Universitatea din Oradea

Facultatea de Textile şi Pielărie

Metrologie în textile-pielărie

- Note de curs –

Autor:

Lector univ. dr. Secan Cristina

2010

1
Cuprins:
Cuprins:..................................................................................................................................................2

Cursul nr.1..............................................................................................................................................3

Noţiuni generale.....................................................................................................................................3

Cursul nr. 2.............................................................................................................................................7

Elemente fundamentale de metrologie.................................................................................................7

Cursul 3................................................................................................................................................10

Alegerea metodei de măsurare............................................................................................................10

Cursul nr.4............................................................................................................................................14

Instrumente implicate in masurarea umiditatii aerului........................................................................14

Cursul 5................................................................................................................................................20

Studiul proprietăţilor tensionale ale materialelor textile.....................................................................20

Cursul numărul 6..................................................................................................................................25

Metode şi aparate pentru determinarea tensiunii firelor....................................................................25

Cursul 7................................................................................................................................................40

Metode si aparate pentru determinarea caracteristicilor structură şi aspect a firelor.........................40

Cursul 8................................................................................................................................................44

Metode pentru studiul pilozităţii firelor...............................................................................................44

2
Cursul nr.1

Noţiuni generale

Conceptul de calitate
Calitatea produselor reprezintă totalitatea proprietăţilor unui produs, măsura în care
acesta satisface necesităţile societăţii. Această noţiune apare ca rezultat al performanţelor
tehnico-economice al gradului de utilitate şi eficienţă economică pe care o poate asigura
produsul respectiv.
Prin calitate se înţelege nu doar simpla utilizare a bunurilor ci gradul lor de utilitate,
măsura în care proprietăţile acestora satisfac anumite necesităţi.
Valoarea de întrebuinţare diferenţiază produsele în funcţie de utilitate, pe când
calitatea diferenţiază produsele de acelaşi fel după numărul de proprietăţi pe care le posedă şi
după gradul în care corespund anumitor cerinţe.
Asigurarea unei calităţi corespunzătoare a produselor are loc în procesul de producţie.
Calitatea produselor se manifestă şi în sfera consumului, din acestă cauză este necesar să se
facă distincţie între calitatea producţiei şi calitatea produselor.
Calitatea producţiei este calitatea întregului proces de producţie şi se referă la
aspectele pozitive sau negative ale activităţii de creaţie ale tehnologiei de fabricaţie şi la
nivelul organizării producţiei şi a muncii.
Calitatea produselor reprezintă forma finală a calităţii producţiei concretizând nivelul
tehnic dar şi elemente de ordin estetic şi economic.
Pentru a aborda problemele legate de calitate este necesară definirea termenilor:
A) Calitate a concepţiei (sau proiectului) reprezintă măsura în care calitatea
proiectului asigură satisfacerea cerinţelor beneficiarului şi posibilitatea de folosire
a proiectului respectiv.
B) Calitatea fabricaţiei se referă la măsura în care proprietăţile produsului corespund
proprietăţilor din proiect.
C) Calitatea produsului se referă la măsura în care produsele corespund cerinţelor
beneficiarului.

3
 Cerinţele
beneficiarului

Caracteristici Caracteristicile
calitative ale calitative din
produsului finit documentaţia
tehnică
(proiect)

Fig. 1. Interdependenţa dintre calitatea concepţiei, calitatea fabricaţiei şi calitatea

produsului.
Produsele tehnice posedă numeroase proprietăţi sau însuşiri. Una dintre acestea se
numeşte caracteristica de calitate şi se referă la calitatea produsului.

Caracteristicile de calitate se împart în:

- Caracteristici funcţionale;
- Caracteristici psiho-senzoriale şi sociale;
- Caracteristici de disponibilitate.

Caracteristicile functionale sunt strict legate de utilizarea produsului (redată de densitea

de lungime a aţei de cusut, rezistenţa unei ţesături la tracţiunea pe o anumită direcţie);

Caracteristicile psiho-senzoriale şi sociale se referă la estetica produselor şi confortul

acestora (aspectul produsului, armonia desenelor, a culorilor, capacitatea de izolare termică a
produsului etc.)

Caracteristici de disponibilitate se referă la proprietăţile produsului de a fi apt pentru

utilizare în orice moment al exploatării lui. Caracteristicile de disponibilitate sunt strâns legate
de:

- Fiabilitate – proprietatea ca un produs să îndeplinească funcţia pentru care a fost

creat, în decursul unui interval de timp;
- Montabilitatea – proprietatea ca produsele să fie întreţinute şi reparate pe o anumită
durată prestabilită.

Metode de control a calitaţii

Metodele de control a calităţii se împart în metode deterministe şi statistice.

4
 Metodele deterministe au la bază controlul fiecărui produs în parte. Se aplică pieselor
foarte pretenţioase, foarte solicitate în procesul de producţie. Acest control se poate efectua cu
micrometru sau cu mijloace semiautomate sau automate.

Metodele statistice au la bază controlul aplicat pentru un eşantion dintr-un lot de

produse, rezultatele controlului extinzându-se asupra întregului lot de produse.

Măsurarea calităţii

O posibilitatea de apreciere a calităţii o constitue măsurarea. Măsurarea este o operaţie

experimentală prin care se determină cu ajutorul unui mijloc de măsurare valoarea numerică a
unei mărimi în raport cu o unitate de măsură.

Metode de măsurare a calităţii:

- Măsurare directă – acţiune directă asupra produselor ( grosimea ţesăturii, greutatea

acestora, umiditatea materialului textil);
- Măsurare indirectă – stabilirea fiabilităţii unui produs prin măsurarea rezistenţei;
- Compararea obiectivă cu o monstră dată (gradul de alb al unei ţesături);
- Prin compararea subiectivă cu o monstră dată (nuanţa unei culori, calitatea finisajului);
- Prin indicatori sintetici.

Calitatea produselor poate fi apreciată şi în funcţie de numărul defectelor din produs.

Recepţia materiilor prime, materialelor secundare şi auxiliare constitue unul din factorii
importanţi pentru asigurarea unui nivel corespunzător al calităţii produselor din cadrul
unităţilor de confecţii-textile.

Controlul de recepţie se aplică loturilor de produse necesare confecţionării

îmbrăcămintei în urma căruia se ia decizia de acceptare sau respingere al lotului în cauză.

Lot – cantitatea de materii prime şi materiale cu aceeaşi denumire şi aceleaşi caracteristici

tehnice, realizată din aceleaşi materii prime prin acelaşi procedeu tehnologic, ambalată în
unităţi de ambalaje de acelaşi tip.

Controlul de recepţie poate fi: total pentru întregul lot sau prin sondaj.

Loturile de ţesături pot fi grupate în clase de calitate stabilite în funcţie de: natura fibrelor
din ţesături, finisajul aplicat, gradul de noutate, marimea lotului, condiţii de calitate.

Clasele de calitate pentru ţesături:

- Standard (de masă) pentru ţesături care conţin fibre recuperate din materiale textile
refolosite;
- Superior;
- Extra – pentru ţesături care conţin fibre naturale de bumbac, lână, mătase, in;
- Lux – pentru ţesături care conţin fibre naturale de bumbac, lână, mătase, in.

5
 Finisajul chimic aplicat ţesăturilor din clasele de calitate lux şi extra sunt: albire,
mercerizare, vopsire în bucată, vopsire în fir, termofixare, creponare, apretare semilavabilă,
apretare neşifonabilă şi contracţie redusă, apretare permanentă, pres, fixare, etc.

La clasele standard şi superior se aplică un număr mic de operaţii de finisare: albire,

vopsire în bucată, termofixare, scămoşare, apretare şi imprimare cu valţuri.

Mercerizarea reprezintă tratarea fibrelor sau a ţesăturilor din bumbac cu o soluţie pentru
a le face mai netede, mai matasoase şi mai compacte şi pentru a le mari rezistenţa.

Valţul reprezintă cilindru din componenţa unei maşini.

La recepţia calitativă a ţesăturilor.

6
Cursul nr. 2

Elemente fundamentale de metrologie

Metrologia este ştinţa care are ca subiect studiul proceselor de măsurare cu elementele sale
componente:

- măsura de măsurat;
- scara de măsurare şi unitatea de măsură corespunzătoare;
- metoda de măsurare
- prelucrarea rezultatelor măsurării în scopul obţinerii unor informaţii privind valoarea
mărimii de măsurat. Unul din elementele de bază ale metrologiei îl constituie mărimea
de măsurat.

