DREPT INTERNAŢIONAL ECONOMIC

COMPARATIE IZVOARELE DREPTULUI INTERNATIONAL ECONOMIC SI

IZVOARELE DREPTULUI INTERNATIONAL GENERAL

1
 CUPRINS

Noţiunea de izvoare ale dreptului internaţional.................................................................................3

Tratatul internaţional...........................................................................................................................3

Cutuma internaţională..........................................................................................................................4

Principiile generale de drept................................................................................................................6

Jurisprudenţa........................................................................................................................................7

Doctrina dreptului internaţional..........................................................................................................8

Echitatea ................................................................................................................................................8

Alte izvoare ale dreptului internaţional..............................................................................................9

Noţiuni generale privind dreptul internaţional economic...............................................................10

Principiile dreptului international economic....................................................................................11

Izvoarele dreptului internaţional economic......................................................................................12

Bibliografie

https://www.7est.ro/wp-content/uploads/2016/08/
www.usem.md_uploads_files_Note_de_curs_drept_ciclul_1_067_-
_Dreptul_international_economic.pdf

https://www.utgjiu.ro/revista/jur/pdf/2011-3/17_STEFAN_MOTATAIANU.pdf

https://administrare.info/drept/11664-no%C5%A3iunea,-izvoarele-%C5%9Fi-principiile-dreptului-
interna%C5%A3ional-economic

2
NOŢIUNEA DE IZVOARE ALE DREPTULUI INTERNAŢIONAL

    După cum se ştie, în dreptul intern normele juridice îşi au izvorul în contituţiile statelor, în legile
adoptate în baza acestora, precum şi în alte acte cu caracter juridic emise de organele executive, prin
care se stabilesc reguli obligatorii atât pentru organele organismului statal, cât şi pentru cetăţeni.
În dreptul internaţional creatoarele normelor juridice sunt statele şi, în anumite limite, alte entităţi
internaţionale.
Exprimarea dreptului se face în forme specifice recunoscute de societatea internaţională ca fiind
izvoare de drept. Prin izvoarele dreptului internaţional se înţeleg acele mijloace juridice de exprimare
a normelor rezultate din acordul de voinţă al statelor. Practica relaţiilor internaţionale a creat de-a
lungul istoriei, iar ştiinţa dreptului a consacrat mai multe categorii de instrumente prin care anumite
norme ale societăţii umane capătă caracter de norme de drept internaţional sau prin care se crează noi
asemenea norme. O enumerare a izvoarelor dreptului internaţional a fost făcută pentru  prima oară în
Statutul Curţii Permanente de Justiţie Internaţională din 1920, care a fost apoi preluată de Statutul
Curţii Internaţionale de Justioţie.Art.38 al statutului acesteia din urmă prevede că în soluţionarea
conform dreptului internaţional a diferendelor care îi sunt supuse Curtea va aplica:
a) convenţiile internaţionale, fie generale, fie speciale, care stabilesc reguli recunoscute în mod expres
de statele aflate în litigiu;

b) cutuma internaţională, ca dovadă a unei practici generale acceptată ca drept;

c) principiile generale de drept recunoscute de naţiunile civilizate;

d) hotărârile judecătoreşti şi doctrina specialiştilor celor mai calificaţi în dreptul public al diferitelor
naţiuni, ca mijloace auxiliare de determinare a regulilor de drept; La acestea se adaugă şi echitatea
(ex aequo et bono). Rezultă, deci, că tratatele, cutuma şi principiile generale de drept sunt recunoscute
ca izvoare principale ale dreptului internaţional, iar jurisprudenţa şi doctrina, în anumite limite şi
echitatea, constituie izvoare auxiliare ale dreptului internaţional. Enumerarea făcută în Statutul Curţii
Internaţionale de Justiţie nu este, însă, exhaustivă.Doctrina şi practica dreptului internaţional
contemporan au stabilit că, în anumite limite şi condiţii, pot exista şi alte izvoare ale dreptului
internaţional, cum ar actele adoptate de organizaţiile internaţionale sau actele unilaterale ale unor
state susceptibile a produce unele efecte juridice în raporturile cu alte state.

2.  TRATATUL INTERNAŢIONAL

     Este cel mai important izvor al dreptului internaţional contemporan, atât datorită clarităţii cu care
exprimă normele de drept, tehnicii sofisticate şi precise folosite, cât şi frecvenţei utilizării sale.
Tratatul poate fi definit ca forma expresă de manifestare a acordului de voinţă dintre două sau mai

