CURSUL 1

PSIHOLOGIA EDUCATIEI

OBIECTUL ŞI PROBLEMATICA PSIHOLOGIEI EDUCAŢIEI

Psihicul ca obiect de studiu al psihologiei

Pentru a crea un cadru mai realist pentru cursul nostru este necesar mai întâi să ne
definim termenii, cu alte cuvinte, să ne referim la natura, sfera de cunoştinţe vizate de
psihologia educaţiei şi valoarea ei pentru educatorul de profesie.
Psihologia este prin definiţie, ştiinţa care se ocupă cu descrierea şi explicarea
fenomenelor şi însuşirilor psihice.
Specificul cunoaşterii psihologice (poate fi evidențiat prin câteva caracteristici):
1. prin natura obiectului ei, cunoaşterea psihologică este una dintre cele mai complexe
forme de cunoaştere;
2. dacă în ştiinţele pozitive (fizică, chimie, biologie) fenomenele cercetate sunt
obiective, materiale, în psihologie ele sunt în majoritate subiective, aparţin
subiectului şi depind de stările lui de moment, de istoria personală (separarea
factorilor implicaţi în fenomenul psihic este mult mai dificilă decât în cazul
celorlalte fenomene).
3. ea nu se realizează direct, ci indirect, manifestările exterioare, comportamentale,
fiind considerate adesea indicatori ai stărilor sau relaţiilor interne, subiective (uneori,
în unele forme ale sale, cum ar fi cunoaşterea de sine, obiectul de cercetat se
confundă cu cercetătorul însuşi, ceea ce complică şi mai mult demersul de
cunoaştere).
4. deşi complexă şi dificilă cunoaşterea psihologică este extrem de importantă pentru
subiectul în cauză, pentru activitatea şi stările sale interne, pentru propria dezvoltare
şi evoluţie precum şi pentru grup şi societate.

Din punct de vedere structural, psihicul se defineşte prin fenomenele şi procesele

psihice.
Procesul psihic se poate defini din mai multe perspective:
a. în sens larg, se referă la orice schimbare sau modificare al cărei sens sau orientare
poate fi sesizată (se presupune că schimbarea se produce printr-o suită de stări,
fiecare secvenţă a procesului conducând la o structură diferită de precedenta
structură a cărei stare sau semnificaţie poate fi înregistrată).
b. în sens restâns, prin proces psihic se mai înţelege uneori "un set de operaţii, care
conduc la un rezultat particular" (ex: procesul de învăţare, de condiţionare, de
extincţie, etc).

Fenomenul psihic este un eveniment, având aceeaşi semnificaţie: adică, o schimbare al

cărei sens sau orientare poate fi sesizată, însă el nu se desfăşoară în timp, trecerea se face direct
între o stare iniţială şi una finală, fără să mai înregistrăm stări intermediare.
 În mod curent în psihologie se vorbeşte de:
a. procese psihice senzoriale (senzaţia, percepţia, reprezentarea),
b. procese cognitive (memoria, gândirea, limbajul, imaginația),
c. procese afectiv-motivaționale (ex: afecte, emoţii, sentimente, motive, trebuințe),
d. procese reglatorii (ex. atenţia, voinţa).

Orice fenomen sau proces psihic este o structură complexă alcătuită din patru
componente:
1.subiectivă (fenomenologică),
2.cognitivă (în sensul prelucrării de informaţie),
3.comportamentală şi
4.biologică.
De exemplu, memoria:
- este un fenomen care apare la nivel subiectiv (noi sesizam faptul că am reţinut
materialul),
- implică o anumită prelucrare a informaţiei (organizarea, structurarea materialului,
formarea unor relaţii între cunoştinţe, etc),
- are o anumită bază neurofiziologică (se realizează prin activarea centrilor nervoși)
- apare la nivel comportamental prin posibilitatea actualizării materialului respectiv.
Aşa cum se va vedea în continuare, toată această structură psihică este implicată în
procesul educaţional, care altfel, ar fi lipsit de sens.

