UNIVERSITATEA "CONSTANTIN BRÂNCUŞI" DIN TÂRGU-JIU

FACULTATEA DE ȘTIINȚE MEDICALE ȘI COMPORTAMENTALE

Programul de studii: KINETOTERAPIA ÎN AFECȚIUNILE
ORTOPEDICE ȘI ÎN TRAUMATOLOGIA SPORTIVĂ

LUCRARE DE DISERTAȚIE

Coordonator științific

Absolvent
 TÂRGU – JIU
2022
UNIVERSITATEA "CONSTANTIN BRÂNCUŞI" DIN TÂRGU-JIU
FACULTATEA DE ȘTIINȚE MEDICALE ȘI COMPORTAMENTALE
Programul de studii: KINETOTERAPIA ÎN AFECȚIUNILE
ORTOPEDICE ȘI ÎN TRAUMATOLOGIA SPORTIVĂ

RECUPERAREA PRIN MIJLOACELE

KINETOTERAPIEI POST - MENISCECTOMIEI

Coordonator științific

Absolvent

TÂRGU – JIU
2022
 CUPRINS

CAPITOLUL I: INTRODUCERE …………………………............... 5

1.1. Noțiuni introductive în kinetoterapie …………………….…... 5

1.2. Motivația alegerii temei .............……………..………………. 7

1.3. Actualitatea, importanța teoretică și practică a temei .……….. 7

1.4. Scopul și sarcinile lucrării .............................………………… 9

1.5. Ipoteza lucrării .......................................................................... 10

CAPITOLUL II: NOȚIUNI DE ANATOMIE ȘI BIOMECANICĂ

……......................................................................................................... 12
2.1. Anatomia genunchiului .................................................……… 12

2.1.1. Scheletul genunchiului .....…………………………….…. 12

2.1.2. Articulația genunchiului ...............……………………...... 14

2.1.3. Principiile și obiectivele tratamentului recuperator .…….. 19

2.2. Statica și biomecanica genunchiului ......................................... 21

2.2.1. Statica genunchiului ........................................................... 21

2.2.2. Biomecanica articulației genunchiului ............................... 22

CAPITOLUL III: EXAMENUL CLINIC AL GENUNCHIULUI

..............................…………………………………………….........…… 29
3.1. Semnele clinice ..........................…………………................... 29

3.2. Inspecția ................................................................................... 30

3.3. Palparea ..................................................................................... 31

3.4. Mobilitatea ................................................................................ 32

CAPITOLUL IV: PATOLOGIA TRAUMATICĂ A

GENUNCHIULUI .................................................................................. 34
4.1. Leziunile cutanate și subcutanate .............................................. 34

4.2. Leziunile tendomusculare ......................................................... 35

4.3. Leziunile ligamentare ................................................................ 38

4.4. Luxațiile genunchiului .............................................................. 39

3
 4.5. Leziunile de menisc ................................................................... 40

CAPITOLUL V: MENISCUL ………………………………….……. 43

5.1. Ruptura de menisc ..................................................................... 44

5.1.1. Cauzele rupturii de menisc ................................................. 46

5.1.2. Forme ale rupturii de menisc .............................................. 47

5.1.3. Simptomele rupturii de menisc .......................................... 48

5.1.4. Metode de diagnostic pentru ruptura de menisc ................ 51

5.2. Tratarea rupturii de menisc ....................................................... 53

5.2.1. Tratamentul nechirurgical .................................................. 54

5.2.2. Tratamentul chirurgical – meniscectomia .......................... 55

5.2.3. Recuperarea post – chirurgicală ......................................... 56

CAPITOLUL VI: ELEMENTE CONSTITUTIVE ALE

CERCETĂRII ........................................................................................ 59
6.1. Organizarea cercetării ............................................................... 59

6.1.1. Locul de desfășurare și condițiile de lucru ......................... 59

6.1.2. Durata și etapele cercetării ................................................. 59

6.1.3. Eșantionul de subiecți cuprinși în cercetare ....................... 62

6.2. Metodologia de lucru ................................................................ 64

6.3. Prezentarea rezultatelor și interpretarea lor ............................... 65

CONCLUZII .......…………………………………………………….... 69

BIBLIOGRAFIE .................................................................................... 71

CAPITOLUL I
4
 INTRODUCEREA

1.1. Noțiuni introductive în kinetoterapie

Termenul de kinetoterapie este definit ca “activitate complexă

medicală, educațională și profesională prin care se urmărește restabilirea cât
mai deplină a capacităților funcșionale reduse sau pierdute de către o
persoană, în urma unor boli congenitale sau dobândite, precum și dezvoltarea
nervoasă comprensatorie și de adaptare”.
Folisirea exercițiului fizic ca mijloc principal de prevenire sau
recuperare a afecțiunilor face ca la baza kinetoterapiei să se afle mișcarea.
Astfel că, exercișiile fizice utilizate în programele de kinetoterapie sunt
grupate în funcție de cele trei tipuri de asistență medicală:
 kinetoterapia profilactică care reprezintă totalitatea
mijloacelor de prevenire a stării de boală, a agravării sau apariției
complicațiilor unor boli cronice și de menținere a rezultatelor obținute;
 kinetoterapia de recuperare reprezintă secțiunea cea mai
importantă și are ca obiectiv creșterea nivelului funcțional;
 kintetoterapia terapeutică se asociază cu tipul profilactic
și de recuperare.
În cadrul kinetoterapiei există programe de recuperare pentru mai multe
domenii ale medicinei, astfel:
 în afecțiunile reumatice: artrită, spondilită, reumatisme
degenerative, poliartrită reumatoidă, reumatismul țesutului moale;
 în afecțiunile neurologice: accidente vasculare cerebrale,
traumatismele coloanei vertebrale, sindroame neurologice, boli
degenerative și inflamatorii ale sistemului nervs;

5
  în afecțiunile cardiovasculare;
 în afecțiunile metabolice: obezitatea;
 în afecțiunile respiratorii;
 în afecțiunile ortopedice;
 în afecțiunile posttraumatice.
Principalul obiectiv al kinetoterapiei este refacerea funcției pierdute sau
deficitare prin obținerea unei ameliorări cât mai mari a acesteia sau găsirea
unor mecanisme compensatorii.
Terapia prin mișcare – kinetoterapia, s-a dezvoltat de-a lungul secolelor
pe baza relației reciproce dintre practică și observație, la început în mod
empiric și tradițional. În ultimele decenii s-a reușit, treptat, desprinderea
kinetoterapiei din conformismul principiilor teoretice și din schematismul
aplicării practice a tehnicilor și metodelor de exprimare.
Terapia prin mișcare are la bază principiile kinetologiei medicale
definită ca fiind “studiul structurilor și mecanismelor neuromusculare și
articulare care asigură omului activitășile motrice normale, înregistrând,
analizând și corectând mecanismele deficitare”.
Cel care practică această disciplină este kinetoterapeutul, persoana
specializată în utilizarea mișcării ca mijloc terapeutic principal, prin alăturarea
legilor fizicii, biomecanicii, fiziopatologiei, neurofiziologiei, deținând o bază
amplă de elemente anatomice funcționale. Cu ajutorul cunoștințelor
acumulate prin cercetarea directă a legilor fizicii, ale mișcării și a tuturor
elementelor cuprinse în acdrul acestei discipline, kinetoterapeutul va realiza și
va pune în practică tehnicile și metodele necesare atingerii obiectivelor
kinetoterapiei profilactice, terapeutice și de recuperare.

1.2. Motivația alegerii temei

6
 Am ales această temă deoarece am observat că cea mai solicitată
articulație a membrelor inferioare pune probleme de cele mai multe ori, nu
doar sportivilor de performanță, ci și peroanelor obișnuite care practică
activități sportive de plăcere.
Genunchiul reprezintă segmentul mobil al aparatului locomotor, astfel
că buna funcționare a acestei articulații o constituie punctul cel mai important
în desfășurarea activităților de zi cu zi a persoanelor.
Având în vedere că orice sport practicat, fie de performanță, fie de
plăcere, solicită membrele inferioare, ruptura de menisc fiind unul dintre cele
mai des întâlnite accidente.
Trebuie făcută precizarea că patologia genunchiului inflamatorie în
cazul bolii reumatismale și de structură osteo – articulară, la care se asociază
leziunile meniscale, este destul de frecventă și nu totdeauna fără repercusiuni
asupra calității locomoției. Patologia genunchiului se face remarcată și prin
patologia meniscală.
Recuperarea post – operatorie este necesară pentru prevenirea
anchilozei și redoarei articulare.

1.3. Actualitatea, importanța teoretică și practică a temei

Articulația genunchiului este una dintre cele mai importante articulații

ale aparatului locomotor ce face legătura între coapsă și gambă și prezintă o
structură anatomică complexă.
Articulația genunchiului este una vulnerabilă și predispusă la
traumatisme datorită poziției, rolului acesteia, dar și acoperirea slabă cu
țesuturi moi. Astefel, la genunchi întâlnim traumatisme și leziuni ale tuturor
structurilor articulare:

7
  leziuni ale părților moi: tegumente și țesut celular
subcutanat (contuzii, plăgi, arsuri), tendoane și mușchi (întinderi,
rupturi, dezinserții), nervi și vase (secționări);
 leziuni osoase: fracturi, fisuri;
 leziuni articulare: entorse, luxații, leziuni meniscale,
rupturi ligamentare.
Traumatismele genunchiului pot afecta părțile moi, structurile osoase
sau cel articulare de la acest nivel. Din varietatea traumatismelor genunchiului
se disting două leziuni majore care afectează această articulație: leziunile
meniscale și leziunile ligamentare.
Leziunile ligamentare se produc în urma unor suprasolicitări prin forțe
excesive, ce determină rupturi ale fibrelor. Se disting trei grade de leziuni
ligamentare:
 leziuni de gradul I care se produc prin întindere, fără
rupturi și fără o instabilitate articulară semnificativă;
 leziuni de gradul II în care întâlnim o ruptură ligamentară
parțială;
 leziuni de gradul III care constă în rupturi complete ale
structurii ligamentare, care determină un grad mai mare de instabilitate
articulară.
Ruptura de menisc se poate prezenta cu ruptură longitudinală completă
sau nu, ruptură transversală, ruptură oblică sau combinată cu dezinserția fie a
coarnelor, fie periferică.
Există trei mecanisme de producere a rupturilor meniscale:
 flexie urmată de o extensie puternică, asociată cu o rotație
a genunchiului, în timp ce tibia este fixată prin blocarea pe sol a
piciorului;
 asocierea concomitentă a unei flexii cu rotația externă și
vlag forțat;

8
  în cadrul unor traumatisme complexe ale genunchiului
soldate cu fracturi de platou sau cu rupturi de ligamente încrucișate sau
laterale.
Simptomatologia rupturii de menisc poate fi reprezentată de:
 durere articulară de intensitate mare, de obicei în punct fix
care arată meniscul lezat și zona în care este leziunea;
 clicul articular reprezentat de o pocnitură în momentul
evenimentului traumatic;
 tumefacția / edemul articular;
 instabilitatea articulară, în momentul când se asociază și o
leziune de ligament încrucișat;
 blocaj articular care apare în leziuni severe, complete ale
meniscului, cel mai frecvent în cazul leziunilor de menisc intern, când
acesta se rupe complet și blochează articulația genunchiului într-o
poziție de semiflexie.
Există numeroase teste specifice pentru leziunile de menisc în urma
cărora specialistul poate da un tratament, însă, în majoritatea cazurilor, este
necesară efectuarea unei investigații imagistice prin rezonanță magnetică care
poate arăta tipul și zona de leziune.
În cazul leziunilor de menisc se efectuează meniscectomie sau sutură
meniscală, aceasta din urmă are loc doar în cazuri izolate, în rupturi recente,
când forma și gradul leziunii permite sutura acestuia.

1.4. Scopul și sarcinile lucrării

Scopul lucrării se concretizează prin alcătuirea unui program

individualizat în funcție de tipul leziunii, de evoluția ei prin selectarea unui

9
program kinetoterapeutic bine ales, bine dozat, care ține de psihicul
pacientului și de pregătirea sa profesională.
În afara acestor criterii de individualizare mai trebuie ținut seama și de
forma clinică a cazului, momentul aplicării programului de recuperare în
tratamentul complex al deficitului, consecințele biomecanice ale leziunii
nervoase, precocitatea instruirii altor tratamente, capacitatea biologică a
individului de a compensa spontan deficitele motorii. Această compensare
înseamnă un proces neuromuscular complex, câștigat, care seîntreține prin
kinetoterapie dirijată, mai ușor decât orice altă ,,legătură de tip temporal’’, cu
condiția repetării continue a tratamentului.
Sarcinile lucrării:
 cunoașterea cauzelor celor mai frecvente care duc la
apariția leziunilor de menisc cu consecințe: poziție deficitară a
articulației, impotența mobilității în sensul îndepărtării reducerii
mișcării de extensie, pierderea funcției articulare în sens de capacitate
motorie generală a genunchiului;
 cunoașterea efectelor pre- și postoperatorii: reducerea
volumului și tonusului muscular datorat imobilizării pre- și
postoperatorii;
 importanța aplicării programelor de kinetoterapie în
recuperarea mobilității articulare concomitent cu îmbunătățirea
stabilității și mobilității articulare.