3
multe state, încheiat în scopul de a crea, a modifica sau a abroga norme de drept internaţional.
Tratatele internaţionale se împart, din punct de vedere al subiecţilor participanţi, în tratate bilaterale
sau multilaterale. Distincţia nu afectează, însă, forţa juridică a acestora. Numărul tratatelor a crescut
enorm în epoca modernă.Astfel, dacă în 1914 erau considerate în vigoare aproximativ 8000 de tratate
iar în perioada Societăţii Naţiunilor au fost înregistrate 4.838 tratate, în cadrul Organizaţiei Naţiunilor
Unite au fost înregistrate peste 20.000 tratate (unii autori apreciază numărul lor la 30.000-40.000).
Această realitate are explicaţii multiple.O primă cauză o constituie apariţia pe scena internaţională de
după al doilea război mondial a unui mare număr de state, cu deosebire ca o consecinţă a
decolonizării şi afirmării depline a dreptului popoarelor la autodeterminare şi la constituirea de state
noi.
O altă  cauză rezidă în împrejurarea că în condiţiile vieţii contemporane, în  care contactele dintre
state au devenit tot mai frecvente, iar problemele de interes comun tot mai numeroase, tratatul
internaţional a devenit principalul instrument juridic de concretizare a colaborării internaţionale în
variate domenii: politic, economic, cultural, ştiinţific, protecţia mediului, reprimarea criminalităţii etc.
Un rol deosebit în promovarea legiferării internaţionale prin diverse forme de tratate revine
Organizaţiei Naţiunilor Unite a Cartă – act fundamental cu caracter constituţional în relaţiile dintre
statele membre, instrumentul juridic cel mai important în relaţiile dintre state – promovează relaţii
bazate pe cooperare între toate statele lumii, în cele mai variate domenii de interes internaţional.
Ca izvor de drept tratatul internaţional prezintă substanţiale avantaje faţă de cutuma internaţională:
–    se stabilesc cu precizie normele de drept recunoscute de statele care se angajează să le respecte;
–    crearea unor noi norme de drept internaţional se poate realiza în termen mai scurt decât pe cale
cutumiară, când sunt necesare adesea decenii sau secole;

–    prin tratate internaţionale se pot reglementa domenii noi ale relaţiilor internaţionale (dreptul
cosmic, energia nucleară, mediul înconjurător etc.).
Nu orice tratat încheiat între două sau mai multe state poate fi izvor de drept.Pentru ca un tratat să fie
izvor de drept trebuie ca el însuşi să fie licit, deci să nu contravină principiilor fundamentale ale
dreptului internaţional şi normelor de bază ale acestuia, de la a căror aplicare nu se poate deroga,
cunoscute sub numele de jus cogens. El trebuie, de asemenea, să nu fie lovit de nulitate pentru vicii
de consimţământ.Sunt ilicite, sub acest ultim aspect, în primul rând, tratatele impuse prin forţă.

3.   CUTUMA INTERNAŢIONALĂ

    Este un izvor nescris al dreptului internaţional, cel mai vechi izvor al dreptului internaţional, ca şi
al dreptului în general. Deşi în condiţiile vieţii contemporane marea majoritate a reglementărilor
internaţionale sunt consacrate prin tratate, cutuma continuă să fie izvor de drept, în special în acele
domenii în care iteresele divergente ale statelor nu au făcut posibilă o codificare a regulilor cutumiare,
precum şi în domenii ale practicii relaţiilor dintre state în care nu s-a ajuns la acel stadiu care să
impună o reglementare pe cale convenţională. În marea lor majoritate normele dreptului internaţional
clasic s-au format pe cale cutumiară ( dreptul mării, dreptul diplomatic, legile şi obiceiurile

