri, şcolile vor adopta decizii
educative de natură să-i ajute pe aceştia să participe la programele educative şi să se inte-
greze social; procedurile coercitive ori cele ale excluderii sunt, în general, ineficiente.
(6) Principiul continuității în timp. Programele de educaţie privind consumul de droguri trebuie
să aibă progresie şi continuitate în timp şi să fie sprijinite în mod adecvat, cu oameni şi
resurse financiare; activităţile sporadice, superficiale nu pot avea decât un succes limitat.
(7) Principiul evaluării continue. Programele concepute trebuie să fie monitorizate şi evaluate
regulat, pentru a se vedea reuşita lor şi pentru a îmbunătăţi structura programelor viitoare.
14.1.3 Absenteismul și abandonul școlar
14.1.3.1 Definiții
Absenteismul şcolar, desemnat adesea și prin expresia „fuga de la şcoală”, reprezintă tipul
de conduită evazionistă stabilă, permanentă a elevului, care se materializează prin neparticiparea
elevului la activitățile școlare, ceea ce determină perturbări în asimilarea cunoştinţelor şi a formării
capacităţilor stipulare în curriculumul şcolar pentru o anumită etapă de dezvoltare a copilului. Din

171
punct de vedere psihologic, absenteismul este un comportament evazionist, care reflectă atitudini
de dezinteres faţă de activitatea şcolară, dar și lipsă de respect, motivație și încredere în educația
școlară. Din punct de vedere sociologic și pedagogic, absenteismul este un fenomen ce denotă
inadaptarea școlară, el prefigurând analfabetismul funcțional și abandonul școlar.
Abandonul şcolar este definit drept conduita de evaziune ce se materializează în încetarea
frecventării şcolii, părăsirea sistemului educativ, indiferent de nivelul la care s-a ajuns, înaintea
obţinerii unei calificări sau pregătiri profesionale complete, sau înaintea ciclului de studii început.
El este privit în relaţie cu obligativitatea frecventării şcolii, în cadrul sistemului de învățământ.
Atunci când statul controlează frecventarea şcolii, abandonurile înaintea termenului legal al școla-
rității obligatorii sunt relativ rare, fiind adesea deghizate în absenteism şcolar (Dorot și Parot,
1999). Conform studiului „Abandonul școlar timpuriu: Cauze și posibilități de prevenire”54, aban-
donul școlar reprezintă o problemă a sistemului românesc de învățământ insuficient tratată și care
are nevoie de acțiuni urgente.
14.1.3.2 Efecte la nivel individual și social ale absenteismului și abandonului școlar
Efectele absenteismului școlar sunt complexe: pierderi din sistemul de cunoștințe; încetini-
rea dezvoltării psiho-sociale; tentative de comportamente delincvente; conflicte cu profesorii, co-
legii, părinții sau cu grupul de prieteni; insuccese repetate sau eșecuri școlare, culminând cu aban-
donul școlar, ca ultimă instanță a absenteismului. Pe termen lung, efectul major al absenteismului
este inadaptarea socio-profesională generată de insuficienta pregătire sau de nefinalizarea studiilor.
Această inadaptare are, la rândul său, repercusiuni asupra imaginii și stimei de sine, ceea ce poate
determina o viață personală nesatisfăcătoare și un randament social scăzut.
Printre efectele abandonului școlar se numără:
a) Efecte profesionale și economice. Lipsa oricărei calificări profesionale, ca urmare a
abandonului școlar, presupune mari dificultăţi în găsirea unui loc de muncă. Majoritatea celor care
abandonează şcoala sporesc rândurile șomerilor, ale celor cu mari dificultăți financiare și ale celor
care au nevoie de ajutoare din partea statului (și care fac presiuni asupra sistemului de protecție
socială). De asemenea, mulți din cei care „muncesc la negru” și forța de muncă necalificată provin
din cei care au părăsit sistemul educaţional.
b) Efecte civice, morale, de conduită. Întrucât nu fac faţă competiției existente pe piaţa
muncii, din cauza lipsei de calificare profesională, tinerii care au abandonat școala sunt mai pre-
dispuși să adopte conduite deviante la nivel social (realizând activități ilegale pentru a procura
venituri, infracțiuni, dar și consum de alcool și droguri, prostituție, violență, delincvență).
c) Efecte psihologice și de adaptare socială. Abandonul școlar, în special la o vârstă mică,
poate afecta dezvoltarea fizică, motorie, cognitivă şi de limbaj a copilului (întârzieri în dezvoltarea
limbajului, mai ales la nivelul exprimării), ca şi capacităţile de autonomie, competenţele sociale,