Clasificarea mărimilor:
a) După aspectul dimensional:
- Mărimi scalare care pot fi reprezentate direct printr-un număr;
- Marimi vectoriale – nu pot fi reprezentate printr-un singur număr fiind caracterizate de
modul direcţie şi sens.
- Mărimi tensionale – reprezentate prin componente scalare, stabilite într-un anumit
spaţiu geometric, care se pot schimba în funcţie de sistemul de coordonate.

Mărimile fizice sunt elemente caracteristice unor stări fizice şi pot fi evaluate prin
comparare, măsurare sau repetare.

Ele se împart în:

- Măsuri reperabile – pentru acestea se pot defini relaţii de ordine şi echivalenţă. Pentru
măsurarea lor se pot constitui scări nominale sau de ordine ex. scările de culori.
- Mărimi extensive – prezintă proprietăţi de ordonare sau de sumabilitate. Ex.
Lungimea. Aceasta se poate ordona după valori ce se pot aduna cu valorile altei
lungimi.
- Mărimi intensive prezintă proprietatea de ordonare dar nu şi de sumabilitate. Ex.
Temperatura. Aceasta se poate ordona după valori dar nu se poate aduna cu o altă
temperatură.

După aspectul energetic mărimile fizice se împart în mărimi active şi mărimi pasive.

Mărimile care au asociată o energie care poate fi utilizată în procesul de măsurare sunt
numite mărimi active ( ex. Temperatura apei dintr-o baie de vopsire a unui produs
textil).Mărimile care nu posedă o energie proprie şi pentru măsurarea cărora se recurge la o
sursă de energie auxiliară se numeşte mărimi pasive.

Prin caracterul lor mărimile fizice pot fi evaluate cantitativ şi pot fi grupate în mărimi
fundamentale şi mărimi derivate.

7
 Mărimile fundamentale sunt independente şi distincte, convenţional alese cu ajutorul
cărora pot fi definite şi alte mărimi (ex: durata, lungimea, masa). Mărimile derivate sunt
definite cu ajutorul marimilor fundamentale prin ecuaţii de definiţie ( viteza v=d/t).

Simbolurile mărimilor fundamentale ce înlocuiesc simbolurile mărimilor care intră în

relaţia de definiţie a unor mărimi derivate poartă denumirea de dimensiuni.

Ex. F=m×a

Ecuaţia dimensională a forţei [F] = L×M×

L – simbol pentru lungime;

M – simbol pentru masă;

T – simbol pentru timp.

Grupa de mărimi reprezintă ansamblul mărimilor de aceeaşi specie (ex: grupa de

mărimi geometrice, grupa de mărimi mecanice).

Mărimile de acelaşi fel cu mărimea de măsurat şi care este aleasă în mod arbitrar ca
element de comparaţie poartă denumirea de unitate de măsură. Unităţile de măsură ale
mărimilor fundamentale poartă denumirea de unităţi fundamentale.

Unităţile de măsură ale mărimilor derivate poartă denumirea de unităţi derivate:

Factori cu care sunt

Prefixe Simboluri înmulţite unităţile de
referinţă

atto a
femto f
pico p
nano n
micro µ
milli m
centi c
deci d
deca da 10
hecto h
kilo K
mega M
giga G
tera T

Tab. 1. Unităţile de măsură ale mărimilor derivate

8
 Totalitatea unităţilor de măsură folosite într-un anumit domeniu de măsurare poartă
denumirea de sistem de unităţi de măsură.

Ex: Pentru capacitatea de izolare termică a îmbrăcămintei se utilizează unitatea de

îmbrăcăminte (clo).

Tot pentru capacitatea de izolare termică a îmbracămintei se utilizează ohmul termic

(tΩ) şi (log) şi se eprimă în funcţie de unitatea de îmbrăcăminte (clo).

1 tΩ = 6.45 clo;

1log = 0.645 clo.

Densitatea de lungime a firelor este exprimată prin raportul dintre masa exprimată în
grame (g) şi lungimea exprimată în kilometri (km).

Unitatea de măsură pentru densitatea firelor este (tex)

1tex =

O altă unitate de măsură pentru densitatea de lungime a firelor o constitue denierul (den).

1 den

Pentru fire se utilizează:

Fineţea – unitatea de măsură este numărul metric (Nm) şi reprezintă raportul dintre
lungimea firului exprimată în metri şi masa firului exprimată în grame.

Tenacitatea exprimată prin raportul dintre sarcina la rupere şi densitatea de lungime.

Sarcina de rupere este o forţă maximă sub care firul solicitat la tracţiune se rupe.

Newtonul reprezintă forţa ce imprimă unei mase de 1 kg o accelaraţie de

1 N = 0.101 972 kgf.

Pentru fire se foloseşte simbolul (cN). Deci pentru tenacitate unitatea de măsură va fi
cN/tex, cN/den, cN/Nm.

Torsiunea unui fir este definită ca număr de răsuciri pe metru. Unitatea de măsură
răs/m.

9
 Densitatea aparentă a unei ţesături este definită ca masa unităţii de volum în care sunt
incluşi porii capilari şi aerul din porii capilari. Se exprimă în .

Cursul 3

Alegerea metodei de măsurare

Factorii care impun alegerea metodei de măsurare sunt impuşi de natura fenomenelor
urmărite care pot fi grupate în mai multe categorii:

- Factori metrologici
o Domeniul de măsurare;
o Caracteristicile aparatului (justeţea, sensibilitatea, fragilitatea, precizia);
o Timpul de răspuns – să fie cât mai mic;
o Timpul de măsurare – acest timp trebuie să ne asigure că mărimea măsurată nu
se modifică;
o Timpul de revenire al instrumentului să fie cât mai mic;
o Frecvenţa proprie a instrumentului de măsurat trebuie să fie de 3 ori mai mare
decât frecvenţa semnalului de măsurat.
- Factorii legaţi de tehnica de măsurare:
o Distribuţia măsurării în timp;
o Măsurări periodice;
o Amploarea punctului de măsură.

Erori
Erorile au drept cauză imperfecţiunea instrumentului de măsură şi a simţurilor. Ele pot
fi micşorate dar niciodată complet anulate. Eroarea reprezintă diferenţa dintre valoarea citită
şi valoarea adevărată a mărimii.

Din punct de vedere a sursei erorilor există:

- Erori de observaţie;
- Erori datorate mediului ambiental.

Clasificarea erorilor în funcţie de manifectare

- Erori sistematice – cauzate de metoda de măsurare. Se caracterizează prin aceea că

au o direcţie de acţiune bine determinată, se repetă de la măsurare la măsurare şi au
acelaşi sens.
- Erori întâmplătoare – ele pot fi micşorate prin perfecţionarea aparatelor, dar se
deosebesc de cele sistematice prin faptul că apar şi într-un sens şi în altul. Sunt
provocate de fluctuaţiile întâmplătoare ale parametrilor de lucru, mediu, atenţia
observatorului.

10
 - Erori grosolane – au valori foarte mari, denaturează rezultatele, sunt cauzate de
elegerea greşită a instrumentului de măsură.

Valorile unei mărimi

- Valoarea adevărată – reprezintă valoarea exactă, fără nici un fel de eroare. Se
notează cu x şi nu poate fi cunoscut;
- Valoarea efectivă – se notează cu . Acestă valoare poate fi determinată numai prin
măsurări cu mijloace etalon.
- Valori individuale - se impune efectuarea unui şir foarte mare de măsurări întrucât
se urmăreşte să se determine o valoare cât mai apropiată de cea adevărată.

Valoarea medie aritmetică a unei mărimi

Media aritmetică să fie cu atât mai apropiată de cea reală cu cât numărul
determinărilor este mai mare.

Valoarea mediană a unui şir

La un şir de valori: x, ... impar sau par .

Valoarea mediană va fi măsura care este la mijlocul şirului – când este un şir impar.

La un şir par

Valoarea mediană se caracterizează prin suma abaterilor valorilor individuale în raport

cu valoarea mediană şi acesta este minimă.

Calcului erorilor în cazul măsurătorilor directe

Eroarea adevărată a valorilor individuale reprezintă valoarea măsurată faţă de valoarea

adevărată.

11
Eroarea aparentă a valorii medii reprezintă abatearea în raport cu valoarea medie.

Daca nu se comit erori

Eroarea medie aritmetică

Eroarea medie pătratică

Metode şi mijloace a umidităţii şi a temperaturii

Parametrii de climă

Materialele textile sunt corpuri amorfe caracterizate prin aceea că lanţul

macromolecular nu este ordonat, dezordinea este cea care determină proprietăţile fizico-
mecanice ale materialelor textile. Acestă dezordine influenţează direct reactivitatea materiei
textile faţă de gaze şi lichide ceea ce înseamnă că sunt foarte receptive faţă de vaporii din
mediul ambient → deci proprietarea de higroscopicitate – materialele sunt capabile de a
absorbi sau ceda vapori din sau în mediul ambient.

