Material e 02

Priorităţi de dezvoltare teritorială naţionale în
atingerea obiectivelor Strategiei Europa 2020

Document de consultare
(Proiect preliminar – Versiunea 1)
Noiembrie 2012
Priorităţi de dezvoltare teritorială naţionale în atingerea obiectivelor Strategiei Europa 2020
Proiect preliminar, Versiunea 1, noiembrie 2012
Cuprins
1. Context .................................................................................................. 3

2. Problema demografică ................................................................................ 8

3. Reţeaua de localităţi .................................................................................22

4. Caracteristici fizico-geografice şi protecţia mediului .........................................40

5. Infrastructura de transport şi accesibilitatea ...................................................45

6. Dezvoltare economică (capitol în lucru) .........................................................59

7. Agricultura şi dezvoltarea rurală (capitol în lucru) ............................................66

8. Sărăcie şi excluziune socială .......................................................................76

9. Elemente privind elaborarea unui sistem de monitorizare şi evaluare a impactului

teritorial a programelor finanţate din fonduri structurale ........................................78

10. Concluzii preliminare - Priorităţi de dezvoltare teritorială pentru perioda 2014 –

2020 ......................................................................................................... 92
! Prezentul document reprezintă un proiect preliminar supus consultării în cadrul

Comitetului Consultativ privind Coeziunea Teritorială şi nu reprezintă poziţia oficială a
MDRT.
2/92

1. Context
Documentul Priorităţi teritoriale naţionale în atingerea obiectivelor Strategiei Europa 2020

are scopul de a contribui la procesul de programare a perioadei 2014-2020 prin oferirea unor
răspunsuri la următoarele întrebări:
Cum se reflectă principalele provocări ale dezvoltării teritoriale la nivel european
pe teritoriul României?
Evoluţia demografică, schimbările climatice, riscurile energetice, dezvoltarea urbană
durabilă, competitivitatea economică, ocuparea forţei de muncă, sărăcia şi
excluziunea socială sunt provocări recunoscute la nivel european, principalele
documente strategice europene arătând o preocupare însemnată pentru aceste
probleme. În cazul României, aceste probleme trebuie analizate atât în context
european (prin compararea situaţiei naţionale cu cea la nivel european sau cu statele
din Europa Central-Estică şi din Balcani), cât şi în context naţional.
Care sunt principalele tendinţe teritoriale la nivelul României?
Vor fi puse în evidenţă fenomenele cu manifestare teritorială diferenţiată, la nivel
regional, sub-regional şi local. Scopul final este de a identifica ariile în care sunt
necesare intervenţii adaptate, şi a propune măsuri integrate (prin corelarea unor
intervenţii sectoriale) care trebuie concentrate teritorial – rezultatul final va putea
sta la baza unor propuneri de utilizare a instrumentelor de dezvoltare teritorială.
Care sunt elementele de potenţial teritorial care pot fi valorificate ?
Dezvoltarea trebuie să ţină cont de specificul teritorial. Simpla replicare a unor
politici de dezvoltare care au fost aplicate într-un alt spaţiu şi într-un alt context nu
garantează că succesul va fi acelaşi. Un scop al documentului este de a descoperi
acele elemente care dau un specific naţional, regional sau local şi de a propune
Care sunt priorităţile naţionale de dezvoltare teritorială a României pentru
perioada 2014 – 2020?
Care sunt criteriile (metodologia) pentru identificarea teritoriilor cu specificităţi
geografice şi care sunt tipurile de intervenţii adaptate în funcţie de specificul
geografic sau social-economic al acestor teritorii?
Contextul european privind dezvoltarea şi coeziunea teritorială
La nivel european se remarcă o creştere a importanţei dimensiunii teritoriale a politicilor.

Dimensiunea teritorială a coeziunii a fost introdusă în Tratatul de la Lisabona, fiind adăugată
dimensiunii sociale şi economice şi devenind astfel un obiectiv asumat politic la nivelul
Uniunii Europene.
Ca urmare a implementării politicii de coeziune şi a rezultatelor cooperării

interguvernamentale în domeniul planificării şi dezvoltării teritoriale, a devenit din ce în ce
mai evident că teritoriul trebuie să devină un element cheie în procesul de elaborare,
3/92

implementare şi mai ales de corelare a politicilor europene şi naţionale. Deoarece există

diferenţe fundamentale între modul în care se gestionează regiunile puternic urbanizate şi
regiunile profund rurale, între marile metropole şi oraşele mici şi mijlocii, între teritoriile
care prezintă bariere şi obstacole în calea dezvoltării (de exemplu lanţuri muntoase, fluvii,
zone insulare sau de deltă, frontiere închise) şi teritorii mai uniforme, lipsite de astfel de
obstacole, nu pot exista politici universal valabile. Acestea trebuie să fie adaptate la
specificul teritoriului în care sunt aplicate, astfel încât să valorifice potenţialul existent.
Această recunoaştere a rolului important pe care îl are dimensiunea teritorială în politicile şi
strategiile de dezvoltare este reflectată într-o serie de documente de la nivel european.
Agenda teritorială a Uniunii Europene 2020 “Spre o Europă inteligentă, durabilă şi
favorabilă incluziunii, compusă din regiuni diverse1, reprezintă un cadru de referinţă la
nivel european care are drept scop stabilirea de principii şi trasarea de direcţii strategice
pentru dezvoltarea teritorială a Uniunii Europene şi care promovează integrarea dimensiunii
teritoriale în politicile sectoriale de la toate nivelurile de guvernare.
Agenda teritorială a UE 2020 stabileşte şase priorităţi teritoriale pentru dezvoltarea
teritoriului european:
promovarea dezvoltării policentrice şi echilibrate a teritoriului, precondiţie importantă
pentru realizarea coeziunii teritoriale şi factor important pentru asigurarea
competitivităţii teritoriale;
încurajarea dezvoltării integrate în oraşe, regiuni rurale şi specifice pentru a genera
efecte sinergice şi pentru a valorifica potenţialul local al teritoriului;
integrarea teritorială în regiunile transfrontaliere şi regiunile transnaţionale
funcţionale, factori cheie în cadrul competiţiei globale care pot facilita utilizarea mai
bună a potenţialului de dezvoltare şi proţejarea mediului natural;
asigurarea competitivităţii globale a regiunilor pe baza economiilor locale solide,
factor cheie în cadrul competiţiei golbale pentru a preveni risipirea capitalului uman şi
pentru a asigura reducerea vulnerabilităţii la riscurile produse de dezvoltarea mediului
extern;
îmbunătăţirea conectivităţii teritoriale pentru oameni, comunităţi şi întreprinderi ca o
precondiţiei importantă în realizarea coeziunii teritoriale (ex. servicii de interes
general), factor cheie important pentru asigurarea competitivităţii teritoriale şi o
condiţie esenţială pentru asigurarea dezvoltării sustenabile;
gestionarea şi conectarea valorilor ecologice, peisagistice şi culturale ale regiunilor,
inclusiv managementul comun al riscurilor ca o condiţie esenţială pentru asigurarea
dezvoltării sustenabile pe termen lung.
Pe data de 6 octombrie 2011 Comisia Europeană a lansat pachetul legislativ pe baza căruia se
va implementa Politica de Coeziune în perioada 2014 – 2020. La acest moment pachetul
legislativ este în curs de dezbatere şi negociere. Consolidarea dimensiunii teritoriale a
politicilor şi abordarea integrată se află printre modificarile importante propuse de către
Comisia Europeană. Totodată se are în vedere pentru viitoarea perioadă de programare
stimularea politicilor urbane integrate pentru a intensifica dezvoltarea urbană durabilă în
vederea consolidării rolului oraşelor în contextul politicii de coeziune.

1
Agenda Teritorială 2020 a fost adoptată în cadrul Întâlnirii Informale a Miniştrilor Responsabili cu Planificarea
Teritorială şi Dezvoltarea Teritorială pe data de 19 mai 2011 la Gödöllö, Ungaria
4/92

Principalele prevederi ale regulamentelor privind dezvoltarea teritorială sunt:

art. 14 – Partnership Agreement (Acordul de parteneriat) care va conţine o secţiune
privind abordarea integrată a dezvoltării teritoriale;
art. 28 - 31 (community-led local development, local development strategies, local
action groups) şi 99 (integrated tertitorial development) din proiectul de regulament
general;
art. 7 - 10 din proiectul de regulament FEDR (sustainable urban development, areas
with natural or demographic handicaps);
art. 12 din proiectul de regulament FSE (specific provisios on the treatment of
particular territorial features);
art. 9-10 din proiectul de regulament ETC (community-led local development,
integrated territorial investment).
Ca urmare a implementării politicii de coeziune şi a rezultatelor cooperării
interguvernamentale în domeniul planificării şi dezvoltării teritoriale, a devenit din ce în ce
mai evident că teritoriul trebuie să devină un element cheie în procesul de elaborare şi
implementare a politicilor europene. Există diferenţe fundamentale între modul în care se
gestionează regiunile puternic urbanizate şi regiunile profund rurale, între marile metropole
şi oraşele mici şi mijlocii, între teritoriile care prezintă bariere şi obstacole în calea
dezvoltării (de exemplu lanţuri muntoase, fluvii, zone insulare sau de deltă, frontiere închise)
şi bottle necks (gâtuiri) (trecători, poduri, puncte de trecere a frontierei) şi teritorii mai
uniforme, lipsite de astfel de obstacole. De aceea, nu pot exista politici universal valabile,
ele trebuie să fie adaptate la specificul locului în care sunt aplicate, astfel încât să valorifice
potenţialul endogen şi teritorial al acestuia. Această abordare care porneşte de la principiul
adaptării politicilor în teritoriu (place-based approach) trebuie avută în vedere în permanenţă
în demersul de programare.
Totodată, s-a constatat că obiectivul politicii de coeziune, de a reduce discrepanţele dintre
regiunile cele mai dezvoltate şi cele cu un grad mai scăzut de dezvoltare, a avut un succes
limitat. Astfel, toate cercetările confirmă faptul că la nivel european activitatea economică şi
populaţia continuă să fie concentrate în zona central-europeană numită adesea Pentagon
(poligon format prin unirea metropolelor Londra – Paris – Milano – Munchen – Hamburg). În
acelaşi timp, zonele ultraperiferice care au handicapuri naturale şi caracteristici geografice
nefavorabile, devin tot mai puţin atractive pentru activităţile economice şi pentru populaţie.
Mai mult, ţările din sud-estul Europei se confruntă cu mari probleme sociale şi economice
cauzate de migraţia forţei de muncă, în special în centrul şi vestul Europei. La nivel naţional
şi regional, se constată o menţinere sau chiar, mai frecvent, o creştere a disparităţilor dintre
centrele urbane şi zonele profund rurale, între marile metropole şi zonele periferice. De
asemenea, chiar şi la nivel local, marile aglomeraţii urbane prezintă probleme semnificative
de segregare şi excluziune socială. Modul de definire a politicii de coeziune ca instrument
politic concentrat pe nivelul regiunilor de dezvoltare nu a permis tratarea celor mai multe din
aceste probleme, care necesită o analiză teritorială la scări diferite.
O altă problemă care s-a resimţit din ce în ce mai acut este insuficienta corelare între
politicile sectoriale. Uneori politicile sectoriale sunt elaborate şi implementate fără a ţine
cont de elementele de potenţial teritorial şi fără o reală şi continuă consultare
intersectorială. De exemplu, în elaborarea unei politici industriale este foarte important să se
cunoască faptul că prin politica de transporturi se hotărăşte construirea unei noi autostrăzi
care leagă două centre regionale, ceea ce va permite fluxuri mai mari şi mai rapide de
mărfuri şi de persoane şi poate creşte relaţiile de afaceri şi comerciale a ţării. Similar, dacă

5/92

prin politica industrială se intenţionează stimularea unor sectoare de industrie, trebuie să

existe o corelare cu politica de formare profesională, care probabil trebuie modificată pentru
a putea oferi forţa de muncă la nivelul de calificare necesar. Prin coordonarea politicilor
sectoriale se pot obţine efecte sinergice, optimizând rezultatele investiţiilor făcute, şi
evitând contradicţiile dintre măsurile luate din programe diferite.
Aceste observaţii au semnalat faptul că la nivel conceptual este nevoie de o abordare
diferită, în timp determinând emergenţa conceptului de coeziune teritorială şi apoi adoptarea
acestui concept la nivel european şi includerea dimensiunii teritoriale a coeziunii drept
obiectiv al politicilor europene în Tratatul de la Lisabona şi în principalele documente
strategice.
Istoricul conceptului de coeziune teritorială

Coeziunea teritorială este un concept în evoluţie, adaptat unei mari diversităţi de realităţi şi
nevoi, fără a fi o politică separată, ci mai degrabă un obiectiv care încă îşi caută definirea şi
modalitatea de utilizare, o noţiune care poate asigura legătura dintre conceptele de
competitivitate economică şi coeziune, un proces prin care se pot armoniza politicile
sectoriale, un mijloc de valorificare a potenţialului teritorial.
Dacă iniţial (Al treilea Raport de Coeziune, 2004) era perceput mai degrabă ca un sinonim
pentru „dezvoltare mai echilibrată” sau „echilibru teritorial” (în sensul evitării
dezechilibrelor teritoriale şi reducerii disparităţilor), în prezent prin coeziunea teritorială se
înţelege mult mai mult, cuprinzând elemente precum accesul echitabil la servicii,
valorificarea potenţialului teritorial sau coordonarea politicilor sectoriale.
Deşi nu există o definiţie universal acceptată a conceptului de coeziune teritorială, în urma a
numeroase dezbateri pe tema coeziunii teritoriale la nivel european, şi a consultării publice
lansate în octombrie 2008 asupra Cărţii Verzi a coeziunii teritoriale, se pot desprinde câteva
elemente asupra cărora există un consens general:
dezvoltarea armonioasă a teritoriului;
valorificarea elementelor de potenţial teritorial;
importanţa caracteristicilor geografice şi necesitatea luării în considerare a
acestora în elaborarea politicilor;
orientarea acţiunii publice în jurul a 3 principii esenţiale: concentrarea: depăşirea
diferenţelor de densitate, conectarea teritoriilor: depăşirea factorului distanţă,
cooperarea: depăşirea factorului de divizare.
Coeziunea teritorială implică o consolidare a dimensiunii teritoriale în ansamblul politicilor
comunitare, astfel încât să fie valorizate sinergiile dintre diferitele politici sectoriale şi
utilizarea potenţialul specific fiecărui tip de teritoriu pentru o mai bună realizare a
obiectivelor strategiei Europa 2020. Putem nota următoarele acţiuni principale:
concentrarea pe politicile naţionale şi regionale în domeniul dezvoltării teritoriale
şi pe valorificarea potenţialului regional şi a capitalului territorial, respectiv a
diversităţii culturale şi teritoriale a Europei;
îmbunătăţirea poziţiei regiunilor europene, atât prin consolidarea profilului
acestora, cât şi prin intermediul cooperării trans-europene;
6/92

creşterea rolului centrelor urbane ca motoare ale dezvoltării teritoriale, în acord

cu calitatea acestora de poli de cunoaştere şi surse de creştere şi inovaţie.
susţinerea atractivităţii centrelor urbane, promovarea regenerării urbane,
întărirea relaţiilor urban-rural şi urban-urban.
Promovarea coerenţei politicilor UE cu impact teritorial, atât pe verticală
(cooperare între diferitele niveluri teritoriale), cât şi pe orizontală (coordonare a
politicilor sectoriale), în vederea susţinerii unei dezvoltări durabile la nivel
european, naţional şi local. Întărirea planificării strategice poate de asemenea să
contribuie la o mai mare corelare şi eficienţă a politicilor şi programelor
implementate la diferite niveluri teritoriale (european, naţional, local).
Astfel, coeziunea teritorială reprezintă obiectivul politic, iar politicile de dezvoltare
teritorială reprezintă instrumentele pentru atingerea acesteia. Rolul coeziunii teritoriale este
de a adăuga o abordare pe termen lung procesului de exploatare a potenţialului teritorial
realizat la niveluri şi în sectoare diferite.
Este necesar de asemenea să se analizeze oportunitatea utilizării evaluării impactului
teritorial al politicilor si programelor astfel încât să se poată evidenţia impactul anumitor
intervenţii publice asupra posibilităţilor de dezvoltare şi a structurii unui teritoriu. Impactul
unei politici sectoriale se poate manifesta selectiv teritorial într-o anume unitate teritorială,
în timp ce modelează complex procesele locale sociale, economice, de mediu şi structurale.
Multe efecte teritoriale sunt neintenţionate şi indirecte. Impactul direct este cauzat de toate
măsurile care stimulează sau împiedică dezvoltarea prin reglementări sau fonduri. Impactul
indirect se referă la efectele care nu sunt vizibile imediat dar devin clare după un anumit
timp.
Concentrarea tematică şi priorităţile de investiţii publice să fie corelate cu principalele
obiective teritoriale: creşterea accesibilităţii, servicii economice de interes general,
valorizarea potenţialului teritorial, formarea unei reţele a oraşelor, susţinerea ariilor
funcţionale.
7/92

2. Problema demografică
În Comunicarea 571 din anul 2006, Viitorul demografic al Europei – de la provocare la

oportunitate, Comisia Europeană a prezentat declinul demografic, creşterea naturală lentă şi
îmbătrânirea populaţiei ca fiind problemele demografice ce trebuie soluţionate prin
intervenţii în următoarele arii cheie: revigorare demografică, ocupare, productivitate,
integrarea emigranţilor şi sustenabilitatea finanţelor publice.
Chiar dacă cu un ritm foarte lent, populaţia Europei continuă să sporească iar numărul
regiunilor a căror creştere se bazează şi pe soldul natural şi pe cel migratoriu devine tot mai
mare. Distribuţia geografică a tipurilor de regiuni europene, în funcţie de tendinţele lor
demografice, demonstrează o ruptură spaţială clară atât între vestul şi estul continentului cât
şi între zonele metropolitane şi teritoriile naţionale. Regiunile şi ariile de creştere
demografică se concentrează în general partea occidentală a Europei şi în zonele urbanizate
majore, în vreme ce estul şi parţial nordul constituie domeniul regiunilor cu declin
demografic tot mai pronunţat. Aceste fenomene pun probleme pe termen lung politicilor care
au drept scop dezvoltarea teritorială echilibrată, la toate scările spaţiale, plecând de la cele
locale, trecând prin cele regionale şi naţionale şi ajungând până la nivelul întregului
continent.
Majoritatea studiilor certifică faptul că Europa în general şi Uniunea Europeană în particular
se află într-un proces accelerat de îmbătrânire. Efectele acestui declin demografic se traduc
într-o fragilizare accentuată a sistemului economic. În acest context, Comisia Europeană
recunoaşte necesitatea imigrării populaţiei din afara graniţelor UE, ca soluţie la cererea
actuală de pe piaţa europeană a muncii, al patrulea Raport de Coeziune atrăgând atenţia
asupra faptului că, în prezent, procesul de creştere a populaţiei este deja dependent de
imigraţie. În documentul de lucru privind viitorul demografic al Europei, Comisia a identificat
necesitatea analizării efectelor migraţiei asupra viitorului demografic la nivel european.
Proiectul ESPON DEMIFER a analizat efectele fluxurilor demografice şi migratorii care
afectează regiunile şi oraşele europene, examinând implicaţiile asupra competitivităţii
regionale şi coeziunii în Europa prin intermediul unor scenarii de prognoză demografică, care
oferă în final şi diferite opţiuni pentru politica în domeniu a Uniunii Europene.
Aceste scenarii pleacă de la două axe care descriu fie o Uniune Europeană coezivă, socială,
bazată pe dezvoltarea durabilă şi pe echitate, fie o Uniune competitivă însă fragilizată pe
termen mediu şi lung, bazată pe piaţă şi profit. Prin analiza încrucişată a acestor axe
(economie-mediu şi consum-echitate) echipa proiectului a imaginat patru scenarii posibile de
evoluţie demografică la nivel european: (1) Europa socială dinamică, (2) Europa socială
limitată, (3) Europa pieţelor în expansiune şi (4) Europa pieţelor în dificultate. În toate
scenariile, care explorează viitorul forţei de muncă europene, mortalitatea scade (însă inegal
de la regiune la regiune), natalitatea rămâne constantă sau creşte, migraţia între ţările
spaţiului ESPON rămâne constantă iar migraţia netă dinspre exteriorul UE are întotdeauna
dinamici ascendente. Deşi prezintă diferenţe semnificative, scenariile păstrează
discrepanţele vest-est şi centru-periferie. De exemplu, în ceea ce priveşte ţara noastră,
concluzia principală a fost că România se înscrie în rândul statelor europene care vor

8/92

constitui, cu certitudine, unul dintre bazinele principale de emigrare, fiind de aşteptat ca

fluxurile migratorii spre Occident să continue. În toate scenariile (harta 1-1). România ajunge
într-o situaţie îngrijorătoare, cu scăderi accentuate ale populaţiei până în 2050 prin migraţie
şi îmbătrânire), cu efecte importante asupra pieţii forţei de muncă. În conformitate cu aceste
scenarii, România va suferi un declin demografic pronunţat, unele regiuni pierzând până la
peste 50% din populaţie până în anul 2050. Oraşele mari, în special Bucureşti (împreună cu
regiunea Bucureşti-Ilfov), sunt singurele care îşi vor menţine echilibrul demografic.
Harta 1-1 – Evoluţia demografică estimată a continentului european în 4 scenarii diferite
9/92

Una din principalele cauze ale acestei evoluţii prognozate sunt fluxurile migratorii către
statele mai dezvoltate din vestul Europei (în perioada analizată fluxurile cele mai importante
s-au îndreptat către Spania şi Italia), printre cele mai mari din Europa (harta 1-2). Concluzia
principală a celor două studii de caz româneşti din DEMIFER (Regiunea Nord-Est şi Regiunea
Sud-Est) este că România se înscrie în rândul statelor europene care constituie, cu
certitudine, unul dintre bazinele principale de emigrare, ale cărui dimensiuni şi activitate
sunt puţin cunoscute din cauza impreciziei sistemului statistic. Pentru viitor, dată fiind
tinereţea demografică relativă a celor două regiuni studii de caz, precum şi nivelul de trai
mai scăzut comparativ cu media UE, este de aşteptat ca fluxurile migratorii spre Occident să
continue, nefiind exclusă o compensare a deficitului de populaţie cu imigranţi din afara
Europei. În toate scenariile România ajunge într-o situaţie îngrijorătoare, cu scăderi
accentuate ale populaţiei (pierderea a peste 4 milioane de persoane până în 2050 prin
migraţie şi îmbătrânire), prognoză verificată de altfel de rezultatele provizorii ale
recensământului din 2011.
O altă idee centrală care se desprinde din studiul DEMIFER este aceea că fără o politică
demografică la nivel european Uniunea Europeană va deveni un spaţiu fără coerenţă
economică şi fără vitalitate demografică.
Evoluţia demografică la nivel naţional prezintă diferenţieri teritoriale majore, determinate
de contextul istoric şi socio-economic. O influenţă considerabilă pentru situaţia demografică
actuală a avut-o politica regimului comunist de stimulare a natalităţii, în special decizia de
interzicere a avorturilor, ceea ce a făcut ca în 1968 natalitatea să crească brusc pe tot
teritoriul ţării, după care ea a scăzut lent, păstrând însă valori relativ ridicate faţă de alte
regiuni europene până în 1990. Această decizie se poate observa în structura actuală pe grupe
de vârstă şi va avea consecinţe asupra gradului de dependenţă demografică în momentul în
care primele generaţii născute după 1968 vor atinge vârsta pensionării, moment inevitabil
care trebuie pregătit din timp. Deja, la o populaţie de 19 milioane de locuitori (cât rezultă
din datele preliminare ale recensământului din 2011), există 4,3 milioane de salariaţi şi 5,3
milioane de pensionari (un salariat susţine pensia a 1,2 pensionari).
Tipologia în funcţie de evoluţia demografică2 în perioada 1956-1992 (harta 1-3) relevă
structuri teritoriale în care ies în evidenţă ariile caracterizate de un sold natural pozitiv şi de
deficit migratoriu însemnat (Podişul Bârladului şi Cîmpia Jijiei), cele cu creşteri naturale şi
deficit migratoriu mai moderat (Munţii Carpaţi, Subcarpaţii, mare parte din Podişul Dobrogei),
în vreme ce ariile rurale din Oltenia, Delta Dunării şi Transilvania se încadrează în profilul
declinului demografic pronunţat, mai ales către finalul perioadei.
Aceste tendinţe au continuat şi după 1990, pe fondul transformărilor majore din economia şi
societatea românească post decembriste, când s-a produs o restrângere semnificativă a
activităţii obiectivelor economice, cu deosebire cele de natură industrială şi la un declin
economic evident în special în mediul urban. Instabilitatea economică şi lipsa perspectivelor
certe au avut o influenţă determinantă asupra evoluţiilor demografice din această perioadă.
Astfel, fluxurile migratorii sat-oraş s-au inversat iar ratele natalităţii s-au diminuat
semnificativ chiar şi în mediul rural.