54
http://www.unicef.ro/media/buletin-informativ-nr-7/abandonul-scolar-timpuriu-cauze-si-posibilitati-de-prevenire/

172
achizițiile pe planul comportamentelor adaptative şi, în sfârşit, capacităţile ludice. Pe termen lung,
abandonul şcolar poate produce modificări în structura personalităţii, cu consecinţe grave în timp,
ce se regăsesc la adult într-un comportament cu dificultăţi de adaptare şi integrare socială.
d) Efecte sociale. Abandonul școlar poate afecta bunăstarea societăţii, prin predispoziția
adoptării conduitelor deviante de către cei care au abandonat şcoala. Atunci când rata abandonului
școlar este foarte ridicată, nu doar dezvoltarea și progresul social sunt puse în pericol, ci și însăși
stabilitatea socială.
14.1.3.3 Modalități de prevenire a abandonului şcolar
Pentru a preveni abandonul şcolar, copiii care prezintă un asemenea risc trebuie să fie iden-
tificați de timpuriu, iar şcolile trebuie să-şi regândească modalităţile de acţiune. Printre modalitățile
de prevenire a abandonului şcolar se pot număra:
 o mai mare flexibilitate în ceea ce priveşte timpul solicitat pentru a absolvi o şcoală;
 înfiinţarea de servicii de consiliere şcolară;
 renunţarea la sistemul exmatriculărilor;
 modificarea programului școlar al mamelor adolescente;
 o mai mare flexibilitate în ceea ce priveşte reintegrarea educațională a copiilor care au aban-
donat școala;
 o mai bună pregătire și informare a profesorilor cu privire la efectele stigmatizării şi ale
etichetării elevilor drept „slabi” sau „inadaptați”;
 oferirea de programe educative alternative pentru perioadele de după orele de clasă sau
pentru zilele de la sfârşitul săptămânii;
 inițierea de programe de pregătire pedagogică a părinţilor, în vederea unei mai bune impli-
cări a lor în programe care îşi propun să-i ţină pe copii la şcoală;
 politici publice, incluzând servicii sociale și ajutor (precum burse școlare) pentru copiii care
provin din familii defavorizate. Etc.

14.2 Probleme sociale asociate sistemului de sănătate


Printre cele mai frecvente probleme asociate sistemului de sănătate se numără accesul ine-
gal la asistența medicală (determinat de inegalitățile socio-economice și de mediul de rezidență),
„mica corupție”, sub forma „șpăgilor” și a „plăților din buzunar”, în ciuda plătirii asigurării medi-
cale, persistența mortalității evitabile ridicate și a propagării anumitor boli infecțioase etc.
Conform Raportului „Starea sănătății în UE” (2017)55 sistemul sanitar din România este caracteri-
zat prin finanțare scăzută și utilizare ineficientă a resurselor publice. Starea de sănătate a românilor
s-a îmbunătățit, dar speranța de viață la naștere rămâne printre cele mai scăzute din UE:

55
Studiu realizat odată la doi ani de către Comisia Europeană în colaborare cu Organizația pentru Cooperare și Dez-
voltare Economică (OCDE) și Observatorul european pentru sisteme și politici de sănătate;
https://ec.europa.eu/health/state/summary_ro;

173
Figura 13: Speranța de viață la naștere (durata medie de viață) în România și UE (2017)
Sursa: https://ec.europa.eu/health/state/country_profiles_ro