Acestă proprietate este determinată de structura chimică a lanţului macromolecular cât

şi de o serie de proprietăţi fizice.

Un material textil pus într-un mediu cu vapori de apă, va absorbi o cantitate de vapori.
Acesta se face într-un timp bine determinat, mult mai rapid din primele minute şi apoi din ce
în ce mai lent după care se stabilizează la o valoare bine determinată.

Parametri:

Comportarea faţă de solicitarea la întindere a firelorde vâscoză: cu cât umiditatea este

mai mare cu atât solicitarea la care rezistă este mai mică.

Comportarea la frecare – odată cu creşterea unidităţii (l) creşte şi frecarea materialelor

textile.

Comportarea faţă de încărcarea electrostatică – cu cât uniditatea creşte, scade

rezistenţa, cea ce favorizează scurgerea sarcinilor electrostatice (împiedică încărcarea
electrostatică).

Toate acestea impun ca la efectuarea măsurătorilor să se asigure condiţii bine

determinate din punct de vedere a parametrilor de climă astfel încât rezultatele să fie
reproductibile.

12
 Valorile parametrilor de climă:

1. Climă temperată – măsurările trebuie să se facă la t= 20°C ±2°C; l=65%;

pat=760mm col Hg
2. Climă tropicală, subtropicală – măsurările trebuie să se facă la t= 27°C ±2°C;
l=65%; pat=760mm col Hg

Pentru a se asigura atât un mediu de climă necesar cât şi controlul parametrilor de

climă, se utilizează higrostatele – care condiţionează clima într-un volum limitat. (Aceste
aparate permit menţinerea umidităţii şi a temperaturii în limitele prescrise).

Noţiuni legate de atmosfera de referinţă

Atmosfera de referinţă este atmosfera convenţională la care se raportează prin calcul
valorile măsurătorilor efectuate în alte condiţii de climă decât cele STAS.

1. Umiditatea reală a unui material reprezintă cantitatea de apă conţinută la un moment

dat de un material textil raportată la masa materialului uscat.
2. Umiditatea normală – reprezintă cantitatea de apă exprimată în acelaşi mod ca
umiditatea reală, pe care materialul textil o absoarbe după păstrarea unui timp de 24-
72 ore în condiţii atmosferice STAS, fiind uscat în prealabil la 52°C.
3. Umiditatea legală – reprezintă procesul de umiditate admisă convenţional pentru
fiecare material textil şi serveşte ca umiditate de referinţă pentru calcularea
consumurilor specifice şi a masei comerciale.
4. Umiditatea relativă a aerului este raportul dintre presiunea vaporilor de apă conţinuţi
în atmosferă la un moment dar în anumite condiţii de presiune şi temperatură şi
presiunea vaporilor de apă care saturează acestă atmosferă în aceleaşi condiţii de
umiditate şi temperatură.

Unde Ψ – gradul de saturaţie definit ca raport între cantitatea de vapori de apă

dintr-un volum de aer şi corespondenţa acestuia la saturaţie.

13
Cursul nr.4

Instrumente implicate in masurarea umiditatii aerului

Cel mai simplu mijloc de măsurare a umidităţii aerului este higrometrul cu fir de păr.

Fig. 2. Higrometrul cu fir de păr

Ca element sensibil ES se foloseşte firul degresat de cal, fixat între elementele şi

. Clema este plasată pe braţul balansierului 1, solidar cu braţul cu contragreutate 2 şi acul

indicator 3. Clema are poziţie reglabilă prin intermediul şurubului 5. În funcţie de

umiditatea aerului, firul de păr de cal îşi modifică dimensiunile. Astfel se vor înregistra
oscilaţii ale acului indicator 3 faţă de scara gradată 4 înscrisă pe un cadru fix. Valorile
corespunzătoare ale umidităţii relative a aerului se vor citi pe scara gradată în dreptul acului
indicator.

Hidrograful asigură înregistrarea grafică a variaţiei în timp a umidităţii aerului.

Elementul sensibil ES (firul degresat din păr de cal) este fixat pe cele 2 capete între
elementele şi . Firul este trecut prin orificiul 1 practicat la partea superioară a
balansorului 2 soliadar cu braţul cu contragreutate ce se sprijină pe extremitatea din dreapta a
pârghiei oscilante 4. Braţul înscriptului 4 este solidar cu pârghia 4.

Peniţa inscriptoare 5 care se află la extremitatea braţului 4 trasează pe hârtia înfăşurată

pe suprafaţa laterală a cilindrului 6 diagrama de variaţie a umidităţii aerului.

14
Fig. 3. Hidrograful

Măsurarea vitezei curenţilor de aer

Se pot folosi mai multe mijloace de măsurare:

- Anemometrul mecanic (fig .4) este prevăzut cu un rotor (1) cu palete (2) ce pot avea
mişcări de rotaţie sub acţiunea unui curent de aer. Funcţia rotorului este dependentă de
viteza curentului de aer. Pentru determinarea acesteia anemometrele sunt aşezate astfel
încât axa de rotaţie a rotorului cu palete să fie perpendiculară pe direcţia curentului de
aer. Manevrarea anemometrului se face manual cu ajutorul mânerului (3). Axul
rotorului este legat de contorul de turaţii.

Dacă anemometrul indică viteze ale curenţilor de aer cuprinse între 10 cm/s şi 20cm/s,
condiţiile de măsurare din încăperea în care se execută încercările de laborator sunt normale.

Fig. 4. Anenometrul mecanic

15
 - Termoanemometrul (fig.5) are ca element sensibil ES un conductor electric din
platină aşezat între electrozii (1) montaţi în suportul electroizolant (2), având
posibilitatea conectării la un curent de măsurare prin elementele de conexiune (3).

Conductorul electric (ES) se încălzeşte, căldura degajată depinzând de viteza curenţilor de

aer.

Fig. 5. Termoanemometrul

Concomitent cu pierderea de căldură a elementului sensibil se produce şi o scădere a

rezistenţei electrice R. Măsurarea vitezei curenţilor de aer (V) se face în funcţie de rezistenţa
electrică (R) a elementului sensibil utilizând diagrama de variaţie .

- Catatermometrul Hill (fig.6) se utilizează pentru determinarea vitezei curenţilor de

aer în funcţie de durata medie de răcire (între anumite limite de temperatură) a unei
substanţe plasate în mediul supus procesului de măsurare. Acesta are aspectul
asemănător cu al unui termometru cu lichid.

Fig. 6. Catatermometrul Hill

16
 Lichidul din rezervorul (1) se poate dilata sub acţiunea căldurii, urcând prin tubul
capilar (2) care este aşezat în faţa cadranului cu scară de măsurare (3) pentru temperaturi
cuprinse între 35° C şi 38° C.

Măsurarea vitezei curenţilor de aer se face prin introducerea rezervorului

catatermometrului Hill în apă caldă cu temperatura de 60°C...80°C, până când depăşeşte cu
puţin reperul ce indică 38°C. Catatermometrul se aşeză apoi în zona curentului de aer, astfel
încât se va produce răcirea lichidului termometric, răcire care are loc într-un interval de timp
(T) ce variază în funcţie de viteza curenţilor de aer. Determinarea vitezei (V) a curenţilor de
aer se face cu formula:

Unde: V- viteza (m/s)

F – factorul catatermometrului (depinde de forma rezervoarelor)

T – durata de răcire (s)

Θ – temeperatura mediului (°C).

Aspecte generale privind luarea probelor de materiale textile pentru efectuarea

măsurătorilor. Climatizarea probelor.

În cazul materialelor textile utilizate pentru confecţionarea produselor de îmbrăcăminte se

pot constitui 2 tipuri de probe:

- Probe de tip I pentru încercări fizico-mecanice;

- Probe de tip II pentru determinarea umidităţii.

Încercările fizico-mecanice se efectuează pe epruvete extrase din loturile de materiale

textile. Numărul de epruvete se stabileşte în funcţie de mărimea lotului şi nu poate fi mai mic
de 5.

Din bucăţile de materiale textile sub formă de ţesături, tricoturi şi neţesute se recomandă
să se confecţioneze epruvete la distanţe de 3-5 cm de capete şi 10 cm de marginile laterale.

Forma şi dimensiunea epruvetelor depinde de felul încercărilor fizico-mecanice şi de

metoda şi mijlocul de măsurare. Toate epruvetele sunt supuse climatizării.