4
războiului), ele cunoscând ulterior o încorporare în tratate sau o codificare generală.
Cutuma internaţională este definită ca o practică generală, relativ îngustă şi uniformă, considerată de
către state ca exprimând o regulă de conduită cu forţă juridică obligatorie.
Pentru a ne afla în faţa unei cutume sunt necesare, deci, atât un element de ordin obiectiv(faptic) – un
anumit comportament al statelor cu caracter de generalitate şi relativ îndelungat şi uniform, cât şi unul
subiectiv (psihologic) – convingerea statelor că regula pe care o respectă a dobândit caracterul unei
obligaţii juridice. Generalitatea practicii este apreciată în raport cu proporţiile participării statelor la
formarea normei cutumiare, chestiune relativă, susceptibilă de interpretări ori de câte ori s-a pus în
mod concret problema recunoaşterii unei reguli cutumiare ca normă juridică, pentru că, indiferent de
gradul de generalitate al unei practici, regula cutumiară devine obligatorie numai dacă statele o
acceptă ca atare şi numai pentru acele state care o acceptă. O normă cutumiară universală se formează
numai ca rezultat al unei practici care capătă recunoaşterea generală a tuturor statelor, manifestată
prin acţiuni sau abstenţiuni.În acest sens, Curtea Internaţională de Justiţie a considerat că este
necesară o „perticipare foarte largă şi reprezentativă”, care să includă şi statele cele mai direct
interesate (speţa privind delimitarea platoului continental al Mării Nordului, in 1969), făra a fi
necesară totalitatea statelor care formează societatea internaţională la un moment dat.
Unele norme cutumiare se pot forma, însă, şi într-un  spaţiu geografic mai limitat, ca urmare a
practicii constante a statelor din zona respectivă, aşa-numitele cutume locale sau regionale (în materie
de pescuit, de exemplu).Asemenea cutume se aplică numai între statele care au participat la formarea
lor, iar dacă un stat din zonă s-a opus în mod constant la anumite practici cutumiare acestea nu-i sunt
opozabile.
Curtea Internaţională de Justiţie a recunoscut, în cadrul practicii sale de rezolvare a unor litigii, că pot
exista şi cutume bilaterale, atunci când se poate proba că între două state a existat o practică
îndelungată şi continuă considerată de acestea ca reglementând raporturile dintre ele.Evident, însă, că
acea cutumă nu va avea valabilitate decât între cele două state respective.
Izvor al dreptului internaţional general nu poate să-l constituie însă, decât acele reguli cutumiare în
care practica are un caracter de generalitate suficient de mare spre a se impune ca normă de drept
internaţional opozabilă tuturor statelor. Elementul timp  are, de asemenea, un caracter definitoriu
pentru cutuma internaţională care, este o practică repetată şi constantă a statelor şi nu una
întâmplătoare, o practică ce durează o anumită perioadă de timp, mai îndelungată sau mai scurtă în
raport de împrejurări şi care se manifestă cu o anumită frecvenţă. În trecut, crearea unei cutume
necesita un timp foarte îndelungat.În condiţiile vieţii contemporane, când ritmul evoluţiei relaţiilor
internaţionale s-a accelerat iar nevoile reglementării juridice devin adesea presante, elementul duratei
este tot mai mult înlocuit de frecvenţa practicii, durata scurtându-se de la secole la decenii sau chiar la
ani, dacă se probează că practica respectivă a fost constantă. În acest fel s-a putut constata că în
domenii mai noi ale relaţiilor internaţionale, cum sunt dreptul aerian, dreptul cosmic sau dreptul
mării, în ultimele decenii s-au format numeroase cutume care în mare parte au fost codificate la scurt
timp după apariţia lor. Practica generală şi constantă a statelor are valoare de cutumă numai dacă
statele îi recunosc o valoare juridică. Deci, dacă ele, statele, respectă o anumită regulă de conduită cu
reprezentarea clară că aceasta se impune ca o obligaţie juridică de drept internaţional.
Este imperativul exprimat prin formula clasică „ opinio iuris sive necessitatis” (convingerea că
5
reprezintă dreptul sau necesitatea).În caz contrar, practica respectivă rămâne o simplă uzanţă,
încadrându-se în normele moralei, ale tradiţiei sau ale curtoaziei internaţionale (comitas gentium).
Recunoaşterea valorii juridice a unei practici de natură cutumiară ridică o problemă importantă şi
anume aceea în care se face dovada cutumei. Sarcina probaţiunii în dovedirea cutumei este o
problemă deosebit de complexă şi de dificilă datorită caracterului adesea imperfect al  normei în
cauză, cu multiple variante şi forme de exprimare diverse ce necesită studii comparative complexe
pentru dovedirea existenţei înseşi a normei, precum şi a tuturor laturilor caracteristice ale acesteia. În
faţa organelor judiciare internaţionale sau în raporturile concrete dintre state, sarcina probei revine
întotdeauna statului care o invocă fie pentru a revendica un drept, fie pentru a se apăra împotriva unei
pretenţii considerată de el ca nefondată. În cadrul codificării internaţionale stabilirea elementelor
constitutive ale cutumei şi încorporarea acesteia într-un tratat multilateral se face prin negocieri
complexe şi anevoioase, în care elementul politic îşi are şi el rolul lui.
În general, se apreciază că pentru stabilirea existenţei şi conţinutului unei cutume trebuie să se ia în
considerare numeroase elemente, cum sunt: -actele organelor statului care au atribuţii în domeniul
relaţiilor internaţionale (declaraţii de politică externă, note diplomatice, corespondenţa diplomatică,
etc.)

-opiniile exprimate de delegaţii statelor în cadrul unor conferinţe diplomatice sau al unor organizaţii
internaţionale; -unele acte normative interne care au contingenţă cu problema în cauză ori hotărârile
unor organe de jurisdicţie cu incidenţă asupra relaţiilor internaţionale, dacă prezintă uniformitate sau
concordanţă în soluţii;

-dispoziţiile unor tratate internaţionale încheiate de alte state care se referă la norme cutumiare şi care
au un conţinut asemănător în ceea ce priveşte configuraţia acestor norme, sau reguli ale unor tratate
internaţionale care nu au intrat în vigoare, dar care se aplică de către state în mod tacit.
Ultimele decenii au scos în evidenţă rolul deosebit al declaraţiilor şi rezoluţiilor unor foruri ale
organizaţiilor internaţionale în fixarea unor reguli de drept cutumiar şi în crearea unor noi reguli
cutumiare care, pătrunzând în practica relaţiilor internaţionale, au devenit cu timpul norme juridice
recunoscute tacit de membrii societăţii internaţionale, unele dintre ele fiind preluate ulterior în tratate
internaţionale multilaterale. În formarea normelor dreptului internaţional general are loc o strânsă
întrepătrundere între cutumă şi tratatul internaţional ca izvoare ale dreptului internaţional.
O normă care la origine este cutumiară este încorporată într-un tratat de codificare sau o normă de
origine convenţională poate fi acceptată de state pe cale cutumiară, tratatele contribuind astfel în mod
esenţial la formarea cutumei, ca acte importante ale practicii generalizate.
În cazul unui tratat la care nu sunt părţi toate statele, tratatul este izvor de drept pentru părţi, iar între
celelalte state prevederile sale se pot aplica pe cale cutumiară.

