UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI

FACULTATEA DE ISTORIE

Istoria și Practica Relațiilor Internaționale în secolele XIX-XXI

România în lumea post-Război Rece. Lumini și umbre

în relaţiile cu URSS în 1990-1991

Student: Vasiliu Cristina Elena

Anul: Master I

Curs: Diplomație, Negociere, Conflict

București

2013

1
 Cuprins

1. Întrebări-cheie……………………………………………………………………………..3
2. Contextul geopolitic la sfârșitul Războiului Rece………………………………………...3
3. Tratatul de cooperare, bună vecinătate și prietenie între România și Uniunea
Republicilor Sovietice Socialiste. Prevederi și polemici…………………………………..5
4. Aspirațiile României în perioada 1990-1991 referitoare la integrarea euroatlantică...........6
5. Problema Moldovei………………………………………………………………………..7
6. Bibliografie………………………………………………………………………………10

2
 Întrebări-cheie

Prin intermediul acestui referat intenționez să răspund la o serie de întrebări prin care să
acopăr toate aspectele relevante pentru subiectul ales, și anume:

1. Care era situația mondială la începutul anilor 90?

2. Ce urmărea Tratatul de colaborare, bună vecinătate și prietenie între România și URSS?
3. Care era obiectivele României în ceea ce privește integrarea euroatlatică?
4. Cum s-au raportat Bucureștiul și Moscova la problema Moldovei?

Contextul geopolitic la sfârșitul Războiului Rece

Războiul Rece a reprezentat o perioadă de tensiuni și confruntări cu o foarte puternică

dimensiune ideologică între Blocul Apusean, condus de SUA și organizat militar în 1949 în
cadrul Organizației Atlanticului de Nord (NATO) și Blocul Răsăritean, reprezentat de URSS și
aliații săi și ținut unit în cardrul unei organizații politico-militare impusă de sovietici, Tratatul de
la Varșovia (1955). Deși nu se poate determina cu certitudine când a început și când s-a sfârșit
Războiul Rece, Conferința de la Ialta din 1945 și momentul destrămării URSS din 1991 ar putea
fi reperele temporale cele mai relevante în acest context.
Pentru a identifica o parte din trăsăturile Războiului Rece, am ales să mă refer la analiza
făcută de Zbigniew Brzezinski, consilier al securității naționale în perioada Administrației Jimmy
Carter (1977-1981) și care spune că Războiul Rece a avut drept caracteristici:
 polarizarea fără precedent a politicii mondiale în jurul a două superputeri ostile
ideologic și politic; fiecare avea un număr de „aliați dependenți” sau de „aliați
reticenți”, iar ambele urmăreau să obțină preponderența geostrategică în Eurasia;
 tendința conflictelor militare regionale de a escalada către competiția dintre
superputeri, mărind astfel miza implicată în asemenea conflicte regionale, în timp
ce, în mod paradoxal, capacitatea lor explozivă era astfel limitată;
 pericolul ca, într-o zi, competiția dintre superputeri să poată scăpa de sub control,
precipitându-se un dezastru nuclear global, „războiul rece” profilându-se ca o fază
anticipativă a „războiului cald”.1
La sfârșitul Războiului Rece, statele europene au luptat pentru construirea unei economii
de piață, pentru adâncirea cooperării și colaborării între state în interiorul unei Europe nedivizate

1
Zbigniew Brzezinski, The Consequences of the End of the Cold War for International Security, în „Adelphi
Papers”, nr. 265, Part I, Winter 1991/1992, p. 3. Trebuie menționat faptul că această analiză a fost extrasă din cartea
lui Mihail Dobre, România la sfârșitul Războiului Rece. Statul geopolitic și opțiuni de securitate, Editura
Enciclopedică, București, 2011, p. 18.