Pentru climatizarea probelor, materialele supuse încercărilor fizico-mecanice trebuie să fie

ţinute în atmosfera standard, până se stabileşte starea de echilibru între moleculele de apă
absorbite şi cele cedate. Viteza cu care se realizează acest echilibru depinde de natura fibrelor
17
din material textil. În cele mai multe cazuri se ajunge la echilibru după 24 de ore. Se consideră
că materialul a ajuns la echilibru cu atmosfera standard, atunci când la 2 cântăriri succesive
care sunt efectuate la interval de o oră nu prezintă o diferenţă mai mare de 0,1% faţă de prima
cântărire.

Este indicat ca starea de echilibru să se realizeze prin absorţie nu prin desorbţie. Din
acestă cauză este indicată uscarea materialului la 40°C...50°C şi 7-20% umiditate relativă,
timp de o oră. Acestă operaţie este cunoscută sub denumirea de preclimatizare.

Uscarea probelor se poate face în etuve. În figura 7 este prezentată schema unei etuve de
laborator cu o capacitate de 50

Fig. 7. Etuvă

1 – carcasă
2 – pereţi izolaţi termic
3 – uşă
4 – capac metalic de protecţie
5 – mâner de închidere
6 – guri de refulare
7 – grătare
8 – perete lateral
9 – lăcaş de montare a unui termometru
10 – sistem de reglare a temperaturii
11 – becuri de control
12 – întrerupător cu 4 poziţii (0 pentru oprirea ventilatorului centrifugal şi întreruperea
alimentării cu curent a rezistenţelor electrice prin intermediul cărora se asigură
încălzirea aerului; 3 poziţii pentru pornirea ventilatorului centrifugal şi alimentarea cu
curent a rezistenţelor electrice pentru obţinerea încălzirii aerului corespunzător unor
scări de temperatură diferite)

18
 Uscarea se realizează cu aer cald introdus prin intermediul gurilor de refulare în camera
probelor care sunt aşezate pe grătare. În partea laterală din dreapta se află blocul de încălzire
prevăzut cu un ventilator centrifugal ce asigură circulaţia aerului în interiorul etuvei.

După uscarea în etruvă a epruvetelor are loc climatizarea propriu zisă în exicator.

Fig. 8. Exicator

1 – vas de sticlă;

2 – capac

3 – mâner

4 – placă de porţelan prevăzută cu orificii

E – epruvete.

Un exicator este compus dintr-un vas de sticlă şi un capac manevrabil prin intermediul
mânerului (3). Partea de jos a vasului de sticlă permite depunerea unei soluţii de bază de acid
sulfuric sau pe bază de azotat de amoniu ce asigură atmosfera standard. Elementele supuse
climatizării se aşează pe placa de porţelan prevăzută cu orificii.

Pentru climatizarea probelor de materiale textile se pot utiliza şi termohigrostate care

asigură faţă de exterior o foarte bună izolare termică. Ele sunt prevăzute cu termometre şi
higrometre pentru controlul temperaturii şi umidităţii din interiorul lor. Pentru controlul
variaţiei în timp a temperaturii şi a umidităţii, termohigrostatele pot fi prevăzute cu termogrife
şi higrografe.

La termohigrostatele automate umiditatea este asigurată prin pulverizarea fină a apei,

reglată cu ajutorul unui releu ce lucrează în funcţie de indicaţiile date de higrometru.

19
Cursul 5

Studiul proprietăţilor tensionale ale materialelor textile

Diferitele materiale în procesele de prelucrare pierd o parte considerabilă din rezistenţa
lor datorită solicitării la care sunt supuse (aceste materiale datorită structurii lor diferă de
compuşii celorlalte materiale cu structură cristalină în sensul că nu se supun legii lui Hooke
decât într-un domeniu foarte restrâns).

Cea mai folosită metodă pentru studiul proprietăţilor tensionale ale materialelor textile
constă în construirea diagramei efort-alungire. Acestă metodă permite aprecierea anticipată a
prelucrării unui material şi a durabilităţii acestuia în condiţii de prelucrare.

Diagrama efort-alungire permite punerea în evidenţă a unor parametri:

- Determinarea rezistenţei la rupere a unui material;

- Rezistenţa specifică la rupere (σ) reprezintă raportul între sarcina la rupere a
materialului şi aria secţiunii acesteia în .

Rezistenţa firului mai poate fi exprimată prin lungimea la rupere care reprezintă
lungimea materialului care se rupe sub greutatea proprie.

Tenacitatea reprezintă raportul dintre sarcina la rupere şi fineţea firului [CN/den].

Alungirea la rupere este lungimea care creşte până la ruperea firului.

Aceste caracteristici reflectă capacitatea de prelucrare a materialelor textile.

Deformarea firelor are 3 componente:

1) Componenta elastică reversibilă, se caracterizează prin faptul că dispare instantaneu în

momentul în care dispare solicitarea.
2) Componenta elastică întârziată dispare dar în timp.
3) Componenta plastică sau remanentă.

Cele 3 componente nu sunt strict determinate. La eforturi relative mici, predomină

deformarea elastică componenta (2) sugerează timpul de odihnă.

Gradul de elasticitate al materrialului se exprimă prin raportul dintre mărimea alungirii

elastice şi alungirea totală exprimată în procente.

20
 Lucrul mecanic de rupere este dat de cantitatea de energie necesară pentru distrugerea
materialului.

Gradul de obosire dă rezistenţă la oboseală prin solicitări repetate. Se notează cu (ζ).

Acestă mărime depinde de mărimea solicitării, de frecvenţa cu care se repetă numărul de
solicitări, de viteza de deformare, de durata solicitării, de timpii de relaxare între două
solicitări.

Numărul de cicli la care rezistă materialul până la rupere se citeşte pe diagrame

speciale numite histerezis.

Aparate pentru determinarea comportării la tracţiune a materialelor textile

Dinamometre
Clasificări. Principii de determianre a rezistenţei la tacţiune.

A) După principiul de lucru:

- Dinamometru pe principiul pendulului
- Dinamometru pe principiul balanţei
- Dinamometru pe principiul cu arcuri
- Dinamometru pe principiul pe plan înclinat
- Dinamometru pe principiul balistic
B) După modul în care este solicitată proba:
1) Solicitări statice care variază foarte lent în timp
- La care încărcarea creşte constant în timp
- La care încărcarea creşte constant în rate
2) Solicitări în condiţii dinamice, cu număr mare de cicli
C) După natura elementului traductor (elementul sensibil)

Maşinile de încercare la tracţiune utilizate în inductria textilă sunt prevăzute cu

traductoare pentru măsurarea forţei

- Mecanice (pendul, plan înclinat, holistic, arc)

- Parametrice (inductive, capacitive, care convertesc mărimea de măsurat – forţa- în
mărime electrică).

Realizarea solicitării de tracţiune are loc prin deplasarea clemei motoare faţă de poziţia
iniţială; acesta acţionează direct prin intermediul probei, asupra elementului sensibil al
instalaţiei schimbându-i poziţia de echilibru (traductoare mecanice) sau determinând apariţia
uni dezechilibru în puntea instalaţiei de măsură (traductoare parametrice). Perturbaţia mărimii
reprezintă forţa de tracţiune maximă la care rezistă proba înainte de a se rupe, deci rezistenţa
la tracţiune.

Principii de determinare a deformaţiei produselor în timpul solicitării la tracţiune

Principiul de determinare a deformaţiei consecutive solicitării la tracţiune este adoptat

în funcţie de metoda de solicitare. Majoritatea variantelor constructive ale maşinilor de

21
încercat la tracţiune pentru produse textile sunt prevăzute cu dispozitive mecanice simple
pentru indicarea deformaţiei. Dacă modul de solicitare permite menţinerea poziţiei pentru
unul din elementele de prindere a probei, deformaţia acesteia poate fi indicată direct pe o riglă
gradată. În cazul în care solicitarea de tracţiune presupune mobilitatea ambelor elemente de
prindere a probei, pentru indicarea deformaţiei se folosesc dispozitive ce permit efectuarea
diferenţei între deplasările acesteia.

Amplificarea şi indicarea deformaţiei prin procedee mecanice presupune erori cauzate

de inerţie şi frecvenţă ( din acest motiv în instalaţiile moderne destinate încercărilor de
tracţiune electronice sunt utilizate traductoare – în impulsuri – care permit o măsurare corectă
a deplasării clemei mobile).

Dinamometru cu pendul

Fig. 9. Dinamometru cu pendul

Epruveta E se fixează între clemele şi . Clema este deplasată cu o viteză

constanta V de bara (4) care face parte din mecanismul de tracţiune. Odată cu deplasarea
clemei cu o distanţă(l), datorită epruvetei (E) se va deplasa şi clema cu o distanţă (a).

Odată cu deplasarea clemei se va produce rotirea discului 2 fiat pe acelaşi ax cu pendulul.