Psihologia educaţională ca ştiinţă a educaţiei

Sistemul disciplinelor, al ramurilor şi subramurilor care au ca obiect de cercetare
fenomenul educaţional constituie sistemul ştiinţelor educaţiei (ex.: didactica, pedagogia, teoria
educației, teoria și metodologia instruirii și evaluării etc).
Psihologia educaţională face parte - ca disciplină de graniţă - din acest sistem al
ştiinţelor educaţiei şi constituie totodată o ramură aplicativă a psihologiei (alături de psihologia
muncii, psihologia sănătăţii, psihologia dezvoltării, etc).

Psihologia educaţională studiază din punct de vedere psihologic, procesul instructiv-

educativ desfăşurat în şcoală, cu scopul de a spori eficienţa acestuia, precum şi activitatea de
învăţare.
Psihologia educaţiei cuprinde ansamblul de cunoştinţe fundamentale de psihologie
structurat în forma specifică, pe care o presupune activitatea de învăţare şcolară urmărind să îi
ofere profesorului o explicaţie ştiinţifică a comportamentului elevului.

Psihologia educaţiei poate fi considerată ca ansamblul preocupărilor de ordin psihologic

centrate pe:
 investigaţia psihologică a structurilor învăţământului şcolar =“psihologia sistemului
educativ”,
 investigarea psihologică a educaţiei indiferent de vârstă = “psihologia nivelurilor şi
a tipurilor de educaţie” dar şi
  studiul conduitelor şi al proceselor psihologice provocate sau utilizate în
acţiunea educativă propunându-şi ameliorarea acestei acţiuni.
In strânsă legatura cu domeniul de studiu asumat, psihologia aplicată şcolii a căpătat
denumiri diferite, cum ar fi:
- psihologia şcolarului (a şcolarilor) privind mai ales aspecte de vârstă ale elevilor şi
caracteristicile etapelor şcolare (Jadoulle,1995),
- psihologie în sprijinul şcolii, (pentru şcoală) cuprinzând acele date şi rezultate
psihologice posibile a fi extinse şi generalizate în învăţământul şcolar;
- psihologia învăţării (a instruirii) şcolare (Bastien, Hermas,1954) cu referire
specială la activitatea didactică din şcoală;
- psihologia educaţiei care studiază sub unghi psihologic procesul instructiv-educativ
ce acoperă vârstele între 6-18 ani (I.Radu,1974)
- psihologie pedagogică concepută ca ramură menită să fundamenteze normele,
principiile, procesele pedagogice introduse în învăţământ (Ausubel şi Robinson,
Roşca, Pavelcu, Zorgo, Chircev),
- pedagogico-psihologie (Delaz, Leif, 1965),
- psihologia educaţiei (Kolesnic, 1964),
- psihologia educatului (de l'éduqué), psihologia dezvoltării, etc.
Din diversitatea acestor accente ale autorilor privind aplicarea cunoştinţelor psihologice
la realitatea şcolară putem desprinde sensul şi raţiunea studierii unei psihologii elaborate pentru
uzul oamenilor şcolii.
Indiferent de accentul pus de una sau alta din orientări, este evident că în toate cazurile
se constată o interesantă şi fertilă convieţuire între psihologie şi ştiinţele educaţiei.
În acest context, psihologia educaţiei poate fi privită ca subramură a teoriei
pedagogice care se ocupă de acele variabile a căror natură este strict psihologică (intelectul
celui care învaţă, motivaţia, personalitatea, pot fi considerate în acest caz variabile independente
– cauzale - dar şi variabile dependente – rezultate).
Un rol important în dezvoltarea acestei ştiinţe, l-au avut contribuţiile lui Alfred Binet,
John Dewey, Ovide Decroly, Edouard Claparede. Aceştia, ca reprezentanţi ai „şcolii active” au
susţinut întemeierea învăţământului pe ideea de realizare a activităţilor didactice în raport cu
nevoile fireşti ale elevilor.
În România, în 1958 a fost tipărită culegerea „Studii de psihologie pedagogică”, sub
redacţia lui Alexandru Roşca şi Anatolie Chircev, iar în anul 1962, Vasile Pavelcu publică
volumul „Psihologie pedagogică. Studii”.
Contribuţii importante la dezvoltarea acestei ştiinţe a adus şi Ion Radu, prin lucrarea sa
”Psihologie şcolară”, tipărită în anul 1974.
Între lucrările de specialitate străine, traduse şi la noi, care au adus clarificări în acest
domeniu amintim: J. Piaget „Psihologia inteligenţei”, Jerome S. Brunner „Procesul educaţiei
intelectuale, pentru o teorie a instruirii”, Robert Gagne „Condiţiile învăţării”, D.B. Ausubel şi
F.G. Robinson „Învăţarea în şcoală”, R. Vincent „Cunoaşterea copilului”.
 Obiectivele cele mai importante ale psihologiei educaţiei sunt:
 identificarea unor metode de cunoaştere a elevului în contextul procesului de
învăţământ;
 cunoaşterea clasei de elevi ca grup educaţional şi identificarea unor elemente
psihopedagogice care ţin de procesul instructiv-educativ;
 explicarea condiţiilor interne şi externe ale învăţării şcolare;
 cunoaşterea proceselor psihice implicate în învăţare;
 identificarea aptitudinilor elevilor şi valorificarea lor în activitatea şcolară;
 identificarea factorilor psihopedagogici ai succesului şi insuccesului şcolar;
 studierea implicaţiilor psihoeducaţionale în cazul elevilor cu cerinţe educative
speciale;
 cunoaşterea unor aspecte legate de rolul comunicării didactice în contextul relaţiei
profesor-elev.