Reforma sistemului sanitar a fost constantă, dar ineficientă în mod frecvent, parțial din ca-
uza unui grad ridicat de instabilitate politică.
Deși oamenii trăiesc mai mult, gradul de acoperire nu este universal, iar inegalitățile socio-
economice în materie de sănătate persistă. Accesul la asistență medicală este „deosebit de redus în
zonele rurale și este exacerbat de diferențele în ceea ce privește acoperirea demografică”56, ceea ce
face ca nevoile nesatisfăcute de asistență medicală să fie substanțial peste media UE.
Raportul citat menționează și un paradox: în timp ce o mare parte din populația României
se autoevaluează ca bucurându-se de o stare bună de sănătate, speranța de viață la naștere rămâne
cu aproape șase ani sub media UE și este una dintre cele mai scăzute din UE. Mai mult, există încă
numeroase tendințe negative care infirmă percepția românilor: „creșterea ratelor de mortalitate pen-
tru cele mai frecvente cauze de deces (boli cardiovasculare și cancer pulmonar, de sân și acolo-
rectal), creșterea numărului de cazuri noi de HIV/SIDA și scăderea ratelor de imunizare” (p. 64).
O altă problemă a sistemului de sănătate din România este reprezentată de așa-numitele
„cheltuieli din buzunar” pentru sănătate, în ciuda contribuțiilor la asigurarea de sănătate. Aceste
cheltuieli medicale „din buzunar” reprezintă în România 21,3 % din cheltuielile totale pentru să-
nătate, în creștere de la 18,5 % în 2005. Cea mai mare pondere a cheltuielilor medicale „din buzu-
nar” este dedicată produselor farmaceutice (70,8 % vs. 44,2 % în UE).
Plățile „din buzunar” includ:
 coplățile;
 plățile directe pentru serviciile care nu sunt acoperite prin asigurările sociale de sănătate
(sau care nu pot fi onorate din cauza lipsurilor sistemului – de exemplu, analizele care se
fac pe bani, deși o persoană are asigurare);

https://ec.europa.eu/health/sites/health/files/state/docs/2017_companion_en.pdf.
56
Raportului „Starea sănătății în UE” (2017), p. 64; https://ec.europa.eu/health/sites/health/files/state/docs/2017_com-
panion_en.pdf.

174
 plățile neoficiale (mita dată cadrelor medicale).
Cheltuielile „din buzunar” reprezintă o cincime din cheltuielile totale cu asistența medicală
și includ plățile directe și plățile neoficiale. Conform Raportului, cele din urmă sunt considerate a
fi larg răspândite și substanțiale, dar totuși greu de estimat, împiedicând efectuarea unor calcule
de încredere pentru evaluarea ponderii reale a cheltuielilor private din domeniul sănătății. Acce-
sibilitatea din punctul de vedere al costurilor este principalul motiv pentru nevoile nesatisfăcute de
asistență medicală raportate.
O altă problemă care poate fi pusă pe seama disfuncționalităților sistemului de sănătate din
România este persistența mortalității evitabile ridicate și a propagării anumitor boli infecțioase.
Mortalitatea evitabilă prin asistență medicală indică eficiența unui sistem sanitar. În Româ-
nia, mortalitatea care ar fi putut fi evitată prin intervenții corespunzătoare de asistență medicală
este cea mai ridicată din UE pentru femei și a treia cea mai ridicată pentru bărbați, după Letonia și
Lituania, așa cum se poate observa și în figura de mai jos.

175
Figura 14: Mortalitatea evitabilă prin asistență medicală în România și UE (2014)
Sursa: https://ec.europa.eu/health/state/country_profiles_ro

Conform Raportului citat, aproximativ 53 867 de decese au fost considerate ca fiind evita-
bile în 2014. Cauzele cele mai frecvente ale deceselor evitabile:
 bolile cardiace ischemice (31,4 % din total);
 boli cerebrovasculare (23 % din total);
 bolile hipertensive (12,9 % din total).

176
Mai mult, unele boli infecțioase, aproape eradicate în unele țări europene, reprezintă încă
în România amenințări majore pentru sănătatea publică57:
 Deși rata noilor cazuri de HIV raportate rămâne sub media UE (o rată de notificare de 3,8
per 100 000 de locuitori, comparativ cu 5,8 în UE), aceasta a crescut de aproape trei ori din
anul 2000.
 Rata noilor cazuri de tuberculoză raportate a scăzut substanțial din anul 2003, dar este încă
de departe cea mai ridicată din toate țările UE, înregistrându-se 76,5 cazuri noi per 100 000
de locuitori în anul 2015.
 România notifică mai mult de o treime din toate cazurile de tuberculoză multirezistentă la
medicamente.
 Hepatita virală nediagnosticată reprezintă, de asemenea, o problemă semnificativă, testarea
și supravegherea sub-optimale făcând dificilă cuantificarea dimensiunii problemei.
Eforturile de îmbunătățire a sistemului de sănătate din România sunt îngreunate de lipsa de
informații. Nu există date suficiente pentru a evalua calitatea îngrijirii, iar evaluarea tehnologiilor
medicale este încă într-un stadiu incipient de dezvoltare. De asemenea, nu sunt criterii clare pentru
alocarea resurselor, iar dovezile disponibile sunt insuficiente pentru a îmbunătăți rentabilitatea sis-
temului. În plus, nu există un sistem de asigurare a echității în ceea ce privește distribuirea de
facilități de sănătate și de resurse umane în întreaga țară, pentru a depăși inegalitățile dintre zonele
rurale și urbane.