Astfel la deplasarea (a) a clemei , discul 2 şi pendulul 1 se vor roti cu unghiul (α).

22
 Sarcina la rupere se poate determina dacă se porneşte de la ecuaţia de echilibru a
momentelor forţelor faţă de cea de rotaţie a pendulului.

Valoarea alungirii absolute la rupere se poate exprima în centimetri în funcţie de

distanţa dintre cleme în momentul ruperii epruvetei (l) şi distanţa iniţială dintre cleme ( )

Alungirea la rupere relativă (eprimată în procente) reprezintă raportul dintre alungirea

la rupere absolută şi distanţa iniţială .

Distanţa dintre cleme în momentul ruperii epruvetei (l) se poate exprima şi în funcţie
de distanţa iniţială şi deplasările celor două cleme.

Cursa clemei se poate exprima în funcţie de unghiul de oscilaţie (α) si de raza

discului (r).

Cursa clemei se poate exprima în funcţie de viteza de deplasare a clemei (v) şi în

funcţie de durata deplasării până în momentul ruperii (t).

Distanţa (l) se poate scrie:

Unghiul de oscilaţie α se poate scrie sub forma

Din relaţia

23
Înlocuim şi obţinem

Dacă se revine la relaţia sarcinii la rupere şi derivarea în raport cu timpul în care se

produce ruperea, şi ţinând seama de expresia lui (α) se obţine.

Rezistenţa specifică la rupere σ se determină în funcţie de sarcina la rupere şi sarcina

secţiunii epruvetei (A).

Unde:

lăţimea epruvetei

d – grosimea epruvetei.

24
Cursul numărul 6

Metode şi aparate pentru determinarea tensiunii firelor

Torsiunea constituie o caracteristică determinantă pentru fir atât în ceea ce priveşte
proprietăţile fizico-mecanice cât şi sub aspectul prelucrabilităţii. Intensitatea torsiunii unei
înşiruiri de fire se exprimă prin numărul răsuciri (n) repartizate pe unitatea de lungime (l).

(1)

Concomitent cu torsionarea, o însuşire de fibre îşi modifică lungimea iniţială, datorită

dispunerii lor pe linii elicoidale. Modificarea lungimii fibrelor este dată de scurtare.

(2)

Ldet - lungimea firului după detorsionare;

L - lungimea firului torsionat.

Efectul torsionării asupra unei însuşiri se poate exprima prin coeficientul de scurtare ( CS).

(3)

Coeficientul metric de torsiune se calculează cu formula lui Kohler.

Metode de determinare a torsiunii firelor

Torsiunea (răsucirea, cablarea) se determină cu ajutorul unor aparate simple numite
torsiometre, asupra unor segmente de fir nedetaşate de pe format.

Metode de determinare a torsiunii:

- Directe;

25
 - Indirecte.
1. Determinarea indirectă a torsiunii se bazează pe înlăturarea efectelor acestuia
(paralelizarea fibrelor sau a firelor componente, înlăturarea efectului de scurtare).
Determinarea indirectă a torsiunii se realizează prin studiul microscopic al replicilor
firelor, finalizat prin determinarea unghiului de înclinare a fibrelor din stratul exterior
faţă de axul acestuia.
Dacă metodele indirecte se pot aplica cu operativitate, metoda directă este
laboriasă şi necesită un număr extrem de ridicat de determinări, de aceea aria ei de
aplicare se restrânge la corectare.

Determinările de torsiune se efectuează în conformitate cu STAS – 7273-84.

a) Metoda detorsionării până la paralelizarea firelor componente.

Prin intermediul torsiometrului prevăzut cu o clemă mobilă, se anulează torsiunea

firului paralezindu-se fibrele componente. Se consemnează ca fiind numărul de rotaţii
ale clemei mobile până la detorsionarea completă. Datorită neuniformităţii torsiunii
firului, sesizarea momentului torsiune nulă este nesigură şi din acest motiv se impune
efectuarea unui număr mare de determinări, pe lungimi reduse ale probei (în cazul
firelor simple) şi pe lungimi mari ale probei (în cazul firelor răsucite, cablate).

b) Metoda detorsionare-torsionare

Metoda are o largă arie de aplicabilitate datorită operativităţii şi se bazează pe

consecinţele torsionării (scurtare) şi detorsionare (alungire). Anulându-i torsiunea
obţinem o variaţie a lungimii de fir Δl, pe care o putem anula prin torsionarea în
continuare în sens invers.

l0 S l0 Z

Ts 0 Tz

torsiunea firului- indicaţia torsiometrului

0 2Tz

Tz

Fig. 10. Principiul determinării torsiunii prin detorsionare – torsionare.

Deci este considerată cea mai bună estimare a torsiunii firului, precizia metodei
prezintă dependenţa faţă de torsiunea sa iniţială şi de coeficientul de torsiune.

Astfel considerăm graficul determinării torsiunii TS=TZ, valoarea înregistrată

pe contorul torsiometrului este 2TS+ΔT cea ce înseamnă că determinăm valoarea
torsiunii T ca:

26
 c) Metoda alunecării

Numărul de torsionări pe metru se determină pe două epruvete distincte,

desfăşurate succesiv de pe format. Prima epruvetă se detorsionează sub o sarcină de
pretensionare egală cu greutatea a 500 m de fir, până când prin alunecarea fibrelor se
produce ruperea firului (se consemnează prin indicaţia torsiometrului).

A doua epruvetă se detorsioneză şi apoi se torsionează în sens invers sensului

iniţial cu un şir egal de torsiuni. Aceeaşi epruvetă se detorsionează apoi când prin
alunecarea fibrelor se produce ruperea firului (consemnându-se valoarea b).

Dacă se presupune că cele 2 epruvete au un număr egal de torsiuni şi că

alunecarea se produce la acelaşi număr de torsiuni, indiferent de sensul de detorsionare
(S sau Z) suma celor două valori a şi b indică torsiunea dublă: 2T = a+b.

A – citirea pe contor a numărului de torsiuni determinat pentru prima epruvetă;

B – citirea pe contor a numărului de torsiuni determinat pentru a doua epruvetă.

Determianrea momentului de rupere a firului prin alunecare este dificilă deoarece este
dificilă alegerea unei greutăţi de pretensionare adecvate şi a momentului, în care
trebuie scos firul de sub acţiunea pretensionării.

d) Metoda dublei determinări

Acestă metodă prevede determinarea numărului de torsiuni (pe metru) pe două

epruvete distincte, desfăşurate succesiv de pe format. Prima epruvetă se
pretensionează cu o greutate corespunzătoare lungimii de 500 m de fir şi se
detensionează până la atingerea alungirii de 5 mm. Din acest motiv se continuă
detorsionarea fără pretensionare urmată de torsionarea în sens invers sensului iniţial,
până la anularea alungirii (se înregistrează pe contor valoarea T corespunzătoare
anulării).

A doua epruvetă, ca şi prima, se detorsionează până în momentul paralelizării, apoi se

retorsionează. În acest mod indicaţia contorului va reprezenta eroarea determinării pe prima
epruvetă.

S Z

epruveta 1 1+Δl T

epruveta 2

27
 ΔT

ΔT

Fig.11. Rezultatul măsurării T+ΔT

Valorile de torsiune obţinute prin acestă metodă prezintă avantajul că nu sunt

influenţate de greutatea de tensionare a firului. Metodele C şi D prezintă avantajul unor
precizii bune de determinare şi dezavantajul dublării duratei efectuării probei.

2. Metoda directă
Prin tehnici de replicare a suprafeţei exterioare a firului se realizează imaginea distribuţiei
fibrelor din stratul superficial al acestuia; după microfotografiere se trece la determinarea
unghiului de înclinare al spirelor β faţă se axă.

Pentru a obţine o precizie suficientă se impune efectuarea unui număr mare de

determinări ceea ce impune un volum mare de muncă în timp.

Determinarea gradului de echilibru al torsiunii

Stabilirea torsiunii firelor constituie o caracteristică deosebit de importantă a firelor

simple, care le determină comportarea în prelucrarea tehnologică. Stabilirea torsiunii firelor
este direct proporţională cu valoarea momentului de torsiune a firului analizat şi poate fi
exprimată în mod convenţional prin numărul de rotaţii a firului în formă de buclă, sub
tensiunea determinată până la schimbarea sensului de rotaţie.

Metodele de determinare a gradului de echilibru al torsiunii permit utilizarea unor

stative cu dispozitive de rotaţie sau cu pendul giroscopic. Principiul determinărilor este
chematizat.