3
și a unei lumi lipsite de războaie, decalaje economice și sociale, terorism, confruntări interetnice
și religioase.
În această direcție, în Europa s-au înregistrat evenimente pozitive precum: acceptarea
unanimă a unei Carte Europene (1990), încheierea Tratatului CFE - Viena (1990), destrămarea
Tratatului de la Varșovia și a URSS (1991), formarea CSI (1991), relansarea procesului CSCE-
OSCE; stabilirea Parteneriatului pentru Pace între NATO și alte state din spațiul euroatlantic și a
parteneriatelor NATO-Federația Rusă și NATO-Ucraina.
Războiul Rece s-a soldat, într-adevăr, cu prăbușirea URSS, a Tratatului de la Varșovia și
a principalelor regimuri comuniste, însă nu și cu a celor din R.P. Chineză, Cuba, Coreea de Nord
și Vietnam; într-o măsură mai mică și SUA au fost afectate de deceniile de confruntare ale
acestei perioade, atât pe plan economic, cât mai ales în cel politico-economic, prin acțiunile de
afirmare a opțiunilor proprii dețin în continuare monopolul tehnologic și militar, atingând nivelul
de „superputere”, dar nu reușesc să-și impună o „hegemonie” totală din diferite cauze, cum ar fi
„natura democratică a societății nord-americane și a instituțiilor euroatlantice și principiile
democratice ce animă administrația de la Washington”.2
În ceea ce o privește, România a funcționat în această perioadă după o paradigmă la a
cărei definire nu a participat. Regimul comunist i-a fost impus de puterea sovietică, iar aceasta a
urmat cu fidelitate calea impusă de Moscova, participând la formulele de cooperare interstatală
ce au angajat statele comuniste europene, inclusiv în ceea ce privește prezența de la început și
până la sfârșit în cadrul organizației Tratatului de la Varșovia. În interiorul acestui cadru
funcțional, comuniștii români au avut evoluții contradictorii, pornind de la fidelitatea fără
scrâșnet față de Moscova, ajungând la definirea unei îndepărtări de aceasta în politica externă și
sfârșind prin izolarea internațională în ultima parte a anilor ’80 ai secolului trecut, cu precăderea
după pierdera calității de interlocutor al Occidentului ca urmare a preluării conducerii la
Moscova, în primăvara anului 1985, de către Mihail Gorbaciov.
Evoluția statului român în perioada de final a Războiului Rece și de transformări în
sistemul internațional de securitate la începutul anilor ’90 s-a înscris în aceleași date
contradictorii. Formularea opțiunilor de satisfacere a nevoilor de securitate a cunoscut astfel un
drum sinuos, cu inițiative uneori pripite și insuficient cumpănite, alături de viziuni generoase și
consonante cu aspirațiile unui popor ce se regăsea cu dificultate în spațiul european. Aceste
căutări aveau să conducă la momentul asumării explicite a obiectivului aderării la structurile de
succes ale Occidentului ca mijloc de acomodare a aspirațiilor de statut internațional al României
despovărate de experiența comunistă.3

2
Mihai V. Zodian, România în Europa și în lume 1990-2007, Editura Militară, București, 2007
3
Mihail Dobre, România la sfârșitul Războiului Rece. Statul geopolitic și opțiuni de securitate, Editura
Enciclopedică, București, 2011, p. 27

4
 Tratatul de colaborare, bună vecinătate și prietenie între România și Uniunea
Republicilor Socialiste Ruse. Prevederi și polemici

Tratatul de colaborare, bună vecinătate și prietenie între România și URSS, semnat la