2
Deşi datele pot părea învechite, harta prezintă un interes deosebit, dată fiind pe de o parte posibilitatea de
stabilire a unei tipologii istorice, iar pe de altă parte inerţia fenomenelor demografice (în special cele naturale),
cu tendinţe care se menţin pe termen lung şi foarte lung (în special cele naturale).
10/92

Harta 1-2 – Fluxuri demografice la nivel european
11/92

12/92

Harta 1-3 - Tipuri de dinamică demografică (1956-1992). Sursa: Atlasul teritorial

Diminuarea numărului locurilor de muncă în întreprinderile industriale în prima parte a
tranziţiei, în condiţiile în care sectorul terţiar nu a reuşit să absoarbă forţa de muncă din
industrie, au făcut ca România să se confrunte pe lângă fenomenul semnificativ de migraţie
definitivă a populaţiei de la oraş la sat şi cu un număr din ce în ce mai mare a plecărilor la
muncă în străinătate.
Tradiţional, există o diferenţiere teritorială majoră a natalităţii, Moldova fiind caracterizată
de valori mult mai ridicate ale natalităţii decât restul ţării, în vreme ce în partea de vest şi
sud-vestul României natalitatea este mult mai scăzută (harta 1-4). Acest comportament
demografic diferit influenţează de asemenea structura pe vârste, şi indirect mortalitatea
populaţiei (harta 1-5).
Harta 1-4 – Distribuţia teritorială a natalităţii (2001-2006). Sursa: Atlasul teritorial
13/92

Harta 1-5 – Distribuţia teritorială a mortalităţii (2001-2006). Sursa: Atlasul teritorial

Bilanţul natural are o tendinţă permanentă de scădere, având valori negative în cea mai mare
parte a ţării în perioada 2001-2006. Sudul Olteniei şi Munţii Apuseni sunt regiunile cele mai
puternic afectate de scăderea naturală a populaţiei, Munţii Apuseni apărând şi printre
regiunile cu fluxuri migratorii negative în aceeaşi perioadă, alături de Maramureş şi o parte a
Moldovei (harta 1-6).
14/92

Harta 1-6 – Distribuţia teritorială a valorilor bilanţului natural (2001-2006). Sursa: Atlasul
teritorial
Aceste tendinţe au continuat, ba chiar s-au accentuat după 2007, aderarea României la UE
facilitând migraţia externă, comunităţi întregi ajungând să se refacă în Italia sau Spania.
Populaţia adultă tânără formează cea mai mare parte dintre emigranţi, ceea ce contribuie la
creşterea dezechilibrelor demografice, accentuarea fenomenului de îmbătrânire demografică
şi depopularea zonelor cele mai sărace, în special a zonelor profund rurale. Rezultatele
preliminare ale recensământului din 2011 confirmă acest fenomen, migraţia externă fiind cea
care explică scăderea dramatică a populaţiei din aproape toate unităţile administrativ-
teritoriale.
Îmbătrânirea demografică, resimţită pe întregul teritoriu naţional (mai accentuată în mediul
rural) şi certificată de valorile mai multor date şi indicatori statistici (de exemplu: ponderea
populaţiei vârstnice, conform valorilor din tabelul 1, sau vârsta medie) se traduce şi prin
creşterea numărului de pensionari, determinând o dependenţă economică mare şi o presiune
mărită asupra populaţiei salariate, al cărei număr este în scădere drastică. Diferenţierile
teritoriale sunt în bună parte corelate cu fenomenul natalităţii, cele mai îmbătrânite regiuni
fiind în Câmpia Română şi Munţii Apuseni (harta 1-7). Acest fenomen este resimţit pe întregul
continent european, România fiind printre statele care aveau o structură relativ echilibrată,
în comparaţie cu state din vestul şi nordul Europei (harta 1-8).
15/92

16/92

Harta 1-7 – Structura populaţiei pe grupe de vârstă (2002). Sursa: Atlasul teritorial.
Anul 2002 2007 2008 2009 2010 2011 2012

Ponderea
populaţiei
vârstnice/ total (%) 19,22 19,36 19,49 19,70 20,10 20,49 20,83
Ponderea
populaţiei
24,19
vârstnice/ rural
(%) 23,79 23,76 23,75 23,92 23,98 24,02
Tabel 1 - Evoluţia ponderii populaţiei vârstnice (peste 60 ani) din populaţia totală.
Sursa datelor INS
17/92

Harta 1-8 – Ponderea vârstnicilor în populaţie la nivel European (2003)

Ca urmare a inversării tendinţei de migraţie de la sat la oraş, coroborată cu noul val de
mutare a populaţiei din oraşele mari în zonele periurbane, mediul rural românesc este unul
„excesiv" populat comparativ cu cel european. Conform unor date publicate de Eurostat,
România se află printre primele 5 state cu cea mai mare pondere a populaţiei în regiuni
rurale (45,5%), aproape dublu faţă de valoarea la nivelul Uniunii Europene (23,4%).
18/92

3.1 Structura populaţiei pe medii (rural-urban)

În România populaţia rurală (din teritoriul administrativ al comunelor) atingea în anul 2010
9,6 milioane locuitori reprezentând o pondere de 44,9% din totalul populaţiei, în condiţiile în
care la nivelul anului 2002 se estima că suprafaţa rurală3 –teritoriul comunelor – cuprindea cca
89,2 % din teritoriul naţional. Populaţia urbană a avut o evoluţie oscilantă, după cum se poate
vedea din tabelul 2.
Anul 1990 1992 1997 2000 2002 2005 2007 2010

Ponderea
populaţiei urbane 53,2 54,3 55,0 54,6 53,3 54,9 55,2 55,1
/ total (%)
Tabel 2 - Evoluţia ponderii populaţiei urbane din populaţia totală. Sursa datelor: INS
Populaţia rurală nu este distribuită uniform, ci există diferenţe semnificative din punctul de
vedere al densităţii populaţiei, pe tot teritoriul României. Majoritatea comunelor cu mai
puţin de 50 locuitori/km2 sunt grupate în partea de vest a ţării, comparativ cu zonele din est
şi din sud, unde predomină comunele cu densităţi ale populaţiei de 50-100 locuitori/km2.
Cele mai populate zone rurale sunt cele din nord-estul ţării, unde rata natalităţii este
ridicată, şi în regiunile din sud, puternic industrializate în perioada comunistă. Există mari
disparităţi, determinate în special de influenţa reliefului la nivel regional şi judeţean. În
acest context, se remarcă cele 24 de comune şi oraşe care se suprapun în totalitate sau
parţial cu Rezervaţia Biosferei Delta Dunării, unde densitatea medie a populaţiei este de 28,7
locuitori/km2, conform Programului Naţional de Dezvoltare Rurală 2007-2012.
Astfel, din punct de vedere al densităţii, se pot identifica trei arii mai populate (harta 1-9):
Muntenia Centrală, centrată pe Bucureşti, care nu a reuşit să menţină un nivel ridicat
al populării şi la periferia sa sudică, extinsă spre sud-estul Transilvaniei (Braşov) şi
având ca puncte nodale extreme pe contactul subcarpatic oraşele Buzău şi Rm Vâlcea;
Moldova subcarpatică (în sens poziţional şi nu strict fizico-geografic), de o anvergură
similară, mai policentrică, putând distinge câteva tandemuri precum Suceava-
Botoşani, Bacău-Piatra Neamţ, Focşani-Tecuci sau câteva nuclee importante precum
Roman, sau mai la est Iaşi,
centrul Transilvaniei, axat aproximativ pe valea Mureşului între Deva şi Târgu Mureş,
dispunând de câteva nuclee în lungul acesteia şi de două concentrări în imediata
vecinătate, în jurul oraşelor Cluj-Napoca şi Sibiu.

3
Notă: definirea spaţiului rural pentru Romania este reglementată prin Legea Nr.2/1968 de organizare
administrativă a teritoriului şi modificările ulterioare la care se adaugă prevederile Ordinului comun nr.
143/2005, respectiv 610/2005 al Ministerului Agriculturii, Padurilor si Dezvoltarii Rurale şi Ministerului
Administratiei si Internelor, privind definirea şi caracterizarea spatiului rural. Pentru operativitate în culegerea
datelor statistice se estimează ca suprafaţa teritoriilor rurale este cea a teritoriilor administrative ale comunelor
19/92

Harta 1-9 – Densitatea populaţiei (2004). Sursa: Atlasul teritorial

În afara acestora nu se remarcă alte arii dense la fel de extinse. Oltenia prezintă un ax
schiţat în lungul văii Jiului, între Craiova şi Târgu Jiu, Dobrogea dispune deja de o
concentrare cu perspectivă, mai ales prin tendinţa de prelungire în direcţia capitalei, dinspre
litoral în direcţia oraşului Feteşti, gruparea Galaţi Brăila pare mai degrabă legată de Moldova
decât de Muntenia, separată fiind spre sud-vest şi sud-est de arii profund rurale, gruparea
Arad-Timişoara în vestul ţării este mai puţin vizibilă iar cele din nord-vest, Oradea, respectiv
Satu Mare-Baia Mare încă nu prezintă o suficientă consistenţă. În ceea ce priveşte ariile cu o
densitate mai redusă a populaţiei, pe lângă Delta Dunării şi o mare parte a Munţilor Carpaţi,
densităţi scăzute se mai înregistrează în unele părţi din Dobrogea şi Bărăgan.
3.2 Obiective şi provocări la nivel european

la nivel european, se remarcă o discrepanţă între centru şi periferie din punct de
vedere al evoluţiei demografice; populaţia creşte în regiunile cele mai dezvoltate, în
vreme ce regiunile periferice (în principal estul Europei) sunt afectate de depopulare,
factorul determinant fiind fluxurile migratorii.
Problema îmbătrânirii demografice se resimte acut pe continentul european, afectând
mai cu seamă centrul şi nordul Europei şi provocând probleme importante de susţinere
socială a populaţiei vârstnice. La nivel european se simte nevoia completării
populaţiei tinere prin atragerea imigranţilor din alte regiuni ale globului, însă această
soluţie este însoţită de alte probleme sociale, de excluziune.

20/92

3.3 Tendinţe teritoriale naţionale

Populaţia României se află într-un declin accentuat, provocat de scăderea natalităţii
dar mai cu seamă de expansiunea migraţiilor externe, prognoza fiind de depopulare
accentuată în următoarele decenii, situaţia necesitând o politică demografică.
România suferă un proces de îmbătrânire demografică, mai cu seamă în mediul rural.
Totuşi, are o structură mai puţin îmbătrânită decât regiunile europene cele mai
dezvoltate, una dintre cauze fiind speranţa de viaţă ceva mai redusă. Migraţiile
externe pot duce la dezechilibre şi mai mari, deoarece implică de obicei populaţie
adultă tânără.
Dacă până în anul 1997, plecau mai multe persoane din mediul rural în cel urban, în
ultimii ani, fenomenul migraţiei de la oraş la sat a luat amploare conform datelor INS.
După cum arată prof. V. Gheţău4, migraţia urban-rural este, în cea mai mare parte o
migraţie de retur. Au revenit în rural o parte din cei care în anii industrializării l-au
părăsit.
Diferenţele teritoriale tradiţionale ale fenomenelor demografice se menţin, Moldova şi
Maramureş fiind caracterizate de o natalitate peste medie şi o populaţie mai tânără,
în vreme ce zonele rurale din sud-vest şi vest au o populaţie mai îmbătrânită.
Din punct de vedere al densităţii populaţiei se pot identifica o serie de teritorii mai
bine populate : regiunea din jurul Capitalei, partea vestică a Moldovei şi centrul
Transilvaniei, dar şi teritorii cu o densitate scăzută a populaţiei: Delta Dunării, cea
mai mare parte a Munţilor Carpaţi, o parte însemnată din Dobrogea şi din Bărăgan.
3.4 Elemente de specificitate şi potenţial

Populaţia rurală are o pondere foarte ridicată faţă de alte state europene, ceea ce
poate constitui un element de potenţial;
Teritoriile cu densitate foarte scăzută a populaţiei (Delta Dunării, Carpaţi) necesită
politici specifice, mai ales în teritoriile care prezintă un grad mare de izolare;
politicile trebuie ţintite în primul rând către menţinerea populaţiei în regiune.

4
Gheţău, Vasile. (2007). Declinul demografic şi viitorul populaţiei României, Editura Alpha MDN, Buzău
21/92

3. Reţeaua de localităţi
Reţeaua de localităţi de pe teritoriul României s-a conturat în mare la sfârşitul secolului al
XIX-lea, sistemul de localităţi fiind centralizat, mai ales după formele excesive pe care le-a
luat în timpul regimului comunist.
În proiectarea şi construcţia sistemului teritorial românesc s-a optat, conform modei
timpului, pentru centralizare, devenită în interiorul episodului socialist, excesivă şi rigidă.
Acest fapt a dus la detaşarea în ierarhia urbană a Bucureştilor, capitală a noului stat,
imprimând sistemului urban românesc un caracter primaţial şi monocentric. Recentrarea
structurilor teritoriale în interiorul statului român şi susţinerea metastructurii teritoriale
naţionale, a alterat însă coerenţa stucturilor spaţiale regionale, îndelung şlefuite,
alimentând deconstrucţia lor. Astfel, rezultatele proiectului nu întârzie să apară – un sistem
urban naţional de tip christallerian, controlat ierarhic, aproape cazon, caracterizat printr-o
rezilienţă teritorială ridicată; acest fapt explică parţial dificultatea reagregării clusterelor
urbane şi a renovării sistemelor urbane regionale, respectiv a creării structurilor policentrice.
În ultimele două decenii, reţeaua de localităţi din România a cunoscut o dezvoltare
semnificativă, numărul de localităţi declarate oraşe constituind aproape o treime din numărul
de oraşe existente în 1990. O creştere notabilă a avut loc după anul 2000, când au fost
declarate 55 de noi oraşe din totalul de 60 de oraşe declarate după 1990. În ceea ce priveşte
apariţia noilor municipii, situaţia este diferită. Cele mai multe municipii au fost declarate în
perioada 1990-2000, numărul acestora fiind ceva mai mic decât oraşele noi apărute.
Structura sistemului urban prezintă un caracter unitar. Numărul oraşelor s-a dublat în
aproape un secol, evoluând de la 119 la 268 unităţi (tabelul 3).
Anul 1912 1930 1948 1956 1966 1977 1992 2002
Nr. oraşe 119 142 152 170 183 235 260 268
Tabel 3 - Evoluţia numărului de oraşe de pe teritoriul României.

Această evoluţie, însoţită de creşterea populaţiei oraşelor deja existente, a condus la
creşterea permanentă a ponderii populaţiei urbane, aceasta triplându-se de-a lungul secolului
XX (tabelul 4).
Anul 1912 1930 1948 1956 1966 1977 1992 2002

Ponderea 16,3 21,4 23,4 27,1 32,6 44,2 54,3 53,3
populaţiei
urbane (%)
Tabel 4 - Ponderea populaţiei urbane în România. Sursa datelor : INS (date de recensământ)
22/92

Judeţele deţin în medie câte 8 oraşe, cele mai multe oraşe sunt localizate în prezent în
judeţele Suceava (16), Prahova şi Hunedoara (14) şi Maramureş (13). La polul opus se situează
judeţele Giurgiu (3), Bistriţa Năsăud, Brăila, Galaţi şi Sălaj (4). Media populaţiei pe aşezări
urbane la nivel judeţean înregistrează valori ridicate în Galaţi, Cluj, Iaşi (peste 75000
locuitori), în timp ce la baza ierarhiei se află Ilfov, Harghita, Vâlcea, Ialomiţa şi Suceava (sub
20000 locuitori).
Calculul indicatorului de densitate a oraşelor evidenţiază doar 4 judeţe cu peste 2 oraşe la
1000 kmp (Ilfov 5, Prahova 3, Maramureş, Sibiu, Hunedoara şi Vâlcea 2). Valorile cele mai
mici aparţin judeţelor Tulcea (0,6), Bistriţa Năsăud (0,7) şi Buzău, Brăila, Neamţ (0,8).
Extremele gradului de urbanizare exprimat prin ponderea populaţiei urbane din totalul
populaţiei fiecărui judeţ sunt următoarele:
− Hunedoara, Braşov, Constanţa (peste 70%)
− Ilfov, Giurgiu, Dâmboviţa, Teleorman (sub 35%).
De altfel, România prezintă un caracter destul de rural, judeţele fiind încadrate (cu doar
câteva excepţii care prezintă o economie mai diversificată: Ilfov, Prahova şi Braşov) în
tipurile periferice şi semiperiferice, rurale şi puţin accesibile, ceea ce ridică problema
adaptabilităţii spaţiilor rurale româneşti în condiţiile globalizării. Structural, România se
încadrează, alături de alte state din estul şi sudul Europei, în rândul ariilor cu economie
predominant agricolă, puţin afectată de apariţia noii economii rurale.
Majoritatea oraşelor aparţin categoriei oraşelor mici, cu populaţii între 5.000 şi 20.000
locuitori, urmate de oraşele mijlocii cu populaţii între 20.000 şi 50.000 locuitori (tabelul 5).
Categorie oraşe (după

Număr Pondere din total Nr locuitori Pondere din total
nr de locuitori)
Sub 3000 5 1,6 12848 0,1
3000 - 4999 15 4.8 63392 0,5
5000 - 9999 96 30,6 709031 6,0
10000 - 19999 93 29,6 1252321 10,5
20000 - 49999 59 18,8 1789788 15,1
50000 - 99999 21 6,7 1490022 12,6
100000 - 199999 14 4.4 1870262 15,7
200000 - 999999 10 3,2 2767274 23,3
1000000 şi peste 1 0,3 1924959 16,2
Total 320 100 11879897 100
Tabel 5 – Categorii de municipii şi oraşe (anul 2006). Sursa datelor: INS
4.1 Extinderea urbană

Din 2002 până în 2006 s-a înregistrat o creştere cu 20% a numărului de oraşe, de la 268 la 320.
De asemenea, din 1990 până în 2008 suprafaţa intravilanelor localităţilor a crescut cu 70%.
Această dezvoltare spaţială a ariilor urbane nu se corelează însă cu evoluţia ponderii

23/92

populaţiei urbane (aceasta fiind aflată în stagnare şi chiar în declin). Astfel, aceste extinderi
ale suprafeţelor intravilanelor sunt invers proporţionale cu evoluţia numărului populaţiei din
localităţile urbane, care este într-o continuă scădere în ultimii 15 ani, populaţia urbană
diminuându-se cu circa 6% în condiţiile în care au apărut în acest interval 52 de noi localităţi
urbane.
Dacă în trecut creşterea limitelor oraşelor era determinată de creşterea populaţiei urbane,
astăzi au apărut mai mulţi factori ce concură la apariţia fenomenului de creştere a suprafeţei
intravilanului, cum ar fi: schimbarea opticii în ceea ce priveşte tipologia de locuire (de la
locuirea colectivă la cea individuală) – concomitent cu o reconsiderare pentru zona
periurbană; preţul scăzut al terenurilor în raport cu cele din oraş;
existenţa unui regim tehnic mai permisiv; avantajul unei legături rapide cu
principalele zone funcţionale din oraş asigurată prin intermediul căii de circulaţie;
posibilitatea posesiei unui lot mare (de tipologie semi-urban sau mai degrabă semi-
rural), beneficierea de o zonă cu un profil recreativ (deşi aceasta începe să se
altereze).
În apariţia fenomenului de expansiune urbană pot fi identificate condiţii endogene: marcate
de schimbările structurale ale localităţii respective (dezvoltarea economică, apariţia unor noi
activităţi, schimbarea opticii în ceea ce priveşte modul de locuire, creşterea numărului
populaţiei) dar şi condiţii exogene: presiunea imobiliară pentru realizarea unei locuinţe de
vacanţă, în special pentru zonele cu potenţial natural, care poate fi amplificată de
poziţionarea faţă de centrele urbane dezvoltate.
O problemă specifică este dată de faptul că această creştere a suprafeţei intravilanelor
localităţilor urbane nu a fost dublată de o dezvoltare a infrastructurilor existente, atât a
celor de transport cât şi a reţelelor edilitare, şi nu a fost rezultatul unei planificări urbane, ci
a presiunii imobiliare, fiind favorizată şi de o atenţie mai slabă şi implicit un control scăzut al
autorităţilor faţă de aceste zone din împrejurul oraşului.
Tendinţele de dezvoltare din ultimii ani şi polarizarea principalelor activităţi economice în
oraşele mari româneşti au pus în lumină noi problematici la nivel teritorial. Oraşele care deţin
o poziţie strategică raportat la axele de dezvoltare europene, o infrastructură economică şi
social relative dezvoltată constituie un potenţial important pentru dezvoltarea aşezărilor şi
zonelor aflate în proximitate. În acest sens, distribuţia teritorială a acestor centre urbane cu
potenţial deosebit, rolul lor şi dinamica acestora reprezintă un element important pe care se
va focaliza viitoarea strategie de dezvoltare teritorială.
În acest context, o problemă teritorială importantă este dată de necesitatea identificării
rolului oraşelor mici şi a zonelor rurale în raport cu aceste centre urbane de dezvoltare.
Oraşele mici au mai multe probleme nesoluţionate şi mai puţine resurse umane, financiare şi
tehnice la dispoziţie în comparaţie cu oraşele mari.
4.2 Reţeaua policentrică urbană din România