1.5. Ipoteza lucrării

Genunchiul este un segment interesat de un număr mare de afecțiuni.

De aceea, lucrarea de față urmărește să evidențieze importanța aplicării unui
tratament corespunzător și specific pentru recuperarea funcțională a
genunchiului.

10
 Referindu-ne la leziunile de menisc, acestea necesită pe de-o parte
activitatea recuperatorie prin kinetoterapie și pe de altă parte ortezarea
articulației genunchiului atât prin atela gipsată în perioada de imobilizare, cât
și prin suporturi mobile folosite în paralel cu programul de kinetoterapie.
Astfel, se obține o recuperare și o revenire rapidă a pacientului în ceea ce
privește executarea activităților zilnice și specifice profesiei, reprezentând un
punct de reper în stabilirea metodelor de tratare urgentă sau tardivă a
afecțiunilor genunchiului cauzate de leziunea de menisc.
Principalul obiectiv al prezentei lucrări este acela de a demonstra
eficiența kinetoterapiei în tratamentul genunchiul operat de menisc.
Durerea este primul factor care trebuie combătut deoarece duce la
impotență funcțională în care tratamentul kinetic nu se mai poate aplica,
ducând la redoare articulară și implicit la lipsa de progrese.
Prin cunoașterea și aplicarea unui program kinetic corespunzător se va
putea demonstra îmbunătățirea funcțională a pacientului.
După cunoașterea aspectelor legate de cauză, frecvența accidentelor,
lucrarea de față are drept ipoteză de lucru ameliorarea deficitului funcțional al
pacienților cu genunchi postoperator.

11
 CAPITOLUL II
NOȚIUNI DE ANATOMIE ȘI BIOMECANICĂ

2.1. Anatomia genunchiului

2.1.1. Scheletul genunchiului

Părțile componente ale scheletului genunchiului sunt reprezentate de:

extremitatea inferioară a osului coapsei, femurul, extremitățile superioare ale
celor două oase ale gambei, tibia și peroneul, și rotula, care este un os propriu
al regiunii genunchiului.
Extremitatea inferioară a femurului prelungește corpul la partea lui
distală, mărindu-și progresiv dimensiunile atât în sens transversal, cât și în
sens antero-posterior, ajungând să aibă o formă neregulată.
Epifiza inferioară are două proeminențe numite condili femurali (unul
medial, mai lung, și altul lateral). Între aceștia se găsește, posterior, groapa
intercondiliană, iar deasupra ei este o suprafață mărginită de ramurile de
bifurcație ale liniei aspre, denumită planul popliteu. Condilii au suprafețe
articulare care se unesc în partea anterioară și se articulează cu patella
(rotula). Inferior, ei se articulează cu tibia, formând articulația genunchiului.
Lateral, condilii au câte o proeminență denumită epicondili, unul medial și
altul lateral.
Extremitățile proximale ale ligamentelor încrucișate sunt inserate pe
fețele interne ale celor doi condilii.
Fața laterală a condilului intern prezintă o tuberozitate pe care se inseră
ligamentul lateral intern al genunchiului. Tot pe această față se mai află și
tuberculul, care oferă inserție marelui adductor și o mică fosetă pentru inserția
gemenului intern al gemenului sural.
12
 Fața laterală a condilului extern prezintă, de asemenea, o tuberozitate,
pe care se inseră ligamentul lateral extern al articulației genunchiului. Înapoia
acestei tuberozități se inseră gemenul extern al tricepsului sural și popliteul.
Condilul medial și condilul lateral construiesc extremitatea superioară a
tibiei.
Tibia este un os important al gambei, articulându-se cu femurul, fibula
și rotula. Are un rol important ca suport al corpului împreună cu fibula, în
cadrul scheletului gambei.
Extremitatea proximală a tibiei, voluminoasă și patrulateră prezintă doi
condili (unul medial și altul lateral) corespunzător condililor femurali.
Condilii tibiei prezintă superior o față concavă, articulară pentru condilii
femurali. Pe aceeași zonă neregulată se inseră ligamente. La nivelul condilului
lateral al tibiei, postero-lateral, se găsește o fațetă articulară pentru capul
fibulei.
Pe fața anterioară a extremității superioare se află tuberozitatea tibiei, o
proeminență osoasă denumită și apofiza tibială.
Peroneul este un os lung, situat lateral la gambă și prezintă la
extremitatea proximală un cap ușor mărit de volum. Acesta prezintă o față
articulară, aproape circulară, pentru condilul lateral al tibiei. Superior se află o
ridicătură osoasă, numită apofiză stiloidă.
Rotula (patela) este un os scurt, situat la fața anterioară a genunchiului,
turtit sagital, de formă triunghiulară, cu baza în sus și vârful în jos. Are o față
anterioară și alta posterioară. Cea posterioară are o față articulară, despărțită
de o creastă verticală în două. Prin aceste fețe – medială mai mică și laterală
mai mare – rotula se articulează cu condilii femurali. Rotula este astfel
înglobată în largul tendon distal de inserție al cvadricepsului, fiind considerată
ca un os sesamoid al acestuia.

13
 2.1.2. Articulația genunchiului

Genunchiul este articulația cea mai mare a corpului omenesc. Atenția

mai deosebită ce i se acordă se întemeiază pe câteva observații de ordin
general și medical și anume:
 comparativ cu alte articulații mai mari (articulația șoldului,
articulația scapulo – humerală), este mai puțin acoperită și protejată de
părți moi, ceea ce explică frecventele sale expuneri la acțiunea
factorilor nocivi externi;
 este foarte mult solicitată în statică și locomoție, fapt ce
grăbește uzura mai accentuată a elementelor sale componente;
 articulația genunchiului are numeroase implicații în
patologie, fiind sediul a numeroase traumatisme și a unor procese
inflamatorii și tumorale.
În regiunea genunchiului se găsesc trei articulații: femuro-tibială (sau
articulația propriu - zisă a genunchiului), femuro – rotuliană (care participă la
alcătuirea articulației propriu - zise a genunchiului) și tibio – peronieră
superioară.
La om, capul peroneului, foarte redus ca dimensiuni, a devenit o piesă
scheletică secundară, care nu participă la alcătuirea articulației genunchiului
decât prin inserția pe care o oferă capătul distal al ligamentului lateral extern
și bicepsul femural.
Articulația femuro – tibială este o trozleartroză imperfectă, care rezultă
din contactul dintre extremitatea inferioară a femurului și extremitatea
superioară a tibiei. Articulația femuro – tibială este cea mai voluminoasă
articulație a corpului omenesc, deci și cea mai puternică.
Suprafața articulară a extremității inferioare a femurului este alcătuită
din cei doi condili, separați de scobitura intercondiliană și de o trohlee. Cele

14
două suprafețe (condiliană și trohleană) sunt acoperite de un strat de cartilaj
hialin, gros de 2,5 – 3 mm.
Extremitatea superioară a tibiei prezintă ca fețe articulare două cavități
glenoide (dintre care cea extrenă este mai mare), separate între ele de doi
tuberculi (unul dispus intern și altul extern) ai masivului osos aparținând
spinei tibiale. Pe spina tibială se inseră capetele distale ale ligamentelor
încrucișate.
Fața posterioară a rotului este divizată în două fațete laterale de către o
creastă teșită și este acoperită de un strat de cartilaj hialin de 3 – 4 mm
grosime. Cele două suprafețe laterale sunt în mod normal egale și raportul lor
constituie ceea ce se numește indicele patelar al lui Battstrom. Acest indice
poate fi modificat în diversele afecțiuni ale rotulei.
Deoarece între suprafețele osoase articulare ale femurului și tibiei nu
există o congruență perfectă, s-a dezvoltat între ele, pe fiecare cavitate
glenoidă, câte un menisc.
Meniscurile intraarticulare (fig.1) sunt două fibrocartilaje ce s-au
dezvoltat la periferia fiecăreia din fosele articulare tibiale. Rolul lor este de a
contribui la o mai bună concordanță între suprafețele condiliene femurale și
fosele articulare ale tibiei, insuficient escavate.

15
 Fig. 2.1. Meniscurile intraarticulare

De la cornul posterior al meniscului extern pornește un fascicul fibros,

de obicei bine dezvoltat, care se îndreaptă în sus pe fața anterioară a
ligamentului încrucișat posterior până la condilul intern femural, de unde și
numele de ligament menisco- femural. În plus, cele două meniscuri sunt
reunite la partea lor anterioară de o formațiune delicată denumită ligamentul
transvers sau jugal, care este înconjurat de pachetul celular grăsos anterior al
genunchiului.
Segmentele osoase care intră în constituția articulației sunt menținute
între ele de o capsulă articulară (fig. 2), întărită de șase ligamente: anterior
(ligamentul rotulian), posterior (ligamentul lui Winslow), lateral intern, lateral
extern și două ligamente încrucișate.

16
 Fig. 2.2. Capsula articulară

Capsula articulară are, în mare, forma unui manșon fibros care se

fixează de jur împrejur, foarte aproape de limita cartilajelor articulare, lateral
de meniscuri și înainte pe ligamentul jugal, ajungând la tibie. Este foarte
rezistentă, putând suporta tracțiuni mai mari de 300 kg. Acest manșon nu este
continuu și prezintă două mari soluții de continuitate: una anterioară, în care
este plasată rotula și una posterioară vertical, în dreptul scobiturii
intercondiliene.
Ligamentul anterior sau rotulian, lățit transversal, gros și foarte
rezistnet, se întinde de la rotulă la tuberozitatea anterioară a tibiei și reprezintă
tendonul termial al mușchiului cvadriceps. Este separat de tibie prin bursa
pretibială și în rest este în raport, pe toată fața posterioară, cu pachetul celular
grăsos anterior al genunchiului. În fața tendonului rotulian și a rotulei se
găsesc trei burse: bursa prerotuliană profundă, bursa prerotuliană
subaponevrotică și bursa prerotuliană acută. În fața tuberozității anterioare a

17
tibiei se află încă două burse: bursa pretibială profundă și bursa pretibială
subacută.
Ligamentul posterior al lui Winslow este alcătuit dintr-o porțiune
mijlocie și două laterale și se întinde pe fața posterioară a articulației. Părțile
laterale au forma unui segment de sferă cu concavitate anterioară și
înconjoară fețele superioare ale condililor femurali, confundându-se cu
capsula articulară.
Ligamentul lateral intern, ușor turtit, lateral se inseră sus – pe
tuberozitatea condilului femural intern, iar jos – pe partea cea mai de sus a
feței interne a tibiei. Ligamentul lateral intern este alcătuit din trei unități
funcționale: prima este repreentată de porțiunea superficială a lui, a două de
porțiunea profundă (ligamentul capsular mijlociu Solcum și Larson sau
ligamentul menisco – femural și menisco – tibial), iar a treia porțiune
posterioară este alcătuită din fibre oblice, ce se pierd în capsula posterioară a
articulației.
Ligamentul lateral extern, de asemenea ușor turtit lateral, se inseră sus
pe tuberozitatea condilului femural extern, iar jos, pe partea antero-externă a
capului peroneului.
Ligamentele încrucișate se găsesc în scobitura intercondiliană. Cel
anterior se inseră sus, pe porțiunea posterioară a condilului extern și se
îndreaptă în jos, înainte și înăuntru pentru a se insera pe parte antero-internă a
spinei tibiale și pe suprafața rugoasă prespinală, între inserțiile cornurilor
anterioare ale meniscurior. Ligamentul încrucișat posterior se inseră pe
porțiunea posterioară a condilului intern și se îndreaptă în jos, înainte,
înăuntru pentru a se o=insera înapoia spinei tibiale.
Articulația femuro – rotuliană reprezintă o trohleartroză. La alcătuirea
ei participă ca suprafețe articulare din partea extremității inferioare a
femurului trohleea, iar din partea rotulei, fața ei posterioară articulară.

18
Aparatul capsulo – ligamentar al articulației se confundă cu cel al feței
anterioare a articulației femuro – tibiale.
Articulația tibio – peronieră superioară
De partea tibiei există o fețișoară rotunjită plană, situată pe partea
superioară a condilului lateral; fibula prezintă de asemenea pe epifiza ei
superioară a suprafață asemănătoare. Articulațiile sunt acoperite de cartilaj
hialin, și fiind aproape plane, ele formează o articulație plană. Mijloacele de
unire sunt reprezentate printr-o capsulă și două ligamente.
Capsula articulară este formată dintr-un strat extern, fibros și altul
intern, sinovial. Ea se inseră pe marginile suprafețelor articulare.
Ligamentul anterior al capului peroneului este foarte rezistent, având o
direcție aproape orizontală, fiind întins de la condilul lateral al tibiei la partea
anterioară a capului fibulei.
Ligamentul posterior al capului peroneului este mai puțin rezistent
decât precedentul, are o direcție oblică, fiind orientat dinspre partea
superioară a capului fibulei înspre partea posterioară a condilului lateral al
tibiei. El este ecoperit de tendonul mușchiului popliteu.