Moscova la 5 aprilie 1991 de presedinții Ion Iliescu și Mihail Gorbaciov, înlocuia Tratatul
sovieto-român de prietenie, colaborare și asistență mutuală reciprocă, semnat la București la 7
iulie 1970 și prevăzut să fie valabil până în 1995, dar a cărui revizuire era reclamată imperios de
esența transformărilor din întreg blocul socialist. La interesul econoic al României, care urmărea,
între altele, achiziționarea din URSS a unei cantități sporite de gaze naturale, se adaugă
preocuparea pentru reclădirea unui cadru de securitate. La rândul ei, în noile circumstanțe,
Moscova urmărea, înainte de toate, păstrarea prezenței sale și a rolului său de mare putere în sud-
estul Europei.4
Tratatul a stârnit reacții puternice – uneori contradictorii – în opinia publiăa românească
și internațională. Pe de o parte, Tratatul a fost contestat pe plan intern, în principal de către
opoziția politică, pentru că neglija existența litigiilor româno-sovietice (soarta Basarabiei,
Bucovinei de Nord, regiunea Herta, Insula Șerpilor și tezaurul), era rezultatul unor proceduri
defectuoase (faptul că Parlamentul nu a fost informat cu privire la negocierea și conținutul
acestui tratat) și era menit să afecteze eventuale demersuri în viitor pentru modificarea prin
mijloace pașnice a frontierelor între cele două țări, în conformitate cu principiile formulate în
Actul Final de la Helsinki. Pe de altă parte, tratatul a fost contestat, atât intern cât și extern,
deoarece inludea ceea ce se numea „clauza finlandizării” sau „acordul de securitate negativă”, și
anume obligația pentru țările în cauză de a nu permite unui potențial agresor activități ostile pe
teritoriul propriu față de cealaltă parte la tratat.
În aceste condiții, Ministerul român al Afacerilor Externe a trimis un aide-memoire
tuturor statelor participante la CSCE, prin care se afirma că interpretarea corectă a articolului 4
din Tratat „duce la concluzia că fiecare dintre cele două părți s-a angajat să renunțe doar la
încheierea unor alianțe ofensive împotriva celeilalte părți. Ele își păstrează deplina libertate de a
participa la acorduri politico-militare cu caracter defensiv.5
Din păcate, dezvoltarea relațiilor sovieto-române, prevăzute în Tratatul din 5 aprilie 1991,
s-a dovedit a fi irealizabilă pe fondul crizei politice interne severe din URSS, care s-a și finalizat
prin destrămarea statului. Paralizia efectivă a puterii unionale de după evenimentele din august
1991 a făcut imposibilă ratificarea Tratatului sovieto-român. De aceea, Tratatul din data de 5
aprilie 1991 nu a intrat în vigoare.6

4
Gheorghe Cojocaru, Colapsul URSS și dilema relațiilor româno-române, Editura Omega, București, 2001, p. 87-
88
5
Mihail Dobre, România la sfârșitul Războiului Rece. Statul geopolitic și opțiuni de securitate, Editura
Enciclopedică, București, 2011, p. 293-294
6
В. Б. Кириллов, Отношения России и Румынии после 1989 года в контексте внешнеаолитических
приоритетов двух стран, в разделе Международных Отношении журнала Вестник МГИМО-Университета,
Москва, 2012

5
 Destrămarea Uniunii Sovietice a adus Romania în situația unica de a nu avea niciun
impriu în vecinătatea sa. Dar apariția a două noi state vecine – Republica Moldova și Ucraina –
era menită să introducă elemente noi în relațiile de securitate din zonă. Astfel, relațiile cu
Ucraina au devenit tensionate din cauza efectelor pe termen lung ale pactului Ribbentrop-
Molotov din 23 august 1939.7