Bibliografie recomandată pentru aprofundarea acestei teme:


 Fleck, Gábor și Rughiniş, Cosima (Eds.) 2008. Come closer. Inclusion and exclusion of Roma
in present-day Romanian society. București: Human Dynamics.
 Maciuc, Irina. 2000. Dimensiuni sociale şi aspecte instituţionale ale educaţiei. Craiova: Edi-
tura Sitech.
 Raportul proiectului Soluţii eficiente pentru prevenirea abandonului şcolar: costuri şi meca-
nisme, realizat de UNICEF şi Centrul Educaţia 2000+, coordonator Bogdan Voicu;
http://www.unicef.ro/media/buletin-informativ-nr-7/abandonul-scolar-timpuriu-cauze-si-po-
sibilitati-de-prevenire/
 Raportul „Starea sănătății în UE” (2017), p. 64; https://ec.europa.eu/health/state/country_pro-
files_ro; https://ec.europa.eu/health/sites/health/files/state/docs/2017_companion_en.pdf.
 Vlădescu, Cristian. 1999. Politica de reformă a sistemului de sănătate din România. O analiză
critică. Bucureşti: Editura Infomedica.

57
Conform https://ec.europa.eu/health/state/country_profiles_ro.

177
Întrebări recapitulative și de autoevaluare:
1) Care sunt cele mai frecvente probleme asociate sistemului educaţional?
2) La ce se referă violența în școli?
3) De ce problema tipului de disciplină din şcoli a generat multe controverse? Care erau conse-
cințele „tehnicilor autoritare” pentru menținerea disciplinei?
4) Ce abordări pedagogice privind reducerea violenței și menținerea disciplinei în școli există
în prezent? Enumerați-le și explicați principiile lor. Exprimați-vă punctul de vedere propriu
cu privire la eficiența lor.
5) Care sunt obiectivele programelor educative pentru prevenirea consumului de droguri de că-
tre școlari? Menționați și explicați principiile pedagogice care stau la baza majorităţii pro-
gramelor pentru prevenirea consumului de droguri de către elevi.
6) Definiți absenteismul, respectiv abandonul școlar. Când devin aceste fenomene probleme
sociale?
7) Care sunt efectele la nivel individual și social ale absenteismului școlar? Dar ale abandonului
școlar? Explicați și exemplificați.
8) Enumerați câteva modalități de prevenire a abandonului şcolar. Care dintre ele considerați că
sunt cele mai utile și/sau eficiente?
9) Care sunt cele mai frecvente probleme asociate sistemului de sănătate din România?
10) Ce se poate spune despre speranța de viață la naștere (durata medie de viață) a românilor
comparativ cu a altor cetățeni din Uniunea Europeană?
11) De ce reforma sistemului sanitar românesc este încă ineficientă?
12) Ce includ cheltuielile „din buzunar” pentru sănătate? De ce sunt ele încă larg răspândite în
România?
13) La ce se referă mortalitatea evitabilă? Ce indică ea, referitor la sistemul medical?
14) Cum poate fi caracterizată mortalitatea evitabilă prin asistență medicală în România compa-
rativ cu alte țări ale Uniunii Europene?
15) Ce boli infecțioase, aproape eradicate în unele țări europene, reprezintă încă în România
amenințări majore pentru sănătatea publică?
16) Ce obstacole stau în calea eforturilor de îmbunătățire a sistemului de sănătate?
17) De ce sistemul de sănătate din România este încă unul inechitabil? Propuneți câteva măsuri
care considerați că ar fi utile și eficiente pentru combaterea acestui fenomen.