4.    PRINCIPIILE GENERALE DE DREPT

6
    Teoria şi practica juridică a statelor au consacrat în timp numeroase principii de drept care sunt
identice sau nu diferă substanţial în legislaţia internă a diferitelor state, ele fiind comune marilor
sisteme de drept intern (sistemul francez, cel german, cel englez, etc.) şi impunându-se ca principii
fundamentale ale oricărui sistem de drept intern. Unele noţiuni de drept intern – penal, civil sau din
alte ramuri – sunt considerate ca noţiuni intrinseci ideii de drept şi pot fi considerate şi ca postulate
ale dreptului internaţional.Ele au un rol deosebit în fundamentarea din punct de vedere tehnic şi
conceptual a dreptului internaţional, dar pot juca şi rolul de izvor de drept independent.
De aceea Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie, în art.38, menţionează printre regulile de drept pe
care Curtea le poate aplica în hotărârile sale şi principiile de drept ale sistemelor juridice cele mai
avansate, iar în practica sa judiciară Curtea s-a referit adesea la asemenea principii, aplicându-le cu
caracter supletiv sau complementar ori ca norme juridice independente. Printre aceste principii se
menţionează buna-credinţă în îndeplinirea obligaţiilor convenţionale, regulile de interpretare juridică
( de exemplu, acela că legea specială  derogă de la legea generală), principiul răspunderii pentru
prejudiciul cauzat, prescripţia, principiul egalităţii părţilor, dreptul de apărare în soluţionarea unui
diferend, autoritatea de lucru judecat, dreptul părţilor în proces la exercitarea unei căi de atac, unele
reguli de bază ale organizării şi procedurii instanţelor de judecată etc. Aşa cum arăta un important
autor de drept internaţional (Ian Brownlie), într-o lucrare a sa ( Principii de drept internaţional public,
1990), în fapt tribunalele internaţionale recurg la elemente ale raţionamentului juridic în general şi la
analogii cu dreptul privat pentru a face din dreptul internaţional un sistem viabil în cadrul proceselor
jurisdicţionale.
În literatura noastră juridică se neagă în general caracterul de izvor de drept internaţional al
principiilor de drept, dar în doctrina occidentală şi, după cum s-a văzut, şi în practica organelor
jurisdicţionale internaţionale, se recunoaşte valoarea juridică pentru dreptul internaţional a acestor
principii, principiile generale de drept fiind considerate, ca un al treilea izvor de drept internaţional,
alături de tratat şi cutumă.

5.    JURISPRUDENŢA

    Constituie un mijloc auxiliar de determinare a normelor dreptului internaţional.De principiu,

instanţele de judecată nu sunt creatoare de norme juridice, rolul lor fiind acela de a aplica la cazuri
concrete prevederile actelor normative, dar hotărârile date de acestea pot avea un rol important în
stabilirea existenţei şi a conţinutului unei norme de drept, ca şi în interpretarea acestora, iar prin
argumentele pe care le aduc în motivarea hotărârilor lor pot juca un rol important atât în
determinarea, cât şi în dezvoltarea dreptului internaţional. Curtea Internaţională de Justiţie, tribunalele
internaţionale arbitrale sau curţile penale internaţionale, prin autoritatea respectivelor instanţe şi prin
caracterul convingător al soluţiilor pe care le formulează, pot să confere hotărârilor pe care le dau o
semnificaţie mai mare decât aceea pe care acestea le au în mod formal. Hotărârile acestor curţi sunt
adeseori invocate în cazuri similare pentru soluţionarea altor litigii, având astfel un rol auxiliar în
determinarea normelor existente de drept internaţional şi în crearea unor noi asemenea norme.
Pentru lămurirea conţinutului unor norme de drept internaţional sunt adesea invocate şi hotărârile date

7
de tribunalele interne, naţionale, atunci când acestea sunt chemate să soluţioneze litigii în care 
trebuie să se întemeieze pe instituţii şi norme de drept internaţional public din domenii cum sunt
dreptul maritim, dreptul diplomatic, etc.

6.     DOCTRINA DREPTULUI INTERNAŢIONAL

   Referindu-se la „ doctrina specialiştilor cei mai calificaţi în dreptul public al diferitelor state”,
Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie consacra doctrina ca izvor auxiliar al dreptului internaţional.
Caracterul complex, adesea lacunar, contradictoriu sau imprecis al unor norme de drept internaţional
determină ca rolul doctrinei, al opiniei juriştilor de drept internaţional de înaltă calificare, să aibă un
rol foarte important în identificarea  unor asemenea norme, în stabilirea pe calea interpretării a
conţinutului exact al acestora şi în sistematizarea lor.Deşi nu este un izvor de drept în sens formal,
instanţele judecătoreşti internaţionale nefundamentându-şi deciziile pe opiniile juridice, ci pe dreptul
pozitiv, doctrina are un rol creator, putând să aducă o contribuţie importantă la dezvoltarea dreptului
internaţional prin analiza ştiinţifică a normelor sale în lumina principiilor şi a finalităţii dreptului.
În cazul doctrinei se includ nu numai lucrările ştiinţifice elaborate şi opiniile individuale formulate de
savanţi din domeniul dreptului internaţional, ci şi lucrările unor importante foruri ştiinţifice
internaţionale, cum ar fi Asociaţia de Drept Internaţional şi Institutul de Drept Internaţional, în cadrul
cărora au fost întocmite şi unele proiecte de codificare a dreptului internaţional.
Un rol important în doctrina dreptului internaţional contemporan este atribuit Comisiei de drept
internaţional a O.N.U. care, începând cu anul 1948, a adus o contribuţie apreciată la codificarea şi
dezvoltarea dreptului internaţional prin proiectele de convenţii pe care le-a întocmit şi prin
comentariile juridice la aceste proiecte, prin rapoartele elaborate de membrii comisiilor asupra unor
probleme de drept de mare actualitate, ca şi prin opiniile exprimate în cadrul dezbaterilor ce au loc
asupra problemelor ce fac obiectul activităţii sale.