Aspirațiile României în perioada 1990-1991 referitoare la integrarea

euroatlantică

Sfârșitul Războiului Rece și prăbușirea Uniunii Sovietice au avut efecte profunde atât
asupra sistemului internațional luat ca un întreg, cât și asupra sub-sistemului de relații
internaționale din care făcea parte și Romania. Primul și cel mai important dintre aceste efecte s-
a materializat în faptul că sub-sistemul sus menționat nu mai era hegemonic. Anii 90’ ofereau
astfel României șansa fără precedent de a se alătura unei lumi prospere și sigure din punct de
vedere militar: UE si NATO. Această schimbare în relațiile internaționale au dus la o serie de
reforme pe plan intern, care rezonau cu noul statut pe care România încerca să-l obțină.
Cu toate acestea, în urma prăbușirii Uniunii Sovietice, sistemul de relații internaționale a
României a cunoscut o perioadă de fragmentare profundă. Multe dintre fostele republici sovietice
își câștigaseră independența și drept urmare România trebuia să își decidă poziția față de nou-
formatele state.
La nivel european, politica UE și NATO față de Europa de Est la începutul anilor 90’ era
conturată mai ales de frica că statele din această parte a lumii vor deveni un refugiu pentru toate
genurile de amenințări ce vor compromite în cele din urmă securitatea, stabilitatea și
prosperitatea Europei de Vest. Prin urmare, atât în nou-formata UE, cât și in NATO, au existat
discuții aprinse privind integrarea fostelor state comuniste.8
Destrămarea Uniunii Sovietice a adus România în situația unică de a nu avea niciun
imperiu în vecinătatea sa. Dar apariția a două noi state vecine – Republica Moldova și Ucraina –
era menită să introducă elemente noi în relațiile de securitate din zonă. Astfel, relațiile cu
Ucraina au devenit tensionate din cauza efectelor pe termen lung ale pactului Ribbentrop-
Molotov. Pe fondul ajustărilor teritoriale care au făcut ca România să piarda Basarabia și nordul
Bucovinei în favoarea URSS -, ale transferului ulterior al Bucovinei de Nord și Basarabiei de
Sud către Ucraina și în contextul unei blamări generale a pactului sus-menționat, Parlamentul

7
Mihail Dobre, România la sfârșitul Războiului Rece. Statul geopolitic și opțiuni de securitate, Editura
Enciclopedică, București, 2011, p. 295
8
Simona R. Soare, The Romanian-Russian bilateral relationship in the aftermath of Romania’s euroatlantic
Integration, în Monitor Strategic, nr. 1-2/2010, București

6
român a adoptat o Declarație în 24 iunie 1991, prin care a afirmat că modificările sovieto-române
de frontieră au fost ilegale și nejustificate.9
La începutul lunii iulie 1991, la Praga, era semnat protocolul privind desființarea
Tratatului de la Varșovia, România numărându-se printre statele semnatare. La 5 iulie, Manfred
Worner, secretarul general al Alianței Nord-Atlantice, declara la o conferința de presă, la
București, referindu-se la felul în care Tratatul româno-sovietic ar fi putut influența relațiile
dintre România și NATO: „Alianța noastră este interesată ca URSS să mențină relații bune cu
vecinii săi, bazate pe respectul suveranității și independenței acestor vecini. Este în interesul
nostru să creăm o Europă liberă și unitară, cu participarea Uniunii Sovietice.” La acest punct a
intervenit și șeful diplomației române, care a arătat că nu există nicio contradicție între clauzele
Tratatului semnat cu URSS și raporturile României cu NATO, dat fiind faptul că Alianța Nord-
Atlantică este un pact de natură strict defensivă, deci că ipotetica includere a României în NATO
nu putea periclita interesele sovietice.
Totuși, prin semnarea acestui tratat, Bucureștiul s-a pomenit într-o situație delicată.
Occidentul vedea în textul acordului dovada îndepărtarii României de valorile occidentale,
„precum și a opțiunii pentru rămânerea în sfera de influență a superputerii răsăritene, în timp ce
URSS ar fi văzut în refuzul ratificării tratatului un gest de ostilititate mult mai grav decât refuzul
tratatului un gest de ostilitate mult mai grav decât eventualul refuz de a semna actul în forma
rezultată din negocierile preliminare”. Sesizând aceste circumstanțe delicate, clasa politică de la
București a acționat în așa fel încât tratatul negociat să nu fie adus în dezbaterea Parlamentului
pentru a fi ratificat.10