2.1.3. Mușchii genunchiului

Mușchii care efectuează mișcări la nivelul genunchiului sunt mușchii

coapsei și mușchii gambei (fig. 3).
Mușchii copasei care intervin în mișcările genunchiului sunt:
cvadricepsul, tensonul fasciei lata, drept intern, croitorul, semitendinosul,
semimembranosul și bicepsul femural. Toți sunt mușchi biarticulari.
Mușchii gambei. Dintre mușchii gambei care intervin ca mușchi
accesori în mișcările genunchiului sunt cei doi gemeni ai tricepsului sural,
popliteul și plantarul subțire.

19
 Fig. 2.3. Mușchii genunchiului

Musculatura extensoare: cvadricepsul cu toate cele patru componente,

este extensorul genunchiului, tensorul fasciei lata, ca accesor ajutând
înzăvorârea.
Musculatura flexoare: ischiogambierii sunt extensori ai coxofemuralei
și flexori ai genunchiului, cei mai puternici fiind semimembranosul și partea
scurtă a bicepsului femural: mușchii labei de gâscă (semitendinosul, croitorul
și dreptul intern) sunt flexori de 60 de grade, când șoldul este flexat și de 30
de grade când coapsa este întinsă. Mușchii posteriori ai gambei (gemenii) sunt
de asemenea și extensori ai piciorului.
Musculatura rotatorie internă. Rotația internă și stabilitatea internă a
genunchiului sunt asigurate de aceeași mușchi. Principalii rotatori interni sunt
mușchii labei de gâscă, la care se adaugă popliteul, ce pare a avea primul rol
în rotația intrenă pe primele 30 de grade de flexie a genunchiului. În extensia
completă nu există rotație, ea începând o dată cu extensia gambei.
Musculatura rotatorie externă. Bicepsul crural și deltoidul fesier
Farabeuf sunt rotatorii externi ai genunchiului, când acesta este flectat.

20
Bicepsul crural, prin capătul monoarticular, este un flexor și rotator extern al
genunchiului, începând prin capătul biarticular (care face parte din
inchiogambieri) are în plus și o acțiune de adducție a coxofemuralei.
Deltoidul fesier are în componența sa, anterior, tensorul fasciei lata (flexor și
rotator intern) și, posterior, fesierul mare (extensor și rotator intern), care,
acționând împreună determină abducția șoldului. Terminația comună a celor
doi mușchi pe bandeleta Massiat, care se inseră pe tibie, face ca ei să fie
rotatori externi ai genunchiului; în același timp, sunt și stabilizatori laterali.

2.2. Statica și biomecanica genunchiului

2.2.1. Statica genunchiului

La omul normal, în poziția în picioare, când sprijinul se repartizează în

mod egal pe ambele membre inferioare, greutatea corpului se transmite prin
capetele femurale la genunchi și la plante, linia de forță trecând prin mijlocul
capului femural, prin mijlocul genunchiului și prin mijlocul articulației
gleznei.
Axa biomecanică a femurului, care trece prin centrul capului femural și
prin scobitura intercondiliană, face ca axa anatomică a corpului femural un
unghi de 10 grade deschis în sus.
Condilul femural este de 2-7 mm (în medie cu 4 mm mai coborât decât
cel extern). Cavitatea internî a platoului tibiei este, de asemenea, mai scobită
și mai coborâtă cu 2,5-3 mm față de cea externă. Din această cauză, fiecare
cavitate glenoidă primește transmisia forțelor de presiune pe un plan
orizontal, dar la nivele diferite.

21
 Față de axa anatomică a tibiei, axa anatomică a femurului se găsește
ușor înclinată în afară, formând un unghi deschis în afară, unghi care variază
între 170 și 177 de grade (genum valgum fiziologic).
Deoarece greutatea se transmite de pe femur pe tibie prin cei doi condili
femurali, care au forma unor segmente de sferă, se poate admite că contactul
se face prin două puncte de sprijin, situate în centrul glenelor tibiale.
Rezultanta greutății corpului se împarte la nivelul genunchiului în două forțe
egale și paralele, situate la aproximativ 4 cm una de alta, care își au punctul
de aplicare în centrul cavității glenoide.
Dacă însă proiecția centrului de greutate este deviată în afară sau
înăuntru cu 2 cm, ea trece prin centrul platoului tibial și cavitatea glenoidă
respectivă o suportă în întregime. Dacă proiecția centrului de greutate este
deviată cu mai mult de 2 cm, încărcarea platoului tibial respectiv ajunge să fie
mult superioară greutății corpului. Sub presiunea exercitată de această forță,
genunchiul s-ar disloca dacă nu s-ar opune ligamentul colateral de partea
opusă, care constituie și el o pârghie de gradul 2, care mărește presiunea
asupra condilului femural.

2.2.2. Biomecanica articulației genunchiului

Complexul anatomic al genunchiului realizează o parghie de gradul III,

cu forţa între punctul de sprijin şi cel de rezistenţa (fig. 2.4.). Alcătuirea sa îi
conferă o singură direcţie de mişcare, şi anume în plan sagital, în sensul
flexie-extensie. Secundar, există şi o a doua direcţie, care permite rotaţia
axială limitată.

22
 Fig. 2.4. -Complexul anatomic al genunchiului realizează o pârghie de gradul III.

Mişcarea de flexie-extensie se face, teoretic, în jurul unui ax transversal

orizontal, care trece prin cele două tuberozităţi condiliene ale femurului şi
care, din cauza valgus-ului fiziologic, formează un unghi de 81° cu axul
diafizei femurale şi de 93° cu cel al diafizei tibiale (fig. 2.5). În realitate,
datorită volutei condiliene, fexia-extensia se desfăşoară în jurul unui ax care
se deplasează în sus şi înapoi în flexie, şi în sens invers în extensie.

Fig. 2.5. Genunchiul în ansamblul membrului inferior

23
 La mişcările de flexie-extensie se asociază o rotaţie automată (,,mişcarea
de şurub''). Începutul flexiei este însoțită de o relaxare a ligamentului colateral
lateral şi de o relaxare parţială a ligamentului încrucișat antero-extern.
Condilul lateral rulează spre înapoi pe platoul tibial, pe o distanţă de 1 cm în
cursul primelor 15° de flexie. Condilul medial, reţinut de ligamentul colateral
medial nerelaxat, are o rulare limitată la câţiva milimetri. Aceasta face ca în
primele 20° de flexie să apară o mişcare de rotaţie internă a tibiei sub femur.
De la flexie spre extensie - până la 160°- condilii alunecă pe platoul tibial; de
la acest punct începe rularea. Condilul lateral mai scurt îşi termină mai repede
cursa decât cel medial, sprijinindu-se pe calota condiliană, care intră în
tensiune. Extensia completă nu devine posibilă decât dacă tibia se rotează în
jurul axului sau vertical cu 2 până la 5° extern, pentru a da posibilitatea şi
condilului medial să pună în tensiune calota condiliana medială, la capătul
cursei sale. Aceasta este rotaţia terminală de închidere care blocheaza
genunchiul în extensie. Pentru o nouă flexie articulaţia trebuie deschisă,
acţiune ce revine muşchiului popliteu care iniţiază mişcarea; prin contracţie să
determine o nouă rotaţie internă a tibiei: ligamentul încrucişat antero-extern şi
cel colateral-lateral se relaxează uşor şi flexia poate începe.

Rotaţia automată se datorează:

• lungimii mai mari a condilului femural medial;
• concavitășii glenei tibiale mediale faţă de convexitatea glenei
laterale, care permite o alunecare mai mare spre posterior a condilului femural
lateral;
• orientării ligamentelor colaterale, oblicitatea celui lateral
permiţând o mai mare mobilitate condilului femural lateral;
• tensiunii ligamentului încrucişat antero-extern la sfârşitul
extensiei; rotaţia externă a tibiei îl relaxează oferind posibilitatea unui grad de
extensie în plus.

24
 Axele femurului şi ale tibiei, care în extensie formează un valgus
fiziologic, se aliniază la 90° flexie în acelaşi plan sagital. Această corecţie a
valgus-ului fiziologic în cursul flexiei demonstrează că axul de flexie a
genunchiului nu este strict orizontal, ci într-un plan ușor oblic înapoi şi
înăuntru. Flexia este astfel o mişcare complexă, care combină cele două grade
de libertate şi o variație în plan frontal a unghiului format de axele anatomice
ale femurului şi tibiei.
În afara mişcării automate, există şi o rotaţie axiala, pasivă şi activă,
posibilă numai în flexie şi atingând, la un unghi femuro-tibial de 90°,
amplitudinea sa maximă de 30% pentru rotaţia internă, şi de 40°, pentru cea
externă .La 90° flexie, rotaţia internă realizează, alinierea sistemului extensor,
punând pe aceeaşi linie tuberozitatea tibilă anterioară, central rotulei şi axul
femurului. Astfel, rotaţia externă se insoţeşte de o înclinare în varus a tibiei
(fig. 2.6.), iar rotaţia înternă, de o înclinare în valgus (fig. 2.7.).

Fig. 2.6. Rotația externă se însoțește Fig. 2.7. Rotația internă se însoțește de
de o înclinare în varus a gambei o inclinare in valgus a gambei

Fiziologia meniscurilor: Deplasările meniscurilor, în cursul mişcărilor

genunchiului, se fac pasiv (prin împingerea lor de către condilii femurali) şi
active (prin tracţiunea lor: anterioară în extensie, de către ligamentul jugal şi
aripioarele meniscorotuliene, şi posterioară în flexie, prin expansiunea
semitendinosului, pentru meniscul medial, şi a popliteului, pentru cel lateral).
Cursa meniscului medial este de 6 mm, iar a celui lateral de 12 mm. În rotaţii
menisciurile urmează, de asemenea, deplasările condililor pe glene. În rotaţia

25
externă - deci în mişcarea spre interior a condililor femurali - meniscul lateral
este tras spre partea anterioară a glenei tibiale, în timp ce meniscul medial
este tras posterior. În timpul rotației interne meniscul medial este translat
înainte, iar cel lateral este deplasat posterior. De fapt, meniscurile se
deplasează prin deformarea lor, având punctele de inserţie fixe.
Cele cinci funcţii importante ale meniscurilor sunt:
 completează spaţiul mort dintre femur şi tibie; în extensie condilii se
găsesc pe glene, care au raza de curbură cea mai mare şi meniscurile
sunt strâns interpuse între suprafeţele lor ceea ce favorizează
transmiterea pe o suprafaţă mare a forţelor de compresiune; în flexie,
condilii femurali prezintă glenelor tibiale o rază de curbură mică,
meniscurile pierd parţial contactul, ceea ce, împreună cu relaxarea
parţială a unor ligamente, favorizează mobilitatea în detrimentul
stabilităţii:
 centrează femurul pe tibie în cursul mișcărilor;
 participă la lubrifierea suprafeţelor articulare;
 joacă rolul de amortizor al şocului între extremităţile osoase ;
 împărţind articulaţia în două etaje - femuro-meniscal şi menisco-tibial
transformă frecarea accentuată ce ar trebui să se producă între
suprafeţele articulare care alunecă în sens invers, într-o frecare simplă
în fiecare din cele două compartimente articulare.
Articulaţia femuro-patelară. Rotula este ataşată de tibie prin puternicul
ligament rotulian şi alunecă pe suprafaţa trohleii femurale. Pornită din poziţia
de hiperextensie, de deasupra suprafeţei articulare (unde o duce contracţia
cvadricepsului), ea intră în contact cu femurul în treimea ei inferioară la
începutul flexiei, prin treimea medie între 30 şi 60° şi pe faţeta articulară
superioară de la 60°. În plan sagital, rotula se deplasează pe o distanţă de două
ori mai mare decât lungimea sa (descriind o curbă spre trohleea femurală), pe
o distanţa ce variază între 5 și 7 cm. Verticală în extensie şi paralelă cu

26
femurul, rotula devine orizontală cu faţa articulară privind în sus în flexie
maximă şi se aplică sub condilii femurali (fig. 2.8.a). Această translaţie
circumferenţială se face în jurul axului de flexie a articulaţiei genunchiului.
Deplasarea importantă este posibilă datorită conexiunilor destul de întinse pe
care rotula le are cu femurul. În jurul rotulei, capsula articulară formează trei
funduri de sac - unul subcvadricipital și două laterorotuliene - care se
modifică în cursul flexiei.
Ataşată de tibie prin puternicul ligament rotulian inextensibil, în cursul
mişcării de flexie rotula suferă o translaţie circumferenţială în plan sagital şi
faţă de tibie. Translaţia se face în lungul unui arc de cere cu centrul situat la
nivelul tuberozităţii tibiale anterioare, a cărui rază este egala cu lungimea
ligamentului rotulian (fig. 2.8.b).

Fig. 2.8. a) vertical în extensie, rotula devine orizontală în flexia maximă; b) față de tibie
rotula se deplasează în jurul unui arc de cere, a cărui raza este ligamentul rotulian

Rotula îndeplinește șase funcții, și anume:

 întărește forţa cvadricepsului. Aceasta indică faptul că activitatea
cvadricepsului întruneşte condiţii optime la un grad mic de flexie
(25°), care corespunde poziţiei genunchiului în timpul mersului.
 prin prezența cartilajului articular, rotula diminuează considerabil
frecarea de tendonul cvadricipital şi înlesneşte alunecarea sa.