Din studiile realizate în cadrul programului ESPON rezultă faptul că România se află printre
statele cu un grad mediu de policentrism, ierarhia aşezărilor fiind destul de rigidă şi puternic
influenţată de moştenirea fostului regim socialist. Astfel, Capitala Bucureşti are rolul
principal în ierarhia urbană, detaşându-se în special printr-o accesibilitate net superioară
24/92

celorlalte oraşe, precum şi printr-o prezenţă dominantă în reţeaua corporaţiilor economice şi

în sistemul administrativ.
Reţeaua policentrică de oraşe secundare este echilibrată în restul teritoriului, cele 7 centre
regionale având dimensiuni apropiate, cu unele diferenţe în funcţiile economice îndeplinite.
Policentrismul este mai ridicat în domeniul universitar. Dezvoltarea policentrică se poate
sprijini în primul rând pe oraşele Iaşi, Cluj-Napoca şi Timişoara, care oferă oportunităţi de
educaţie superioară variate, aproape de nivelul Capitalei. Nivelurile inferioare ale sistemului
urban naţional sunt însă mai slab dezvoltate, necesitând sprijin pentru consolidarea relaţiei
cu teritoriul înconjurător.
Conform Legii nr. 351 din 2001 privind aprobarea PATN, secţiunea IV Reţeaua de localităţi,
ierarhizarea funcţională reprezintă clasificarea localităţilor pe ranguri în funcţie de
importanţa în reţea şi de rolul teritorial, a localităţilor urbane - asigurându-se un sistem de
servire a populaţiei eficient din punct de vedere economic şi rurale - şi social şi o dezvoltare
echilibrată a localităţilor în teritoriu. Tot prin această lege sunt definite alte două concepte:
Reţea de localităţi - totalitatea localităţilor de pe un teritoriu (naţional, judeţean,
zonă funcţională), ale căror existenţă şi dezvoltare sunt caracterizate printr-un
ansamblu de relaţii desfăşurate pe multiple planuri (politico-administrativ, social-
cultural, economic etc.). Reţeaua de localităţi este constituită din localităţi urbane şi
localităţi rurale.
Sistem urban - sistem de localităţi învecinate între care se stabilesc relaţii de
cooperare economică, socială şi culturală, de amenajare a teritoriului şi de protecţie a
mediului, echipare tehnico-edilitară, fiecare păstrându-şi autonomia administrativă.
Rangul unei localităţi reprezintă expresia importanţei actuale şi în perspectivă imediată a
acesteia în cadrul reţelei din punct de vedere administrativ, politic, social, economic,
cultural etc., în raport cu dimensiunile ariei de influenţă polarizate şi cu nivelul de decizie pe
care îl implică în alocarea de resurse.
Reţeaua de oraşe includea în anul 2006 un număr de 320 de aşezări urbane, acestea fiind
grupate în 113 municipii şi 217 oraşe. Distribuţia lor geografică relevă trăsături specifice
generate de îndelungatul proces de populare a teritoriului naţional: distribuţia unitară fără
vid demografic sau economic şi toate unităţile fizice sunt polarizate de sisteme de aşezări
urbane sau rurale (cf. V. Cucu, România - Geografie umană, 1995). Două posibile reprezentări
ale polarizării teritoriului sunt redate în hărţile 2-1 şi 2-2.
25/92

Harta 2-1 – Polarizarea spaţiilor rurale pe teritoriul României. Sursa: Atlasul teritorial.
26/92

Harta 2-2 – Polarizarea spaţiilor rurale şi distanţa faţă de servicii bancare. Sursa: Atlasul
teritorial.
Zonele funcţionale urbane (FUA – Functional Urban Areas) reprezintă cele mai mici elemente
constitutive ale unei dezvoltări policentrice, fiind formate dintr-un nucleu urban şi aria
înconjurătoare integrată din punct de vedere al dezvoltării economice (de exemplu piaţa
locală a forţei de muncă).
În cadrul proiectului ESPON 2006 1.1.1. – Potenţial pentru dezvoltarea policentrică în Europa,
ariile urbane funcţionale din Europa au fost stabilite fie pe baza definiţiilor oficiale, fie pe
baza opiniilor experţilor (acolo unde aceste definiţii nu există), criteriile luate în considerare
axându-se pe bazinul forţei de muncă, polii urbani, etc. În statele cu populaţie de peste 10
milioane locuitori (deci inclusiv România), zonele urbane funcţionale au fost definite astfel:
cel puţin 15.000 locuitori în centrul urban şi peste 50.000 populaţia totală a FUA.
Zonele metropolitane de creştere (Metropolitan European Growth Areas – MEGA) au fost
identificate în cadrul studiului, pe baza unei analize multicriteriale care a inclus populaţia,
competitivitatea (prin produsul intern brut/locuitor şi localizarea sediului primelor 500
companii europene), gradul de conectivitate (numărul de călători din aeroporturi, precum şi
un indicator de accesibilitate multimodală) şi importanţa cunoaşterii (nivelul de educaţie şi
ponderea ocupării în activităţile de cercetare-dezvoltare). (harta 2-3)
27/92

28/92

Harta 2-3 – Zone metropolitane de creştere la nivel european.

În raportul final al proiectului, disponibil la adresa de Internet (pe pagina ESPON)
http://www.espon.eu/export/sites/default/Documents/Projects/ESPON2006Projects/Themat
icProjects/Polycentricity/fr-1.1.1_revised-full.pdf au fost identificate în România 59 zone
urbane funcţionale, din care 2 MEGA (Bucureşti şi Timişoara), 8 FUA de importanţă naţională
sau transnaţională (Cluj-Napoca, Iaşi, Constanţa, Braşov, Craiova, Galaţi, Ploieşti şi Oradea),
şi alte 49 FUA de importanţă regională şi locală.
Lista zonelor funcţionale (în ordinea descrescătoare a populaţiei FUA) este următoarea:
Bucureşti, Iaşi, Cluj-Napoca, Timişoara, Constanţa, Craiova, Galaţi, Braşov, Ploieşti, Brăila,
Oradea, Bacău, Arad, Piteşti, Sibiu, Târgu Mureş, Baia Mare, Buzău, Satu Mare, Botoşani,
Râmnicu Vâlcea, Suceava, Piatra Neamţ, Drobeta Turnu Severin, Focşani, Târgu Jiu, Tulcea.
Târgovişte, Reşiţa, Bistriţa, Slatina, Hunedoara, Vaslui, Călăraşi, Giurgiu, Roman, Deva,
Bârlad, Alba Iulia, Zalău, Sfântu Gheorghe, Turda, Mediaş, Slobozia, Oneşti, Alexandria,
Petroşani, Lugoj, Miercurea Ciuc, Mangalia, Câmpina, Câmpulung, Odorheiu Secuiesc,
Mioveni, Săcele, Voluntari, Codlea, Balş şi Blaj.
În acelaşi proiect, sunt propuse două concepte suplimentare : PUSH (Orizont potenţial
strategic urban - Potential Urban Strategic Horizon) şi PIA (zonele de integrare potenţială -
Potential Integration Areas). PUSH sunt arii cu potenţial de navetism, incluzând toate
localităţile care pot fi atinse, în cel puţin 10% din suprafaţă, în 45 minute pornind de la un
FUA. Zonele de integrare potenţială (PIA) sunt cele în care mai multe zone funcţionale urbane
îşi împart între ele cel puţin o treime din bazinul potenţial al forţei de muncă, considerându-
se că ele pot realiza activităţi comune.
Zonele de integrare potenţială identificate de studiul ESPON sunt, în ordinea descrescătoare a
populaţiei: Bucureşti (cu Voluntari), Galaţi (cu Brăila), Braşov (cu Sfântu Gheorghe, Codlea,
Săcele), Craiova (cu Balş), Piteşti (cu Mioveni), Călăraşi (transnaţional, cu Silistra), Mediaş (cu
Blaj), Hunedoara (cu Deva).
În ceea ce priveşte sistemul urban, propriu-zis, în clasificarea făcută prin ESPON a ariilor
urbane funcţionale, România este reprezentată de:
Două arii metropolitane de creştere europeană (MEGA): Bucureşti, Timişoara
Opt arii urbane funcţionale de nivel naţional/transnaţional distribuite
echilibrat în teritoriu: Craiova, Braşov, Galaţi, Constanţa, Iaşi, Cluj, Oradea,
Ploieşti.
Numirea oraşelor Bucureşti şi Timişoara între ariilor de creştere europene le plasează în rând
cu cele mai mari oraşe ale Europei. Totuşi, cele două oraşe au fost incluse doar în categoria 4,
din care fac parte MEGA mai puţin competitive, în general aşezate periferic, prezentând un
potenţial de creştere mai scăzut faţă de celelalte categorii pe toate nivelurile de analiză.
Capitalele din Europa Central-Estică (Budapesta, Praga, Bratislava, Varşovia) sunt încadrate în
categoria superioară (MEGA 3), doar Sofia fiind pe aceeaşi treaptă cu Municipiul Bucureşti în
categoria 4.
O altă posibilă ierarhizare, propusă în cadrul studiului Definirea conceptului naţional de
dezvoltare spaţială şi introducerea lui în structura planului naţional de dezvoltare, Vol. 1
Principiile generale care fundamentează conceptul naţional de dezvoltare spaţială, elaborat
de INCD URBAN Proiect în februarie 2007, ţinând cont de clasificările SPESP, ESPON,

29/92

PlanetCense etc. şi în relaţie cu ierarhizarea pe ranguri stabilită prin Legea nr. 351/2001, şi
având drept scop asigurarea dezvoltării policentrice şi echilibrate a reţelei de localităţi din
România şi promovarea unei structuri flexibile şi dinamice a acesteia, este următoarea:
Poli metropolitani MEGA cu vocaţie internaţională:
- municipiul Bucureşti (peste 1.000.000 locuitori) – rangul 0 – capitala României,
centru de dezvoltare de foarte mare atractivitate, inclus în reţeaua
continentală ca metropolă de categoria a 4-a, cu accesibilitate ridicată la
reţeaua majoră de transport europeană, sediul instituţiilor de decizie politică,
juridică şi economică de importanţă naţională şi internaţională, cu bună
relaţionare cu centrele urbane importante, dar şi cu localităţile din aria sa
directă de influenţă;
- oraşele Timişoara, Constanţa (300.000 – 1.000.000 locuitori) – municipii de
rangul I – centre de mare atractivitate, situate pe axe majore de transport, cu
nivel economic ridicat, identitate istorică şi culturală bine definită, cu
influenţă la nivel european. Dacă Timişoara este deja recunoscută ca metropolă
de categoria a 4-a, Constanţa se propune a fi inclusă în această categorie având
în vedere poziţia sa – terminal al coridorului trans-european 4, principalul port
la Marea Neagră;
Poli naţionali OPUS (cu potenţial FUA) şi potenţial metropolitan MEGA pe termen
lung:
- municipiile Braşov, Cluj-Napoca, Craiova, Iaşi, Galaţi (250.000 – 1.000.000) –
rangul I – centre reprezentative la nivel naţional, care pot dezvolta servicii
terţiare de nivel metropolitan, nivel economic ridicat, centre culturale şi
universitare cu identitate recunoscută, sedii ale unor instituţii teritoriale cu rol
regional şi arie de influenţă extinsă;
Poli supraregionali OPUS ( potenţial FUA) :
- 6 municipii (50.000 – 249.999 locuitori): Bacău, Oradea, Ploieşti, Brăila – rangul
I – şi Arad, Târgu Mureş – centre regionale situate în partea superioară din
rangul II – majoritatea cu populaţie peste 200.000 locuitori, cu premise
favorabile de afirmare (aeroport, situare pe coridoare trans-europene de
transport, cu învăţământ universitar şi anumite funcţiuni specializate “de
excelenţă”), care se fac remarcate şi prin amploarea zonei de influenţă;
Poli regionali OPUS ( potenţial FUA):
- 32 municipii (50.000 – 249.999 locuitori) – rangul II – majoritatea (26) fiind
reşedinţe de judeţ, centre economice şi administrative importante cu influenţă
la nivel regional, bine relaţionate în teritoriu, conectate la reţeaua naţională
sau europeană de transport. Se remarcă faptul că, deşi se manifestă diferenţe
legate de nivelul socio-economic de dezvoltare, de importanţa istorică şi
culturală, sau de dimensiunea ariei de influenţă, statutul administrativ actual
oferă oportunităţi de dezvoltare comparabile, în cazul unor politici orientate
spre consolidarea rolului lor regional;
Poli regionali OPUS (potenţial FUA) cu specificitate funcţională:
30/92

- municipiile Baia Mare, Râmnicu Vâlcea, Sibiu, Suceava (50.000 – 249.999

locuitori) – rangul II – centre cu influenţă regională, reşedinţe de judeţ, a căror
identitate este marcată de poziţia de portal pentru unele zone turistice
importante la nivel naţional şi internaţional şi de importanţa funcţiunilor
culturale şi universitare
Poli subregionali:
- 59 localităţi urbane (20.000 – 49.999 locuitori), municipii (rangul II) sau oraşe
(rangul III), centre cu rol de echilibru la nivel judeţean, parte dintre acestea cu
dezvoltare economică deosebită, poziţionare favorabilă, cuprinse în categoria
oraşelor mijlocii al căror rol polarizator trebuie consolidat pentru susţinerea
dezvoltării echilibrate a reţelei urbane; au potenţial de
descentralizare/deconcentrare/ delocalizare a unor funcţiuni, în principal
administrative şi de servicii.
Poli locali:
- localităţi urbane (sub 20.000 locuitori), în mare majoritate oraşe mici (rangul
III), cu rol de servire în spaţiul rural, cu nivel de dezvoltare şi dotare foarte
diferit, care impune orientări specifice ale politicilor teritoriale locale pentru
afirmarea rolului lor în revitalizarea zonelor pe care le polarizează. O categorie
specială, favorizată, o constituie oraşele staţiuni turistice care, deşi cu
dimensiune demografică redusă, pot avea un rol important la nivel naţional şi
regional. O parte din oraşele foarte mici, unele recent înfiinţate, necesită
consolidarea statutului urban ca prim demers pentru exercitarea rolului lor
teritorial.
Este necesară realizarea unei noi clasificări a localităţilor urbane prin care sa fie promovată
emergenţa unor zone urbane funcţionale şi valorizarea potenţialului teritorial propriu. Se
poate avea în vedere astfel opţiunea promovării une tipologii a 2 mari categorii: poli
metropolitani şi poli urbani, dar aceată nouă tipologie necesită o analiză mai aprofundată şi o
consultare cu toate instituţiile interesate.
4.3 Conturarea unor profile de proiecte prioritare pentru aşezările urbane

Aşezările urbane sunt de o importanţă deosebită pentru teritoriul naţional, având rolul de
coordonare al teritoriului din vecinătate şi de motor al dezvoltării economice.
Având în vedere declinul demografic al oraşelor, în special al celor mici şi mijlocii, sunt
necesare măsuri de creştere a atractivităţii oraşelor pentru a putea menţine un număr
suficient de ridicat de locuitori (de subliniat ar fi faptul că în acest caz relaţiile cu zona
periurbană sunt extrem de importante, centrele urbane şi zonele polarizate din jurul acestora
formând un întreg din acest punct de vedere).
Aceste măsuri, care trebuie aplicate în toate centrele urbane / zonele metropolitane,
indiferent de rangul acestora, ar trebui să aibă următoarele obiective:
crearea unui număr suficient de locuri de muncă;
31/92

asigurarea unei accesibilităţi cât mai bune, atât prin conexiuni cu polii de rang
superior cât şi în interiorul polilor; în cazul existenţei unor fluxuri importante de forţă
de muncă, conexiunile cu zona periurbană trebuie considerate la fel de importante ca
cele din interiorul centrului urban
crearea unor spaţii urbane de calitate (ex: spaţii pietonale, baze de agrement,
extinderea şi reabilitarea bazelor sportive de tradiţie, spaţii verzi);
crearea unor zone de desfacere a produselor agroalimentare pentru populaţia din
comunele din vecinătatea centrelor urbane;
asigurarea dotărilor edilitare şi a unor servicii de interes general (extindere reţele de
alimentare cu apă şi canalizare, reabilitare / retehnologizare sisteme de termoficare,
management integrat al deşeurilor - ex creare de noi depozite, dotare cu echipamente
de colectare, instalaţii pentru reciclarea deşeurilor etc)
asigurarea serviciilor sociale şi combaterea sărăciei (reabilitare locuinţe sociale,
creare / modernizare centre de servicii comunitare, proiecte de reducere a
abandonului şcolar, programe extraşcolare pentru copii, creşe şi grădiniţe pentru
copii, centre pentru persoane cu nevoi speciale)
apropierea administraţiei de cetăţeni şi îmbunătăţirea accesului locuitorilor la
informaţiile de interes public
O importanţă deosebită trebuie acordată centrelor urbane din vecinătatea frontierelor, în

cazul acestora fiind necesare măsuri de promovare a cooperării transfrontaliere, aceste
centre urbane putând să-şi extindă astfel zona de influenţă peste graniţe.
Localizarea geografică şi distanţa dintre centrele urbane trebuie să fie de asemenea un
element important în stabilirea tipurilor de măsuri care pot fi aplicate. Astfel, oraşele aflate
în vecinătate, la distanţe relativ mici (Galaţi – Brăila, Timişoara – Arad, Deva – Hunedoara,
Suceava – Botoşani) trebuie să dezvolte relaţii economice şi administrative între ele, cu
scopul de a promova complementaritatea şi eficientizarea investiţiilor publice. De exemplu se
pot identifica proiecte de infrastructură majoră (aeroporturi, poduri, centre logistice) de care
pot beneficia ambele oraşe, sau proiecte de creare a unor legături mai strânse (ex: crearea
unor noi legături interorăşeneşti, sistem integrat de transport în comun etc).
Pornind de la criteriile care stau la baza diferitelor propuneri de ierarhizare a oraşelor, pot fi
identificate acele elemente care dau potenţialul centrelor urbane şi care trebuie susţinute
prin proiecte care contribuie la menţinerea sau îmbunătăţirea indicatorilor care stau la baza
acestor propuneri de ierarhizare. De aceea, un principiu care poate fi urmat este cel de
concentrare a intervenţiilor pe acele elemente care sunt specifice unor centre urbane în
reţeaua de aşezări. De exemplu, finanţarea unor universităţi în polii subregionali sau chiar
polii regionali cu potenţial metropolitan limitat ar fi ineficientă, aceste oraşe nu au o tradiţie
universitară şi nu vor putea asigura legături solide între universităţi şi unităţile de producţie.
De asemenea, finanţarea unor servicii de interes general de nivel scăzut (licee, spitale de
categorie inferioară) ar trebui să fie făcută direct de către polii de rang superior, capabili să
întreţină acest nivel de dotări din propriul buget – în schimb în polii de rang inferior, aceste
dotări trebuie susţinute pentru a asigura o calitate minimă a serviciilor în zona polarizată. În
plus, în zonele în care reţeaua de oraşe este slab dezvoltată se pot identifica centre locale cu
32/92

potenţial de trecere la rangul superior, pentru care pot fi finanţate intervenţii care să
sprijine acest proces (ex: spital, liceu, conexiuni mai bune către polii de rang superior, etc).
Astfel, din criteriile utilizate pentru diferitele ierarhizări, inclusiv în studiile ESPON, se pot
reţine cele care diferenţiază categoriile de aşezări urbane, putându-se propune măsuri
adaptate care valorifică potenţialul local al acestor aşezări. O posibilă modalitate de
abordare este prezentată în tabelul 6:
Criteriu specific Măsuri posibile Categorii de oraşe

Acces la mai multe Extindere infrastructură aeroportuară Oraşele de rang superior,
sisteme de Extindere infrastructură portuară cu potenţial internaţional
transport
Dezvoltarea nodurilor intermodale Oraşele de rang superior,
Centre de logistică cu potenţial internaţional
Extindere infrastructură de transport Principalele centre
care asigură legătura cu parcurile regionale
industriale, platformele logistice,
structuri de afaceri etc
Reabilitare / extindere variante ocolire Toate categoriile, cu
transport rutier prioritate oraşele de rang
superior
Modernizare staţii căi ferate, porturi şi
autogări
Îmbunătăţirea conexiunilor la reţelele de Oraşele de rang inferior
transport principale / către polii fără acces la axele de
principali transport
Nivel de Dezvoltare centre de inovare Oraşele de rang superior,
performanţă cu potenţial internaţional
Promovare centre de excelenţă în
economică
cercetare, centre pentru transfer Principalele centre
(parcuri
tehnologic, parcuri ştiinţifice şi regionale
industriale,
tehnologice
clustere)
Dezvoltare parcuri industriale şi centre
afaceri
Încurajare / consolidare clustere
economice
Consolidarea relaţiilor dintre unităţile de
cercetare-inovare (ex. centre
universitare) şi centrele de producţie -
Oficii de legătură cu industria
Iniţiere proiecte de C&D la nivelul
entităţilor de inovare şi la nivelul
clusterelor economice
33/92


Învăţământ Creşterea învăţământului Oraşe
calităţii cu tradiţie
superior superior universitară, prioritar în
centrele universitare cu
Programe de practică pentru studenţi
peste 10.000 studenţi, în
Programe doctorale şi postdoctorale universităţile cele mai
Creare şi dotare laboratoare de prestigioase, şi cele care
cercetare cuprind specializări
universitare unice pe ţară
Modernizare campusuri universitare
Consolidare relaţii între centre
universitare şi piaţa forţei de muncă
Încurajarea creării de specializări
universitare noi
Creare parteneriate cu universităţi din Oraşe de importanţă
categoriile superioare de poli (filiale) regională fără tradiţie
universitară
Corelare între oferta universitară şi piaţa
forţei de muncă
Cultură Reabilitarea / dotarea instituţiilor Oraşele de rang superior,
culturale (ex: muzee, săli de spectacole, cu potenţial internaţional
teatre)
Încurajarea unor noi manifestări Oraşe de importanţă
culturale de calitate regională şi subregională
Servicii de interes Formare profesională personal medical Oraşele de rang superior,
general cu potenţial internaţional
Centre de dezvoltare resurse umane în
domeniul medical Principalele centre
regionale
Îmbunătăţire servicii medicale (spitale) Toate oraşele, diferenţiat
în funcţie de rang (ex:
Dotări echipamente spitale
spitale de categoria I în
oraşe cu potenţial
internaţional; spitale de
categoria IV în oraşe de
importanţă subregională
Creşterea calităţii învăţământului Oraşe de importanţă
secundar (licee) subregională
34/92