7.    ECHITATEA

    Art. 38 menţionat din Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie prevede în paragraful 2 că, în
anumite cazuri concrete, dacă părţile în litigiu sunt de acord cu aceasta, Curtea poate să-şi bazeze
hotărârile şi pe principiile echităţii. Din modul cum este formulat, rezultă că, în lipsa unei norme de
drept, instanţa poate să-şi întemeieze hotărârea pe principii  de echitate.Folosite în  acest mod,
normele echităţii nu devin ele însele norme de drept, deci echitatea nu capătă  caracter de izvor al
dreptului, ci doar pe acela de temei al unei hotărâri judecătoreşti în lipsa unei norme de drept.
Ea poate îndeplini, însă, un anumit rol în evitarea aplicării formale a unor principii sau norme de
drept internaţional care ar duce la rezultate contrare justiţiei. Echitatea are, de aceea, dacă nu valoarea
unui izvor de drept, cel puţin un important rol în crearea şi aplicarea normelor de drept, care trebuie
să se bazeze întotdeauna pe principiile echităţii.

8
8.   ALTE IZVOARE ALE DREPTULUI INTERNAŢIONAL

    Problema izvoarelor de drept este une dintre cele mai controversate în ştiinţa şi practica dreptului
internaţional contemporan.Evoluţia ştiinţei şi a dreptului internaţional pozitiv au pus în discuţie dacă
nu pot fi şi alte acte ale statelor  sau ale organizaţiilor internaţionale care să poată fi calificate ca
având rolul unor izvoare de drept în afara celor menţionate în art.38 al Statutului Curţii Internaţionale
de Justiţie.

a) Actele organizaţiilor internaţionale Statutele constitutive ale organizaţiilor internaţionale stabilesc

principii şi norme de funcţionare a acestora, daşi obligaţiile pe care statele şi le asumă pentru
îndeplinirea scopurilor pentru  care au fost  constituite.Prin acte ale acestor organizaţii ( declaraţii,
rezoluţii, recomandări etc.) sunt stabilite măsuri şi reguli a căror valoare este greu de apreciat în
abstract, trebuind să se ţină seama de forţa pe care le-o conferă prevederile actelor lor constitutive.
Pentru aprecierea valorii juridice a actelor organizaţiilor internaţionale se face o distincţie între
efectele pe care acestea le produc: unele produc efecte cu privire la funcţionarea organizaţiilor ca
structuri instituţionale autonome, constituind ceea ce se cheamă dreptul intern al acestora, iar altele
privesc conduita statelor membre. Dreptul intern al organizaţiilor internaţionale are de regulă un
caracter obligatoriu, el referindu-se la mecanismele lor de funcţionare ( calitatea de membru, structuri
instituţionale, clauze financiare, luarea deciziilor, etc.). Asemenea reguli sunt asumate de către statele
membre drept condiţii sine qua non pentru buna funcţionare a organizaţiei însăşi.
Actele privend conduita statelor vizează fie drepturi sau obligaţii pe care statele şi le asumă în
vederea  realizării obiectivelor convenite la înfiinţarea organizaţiei sau ulterior, fie reguli generale de
comportament între statele  membre sau între acestea şi organizaţie. Asemenea acte pot avea o forţă
juridică obligatorie, dar pot avea şi caracterul  unor recomandări adresate statelor.
Potrivit ” Cartei O.N.U.” (art.25), hotărârile Consiliului de Securitate sunt obligatorii pentru statele
membre, iar actele constitutive ale altor organizaţii internaţionale (O.A.C.I., O.M.S., O.M.M. etc.)
cuprind prevederi similare privind caracterul obligatoriu al rezoluţiilor adoptate în cadrul acestora.
Ca urmare, în limitele competenţelor specializate ale organizaţiilor internaţionale, hotărârile cu
caracter obligatoriu au pentru statele membre valoarea unor norme juridice, iar recomandările, deşi nu
se impun printr-o forţă juridică intrinsecă, de regulă sunt respectate de către statele membre în
considerarea solidarităţii şi bunei-credinţe în vederea realizării obiectivelor comune.
b) Actele unilaterale ale unor state pot să aibă incidenţă asupra dreptului internaţional şi a aplicării
acestuia dacă sunt emise în domenii care sunt strâns legate de relaţiile dintre state.Între asemenea acte
pot fi menţionate declaraţia de război, declaraţia de neutralitate a unui stat în cazul unor conflicte
armate internaţionale, poziţia adoptată de un stat asupra unei probleme politico-juridice cu caracter
internaţional, declaraţia prin care un stat nu recunoaşte existenţa sau valabilitatea unei cutume sau
refuzul unui stat de a recunoaşte o anumită situaţie de fapt ca producând efecte juridice asupra sa,
declaraţia de renunţare din partea unui stat la un drept al său ( la imunitatea de jurisdicţie sau la
anumite garanţii internaţionale, de exemplu) etc.

9
c) Legea internă Deşi legea internă are valoare în limitele sale teritoriale, asupra cetăţenilor proprii şi
în domeniile ce ţin de dreptul intern al statelor, ea fiind o manifestare unilaterală de voinţă, se admite
că pe această cale se poate realiza o influenţare a procesului de apariţie a unor norme de drept
internaţional.Astfel, când într-o problemă care poate interesa relaţiile internaţionale mai multe state
adoptă legi interne cu conţinut asemănător, acestea pot constitui un indiciu cu privire la formarea unei
cutume internaţionale. De asemenea, în unele domenii de interes internaţional se aplică de regulă
reglementările din legislaţia internă a statelor (ex.: extrădarea, dreptul de azil), care se completează cu
prevederile unor reglementări internaţionale. În general, legii interne nu i se atribuie caracterul de
izvor al dreptului internaţional.Ea poate constitui, însă, un element al procesului de formare a
dreptului cutumiar şi un mijloc de probă în stabilirea existenţei unor cutume.