27
  centralizează forțele divergente ale celor patru porţiuni ale
cvadricepsului, transmiţându-le ligamentului rotulian; în felul acesta
este evidenţiată luxaţia tendonului.
 rotula reglează tensiunea capsulară a genunchiului.
 rotula protejează, ca un scut, cartilajul trohleii.
 participă la estetica genunchiului.
Conformaţia anatomică complexă a genunchiului concură nu numai la
realizarea unei ample imobilităţi, ci dă şi posibilitatea obţinerii unei
importante stabilităţi articulare. Din acest punct de vedere se poate considera
că genunchiul este alcătuit dintr-un pivot central - ligamentele încrucişate - şi
din formaţiuni capsulo-ligamentare. Ligamentele colaterale controlează
stabilitatea în varum-valgum, iar capsula şi ligamentele în totalitate, pe cea
rotativă. Stabilitatea pasivă a genunchiului, în toate direcţiile, este asigurată
de mai multe formaţiuni capsulo-ligamentare - element preferențial pus
imediat în tensiune - şi de altele de ajutor şi întărire, care intră în acţiune când
elementul preferenţial este insuficient.
Rolul de stabilizator al ligamentelor încrucişate este legat de variaţiile
lor de direcţie şi tensiune. În hiperextensie, ambele ligamente încrucişate sunt
în tensiune, cel anterior sprijinindu-se în scobitura intercondiliană. În cursul
flexiei, ligamentul încrucişat anterior tinde să devină orizontal, atingând
aceasta direcţie la 90°, iar cel postero-intern se verticalizează. În flexia
completă ligamentul încrucişat postero-intern este vertical, iar cel antero-
extern, relaxat.

28
 CAPITOLUL III
EXAMENUL CLINIC AL GENUNCHIULUI

3.1. Semne clinice

Semnele clinice sunt: durerea, blocajul articular, instabilitatea

articulară, cracmentele articulare și impotența funcțională
Durerea este un simptom frecvent, ale cărui caracter și sediu sunt
importante de precizat: superficială – prerotuliană, profundă, colaterală sau
posterioară. Durerea poate apărea numai la mobilizarea articulară, la primii
pași sau în repaus, având frecvent origine artrozică sau traumatică.
Blocajul articular este un simptom particular pentru genunchi, fiind
brutal și trecător, ce constă în imposibilitatea de a efectua complet mișcarea
de extensie a genunchiului.
Blocajul apare de obicei după mișcări brutale de flexie – extensie, după
sărituri sau după sporturi violente: fotbal, rugby, sky. Blocajul articular apare
de obicei în rupturi de menisc, când există corpi străini sau liberi
intraarticulari, iau uneori, în leziuni ale ligamentelor sau tendoanelor.
Blocajul poate dispărea spontan, printr-o manevră de rotație sau hiperflexie
efectuată de bolnav sau de altă persoană, ducând astfel la dispariția durerilor
și impotenței funcționale.
Instabilitatea articulară determinată de mersul dificil și de nesiguranța
mișcărilor articulare, se manifestă mai ales pe teren accidentat, ea apare
uneori precoce, posttraumatic sau este permanentă și se însoțește de o atrofie
importantă a cvadricepsului. Leziunile ligamentare sau o instabilitate
permanentă, manifestându-se în anumite poziții ale genunchiului (instabilitate

29
motorie), senzația de instabilitate apare și în luxații sau subluxații recidivante
sau habituale ale rotulei.
Cracmentele articulare pot determina senzații auditive, fiind în general
de natură cartilaginoasă sau de origine osoasă sau cu caracter mai dur sau
rugos.
Impotența funcțională poate merge de la o ușoară redoare articulară
până la anchiloză cu suprimarea completă a mișcărilor articulare.

3.2. Inspecția

Inspecția se face comparativ și ținând cont de aspectul normal al

regiunii genunchiului. Dacă privim în față genunchiul se observă:
- în centru – relieful rotulian;
- deasupra rotului – relieful tendonului cvadricipital, încadrat de
proeminența vaștilor (cel intern fiind mai voluminos);
- sub relieful tendonului cvadricipital se află fundul de sac sinovial
subcvadricipital, colecțiile lichidiene articulare transformându-l într-
o proeminență semilunară suprarotuliană, cu concavitatea disală;
- lateral de rotulă se află zonele latero – rotuliene, ce corespund în
profunzime fețelor laterale ale condililor femurali;
- sub rotulă se bservă relieful tendonului rotulian, ce se întinde între
vârful rotului și tuberozitatea tibială anterioară, lateral de el se
constată mici depresiuni;
- vârful rotului corespunde în profunzime interliniunui articular;
- fața laterală a genunchiului este ușpr concavă, fiind delimitată prin
relieful vertical al bandeletei lui Maissiat (continuarea distală a
fasciei lata) în partea distală se observă relieful proeminenței capului
peroneului (pe care se fixează tendonul bicepsului și ligamentul
colateral extern sau lateral);

30
 - fața medială a genunchiului este ușor convexă, porțiunea proximală
fiind mai proeminentă prin inserția subadiacentă a tendoanelor
„labei de gâscă”.
Pentru examinarea regiunii posterioare se așează subiectul ăn decubit
ventral, constatându-se următoarele:
- un pliu transversal, de flexie, ce corespunde cu aproximație
interliniului articular;
- o depresiune (regiune poplitee) delimitată medial de o proeminență
verticală determinată de tendoanele mușchilor semimembranos și
semitendinos, iar lateral de o proeminență verticală determinată de
tendonul mușchiului biceps femural; distal, regiunea poplitee este
determinată de proeminența musculaturii posterioare a gambei.
La inspecția genunchiului bolnav se pot observa mărimea de volum a
regiunii și deviațiile axiale (genum recurvatum, genum flexum, genum
valgum, genum varum).

3.3. Palparea

Palparea este esențială în explorarea clinică a genunchiului. Prin

palpare se poate decela o modificare a temperaturii tegumentului prepatelar,
prezența unei tumefacții renitente prerotuliene (higroma prerotuliană) sau
prezenta unei colecții lichidiene articulare.
Șocul rotulian este cel care evidențiază prezența unei colecții lichidiene
(sânge, puroi, lichid sinovial în cantitate mare). Dacă în hemartroză șocul
rotulian este mai puțin net, mai amortizat, în colecția seroasă ele este mai
precis, mai evident.
Șocul rotulian se decelează astfel: cu policele și degetul mijlociu al
mâinii se apasă sub rotulă și împrejurul acesteia, iar cu policele și degetul

31
mijlociu al celeilalte mâini, aplicate deasupra genunchiului, se apasă pe baza
rotulei și împrejurul ei .
Extemitățile osoase sunt superficiale și se pot palpa ușor, ele se pot
fractura, genunchiul mărindu-și volumul și putând prezenta echimoze.
Extremitatea distală a femurului se poate palpa foarte bine la nivelul
condilului intern sau extern.

3.4. Mobilitatea

Dacă la mobilizarea articulară nu se produc dureri importante, care să

împiedice examinarea corectă, se caută existența mobilității normale sau
anormale în flexie sau extensie. Se va cerceta astfel dacă există mișcări
anormale de lateralitate și mișcări anormale de sertar, simptome obiective
întâlnite în laxitățile acute sau cronice ale genunchiului.
Mișcările anormale de lateralitate apar în leziuni ale ligamantelor
colaterale, iar cercetarea lor este obligatorie, ele se vor căuta la bolnavul
așezat în decubit dorsal, cu genunchii în extensia completă și întotdeauna în
comparație cu celălalt genunchi. Dacă în externsie completă nu se constată
mișcări de lateralitate, ele se pot evidenția cu genunchiul în semiflexie, poziție
uneori greu de obținut în traumatismele recente cu deformare importantă a
regiunii.
Mișcarea de lateralitate este o mișcare anormală în plan frontal, pentru
cercetare, se fixează cu o mână gamba deasupra piciorului, iar cu cealaltă
mânăcoapsa în regiunea suprarotulianp, genunchiul fiind în extensie. Se
produce o lărgire a interliniului articular intern sau extern, însoțită de un șoc
al platoului tibial pe condilul femural. Mișcarea de lateralitate se poate cerceta
și în ușoară flexie – în mod normar existo în flexie, o ușoară lateralitate.
Mișcarea de „sertar anterior” este mișcarea anormală a tibiei pe
femur, pentru cercetarea ei se așează genunchiul în unghi drept, piciorul fiind

32
fixat pe planul mesei. Se imprimă de către examinator, cu ambele mâini,
mișcări anterioare ale extremității superioare a gambei, cercetarea sertarului
anterior se face comparativ.
Manevra Slocum sau testul instabilității rotative se constată în aceeași
poziție cu menținerea piciorului în rotație internă sau externă, el permite
testarea integrității ligamentului încrucișat, dar și a formațiunilor ligamentare
laterale ale genunchiului.
Mișcarea de “sertar posterior” este mai rară și mai dificil de cercetat,
se face comparativ și necesită și clișeu radiografic comparativ cu genunchiul
sănător. Aceasta corespunde unei leziuni a ligamentului încrucișat posterior.

33
 CAPITOLUL IV
PATOLOGIA TRAUMATICĂ A GENUNCHIULUI

Genunchiul este cea mai mare articulație a corpului. Prin poziția sa,
prin rolul său în biomecaninca statică și dinamică a membrului inferior, ca și
prin slaba acoperire cu țesuturi moi, devine deosebit de predispus și
vulnerabil traumatismelor atât directe, cât și indirecte.
Sechelele traumatismelor genunchiului vor afecta, deci, fie stabilitatea,
fie mobilitatea acestei articulații, prima eventualitate fiind mult mai gravă. În
consecință, recuperarea funcțională a acestor sechele, indiferent de forma
clinică, va avea două mare obiective: recuperarea stabilității și / sau
mobilității genunchiului.

4.1. Leziunile cutanate și subcutanate

Aceste leziuni sunt în principal plăgile și arsurile. În general, dacă nu

sunt complicate (plăgi penetrente, secționare de tendoane, nervi sau vase)
plăgile superficiale nu lasă sechele.
Arsurile, prin cicatricile retractile, pot determina limitarea mișcările
genunchiului. Postura corectă, chiar în timpul fazei acute, ca și grefa de piele
vor permite recâștigarea mobilității completă după o perioadă de terapie
recuperatorie, compusă din:
 kinetoterapie în apă;
 masaj cu unguent urmat de întinderi manuale progresive;
 pulsații electromagnetice (cutenți de înaltă tensiune pulsată);
 ultrasunet cu hidrocortizon;
 ionizări cu iodură de potasiu.

34
 4.2. Leziunile tendomusculare

Dintre cele mai importante leziuni tendomusculare amintim: ruptura

aparatului cvadricipial, ruptura ischiogambierilor, miozita calcară,
osteosarcomul paracondilian intern, atrofia cvadricepsului, retractura
(contractura) cvadricepsului.
Ruptura aparatului cvadricipial se produce la nivelul mușchiului, la
joncțiunea musculo – tendinoasă (de obicei la vârstnici), la nivelul tendonului,
a inserției acestuia pe rotulă, la nivelul tendonului subrotulian sau la inserția
acestuia pe tuberozitatea tibială. Cauza este traumatismul forte, direct sau
indirect, cel mai frecvent prin contracția puternică a genunchiului în oarecare
flexie, ca în săritura sau la impactul piciorului cu solul la alergare etc.
Semnele clinice sunt revelatoare: durere vie bruscă, edem, depresiunea
zonei la palpare și desigur incapacitatea totală sau aproape totală (ruptura
incompletă) de a expune gamba.
Recuperarea începe încă din perioada de imobilizare cu:
- masajul coapsei și gambei;
- curenți de medie frecvență cu formula excitomotorie, pentru
menținerea troficității mușchiului;
- stimulări electrice cu aplicare bipolară la capetele cvadricepsului,
când în primele zile contracția activă izometrică este imposibil de
executat;
- pulsații electromagnetice pentru grăbirea refacerii tisulare;
- contracții izometrice ale cvadricepsului care încep la câteva zile
după intervenție și se continuă toată perioada imobilizării, crescând
treptat forța de contracție.
După scoaterea gipsului:
- termoterapie și masaj;

35
 - terapia locală antialgică și antiinflamatorie poate fi utilă (diadinamici,
ultrasunet, etc.);
- exerciții de tonifiere a cvadriccepsului (izometrice);
- exerciții de mobilizare a genunchiului în apă și pe uscat.
Mersul se poate relua după scoaterea gipsului, la început cu ajutorul
bastonului, fără uract și coborât scări. După alte două săptămâni, se poate
merge normal, dar alergarea, săriturile pot fi permise numai după 5 – 6
săptămâni.
Ruptura ischiogambierilor – de obicei este vorba de ruptura cu
smulgere osoasă a inserției bicepsului femural de pe capul peroneului. Se
produce într-o contracție puternică pe flexie cu gamba fixată față de coapsă.
Dacă smulgerea osoasă nu este și deplasată, se aplică aparat gipsat în ușoară
flexie, iar dacă există deplasare se intervine chirurgical și presupune o
imobilizare ce durează 3 – 4 săptămâni.
Programul recuperator presupune:
- se execută contracții izometrice, inclusiv pentru cvadriceps, în
timpul imobilizării;
- termoteratie și masaj urmat de mobilizări manuale de îndindere
progresivă;
- galvanizări decontracturante, ultrasunet, unde scurte;
- posturi de întindere (sub căldură) până la 30 minute, de 3 - 4 ori pe
zi.
Miozitele calcare sunt urmarea unui traumatism cu formare de
hematom intramuscular, impregnat ulterior cu calcar. Uneori, o decolare
periostală cu hematom intramuscular determină o osteoformațiune de celule
osoase normale. Apariția miozitei calcare după traumatismul muscular se
datorează nerespectării repausului muscular, agresiunii musculare repetate,
masaje intepestive, neevacuării la timp a hematomului când acesta s-a format.