178
BIBLIOGRAFIE GENERALĂ

Amato, Paul R. 2010. „Research on Divorce: Continuing Trends and New Developments”. În Jour-
nal of Marriage and Family, Vol.72 (June), pp. 650-666.
Athanasiu, Alexandru și Marinescu, Simona. 1997. Totul despre șomaj. București: Editura Rentrop
& Straton.
Barber, James G. 2002. Social Work with Addictions. Second Edition. New York: Palgrave Mac-
millan.
Bassis, Michael S., Gelles, Richard J. & Levine, Ann. (1982). Social Problems. New York: Harco-
urt Brace Jovanovich.
Becker, Howard. 1963. Outsiders: Studies in the Sociology of Deviance. New York: Free Press.
Blume, Arthur W. 2011. Consumul și dependența de droguri: ghid practic de evaluare, diagnostic
și tratament. Iași: Editura Polirom.
Blumer, Herbert. 1986. Symbolic Interactionsim: Perspective and Method. Berkeley, CA: Univer-
sity of California Press.
Boudon Raymond. (ed.). 1997. Tratat de sociologie. Bucureşti: Editura Humanitas.
Buchanan, Christy M.; Maccoby, Eleanor E. și Dornbusch, Sanford M. 2000. Adolescents after
Divorce. Cambridge, Massachusetts: Harvard University Press.
„Calitatea vieţii persoanelor vârstnice din România”. 2014. Studiu al Consiliului Național al Per-
soanelor Vârstnice, București, disponibil la: http://www.cnpv.ro/pdf/analize2014/stu-
diu_calitatea_vietii_2014.pdf.
Cherni, Judith A. 2002. Economic Growth versus the Environment: The Politics of Wealth, Health
and Air Pollution. New York: Palgrave Macmillan.
Clinard, Marshall B. 1957. Sociology of Deviant Behavior. New York: Rinehart.
Coman, Ruxandra și Șerban, Silviu (coord.). 2017. Interculturalitate, comunicare și mass-media.
Vol. II. București: Editura Ars Docendi.
Curic, Ina și Vaetisi, Lorena. 2005. Inegalitatea de gen: violența invizibilă (ghid de lucru pentru
conştientizarea și eliminarea violenței împotriva femeilor). București: Editura Eikon.
Dahrendorf, Ralf. 1959. Class and Class Conflict in Industrial Society. Stanford University Press.
Dahrendorf, Ralf. 1988. The Modern Social Conflict. An Essay on The Politics of Liberty. Berkeley,
Los Angeles: University of California Press.
Dâmboeanu, Cristina și Rădulescu, Sorin M. 2006. Sociologia consumului și abuzului de droguri.
București: Editura Lumina Lex.
Devereux, Stephen. 1993. Theories of Famine. Hemel Hempstead: Harvester Wheatsheaf.
Devereux, Stephen. 2000. „Famine in the Twentieth Century”. Institute of Development Studies,
IDS Working Paper 105. Disponibil la: https://www.ids.ac.uk/files/dmfile/wp105. pdf.
Diaconu, Mihai. 2004. Sociologia educației. București: Academia de Studii Economice.

179
Diefendorf, Jeffry M. și Dorsey, Kurk (Ed.). 2005. City, Country, Empire. Landscapes in Environ-
mental History. Pittsburg PA: University of Pittsburg Press.
Doob, Christopher Bates. 1995. Social Problems. Fort Worth: Harcourt Brace College Publishers.
Durkheim, Émile. 2002. Regulile metodei sociologice. Iaşi: Editura Polirom.
Dutton, Don, & Painter, Susan Lee. 1981. „Traumatic Bonding: The Development of Emotional
Attachments in Battered Women and Other Relationships of Intermittent Abuse”. În Vic-
timology: An International Journal, Volume 6, Nr.1-4, pp.139-155.
Eitzen, Stanley D. & Baca Zinn, Maxine. 2006. Social Problems. 10th Edition. New York: Allyn &
Bacon.
Farley, John E. 1992. American Social Problems. An Institutional Analysis. Second Edition. New
Jersey: Prentice Hall.
Fleck, Gábor și Rughiniş, Cosima (Eds.) 2008. Come closer. Inclusion and exclusion of Roma in
present-day Romanian society. București: Human Dynamics.
Friedman, Thomas. 2001. Lexus și măslinul. Cum să înţelegem globalizarea. București: Editura
Fundaţiei PRO.
Galor, Oded. 2012. „The Demographic Transition: Causes and Consequences”. În Cliometrica
(Berl), January; 6(1), pp. 1-28. Disponibil la: https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/arti-
cles/PMC4116081/pdf/nihms-526936.pdf.
Gans, Herbert J. 1972. „The Positive Functions of Poverty”. În American Journal of Sociology,
Vol. 78.
Gaudet, Etienne. 2007. Drogurile și adolescența. Răspunsuri la întrebările părinților. Ediția a II-
a. București: Editura Minerva.
Giddens, Anthony. 1990. The Consequences of Modernity. Cambridge: Polity Press.
Giddens, Anthony. 2000. Consecințele modernității. București: Editura Univers.
Giddens, Anthony. 2010. Sociologie. Ediția a V-a. Bucureşti: Editura ALL.
Goodman, Anthony. 2013. Social Work with Drug, Alcohol and Substance Misusers. Third Edition.
London: Sage Publications.
Goodman, Norman. 2001. Introducere în sociologie. Bucureşti: Editura Lider.
Green, Arnold. 1975. Social Problems: Arena of Conflict, New York: McGraw-Hill.
Grosu, Nicolae. 2008. Chintesenţa sociologiei. Cluj-Napoca: Editura Dacia.
Grosu, Nicolae și Duță, Daniel Sorin. 2011. Psihosociologia grupurilor și organizațiilor.
București: Editura Universitară.
Harway, Michele și Hansen, Marsali. 2004. Spouse abuse: Assessing & Treating Battered Women,
Batterers, & Their Children. Second Edition. Sarasota, Florida: Professional Resource
Press.
Hattendorf, Joanne și Tollerud, Toni R. 1997. „Domestic violence: Counseling strategies that min-
imize the impact of secondary victimization”. În Perspectives in Psychiatric Care, Nr. 33,