Fig. 12. Echilibru la torsiune

28
Pentru obţinerea unor rezultate concludente, prezintă o deosebită importanţă:

- Pretensionarea corectă a buclei de fir în conformitate cu valoarea densităţii de lungime

a acesteia;
- Tensionarea corectă în timpul răsucirii buclei;
- Proba trebuie să fie manevrată cu o grijă deosebită pentru a se evita pierderile de
torsiune.

Determinarea rezistenţei la străpungere

Fig. 13. Rezistenţei la străpungere

29
 Forţa care produce străpungerea epruvetei E se exercită cu ajutorul unei bile B. Pentru
aceasta epruveta se fixează între inelele de strângere 1 şi 2 ce permit contactul cu bila B.

Inelele de fixare a epruvetei fac cap comun cu o ramă solidară cu clema C 2. Tija cu
bila de străpungere este fixată pe o ramă solidară cu clema C 1. Forţa are produce străpungerea
poate fi citită pe scara gradată G în drepul acului incator fixat pe pendulul 2. La deplasarea
tijei 5 cu viteza (v) clema C2 va coborâ şi odată cu ea se va deplasa şi rama pe care se află
epruveta E.

Prin contactul dintre epruveta E şi bilă, clema C1, bara cu lanţ flexibil şi discul 1 se vor
deplasa imprimând o mişcare de oscilaţie pendulului 2. La frecarea epruvetei E între inelele
de strângere, clema C1 este blocată prin intermediul pârghiei cu clema de blocare 3

Pentru determinarea rezistenţei la strângere se procedează astfel:

- Se confecţionează 10 epruvete de formă circulară cu diametru de 60 mm. Toate

epruvetele se climatizează;
- Se aduce pendulul 2 în poziţie de echilibru, se blochează clema C 1 apoi se verifică
viteza de deplasare a clemei C2 care trebuie reglată la 100±0,5 mm/min.
- Se fixează epruveta E între inelel de strângere 1 şi 2;
- Se deblochează clema C1 şi se acţionează mecanismul de deplasare a clemei C 2 a
dinamometrului;
- În momentul ruperii se citeşte pe scara gradată a cadranului G valoarea forţei P S iar pe
scara F se poate citi deplasarea bilei până la străpungere;
- După rupere se aduc clemele C1 şi C2 în poziţia corespunzătoare punctului 0 de pe
scara alungirilor înscrisă pe cadranul F;
- Se calculează valoarea medie a rezistenţei la străpungere.

Considerând pendulul 2 cu greutatea G aplicată în centrul de greutate, plasat la

distanţa R de axa de oscilaţie 0 şi unghiul de oscilaţie α în momentul ruperii epruvetei,
forţa ce produce străpungerea se poate exprima sub forma:

Determinarea rezistenţei la străpungere

Încercarea este recomandată pentru tricoturi şi pentru produse textile şi neţesute

consolidate prin coasere-tricotare pe maşini Malimo.

Se pot utiliza dispozitive care se ataşează în locul clemei unui dinamometru.

30
 Fig. 14. Rezistanţa la străpungere

La deplasarea tijei 5 cu viteza v, clema C2 va coborâ şi odată cu ea se va deplasa şi rama

pe care se află epruveta E. Prin contactul dintre E şi bila B, clema C 1 bara cu lanţ flexibil şi
discul 1 se vor deplasa imprimând o mişcare de oscilaţie a pendulului 2. Se calculează
valoarea medie a rezistenţei la străpungere. Forţa care produce străpungerea se poate exprima
sub forma:

r – reprezintă distanţa de la punctul de aplicaţie a forţei de străpungere P S la axa de

echilibru al pendului 2 cu o greutate G aplicată în centrul de greutate plasat la o distanţă R de
axa de oscilaţie 0 şi unghiul de oscilaţie α în momentul ruperii epruvetei.

La fixarea epruvetei E între inelele de strângere, clema C1 este blocată prin pârghia cu
clemă de blocare.

Determinarea rezistenţei la flexiuni repetate

Dacă se consideră epruveta E cu axa de simetrie AA ’, ea se poate prinde pe o lungime AB

iar în punctul A’ i se poate aplica o sarcină de pretensionare care nu trebuie să depăşească
10% din sarcina de rupere (fig.15).

31
 Fig. 15. Epruvetă

Prin deplasarea liniei de prindere a epruvetei AB alternativ poziţiile A 1B şi A2B, (poziţii

marcate şi de unghiurile de oscilaţie α1 şi α2) epruveta va fi supusă la flexiuni repetate
(îndoiri).

Pentru determinarea rezistenţei la fleziuni repetate, epruveta E se fixează între 2 cleme.

Una dintre cleme este solidară cu discul 1 care poate efectua mişcări de oscilaţie spre stânga şi
spre dreapta corespunzător unghiurilor α1 şi α2.

Unghiul total de oscilaţie va fi:

Şi poate varia între 20° şi 180°. Aparatul este prevăzut cu un contor care înregistrează
numărul de flexiuni repetate; în cazul ruperii epruvetei se opreşte încercarea.

Încercări de laborator pentru studiul comportării în timp a materialelor textile

solicitate la compresiune

Studiul comportării în timp sub acţiunea forţelor de compresiune se recomandă pentru

produse textile neţesute, consolidate prin interţesere (vată pentru confecţii şi vată pentru
matlasat – fig. 16).

32
 Fig. 16. Stadii ale comportării materialelor în timp

Dacă se consideră o epruvetă de material textil neţesut, sub formă pătratică şi cu latura x o
şi grosime do care este supusă la un efort de compresiune exercitat de către forţa , atunci se
constantă o scădere a grosimii (dp < do) şi o creştere a laturii epruvetei (x2 > xo). Dacă se
înlătură forţa care a produs compresiune se ajunge la o grosime (d r > dp) şi la o dimensiune a
laturii epruvetei (x3 > x2).

Deformaţia sub acţiunea forţei se va scrie sub forma:

După procesul de relaxare se pot pune în evidenţă:

- Deformaţia elastică

- Deformaţia plastică

După trasarea diagramei de variaţie a grosimii în timp, se calculează deformaţia totală,

plastică şi revenirea elastică (fig. 17).

33
 Fig. 17. Deformaţiile epruvetei

Determinarea capacităţii de revenire din şifonare

Şifonarea constituie o proprietate a materialelor textile de a suferii deformări sub acţiunea

unor forţe de compresiune sau torsiune.

Dacă un anumit material textil se strânge în mână, apar frecvent cute şi încreţituri, care
după un anumit timp pot rămâne sau pot dispărea. Posibilitatea ca materialul şifonat să revină
la forma iniţială depinde de deformaţiile care apar în domeniul elastic şi în domeniul plastic.
Mărimea deformaţiilor care apar, depinde de mai mulţi factori: natura fibrelor din material,
principalii parametrii de structură ai materialului, mărimea forţei care produce deformaţiile,
durata de acţiune asupra materialului a forţei ce produce deformaţiile, finisaj chimic aplicat
produsului, etc.

Cea mai simplă metodă de apreciere a şifonabilităţii o constitue şifonarea manuală şi

aprecierea vizuală a efectului produs de şifonare. Materialul astfel încercat poate fi clasificat
în categoriile: neşifonabile, slab şifonabil, cu şifonabilitate mare.

Pentru aprecierea obiectivă a şifonabilităţii se pot utiliza dispozitive fotoelectrice. Dacă

lumina emisă de către o anumită sursă, este proiectată pe materialul şifonat, ea este reflectată
apoi de către material pe un dispozitiv fotoelectric. În funcţie de intensitatea fluxului luminos
reflectat de materialul şifonat care ajunge la suprafaţa dispozitivului fotoelectric, se apreciază
gradul de şifonabilitate faţă de un anumit etalon.

O alta metodă de apreciere a şifonabilităţii constă în fixarea epruvetelor de formă

dreptunghiulară în 2 cleme. Una este fixă, iar cealaltă poate executa o mişcare de rotaţie,
supunând epruveta la torsionare ceea ce duce în final la şifonarea materialui. Gradul de
şifonare se poate aprecia vizual sau cu dispozitive fotoelectrice prin comparare cu mostre
etalon.

34
 - Metoda „armonicii” permite stabilirea unui coeficient de şifonare (S) exprimat de
raportul dintre lungimea iniţială (L0) a unei epruvete şi lungimea epruvetei şifonate (L)
măsurată după atârnarea epruvetei (fig. 18).

Fig. 18. Metoda „armonicii”

- Metoda „buclei” permite fixarea epruvetei într-o clemă astfel încât bucla formată să
aibă diametru d0 (fig. 19).

Fig. 19. Metoda „buclei”

Sub acţiunea forţei de presare egală cu 3daN, epruveta se şifonează. Durata de presare

este de 30 - 60 min. După înlăturarea forţei se măsoară distanţa d dintre cutele de şifonare
produse.