Diversitatea Sprijinire sector IMM, inclusiv spin-off şi Oraşe de importanţă
economiei microîntreprinderi high-tech regională şi subregională
Modernizare întreprinderi (dotarea cu
utilaje, instalaţii, echipamente de înaltă
tehnologie, automatizare proces
producţie)
Formare profesională şi calificarea forţei
de muncă
Facilitarea accesului grupurilor
vulnerabile pe piaţa muncii
Economie Valorificare expertiză în domeniul de Oraşele monoindustriale
specializată specializare
Întărirea sectorului de servicii şi
sprijinire sector IMM
Reconversie profesională a forţei de
muncă
Încurajarea diversificării economiei
Promovare ecoturism Staţiuni de turism
Construire/ reabilitare infrastructură
turism
Centre de informare şi promovare a
resurselor turistice naturale şi antropice
Adaptare învăţământ liceal la specificul
zonei
Încurajare dezvoltare în alte domenii
pentru diversificarea economiei
Reabilitare şi modernizare sisteme de Oraşe cu specializare
irigaţii agricolă sau pondere
importantă a activităţilor
Crearea centrelor de colectare produse
agricole
agricole specifice locale (cereale,
legume, fructe) şi crearea/reabilitarea
silozurilor
Crearea de unităţi de prelucrare produse
agricole
Promovare activităţi piscicole în
localităţile cu tradiţie
Adaptare învăţământ liceal la specificul
zonei
35/92

Tabel 6 – Măsuri adecvate unor categorii de oraşe în funcţie de criteriile ce stau la baza
ierarhizării
Această abordare bazată pe intervenţii diferenţiate pentru fiecare rang de aşezări urbane,
care presupun finanţarea unor măsuri de nivel superior (de ex centre de inovare, măsuri
pentru creşterea calităţii învăţământului superior, îmbunătăţirea accesibilităţii la nivel
internaţional) în principalii poli metropolitani şi a unor măsuri adaptate (ex. calitate
învăţământ secundar, diversificarea economiei, întărirea sectorului de servicii, valorificarea
experienţei în specializarea economică primordială), în polii de importanţă subregională,
trebuie completată însă prin corelarea cu obiectivele strategice la nivel european.
În documentul „Cum să întărim coeziunea teritorială ?5” elaborat sub egida preşedinţiei
poloneze, au fost propuse o serie de „chei teritoriale” care fac legătura între obiectivele
strategice stabilite la nivel european şi dimensiunea teritorială. Pornind de la aceste chei
teritoriale de interpretare a obiectivelor europene, am identificat mai jos posibile măsuri
corespunzătoare, propunând de asemenea aplicarea la anumite categorii de poli.
Cheie teritorială Tipuri de măsuri Categorii de poli

Accesibilitate la Dezvoltarea transportului aerian Oraşe de importanţă
nivel global internaţională
Accesibilitate la Dezvoltare reţele TEN-T (autostrăzi, căi Oraşe de importanţă
nivelul UE şi a ferate de mare viteză) internaţională şi
zonelor regională
Dezvoltare mijloace de transport între polii
transfrontaliere
din apropierea frontierei şi centrele din Oraşe de importanţă
ţările vecine (ex: Timişoara – Szeged, Arad subregională aflaţi în
– Szeged, Oradea – Debrecen, Giurgiu – apropierea frontierei
Ruse)
Accesibilitate Dezvoltare reţele TEN-T (autostrăzi, căi Oraşele de rang
naţională şi ferate de mare viteză) superior, cu potenţial
jurnalieră între internaţional
Încurajare transport public între metropole
metropole
Principalele centre
Noduri intermodale
regionale
Accesibilitate către Dezvoltare reţele de transport regionale Toate categoriile de poli
şi între centrele
Fluidizare transport intraurban / extindere
principale şi
transport public spre oraşele cu funcţie
secundare
rezidenţială din vecinătatea oraşelor de
(accesibilitate
importanţă internaţională şi regională
regională)
Crearea / reabilitarea variantelor de
ocolire
Transport public
către centrele
regionale

5
How to strengthen the territorial dimension of ‘Europe 2020’ and EU Cohesion Policy based on the Territorial
Agenda 2020

36/92


Transport public, Dezvoltare şi reabilitare reţele de transport Oraşe de importanţă
intermodal public la nivel de zonă metropolitană internaţională şi
regională
Sisteme de unificare a modurilor de
transport
Noduri intermodale
Sisteme inteligente de management al
transportului
E-conectivitate Infrastructură de telecomunicaţii şi date Toate categoriile de
oraşe
Ghişeu electronic
Accesibilitate către Îmbunătăţire infrastructură reţele Toate categoriile de
reţele de energie energetice oraşe
Acces servicii Modernizare echipamente şi căi de acces Toate categoriile de
economice de (porturi sau noduri feroviare sau rutiere cu oraşe
interes general potenţial multimodal)
Investiţii în Îmbunătăţirea calităţii învăţământului Toate categoriile de
educaţie, sănătate, superior oraşe, diferenţiat (ex
infrastructură învăţământ superior
Reabilitare infrastructură (spitale, licee)
edilitară predomină în oraşele de
Valorificarea spitalelor cu dotări importanţă
performante închise în 2011 internaţională şi
Asigurare dotări edilitare regională)
Valorizare a Măsuri specifice, în funcţie de potenţialul Toate categoriile de

elementelor de teritorial oraşe
potenţial specific
fiecărui teritoriu
Sisteme locale de Dezvoltare centre de inovare / centre Oraşe de importanţă
inovare tehnologice internaţională şi
regională
Management Valorificarea patrimoniului natural Oraşe de importanţă
inteligent al internaţională şi
Reabilitarea şi valorificarea patrimoniului
patrimoniului regională
cultural
natural şi cultural
Producţie de Realizarea de noi capacităţi de producere a Toate categoriile de
energie energiei electrice şi termice, prin oraşe, în principal
regenerabilă şi la valorificarea resurselor regenerabile oraşele mici şi mijlocii
nivel local
Elemente Realizarea de noi capacităţi de producere a Toate categoriile de
teritoriale specifice energiei electrice şi termice, prin oraşe, în principal
pentru producerea valorificarea resurselor regenerabile oraşele mici şi mijlocii
37/92


de energie
Regenerarea Crearea unor spaţii urbane de calitate Toate categoriile de
urbană oraşe
Interacţiuni între Reţele de metropole Oraşe de importanţă
metropole la nivel internaţională
Dezvoltarea transportului aerian şi a
UE
reţelelor TEN-T
Interacţiuni între Încurajare transport public între metropole Oraşe de importanţă
polii de creştere internaţională şi
naţionali principale centre
regionale
Lărgirea pieţii de Dezvoltare şi reabilitare reţele de transport Oraşe de importanţă
muncă locale public la nivel de zonă metropolitană internaţională şi
regională
Activităţi de Dezvoltare sisteme de transport integrate, Oraşe aflate în
cooperare dezvoltare a unor servicii de interes apropierea frontierei
teritorială cu general destinate cetăţenilor din ambele
impact teritorial ţări etc
semnificativ
Oraşe compacte şi Crearea unor spaţii urbane de calitate Toate categoriile de
durabile oraşe
Tabel 7 – Măsuri adecvate unor categorii de oraşe în funcţie de cheile teritoriale, cf. „How to
strengthen the territorial dimension of ‘Europe 2020’ and EU Cohesion Policy based on the
Territorial Agenda 2020”

Dezvoltarea urbană este considerată una dintre priorităţile majore la nivel
european, oraşele fiind considerate motoarele economiei europene şi catalizatori
ai creativităţii şi inovării.
Din studiul ESPON privind polii secundari, rezultă că, deşi trebuie acordată o
importanţă deosebită dezvoltării capitalelor europene, acestea fiind principalele
porţi de acces către economia globalizată, aceasta trebuie însoţită de stimularea
creşterii economice a reţelei de poli secundari (principalele centre regionale),
aceştia contribuind (împreună) la fel de mult la dezvoltarea economică, şi
asigurând totodată un echilibru teritorial;

Reţeaua de aşezări este dominată de capitala Bucureşti; principalii poli regionali
sunt repartizaţi însă echilibrat în teritoriu şi au dimensiuni apropiate, cu unele
diferenţe în funcţiile economice îndeplinite;
38/92

Policentrismul este mai ridicat în domeniul universitar, aşezări urbane precum

Iaşi, Cluj-Napoca şi Timişoara beneficiind de oferte de învăţământ superior
variate, iar alte centre universitare oferă specializări unice (ex: Constanţa –
navigaţie; Braşov – silvicultură; Ploieşti – petrol şi gaze, Galaţi – construcţii navale
etc);
Deşi România a fost caracterizată de o expansiune urbană continuă, încă de la
începutul secolului XX, aşezările urbane de rang inferior sunt slab dezvoltate şi nu
pot coordona teritoriul învecinat, neoferind servicii suficiente din punct de vedere
cantitativ sau calitativ;
Există teritorii lipsite de prezenţa oricărui centru urban pe o rază întinsă6,
acestea necesită identificarea şi dezvoltarea unui centru local susceptibil de a
deveni oraş de importanţă locală.

Toate aşezările urbane necesită intervenţii care să le crească atractivitatea, astfel
încât să îşi poată menţine populaţia şi să poată juca rolul de polarizare a
teritoriului învecinat;
Aşezările urbane trebuie să îşi consolideze punctele forte, care le asigură un rang
superior (ex: finanţarea dezvoltării aeroporturilor sau a intervenţiilor vizând
creşterea calităţii învăţământului superior în oraşele de importanţă
internaţională);
În susţinerea unei reţele policentrice se pot avea în vedere următoaele priorităţi:
- Dezvoltarea spaţială echilibrată şi echitate în sensul diminuării disparităţilor
regionale;
- Consolidarea competitivităţii regiunilor;
- Dezvoltaera reţelelor urbane – armăturii urbane;
- Contrabalansarea supraconcentrarii în diverse arii;
- Prevenirea exodului rural;
- Evitarea expansiunii urbane necontrolate.

6
vezi Legea 351/2001 privind PATN – secţiunea Reţeaua de localităţi, cu modificările şi completările ulterioare
39/92

4. Caracteristici fizico-geografice şi protecţia mediului

Teritoriul României are o distribuţie echilibrată a reliefului, munţii, dealurile şi podişurile şi
câmpiile ocupând suprafeţe aproximativ egale. Teritoriul României este definit de trei
elemente fizico-geografice majore: Munţii Carpaţi (din lanţul cărora mai mult de jumătate se
află în România), Dunărea (care străbate pe teritoriul României 1075 km din totalul de 2857)
şi Marea Neagră (litoralul românesc având o lungime de 244 km). Relieful are o structură de
amfiteatru, în centrul României aflându-se Depresiunea Transilvaniei, înconjurată de lanţul
Carpaţilor, apoi urmând Subcarpaţii, podişurile şi zonele de câmpie, reţeaua hidrografică
fiind colectată de Dunăre sau de afluenţii acesteia (Tisa, Siret, Prut). Datorită acestei
structuri, teritoriul naţional este inclus aproape în totalitate în bazinul hidrografic al Dunării
(excepţie făcând o bună parte a Dobrogei, ale cărei râuri se varsă direct în Marea Neagră).
Climatul României este în general temperat continental, cu o serie de variaţii impuse de
relief: mai arid în partea de est, cu diferenţe mai mari de temperatură între vară şi iarnă;
mai blând în partea de vest, datorită influenţei maselor oceanice şi a efectului de barieră al
lanţului Carpaţilor; cu influenţe submediteraneene în partea de sud-vest; mai rece în Carpaţi
şi în depresiunile intramontane.
Diferenţele climatice fac posibilă o mare varietate a vegetaţiei, România fiind singurul stat
european în care se întâlnesc 5 regiuni biogeografice: alpină (în Munţii Carpaţi), pontică (în
zona costieră), stepică (în partea de est şi sud-est), panonică (în partea de vest) şi
continentală (în restul ţării). Datorită acestor condiţii, România se bucură de o biodiversitate
foarte ridicată, la care contribuie şi prezenţa zonelor montane şi a zonelor umede (în special
lunca şi Delta Dunării), dar şi antropizarea mai redusă şi tradiţiile unei ţări destul de rurale,
care au permis conservarea naturii pe arii întinse.
În ultimele decenii, s-a putut constata o degradare continuă a mediului natural şi construit ca
urmare a creşterii consumurilor şi a mobilităţii, a schimbărilor comportamentale, în paralel
cu reducerea eficienţei măsurilor de control, prevenire şi protecţie, date fiind şi condiţiile
unei imperfecţiuni a cadrului legislativ în domeniu.
În acelaşi timp, a existat un interes tot mai crescut al autorităţilor şi al unei părţi a societăţii
civile în identificarea ariilor care şi-au menţinut potenţialul natural şi în declararea de arii
protejate. Astfel, la sfârşitul anului 2011 în România erau declarate 13 parcuri naţionale cu o
arie totală de 3168,72 kmp, 15 parcuri naturale cu o arie totală de 7728,10 kmp, precum şi
891 rezervaţii naturale şi monumente ale naturii, cu o arie totală de 3469,33 kmp. La acesta
se adaugă Rezervaţia Biosferei Delta Dunării (alte două Rezervaţii ale Biosferei, Rodna şi
Retezat, au şi statut de parc naţional), 8 zone umede protejate conform convenţiei Ramsar7,
precum şi 79 rezervaţii ştiinţifice aflate pe teritoriul parcurilor naturale sau a Rezervaţiei
Biosferei Delta Dunării.
În urma aderării la Uniunea Europeană, România a implementat sistemul de arii protejate
NATURA 2000, conform directivelor europene. În cea mai mare parte, siturile NATURA 2000 s-
au suprapus peste sistemul existent de arii protejate (parcuri naţionale şi naturale, rezervaţii
naturale), acestea fiind cel mai puţin afectate de activităţile umane şi asigurând o mai bună
conservare a speciilor şi habitatelor. Extinderea siturilor NATURA 2000 a avut o dinamică
foarte rapidă, depăşind din ce în ce mai mult suprafaţa ariilor protejate declarate anterior

7
Alte 4 situri au fost desemnate în iulie 2012, în total în prezent fiind 12 situri

40/92

(harta 3-1) astfel încât la începutul anului 2012 în România se găseau 531 arii NATURA 2000,
din care 148 SPA (arii de protecţie specială avifaunistică) şi 383 SCI (situri de interes
comunitar), suprafaţa totală ocupată fiind de 55.723,07 kmp, reprezentând 23,37 % din
suprafaţa totală a României. Cele două tipuri de arii NATURA 2000 se suprapun în parte,
9,54% din teritoriul naţional fiind cuprins atât într-un SCI, cât şi într-un SPA (harta 3-2).
Harta 3-1 – Arii protejate (parcuri naţionale, parcuri naturale) şi arii Natura 2000 pe teritoriul
României. Sursa datelor: Ministerul Mediului şi Pădurilor, 2012
41/92

Harta 3-2 – Situri Natura 2000 (SCI, SPA) pe teritoriul României. Sursa datelor: MMP, 2012.
Analiza schimbărilor climatice indică faptul că România prezintă o vulnerabilitate destul de
crescută la schimbările climatice, modelele predictive indicând o creştere cu 2-3°C a
temperaturii medii şi o scădere însemnată a precipitaţiilor, atât în lunile de iarnă cât şi în
cele de vară. Apare ca extrem de necesară adaptarea politicilor la această situaţie, însă
capacitatea de adaptare a regiunilor din România la schimbările climatice este scăzută în
comparaţie cu restul Europei (harta 3-3).
42/92

Harta 3-3 – Vulnerabilitatea regiunilor europene faţă de schimbările climatice
43/92


Schimbările climatice reprezintă o provocare importantă la nivel european, afectând
întregul teritoriu din punct de vedere socio-economice
Planurile de acţiune privind schimbările climatice se îndreaptă către două direcţii:
combaterea efectelor şi adaptarea la schimbările climatice;
În cadrul Strategiei 2020 este formulat ca obiectiv reducerea cu 20 % a emisiilor de
gaze cu efect de seră, scopul principal fiind contribuţia la diminuarea încălzirii
globale;
Continentul european este în general caracterizat de o artificializare puternică şi de o
presiune antropică ridicată asupra ariilor naturale. Reţeaua de arii protejate Natura
2000 este instrumentul principal prin care Comisia Europeană încearcă să protejeze
habitatele naturale şi biodiversitatea;
La nivelul Uniunii Europene, teritoriul ţării noastre are o mare importanţă din punct
de vedere al biodiversităţii şi patrimoniului natural;

România este afectată de schimbările climatice, şi prezintă o capacitate de adaptare
redusă în comparaţie cu restul Europei;
Aproape un sfert din teritoriul naţional face parte din reţeaua Natura 2000; teritorial,
acestea se concentrează în regiunile montane (cu precădere în Carpaţii Meridionali şi
Munţii Banatului) şi de-a lungul principalelor cursuri de apă, inclusiv Lunca şi Delta
Dunării.
Siturile Natura 2000 capătă o importanţă tot mai mare, extinderea lor fiind într-o
creştere rapidă şi diminuând importanţa sistemului anterior de arii protejate; de
altfel, cea mai mare parte din teritoriul parcurilor naturale şi naţionale sunt incluse în
Natura 2000;

Există un potenţial natural important dat de biodiversitatea excepţională şi de
existenţa unor teritorii vaste mai puţin afectate de activităţile umane;
Este necesară valorificarea planurilor de management ale ariilor protejate şi ariilor
Natura 2000 în elaborarea strategiilor de dezvoltare locală; aceste documente pot
ajuta la planificarea integrată şi în fundamentarea instrumentelor de dezvoltare
teritorială, dacă este cazul;
44/92

5. Infrastructura de transport şi accesibilitatea

În raport cu continentul european, România se plasează într-o poziţie geografică periferică,
aflându-se în afara fluxurilor majore de schimburi şi de transfer inter-europene şi inter-
continentale, care ocolesc Marea Neagră şi lanţul montan carpatic. România are, totuşi, prin
însăşi această situare marginală, un potenţial remarcabil de relaţionare cu teritoriile vecine
extracomunitare şi cu arealul de sud-est extrem al Comunităţii, nu în ultimul rând prin
anumite valori culturale şi valenţe de comunicare, potenţial pe care îl poate pune în valoare
prin crearea premiselor şi oportunităţilor teritoriale de interconectare fizică în cuprinsul
propriului său teritoriu: dezvoltarea prioritară a infrastructurilor de transport feroviar, rutier,
naval, aerian şi intermodal şi de transport al energiei.
Odată cu aderarea din 2007, situarea României în extremitatea estică a Uniunii Europene riscă
să fixeze statutul de periferie, frontiera estică a UE urmând să rămână stabilă cel puţin pe
termen mediu. Mai mult, în cazul în care apropierea de UE a statelor din fosta Iugoslavie va
dinamiza relaţiile nord-sud la vest de România, coridoare precum coridorul 4 trans-european
şi coridorul Dunării vor rămâne pe plan secundar. Studiile efectuate recent la nivel macro-
regional (ESTIA), întăresc imaginea de periferie a României.
Accesibilitatea României către zona dezvoltată din centrul Europei este destul de scăzută, din
cauza distanţei fizice ridicate, dar şi barierelor geografice (Munţii Carpaţi) şi infrastructurii
mai slab dezvoltate (lipsa autostrăzilor sau a reţelelor feroviare de mare viteză). Conexiunile
bazate pe transportul aerian sunt de asemenea insuficiente, dintr-un studiu ESPON recent8
rezultând că Municipiul Bucureşti oferă doar două posibilităţi de călătorii de afaceri către alte
metropole europene cu întoarcere în aceeaşi zi (harta 4-1).
Pentru România rămâne însă ca oportunitate rolul de releu regional între est-vest şi nord-sud
şi de conector între Europa, Orientul Apropiat, Africa şi Asia, anunţat prin „Principiile
directoare pentru dezvoltarea teritorială durabilă pe continentul European” CEMAT, Hanovra,
2000. Aceasta creează o viziune spaţială diferită faţă de studiile ESPON care se referă
aproape exclusiv la spaţiul european (în fapt restrâns în cea mai mare parte la UE 27) şi reduc
rolul coridoarelor 4 şi 7 şi nu iau în considerare nici importanţa terminalului lor estic – portul
Constanţa. În perspectivă, Constanţa, cel mai mare şi mai activ port la Marea Neagră, poate
deveni al doilea mare port al Europei (după Rotterdam) şi totodată unul dintre cele mai mari
din lume.
Accesibilitatea pe teritoriul României este determinată de extinderea şi calităţii
infrastructurii de transport. Studii efectuate au arătat că, din motive care ţin atât de
contextul istoric cât şi de cadrul fizico-geografic, există o concentrare importantă a
transportului către Bucureşti, axa Bucureşti-Ploieşti-Braşov fiind cea mai accesibilă.
În ceea ce priveşte căile feroviare, infrastructura a cunoscut o degradare continuă în ultimele
două decenii, pe lângă dezafectarea unor linii şi reducerea numărului de garnituri
observându-se şi o creştere îngrijorătoare a duratei de parcurs, toţi aceşti factori contribuind
la scăderea considerabilă a utilizării trenului în defavoarea celorlalte moduri de transport, în
special cel rutier. În plus, densitatea căilor ferate prin comparaţie cu Europa centrală şi de
vest este mult redusă (harta 4-2).