9. NOŢIUNI GENERALE PRIVIND DREPTUL INTERNAŢIONAL ECONOMIC

Dreptul internaţional economic este o ramură a dreptului internaţional. Normele acestei ramuri
reglementează relaţiile dintre subiecţii dreptului internaţional în legătură cu activitatea lor în
domeniul relaţiilor economice internaţionale. Obiectul de reglementare al dreptului internaţional
economic sunt relaţiile economice internaţionale, care se stabilesc între state ca subiecţi ai puterii
publice. Colaborarea economică a statelor creşte odată cu aprofundarea diviziunii internaţionale a
muncii şi internaţionalizarea vieţii sociale. Relaţiile economice interstatale au caracter politic, fiind ca
atare o parte a politicii externe a statului. Relaţiile economice internaţionale sînt complexe şi variate.
Conţinutul lor include relaţii internaţionale comerciale, de producţie, tehnico-ştiinţifice, valutare,
financiare, de credit, de transport, ş.a. Fiecare din ele necesită o reglementare juridică specială în
rezultatul cărui fapt s-au format subramuri ale dreptului internaţional economic aşa ca: 7 dreptul
comerţului internaţional; dreptul internaţional al transporturilor; dreptul internaţional financiar;
dreptul internaţional investiţional, ş.a. Complexitatea obiectului de reglementare a relaţiilor
economice internaţionale devine evidentă din următorul exemplu. Dacă două state au încheiat un
Tratat sau Acord economic (Acord de livrare reciprocă a mărfurilor) conform căruia fiecare parte se
obligă să permită per- soanelor fizice şi juridice din ţara sa să exporte şi să importe mărfuri, arătate în
listele anexate, atunci relaţiile economice reglementate de acest Tratat sunt din domeniul dreptului
internaţional public, iar părţile la tratat sunt statele, subiecţi ai puterii. Datorită unui astfel de Tratat
devin po- sibile multiple relaţii economice comerciale între persoanele fizice şi juridice din statele
părţi la Tratat, ca relaţii juridice civile cu element de străinătate, modul de reglementare al cărora se
referă la dreptul internaţional privat. Reglementarea relaţiilor economice internaţionale necesită
interacţiunea sistemelor de drept internaţional şi 8 naţional în cele mai variate domenii. Din punct de
vedere teoretic se înaintează două concepţii de bază privitor la dreptul internaţional economic: 1.
Dreptul internaţional economic – este o ramură a dreptului internaţional public, obiectul de
reglementare al căruia sunt relaţiile economice ale subiecţilor dreptului internaţional. 2. Dreptul
internaţional economic – este totalitatea normelor dreptului internaţional şi dreptului intern, obiectul
de reglementare al căruia sunt relaţiile internaţionale economice (de producţie, comerciale ş.a.), care
se formează între orice subiecţi de drept, participanţi la aceste relaţii. Expunerea tuturor normelor,