180
pp. 14-23.
Hirschi, Travis. 2002. Causes of delinquency, New Brunswick, N.J.: Transaction Publishers.
Huesemann, Michael și Huesemann, Joyce. 2011. Techno-Fix: Why Technology Won't Save Us
or the Environment. New Society Publishers.
Iluţ, Petru (coord.). 2015. Dragoste, familie și fericire. Spre o sociologie a seninătății. Iaşi:
Editura Polirom.
Kuhn, Thomas S. 2008. Structura revoluțiilor științifice. Bucureşti: Editura Humanitas.
Lemert, Edwin M. 1967. Human Deviance, Social Problems and Social Control. New Jersey:
Pretince-Hall.
Lupu, Laura. 2018. „Distribuția spațială a sărăciei în România. Aspecte și inegalități
socioeconomice”. În Revista Română de Sociologie, Serie Nouă, Anul XXIX, Nr. 5-6,
pp. 397-418. Disponibil la: http://www.revistadesociologie.ro/sites/default/files/02-
laural.pdf
Macionis, John J. 2004. Social Problems. New York: Prentice Hall.
Maciuc, Irina. 2000. Dimensiuni sociale şi aspecte instituţionale ale educaţiei. Craiova: Editura
Sitech.
Magill, Frank (ed.). 1995. International Encyclopedia of Sociology. New York: Fitzroy
Dearborn Publishers.
Malthus, Thomas. 1993 [1798]. An Essay on the Principle of Population as It Affects the Future
Improvement of Society. Oxford: Oxford University Press.
Manea, Livius. 2000. Protecţia socială a persoanelor cu handicap. Bucureşti: Casa de editură
şi presă ŞANSA.
Marc, Gabriela. 2015. Abuzul la copii. Diagnoză și intervenție terapeutică. București: Editura
Sper.
Marshall, Gordon (ed.). 2003. Dicţionar de sociologie. Bucureşti: Editura Univers
Enciclopedic.
Mărginean, Ioan & Bălaşa, Ana (coord.). 2005. Calitatea vieţii în România. Bucureşti: Editura
Expert.
Mead George Herbert. 1934. Mind, Self, and Society. (ed. by Charles W. Morris). Chicago:
University of Chicago Press.
Merton, Robert King. 1968. Social Theory and Social Structure. Enlarged Edition. New York:
The Free Press.
Merton, Rober King și Nisbet, Robert A. 1971. Contemporary Social Problems, 3d. edition.
New York: Harcourt Brace.
Miley, K.K., O'Melia, M. și DuBois, B. 2006. Practica asistenței sociale. Abordarea
participativă. Iaşi: Polirom.
Mills, Charles Wright. 1956. The Power Elite. New York: Oxford University Press.
Mills, Charles Wright. 1975. Imaginaţia sociologică. Bucureşti: Editura Politică, Colecţia Idei
Contemporane.
Mocanu, Irena. 2008. Șomajul din România. Dinamică și diferențieri geografice. București:
181
Editura Universitară.
Molnar, Maria 1999. Sărăcia şi protecţia socială. Bucureşti: Editura Fundaţiei „România de
Mâine”.
Muntean, Ana. 2011. Violența domestică și maltratarea copilului. Timișoara: Editura
Eurostampa.
Myers, Richard R. și Fuller, Richard C. 1941. „Some Aspects of a Theory of Social Problems”.
În American Sociological Review, No. 6 (February).
Myers, Richard R. și Fuller, Richard C. 1941. „The Natural History of a Social Problems”. În
American Sociological Review, No. 7 (June).
Neamţu, George (coord.). 2003. Tratat de asistenţă socială. Iaşi: Editura Polirom.
Neamţu, George (coord.). 2011. Tratat de asistenţă socială. Ediţia a II-a. Iași: Editura Polirom.
Parsons, Talcott. 1951. The Social System. Glencoe,IL.: Free Press.
Pasa, Florin şi Pasa, Luminiţa Mihaela. 2004. Asistenţa socială în România. Iaşi: Editura
Polirom.
Poledna, Sorin. 2011. Metode de asistență socială: individ și familie. Cluj-Napoca:
Universitatea Babeș-Bolyai.
Popescu, Livia. 2004. Politicile sociale est-europene între paternalism de stat şi