Caracterul aplicativ al psihologiei în procesul educativ este relevat de o multitudine de

situaţii:
• educaţia ţine tot mai mult cont de datele oferite de psihologie privind:
1. natura inteligenţei şi cunoaşterii,
2. mecanismele creativităţii,
3. rolul experienţei în formarea noţiunilor,
4. mecanismele transmiterii sociale sau lingvistice de la adult la copil,
5. factorii reuşitei şcolare,
• se caută vârsta optimă pentru învăţarea unui ansamblu de noţiuni şi ordinea în care
poate fi învăţat acest ansamblu,
• cunoaşterea procedeelor de învăţare şi a factorilor susceptibili a fi influenţaţi este
utilă pentru perfecţionarea metodelor pedagogice şi introducerea de noi tehnici de
învăţare,
• descoperirile făcute în psihologia copilului sunt la originea efortului de renovare a
învăţământului în matematică, limbi străine,
• testele psihologice au inspirat metodele de evaluare pedagogică.
Psihologia educatiei utilizeaza teorii, metode si instrumente, rezultate stiintifice, pentru
descifrarea implicatiilor psihologice ale activitatii instructiv-educative.
Psihologia educatiei :
1. se bazeaza pe un suport impresionant de investigatii experimentale, teorii, ale caror
implicatii practice sunt menite sa sustina calitatea activitatilor de predare-invatare;
2. ii ajuta pe profesori sa aleaga strategii eficiente in functie de particularitatile de
varsta si individuale ale elevilor, motivandu-i sa invete, ajutandu-i sa se dezvolte si
sa aiba succes;
3. se implica in cercetarea, testarea, consilierea elevilor si parintilor.
Problemele care se pun în procesul de învăţământ nu sunt problemele unui “copil
abstract” considerat în afara mediului social, ci ale elevului aflat în anumite condiţii şcolare
(clasa de elevi – fiind o veritabilă structură umană).
 In educatie nu exista formule sau retete a caror aplicare sa duca invariabil la aceleasi
rezultate, intrucat fiecare copil este unic. El percepe, filtreaza informatiile si experientele traite,
reactioneaza diferit fata de cei din jur, avand propriile nevoi, dorinte, temeri, interese, asteptari,
trasaturi de personalitate.
De aceea, mai importantă decât distincţia categorică dintre psihologia educaţiei şi
celelalte ştiinţe socio-umane sunt cooperarea şi interdisciplinaritatea, explicarea şi înţelegerea
realităţii şcolare impunând apelul la concepte şi adevăruri din multiple domenii precum:
psihologia copilului, psihologia socială, psihofiziologia infantilă, genetica umană, pedagogia
didactică şi chiar domenii conexe precum sociologia familiei, antropologia culturală.