36
 Orice traumatism muscular care a determinat o tumefacție dureroasă
musculară va fi imediat tratat cu:
- repaus obligatoriu la pat;
- gheață local în primele 3 – 4 zile;
- evitarea masajului;
- pulsați electromagnetice;
- mobilizări ușoare fără încărcare, la început pasive și activ – pasive,
pe toată amplitudinea de mișcare, pentru a evita retracturile;
- abținerea de la intervenții chirurgicale care ar mării sângerarea.
Osteosarcomul paracondilian intern (boala Pellegrini – Kohler –
Stieda) apare după discrete smulgeri periostale în zona condilului femural
intern. Uneori, o contracție violentă a celui de al treilea adductor, alteori o
entorsă în valg și în flexie a genunchiului, alteori un traumatism direct cu
hematom subperiostal determină acest osteom.
Ceea ce caracterizează acest osteom este durerea, tumefacția ușoară
locală, uneori impotența la mers, mai ales la urcat și la coborât scări și
limitarea moderată a flexiei. Tratamentul este același ca și pentru miozita
calcară.
Atrofia cvadricepsului este sechela cea mai frecventă a oricărui
traumatism al genunchiului, care obligă la imobilizare. Circumferința coapsei
se reduce semnificativ, loja anterioară a coapsei apare aplatizată, relieful
normal muscular este dispărut, iar la palpare mușchiul este hipoton și forța de
contracție este scăzută.
Recuperarea atrofiei cvadricepsului este de cele mai multe ori un
obiectiv care se realizează relativ repede (3 – 6 săptămâni) cu satisfacții atât
pentru pacient, cât și pentru recuperator.
Retractura (contractura) cvadricepsului apare mai ales după
imobilizările prelungite cu genunchiul în extensie. Ea imobilizează rotula și
este uneori principala cauză a imposibilității de a executa o flexie normală a

37
gambei. Recuperarea acestor sechele se reduce la recuperarea imobilității
genunchiului, la creșterea amplitudinii flexiei gambei.

4.3. Leziunile ligamentare

Mișcările anormale ale genunchiului pot prodece leziuni ligamentarede

diverse grade – entorsele de genunchi, care ocupă ca frecvență locul al doilea
după entorsele gleznei în patologia traumatică. Entorsa apare în urma mișcării
de abducție cu genunchiul întins, în mișcări de rotație externă, ca și în
hiperflexii sau hiperextensii.
Entorsele de genunchi sunt mai frecvente la adultul tânăr, femeile fiind
mai expuse datorită incidenței mai mari a hipotrofiei musculare, a obezității, a
hiperrelaxității ligamentare, a unui genu valgum fiziologic mai accentuat și
datorită încălțămintei cu tocuri înalte.
Deși ligamentele au o rezistență crescută, pot fi rupte atunci când sunt
supuse unor forțe disproporționate. Severitatea leziunii depinde de gradul
rupturii și de durerea care a avut loc ca rezultat. Din cauza lipsei de
aprovizionare cu sânge a țesutului, uneori rupturile devin permanente, ceea ce
poate duce la nevoia de îndepărtare a lor. Uneori, ligamentele suferă o
întindere excesivă și nu mai revin niciodată la forma inițială. Cauzele
obișnuite ale leziunii de ligament includ mișcările de răsucire sau săriturile.
Factorii biologici – cum ar fi vârsta, mobilizarea / imobilizarea unei
articulații, tipurile de activități fizice – afectează proprietățile biomecanice ale
ligamentelor. Ligamentele prezintă un comportament vascoelastic, adică au
abilitatea de a rezista forțelor de forfecare, dar au și abilitatea de a reveni la
starea inițială.

38
 4.4. Luxațiile genunchiului

Dintre luxațiile genunchiului amintim: luxațiile femuro – tibiale ,

luxațiile ușoare, luxațiile mai severe, luxațiile rotului.
Luxațiile femuro – tibiale sunt foarte rare cele care ajung la spital,
luxațiile ușoare se reduc repede chiar la locul accidentului. Luxațiile femuro –
tibiale pot fi anterioare, posterioare, laterale sau totale. Aceste luxații se pot
asocia cu leziuni importante (fracturi, plăgi, rupturi vasculare). Ruptura
capsulei și ligamentelor corespunzătoare este totală.
Cele mai frecvente luxații ușoare sunt cele anterioare, în care tibia trece
înainte condililor femurali și cele laterale externe în care gamba este
translatată – abdusă – față de femur, se reduc pe loc, iar în continuare
atitudinea terapeutică este aceeași ca și la entorsele genunchiului, în funcție de
leziunile capsulo – ligamentare.
Luxațiile mai severe sunt tratate în spital după tehnici ortopedice
precise, sunt imobilizate apoi în aparate gipsate pelvipodale 1 – 3 luni. În
această perioadă se urmărește apariția eventualelor tulburări ischemice sau
neurologice. Se fac sub gips contracții izometrice și mișcări (pompaj) ale
piciorului. De asemenea, se menține postura ridicată a întregului membru
inferior.
După gipsare se aplică un bandaj elastic și se reîncepe recuperarea
mobilității genunchiului și retonifierea musculaturii. La început se utilizează
scripetoterapia și exercițiile în apă, iar treptat, mișcările active se pot face cu
rezistență și se va relua mersul cu încărcare parțială.
Luxațiile complicate se tratează chirurgical și se integrează în conduita
teraputică a obiectivului și tipului de intervenție chirurgicală.
Luxațiile rotulei sunt mult mai frecvente și pot apărea congenital sau
dobândit, pe un genunchi anatomic normal sau cu alterări preexistente.

39
Luxațiile rotulei pot fi determinate de intensităși variabile, de la lovituri
directe până la o contracție mai puternică a cvadricepsului.
Există o serie de factori ce pot determina aceste luxații, cum ar fi:
genum valgum, tendonul rotulian lung, vastul intern hipoton, tibie în rotație
externă, hipoplazie a condilului femoral extern, trohleea femurală puțin
profundă, displazie patelară. Datorită acestor factori, luxația rotului poate
devenii recidivantă.
Din punct de vedere clinic, luxația rotulei prezintă dureri, nu
întotdeauna mari, care devin intense la încercarea de flexie a gambei.

4.5. Leziunile de menisc

Formațiuni fibrocartilaginoase, vascularizate doar periferic în zona

fibroasă, meniscurile au rolul de a crea o congruență perfectă între condilii
femurali și platoul tibial, de a crea o mai bună aliniere a capetelor osoase.
Meniscurile, în special cel intern, sunt mai bine ancorate în structurile din jur
(la femur, tibie și rotulă, ligamentele încrucișate, capsulă, ligamentul lateral
intern etc.).
Meniscul intern este mult mai expus traumatizării datorită fixității lui le
structurile din jur (mai ales al ligamentului lateral intern), ca și presiunilor
mai mari ce se exercită asupra lui prin condilul femural intern, prin care trece
proiecția centrului de greutate al corpului.

Fig. 4.1. Ruptura de menisc oblică și radială

40
 Există trei mecamisme acceptate care ar produce rupturile meniscului:
 o flexie urmată de o extensie puternică, asociată cu o rotație a
genunchiului, în timp ce tibia este fixată prin blocarea la sol a
piciorului. La sportivi blocarea piciorului la sol prin crampoanele
ghetelor este o cauză frecventă (56% din rupturile de menisc sunt
întâlnite la fotbaliști);
 asocierea concomitentă a unei flexii cu rotația externă și valg
forțat, cea care deschide interlinia internă articulară și va
încarcera meniscul care v fi strivit la extensia următoare;
 în cadrul unor traumatisme complexe ale genunchiului, soldate
cu fracturi de platou sau rupturi de ligamente încrucișate sau
laterale.
De multe ori însă, leziunea meniscală trece neobservată în prezența
semnelor de fractură. Dintre semnele predispozante amintim: luxațiile
ligamentare, microtraumatismele profesionale repetate, obezitatea, genum
valgum sau varum, sporturile violente.
Simptomatologia leziunii de menisc este uneori revelatoare pentru
diagnostic, alteori trebuie să ne gândim la această posibilitate și să
căutămsemne suplimentare, iar alteori poate trece nesesizată și vom înregistra
sechele tardive (gonartoze și genunchi instabil).
În cazul leziunilor meniscului durerea este violentă, bruscă, însoțită
imediat de o perioadă variabilă de impotență funcțională (entrosa permite
continuitatea activității, deși cu dureri). Uneori poate apărea blocaj articular,
alteori nu. În rupturile care depășesc anterior ligamentul lateral se produce
încarcerarea cu blocaj articulat. Rupturile posterioare (cele mai frecvente) ca
și rupturile întinse complexe, nu blochează articulație, ultimele fac ca
fragmentele de menisc să se adune în foseta intercondiliană.
Pentru diagnosticul rupturilor de menisc, se au în vedere următoarele
semne:

41
  Semnul Oudard și Jean „Strigătul meniscului” – Indexul se
plasează în interliniul genunchiului afectat. La manevra de extensie,
meniscul lovește degetul, determinând o durere intensă.
 Semnul Apley – Pacient în decubit ventral, cu genunchiul
în flexie de 90o, se apasă în axul gambei, pacientul acuză durere la
rotația internă pentru meniscul extern și rotație externă pentru
meniscul intern.
 Semnul McMurray – Pacient în decubit dorsal, genunchiul
în flexie maximă, se palpează interlinia articulară, se face extensie
lentă, declic dureros la abducție + rotație externă în leziuni ale
meniscului intern sau adducție + rotație internă în leziuni ale
meniscului extern.
 Semnul Bohler – Genunchiul în extensie, durerea este
provocată de testul de stres în varus (pentru meniscul intern),
respectiv valgus (pentru meniscul extern).
 Semnul Payr – În leziunile de corn posterior al meniscului
intern, pacientul acuză durere în poziția turcească.
 Semnul Steinman – Rotația externă a gambei produce
durere în leziunile meniscului intern – rotația internă a gambei
produce durere în leziunile meniscului extern, genunchiul fiind în
flexie de 90 de grade.

42
 CAPITOLUL V
MENISCUL

La nivelul genunchiului se întâlnesc trei oase: tibia, femurul și rotula.

Meniscul este situat între femur și tibie, fiind format dintr-un fibrocartilaj care
asigură protecția cartilajului și are rol în stabilizarea genunchiului și
lubrifierea corespunzătoare a acestuia. Mai exact, meniscul este un cartilaj
care are rolul de a amortiza, stabiliza și de a proteja genunchiul.
Fiecare genunchi are cate două meniscuri: meniscul lateral și meniscul
medial. Meniscul lateral are forma literei „O”, iar meniscul medial are forma
literei „C” și sunt atașate de tibie prin coarnele anterioare și posterioare.
Meniscul medial este mai puțin flexibil decât meniscul lateral, motiv pentru
care sunt mult mai frecvente rupturile la nivelul meniscului medial.