8
http://www.espon.eu/main/Menu_Projects/Menu_AppliedResearch/foci.html
45/92

Harta 4-1 – Accesibilitatea metropolelor europene prin călătorii (căi ferate şi aeriene) în
cursul unei zile (orele 5-23)

46/92

47/92

Harta 4-2 - Reţeaua europeană de căi ferate

O analiză realizată de O. Groza şi I. Muntele, publicată în Revue Roumaine de Geographie în
2004, arată faptul că reţeaua feroviară are o eficacitate (calculată ca viteza medie de acces
la cea mai îndepărtate staţie ferată din ţară) mai mare în partea central-vestică, cea mai
scăzută eficacitate înregistrându-se în depresiunile intramontane Ciuc şi Giurgeu (hărţi 4-3, 4-
4).
Harta 4-3 – Accesibilitatea feroviară (interpolare prin metoda kriging a timpului necesar pentru
a călători de la o staţie de cale ferată la cea mai îndepărtată staţie din ţară. Sursa: O. Groza, I.
Muntele.
48/92

Harta 4-4 – Eficacitatea reţelei feroviare (interpolare prin metoda kriging a vitezei medii a
călătoriei cu trenul pe cel mai scurt traseu către cea mai îndepărtată staţie din ţară) Sursa: O.
Groza, I. Muntele.
Din harta căilor rutiere de transport se poate observa că în lipsa unei reţele de autostrăzi
suficient de extinse, transportul rutier se sprijină în mare parte pe drumurile naţionale (harta
4-5). Lipsa reţelei de autostrăzi face ca transportul rutier în România (ca de altfel în general
în partea central-estică a Europei) să fie mult mai puţin rapid decât la nivel european (harta
4-6), contribuind astfel la discrepanţele centru-periferie.
49/92

Harta 4-5 - Reţeaua europeană de căi rutiere.
50/92

51/92

Harta 4-6 - Diferenţe de randament ale cărilor rutiere la nivel European. Sursa: Cartea verde
privind coeziunea teritorială
În România existau la sfârşitul anului 2007 drumuri publice cu o lungime totală de 80893 km, din
care doar 16.118 km drumuri naţionale (tabelul 8). În lungimea totală au fost incluse şi
drumurile pietruite şi de pământ, care reprezintă circa 46,8% din lungimea totală.
Drumuri Naţionale Judeţene şi comunale nsitate

publice
(km) Regiune Total moderniza îmbrăcămin Total moderniz îmbrăcăminţi00 km2
te ţi uşoare ate uşoare
TOTAL 1611 14666 1159 64775 7376 20238 33,9
8
Nord -Vest 2023 1778 232 9904 1550 2647 34,9
Centru 2240 2113 83 8258 422 2765 30,8
Nord - Est 2674 2428 205 10850 1099 2640 36,7
Sud - Est 2 128 1902 178 8610 218 3741 30,0
Bucureşti-Ilfov 309 309 - 581 253 189 48,9
Sud-Muntenia 2791 2664 95 9569 963 3663 35,9
Sud-Vest 2061 1690 266 8584 1848 2182 36,4
Oltenia
Vest 1892 1782 100 8419 1023 2411 32,3
Tabelul 8 – Structura drumurilor publice în regiunile de dezvoltare ale României.
Din datele de mai sus rezultă că reţeaua de drumuri publice este distribuită uniform, pe
regiuni, cu excepţia Regiunii Bucureşti - Ilfov, unde densitatea drumurilor publice este mult
mai mare (47.9/100 km2), firesc dacă avem în vedere concentrarea drumurilor către Capitală
şi suprafaţa restrânsă a regiunii, lipsită totodată de obstacole naturale majore.
Ponderea drumurilor modernizate în teritoriu este scăzută, ceea ce are consecinţe negative în
atragerea unor largi teritorii în activităţi economice productive, limitând atât desfacerea
produselor agricole în centrele urbane, cât şi posibilitatea ca zonele cu potenţial agroturistic
să fie atrase în circuitul economic naţional (de exemplu zona subcarpatică a Munteniei şi
Olteniei, podişul Mehedinţi, Munţii Apuseni). Completarea reţelei TEN-T rutiere, mai ales
celei centrale, din care remarcăm coridorul 4 de transport (Bucureşti – Piteşti – Sibiu –
Timişoara şi ramura sudică Timişoara – Drobeta Turnu Severin – Calafat – Craiova - Bucureşti),
dar şi celelalte segmente (Giurgiu – Bucureşti – Buzău – Focşani – Bacău – Suceava şi Sebeş –
Turda – Târgu Mureş – Paşcani – Iaşi), va fi esenţială pentru reducerea timpilor de călătorie pe
teritoriul României (harta 4-7), ţinând cont de obligaţia finalizării reţelei TEN-T centrale la
nivel de autostradă sau drum expres până în anul 2030.
52/92

Principalele probleme ale reţelei de drumuri publice de la nivel regional sunt reprezentate de
capacitatea insuficientă de a prelua traficul greu şi vehiculele de mare tonaj (în special în
Regiunile Bucureşti-Ilfov, Nord-Vest şi Vest), de lipsa autostrăzilor, de iluminatul şi marcajele
realizate necorespunzător. Regiunile care beneficiază de un acces mai bun la infrastructura
de transport sunt: Bucureşti-Ilfov, Centru şi Sud.
Faptul că s-a considerat prioritară reabilitarea reţelei de drumuri naţionale, neglijându-se
atât valoric cât şi calitativ reţeaua de drumuri judeţene/comunale adânceşte discrepanţele
regionale şi împiedică dezvoltarea teritorială omogenă a ţării. O serie de hărţi elaborate de
Universitatea Al. I. Cuza din Iaşi, CUGUAT-TIGRIS9 în cadrul proiectului ESPON Database – faza
a II-a arată diferenţele de accesibilitate din prezent, precum şi gradul de ameliorare al
accesibilităţii în cazul creşterii vitezei medii de rulare pe diferitele categorii de drumuri. Din
aceste hărţi (4-8, 4-9, 4-10, 4-11) rezultă că sunt teritorii care ar beneficia mai mult de
reabilitarea drumurilor comunale şi judeţene, ameliorându-şi considerabil accesibilitatea (de
ex: Munţii Vrancei, parte din Dobrogea, Munţii Apuseni, zona Moldova Nouă etc. – regiuni care
au probleme de accesibilitate, după cum derivă din harta 4-8).
Harta 4-7 – Reţeaua de căi de transport rutier – drumuri de importanţă europeană. Sursa
datelor: MTI

9
Centrul Universitar de Geografie Umană şi Amenajarea Teritoriului “Teritorii Inovante Gestiune Regională şi
Interacţiune Spaţială”
53/92

Harta 4-8 – Accesibilitatea reţelei urbane în teritoriu. Sursa: CUGUAT-TIGRIS.
Harta 4-9 – Creşterea accesibilităţii reţelei urbane în teritoriu

(scenariu complet: DC= 30 km/h ; DJ = 50 km/h; DN = 70 km/h; A = 100 km/h).

54/92


(scenariu centrat pe:drumuri naţionale; DN = 70 km/h; A = 100 km/h)

(scenariu centrat pe:drumuri locale; DJ = 50 km/h; DC = 30 km/h)
55/92

Harta 4- 12 - Diferenţe de accesibilitate la oraşele de pe teritoriul României

Harta 4-12 prezintă distribuţia accesibilităţii oraşelor într-o vecinătate de 50 de km, bazată
pe reţeaua rutieră. Distribuţia zonelor problematice (număr redus de oraşe disponibile în
aproximativ 60 de minute) se suprapune peste limitele provinciilor istorice şi indică pe de o
parte deficienţe majore de coerenţă a sistemului urban naţional iar pe de altă parte confirmă
structurile regionale clasice ale României. La nivel regional, prin suprapunerea pe hartă şi a
conexiunilor optime în reţea (într-o rază de 25 de km) se pot revela arealele cu deficienţe de
accesibilitate fată de furnizorii de servicii esenţiale din teritoriu. Din punct de vedere al
explorării potenţialului policentric, suprapunerea conexiunilor optime permite sesizarea
zonelor cu sisteme axiale incomplete sau deconectate sau a celor cu sisteme care prezintă o
evidentă tendinţă de concentrare a diverselor fluxuri de mărfuri, persoane şi informaţie.
Diversele măsuri administrative care au condus la o urbanizare avansată (deşi artificială în
bună măsură) a anumitor areale precum Suceava ori proximitatea capitalei, creează premise
pentru emergenţa unui sistem urban policentric cu impact local. O comparaţie între
deficienţele de accesibilitate urbană şi performanţa economică nu ar fi lipsită de interes,
deoarece ar putea explica o parte din lipsa de dinamism economic şi a tendinţelor de
agravare a disparităţilor la scară judeţeană şi naţională.
Implicaţiile reţelei de transport asupra dezvoltării teritoriale sunt multiple. Astfel, la nivel
intraregional, reţeaua de transport inadecvată împiedică dezvoltarea oraşelor mici şi mijlocii,
a comunelor şi a satelor. Multe zone nu dispun de reţele rutiere de transport suficiente între
localităţi foarte slab dezvoltate (de exemplu, în Delta Dunării, Munţii Apuseni, Carpaţii de

56/92

Curbură, podişul Mehedinţi), determinând chiar izolarea unor localităţi. Forţa de muncă din
zona rurală, care are o pondere de 45,2% în Romania, este dificil de valorificat dată fiind
mobilitatea redusă care nu se poate îmbunătăţi din cauza infrastructurii de transport
deficitare.
Infrastructura precară nu impiedică doar accesul pe piaţă al produselor autohtone, ci
descurajează şi investitorii interesaţi de agricultură. Angrosiştii de legume, fructe, lapte şi
alte produse alimentare preferă să aducă marfă din străinătate, în loc să colecteze aceste
produse de la fermierii români, întrucât costul transportului (inclusiv colectarea) şi timpul de
livrare sunt mai mari. Tot din cauza unei infrastructuri necorespunzătoare, zone deosebit de
atractive nu pot fi introduse în circuite agroturistice sau de turism cultural. Prin realizarea
unei infrastructuri de transport adecvate, regiuni întinse ar putea deveni zone economice
dinamice, prin utilizarea de forţă de muncă şi terenuri la preţuri acceptabile.
De asemenea, conexiunile interrregionale sunt adesea insuficiente. Barierele naturale
formate de lanţul Carpaţilor dar şi de principalele râuri duc frecvent la apariţia îngustărilor
(bottle-necks), căi de transport care reprezintă în termeni practici singura alternativă viabilă
de mobilitate. De altfel, în cazul unor dezastre naturale sau accidente pe aceste căi de
transport se pot produce blocaje semnificative. Exemple pot fi date în zona Carpaţilor
(alternativele la defileul Oltului pot duce la ocoluri de sute de km; în cazul în care drumul
naţional din Defileul Dunării este blocat este necesară ocolirea până la Reşiţa; traversarea
Carpaţilor Orientali pe direcţia Bistriţa – Vatra Dornei – Câmpulung Moldovenesc - Suceava
este de asemenea greu de evitat fără ocoluri importante) dar şi peste Dunăre (cel mai
evident exemplu fiind lipsa oricărui pod între Calafat, după terminarea sa, şi Giurgiu sau lipsa
unei legături rapide între sistemul urban Brăila-Galaţi şi Tulcea). O altă legătură
interregională care este afectată de o îngustare este cea dintre Muntenia şi Moldova, podul
peste Buzău de la Mărăcineni fiind lipsit de alternative viabile pentru un trafic însemnat pe o
rază foarte mare (opţiunea de ocolire prin Brăila presupunând de asemenea un traseu mult
prelungit).

Există diferenţe majore de accesibilitate la nivel european care accentuează structura
centru-periferie;
La nivel european se pune accentul pe stimularea modurilor de transport mai eficiente
din punct de vedere energetic şi mai puţin poluante (căi ferate, transport naval);
Iniţiativa TEN-T are drept scop construirea unei reţele pan-europene de transport, cu
scopul de interconectare a tuturor regiunilor şi de a asigura accesul cetăţenilor şi
operatorilor economici
Reţeaua TEN-T cuprinde două niveluri complementare: reţeaua centrală (TEN-T core)
este formată din secţiunile principale ale reţelei şi are ca termen de instituire 2030,
iar reţeaua globală (TEN-T comprehensive), formată din toate secţiunile, va fi
finalizată în 2050.
57/92


România se află la periferia Europei, având o accesibilitate scăzută la nivel european;
distanţa fizică mare faţă de centrul Europei este accentuată de problemele de
infrastructură
Transportul feroviar este într-un declin pronunţat şi necesită investiţii majore în
reabilitarea infrastructurii; de asemenea, este necesară completarea rapidă a reţelei
de autostrăzi
Reţeaua naţională de transport prezintă o orientare clară către Bucureşti, căile de
transport fiind concentrate către principalele centre regionale;
Legăturile interregionale sunt în general insuficient dezvoltate, mai ales că întâmpină
obstacole naturale: Munţii Carpaţi, râuri, provocând adesea fenomenul de bottleneck.
Zonele rurale periferice sunt în general cele în care problemele de accesibilitate sunt
cele mai pregnante; în unele teritorii mai izolate, creşterea accesibilităţii ar fi mai
eficientă prin concentrarea investiţiilor pe reabilitarea drumurilor comunale şi
judeţene

Modificând perspectiva, deşi România se află la periferia Europei şi are probleme de
accesibilitate către cele mai dezvoltate regiuni europene, poate profita de poziţia de
placă turnantă între Europa şi Orientul Apropiat, valorificându-şi poziţia geografică şi
accesibilitatea superioară către regiunile din vecinătatea estică şi sud-estică a
Europei;
Valorificarea potenţialului oferit de prezenţa celui mai mare port la Marea Neagră şi
de fluviul Dunărea;
58/92

6. Dezvoltare economică (capitol în lucru)

Acest capitol va fi elaborat ulterior
7.1 Discrepanţe ale dezvoltării la nivel european şi naţional
7.2 Poli de competitivitate

Studiul “Analiza situaţiei existente privind polii de competitivitate existenţi şi potenţiali din
România” a identificat următoarele clustere şi potenţiali poli de competitivitate în România:
Nr. Denumire Domeniu Regiune Cluste Potenţial pol

r competitivit
crt.
ate
1 AUTOMOTIVEST Automotive Vest X
Regional cluster
2 ICT Regional Cluster ICT Vest X
3 Dacia Renault Cluster Automotive Sud X
4 PRO WOOD Regional Wood Ind. Lemnului Centru (Covasna) X
Cluster si a mobilei
5 Green Energy cluster Energii Centru (Covasna) X
regenerabile
6 TURINN Cluster Turism Sud Vest X
7 Agro-Food Agro-food Vest (Arad) X
Regional Cluster
8 ELECTROPRECIZIA Automotive Centru X
Electrotechnical Mecatronicã (Braşov)
Cluster ETREC Electrotehnic
ã
9 ASTRICO Textiles Textile Nord Est X
Cluster
10 Tourism Regional Cluster Tourism Nord Est X
(Suceava)
11 ELINCLUS Innovative Electronicã Bucureşti X
Cluster
12 REN ERG Cluster Energii Centru X

59/92


r competitivit
crt.
ate
regenerabile
13 ICT –Regional ICT Sud Vest X
Xompetitiveness Pole
Oltenia Cluster
14 Geothermal Energy Energie Nord Vest X
Cluster geotermalã
15 Cluster Traditions Textile Sud Est (Vrancea) X
Manufacture Future TMV
Sud Est
16 RegioFa Centru (Odorheiu X
Secuiesc)
17 Automotive Cluster Automotive Nord Est (Iaşi) X
18 Black Sea REC Energii Bucureşti X
regenerabile
19 Furniture Cluster Mobilă Centru X
20 Agro Food Cluster Agro Food Bucureşti Ilfov X
Bucureşti
21 Agro Food NE Agro Food Nord Est X
22 Turism Turism Sud Est X
23 Construcţii navale Construcţii Sud Est (Galaţi, X
navale Constanţa)
24 Logisticã Logisticã Sud Est X
(Constanţa)
25 Agrofood Sud Agro Food Sud X
26 Electrotehnicã Electrotehnic Sud (Argeş, X
ã Dâmboviţa)
27 Imbrãcãminte, Modã Textile Bucureşti X
28 Edituri Edituri Bucureşti X
29 Materiale de construcţii Construcţii Bucureşti X
30 Agro Food Agro Food Sud Vest X
31 Vin Agro Food Centru (Mureş, X
Alba)
32 Ceramicã Tradiţional Centru (Alba) X
33 Construcţii de maşini Maşini si Sud Vest X

60/92


r competitivit
crt.
ate
echipamente
34 Romanian Textile Concept Textile Bucureşti X
Clusters Bucharest
35 Carpathians Cluster Turism Centru-Sud X
Tabelul 10 - Clustere şi potenţiali poli de competitivitate în România10.
Importanţa dezvoltării unor clustere economice la nivel naţional este subliniată şi în

Documentul preliminar al Strategiei Naţionale pentru Competitivitate Economică, care
evidenţiează în cadrul pilonului 2 – Industrie, următoarele teme prioritare:
• Stimularea sectoarelor industriale intensive tehnologic.
• Crearea de parcuri şi clustere industriale.
• Susţinerea sectoarelor strategice (inclusiv sectorul industriilor creative).
Spre deosebire de nivelul naţional, în cazul celui regional, analiza calitativă este cea care
aduce cele mai multe informaţii cu privire la existenţa unor clustere, respecti v a unor poli de
competitivitate, deoarece, mai mult decât informaţia adusă de datele ce reprezintă situaţia
la un moment dat, clusterul/polul de competitivitate reprezintă dorinţa actorilor implicaţi de
a coopera având la bază o strategie şi obiective comune, implicând armonizarea intereselor
diferiţilor actori.
Cluster Valoare indice pol de competitivitate

„C”
Dacia Renault 36
Electrotehnica ETREC 30,96
Energy Centru 29
Lemn Centru 26,73
Textil Sud Est 26,44
ICT Vest 25,98
Turism Sud Vest 23,79
Textil Nord Est 23,54
Geotermal Nord Vest 22,1
Agro Food Vest 21,26

10
Sursa datelor: Analiza situaţiei existente privind polii de competitivitate existenţi şi potenţiali din omânia,
Autoritatea de Management pentru Programul Operaţional Sectorial „Creşterea Competitivităţii Economice”
(AM POS CCE), aprilie 2011

61/92

Automotive Vest 20,13

Tabelul 11 - Ierarhia clusterelor în funcţie de valorile indicelui Polului de Competitivitate9
7.3 Centre universitare ca factori de competitivitate;

Învăţământul superior din România a cunoscut o dezvoltare continuă din 1990 până în
prezent, atât în sectorul public, cât şi în cel privat. Învăţământul superior se desfăşoară la
formele de învăţământ de zi, seral, cu frecvenţă redusă sau învăţământ deschis la distanţă.
Conform Raportul Comisiei Prezidenţiale pentru analiza şi elaborarea politicilor din
domeniile educaţiei şi cercetării din 2007, mediul universitar românesc se caracterizează
printr-o excesivă uniformizare şi dispersie a resurselor. Toate universităţile din ţară, publice
sau private, consideră că sunt instituţii de învăţământ superior şi cercetare. Nici o
universitate nu s-a concentrat prioritar pe programe de masterat, doctorat sau post-doc şi să
devină astfel universitate de cercetare intensivă (research intensive). Nici o universitate nu a
acceptat să-şi lege misiunea de nevoile de forţă de muncă şi agenda comunităţii locale, deşi
foarte multe nu au decât o relevanţă strict locală. De asemenea, potrivit raportului Starea
calităţii în învăţământul superior din România (Barometrul calităţii 2010), potenţialul de
inovare al universităţilor româneşti este limitat, iar comunicarea cu mediul social, economic
şi academic este limitată. Totuşi universităţile reprezintă o puternică resursă de cunoaştere
pentru procesul de dezvoltare regională şi de inovare şi trebuie să coopereze cu antreprenorii
pentru identificarea activităţilor cu valoare adăugată ridicată care oferă cele mai bune şanse
în consolidarea competitivităţii unei regiuni.
Patru universităţi din România sunt incluse în Clasamentul Internaţional al Universităţilor - QS
World University Rankings 2012: Universitatea din Bucureşti, Universitatea Babeş Bolyai din
Cluj-Napoca, Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iaşi şi Universitatea de Vest din
Timişoara, care se aflau în Top 700 la nivel mondial. Toate cele patru universităţi se clasează
pe locuri între 600 – 700.
Ca număr de studenţi, principalele centre universitare sunt Bucureşti, Cluj-Napoca, Iaşi,
urmate de Braşov, Timişoara, Constanţa, Craiova, Sibiu şi Arad (tabelul 12).
Categorie Centre universitare Număr studenţi

(2010/11)
Centre de importanţă Bucureşti peste 220.000
europeană
Cluj-Napoca, Iaşi peste 50.000
Centre universitare Timişoara, Braşov, Constanţa peste 35.000
mari
Craiova, Arad, Sibiu 20-30.000
Oradea, Galaţi, Târgu Mureş, Piteşti 10-20.000
Centre universitare de Suceava, Ploieşti, Târgovişte, Târgu Jiu, 5-10.000
importanţă medie Baia Mare
Centre universitare de Petroşani, Râmnicu Vâlcea, Reşiţa, Alba Iulia 3-5.000
62/92

importanţă regională
Alte 31 localităţi cu funcţie de învăţământ sub 3.000
universitar
Tabel 12 – Categorii de centre universitare, ierarhizare după numărul de studenţi. Sursa datelor:
INS.
În ceea ce priveşte numărul de cadre didactice universitare, ierarhia este mai clară (tabelul
13), principalele centre universitare fiind cele de tradiţie: Bucureşti, Cluj-Napoca, Iaşi,
Timişoara, urmate de Craiova, Oradea, Constanţa şi Braşov. Se remarcă faptul că există
centre universitare (Braşov, Constanţa, Arad) în care raportul între studenţi şi cadrele
didactice este foarte ridicat, indicând probabil o pondere mai ridicată a formelor de
învăţământ cu frecvenţă redusă şi la distanţă.
Centru universitar Număr Număr Nr Număr Număr
total studenţi studenţi universităţi facultăţi
cadre raportat
didactice la cadrele
didactice
Bucureşti 10087 222047 22 34 170
Cluj-Napoca 3862 57595 15 10 50
Iaşi 3203 55557 17 11 50
Timişoara 2189 39139 18 8 43
Craiova 1405 29956 21 3 23
Oradea 1382 17497 13 4 25
Constanţa 957 38120 40 5 29
Braşov 926 45992 50 3 25
Sibiu 848 22077 26 4 21
Târgu Mureş 735 11705 16 4 15
Galaţi 667 17765 27 2 19
Arad 576 23616 41 2 24
Piteşti 525 12291 23 2 14
Ploieşti 351 8246 23 1 5
Suceava 342 9299 27 1 9
Târgovişte 321 7519 23 1 8
Bacău 287 6792 24 2 9
Tabel 13 – Caracteristici ale principalelor centre universitare, ierarhizate în funcţie de
numărul de cadre didactice (anul universitar 2010-2011). Sursa datelor: INS
63/92

Conform datelor INS, interesul tinerilor pentru acest nivel de educaţie a crescut constant
după 1990, evoluţie confirmată şi de figura 1, anul 2007 reprezentând momentul declanşării
trendului descendent. Totuşi, în acest moment, învăţământul din România se confruntă cu
problema unei opţiuni fundamentale: ori continuă să funcţioneze inerţial ori se orientează
către acele transformări care să-l sincronizeze cu cele mai importante dezvoltări actuale şi
viitoare.
În centrele universitare se constată o reducere a numărului de instituţii de învăţământ
superior între 2000 şi 2010 de la 126 la 108, iar, în ceea ce priveşte numărul de facultăţi,
acesta a scăzut uşor sau a stagnat, cu excepţia centrelor Arad, Sibiu, Piteşti, Oradea,
Râmnicu Vâlcea şi Galaţi (numărul s-a mărit cu 2-10 facultăţi noi). Nivelul de concentrare a
serviciilor de învăţământ superior în urban este ridicat, având în vedere că primele 9 centre
universitare ale ţării concentrează 80% din totalul numărului de studenţi la nivel naţional.
Rata brută de cuprindere şcolară a înregistrat o evoluţie pozitivă pentru toate nivelurile de
educaţie, cea mai mare creştere revenind învăţământului superior, de la 28,0% în anul
universitar 1999-2000, la 45,1% în 2010-2011. Un rol important în această creştere l-a avut
învăţământul universitar privat, alături de capacitatea mai mare a pieţei muncii de a absorbi
persoanele cu calificare superioară.
Un studiu relativ recent, Inserţia teritorială a universităţilor din România (2010, coord. Ioan
Ianoş) arată că producţia de cunoaştere reprezintă sursa avantajului comparativ între regiuni
sau grupe de localităţi. Rolul universităţilor în politicile de dezvoltare (naţională, regională,
locală) este definit de capacitatea lor de a efectua diagnoze corecte asupra realităţii şi de a
oferi puncte de sprijin în elaborarea strategiilor de dezvoltare. Modalităţile de inserţie a
cercetătorilor din universităţi în procesele de dezvoltare urbană şi regională sunt multiple.
64/92