EDUCAŢIA ŞI PSIHICUL
Sub aspect semantic, cuvântul educaţie este de origine latină şi semnifică: creştere,
cultivare, formare. Educaţia este un concept cu mai multe accepţiuni, fiind sub toate aspectele ei
legată indisolubil de psihic. Psihicul apare atât ca premisă, a cărui cunoaştere este absolut
necesară desfăşurării oricărui act educativ eficient, cât şi ca rezultat al educaţiei.
În sens social-istoric, educaţia este procesul de transmitere şi asimilare a experienţei,
de la înaintaşi la urmaşi.
În sens socio-cultural, educaţia este procesul de ridicare a individului din starea de
natură biologică la cea de cultură. Din individ biologic cu predispoziţii cognitive, afective şi
volitive, în mediul social şi prin el, individul devine o fiinţă culturală, asimilând cultură şi în
situaţii de excepţie, creând-o.
În sens psihologic/psihogenetic, educaţia este procesul de formare a omului ca
personalitate în plan cognitiv, afectiv-motivaţional, volitiv, aptitudinal, atitudinal. Structura
psihică a personalităţii se construieşte pe fundamentul eredo-nativ al fiinţei biologice, în cadrul
relaţiei educaţionale, prin conţinutul cultural al experienţei adultului părinte, învăţător, profesor.
Educaţia, în acest sens, este instrumentul formării individului ca personalitate.
În sens pedagogic educaţia este un fenomen social complex privit din trei perspective:
 ca activitate conştientă a subiectului educaţiei (educator) de stimulare, îndrumare,
formare a obiectului educaţiei (educat);
 ca proces de formare a omului pentru integrarea activă în societate, proces de
formare intelectuală, morală, profesională, fizică, estetică;
 ca rezultat - prin prelucrarea selectivă a acţiunilor informaţionale şi includerea în
structuri comportamentale proprii de cunoaştere şi acţiune.
În contextul relaţional al educaţiei, subiectul - educatorul - comunică/transmite
cunoştinţe şi atitudini, stimulează potenţialul biopsihic, influenţează şi îndrumă formarea
obiectului (educatului). Educatul răspunde influenţelor - receptează, selectează, prelucrează şi
asimilează informaţiile, acestea constituindu-se în structuri proprii.
Privită din perspectiva comunicării şi transmiterii de cunoştinţe, educaţia se realizează
cu participarea unor indivizi cu o personalitate şi cu o anumită structură psihică, implică
mecanisme de influenţă şi formare a căror abordare nu poate fi desprinsă de abordarea
psihologică.
 DEFINITIE: Educația este o activitate socială complexă care se realizeaza printr-un
lant nesfârsit de acțiuni exercitate in mod constient, sistematic si organizat, pe baza relației
educator-educabil, în vederea transformării acestuia într-o personalitate activă și creatoare,
în concordanță cu condițiile istorico-sociale prezente si de perspectiva, cât și cu potențialul
bio-psihic individual.
 ÎNVĂŢARE ŞI INSTRUIRE ÎN CONTEXT DIDACTIC