10
indiferent de natura lor, care în interacţiune reglementează întreg complexul de relaţii economice
internaţionale, are o însemnătate practică. Menţionăm însă, că dreptul internaţional economic ca
ramură a dreptului internaţional public reglementează relaţiile internaţionale economice de primul
nivel, adică cele interstatale. Statele stabilesc fundamentul juridic, regimul 9 general pentru realizarea
multiplelor relaţii econo- mice de nivelul doi, care se formează între persoane fizice şi juridice din
diferite ţări, în diferite domenii şi se reglementează de normele dreptului internaţional privat. Dreptul
internaţional economic se află în continuă dezvoltare reflectând realităţile globale contemporane.
Statele sunt interesate în dezvoltarea dreptului internaţional economic, în perfecţionarea reglementării
juridice a întregului complex de relaţii economice la nivel universal. Funcţia regulatorie a dreptului
internaţional economic are un rol deosebit nu numai în relaţiile economice dintre state, dar şi în
cadrul proceselor de integrare economică. La etapa actuală procesul producţiei mondiale e constituit
din blocuri economice de integrare baza cărora sunt organizaţiile şi Acordurile economice
internaţionale. Din a doua jumătate a sec. XX integrarea economică regională a devenit tendinţa
dominantă în dezvoltarea relaţiilor economice internaţionale. Ţările membre ale Uniunii Europene au
creat spaţiul economic unic cu libera circulaţie a 10 mărfurilor, serviciilor, capitalurilor, tehnologiilor
şi a forţei de muncă. Asociaţia Nord – Americană a Liberului Schimb (NAFTA), creată în 1989, se
transformă în cea mai mare piaţă comună din lume. Comunitatea Statelor Independente (CSI),
aprofundează integrarea pe etape avînd ca obiectiv formarea spaţiului economic unic. Există şi alte
asociaţii economice ale statelor în America Latină, Asia de Sud – Est, în zona Asiei şi Pacific.
Dreptul internaţional economic în prezent este orientat spre instituirea relaţiilor economice bazate pe
egalitatea în drepturi. Pentru aceasta, în anii 70 ai secolului trecut, ţările în curs de dezvoltare au cerut
să fie creată o „nouă ordine economică”. În 1974 în cadrul ONU a fost adoptată Declaraţia referitoare
la instaurarea unei noi ordini economice internaţionale; Progra- mul de acţiune privind instaurarea
noii ordini economice internaţionale şi Carta drepturilor şi îndatoririlor economice ale statelor. 11
Aceste acte au valoare politico-morală progresivă, fac parte din categoria de acte care formează soft
law. Însă, din cauza faptului că nu au reflectat şi interesele statelor industrial dezvoltate nu au obţinut
o realizare practică deplină. TEMA 2. Izvoarele dreptului internaţional economic Dreptul
internaţional economic are aceleaşi izvoare ca şi dreptul internaţional: tratatul internaţional şi cutuma
internaţională. Acestea sunt formele în care îşi găsesc exprimare regulile de conduit a subiecţilor
dreptului internaţional economic. Un anumit specific în acest domeniu îl adduce activitatea
organizaţiilor internaţionale. Tratatul internaţional şi cutuma internaţională sunt izvoare de bază
universale ale dreptului internaţionale economic, iar hotărârile organizaţiilor internaţionale sunt
izvoare speciale. Fundamentul juridic al dreptului internaţional economic este acordul de voinţă al
statelor, privitor la conţinutul şi puterea juridică a normelor de drept internaţional economic. 12 Baza
normativă a dreptului internaţional economic se conţine în tratatele economice bilaterale şi
multilaterale, care sunt tot aşa de variate ca şi multiplele relaţii economice internaţionale. Din ele fac
parte tratatele de comerţ, tratatele vamale, tratatele privind investiţiile, transporturile, decontările
internaţionale, creditele ş.a. Astfel de tratate conţin norme care formează corpul normativ al
subramurilor respective ale dreptului internaţional economic. Începând cu a doua jumătate a sec. XX,
în legătură cu creşterea colaborării economice a statelor, au devenit frecvente Acordurile privind
colaborarea economică, industrială şi tehnico-ştiinţifică în care statele părţi determină direcţiile
11
generale şi domeniile de colaborare; îşi asumă obligaţia să contribuie la susţinerea stabilirii legăturilor
economice între persoanele fizice şi juri- dice din statele părţi; stabilesc modalităţile de finanţare şi
creditare ş.a. Odată cu dezvoltarea colaborării economice în diverse domenii creşte rolul tratatelor
economice 13 multilaterale. Ca exemplu de tratat multilateral în domeniul comerţului internaţional
serveşte Acordul general pentru Tarife şi Comerţ (GATT), intrat în vigoare la 1 ianuarie 1948. În
calitate de izvoare a dreptului internaţional economic sunt şi tratatele multilaterale privind crearea
organizaţiilor economice internaţionale, cum ar fi cele de constituire a BIRD, FMI, UE, CSI ş.a. Ca
exemplu de tratate economice multilaterale pot servi convenţiile încheiate în vederea unificării
normelor de drept care reglementează relaţiile economice private cu element de străinătate, cum ar fi
Convenţia ONU privind vânzarea – cumpărarea internaţională a mărfurilor din 1980. Una din
particularităţile dreptului internaţional economic este faptul că direcţiile principiale ale colaborării
economice a statelor îşi găsesc expresie în multiple rezoluţii şi hotărâri adoptate în cadrul
organizaţiilor şi conferinţelor internaţionale. Dintre ele fac parte „principiile ce determină relaţiile
comerciale internaţionale şi politica comercială care 14 contribuie dezvoltării”, adoptate la prima
Conferinţă a UNCTAD convocată la Geneva în 1964; Declaraţia referitoare la instaurarea unei noi
ordini economice internaţionale şi Carta drepturilor şi îndatoririlor economice ale sta- telor, adoptate
în formă de rezoluţii a Asambleei Generale a ONU în 1974; Rezoluţia Asambleei Generale a ONU
„Despre securitatea economică internaţională” din 1985; Declaraţia despre noul consens global
privind căile de dezvoltare a colaborării economice internaţionale în interesul tuturor statelor în
condiţiile schimbărilor radicale din lume, adoptată în mai 1990 la sesiunea a 18-a specială a
Asambleei Generale a ONU ş.a. În sensul juridic direct hotărârile şi rezoluţiile enumerate, adoptate de
organizaţiile internaţionale, nu au o putere juridică obligatorie şi nu pot fi numite izvoare propriu-zise
ale dreptului internaţional economic. Totodată, aceste acte conţin prevederi care răspund legităţilor
generale şi necesităţilor dezvoltării economice mondiale, sunt recunoscute şi formează baza
conceptuală a 15 dreptului internaţional economic. Conţinutul lor vorbeşte despre existenţa unei
practici internaţionale care s-a format până la adoptarea acestor acte, ceea ce confirmă că normele
fundamen- tale ale dreptului internaţionale economic există şi în formă de cutumă internaţională.

10. IZVOARELE DREPTULUI INTERNAŢIONAL ECONOMIC

Dreptul internaţional economic are aceleaşi izvoare ca şi dreptul internaţional: tratatul internaţional şi
cutuma internaţională. Acestea  sunt formele în care îşi găsesc exprimare regulile de conduită a
subiecţilor dreptului internaţional eco- nomic. Un anumit specific în acest domeniu îl aduce
activitatea organizaţiilor internaţionale.

Tratatul internaţional şi cutuma internaţională sunt izvoare de bază universale ale dreptului
internaţionale economic, iar hotărârile organizaţiilor internaţionale sunt izvoare speciale. Fun-
damentul juridic al dreptului internaţional economic este acordul de voinţă al statelor, privitor la
conţinutul şi puterea juridică a normelor de drept internaţional economic.