responsabilitate individuală. Cluj-Napoca: Presa Universitară Clujeană.
Preda, Marian. 2002. Politica socială românească între sărăcie şi globalizare. Iaşi: Polirom.
Raportul proiectului Soluţii eficiente pentru prevenirea abandonului şcolar: costuri şi
mecanisme, realizat de UNICEF şi Centrul Educaţia 2000+, coordonator Bogdan Voicu;
http://www.unicef.ro/media/buletin-informativ-nr-7/abandonul-scolar-timpuriu-cauze-
si-posibilitati-de-prevenire/
Raportul „Starea sănătății în UE” (2017), p. 64;
https://ec.europa.eu/health/state/country_profiles_ro;
https://ec.europa.eu/health/sites/health/files/state/docs/2017_companion_en.pdf.
Raportul studiului „România în contextul Agendei UE 2020” realizat de Blocului Naţional
Sindical http://www.bns.ro/
Rațiu, Alina Maria și Hizo-Miloș, Laura Silvia. 2016. Violența domestică. Volumul I – Aspecte
generale. Cluj-Napoca: Editura Napoca Star.
Rășcanu, Ruxandra. 2004. Alcool și droguri: „virtuți și capcane pentru tineri”. Abordare
psihosocială. București: Editura Universității din București.
Ritzer, George. 2007. Contemporary Sociological Theory and Its Classical Roots. The Basics.
Second Edition. Boston: McGraw-Hill.
Ritzer, George. 2011. Mcdonaldizarea societăţii. București: Editura Comunicare.ro.
Rodat, Simona. 2016. Teorii și modele în asistența socială. Cernica: Editura Institutului
Teologic Adventist.
Rodat, Simona. 2017. „Discriminarea și inegalitățile de gen în carierele profesionale ale
bărbaților și femeilor” În Coman, Ruxandra și Șerban, Silviu (coord.). Interculturalitate,
comunicare și mass-media. Vol. II. București: Editura Ars Docendi, pp. 109-126.
182
Rosanvallon, Pierre. 1998. Noua problemă socială. Iaşi: Editura Institutul European.
Rosenberg, B., Gerver, I. & Howton, F.W. (eds.). 1964. Mass Society în Crisis: Social Problems
and Social Pathology, New York: Macmillan.
Roth, Maria și Rebeleanu, Adina. 2007. Asistența socială. Cadru conceptual și aplicații
practice. Cluj-Napoca: Presa Universitară Clujeană
Rubington, Earl & Weinberg Martin S. 1989. The Study of Social Problems. 4th Edition. Oxford
Univerity Press.
Rujoiu, Valentina și Rujoiu, Octavian (coord.). 2012. Violența în familie. Între percepție socială
și asumare individuală. București : Editura ASE.
Sandu, Dumitru. 2000. „Migrația circulatorie ca strategie de viață”. În Revista Sociologie
Românească, Nr. 2, pp. 5-29. Disponibil la: http://www.arsociologie.ro/images/stories
/sr/articles/sr_2000_2/SR_2000[III]2(2)_5-29_Sandu.pdf.
Sandu, Dumitru. 2010. Lumile sociale ale migrației românești în străinătate. Iași: Editura
Polirom.
Schifirneț, Constantin. 2003. Sociologie. Ediția a III-a. Bucureşti: Editura Comunicare.ro.
Scott, Susan și Duncan, Christopher J. 2008. Demography and Nutrition: Evidence from
Historical and Contemporary Populations. New York: John Wiley & Sons.
Smith, Ronald, W. & Fontana, Andrea. 1981. Social Problems. New York: Jolt, Rinehart and
Winston.
Stănciulescu, Elisabeta. 1997a. Sociologia educaţiei familiale. Vol. I. Iaşi: Editura Polirom.
Stănciulescu, Elisabeta. 1997b. Teorii sociologice ale educaţiei. Iaşi: Editura Polirom.
Stănciulescu, Elisabeta. 1998. Sociologia educaţiei familiale. Vol. II. Iaşi: Editura Polirom.
Stănculescu, Manuela Sofia și Berevoescu, Ionica. 2004. Sărac lipit, caut altă viaţă. Bucureşti:
Editura Nemira.
Ştefănescu, Simona. 2009. Sociologia comunicării. Târgoviște: Editura Cetatea de Scaun.