1600000
1400000
1200000
1000000
800000
600000
400000
200000
0
1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008 2009 2010 2011
Invatamantul primar Invatamant gimnazial Invatamant liceal Invatamant profesiona
Invatamant postliceal Invatamant de maistri Invatamant superior
Figura 1 - Evoluţia numărului populaţiei şcolare pe niveluri de educaţie în perioada 1995-

2010
De asemenea, autorii studiului afirmă că relaţia piaţa educaţională – piaţa muncii se află la
început de drum fiind susţinută de colaborarea între agenţii economici şi mediul universitar.
Tendinţele de hipertrofiere ale centrelor universitare mari, mai ales ale capitalei, sunt
contracarate prin înfiinţarea de filiale ale universităţilor cu tradiţie care funcţionează cu
rezultate deosebite.
Potrivit legislaţiei în vigoare, sistemul naţional de cercetare-dezvoltare este constituit din
ansamblul unităţilor şi instituţiilor de drept public şi de drept privat cu personalitate juridică,
care au în obiectul de activitate cercetarea-dezvoltarea. Din acest sistem, o entitate
distinctă este sistemul de cercetare-dezvoltare de interes naţional, care cuprinde şi institute
de învăţământ superior acreditate sau structuri ale acestora.
În privinţa activităţilor de cercetare universitară ca atuuri regionale şi locale pentru creşterea
capacităţii de inovare şi a competitivităţii, concluzia studiului menţionat anterior este că nu
există o structurare direct proporţională a cercetării universitare cu volumul uriaş de cadre
didactice din cadrul instituţiilor româneşti de învăţământ superior. Cele mai mari centre
universitare ale ţării reprezintă şi cele mai importante centre de cercetare, iar universităţile
de prestigiu atrag cele mai multe fonduri în domeniul cercetării.
65/92

7. Agricultura şi dezvoltarea rurală (capitol în lucru)

În economia agriculturii, resursele funciare ocupă un loc aparte între celelalte resurse
productive, datorită caracterului limitativ al acestora. România este una din ţările Central şi
Est-Europene care posedă resurse funciare importante, fiind în acest sens, între noile aderate
la Uniunea Europeană, a doua ţară după Polonia. Resursele funciare ale României oferă
condiţiile pentru practicarea unei agriculturi diversificate. Repartiţia regională a resurselor
de teren agricol este destul de echilibrată, ponderea fiecărei regiuni variind în intervalul 16-
12%, cu excepţia regiunii Bucuresti-Ilfov, care deţine numai 0.8% din terenul agricol al ţării.
Repartizarea regională a categoriilor de folosinţă ale terenurilor este adaptată condiţiilor
geografice specifice. Astfel, zonele ocupate de suprafeţele cultivate în arabil domină în
partea de Sud-Est, Sud şi Sud-Vest, reprezentând cumulate peste 55% din suprafaţa arabilă a
ţării. De asemenea, aceleaşi zone (Sud-Est, Sud si Sud-Vest) deţin cele mai mari suprafeţe
ocupate cu vii (72% cumulat) şi livezi (53% cumulat). În schimb, regiunile din Nord şi Centru
(Nord-Est, Vest, Centru si Nord-Vest) deţin majoritatea suprafeţelor ocupate cu păşuni (70%
cumulat) şi fâneţe (63% cumulat)11.
Această dotare cu factori primari ar trebui să conducă la o specializare regională a producţiei
agricole sau în orice caz, ar trebui să constituie un punct de plecare în cadrul acestui proces.
Diversitatea structurilor de folosinţă ale terenurilor oferă potenţialităţi pentru dezvoltarea
diferenţiată în plan regional a sectorului zootehnic, al producţiei de fructe şi al sectorului
vie-vin. În acelaşi timp, ponderea ridicată a suprafeţelor arabile oferă cadrul natural pentru
apariţia fermelor de talie medie şi mare, specializate în producţia cerealieră, a plantelor
oleaginoase, etc.
Pe de altă parte, pe lângă evaluarea cantitativă trebuie să avem în vedere calitatea
terenurilor agricole din diversele regiuni ale ţării, care diferă foarte mult atât ca
favorabilitate naturală (calitatea solului, precipitaţii, temperaturi extreme), cât şi prin gradul
de deteriorare ale acestora, ca urmare a eroziunilor (datorate despăduririlor neraţionale),
sărăturărilor, poluării cauzate atât de industrie cât şi de activităţile din agricultură, etc. La
aceasta se adaugă suprafaţa extrem de redusă care se irigă (numai 3% din suprafaţa agricolă
totală a ţării). De aceea, deşi mărimea resurselor funciare ar trebui să situeze România
printre partenerii importanţi pe pieţele agricole europene, starea lor actuală, la care se
adaugă o mulţime de alţi factori limitativi foarte diverşi, fac ca ţara noastră să ocupe o
poziţie mult mai modestă şi mai mult decât atât, ca agricultura românească să nu poată
asigura autosuficienţa alimentară a populaţiei pentru numeroase produse alimentare.
Structura fondului funciar. Suprafaţa agricolă a României a scăzut uşor de la un an la altul.
Transferul suprafeţelor de teren către sectorul forestier şi al construcţiilor a constituit cauza
principală a reducerii suprafeţei agricole în ultimii douăzeci de ani. Reducerea suprafeţelor
de teren, prin includerea acestora în zona urbană, reprezintă un fenomen întâlnit în zonele
cu productivitate mai mare, în timp ce schimbarea categoriei de folosinţă a terenului agricol
în cel forestier apare, în special, în zonele defavorizate (Sursa: Problemele dezvoltării rurale

11
cf. Dezvoltarea rurală ca factor de competitivitate teritorială în vederea reducerii disparităţilor
intraregionale: Resursele necesare dezvoltării spaţiului rural în contextul dezvoltării teritoriale durabile,
INCD Urbanproiect
66/92

în România şi efectele lor teritoriale, INCD Urbanproiect, 2009). Terenurile aflate în

proprietatea publică a statului au în prezent o pondere de numai 0,5% din suprafaţă totală
arabilă (367,2 mii ha).
Procesul de privatizare a terenurilor agricole, a generat în agricultura României două
dezavantaje structurale principale: (1) suprafaţă de teren mare şi multe exploataţii mici; (2)
suprafaţă de teren mare în proprietatea prea multor agricultori care se apropie sau au trecut
de vârsta pensionării, în special în cadrul exploataţiilor mai mici.
Distribuţia exploataţiilor agricole are un pronunţat caracter dual. Suprafaţa agricolă medie a
unei exploataţii agricole din România este mult sub dimensiunea medie a unei ferme
europene. Această medie scăzută maschează disparitatea dintre exploataţiile agricole în ce
priveşte dimensiunea acestora, remarcându-se o distribuţie bipolară sau duală.
67/92

Harta 5-1 – Tipuri de spaţii rurale în România
68/92

Aproape 80% din suprafaţa agricolă utilizată (SAU) este împărţită aproximativ egal între doua
categorii:
un grup foarte numeros (80% din totalul exploataţiilor), format din exploataţii
de mici dimensiuni, sub 5 ha şi
un grup foarte mic, de exploataţii cu dimensiuni de peste 50ha (13.830, care
exploatează 40% din SAU).
Restul de 20% din SAU este exploatată de către un segment intermediar, reprezentat de
exploataţii cu dimensiuni între 5 şi 50ha, segment care este redus comparativ cu alte ţări din
UE şi care necesită a fi dezvoltat (INS - Anuarul Statistic al României, 2006).
Proprietatea reprezintă principalul mod de deţinere al unui teren agricol. Fragmentarea
excesivă a proprietăţii şi lipsa asocierii între agricultori diminuează competitivitatea
sectorului agricol. În anul 2005, trei sferturi din SAU a fost exploatată de proprietari (sursa:
Ancheta Structurală a Exploataţiilor Agricole, 2005) în timp ce doar 14% a fost arendată. Deşi
aflată în curs de dezvoltare, piaţa arendării rămâne limitată şi beneficiază de aceasta mai
ales exploataţiile mai mari. Ponderea terenurilor arendate din totalul suprafeţei agricole
devine relativ importanta numai în exploataţiile mai mari de 50ha, unde terenurile arendate
reprezintă circa o treime din dimensiunea totala a fermei.
Aproape jumătate din suprafaţa agricolă este lucrată de exploataţii de subzistenţă care
menţin eficienţa agricolă generală la un nivel scăzut, contrabalansând realizările fermelor
mari care obţin, de altfel, rezultate bune şi împiedicând consolidarea fermelor de semi-
subzistenţă, care ar putea deveni astfel unităţi agricole viabile şi mai competitive.
Vocaţia agricolă a unor localităţi rurale este şi mai vizibilă dacă analizăm ponderea suprafeţei
arabile în total suprafaţa agricolă, indicator care are puterea statistică de a identifica
potenţialul natural favorabil dezvoltării activităţilor agricole.
Agricultura, ca activitate importantă a spaţiului rural românesc a cunoscut în perioada
tranziţiei o serie de transformări ca urmare a schimbării naturii relaţiilor economice (regimul
de proprietate) şi a adaptării exploataţiilor agricole şi gospodăriilor ţărăneşti la noile cerinţe
ale sistemului macroeconomic. Ponderea suprafeţei arabile în total suprafaţă agricolă a
crescut în această perioadă cu 0,3%. Tendinţa înregistrata în perioada 1990-2003 nu este
specifică unei agriculturi moderne, de tip european. Fluctuaţia absolută şi ponderală a
suprafeţei arabile este sinuoasă: de exemplu, în 1994 suprafaţa arabilă era de 9.382 mii
hectare, in 1997 era de 9.339 mii hectare iar in 2003 de 9.414 mi hectare.
Analiza teritorială, realizată pe două paliere (regiune de dezvoltare şi localitate rurală) a
identificat o distribuţie diferită a suprafeţei arabile ca factor principal al dezvoltării agricole:
ponderea suprafeţei arabile în total suprafaţă agricolă este de 64% in cadrul regiunii
de dezvoltare Nord-Est; judeţele înregistrează oscilaţii între 76% în cazul judeţului
Botoşani şi 52% în judeţul Suceava;
ponderea suprafeţei arabile în total suprafaţa agricolă este de 78,2% în cadrul regiunii
de dezvoltare Sud-Est; arealele încadrate administrativ în judeţele acestei regiuni au
înregistrat valori ponderale cuprinse intre 90% ( judeţul Brăila) şi 64% (judeţul Buzău);
ponderea suprafeţei arabile în total suprafaţa agricolă este de 80,1% în cadru regiunii
Sud. Judeţele cuprinse în această regiune înregistrează valori disjuncte: 50% judeţul
69/92

Argeş şi 94% judeţul Giurgiu, constituind structuri naturale diferite pentru dezvoltarea
rurală.
ponderea suprafeţei arabile în total suprafaţă agricolă este de 69,3% în cadrul regiunii
Sud-Vest. Există o mare discrepanţă a oportunităţilor dezvoltării agricole datorată
condiţiilor naturale: judeţul Gorj înregistrează o pondere a terenului arabil în total
suprafaţa agricolă de 41% în timp ce judeţul Dolj are o valoare ponderală de 83%;
Vest; oscilaţiile ample ale valorilor ponderale indică valenţe naturale complet diferite
şi implicit condiţii de dezvoltare rurala diverse: ponderea suprafeţelor de teren arabil
în total suprafeţe agricole este de 26% în judeţul Hunedoara şi de 76% în judetul Timiş.
Nord-vest; există o mare amplitudine a valorilor ponderale care oscilează între 34%
pentru judeţul Bistriţa-Năsăud şi 70% pentru judeţul Satu-Mare;
Centru; repartiţia ponderală nu este omogenă pentru că valorile oscilează între 26% în
judeţul Harghita şi 50% în judeţul Mureş;
Bucureşti-Ilfov; entitate administrativă omogenă din aceasta perspectivă oferită de
ponderea suprafeţei arabile în total suprafaţă agricolă, valorile înregistrate sunt de
95% judeţul Ilfov şi 84% în municipiul Bucureşti.12
Distribuţia zonală a ponderii suprafeţei arabile în total suprafaţa agricolă descrie
oportunităţile şi restricţiile dezvoltării şi modernizării agriculturii în areale rurale regionale şi
locale.
8.4 Populaţia şi forţa de muncă din agricultură

Ponderea populaţiei ocupate în agricultură în total populaţie ocupată a rămas destul de
ridicată (32% în anul 2005), dar şi ea a cunoscut o scădere faţă de valori de peste 40% din anii
1999-2001. În perioada 1997-2000 au avut loc disponibilizări masive din minerit şi industrie şi
numeroase persoane s-au retras în agricultură, astfel că, în mod atipic, numărul de persoane
ocupate în agricultură în România a crescut. În valori absolute, în agricultură lucrau, în anul
2005, un număr de 2939 mii persoane. Deşi există o repartizare regională relativ echilibrată a
suprafeţei, există variaţii semnificative interregionale în ceea ce priveşte populaţia totală,
populaţia rurală şi populaţia ocupată în agricultură. În acest sens, există regiuni unde
ponderea populaţiei rurale în populaţia totală depăşeşte 50% şi amintim aici regiunile Nord-
Est (57%), Sud-Muntenia (58%) si Sud-Vest (52%). La polul opus se situează zona Bucureşti-
Ilfov, unde ponderea populaţiei rurale se situează la 9%. În acelaşi timp, ocuparea în
agricultură rămâne oportunitatea cea mai răspândită în cadrul acestor regiuni, cu o populaţie
masivă locuind în mediul rural. Astfel, deşi ponderea populaţiei ocupate în agricultură în total
populaţie ocupată, la nivelul întregii ţări era de 32% în anul 2005, în regiunile predominant
rurale, pe care le-am amintit anterior, ea se apropie de 50%, fiind în mod concret de 48% în

12
: Cf Dezvoltarea rurală ca factor de competitivitate teritorială în vederea reducerii disparităţilor intraregionale.
Resursele necesare dezvoltării spaţiului rural în contextul dezvoltării teritoriale durabile, INCD Urbanproiect,
2009
70/92

zona Nord-Vest, 49% în zona Sud-Vest şi 38% în zona de Sud. (cf. Anuarul statistic al României
2006, INS).
În regiunile predominant rurale, de care am amintit anterior, proporţia populaţiei ocupate în
agricultură ajunge la valori extrem de ridicate : 78% în Nord-Est, 74% în Sud-Est şi 85% în Sud-
Vest. În acest context, trebuie să amintim faptul că preponderenţa ocupării în sectoarele
primare ale economiei stă la baza unor importante decalaje între veniturile populaţiei rurale
comparativ cu cea urbană. Astfel, dacă diferenţa de venituri pe persoană între mediul urban
şi rural era de numai 5% în anul 1997, ea a ajuns la 47% în anul 2007. Deci, dacă în perioada
crizei declanşată de tranziţie populaţia din mediul urban era aproape la fel de săracă ca cea
rurală, procesul de creştere economică, declanşat în anul 2000 a avut ca beneficiar mai ales
populaţia urbană (mai ales populaţia din marile centre urbane), pe când la populaţia rurală
semnele de îmbunătăţire au fost mult mai firave. Suprafaţa agricolă pe persoană ocupată în
agricultură este de 5 hectare, ca medie pe ţară. În plan regional, zonele în care acest
indicator are valorile cele mai scăzute sunt în genere cele în care există o ocupare masivă în
agricultură: Nord-Est -2,6 hectare, Sud-Vest - 3,5 hectare si Sud-Muntenia - 4,6 hectare. La
polul opus se situează regiunile mai dezvoltate: Vest - 11,6 hectare, Centru 10,3 hectare si
Bucuresti-Ilfov - 7,6 hectare. Este un lucru de regulă cunoscut faptul că populaţia ocupată în
agricultură este o populaţie îmbătrânită, feminizată şi cu un nivel instrucţional mai redus,
comparativ cu forţa de muncă din alte domenii de activitate(Sursa: Studiu – Dezvoltarea
rurală ca factor de competitivitate teritorială în vederea reducerii disparităţilor
intraregionale: Resursele necesare dezvoltării spaţiului rural în contextul dezvoltării
teritoriale durabile, INCD, 2009).
În agricultură lucrau în anul 2005 un număr de 2939 mii persoane, iar dintre acestea, 33,4%
aveau peste 55 de ani, agricultura fiind ramura economică cu cea mai îmbătrânită forţă de
muncă. În profil regional, cele mai ridicate ponderi ale populaţiei vârstnice în populaţia
ocupată în agricultură se înregistrează în zonele din Est şi Sud, despre care am amintit şi
anume: Nord-Est (33%), Sud-Muntenia (38%), Sud-Vest (38%), Sud-Est (31%).
În cadrul gospodăriilor de agricultori există o slabă diversificare ocupaţională, iar acest lucru
se observă mai ales în zonele din partea de Est, de Sud şi de Sud-Vest a ţării, unde
majoritatea membrilor acestor gospodării au statutul fie de agricultor, fie de ajutor familial:
peste 55% cumulat în Nord-Est, 50% cumulat în Sud-Est, 49% cumulat în Sud şi 57% cumulat în
Sud-Vest. Ocuparea majoritară a acestor gospodării în sectorul primar, este la originea
veniturilor scăzute şi a sărăciei din zona rurală a ţării noastre.
8.5 Îmbunătăţiri funciare

Conform datelor publicate la Recensământul General Agricol (RGA) în România un număr de
251051 exploataţii agricole aveau, în anul 2002, de suprafeţe amenajate pentru irigat.
Raportat la numărul total de exploataţii (4.484.893) ponderea este extrem de redusă, de
numai 5,60%. Ca număr, marea majoritate sunt exploataţii individuale (98,98%). Cu excepţia
regiunii Centru (93,05) în toate celelalte regiuni ponderea numărului de exploataţii care au
suprafeţe agricole amenajate pentru irigaţii este mai mare de 98%.
Analiza distribuţiei suprafeţei amenajate pentru irigaţii pe tipuri de exploataţii agricole după
statutul juridic scoate în evidenţă o situaţie total diferită de cea prezentată în paragraful
anterior: din cele 1.510.819 hectare amenajate numai 35,20% aparţin exploataţiilor
individuale pe când unităţile agricole cu personalitate juridică deţin o pondere aproape dublă
(64,80%).

71/92

In cazul exploataţiilor individuale peste media naţională se situează numai două regiuni şi
anume Sud-Est şi Sud-Vest care deţin ponderi de 40,95% respectiv 55,12%. Un număr de patru
regiuni se află mult sub această medie: Nord-Est 2,51%, Bucureşti 3,12%, Centru 5,97% şi Vest
10,67%. Unităţile agricole cu personalitate juridică au suprafeţe agricole amenajate pentru
irigaţii mai mici decât media naţională numai în două regiuni şi anume Sud-Vest (44,88%) şi
Sud-Est (59,08%). De fapt aceste ultime regiuni beneficiază de marile lucrări efectuate în
trecut. (Sursa: Studiu – Problema dezvoltării rurale în România şi efectele lor teritoriale, INCD
Urbanproiect, 2009)
O suprafaţă importantă din teritoriul României (specialiştii de la ICPA estimează aproximativ
7,4 milioane de hectare) necesită evacuarea apei pentru corectarea regimului aerohidric prin
lucrări de eliminare a excesului temporar sau permanent de apă. Adesea acest tip de lucrări
se realizează ca sisteme reversibile în zonele cu amenajări pentru irigaţii.
Conform datelor furnizate de ANIF suprafaţa amenajată cu lucrări de desecare-drenaj este de
aproximativ trei milioane hectare, suprafaţă care este distribuită în 443 amenajări de
desecare. Repartizarea pe regiuni de dezvoltare a suprafeţelor amenajate cu lucrări de
desecare este uniformă. Regiunea Sud -Est şi Vest deţin cele mai mari suprafeţe cu astfel de
amenajări. Această amplasare este corelată cu existenţa celor mai mari suprafeţe inundabile
din Câmpia Română, Delta Dunării şi Câmpia Banatului.
8.6 Competitivitatea sectorului agricol

Performanţa în agricultură a fost scăzută şi a devenit tot mai instabilă Acest lucru este
rezultatul (i) unei structuri duale şi „învechite" a exploataţiilor agricole, (ii) al lipsei pieţelor
care să sprijine restructurarea şi modernizarea sectorului agricol şi (iii) al industriei
alimentare care nu şi-a încheiat încă procesul de restructurare şi modernizare.
Lipsa competitivităţii este reflectată de productivitatea scăzută, de creşterea economică
scăzută şi de un deficit al balanţelor comerciale agroalimentare, având în vedere că
agricultura şi industria alimentară nu reuşesc să ţină pasul cu creşterea cererii de produse
alimentare, determinată de creşterea economică generală rapidă şi neputând face faţă
competiţiei străine, în special celei din UE.
Pentru principalele culturi, producţia nu este constantă şi se situează cu mult sub potenţial.
Aproximativ doua treimi (69%) din suprafaţa cultivata (INS, 2006) este destinată cerealelor şi
mai ales culturilor de grâu şi porumb.
Slaba performanţă a agriculturii se explică prin absenţa unor sectoare de piaţă cheie piaţa
funciară, serviciile de consultanţă şi pregătire, de creditare şi marketing. Intervenţiile
strategice care vor viza lipsa acestor pieţe vor fi esenţiale pentru modernizarea şi
restructurarea exploataţiilor de dimensiuni intermediare şi pentru atingerea obiectivelor
referitoare la convergenţa veniturilor şi competitivitatea agriculturii.
Suprafeţe largi ale României prezintă limitări naturale ale productivităţii agricole. Acestea
sunt legate în special de Munţii Carpaţi şi de Delta Dunării, dar şi de alte zone cu specificităţi
ale condiţiilor de sol sau climă. Aceste zone defavorizate agricol sunt de regulă asociate cu un
nivel ridicat de biodiversitate.
România dispune de soluri de bună calitate - în special în zonele de câmpie, însă fenomene ca
eroziunea solului, seceta, balanţa negativă a apei în sol sau gleizarea, salinizarea, acidifierea
sau alcalinizarea si compactarea afectează foarte mult fertilitatea acestora.