12
Baza normativă a dreptului internaţional economic se conţine în tratatele economice bilate- rale şi
multilaterale, care sunt tot aşa de variate ca şi multiplele relaţii economice internaţionale. Din ele fac
parte tratatele de comerţ, tratatele vamale, tratatele privind investiţiile, transporturile, decontările
internaţionale, creditele ş.a. Astfel de tratate conţin norme care formează corpul nor- mativ al
subramurilor respective ale dreptului internaţional economic.

Începând cu a doua jumătate a sec. XX, în legătură cu creşterea colaborării economice a statelor, au
devenit frecvente Acordurile privind colaborarea economică, industrială şi tehnico- ştiinţifică în care
statele părţi determină direcţiile generale şi domeniile de colaborare; îşi asumă obligaţia să contribuie
la susţinerea stabilirii legăturilor economice între persoanele fizice şi juri- dice din statele părţi;
stabilesc modalităţile de finanţare şi creditare ş.a.

Odată cu dezvoltarea colaborării economice în diverse domenii creşte rolul tratatelor eco- nomice
multilaterale. Ca exemplu de tratat multilateral în domeniul comerţului internaţional serveşte Acordul
general pentru Tarife şi Comerţ (GATT), intrat în vigoare la 1 ianuarie 1948.

În calitate de izvoare a dreptului internaţional economic sunt şi tratatele multilaterale privind crearea
organizaţiilor economice internaţionale, cum ar fi cele de constituire a BIRD, FMI, UE, CSI ş.a. Ca
exemplu de tratate economice multilaterale pot servi convenţiile încheiate în vederea uni- ficării
normelor de drept care reglementează relaţiile economice private cu element de străinătate, cum ar fi
Convenţia ONU privind vânzarea – cumpărarea internaţională a mărfurilor din 1980.

Una din particularităţile dreptului internaţional economic este faptul că direcţiile principiale ale
colaborării economice a statelor îşi găsesc expresie în multiple rezoluţii şi hotărâri adoptate în cadrul
organizaţiilor şi conferinţelor internaţionale. Dintre ele fac parte „principiile ce determină relaţiile
comerciale internaţionale şi politica comercială care contribuie dezvoltării”, adoptate la prima
Conferinţă a UNCTAD convocată la Geneva în 1964; Declaraţia referitoare la instaurarea unei noi
ordini economice internaţionale şi Carta drepturilor şi îndatoririlor economice ale sta- telor, adoptate
în formă de rezoluţii a Asambleei Generale a ONU în 1974; Rezoluţia Asambleei Generale a ONU
„Despre securitatea economică internaţională” din 1985; Declaraţia despre noul consens global
privind căile de dezvoltare a colaborării economice internaţionale în interesul tuturor statelor în
condiţiile schimbărilor radicale din lume, adoptată în mai 1990 la sesiunea a 18-a specială a
Asambleei Generale a ONU ş.a.

În sensul juridic direct hotărârile şi rezoluţiile enumerate, adoptate de organizaţiile interna- ţionale, nu
au o putere juridică obligatorie şi nu pot fi numite izvoare propriu-zise ale dreptului internaţional
economic. Totodată, aceste acte conţin prevederi care răspund legităţilor generale şi necesităţilor
dezvoltării economice mondiale, sunt recunoscute şi formează baza conceptuală a dreptului
internaţional economic. Conţinutul lor vorbeşte despre existenţa unei practici inter- naţionale care s-a
format până la adoptarea acestor acte, ceea ce confirmă că normele fundamen- tale ale dreptului
internaţionale economic există şi în formă de cutumă internaţională.877

13
Principiile dreptului internaţional economic. Baza reglementării relaţiilor economice inter-
naţionale o constituie principiile fundamentale ale dreptului   internaţional contemporan . Acestea
însă stabilesc cerinţele generale privind relaţiile interstatale, de aceea, practica subiecţilor relaţiilor
economice internaţionale a dus la completarea şi concretizarea lor, la forma- rea principiilor speciale
ale dreptului internaţional economic.

Principiul suveranităţii indispensabile a statelor asupra resurselor naturale presupune dreptul

fiecărui stat de a-şi exercita suveranitatea deplină asupra bogăţiilor naturale şi resurselor naturale,
asupra activităţilor economice ce se desfăşoară pe teritoriul său, dreptul fiecărui stat de a dispune liber
de mijloacele de producţie, de forţa de muncă, de piaţa sa naţională, de resursele monetare, de
mijloacele de cercetare ştiinţifică şi dezvoltare tehnologică, de totalitatea pârghiilor de condu- cere
economică. În conformitate cu acest principiu fiecare stat are dreptul să reglementeze şi să controleze
investiţiile străine pe teritoriul său, activitatea corporaţiilor transnaţionale în limi- tele jurisdicţiei sale
naţionale, dreptul de a naţionaliza, expropria sau de a transmite proprietatea străină, conform legilor
sale şi plătind compensaţia respectivă.

Elementele şi conţinutul acestui principiu îşi găsesc expresie în Declaraţia referitoare la ins- taurarea
unei noi ordini economice internaţionale (p. 4), în Carta drepturilor şi îndatoririlor economice ale
statelor (art. 5 şi 16), într-un şir de acorduri internaţionale (art. 15 a Convenţiei de la Viena privind
succesiunea statelor asupra tratatelor din 1978; art. 16 a Convenţiei de la Viena privind succesiunea
statelor asupra proprietăţii de stat şi datoriilor de stat din 1983).

14