Tesliuc, Cornelia Mihaela; Pop, Lucian. și Tesliuc, Emil. 2001. Sărăcia şi sistemul de protecţie
socială. Iaşi: Editura Polirom.
Ungureanu, Ion. 1990. Paradigme ale cunoaşterii societăţii. Bucureşti: Editura Humanitas.
Vander Zanden, James W. 1988. The Social Experience. An Introduction to Sociology. New
York: Randon House.
Vlădescu, Cristian. 1999. Politica de reformă a sistemului de sănătate din România. O analiză
critică. Bucureşti: Editura Infomedica.
Zamfir, Cătălin. 1977. Strategii ale dezvoltării sociale. Bucureşti: Editura Politică, Vol. X din
colecţia „Teorie şi metodă în ştiinţele sociale”.
Zamfir, Cătălin şi Vlăsceanu, Lazăr (coord.). 1993. Dicţionar de sociologie. Bucureşti: Editura
Babel.
Zamfir, Elena (coord.). 2000. Strategii antisărăcie şi dezvoltare comunitară. Bucureşti: Editura
Expert.
Zamfir, Elena și Zamfir, Cătălin (coord.). 1995. Politici sociale. România în context European.
Bucureşti: Editura Alternative.
183
Resurse online:
Agenţia Națională pentru Romi: http://www.anr.gov.ro/
Asociația pentru Lupta împotriva Alcoolismului și Toxicomaniilor: http://www.aliatong.ro/
Asociația Română de Consiliere şi Sprijin: http://www.arcs.ro/
Autoritatea Națională pentru Persoanele cu Dizabilități: http://anpd.gov.ro/web/
Autoritatea Națională pentru Protecţia Drepturilor Copilului și Adopție: http://www.copii.ro/
Centrul Parteneriat pentru Egalitate: http://www.cpe.ro/
Consiliul Național al Persoanelor Vârstnice: http://www.cnpv.ro/
Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării: http://cncd.org.ro/
Date despre criminalitatea și infracționalitatea din România:
http://politiaromana.ro/statistici_2004_2011.htm
Date despre șomaj în Europa și în lume: http://www.contzilla.ro/tag/somaj-ue-august-2012/;
http://www.business24.ro/macroeconomie/somaj/somaj-in-crestere-europa-se-apropie-de-
un-record-istoric-negativ-1518795;
Date privind populația lumii:
http://geography.about.com/od/obtainpopulationdata/a/worldpopulation.htm;
http://www.prb.org/Publications/Datasheets/2012/world-population-data-sheet.aspx
Dinamica numărului de șomeri înregistrați în România: http://tinyurl.com/c6wplg5
Direcţia Generală de Asistenţă Socială: http://www.dgas.ro/
Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului: http://www.protectiacopilului.ro/
Efectul artificial de seră și încălzirea globală:
https://wbmfoundation.wordpress.com/2016/01/05/global-warming-causes-and-health-
issues/
Formele discriminării: http://cncd.org.ro/formele-discriminarii
Informaţii despre crima organizată: http://sm.politiaromana.ro/inf_utile/crima_organizata.htm
Informaţii generale despre/ din sociologie:
http://www.sociology.org/; http://www.webref.org/sociology/sociology.htm
Institutul Naţional de Statistică: http://www.insse.ro/
Ministerul Muncii şi Justiției Sociale: http://www.mmuncii.ro
Modelul „tranziţiei demografice”:
http://cgge.aag.org/PopulationandNaturalResources1e/CF_PopNatRes_Jan10/CF_PopNat
Res_Jan105.html
Organizaţia „Salvați copiii”: http://www.salvaticopiii.ro/
Proiecte de cercetare sociologică: http://www.intute.ac.uk/sociology/
Romani CRISS – Centrul Romilor pentru Intervenţie Socială şi Studii:
http://www.romanicriss.org/
Sărăcia în România: https://www.openpolitics.ro/ce-inseamna-saracia-in-romania/
Starea sănătății în Uniunea Europeană: https://ec.europa.eu/health/state/summary_ro

184

S-ar putea să vă placă și