Problema Moldovei

Problema Republicii Moldova face parte din moștenirea celui de-al Doilea Război
Mondial, și anume a Pactului Ribbentrop-Molotov prin care Germania nazistă și Rusia bolșevică
și-au împărțit sferele de influență în ajunul războiului și care după 1945 au rămas așa, având
consimțământul domnul Churchill la Ialta. Consecințele actuale ale acestui pact privesc relațiile
româno-ruse și româno-ucrainiene, mai precis parte a provinciei istorice a Basarabiei, care
aparține acum Ucrainei. Peste 5 milioane de vorbitori de limba română se află în prezent de
cealaltă parte a granițelor României. În 1991, soluția a părut a fi declararea independenței
Republicii Moldova, introducerea limbii române ca limbă oficială și trecerea la alfabetul latin.
Însă pe termen lung, consolidarea statului moldovenesc s-a dovedit a fi destul de dificilă.11
9
Mihail Dobre, România la sfârșitul Războiului Rece. Statul geopolitic și opțiuni de securitate, Editura
Enciclopedică, București, 2011, p. 295
10
Gheorghe Cojocaru, Colapsul URSS și dilema relațiilor româno-române, Editura Omega, București, 2001, p. 95-
96

11
Ionel Nicu Sava, Russian-Romanian Relations in the Context of the Euro-Atlantic Integration Process, Conflict
Studies Research Centre, Camberley, Surey, September 2001, p. 6

7
 Așadar, în contextul procesului de destrămare a URSS de după 1989, sentimentul
apartenenței la un alt spațiu cultural a răbufnit cu putere în RSFS Moldovenească. Primul demers
în această direcție a fost reprezentat de revenirea la limba română și la grafia latină.
Impulsionată de o intelectualitate care-și manifesta cu mare frenezie apartenența la
cultura română în cel mai clasic sens al său, ideea națională a plecat, de la bun început, pe
drumul bifurcat al unei dileme în egală măsură identitare și politice. În dezbaterea publică, anul
1990 a fost dedicat celor două planuri alternative: independența sau unirea cu România (în care
mulți vedeau - și aveau curajul s-o spună – patria mamă).12
După decembrie 1989 și România a început să construiască treptat legături noi cu
Moldova, la acea dată republică sovietică. Problema atitudinii României față de Moldova în
perioada anterioară puciului comunist împotriva lui Mihail Gorbaciov a fost pusă într-o nouă
lumină de publicarea notei privind convorbirile pe care le-a avut la Moscova, în 9 februarie
1991, Ioan Mircea Pașcu, consilier al președintelui României, și Vadim Zagladin, consilier al
președintelui URSS, un eveniment care ajuns să fie extrem de disputat în România, inclusiv în
plan politic. În „nota Zagladin” demnitarul român a fost citat ca spunând, atunci când a fost
chestionat cu privire la procesele ce se desfasurau în Moldova, că nu trebuie făcut nimic care să
complice poziția conducerii sovietice, personal a lui M.S. Gorbaciov, că „moldovenii sunt frații
noștri,... dar nimeni nu ne împiedică să dezvoltam relațiile firești, daca ei vor rămâne în
componența URSS, de care ei vor rămâne în componența URSS, de care ei sunt sudați de o lungă
istorie”, deoarece „frații nu trebuie să locuiască în mod obligatoriu în același apartament”.
Potrivit acestei note, Pașcu ar fi adăugat că obiectivul puterii de la București era „salvarea
URSS, în orice caz: a nu încurca cu nimic menținerea ei”. Ulterior, când lovitura de stat de la
mijlocul lui august 1991 împotriva lui Gorbaciov a eșuat, Moldova, iar România a fost prima țară
ce a procedat la recunoașterea noului stat dintre Prut și Nistru în chiar ziua proclamării
independenței(27 august 1991). În aceste condiții, visul de reunificare continua să crească de
ambele părți ale Prutului. Până la declasificarea documentelor diplomatice romîne referitoare la
această perioadă, pentru a vedea felul cum a raportat Ambasada României la Moscova această
întrevedere, vom rămâne numai cu această versiune a întâlnirii sus-amintite de la Moscova.13
Moscova stătea mereu cu ochii pe tot ce se întâmpla la Chișinău și București, fiind
îngrijorată de o eventuală unire a celor două state românești.
Tema unirii cu România era o chestiune discutată intens pe culoarele Sovietului Suprem
al URSS, fapt confirmat de deputatul poporului din URSS Timofei Moșneaga. „Neoficial, ca să
spun așa, toată lumea crede și zice că ne unim cu România”, mărturisea deputatul. „Adversarii
noștri lucrează intens și asta nu e bine.” El spera ca acordul parafat de miniștrii de externe
Bessmertnîh și Năstase să pună capăt acestor vorbe de pe culoare.