Coeficientul de şifonare (Sb) se poate determina cu ecuaţia:

35
 Valoarea lui d se determină fie la un interval foarte scurt (10 – 20 sec) de la înlăturarea
sarcinii fie după un timp de relaxare 15...60 minute.

- Metoda „unghiului de revenire din şifonare” este cea mai răspândită metodă de
apreciere a gradului de şifonare (fig. 20).

Fig. 20. Metoda „unghiului de revenire din şifonare”

Dacă se consideră o epruvetă formată din suprafeţele S1 şi S2 , separate de linia AB, ea se

poate îndoi pe linia AB dacă asupra epruvetei acţionează forţa . După înlăturarea forţei de
presare se pot înregistra unghiurile de revenire din şifonare α, epruveta putând fi aşezată în
una din poziţiile prezentate.

αN N

α2 2

α1 1

t1 t2 t (min)

Fig. 21. Diagra de variaţie a unghiul de revenire din şifonare (acesta variază în timp)

36
 Are loc revenirea din şifonare instantanee caracterizată de coeficientul de revenire

instantanee: αN = π rad = 180° şi corespunde unghiului de revenire din

şifonare maxim, caracteristic materialelor neşifonabile. În intervalul t 2-t1 creşterea K de
revenire din şifonare este mai lentă. Se produce revenirea din şifonare încetinită caracterizată
de coeficientul de revenire încetinită λ2. Dacă α2 > α1 ca urmare a forţei de presare care a
acţionat o anumită durată, pot apărrea deformaţiile remanente.

Prin însumarea lui λ1 şi a lui λ2 se obţine coeficientul total de revenire din şifonare:

Determinarea rezistenţei la sfâşiere

Rezistenţa la sfâşiere se efectuează pentru ţesături şi materiale textile neţesute care au

un suport de ţesătură.

Prin rezistenţa la sfâşiere se înţelege sarcina maximă aplicată unei epruvete cu

dimensiuni STAS pentru sfâşierea pe o anumită direcţie şi pentru o anumită lungime de
material. Un prim tip de epruvete (fig. 22) de formă dreptunghiulară sunt tăiate pe lungimea
A-B-C. Prin punctele B, C şi D se duc paralele cu direcţia lăţimii epruvetei. Suprafeţele S 1 şi
S2 sunt suprafeţe de prindere în clemele unui dinamometru folosit fără nici o modificare
pentru determinarea rezistenţei la sfâşiere. Distanţa iniţială dintre clemele C 1 şi C2 ale
dinamometrului este de 200 mm.

C1

50
D

C
150 100 270

BBb E
B
S1 S2 50

A C2

30 30
37
Fig. 22. Secţiune epruvetă

După fixarea suprefeţelor S1 şi S2 în clemele dinamometrului se acţionează

mecanismul de deplasare a clemei C2 (clema C1 fiind deblocată). Se determină sarcina
maximă pentru sfâşierea epruvetei pe o lungime de 50 mm (între punctele C şi D).

Un alt tip de epruvetă are forma şi dimensiunile din figura 23. Epruveta este tăiată pe o
lungime de 105 mm (linia A-B-C). Suprafeţele S1 şi S2 sunt marcate pentru prinderea în
clemele dinamometrului. Zona de sfâşiere este marcată de linia ce uneşte punctele C şi D pe o
lungime de 40 mm.

55

D C B A

B’ A’
50

40 50 55

200

A
C1

50 D C

B’

C2
A’

55 40

Fig. 23. Secţiune epruvetă

38
 P A B

(Kgf)

Δl (mm)

OA 10 BC=50

Fig. 24. Diagrama determinării sarcinii maxime sub care epruveta se sfâşie pe o
distanţă de 40 mm

Rezultatul determinării se exprimă prin media aritmetică a maximelor forţei de sfâşiere

înregistrate. Maximele sunt luate în considerare începând de la punctul B al diagramei care se
află la 10 mm de punctul A (punctul A reprezintă primele ruperi de fire individuale sau în
grupuri.

39
Cursul 7

Metode si aparate pentru determinarea caracteristicilor de

structură şi aspect a firelor

1) Metode optice

Atât fibrele textile cât şi firele sunt produse caracterizate prin dimensiuni transversale
reduse. Din acest motiv identificarea, studiul structurii şi determinarea dimensiunii
transversale a acestora se poate realiza în mod precis prin intermediul aparatelor optice care
permit obţinerea unor imagini mult mărite ale obiectelor de studiu.

Principalele tipuri de aparate optice utilizate în laboratoarele textile:

a) Lupa – este utilizată în analiza de structuri ţesute sau tricotate. Are modul de formare
a imaginii – virtuală – fenomenul care stă la bază este fenomenul de reflexie,
receptorul folosit fiind ochiul.
b) Microscopul simplu – este utilizat pentru vizualizarea fibrelor şi firelor şi pentru
măsurarea diametrelor ¢ la fibre şi fire. Modul de formare a imaginii – virtuale.
Fenomenul care îi stă la bază este tot fenomenul de reflecţie, receptorul folosit este
ochiul.
c) Microscopul stereoscopic – acest aparat are ca utilizare: vizarea fibrelor, firelor şi
structuri plane. Are modul de formare a imaginii virtuală. Fenomenul care stă la baza
este reflexia şi refracţia. Receptorul folosit este ochiul
d) Microscop de proiecţie. Modul de formare a imaginii este virtuală. Fenomenul de
baza este reflexia şi refracţia. Receptorul folosit este ochiul. Este utilizat pentru
măsurarea fibrelor şi firelor.
e) Aparate de proiecţie. Modul de formare a imaginii este reală. Receptorii folosiţi sunt
receptorii obiectivi (celule fotoelectrice, diode, tranzistori). Are ca utilizare măsurarea
fibrelor şi firelor.

Lupa – constitue un instrument optic simplu format din una sau mai multe lentile
convergente cu distanţa focală mai mare de 250 mm. Pentru ca imaginea dată de lupă să fie
dreaptă şi mărită obiectul trebuie să fie situat între focarul obiect şi lupă.

Lupa se caracterizează prin grosismentu.

f – distanţa focală în metri

40
 puterea lupei :

Principiul de funcţionare a microscopului optic

Microscopul constitue un ansamblu de 2 sisteme optice centrale a căror centre optice

se găsesc la o distanţă relativ mare în comparaţie cu distanţele focale ale componentelor.
Ambele componente constitue sisteme optice convergente de distanţe focale relativ mici.

Sistemul 1 aşezat spre obiect poartă denumirea de obiectiv şi are distanţa focală mică,
de ordinul a câtorva milimetri. Sistemul 2 prin care se priveşte, numit ocular este un sistem
convergent, cu distanţa focală mai mare de ordinul a câţiva centimetri.

Prin intermediul obiectivului se obţine o imagine reală mult mărită şi răsturnată.

Această imagine este privită prin ocular care funcţionând ca o lupă cu mărire liniară mare, va
da o imagine virtuală mult mărită şi răsturnată.

Microscopul este caracterizat prin:

1) Mărirea liniară

2) Puterea optică a microscopului P

3) Grosismentul1 microscopului

4) Puterea de rezoluţie a microscopului d

Pentru a se putea utiliza întreaga putere separatoare a obiectivului, ocularele microscopului

trebuie să aibă o astfel de putere de mărire încât.

Tehnici de microscopie

1) Metoda imersiei

Obiectul de studiat (fir, fibră) este prezentat în preparatul microscopic între 2 lame de
sticlă. Din acest motiv nu toate razele de lumină care pornesc de la obiect pătrund în obiectiv.
La trecerea dintr-un mediu mai puţin dens (aerul) se produc fenomene de reflexie totală, iar
imaginea microscopică pierde din luminozitate.

Acest neajuns este înlăturat prin introducerea în spaţiul dintre lamelă şi obiectiv a unui
mediu transparent cu indice de refracţie mai mare ca al sticlei (ulei de cedru, glicerină). Astfel

1
Grosismentul – raportul dintre unghiul sub care se vede un obiect cu ajutorul unui instrument optic şi unghiul
sub care se vede acelaşi obiect cu ochiul liber.

41
se înlatură fenomenul de reflexie totală, creşte luminozitatea imaginii şi odată cu aceasta se
micşorează valoarea puterii de rezoluţie.

2) Metoda iluminării oblice

Când se impune observarea unor detalii inferioare limitei de rezoluţie a microscoapelor

obişnuite se poate utiliza un sistem special de iluminare laterală puternică a obiectului. În
obiectiv pătrund în acest caz numai razele reflectate de obiect care va apărea luminat pe un
fond întunecat.