72/92

Resursele de apă dulce ale României sunt reduse faţă de media europeană şi nu au o
repartiţie spaţială şi temporală uniformă. Calitatea acestora este mai puţin afectată în
prezent de consumul de îngrăşăminte din agricultură şi mai mult de infrastructura precară a
sistemelor de canalizare şi epurare a apei din spaţiul rural.
Agricultura ecologică are potenţialul de a contribui semnificativ la protejarea resurselor de
apă şi sol, conservarea biodiversităţii şi la lupta împotriva schimbărilor climatice, oferind
astfel bunuri publice şi deservind în acelaşi timp o piaţă europeană aflată în plină ascensiune.
România are emisii scăzute de gaze cu efect de seră. Atât agricultura cât şi fondul forestier
românesc pot juca un rol important în lupta cu schimbările climatice, puternic resimţite în
ultimii ani mai ales prin inundaţii şi prin temperaturi ridicate şi secete prelungite. Aceste
fenomene afectează atât productivitatea agricolă şi forestieră, cât şi valoroase habitate şi
ecosisteme.
Provocări pentru dezvoltarea rurală. Spaţiul rural românesc se confruntă cu o serie de
probleme ce dau naştere la provocări importante în ceea ce priveşte definirea unor măsuri de
intervenţie care să asigure dezvoltarea teritorială echilibrată a ţării noastre. Dintre cele mai
importante probleme şi provocări privind dezvoltarea rurală amintim pe scurt:
Reţeaua de localităţi prezintă unele caracteristici cu impact negativ asupra dezvoltării:
număr relativ ridicat de comune cu număr mare de localităţi(sate); populaţie dispersată în
teritoriu şi accesibilitate redusă la infrastructură şi dotări social-culturale-financiare
număr mare de comune cu populaţie redusă în localităţi - potenţial de dezvoltare redus
modificări accentuate în ultimii ani în structura administrativă a comunelor: înfiinţarea de
comune noi mai mici şi cu dotări insuficiente, transformarea comunelor în oraşe fără să
fie îndeplinite condiţiile legale şi necesare de încadrare în categoria de localitate urbană;
acest fapt va reduce accesul localităţilor cu caracteristici rurale la fondurile comunitare
de dezvoltare rurală; declararea de oraşe noi fenomen care după 2002 a luat o amploare
deosebită, declarându-se 50 de noi oraşe în 3 ani.
8.7 Accesul la servicii de interes general

Accesibilitatea generală a localităţilor rurale este o problemă majoră şi constantă în timp.
Conectarea localităţilor rurale atât la reţeaua majoră de transport cât şi la dotările şi
serviciile de nivel superior (urban) este pe ansamblu redusă şi constituie o problemă
majoră în relaţie cu şansele de dezvoltare.
Sănătatea - discrepanţele dintre condiţiile din mediul rural faţă de cel urban sunt majore
şi se menţin în continuare. Astfel la o medie naţională de 446 locuitori/medic (2007)
valoarea mediei în rural era de peste 2 ori mai mare decât în urban, indicând un nivel
foarte scăzut al accesului populaţiei rurale la servicii medicale calificate
Educaţia - sub aspect cantitativ nu există disparităţi importante între mediul rural şi cel
urban, prezenţa cadrelor didactice fiind comparabilă. Principalele probleme sunt, însă, de
ordin calitativ şi constau în calitatea procesului de învăţământ, accesul la tehnica
modernă, calitatea fondului construit din unităţile scolare, accesul copiilor la unităţile de
învăţământ.
73/92

Echipare edilitară - în prezent, asigurarea acestor servicii se confruntă cu mari probleme

de exploatare şi infrastructură, lucru ce are repercusiuni atât asupra calităţii apei
distribuite cât şi a tarifelor practicate.
8.8 Riscuri naturale

Alunecări de teren - riscul degradării terenurilor, construcţiilor şi infrastructurii tehnice;
costuri ridicate pentru construcţii; costuri suplimentare pentru combaterea producerii
alunecărilor de teren; restricţii impuse amplasării şi proiectării construcţiilor;
Inundaţii - pot duce la pierderi de vieţi omeneşti; perturbarea vieţii economice şi sociale:
distrugeri de valori şi bunuri materiale (locuinţe, unităţi industriale, şcoli , ferme),
distrugerea căilor de comunicaţie şi a infrastructurilor zonei - reţele de apă potabilă, de
canalizare a apelor uzate, reţele de energie electrică; punerea în pericol a stabilităţii
lucrărilor existente în zonele inundate; poluări accidentale; declanşarea unor epidemii.
8.9 Poluarea factorilor de mediu naturali

Calitatea mediului - efectele activităţilor miniere generatoare de poluare în timp
(poluarea istorică) afectează încă acele zonele unde au fost amplasate
Calitatea apelor subterane - Implicaţiile sunt deosebit de grave asupra sănătăţii populaţiei
şi a animalelor, asupra costurilor investiţiilor şi atractivităţii acestor localităţi rurale,
grevând puternic şansele lor de dezvoltare.
Calitatea solului - terenurile unde solul este afectat, pot deveni practic neproductive,
reconstrucţia ecologică a acestora necesitând un timp îndelungat

Integrarea politicii agricole comune şi a politicii de dezvoltare rurală cu celelalte politici
europene;
Necesitatea unor lanţuri scurte între producătorii agricoli şi consumatori;
Promovarea abordării de tip bottom-up
Tendinţe teritoriale naţionale
Problemele demografice afectează cu precădere spaţiile rurale, care se confruntă cu
reducerea drastică a populaţiei, îmbătrânirea populaţiei (din cauza scăderii natalităţii şi
emigrării populaţiei tinere dinspre rural spre urban şi mai cu seamă migraţiilor externe).
Aceste fenomene au implicaţii negative asupra dezvoltării economice şi sociale a
comunităţilor rurale, afectând contingentul de populaţie cel mai activ;
Gradul redus de diversificare a activităţilor economice şi dimensiunile reduse ale
exploataţiilor agricole fac ca performanţa economică a zonelor rurale din România să fie
scăzută iar agricultura practicată este una de subzistenţă în cea mai mare parte a
teritoriului;
74/92


Este necesară accelerarea proceselor de restructurare şi modernizare din spaţiul rural,
având în vedere importanţa economică şi socială a acestora, pentru asigurarea unei
dezvoltări economice integrate şi durabile a spaţiului rural. Dezvoltarea rurală trebuie să
ţină cont de tipurile de spaţii rurale;
Structura terenurilor agricole este puternic fragmentată, iar productivitatea terenurilor
este scăzută din cauza infrastructurii deficitare; aceste slăbiciuni pot fi valorificate, prin
sprijinirea agriculturii organice, promovarea comercializării în pieţe alimentare şi
valorificarea produselor agricole prin industrie alimentară locală;
Teritoriul României este eminamente rural, de aceea intervenţiile finanţate prin
programul naţional de dezvoltare rurală sunt extrem de importante; în acest context,
trebuie acordată prioritate asigurării complementarităţii între diferitele intervenţii
sectoriale şi cele de dezvoltare rurală; printre măsuri trebuie să se regăsească definirea
cât mai corectă a spaţiului rural (pentru a nu exclude din programul de dezvoltare rurală
arii care necesită intervenţii specifice mediului rural) şi promovarea formelor de
parteneriat urban-rural
75/92

8. Sărăcie şi excluziune socială

Începând cu 1999, în România au existat o serie de demersuri în direcţia elaborării de hărţi
referitoare la dezvoltarea/ sărăcia comunitară13, în special pentru mediul rural, pe baza unor
indicatori demografici, economici şi sociali agregaţi la nivel de localitate.
Categoriile de populaţie cele mai expuse riscului de sărăcie în România sunt copiii, vârstnicii
singuri, agricultorii, şomerii şi pensionarii agricultori. Riscul de sărăcie este mai ridicat la
populaţia din mediul rural şi populaţia din regiunile Nord-Est, Sud-Est şi Sud-Vest (raportul
CPARSD, 2009).
În mediul rural, problema principală o constituie sărăcia de tip tradiţional, asociată cu nivelul
redus de modernizare şi cu viaţa economică dominată de agricultură. Diferenţa între sat şi
oraş constă în special în dependenţa locuitorilor oraşelor de venituri monetare, de forme
comunitare de locuire şi de segregarea la nivel de servicii sociale.
În urma ierarhizării valorilor ratelor sărăciei putem extrage câteva caracteristici ale oraşelor
sărace14:
Oraşe mici (sub 20000 loc), care au înregistrat declin demografic în ultimii ani,
Oraşe cu funcţie predominant agricolă sau oraşe care au avut funcţii industriale (ex.
miniere)
Oraşe noi declarate după 1968 (cu precădere cele declarate după 2000).
Şi alte studii arată că oraşele mici, în general, concentrează sărăcia comunitară, în principal
din cauza infrastructurii fizice deficitare. În plus, din cauza dependenţei de o singură
întreprindere şi/sau sub-dezvoltarea sectorului privat la nivel local, oraşele mici sunt cele
mai vulnerabile la restructurările din economie şi au fost cel mai grav afectate de reformele
implementate până în prezent15. Cele două categorii de oraşe mici caracterizate de sărăcie
comunitară şi afectate puternic de restructurările din industrie şi de închiderea fostelor
întreprinderi de stat din agricultură sunt16:
Oraşele în declin actualmente dependente de agricultură în care principalul angajator
este o firmă cu profil agricol şi/sau în care ponderea populaţiei în agricultură este ridicată
prin comparaţie cu celelalte oraşe mici.
Oraşele (mono)industriale în declin în care principalul angajator este o firmă industrială
care însă a fost drastic restructurată şi, prin urmare, rate de ocupare a populaţiei în
vârstă de muncă este cel mult 35%.
Din analiza hărţilor de sărăcie atât ale mediului urban, cât şi ale celui rural putem trage
concluzia că apropierea comunelor de oraşe mari le reduce acestora riscul de sărăcie, în timp
ce zonele lipsite de centre urbane sau polarizate de centre urbane mici şi sărace tind să-şi

13
De la sărăcie la dezvoltare rurală, 1999 (coord. Chircă C., Teşliuc E.); Sărăcia în România, 1999 (Coord.
Stanculescu M.)
14
Pornind de la calculele ratei sărăciei realizate în cadrul proiectului Harta sărăciei în România, beneficiar CASPIS
15
Stănculescu M., coord., 2004, Sărăcie urbană – sărăcie rurală, raport CASPIS
16
Stănculescu M., coord., 2004, Sărăcie urbană – sărăcie rurală, raport CASPIS
76/92

accentueze nivelul de sărăcie. Am depistat astfel o serie de arii rurale cu risc ridicat de
sărăciei şi nivel scăzut al dezvoltării comunitare (aşa cum a fost definit şi cuantificat de
Sandu D. 2004):
regiunea Nord-Est – triunghiul format de oraşele Botoşani-Săveni-Ştefăneşti, sudul
judeţului Iaşi lipsit de centre urbane, comunele situate de-a lungul limitei dintre judeţele
Bacău şi Vaslui, aria rurală din jurul oraşului Negreşti
regiunea Sud-Est – aria rurală din nordul judeţului Galaţi, inclusiv vecinătăţile oraşului
Bereşti, sudul şi sud-vestul judeţului Vrancea (areal neurbanizat), nord-vestul judeţului
Buzău, axa neurbanizată formată de limitele judeţelor Brăila şi Tulcea, aria din jurul
oraşului recent Băneasa
regiunea Sud – aria rurală din jurul oraşului Mizil, comunele amplasate la graniţa dintre
Giurgiu şi Teleorman, aria rurală situată la nord de Roşiori de Vede, zona centrală
neurbanizată a judeţului Călăraşi, ariile rurale din jurul oraşelor noi Căzăneşti şi Fierbinţi
Târg
regiunea Sud-Vest – ariile polarizate de oraşele Baia de Aramă şi Strehaia, zona de graniţă
dintre Dolj şi Mehedinţi, ariile rurale ce gravitează în jurul oraşelor noi Băbeni, Berbeşti,
Bălceşti, aria rurală din nordul judeţului Olt fără centre urbane apropiate,
regiunea de Vest – zona de graniţă dintre Timiş şi Hunedoara, aria polarizată de Făget,
aria polarizată de Moldova Nouă, aria rurală din sud-estul judeţului Arad fără oraşe
apropiate,
regiunea Nord-Vest – aria rurală polarizată de Salonta, aria rurală din jurul oraşului nou
Săcueni, comunele localizate la limita judeţelor Cluj şi Mureş, sudul judeţului Bistriţa
Năsăud,
regiunea Centru – zona rurală din jurul oraşului Câmpeni, aria rurală ce gravitează în jurul
oraşelor Sărmaşu, Luduş, Iernut, aria polarizată de Agnita, partea de nord a judeţului
Braşov, comunele din apropierea oraşelor Baraolt şi Cristuru Secuiesc.
În privinţa excluziunii sociale, printre grupurile cu risc ridicat se numără copiii din familii
dezorganizate, copiii instituţionalizaţi (inclusiv tinerii care părăsesc sistemul de protecţie
după împlinirea vârstei de 18 ani), persoanele cu dizabilităţi, persoanele de etnie roma,
precum şi victimele consumului de droguri, prostituţiei, HIV/SIDA, traficului de persoane şi
violenţei în familie (raportul CPARSD 2009). De asemenea există o serie de forme specifice de
excluziune de la serviciile de /accesul la educaţie care se regăsesc în primul rând în mediul
rural (în special în satele izolate, sărace etc) şi în comunităţile de romi unde problemele
legate de educaţie sunt mult mai grave17. Acelaşi studiu a identificat o serie de grupuri
sociale marginalizate de la accesul la serviciile de sănătate: familiile a căror sărăcie este
accentuată de procesele de dezorganizare socială; familiile sărace cu mulţi copii; o mare
parte a populaţiei de romi; locuitori săraci ai zonelor rurale izolate care nu au banii necesari
pentru a se deplasa în oraşe unde sistemul medical este mai bine organizat, iar serviciile
medicale oferite sunt mult mai variate şi mai calitative (risc accentuat şi de închiderea unor
spitale în anul 2011 în oraşele mici şi unele comune); persoanele fără loc de muncă şi lipsite
de un venit constant; persoanele fără locuinţă.

17
Raportul Surse ale excluziunii sociale în România (2004), coord. Elena Zamfir
77/92

9. Elemente privind elaborarea unui sistem de monitorizare şi evaluare a

impactului teritorial a programelor finanţate din fonduri structurale
Încă din 1999, Schema de dezvoltare a spaţiului comunitar (SDSC - ESDP) spre o dezvoltare
spaţială echilibrată si durabilă a teritoriului Uniunii Europene, document elaborat în cadrul
întâlnirii Miniştrilor responsabili cu Amenajarea Teritoriului de la Potsdam, arăta ca evaluarea
impactului teritorial devine un concept recunoscut la nivelul instituţiilor europene cu
activitate în domeniul dezvoltării teritoriale şi recomanda explicit utilizarea acestui
instrument în elaborarea politicilor din domeniu.
Sistemele de monitorizare şi evaluare cu o calitate şi funcţionalitate ridicate sunt cruciale
într-o abordare strategică superioară şi orientată spre rezultate a Politicii de Coeziune. Astfel
cel de-al cincilea Raport privind Coeziunea Economică, Socială şi Teritorială din noiembrie
2010 subliniază necesitatea stabilirii ex-ante a unor ţinte măsurabile şi indicatori de rezultat
pentru politici şi programe, orientarea evaluărilor ex-ante spre îmbunătăţirea configurării
programelor în vederea unei monitorizări şi evaluării mai eficiente în timpul implementării şi
utilizarea mai largă a unor metode riguroase şi aliniate standardelor internaţionale de
evaluare a impactului.
În 2011 a fost aprobată Agenda Teritoriala a Uniunii Europene 2020, document strategic
care aduce o contribuţie importantă privind modalităţile concrete de realizare a coeziunii
teritoriale, susţinând necesitatea unei concentrări tematice a fondurilor europene, în funcţie
de principalele tendinţe teritoriale şi priorităţi asumate la nivel european, creşterea rolului
planificării şi abordării integrate, coordonarea politicilor sectoriale şi evidenţierea
dimensiunii teritoriale în cadrul acestora. Agenda Teritorială susţine necesitatea unui proces
îmbunătăţit de monitorizare şi evaluare a dezvoltării teritoriale la nivelul UE.
În perioada de programare 2014-2020, coeziunea teritorială va juca un rol tot mai
important, inclusiv prin consolidarea dimensiunii teritoriale în dezbaterile privind
impactul aşteptat al politicilor şi programelor.
Teritoriul este un concept multidimensional ce integrează elemente de geografie, istorie, din
sfera socialului, mediu, peisaj, economie şi capital relaţional. Impactul teritorial se referă la
impactul anumitor intervenţii asupra posibilităţilor de dezvoltare şi a structurii unui teritoriu.
Impactul fiecărei politici sectoriale se manifestă diferit la nivelul unităţilor teritoriale, în
timp ce modelează complex procesele locale sociale, economice, de mediu şi structurale.
Într-o abordare mai recentă, impactul teritorial este interpretat ca impact asupra dezvoltării
socio-economice regionale luând în considerare atât efectele reale ale unei politici /
program, cât şi vulnerabilitatea diferitelor regiuni la aceste efecte (Camagni 2009).
Programele cu impact teritorial pot fi împărţite în două categorii:
Cele menite să influenţeze direct unităţile spaţiale vizate (vezi focalizarea geografică)
Cele care nu sunt direcţionate cu precădere spre aceste unităţi spaţiale, dar pot avea un
impact neintenţionat asupra acestora (programe universale de dezvoltare sau programe
naţionale ţintite spre anumite grupuri vulnerabile).
Intervenţiile ţintite spaţial sunt cele focalizate asupra unor anumite zone specifice, de
exemplu atunci când problemele sunt concentrate în acele zone (soluri contaminate în vechi
zone industriale) sau populaţia vizată de intervenţie este concentrată într-un anumit areal
(de ex. zone marginale).
78/92

Programul ESPON a întreprins o serie de cercetări de pionierat asupra evaluării impactului

teritorial, un pas înainte fiind reprezentat de elaborarea unor instrumente de evaluare ex-
ante a impactului (proiectele TIPTAP, ARTS, EATIA)
Impactul unei politici sectoriale se poate manifesta selectiv teritorial într-o anume unitate
teritorială, în timp ce modelează complex procesele locale sociale, economice, de mediu şi
structurale. Multe efecte teritoriale sunt neintenţionate şi indirecte. Impactul direct este
cauzat de toate măsurile care stimulează sau împiedică dezvoltarea prin reglementări sau
fonduri. Impactul indirect se referă la efectele care nu sunt vizibile imediat dar devin clare
după un anumit timp.
Necesitatea perfecţionării dimensiunii teritoriale a evaluării de impact ceea ce nu presupune
neapărat un nou instrument ci aprofundarea dimensiunii teritoriale a SEA (Evaluarea
impactului strategic de mediu) şi IA (Evaluarea de impact).
Instrument Statut legal Tip de impact Dimensiune

considerat teritorială a
impactului
European Procedură formală Economic Da, rareori
Commission Impact
Social
Assessment
Asupra mediului
Environmental Diferenţiat la nivelul Mediu Indirect prin EIA
Impact Assessment fiecărui SM, în România
Economic
reglementat prin HG
Social
Strategic Diferenţiat la nivelul Mediu Nu este explicit
Environment fiecărui SM, în România
Economic
Assessment reglementat prin HG
Social
Regulatory impact Diferenţiat la nivelul Macroeconomic Nu este explicit
assessment unor SM, în România
Mediu de afaceri
reglementat prin HG
Social
Mediu
Rural proofing Marea Britanie Socio-economic Da, se adresează
zonelor rurale
Comparaţii privind diferitele instrumente de evaluare existente la nivel european. Sursa:
prelucrare după informaţii din proiectul ESPON EATIA, 2011, cu unele completări
Modelul TEQUILA, ce constituie baza pentru proiectul TIPTAP, a fost construit în cadrul
programului ESPON în vederea evaluării politicii UE privind coeziunea teritorială (ESPON 3.2
din 2006) fiind considerat un prototip al TIA.
Modelul TEQUILA presupune:
79/92

abordare multicriterială – mai multe dimensiuni implicate de impactul teritorial

(economic, social, de mediu, fizic, cultural)
posibilitatea furnizării unui impact unidimensional (asupra economiei, competitivităţii,
schimbării climatice) şi a unui impact sumativ (cel teritorial – însumare ponderată)
posibilitatea combinării măsurilor cantitative şi calitative de impact
- evaluarea impactului la două niveluri:
o primul nivel – evaluare generală (impact potenţial asupra teritoriului UE)
o al doilea nivel – evaluare teritorială pentru fiecare regiune (NUTS 3 dacă se
poate)
- argumentele pentru o evaluare teritorializată
o intensitatea unei politici variază de la o regiune la alta
o relevanţa criteriilor este diferită de la o regiune la alta
o vulnerabilitatea regiunilor la un impact potenţial negativ poate fi diferită
o receptivitatea regiunilor la un impact potenţial pozitiv poate fi diferită
- impactul teritorial este privit ca impact asupra următoarelor trei dimensiuni
complexe:
o calitate teritorială
scop: asigurarea unei omogenităţi relative a standardului de viaţă la un
nivel suficient de ridicat, într-un teritoriu şi evitarea segregării extreme
descrisă prin elemente de conservare a resurselor naturale, acces la
servicii de interes general, calitatea vieţii şi condiţii de muncă
reducerea sărăciei şi excluziunii sociale, competitivitatea ţesutului
economic şi atractivitatea locală
o eficienţă teritorială
scop: creşterea utilizării eficiente a resurselor
descrisă prin elemente de sisteme urbane policentrice, reţele de oraşe,
consum eficient de energie, teren, apă, accesibilitate generală,
transport durabil, calitatea serviciilor de transport şi telecomunicaţii,
reducerea riscurilor tehnologice etc
o identitate teritorială
scop: considerarea elementelor de identitate şi capital social local
drept preocupări centrale în dezvoltarea economiilor locale
descrisă prin elemente de conservarea moştenirii culturale, dezvoltarea
cunoaşterii specifice regiunii, vocaţii teritoriale şi avantaje competitive
ale fiecărui teritoriu.
Proiectul ESPON EATIA are drept scop elaborarea unei proceduri şi a unui instrument pentru
TIA care să ajute autorităţile regionale sau locale să stabilească impactul potenţial pozitiv sau
negativ pe care o directivă (europeană) îl poate avea asupra teritoriului acestora, ajutându-i
80/92

totodată să furnizeze un feed-back bottom-up autorităţilor centrale / naţionale în cadrul

procesului de formulare a poziţiei naţionale cu privire la o anumită directivă. Matricea este
relativ uşor de aplicat şi poate conţine propuneri de modificare ale propunerilor de directivă
/ politică.
Criteriu de Natura Elementul A Elementul Elementul Elemente
al Directivei
evaluare impactului B C cumulativ
/ / politicii
e
Eficienţă Magnitudine
energetică şi (0,1,2)
energie Orientare faţă
regenerabilă
de baseline
(creştere sau
descreştere)
Distribuţie în timp
(termen scurt,
mediu, lung)
Justificare
… …
Matricea TIA pentru evaluarea impactului la nivel regional / local
TIA trebuie să identifice efectele teritoriale pozitive sau negative ale unei politici / plan /
program şi totodată mijloacele de a accentua efectele pozitive şi de a le diminua pe cele
negative.
Efectele teritoriale18 ale accesării fondurilor structurale în perioada actuală au fost studiate
în cadrul mai multor studii de caz şi se referă la:
1. Morfologie (localizarea dezvoltării, localizarea disparităţilor teritoriale)
a. Concentrarea funcţiilor (2 direcţii: FS concentrate pe crearea unor clustere sau
pe creşterea atractivităţii centrului oraşelor pentru prevenirea expansiunii
urbane)
b. Atenuarea disparităţilor teritoriale prin ţintirea unor „buzunare” de sărăcie
generate de segregare (intensificarea cooperării la nivelul anumitor grupuri
etnice, creşterea calităţii vieţii)
c. Valorificarea siturilor industriale vechi
d. Promovarea unor motoare economice urbane pentru zonele înconjurătoare
2. Specializare funcţională (economică)