Fig. 5.1. Meniscul

43
 5.1. Ruptura de menisc

Meniscurile intraarticulare sunt două fibrocartilaje ce s-au dezvoltat la

periferia fiecăreia din fosele articulare tibiale.
Rolul lor este de a contribui la o mai bună concordanță între suprafețele
condiliene femurale și fosele articulare ale tibiei, insuficient excavate. Pe
secțiune verticală, fiecare menisc prezintă:
a) două fețe; dintre care una superioară concavă care răspunde
condilului femural, și alta inferioară plană, aplicată pe fosa articulară
corespunzătoare a tibiei;
b) o bază (circumferința laterală) ce răspunde capsulei articulare de care
aderă;
c) o creastă(circumferința medială) cu mult mai subțire și întinsă înspre
centrul articulației, de care rămâne separată printr-o distanță de 6 – 8 mm;
d) câte două extremități; una anterioară și alta posterioară, numite
coarne.
Meniscurile se inseră pe platoul tibiei exclusiv prin intermediul
coarnelor. Ele sunt solidare cu platoul tibial în timpul mișcărilor.
Meniscul lateral are forma unui cerc aproape complet; el este întrerupt
doar pe o mică întindere la nivelul eminenței intercondiliene. Se inseră prin
conul anterior și cel posterior la nivelul eminenței intercondiliene.
Meniscul medial are forma unei semilune, deci cu o întrerupere medială
mult mai mare. El prezintă inserții mai îndepărtate, și anume: prin conul
anterior, pe marginea anterioară a platoului tibial, iar ….. cel posterior, pe
aria intercondiliană posterioară.
Meniscul este o bucată de cartilaj în genunchi care amortizează și
stabilizează articulația și protejează oasele de uzură.
Atunci când bucăți ale cartilajului meniscal sunt rupte, din cauza unor
miscari specifice care rotesc genunchiul brusc sau forțat, sau din cauza unor

44
alți factori apare ruptura de menisc. Leziunile cauzate de menisc sunt adesea
observate la sportivi ca rezultat al unui accident sportiv și reprezintă
aproximativ 15% din toate cazurile de leziuni sportive.
Există rupturi parțiale sau totale ale unui menisc lateral sau medial.
Rupturile medii sunt raportate mai frecvent decât rupturile laterale. În plus,
față de rupturile care apar în sport, osteoartrita poate duce, de asemenea, la o
ruptură spontană a meniscului prin slăbirea structurii meniscale. Factorii de
risc posibili pentru rupturi meniscale sunt sportul, vârsta înaintată, sexul
masculin și patologiile preexistente, cum ar fi osteoartrita.
Din păcate, destul de comună, ruptura meniscală est una dintre cele mai
frecvente leziuni ale cartilajului la genunchi.
Tot ce trebuie pentru a rupe menscul este o răsucire bună a
genunchiului. În unele cazuri, o bucată din cartilajul tăiat se desprinde și se
prinde în articulația genunchiului, determinând blocarea acestuia.
Rupturile de menisc sunt frecvente în sporturile de contact, cum ar fi
fotbalul, precum și sporturile care necesită sărituri, cum ar fi volei. Rupturile
de menisc sunt un risc, în special pentru sportivii mai în vârstă, deoarece
meniscul se slăbește când înaintăm în vârstă. Mai mult de 40% dintre
persoanele cu vârsta de 65 de ani sau mai mari suferă de rupturi de menisc.
Formațiuni fibrocartilaginoase, vascularizate doar periferic în zona
fibroasă, meniscurile au rolul: de a crea o congruență perfectă între condilii
femurali și platoul tibial; de a crea o mai bună repartiție a presiunilor
intraarticulare; de a permite o mai bună alunecare a capetelor osoase
articulare.
Meniscurile (în special cel intern) sunt bine ancorate în structurile din
jur (la femur, tibie și rotulă, ligamentele încrucișate, capsulă, ligamentul
lateral, interm, etc.)
Meniscul intern este mult mai expus traumatizării (80 % din leziunile
meniscale), datorită fixității lui la structurile din jur (mai alesc la ligamentul

45
lateral intern), ca și presiunilor mai mari ce se exercită asupra lui prin condilul
femural intern prin care trece proiecția centrului de greutate al corpului.
Ruptura de menisc se poate prezenta ca ruptură longitudinală, completă
sau nu (caracteristică mai ales leziunilor meniscului intern), ruptură
transversală (mai ales la meniscul extern), ruptură oblică sau combinată cu
dezinserția, fie ale coarnelor, fie periferică.

5.1.1. Cauzele rupturii de menisc

Rupturile de menisc pot să apară din următoarele cauze:

 răsucirea forțată a genunchiului;
 oprirea sau răsucirea bruscă a genunchiului;
 mișcarea de torsiune, cu talpa fixată pe sol și cu flexarea parțială
a genunchiului (în cazul ridicării de greutăți sau la sportivii care
practică tenis);
 pivotarea ciudată a genunchiului în timpul unei ridicări bruște de
pe scaun sau dintr-o poziție ghemuită;
 înaintarea în vârstă, deoarece meniscul se uzează și poate fi lezat
mai ușor;
 alte leziuni ale genunchiului, așa cum este cazul rupturii de
ligament care se poate produce concomitent cu ruptura de
menisc.
Atunci când meniscul este lezat, genunchiul devine mult mai sensibil la
presiune. Leziunile meniscului sunt de două tipuri și pot fi clasificate astfel:
a) leziuni netraumatice – odată cu înaintarea în vârstă, meniscul se
uzează și devine mai subțire și mai fragil. Din această cauză pot să apară
rupturile de menisc degenerative, cauzate de o simplă pivotare incorectă a
genunchiului, la ridicarea de pe scaun. Ruptura de menisc nu este frecventă în
rândul copiilor

46
 b) leziuni traumatice – acestea pot să apară la persoanele care practică
mult sport (fotbal, tenis, schi, rugby) și în cazul unui contact direct (tackling).
În acest caz, genunchiul este suprasolicitat, iar leziunile pot să apară din cauza
ridicării bruște dintr-o poziție ghemuită.
Ruptura de menisc traumatică poate surveni și în urma unei asocieri
între flexie și rotație externă forțată care deschide linia articulară care la
rândul ei va încarcera și strivi meniscul la extensia următoare. De asemenea,
ruptura de menisc poate să apară în cazul unor traumatisme complexe ale
genunchiului cu rupturi de ligamente sau fracturi de platou.

5.1.2. Forme ale rupturii de menisc

Rupturile de menisc sunt foarte răspândite. În funcție de vârstă, există

diferite tipuri de rupturi de menisc care ar putea fi prezente în genunchi. Nu
toate rupturile de menisc sunt la fel, nu toate sunt cauzate de aceeași traumă
și, cel mai important dintre toate, nu toate rupturile de menisc ar trebui tratate
la fel.
Există mai multe forme de rupturi de menisc:
- acute sau traumatizante, care apar ca rezultat al unui prejudiciu;
- rupturi de menisc de tip degenerativ care apar ca urmare a uzurii, și de
obicei nu sunt precedate de traume;
- rupturi radiale, rupturi scurte care se extind de la marginea interioară a
meniscului și se îndreaptă către periferia sau partea exterioară a meniscului;
- ruptura mânerului, cea mai mare dintre toate rupturile de menisc, care
este în formă de "c".
O examinare a genunchiului și o posibilă artroscopie oferă o clasificare
clară a leziunilor meniscului. Mărimea și severitatea rupturii meniscului sunt
adesea indicative pentru recuperarea după intervenția chirurgicală asupra

47
meniscului și eventualele fenomene degenerative ulterioare în articulația
genunchiului.
Diferite tipuri de rupturi ale meniscului:
- ruptura radială;
- ruptura oblică;
- ruptura longitudinală;
- ruptura de mâner;
- ruptura orizontală;
- ruptura complexă.

Fig. 5.2. Diferite forme ale rupturii de menisc

5.1.3. Simptomele rupturii de menisc

Simptomatologia rupturii de menisc variază adeseori. Nu există

terminații nervoase la nivelul meniscului, iar durerea este datorată tumefierii
(artritei genunchiului) și leziunii țesuturilor înconjurătoare.

48
 La o leziune tipică ușoară a meniscului, poate exista o durere ușoară și
inițial o tumefiere. După câteva zile apare progresiv artrita genunchiului
(tumefierea articulației). Deseori apare durere minimă la mers, iar durerea se
intensifică la ridicarea greutăților, lăsarea pe vine și ridicarea din această
poziție. Aceste simptome dispar în 2 – 3 săptămâni, deși durerea poate să
reapară la mișcarea de torsiune.
La ruptura tipică moderată a meniscului, pacientul simte o durere în
partea laterală sau centrală a genunchiului, în funcție de localizarea rupturii.
De obicei, mersul este posibil. Tumefierea crește progresiv în 2 – 3 zile iar
mișcarea de flexie la nivelul genunchiului este limitată. La mișcarea de
torsiune și de așezare pe vine apare durere intensă. Aceste simptome se remit
treptat, dar tind să revină la o mișcare de torsiune minoră sau la efort intens.
La ruptura severă, bucățile din meniscul rupt se pot disloca și ajung în
spațiul articular, ceea ce duce la situația numită "genunchiul blocat". În
articulație poate să apară sângerare, iar genunchiul se tumefiază imediat după
injurie.
La vârstnici meniscul este uzat și aceștia nu pot identifica un eveniment
specific care să fi cauzat ruptura, sau își amintesc dezvoltarea simptomelor
după un incident minor, cum ar fi ridicarea de pe vine. Durerea și tumefierea
minimă sunt deseori singurele simptome.
Cel mai comune simptome care apar în cazul unei rupturi de menisc
sunt următoarele:
a) durere la nivelul genunchiului
Durerile de la genunchi sunt foarte frecvente. Ele pot apărea din senin,
după un meci de tenis, o plimbare lungă sau un accident. Unul dintre cele mai
frecvente motive pentru durerea genunchiului este o ruptură de menisc. În
multe cazuri, durerea de la ruperea meniscului se va îmbunătăți în mod
semnificativ sau va dispărea fără intervenție chirurgicală. În cazurile în care a
existat o leziune care a precedat ruperea meniscului, este posibil să existe

49
dureri de genunchi și umflături în aproape toate activitățile zilnice. Aceste
rupturi de menisc acute apar de obicei la persoanele tinere active. Ruptura
poate provoca dureri mecanice, cum ar fi pocnirea, blocarea sau chiar
provocarea genunchiului de a se prinde sau de a deveni instabil. Majoritatea
persoanelor cu rupturi acute, traumatizante ale meniscului, trebuie să ia în
considerare intervenția chirurgicală pentru a repara ruptura.
b) inflamarea și umflarea genunchiului
Umflarea genunchiului poate limita flexibilitatea și funcția
genunchiului. Unei persoane care are un genunchi umflat îi va fi greu să
îndoaie complet sau să îndrepte complet genunchiul, iar articulația se poate
îndoi în mod natural 15 până la 25 de grade în timp ce piciorul se află în
repaus. În funcție de starea de bază, genunchiul umflat nu poate prezenta alte
simptome sau poate fi dureros, roșu și poate fi dificil de a pune greutate pe el.
c) rigiditate și blocarea genunchiului
Blocarea genunchiului este termenul folosit pentru a descrie o stare
dureroasă care apare ca urmare a prelungirii genunchiului la un anumit unghi.
În timpul extensiei articulației genunchiului, extensia este limitată la 10 până
la 30 de grade pentru a preveni durerea. Orice extindere suplimentară dincolo
de unghiul limitat provoacă o durere severă la nivelul genunchiului. Cea mai
obișnuită cauză a blocării genunchiului este ruperea meniscului, defect
congenital, leziuni sau boli cum ar fi osteoartrita.
Blocarea genunchiului este o afecțiune cauzată de inflamația
membranei sinoviale, deteriorarea cartilajului, ruptura ligamentară sau
fractura de patelă, tibie sau fibulă.
d) dificultate la îndoirea și întinderea piciorului
e) senzația de instabilitate a genunchiului
Instabilitatea genunchiului este o afecțiune care se caracterizează printr-
o senzație slăbită în genunchi, în special în timpul mișcărilor. Unele activități
pot exercita o presiune mai mare asupra articulației genunchiului și a

50
structurilor care îl înconjoară, ceea ce poate provoca instabilitate la nivelul
genunchiului.
Rupturile de menisc sunt o cauză obișnuită a instabilității genunchiului
și pot afecta în mare măsură funcția genunchiului. Rupturile parțiale ale
meniscului sunt mai frecvente și pot provoca instabilitate a genunchiului, care
nu provoacă disconfort, dar provoacă dureri și mai mari. Acest lucru face
dificilă mișcarea sau întoarcerea genunchiului, greutatea pe el sau mersul pe
jos, și provoacă instabilitatea genunchiului, care face ca o persoană să
șchiopăteze în încercarea de a merge.

5.1.4. Metode de diagnostic pentru ruptura de menisc

Procesele de diagnosticare pentru rupturile meniscale urmăresc să

determine, în primul rând, dacă există o ruptură sau dacă simptomele
genunchiului sunt cauzate de altceva. Din acest punct de vedere, testele de
diagnosticare vor încerca să determine care este meniscul rupt, cât de grav
este deteriorat și ce tratament este recomandat.
Istoria pacientului
Medicul va evalua mai întâi dacă a apărut o ruptură, prin a pune
întrebări despre debutul simptomelor. Va întreba dacă durerea a fost imediată,
indiferent dacă durerea a fost sau nu însoțită de un pocnit și dacă genunchiul a
fost sau nu rotit. Medicul va lua în considerare, de obicei, și discuta istoricul
medical al persoanei înainte de a face recomandări pentru tratament.
Examenul clinic
Dupa determinarea istoricului medical al pacientului, medicul va
încerca să afle dacă este prezentă blocarea genunchiului, dacă există o bucată
de cartilaj ruptă, și dacă ruptura de menisc este laterală sau medială. Medicul
va evalua gama de mișcare a pacientului prin mutarea piciorului în direcții
diferite.

51
  Testul McMurray este folosit în mod obișnuit după cum urmează:
un medic va flexa piciorul pacientului la sau peste 90 de grade de
extensie, ca și cum ar fi îndreptat. Odată ce piciorul este
îndreptat, medicul va întoarce piciorul în ambele direcții, astfel
încât tibia să se rotească deasupra femurului atât intern cât și
extern. Rotația internă testează ruperea meniscului lateral, în
timp ce rotația externă testează ruperea meniscului medial. În
timp ce acest lucru este efectuat, medicul atinge ușor sau
palpează genunchiul.
 Testul de compresie Apley este folosit în mod obișnuit după cum
urmează: pacientul se află întins pe burtă, îndoind genunchiul la
un unghi de 90 de grade. Forța descendentă va fi aplicată pe
picior de către medic în timp ce piciorul este rotit în afară. Dacă
durerea se prezintă în secțiunea interioară a articulației
genunchiului, poate fi prezentă o ruptură meniscală mediană.
Artroscopia exploratorie
Artroscopia genunchiului este o procedură chirurgicală care permite
medicilor să vadă articulația genunchiului fără a face o incizie mare prin piele
și alte țesuturi moi. Artroscopia este utilizată pentru a diagnostica și trata o
gamă largă de probleme de genunchi.
În timpul artroscopiei genunchiului, chirurgul introduce o cameră mică,
numită artroscop, în articulația genunchiului. Aparatul foto afișează imagini
pe un monitor video, iar chirurgul se folosește de aceste imagini pentru a
ghida instrumentele chirurgicale miniaturale.
Artroscopia poate descoperi mai multe probleme la nivelul
genunchiului, cum ar fi un menisc rupt sau o patelă aliniată necorespunzător.