12
Adrian Cioroianu, Geopolitica Matrioșkăi. Rusia postsovietică în noua ordine mondială, Editura Curtea Veche,
București, 2009, p. 253-254
13
Mihail Dobre, România la sfârșitul Războiului Rece. Statul geopolitic și opțiuni de securitate, Editura
Enciclopedică, București, 2011, p. 297-298

8
 La data de 23 iunie 1990, Sovietul Suprem al Republicii Sovietice Socialiste Moldova
adopta Declarația de Suveranitate, prin care își rezerva dreptul de a stabili raporturi cu orice state
ale lumii, inclusiv cu România. O lună mai târziu, pe 20 iulie 1990 Republica Moldova se
declara stat suveran; relația sa cu centrul – Moscova – părea mai slabă cu fiecare zi ce trecea, ca
și cum republica s-ar fi înscris pe o altă orbită; una care să se apropie, într-un viitor nu foarte
îndepărtat, de România.
Moscova stătea mereu cu ochii pe tot ce se întâmpla la Chișinău și București, fiind
îngrijorată de o eventuală unire a celor două state românești.
Tema unirii cu România era o chestiune discutată intens pe culoarele Sovietului Suprem
al URSS, fapt confirmat de deputatul poporului din URSS Timofei Moșneaga. „Neoficial, ca să
spun așa, toată lumea crede și zice că ne unim cu România”, mărturisea deputatul. „Adversarii
noștri lucrează intens și asta nu e bine.” El spera ca acordul parafat de miniștrii de externe
Bessmertnîh și Năstase să pună capăt acestor vorbe de pe culoare.14

Bibliografie

14
Gheorghe Cojocaru, Colapsul URSS și dilema relațiilor româno-române, Editura Omega, București, 2001, p. 85

9
1. CIOROIANU, Adrian, Geopolitica Matrioșkăi. Rusia postsovietică în noua ordine
mondială, Editura Curtea Veche, București, 2009
2. COJOCARU, Gheorghe, Colapsul URSS și dilema relațiilor româno-române, Editura
Omega, București, 2001
3. DOBRE, Mihail, România la sfârșitul Războiului Rece. Statul geopolitic și opțiuni de
securitate, Editura Enciclopedică, București, 2011
4. КИРИЛЛОВ, В. Б., Отношения России и Румынии после 1989 года в контексте
внешнеполитических приоритетов двух стран, в разделе Международных
отношении журнала Вестник МГИМО-Университета, Москва, 2012
5. SAVA, Ionel Nicu, Russian-Romanian Relations in the Context of the Euro-Atlantic
Integration Process, Conflict Studies Research Centre, Camberley, Surrey, September
2001
6. SOARE R., Simona, The Romanian-Russian bilateral relationship in the aftermath of
Romania’s euroatlantic Integration, în Monitor Strategic, nr. 1-2/2010, București
7. SOARE R., Simona, Still Talking Past Each Other: Romanian-Russian Relations, în
Russian Analytical Digest, nr. 125/25 martie 2013, București
8. Tratatul de cooperare, bună vecinătate și prietenie între România și Uniunea
Republicilor Sovietice Socialiste, în Revista Română de Studii Internaționale, XXV, 3-4
(113-114), 1991, p. 255-262
9. ZODIAN V., Mihai, ZODIAN, Vladimir, MATEI, Florina Cristina, NEGRUTZI,
Bogdan, PANDEA, Adrian, România în Europa și în lume 1990-2007, Editura Militară,
București, 2007

10