18
Potrivit ESPON Action 2.2.3 Territorial Effects of the Structural Funds In Urban Areas
81/92

a. Prin consolidarea profilului existent sau diviziunea muncii între diferite locuri,
conturarea unui nou profil (nişă) care să ducă la creşterea competitivităţii
3. conectivitatea / accesibilitate / transport
a. focus pe transportul local prin ameliorarea şi multiplicarea legăturilor spre alte
zone intraurbane, descongestionare
b. dezvoltarea funcţiei de hub la nivel naţional / internaţional (platforme
logistice, modernizare platforme portuare / aeroportuare)
4. consolidarea cooperării urbane (între oraşe în cadrul unei regiuni funcţionale)
În elaborarea unei metodologii TIA, autorii studiului menţionat mai sus au identificat mai
multe etape:
- listarea obiectivelor politicilor / programelor
- analiza obiectivelor existente (UE, naţional, regional sau urban)
- analiza baseline (incluzând rezultate ce vor fi înregistrate şi indicatori ce vor fi
utilizaţi)
- descrierea măsurilor prevăzute de politică / program
- depistarea altor planuri sau programe care pot influenţa rezultatele
- realizarea unei evaluări cumulative prin tehnici adecvate.
82/92

SISTEMUL ACTUAL DE M&E FS

Ca instrument de monitorizare, SMIS, elaborat sub coordonarea ACIS, reprezintă principalul
furnizor de informaţii asupra progresului implementării, atât la nivelul proiectelor cat si la
nivel de program, permiţând generarea automata a rapoartelor de monitorizare.
Program operaţional Programul Operational Regional
Axa prioritară Sprijinirea dezvoltarii durabile a oraselor - poli urbani de

crestere
Domeniul major de
Planuri integrate de dezvoltare urbana
intervenţie
Operaţiunea indicativă Reabilitarea infrastructurii urbane si imbunatatirea

serviciilor urbane, inclusiv transportul urban
Cod SMIS 29212
Nume proiect Parcare Verde - construirea unei parcari supraetajate,

zona Spital Clinic Judetean de Urgente Constanta,
Judetul Constanta
Nume beneficiar Municipiu Resedinta de Judet Constanta
EXEMPLU DIN SMIS – instrument de monitorizare
Numar Data Valoare Data Data Motiv

Valoare Valoare
autorizar depunere eligibila autorizat ultimei intarzier
autorizata rambursata
e cerere ceruta a plati e
1628732.3 27-03- 29-03-

4 13-02-2012 1621701.59 865889.66 -
9 2012 2012
1296780.1 28-05- 31-05-

5 19-04-2012 1296780.14 1270844.54 -
4 2012 2012
Dimensiunea teritorială a SMIS include doar aspecte legate de localizare a proiectelor.
DIMENSIUNE TERITORIALĂ PERIOADA DE PROGRAMARE 2007-2013

Pentru programele operaţionale actuale există seturi de indicatori de monitorizare grupaţi pe
fiecare axă prioritară şi pe categorii (output şi rezultat), unii pot fi raportaţi prin agregare şi
la diferite niveluri teritoriale

83/92

Ex. Lungimea drumurilor judeţene reabilitate/ modernizate (în afara TEN – T) – dimensiune
teritorială clară
PROPUNERI REGULAMENTE PERIOADA 2014-2020

Art. 24 din propunerea de regulament de stabilire a unor dispoziţii comune privind FEDR, FSE,
FC, FEADR, FEP prevede ca fiecare prioritate definită în programe să stabilească indicatori
pentru evaluarea progresului înregistrat:
- Financiari (cheltuielile alocate),
- De realizare (operaţiunile care primesc contribuţii)
- De rezultat (referitori la prioritate).
Trebuie stabilit un set comun de indicatori pentru a evalua punerea în aplicare a programelor
înainte ca SM să-şi elaboreze programele operaţionale (completaţi de indicatori specifici
programelor).
Există propuneri ca pentru nivelul regional / subregional să fie construite lanţuri cauzale:
- Identificarea unei probleme la nivelul unei regiuni
- Găsirea şi implementarea unei soluţii sub forma unui program (inclusiv
stabilirea unei ţinte)
- Monitorizarea printr-un indicator de rezultat adecvat
O variantă mai simplă ar fi colectarea indicatorilor de rezultat pentru programe derulate la

nivel naţional fără focalizare geografică, inclusiv la nivel regional / subregional pentru a
monitoriza rezultatele diferenţiate la nivel regional.
Indicatorii comuni ai sprijinului FEDER privind obiectivul legat de investiţiile pentru creştere
economică şi ocuparea forţei de muncă (art. 6.) propuşi sunt grupaţi în: investiţii productive
(7) şi turism (1), infrastructuri TIC (1), transport (6), mediu (9), cercetare-inovare (6),
energie şi schimbări climatice (5), infrastructuri sociale (4), dezvoltare urbană (4).
EXEMPLU RELEVANT – din Metodologia de cuantificare a indicatorilor necesari în

evaluarea impactului alocărilor financiare aferente PAC asupra producătorilor
Indicatorii de resurse se referă la bugetul alocat la fiecare nivel de intervenţie. Pentru
cuantificarea indicatorilor de resurse metodologia de bază stabilită cuprinde următorii paşi:
stabilirea indicatorilor de resurse (indicatori de input ce sunt preluaţi din baze de date
preexistente) pe măsuri şi submăsuri de intervenţie, stabilirea indicatorilor de realizare şi
stabilirea indicatorilor de rezultat.
84/92

Indicatorii financiari permit astfel urmărirea derulării intervenţiei din punct de vedere al
angajamentului (anual) şi al plăţilor (anuale) din fondurile disponibile pentru o măsură în
raport cu costul său eligibil;
Indicatorii de realizare se referă la gradul de absorbţie a fondurilor alocate şi efectele
acestora.
Indicatorii de rezultat se referă la nivelul plăţilor de diferite tipuri pe forme de finanţare. Ei
furnizează informaţii privind comportamentul, capacitatea sau performanţele beneficiarilor
direcţi.
Indicatorii de impact vizează rezultatele obţinute pe termen lung care vizează schimbări
structurale, la nivelul sectorului, raporturile agenţilor economici cu piaţa, evoluţia în plan
social etc.
Proiectul SPARD (www.spard.eu) are ca scop dezvoltarea de instrumente pentru a analiza în
ce grad măsurile de dezvoltare rurală în au impact asupra obiectivelor economice, sociale şi
de mediu pentru care au fost concepute. Obstacolul major în analiza spaţială econometrică
este disponibilitatea datelor, în primul rând din cauza problemelor legate de evaluarea
impactului prin dificultatea de a construi o situaţie contrafactuală (ce s-ar fi întâmplat fără
aplicarea politicii) şi prin necesitatea de a lua în considerare Cadrul Comun de Monitorizare şi
Evaluare (CMEF). CMEF prevede un cadru unic de monitorizare şi evaluare a tuturor
intervenţiilor de dezvoltare rurală pentru perioada de programare 2007-2013. CMEF stabileşte
mijloace pentru îmbunătăţirea performanţelor programului, asigurând responsabilitatea faţă
de implementarea programelor şi permiţând o evaluare a gradului de îndeplinire a
obiectivelor stabilite.
Legături între indicatorii baseline referitori la obiectivele proiectului şi indicatorii de impact
II Creşterea Crearea de Producti- Stoparea Ameliorare Contribuţi
economică locuri de vitatea declinului a calităţii e la
muncă muncii biodiversi- apei combatere
BI tăţii schimbări
climatice
Dezvoltarea
economică
Rata şomajului
Ocuparea în
sector primar
Productivitate
a muncii în
sectorul
alimentar
…..
…..
PROPUNERI
85/92

Monitorizarea urmăreşte în ce măsură: se înregistrează progres în realizarea obiectivelor

propuse, ţintele fixate au fost atinse, activităţile prevăzute au fost derulate, resursele
mobilizate au fost cheltuite. Monitorizarea utilizează preponderent surse administrative de
date, evaluarea de impact – surse de anchetă.
Pentru a construi un sistem de monitorizare cu rezultate bune este nevoie ca programele să
fie concepute astfel încât să poată fi monitorizate, obiectivele să fie operaţionalizate etc. Un
program proiectat pentru a fi monitorizat trebuie să cuprindă:
- Obiective
- Activităţi (modalităţi concrete de acţiune)
- Indicatori (variabile pentru măsurarea progreselor)
- Ţinte (nivele cuantificabile ale indicatorilor, termene).
Tipurile de indicatori necesari sunt sintetizate în tabelul următor (în M&E impact teritorial se
va pune accent pe cei subliniaţi):
Tip de obiectiv Tip indicator Definiţie Exemple

Indicator de Oferă informaţii privind
resurse mijloacele financiare, umane,
materiale, organizaţionale
necesare pentru implementarea
politicii
Obiectiv Indicatori de Se referă la livrabilele obţinute
operaţional rezultat imediat în urma implementării
Obiectiv specific Indicatori de Reprezintă efectele imediate ale
rezultat final politicii / programului asupra
beneficiarilor direcţi
Obiectiv general Indicatori de Reprezintă consecinţele
impact programului pe termen mediu şi
lung asupra:
- Beneficiarilor direcţi
- Celor cărora programul nu li se
adresează direct
- Efecte neintenţionate
Indicatori de Se referă la întregul teritoriu /
context populaţie fără a face distincţia
între cei vizaţi de program şi cei
nevizaţi
Sursa: European Commission, Impact assessment guidelines, 2009, Annex 13.1
Opţiunea pentru TIA poate fi justificată prin intermediul schemei de mai jos:

86/92

Politica / programul ţinteşte explicit

DA
un anumit tip de regiune sau teritoriu?
Monitorizarea şi
evaluarea
NU
DA impactului
teritorial
Politica va afecta în mod deosebit mai
multe regiuni sau teritorii?
NU
Monitorizarea şi evaluarea impactului

teritorial nu sunt necesare
Sistemul de M&E impact teritorial trebuie abordat ca o componentă a sistemului pentru SDTR.
Indicatori teritoriali (OECD) pot reprezenta un punct de pornire în monitorizarea progresului

la nivel subnaţional în domeniul dezvoltării durabile.
Politica de coeziune trebuie să contribuie semnificativ la răspândirea creşterii şi prosperităţii

îndeplinind obiectivele politicilor europene şi reducând disparităţile economice, sociale,
teritoriale. Impactul acesteia poate fi evaluat prin intermediul obiectivelor şi ţintelor Europa
2020 şi prin intermediul altor indicatori de tipul PIB per capita / şomaj etc. Astfel impactul
teritorial poate fi abordat destul de clar din perspectiva conceptului de coeziune teritorială.
Principiul coeziunii teritoriale trebuie să fie aplicat tuturor politicilor sectoriale care au un
potenţial impact teritorial înainte de implementare.
Mult mai relevanţi sunt indicatorii din cadrul proiectului ESPON INTERCO (2010-2012):
- 7 teme ce surprind obiectivele coeziunii sociale:
Performanţe economice şi competitivitate
Calitatea mediului
Incluziune socială şi calitatea vieţii
Teritorii inovative
Acces la servicii, pieţe şi locuri de muncă
Cooperare teritorială şi guvernanţă
Dezvoltare teritorială policentrică
- 4 categorii de indicatori pentru fiecare temă (schimbare, structură, context,
necesari, dar dificil de calculat)

87/92

- Nivel teritorial în rapoartele INTERCO: NUTS 0 → NUTS 3 (variază de la indicator la

indicator).
Setul final de indicatori ai coeziunii teritoriale poate constitui un punct de plecare în
elaborarea unui sistem de monitorizare pentru programele următoare….
Obiective teritoriale Indicatori Nivel inferior posibil d

calculat
Economii locale PIB pe cap de loc la PPC NUTS 3
puternice care să
Rata şomajului LAU 2*
asigure
competitivitatea Rata de dependenţă LAU 2
globală demografică
NUTS 2
Productivitatea muncii în
NUTS 2
industrie şi servicii
Productivitatea muncii pe
persoană ocupată
Teritorii inovative Populaţia între 25-64 cu LAU 2*
educaţie terţiară
NUTS 3
Cheltuieli cu C&D
NUTS 3 (LAU 2*)
Rata ocupării populaţiei între
20 şi 64 ani
Incluziune şi calitate Venitul disponibil al gospodăriei NUTS 2
vieţii
Speranţa de viaţă la naştere NUTS 3
Ponderea persoanelor care au NUTS 3
abandonat şcoala
LAU 2
Disparităţi de gen
LAU 2
Disparităţi în rata şomajului pe
LAU 2
sexe
Indicele de îmbătrânire
demografică
Regiuni atractive c Vulnerabilitatea potenţială la
valoare ecologică ş schimbări climatice (ESPON
capital teritorial ridicat Climat)
NUTS 3
Poluarea aerului cu PM10
NUTS 3
Poluarea aerului: concentraţii
de ozon NUTS 3
Impermeabilizarea solului per
capita
Dezvoltare teritorială Potenţial demografic (50 km NUTS 3

88/92

policentrică integrată distanţă)

LAU 2
Rata netă de migraţie
NUTS 2
Intensitatea cooperării (nr
proiecte INTERREG la 100000
loc) NUTS 2
Gradul de cooperare
Pentru fiecare indicator trebuie elaborată o fişă care va include domeniul de apartenenţă,
definiţia, tipuri de dezagregări, unitate de măsură, nivel de colectare, responsabili colectare,
metodă de colectare, sursa, frecvenţa de raportare etc.
Potrivit unei abordări mai recente se poate porni de la cele trei dimensiuni ale coeziunii
teritoriale (menţionate în cazul modelului TEQUILA) şi de la dimensiuni ale dezvoltării
durabile şi factori care generează efecte asupra coeziunii teritoriale.
Dimensiuni
Economică Socio-culturală Fizică Instituţională
Infrastrucură Non-
infrastructură
Productivitate Populaţie De transport Spaţii verzi Organizaţii
/ PIB
Densitate pop. (pe categorii: Resurse Cooperare
Tendinţă de lungime, regenerabile instituţională
Structură
dezvoltare densitate,
vârste şi sexe Calitatea Guvernanţă
locală parc de
factorilor de
Forţă de mijloace de
Venituri mediu
muncă, transport,
Activităţi navetism staţii etc) Biodiversitate
economice
Migraţie
Piaţa muncii
Grad de
Costurile forţei urbanizare
de muncă
Mărime
Inovare localitate
Arii de
integrare
potenţială
gomaj
Sărăcie
Sursa: prelucrare parţială informaţii articol A method for assessing Territorial cohesion effect
of Trans-European Rail Network, autor Chao Yang (2012)
89/92

O abordare simplificată în evaluarea impactului teritorial al unei politici / program este

sintetizată în tabelul următor:
Rezultate Elemente cu relevanţă teritorială ce pot fi afectate

aşteptate
Economic Social Mediu Guvernanţ
ale
ă
politicii
Mix sectorial
Busimess start-ups
Rata de supravieţuire
Ocuparea forţei de
Profesii
Accesibilitate
Sărăcie
gomaj
Lipsa unei locuinţe
Structură
Mi ţi
Congestie
Terenuri abandonate
I
Calitatea apei
Calittaea aerului
guvernare
Capacitate
tiţii fi ld
de
Pentru creşterea relevanţei este recomandată, într-o abordare calitativă, inserarea unor
categorii de efecte / impact asupra domeniilor delimitate: semnificativ pozitiv, semnificativ
negativ, moderat pozitiv, moderat negativ, nesemnificativ, dificil de estimat.
În cazul unei abordări aprofundate pe un anumit obiectiv de program se pot formula

indicatori diversificaţi, de exemplu în scopul măsurării rezultatelor unui program de creştere
a accesului la servicii de interes general şi a impactului pe termen lung:
- universalitate
o indicatori: ponderea persoanelor care nu au acces la un anumit serviciu, rata
de utilizare a serviciului respectiv, număr de furnizori de servicii raportaţi la
număr de utilizatori
- accesibilitate financiară
o indicatori: modificări ale preţurilor unor servicii
- accesibilitate socială
o indicatori: procentul diferitelor categorii de populaţie care nu au acces la
anumite servicii (situaţie curentă şi tendinţe recente)
- accesibilitate teritorială
90/92

o indicatori: ponderea localităţilor care nu au acces la servicii, densitatea

reţelelor pe tipuri de echipamente (pe locuitor şi pe kmp), diferenţieri de preţ
în funcţie de localizare
- continuitate şi calitatea serviciului
o indicatori: securitatea furnizării unui serviciu, timp de răspuns la solicitări,
timp de conectare la reţea / serviciu
- coeziune teritorială şi dezvoltare
o indicatori: diferenţe teritoriale în accesul la un tip de serviciu.
În cazul opţiunii pentru M&E impactului teritorial, o astfel de abordare poate deveni destul de
anevoioasă şi costisitoare din punct de vedere al colectării datelor necesare.
91/92

10. Concluzii preliminare - Priorităţi de dezvoltare teritorială pentru perioda 2014 –

2020

Urmează a fi completat
92/92

Material e 02

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Material e 02

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Priorităţi de dezvoltare teritorială naţionale în

atingerea obiectivelor Strategiei Europa 2020

1. Context .................................................................................................. 3

2. Problema demografică ................................................................................ 8

3. Reţeaua de localităţi .................................................................................22

4. Caracteristici fizico-geografice şi protecţia mediului .........................................40

5. Infrastructura de transport şi accesibilitatea ...................................................45

6. Dezvoltare economică (capitol în lucru) .........................................................59

7. Agricultura şi dezvoltarea rurală (capitol în lucru) ............................................66

8. Sărăcie şi excluziune socială .......................................................................76

9. Elemente privind elaborarea unui sistem de monitorizare şi evaluare a impactului

10. Concluzii preliminare - Priorităţi de dezvoltare teritorială pentru perioda 2014 –

! Prezentul document reprezintă un proiect preliminar supus consultării în cadrul

Documentul Priorităţi teritoriale naţionale în atingerea obiectivelor Strategiei Europa 2020

Contextul european privind dezvoltarea şi coeziunea teritorială

La nivel european se remarcă o creştere a importanţei dimensiunii teritoriale a politicilor.

Ca urmare a implementării politicii de coeziune şi a rezultatelor cooperării

implementare şi mai ales de corelare a politicilor europene şi naţionale. Deoarece există

Principalele prevederi ale regulamentelor privind dezvoltarea teritorială sunt:

prin politica industrială se intenţionează stimularea unor sectoare de industrie, trebuie să

Istoricul conceptului de coeziune teritorială

 creşterea rolului centrelor urbane ca motoare ale dezvoltării teritoriale, în acord

În Comunicarea 571 din anul 2006, Viitorul demografic al Europei – de la provocare la

constitui, cu certitudine, unul dintre bazinele principale de emigrare, fiind de aşteptat ca

Harta 1-1 – Evoluţia demografică estimată a continentului european în 4 scenarii diferite

Harta 1-2 – Fluxuri demografice la nivel european

Harta 1-3 - Tipuri de dinamică demografică (1956-1992). Sursa: Atlasul teritorial

Harta 1-4 – Distribuţia teritorială a natalităţii (2001-2006). Sursa: Atlasul teritorial

Harta 1-5 – Distribuţia teritorială a mortalităţii (2001-2006). Sursa: Atlasul teritorial

Anul 2002 2007 2008 2009 2010 2011 2012

Harta 1-8 – Ponderea vârstnicilor în populaţie la nivel European (2003)

3.1 Structura populaţiei pe medii (rural-urban)

Anul 1990 1992 1997 2000 2002 2005 2007 2010

Harta 1-9 – Densitatea populaţiei (2004). Sursa: Atlasul teritorial

3.2 Obiective şi provocări la nivel european

3.3 Tendinţe teritoriale naţionale

3.4 Elemente de specificitate şi potenţial

Anul 1912 1930 1948 1956 1966 1977 1992 2002

Tabel 3 - Evoluţia numărului de oraşe de pe teritoriul României.

Anul 1912 1930 1948 1956 1966 1977 1992 2002

Categorie oraşe (după

Tabel 5 – Categorii de municipii şi oraşe (anul 2006). Sursa datelor: INS

4.1 Extinderea urbană

4.2 Reţeaua policentrică urbană din România

celorlalte oraşe, precum şi printr-o prezenţă dominantă în reţeaua corporaţiilor economice şi

Harta 2-3 – Zone metropolitane de creştere la nivel european.

- municipiile Baia Mare, Râmnicu Vâlcea, Sibiu, Suceava (50.000 – 249.999

4.3 Conturarea unor profile de proiecte prioritare pentru aşezările urbane

O importanţă deosebită trebuie acordată centrelor urbane din vecinătatea frontierelor, în

Criteriu specific Măsuri posibile Categorii de oraşe

Criteriu specific Măsuri posibile Categorii de oraşe

Criteriu specific Măsuri posibile Categorii de oraşe

Cheie teritorială Tipuri de măsuri Categorii de poli

Cheie teritorială Tipuri de măsuri Categorii de poli

Valorizare a Măsuri specifice, în funcţie de potenţialul Toate categoriile de

Cheie teritorială Tipuri de măsuri Categorii de poli

4.4 Obiective şi provocări la nivel european

4.5 Tendinţe teritoriale naţionale

 Policentrismul este mai ridicat în domeniul universitar, aşezări urbane precum

4.6 Elemente de specificitate şi potenţial

4. Caracteristici fizico-geografice şi protecţia mediului

Harta 3-3 – Vulnerabilitatea regiunilor europene faţă de schimbările climatice

5.1 Obiective şi provocări la nivel european

5.2 Tendinţe teritoriale naţionale

creşterea rolului centrelor urbane ca motoare ale dezvoltării teritoriale, în acord

Policentrismul este mai ridicat în domeniul universitar, aşezări urbane precum

Echipare edilitară - în prezent, asigurarea acestor servicii se confruntă cu mari probleme

abordare multicriterială – mai multe dimensiuni implicate de impactul teritorial