52
 Fig. 5.3. Artroscopia de genunchi

Teste imagistice
În cazul în care se ia în considerare o intervenție chirurgicală, poate fi
comandată scanarea prin rezonanță magnetică (RMN) pentru genunchi.
Rezultatele examinărilor RMN permit vizualizarea mai profundă a țesuturilor
moi din articulația genunchiului, care pot fi integrate în determinarea
localizării și severității rupturii. Acesta va indica, de asemenea, cât exces de
fluid este în genunchi și dacă o bucată de menisc a fost ruptă sau nu în
interiorul articulației.

5.2. Tratarea rupturii de menisc

Tratamentul rupturii de menisc diferă în funcție de tipul, localizarea și

extensia acesteia, vârsta pacientului și vechimea rupturii de menisc.
Severitatea și localizarea rupturii vor fi factori vitali în determinarea
unui regim de tratament. De exemplu, treimea exterioară a meniscului are o
cantitate mai mare de sânge decât țesutul interior, iar rănile se vor vindeca
mai repede, deoarece sângele aduce substanțe nutritive care vindecă țesutul
rănit.

53
 5.2.1. Tratamentul nechirurgical

Dacă ruptura de menisc este de mici dimensiuni, iar simptomele nu

persistă, este necesar doar un tratament conservator, fara intervenție
chirurgicală. Mai exact, acest tratament este cunoscut drept Protocolul RICE
(Rest, Ice, Compression, Elevation) și cuprinde:
 rest (repaus) – trebuie luată o pauză de la activitatea care a cauzat
leziunea meniscului. Medicul poate recomanda folosirea unei
cârje pentru a nu pune presiune pe genunchiul afectat
 ice (gheață) – aplicarea unei comprese cu gheață timp de 20 de
minute, de câteva ori pe zi. Gheața nu trebuie aplicată direct pe
piele
 compression (compresie) – aplicarea unui bandaj elastic în jurul
genunchiului pentru a preveni inflamarea ulterioară
 elevation (ridicare) – în timp ce pacientul stă așezat pe spate pe
durata repausului, genunchiul trebuie ridicat și poziționat
deasupra nivelului inimii pentru a reduce inflamarea
Tratament medicamentos presupune administrarea, la recomandarea
medicului specialist, a unor medicamente antiinflamatoare nesteroidiene care
vor ajuta la durere și umflături. Cu toate acestea, aceste medicamente pot avea
efecte secundare, cum ar fi un risc crescut de sângerare și ulcere. Acestea ar
trebui să fie folosite doar ocazional, cu excepția cazului în care medicul spune
in mod expres altfel.
Tratament ortopedic
De cele mai multe ori, leziunile de menisc pot fi tratate și prin
intervenții neoperative. În aceste cazuri, tratamentele ortopedice pot include
tehnici de terapie fizică, regimuri de exerciții și / sau medicamente
antiinflamatoare și de durere.

54
 Un bandaj elastic de compresie poate ajuta pe termen scurt pentru a
reduce umflarea și pentru a oferi un anumit sprijin genunchiului. Utilizarea pe
termen lung nu este recomandată deoarece poate duce la slăbirea mușchilor.
Proteza de genunchi oferă mult mai multă stabilitate decât bandajul
elastic, deci poate fi foarte utilă, mai ales dacă genunchiul se simte instabil.
De obicei, o proteză avansată de genunchi va oferi suport suficient.

5.2.2. Tratamentul chirurgical – meniscectomia

Dacă leziunea meniscului este puternică, iar simptomele nu dispar după

tratamentul conservator, este necesară intervenția chirurgicală pentru
vindecarea rupturii de menisc.
Artroscopia genunchiului permite chirurgului ortopedic să evalueze
ruptura cartilajului și să o repare. În timpul unei operații, obiectivul este de a
păstra cât mai mult cartilaj posibil.
Meniscectomia este o procedură ortopedică specifică chirurgiei
artroscopice a genunchiului prin care se extrage porțiunea ruptă de menisc.
Intervenția este necesară atunci când s-a produs o leziune de menisc izolată, o
entorsă gravă sau genunchiul prezintă o laxitate cronică și poate fi realizată
asupra părții interne sau externe a meniscului, comcomitent cu repararea
ligamentului încrucișat anterior, dacă și acesta a fost afectat.
Orice operație de menisc trebuie să aibă în vedere păstrarea unei părți
cât mai mari a meniscului, însă nu întotdeauna acest lucru este posibil.
Meniscectomia este o procedură similară operațiilor de genunchi
realizate artroscopic, inciziile fiind mici și rapid vindecabile. La fel ca în
cazul tuturor artroscopiilor, o minicameră video este introdusă printr-o incizie
milimetrică pentru a obține o imagine clară a articulației genunchiului. Apoi,
chirurgul va introduce instumentele artoscopice pentru a sutura sau extrage
meniscul.

55
 În cazul meniscectomiei parțiale se fac două incizii mici în regiunea
anterioară a genunchiului de sub patelă. O cameră este introdusă prin una
dintre incizii, astfel încât chirurgul să poată vedea interiorul articulației
genunchiului pe un monitor. Cealaltă incizie este folosită pentru a plasa o
unealtă în articulație care va prinde și scoate piesa ruptă a cartilajului. În timp
ce camera este în interiorul articulației, chirurgul folosește această ocazie
pentru a examina restul genunchiului. Pentru cele mai multe rupturi, porțiunea
deteriorată a meniscului va fi îndepărtată și apoi sunt folosite suturi.
Meniscectomia totală presupune îndepărtarea întregului menisc. Acest
lucru duce la reducerea amortizării și stabilității articulației, fapt pentru care
chirurgii încearcă să elimine cât mai puțin din menisc.
Transplantul meniscal este o opțiune nouă de tratament a rupturii de
menisc, în special când meniscul este deja slăbit sau cicatrizat din cauza unei
injurii sau tratament anterior. În timpul acestei proceduri, a porțiune de
cartilaj meniscal de la un donator (alogrefă) este transplantată în genunchi.
Pentru transplantul de menisc trebuie îndeplinite următoarele condții:
- pacientul să aibă mai puțin de 40 de ani;
- durerea și tumefierea nu răspunde la alte tratamente;
- există artrită minimă sau nu există deloc artrită la nivelul articulației
genunchiului;
- nu există deviații la nivelul genunchilor, cum ar fi deviația în exterior
a genunchilor (în formă de "O") sau deviația în interior a genunchilor (în
formă de "X").

5.2.3. Recuperarea post - chirurgicală

Recuperarea după meniscectomie se face destul de rapid, pacienții

putând fi capabili să meargă fără probleme după câteva zile de la operație.

56
 Pentru o recuperare cât mai eficientă sunt necesare exerciții
kinetoterapeutice cu rol de prevenire a atrofierii musculare și de întărire a
tendoanelor și mușchiului cvadriceps. În același timp, sunt necesare ședințe
de fizioterapie ce au ca scop combaterea inflamațiilor și durerii.
În funcție de recomandările medicului ortoped, exercițiile pot fi
efectuate acasă sau la un centru specializat de recuperare. Perioada de
recuperare și vindecare diferă în funcție de tipul leziunii și de tipul operației.
De a doua zi după operație, pacientul va începe kinetoterapia:
 3 reprize/zi a câte 3 seturi de 10 repetări: contracții izometrice ale
mușchiului cvadriceps. Fiecare contracție are o durată de 6
secunde.
 3 reprize/zi a câte 8 seturi de 10 repetări: flexia coapsei pe bazin
la 45-60 grade. În decubit dorsal, cu genunchiul în extensie,
pacientul ridică piciorul la 45-60 de grade și menține poziția 6
secunde. Exercițiile se execută cu multă blândețe. După fiecare
ridicare pacientul își poate relaxa musculatura 2-3 secunde.

Fig. 5.4. Flexia coapsei pe bazin în decubit dorsal

57
  3 reprize/zi a câte 8 seturi de 10 repetări: abducția coapsei pe
bazin la 45-60 grade. În decubit lateral cu genunchiul în extensie,
pacientul ridică piciorul la 45-60 de grade și menține poziția 6
secunde. Exercițiile se execută cu multă blândețe. După fiecare
ridicare pacientul își poate relaxa musculatura pentru 2-3
secunde. Se repetă același exercițiu și în decubit dorsal.
 4-6 reprize/zi a câte 10 minute de flexie pasivă și extensie activă
0-90 grade: la marginea mesei de kinetoterapie piciorul este lăsat
în jos pasiv sub acțiunea forței gravitaționale, și ridicat prin
contracția mușchiului cvadriceps, ajutat cu piciorul controlateral
(neoperat) în ambele faze.
Dupa 3-4 zile pacientul va începe flexia gambei pe coapsă până la 90
de grade, exercițiu ce se va repeta în primele 7 zile astfel: 3 reprize/zi a câte 8
seturi de 10 repetări.

58
 CAPITOLUL VI
ELEMENTE CONSTITUTIVE ALE CERCETĂRII

6.1. Organizarea cercetării

6.1.1. Locul de desfășurare și condițiile de lucru

Cercetarea pe care am efectuat-o a cuprins un lot de 4 pacienți, cu

vârste cuprinse între 25 – 50 de ani. Studiul s-a realizat la clinica de
recuperare S.C. MEDOLY S.R.L, Târgu – Jiu, în perioada august 2019 –
octombrie 2019 și am urmărit timp de 6 luni efectele terapiei aplicate.
Dotarea unității de recuperare este următoarea: scări fixe, bănci de
gimnastică, saltele, bicicletă ergonomică, aparate și dispozitive necesare
facilitării mișcărilor pacienților (gantere, saci cu nisip de diferite greutăți),
oglinzi, ultrasunet, aparate pentru electroterapie, lămpi Solux pentru
termoterapie.
Evaluarea complexă a avut loc la începutul tratamentului recuperator, la
sfârșitul terapiei fizical – kinetice (în medie de circa 4 săptămâni) și la un
interval de 3 luni postrecuperator pentru fiecare caz în parte.

6.1.2. Durata și etapele cercetării

Studiul s-a desfăşurat în mai multe etape succesive sau concomitente

după cum urmează:
• Etapa I în care s-a urmărit completarea permanentă a cunoştinţelor
prin studierea bibliografiei;

59
 • Etapa a II-a în care s-a pornit de la selectarea subiecţilor şi pregătirea
prealabilă a locului de desfăşurare a studiului, a materialelor şi aparatelor.
Utilizând mijloace specifice metodelor de cercetare, s-a efectuat
explorarea şi evaluarea subiecţilor. Au fost evaluate fişe individuale la care au
fost anexate permanent observaţii, modificări care au apărut de-a lungul
timpului, atât în programul de recuperare cât şi în evoluţie clinică şi
funcţională a subiecţilor. A fost necesară studierea documentaţiei medicale
personale ce cuprind: diagnostic, indicaţii de tratament medicamentos,
fizioterapie şi kinetoterapie. Toate aceste date la care s-au adăugat cele de
anamneză (de antecedente ale bolii de bază, de alte suprafeţe asociate) au
influenţat adoptarea atitudinii terapeutice de la caz la caz.. Au fost elaborate
planuri generale de tratament pe baza cărora s-au stabilit obiective de etapă ce
au fost finalizate prin explorare şi evaluare. Aceasta a urmărit aprecierea
rezultatelor obţinute şi a impus adoptarea unor noi măsuri terapeutice pentru
etapa ulterioară;

• Etapa a IlI-a în care s-a aplicat programul de recuperare constituit din

metode şi tehnici specifice kinetoterapiei. Mijloacele kinetoterapiei abordate
în alcătuirea programelor ce aparţin gimnasticii medicale (în special
gimnastica articulară, gimnastica de târâre, gimnastica de echilibru,
gimnastica respiratorie),masajului, mecanoterapiei, alături de acestea fiind
folosite cu succes şi mijloacele ajutătoare din educaţia fizică şi sport ca înotul
şi elementele adoptate din atletism şi ciclism.