ÎNVĂŢAREA reprezintă procesul biopsihosocial de asimilare şi modificare a

comportamentului în scopul adaptării.
Comportamentele se construiesc pe fondul reactivităţii ereditare şi înnăscute a
organismelor (animale şi umane). Tot ceea ce se construieşte pe fondul biopsihic ereditar şi
înnăscut reprezintă rezultatul învăţării.
Învăţarea are ca rezultat asimilarea unor experienţe, a unor modele de comportament
ce se potrivesc cu structura internă a individului (asimilarea se face pe un fond receptiv) sau
contravine acesteia (asimilarea se face pe un fond ostil), ceea ce explică semnificaţia de
constrângere, de înfrânare a naturii interne prin actul învăţării.
În general, oamenii dobândesc comportamente noi prin imitaţie şi prelucrare selectivă,
conştientă, independentă, creatoare. Învăţarea umană are ca specific asimilarea şi însuşirea
activă a cunoştinţelor, formarea priceperilor şi deprinderilor, formarea capacităţilor de
cunoaştere, aptitudinale, atitudinale.
În activitatea de învăţare sunt implicate toate dimensiunile biopsihice ale individului:
motricitatea, reflexele, senzorialitatea, reprezentarea, memoria, gândirea, imaginaţia, limbajul,
afectivitatea, deprinderile, temperamentul, aptitudinile, voinţa, atitudinile.
În limbaj uzual, adesea învăţarea este identificată cu învăţarea şcolară, deşi aceasta nu
este decât un tip particular de învăţare.

INSTRUIREA. Cuvântul instruire este de origine latină şi are drept conţinut semantic:
construire, pregătire, înzestrare. Ea are trei accepţiuni: activitate, proces, rezultat.
a. Instruirea este activitatea de transmitere/asimilare a cunoştinţelor, de formare a
priceperilor şi deprinderilor. Instruirea include activitatea de predare-învăţare care
presupune complexe acţiuni intenţionate, conştiente, menite să-1 conducă pe cel ce
învaţă la dobândirea de cunoştinţe, la formarea capacităţilor de cunoaştere, a
atitudinilor şi instrumentelor de cunoaştere.
Actul de instruire este o relaţie - relaţia dintre subiect şi obiect. În cadrul acestei
relaţii subiectul stimulează învăţarea, o dirijează, o apreciază şi o fixează.
Instruirea este şi activitatea de descoperire a cunoaşterii, de elaborare a modului de
reflectare, de însuşire a instrumentelor cunoaşterii.
b. În cadrul social-instituţional şcolar, cel ce instruieşte comunică un sistem structurat
de cunoştinţe (reflectat în programe), foloseşte anumite metode (explicaţie,
demonstraţie, experiment, etc.) pentru a construi celui ce învaţă capacităţi de
cunoaştere ca: analiza, comparaţia, stabilirea relaţiilor, elaborarea transferurilor, etc.
Aşadar, instruirea este un proces:
 dirijat, făcând trecerea de la necunoscut la cunoscut,
 de elaborare a noţiunilor, a modului de a acţiona,
 de construire şi modelare a conduitei de cunoaştere, de dobândire a capacităţilor
de cunoaştere, de însuşire a cunoştinţelor/informaţiilor din unul sau mai multe
domenii.
c. Instruirea ca rezultat confirmă un nivel de eficienţă al actului învăţării prin:
  asimilarea volumului de cunoştinţe organizat, structurat;
 formarea capacităţilor de cunoaştere (percepţie, gândire, memorie, imaginaţie, etc);
 constituirea şi valorificarea atitudinilor de cunoaştere (curiozitate, dorinţa de
autoperfecţionare, etc);
 însuşirea şi folosirea instrumentelor de învăţare (metode, strategii de învăţare).
Subiectul instruirii (învăţător, profesor) stăpâneşte o tehnică a instruirii, respectă norme,
principii, reguli şi condiţii, foloseşte metode adecvate, structurează corpul de cunoştinţe pentru
informarea şi formarea elevului. El are o experienţă de cunoaştere elaborată şi este, la rândul lui
capabil de autoînvăţare, autoperfecţionare.
Analizând procesul educaţional şi conceptele lui, devine evident faptul că fără
respectarea particularităţilor psihologice ale factorilor umani implicaţi şi fără suportul
psihologic al comunicării educaţionale nu se poate concepe nici un act educativ.