3) Microscopia în contrast de fază

La propagarea luminii printr-un obiect microscopic, acesta acţionează asupra fascicolului

luminos în următoarele moduri:

a) Micşorează amplitudinea undei monocromatice sau absoarbe diferit radiaţiile

componente ale unui fascicol policromat astfel încât elementele structurale ale
micropreparatului, apar diferite în luminozitate sau culori; aceste structuri se numesc
„obiecte amplitudine”.
b) Produc defazaje diferite pentru modele care trec prin diferitele elemente structurale ale
micropreparatului; aceste structuri se numesc „obiecte fază”. Obiectele fază nu pot fi
percepute de către ochi decât după transformarea variaţiilor de fază în variaţii de
intensitate luminoasă. Undele defazate pot fi descompuse în:
- Component în fază cu undele incidente (lumină directă);
- Component defazat.

4) Microscopia în lumină polarizată2

Microscopul polarizant este o variantă a microscopului optic care în locul luminii normale
utilizează lumina polarizată; imaginile acestora apar în culori de polarizare, ale căror
caracteristici depind de orientarea şi de proprietăţile optice ale obiectului; culoarea de
interferenţă este determinată de grosimea şi de dubla refracţie a preparatului.

Lumina polarizată se obţine prin intermediul unor cristale sau lame birefrigerente care
divizează unda luminoasă incidentă în două unde polarizate liniar: ordinară 0 şi extraordinară
E.

Microscopul polarizat permite urmărirea:

a) Policroismului cristalelor (variaţie a intensităţii sau a culorii în funcţie de direcţia

cristalului faţă de planul de vibrare a facsicolului polarizant incident).
2
A polariza = a trasforma lumina naturală prin fenomene de reflexie, refracţie, birefrigerenţă;
Reflexie = fenomen de reintoarcere parţială a luminii în mediul din care a venit;
Refracţie = Fenomen de abatere a direcției de propagare a unei unde, a unei radiații sau a unui corpuscul, când
aceștia întâlnesc suprafața de separație a două medii diferite;
Birefrigerenţă = dublarea prin refracţie a unei raze de lumină, la traversarea unui mediu anizotrop al unui
mineral cristalin

42
 b) Anizotropia cristalelor – care apar în luminozitate maximă şi minimă succesiv, la
rotirea cu 45° faţă de direcţia de proparage a fascicolului incident.
c) Diferenţa de drum – este pusă în evidenţă prin intermediul compensatoarelor (care
sunt lame de întârziere deci lame birefrigerente în care fascicolele O, E se propagă
coaxial cu o viteză diferită, deci cu o anumită diferenţă de fază (de întârziere).
5) Microscopia florescentă

Unele obiecte fază pot fi obsrvate numai în lumină fluorescentă. Prin florescenţă se
înţelege proprietatea unor materiale de a absorbi radiaţia cu lungimea de undă λ 1 şi de a emite
radiaţii cu lungimea de undă mai mare λ 2 > λ1. La iluminarea cu lumină monocromatică un
preparat cu structură neomogenă emite neuniform (λx) şi detaliile se pot colora diferit.

Unele materiale prezintă florescenţă primară altele însă prezintă această proprietate numai
după ce sunt tratate cu diferite materiale colorate denumite fluorocrome (cu florescenţă
secundară)

6) Microscopia cu florescenţă şi contrast de fază

Dacă se combină cele două metode, imaginea de contrast de fază se suprapune cu

imaginea de fluorescenţă şi detaliile micropreparatului pot fi observate şi localizate în contrast
de culoare.

43
Cursul 8

Metode pentru studiul pilozităţii firelor

Pilozitatea constitue o calitate sau un defect a firelor obţinute din fibre, ce este
determinată de prezenţa unor capete de fibră exterioare structurii firului. Pilozitatea este dorită
la firele destinate prelucrării în tricoturi sau în ţesături flauşate pentru care se urmăreşte
ridicarea capacităţii de izolare termică şi este nedorită pentru firele destinate unor articole
fine, cu desenul de legătură evident (mai ales pentru firele de urseală).

Pilozitatea mărită afectează rezistenţa mecanică a firului şi deci, poate constitui un

factor perturbator al proceselor de prelucrare tehnologică ulterioare filării. Datorită
implicaţiilor pe care le poate avea asupra prelucrabilităţii şi aspectului final al produselor
ţesute sau tricotate, această caracteristică trebuie urmărită în mod riguros, în corelaţie cu
factorii de influenţă asupra cărora trebuie să se acţioneze corespunzător destinaţiei firului.

Există indicii prin care se poate aprecia pilozitatea firelor:

1) Grad de pilozitate – se determină subiectiv prin comparare cu etaloane fotografice;

2) Numărul capetelor de fibră exterioare structurii firului. Tehnica de măsurare este pe
principiul optic adică proiecţie pe ecran (în plan paralel cu axul firului);
3) Lungimile medii ale capetelor de fibră. Tehnica de măsurare este pe principiul optic
adică proiecţie pe ecran (în plan paralel cu axul firului);
4) Suprafaţa umbrei capetelor exterioare structurii. Tehnica de măsurare este pe
principiul optic adică proiecţie pe ecran (în plan paralel cu axul firului);
5) Indice de pilozitate Po. Tehnica de măsurare este pe principiul optic adică proiecţie pe
ecran (în plan paralel cu axul firului);
6) Coeficientul de pilozitate. Tehnica de măsurare este procedeul obiectiv optic combinat
cu fotometric;
7) Coeficientul de pilozitate modificat. Tehnica de măsurare este procedeul obiectiv optic
combinat cu fotometric;
8) Diferenţa de titlu a firului înainte şi după gazare. Tehnica de măsurare – procedeul
grosimetric.

Metode de măsurare a pilozităţii firelor

1) Metoda organoleptică

Constituie cea mai simplă procedură de determinare a acestei caracteristici a firelor; prin
aceasta firele înfăşurate pe plăci contrastante, sunt comparate cu etaloane fotografice. În mod
subiectiv se poate aprecia influenţa condiţiilor de filare sau prelucrere asupra pilozităţii.

44
 2) Metode optice pentru determinarea pilozităţii

Aceste metode se bazează pe numărarea şi măsurarea capetelor de fibră exterioare a

structurii firelor. În acest scop se urmăresc profilele longitudinale sau transversale ale firelor
în proiecţie pe un ecran sau în fotografie.

Explorarea profilelor poate fi realizată:

a) În mod subiectiv prin numărarea şi măsurarea capetelor de fibră exterioare structurii

firului;
b) Prin intermediul unor receptori obiectivi ca elemente fotosensibile (din acest mod
rezultând net atât avantajul obiectivităţii determinării cât şi cel al posibilităţii efectuării
operative a măsurării în mod dinamic)

Metodele optice bazate pe numărare şi măsurarea lungimii capetelor de fibră exterioare -

structura firelor se aplică cu dificultate firelor aspre şi voluminoase pentru care nu există
posibilitatea unei determinări nete între corpul firului şi acestea.

În cazul explorării proiecţiei longitudinale a firului există riscul de a nu fi evidenţiate

toate capetele fibrelor libere; în acest context unele instalaţii de măsură au fost prevăzute cu
posibilitatea de a orienta capetele de fibre libere din firul testat, paralele cu vectorul intensitate
a unui câmp electrostatic.

Fig. 25. Proiecţia longitudinală a unui fir examinat înainte şi după polarizare într-un
câmp electric de înaltă intensitate.

Pe acest principiu funcţionează pilozimetrul construit la Institutul de Cercetări Textile

Francez – Criter.

3) Determianrea coeficientului de pilozitate a firelor

Coeficientul de pilozitate se determină pe baza diferenţei constatate experimental între

valori ale diametrelor firelor determinate optic şi fotometric. Diametrul fotometric este însă
dependent şi de dimensiunea fantelor adoptate în alcătuirea traiectoriei optice a instalaţiei de
măsură.

45
 4) Determinarea grosimetrică a pilozităţii firelor

Este o metodă expeditivă care permite obţinerea unei aprecieri orientative a pilozităţii prin
pierderea (%) de masă în timpul operaţiei de gazare. Această metodă este supusă unor erori
mari în cazul firelor ce conţin fibre sintetice care formează globule din topitură pe suprafaţă.

De asemenea arderea poate fi produsă superficial sau în profunzime în funcţie de viteza de

deplasare a firului prin flacără.

În mod indirect pilozitatea firelor poate fi apreciată prin măsurări asupra permeabilităţii la aer
a produselor ţesute sau tricotate (permeabilitatea la aer a produselor este cu atât mai mare cu
cât pilozitatea firelor este mai mică şi prin analiza comportării tribologice a firelor.

46