• Etapa a IV-a în care s-a realizat măsurarea (explorarea şi evaluarea)

finală, iar pe baza datelor înregistrate şi prelucrate s-a putut face interpretarea
lor comparativă şi dinamică evoluţiei pacienţilor pe întreaga durată a
studiului. Materialul obţinut a constituit baza elaborării şi redactării lucrării;

60
 Astfel, principalele mijloace de tratament selecţionate şi folosite pentru
fiecare din cele trei etape ale recuperării sunt:
Pentru etapa I:
 masajul;
 exerciţii active şi cu rezistenţă progresivă pentru articulaţiile
sănătoase din poziţiile culcat, şezând, stând pe piciorul sănătos;
 exerciţii active şi cu rezistenţă progresivă pentru articulaţiile
gleznei şi şoldului membrului inferior corespunzător
genunchiului afectat din aceeaşi poziţie ca mai sus;
 exerciţii pasive şi active de flexie - extensie a genunchiului
traumatizat din decubit dorsal şi decubit ventral;
 exerciţii izometrice cu intensitate medie pentru genunchiul lezat,
din decubit lateral, decubit ventral, decubit dorsal sau şezând cu
gamba în afara planului de sprijin;
 exerciţii active de rotaţie internă şi externă în articulaţia şoldului
corespunzător genunchiului traumatizat, din decubit dorsal şi
decubit ventral;
 program de rulat la bicicletă ergometrică;
 masajul

Pentru etapa a II-a:

 masajul;
 exerciţii pentru tonifierea şi dezvoltarea musculaturii extensoare
a genunchiului: flexii -extensii din poziţia stând sau stând cu
sprijin la scară fixă;
 exerciţii izometrice pentru musculatura extensoare a
genunchiului cu încărcătură medie, dar cu durată mare, din
poziţiile stând într-un picior cu genunchiul uşor flectat, şezând pe
plan mai ridicat cu gamba în afara planului de sprijin;

61
  exerciţii pentru recuperarea totală a mobilităţii articulare a
genunchiului traumatizat;
 exerciţii aplicative: mers peste obstacole, urcat şi coborât scări;
 masajul.

Pentru etapa a III-a:

 masajul pentru tonifierea şi dezvoltarea musculaturii extensoare a
genunchiului flexii extensii din poziţia stând sau stând cu sprijin
la scară fixă;
 exerciţii de flexie - extensie a genunchiului din poziţia stând şi
stând pe un picior cu creşterea progresivă a amplitudinii şi al
numărului de repetări;
 exerciţii variate de mers pe vârfuri, pe călcâie, pe merginea
externă sau internă a pantei;
 exerciţii variate de alergare: cu schimbarea direcţiei controlată;
 exerciţii de sărituri selecţionate din sporturi ajutătoare: elemente
de atletism adaptate, sărituri, alergări, ciclism, înnot;
 masajul

6.1.3. Eșantionul de subiecți cuprinși în cercetare

Au fost incluși în studiu 4 pacienți diagnosticați cu meniscectomie,

clinic și imagistic; pacienți la care au fost disponibile și s-au putut obține în
momentul studiului date clinico-funcționale complete conform obiectivelor de
studiu. Pacienții au urmat programul complex de evaluare și recuperare pe o
perioadă de 3 luni.

62
 Tabelul 6.1. Prezentarea lotului de pacienți:
Nr. Nume și Vârsta Sex (M/F) Mediu de Diagnostic
pacienți prenume (ani) proveniență
(U/R)

1 R.C. 25 M U Meniscectomie
2 N.E. 50 F R Meniscectomie
3 H.D. 43 M R Meniscectomie

4 P.C. 32 M U Meniscectomie

Repartiția pe sexe și mediul de proveniență a pacienților luați în studiu

este cuprins în tabelele următoare.

Tabelul 6.2. Repartiția cazurilor în funcție de sex

Sexul Număr cazuri

Bărbați 3
Femei 1
Total 4

Fig. 6.1. Diagrama repartiției cazurilor în funcție de sex

Tabelul 6.3. Repartiția cazurilor în funcție de mediul de proveniență

63
 Mediul de proveniență Număr cazuri
Rural 2
Urban 2
Total 4

Fig. 6.2. Diagrama repartiției cazurilor în funcție de mediul de proveniență

6.2. Metodologia de lucru

La realizarea acestui studiu am utilizat următoarele metode de

cercetare:
1. Metoda studiului bibliografic – reprezentată din parcurgerea
referințelor bibliografice (reviste, cărți, tratate), date informaționale
computerizate, date informaționale publicate pe rețeaua de Internet.
2. Metoda observării și înregistrării datelor – a constat prin
măsurarea parametrilor stabiliți, obținuți în cadrul evaluării complete a
pacienților, conform unei metodologii cunoscute, datele au fost înregistrate
pe o perioadă de 3 luni pentru fiecare caz în parte.
3. Metoda prelucrării statistico-matematice a datelor obținute prin:
prelucrarea rezultatelor obținute, a valorilor matematice, a parametrilor

64
 fiziologici măsurați, conform metodelor de calcul, determinarea scorurilor
utilizate și interpretarea rezultatelor obținute.
4. Metoda de evaluare – pentru pacienții luați în studiu am folosit
scala vizual analogă (VAS), ce reprezintă în mod uzual o linie de 10 cm pe
care pacientul notează de la 0 la 10 gradul și intensitatea durerii.

6.3. Prezentarea rezultatelor și interpretarea lor

În urma tratamentului recuperator am prezentat rezultatele obținute, în

dinamica evoluției lor înregistrate de la prima examinare până la ieșirea din
tratament a pacienților.
Cazul I
Pacientul R. C., de sex masculin, în vârstă de 25 ani, sportiv, s-a
prezentat în unitatea noastră pentru un tratament fizical-kinetic în data de 5
august 2019, având următoarele simptome subiective:
- dureri la nivelul genunchiului stâng;
- dureri declanșate la poziții care măresc presiunea intraarticulară;
- mers ușor șchiopătat.
În urma efectuării examenului obiectiv s-au putut constata următoarele:
- la mobilizarea articulației apar dureri;
- articulația genunchiului tumefiată;
- deficit de forță musculară, predominantă pe musculatura extensoare a
genunchiului stâng;
- un ușor flexum al genunchiului stâng.
În urma examinării subiective, obiective și radiologie, pacientul a fost
diagnosticat cu ruptură corn posterior menisc intern, genunchi stâng.
Programul de recuperare a fost efectuat într-un interval de 3 luni:
august 2019 – octombrie 2019.

65
 Prin aplicarea tratamentului fizio-kinetoterapeutic, durerile și
tumefacția s-au diminuat după a 2- a săptămână. Senzația de instabilitate
dispare, iar coborâtul și urcatul scărilor devine normal.

Cazul II
Pacienta N. E., de sex feminin, în vârstă de 50 de ani, casnică, se
prezintă pentru tratament fiziokinetic în luna august 2019, la unitatea noastră.
Simptomele subiective au fost următoarele:
- durere localizată în regiunea externă a genunchiului drept, care apare
la mers și la urcatul și coborâtul scărilor și dispare când membrul nu este
încărcat.
La examenul obiectiv s-au constatat următoarele modificări:
- articulația genunchiului este mărită în volum, tumefiată;
- mobilitatea articulară este limitată în ceea ce privește extensia, la fel și
în cazul flexiei;
- hipotrofie musculară a musculaturii extensoare a genunchiului;
În urma examenului subiectiv, obiectiv și radiologic, pacientul a fost
diagnosticat cu ruptură de menisc extern, genunchi drept.
Tratamentul a constat în:
- electroterapie/ fizioterapie;
- masaj;
- kinetoterapie aplicată pentru refacerea forței de contracție a
cvadricepsului și obținerea unei bune mobilități articulare.

Cazul III

66
 Pacientul H. D., în vârstă de 43 de ani, sex masculin, antrenor sportiv,
se prezintă la unitatea noastră pentru tratament fiziokinetic în data de 19
august 2019.
Simptomele subiective au fost următoarele:
- durere la nivelul genunchiului drept;
- senzație de instabilitate la urcatul și coborâtul scărilor și pe teren
accidentat;
- mers ușor îngreunat.
Examenul obiectiv a scos în evidență următoarele aspecte:
- tumefacție la nivelul genunchiului drept;;
- un ușor flexum de genunchi antalgic;
- hipotrofie cvadriceps, contractură pe musculatura flexoare.
Diagnosticul a fost de ruptură corn posterior menisc extern, genunchi
drept.
Tratamentul cuprinde:
- masaj:
- kinetoterapie.

Cazul IV
Pacientul P. C., sex masculin, în vârstă de 32 de ani, s-a prezentat în
luna august 2019, la unitatea noastră pentru un tratament fiziokinetic.
Simptomele subiective au fost:
- senzație de instabilitate la mers;
- deficit de forță musculară;
- mers ușor șchiopătat.
În urma efectuării examenului obiectiv s-au constatat următoarele:
- tumefacție la nivelul genunchiului stâng;
- apar dureri la mobilizarea articulației;

67
 - limitarea moderată a mobilității pentru atingerea amplitudinii maxime
de mișcare.
În urma acestor examene, diagnosticul este de sechele algofuncționale,
ruptură de menisc extern, genunchi stâng.
Tratamentul recuperator constă în:
- electroterapie;
- masaj;
- kinetoterapie.

68
 CONCLUZII

Pe parcursul desfășurării studiului s-a avut în vedere realizarea

obiectivelor propuse și verificarea ipotezelor cercetării. Se pot prezenta astfel
prezenta următoarele elemente concluzive:
1. Genunchiul este articulația frecvent supusă traumatismelor, mai ales
a celor sportive. Incidența mai mare a leziunilor traumatice este la pacienții de
sex masculin – 62%, față de cei de sex feminin – 38%.
2. Fiind o articulație foarte complexă, poate duce la diferite tipuri
lezionale, atât la nivel articular, cât și la nivelul țesuturilor periarticulare.
3. Patologia întâlnită la lotul de subiecți a fost meniscectomia.
5. Eficiența tratamentului de recuperare la cazurile studiate a fost
obiectivată prin scla analogică vizuală a durerii, bilanțul articular și muscular,
observându-se o îmbunătățire evidentă a senzației subiective dureroase, cât și
a funcționalității articulației.
5. O bună cooperare pacient – kinetoterapeut – medic a persis obținerea
unor rezultate comparabile între reeducarea funcțională ambulatorie și cea din
serviciul de medicină fizică și recuperare.
6. Tehnicile utilizate în programul kinetic care au avut ca scop atât
tonifierea musculară (contracții izometrice, mobilizări active libere), cât și
creșterea mobilității articulare (mobilizări pasive, auto – pasive, pasivo –
active) au contribuit la recuperarea completă a mersului.
7. Instruirea subiecților încă de la începutul programului recuperator
asupra obiectivelor urmărite și efectele exercițiilor fizice asupra organismului,
formarea unor motivații puternice, au dus la optimizarea tratamentului prin
participarea lor conștientă și activă.
8. Alegerea și aplicarea exercițiilor fizice au ținut cont de
particularitățile de vârstă, sex, gradul de pregătire fizică anterioară și tipul de
sechelă după care se structurează conținutul programelor.

69
 9. Chiar dacă recuperarea s-a realizat complet aproape în toate cazurile
studiate, pacienții trebuie să urmeze programul de exerciții și la domiciliu
pentru a preveni o nouă traumă, dar și pentru menținerea stabilității articulare,
a mobilității și a tonusului muscular recuperate în urma aplicării programului
kinetic.

70
BIBLIOGRAFIE

1. Baciu, C., (1964) Biomecanica genunchiului, Editura pentru cultură

fizică și sport, București
2. Baciu, C., (1972) Anatomia funcțională a aparatului locomotor,
Editura Stadion, București
3. Banciu, M., (1997) Curs de balneofizioterapie, reumatologie și
recuperare, vol. I, Editura Litografie UMFT
4. Kiss, I., (2004) Fiziokinetoterapia și recuperarea medicală, Editura
Medicală, București
5. Moțet, D., (2010) Enciclopedia de kinetoterapie, Editura Semne,
București
6. Nițescu, V., (1995) Anatomia funcțională, biomecanica și
antropologia aparatului locomotor, Editura Didactică și
pedagogică, București
7. Papilian, V., (2003) Anatomia omului, vol. I, Aparatul locomotor,
Editura Bic All, București
8. Ranga, V., Teodorescu Exacru, I., (1969) Anatomia și fiziologia
omului, Editura Medicală, București
9. Sbenghe, T., (1981) Recuperarea medicală a sechelelor
posttraumatice ale membrelor, Editura Medicală, București
10.Sbenghe, T., (1987) Kinetoterapia profilactică, terapeutic și de
recuperare, Editura Medicală, București
11.Sidenco, L., (1999) Bilanțul articular și muscular, Editura A.P.P.,
București
12.Șuteanu, S., (1977) Clinica și tratamentul bolilor reumatismale,
Editura Medicală, București
13. ***http://www.sfatulmedicului.ro/Afectiunile-genunchiului/ruptura
-de-menisc_1625

71
14. *** https://dr.codorean.ro/afectiuni/afectiuni-genunchi/ruptura-de-
menisc/
15. *** https://www.ortopedie-arcalife.ro/meniscectomie.html
16. *** https://centrokinetic.ro/fiziokinetoterapia-explicata/protocoale-
recuperare/protocoale-recuperare-genunchi/meniscectomie/
17. *** https://www.petrebogdan.ro/leziunile-de-menisc/
18. *** https://centrokinetic.ro/fiziokinetoterapia-explicata/totul-
despre-recuperare/ruptura-menisc/#Forme_ale_rupturii_de_menisc
19. *** https://www.doctorortoped.ro/afectiuni/ruptura-de-menisc
20.***https://www.pansportmedical.ro/recuperare/articole/
structura_biomecanica_articulatie_genunchi.html

72