UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI

FACULTATEA DE ISTORIE

Istoria și Practica Relațiilor Internaționale în secolele XIX-XXI

METODE DE CERCETARE ÎN
LINGVISTICĂ

Student: Vasiliu Cristina Elena

Anul: Master I
Curs: Seminar metodologic

București

2014
 Metode de cercetare în lingvistică

Datorită complexității lingvisticii, știință umanistă cu interferențe atât în științele naturii,

cât și în științele spiritului, a fost necesară constituirea unei metodologii adecvate a cercetării
pentru a putea defini, înțelege și explica totalitatea fenomenelor pe care aceasta le presupune.
Aș începe prezentarea metodelor de cercetare în domeniul lingvisticii cu definirea
conceputului de metoda. Așadar, prin metodă înțelegem un ansamblu sistematic de principii,
norme și tehnici de cercetarea a căror mânuire conduce la cunoașterea sistematică as unui
fenomen dat, concretizată în descrieri, definiții, ipoteze și teorii științifice.1
Metodologia lingvisticii prezintă însă o situație specială. Având statut de graniță, a fost
nevoie ca lingvistica, în cursul constituirii sale ca disciplină modernă, autonomă, să-și descopere
metode de cercetare proprii, asta pe lângă circumscrierea obiectului său de studiu.
Înainte de a trece la descrierea și exemplificarea fiecărei metode de cercetare în parte, voi
face o clasificare a acestor metode. Astfel, putem vorbi despre metode de cercetare nespecifice și
specifice, iar în cadrul celor specifice, avem de-a face cu metode de cercetare tradiționale, cărora
li se adaugă metode moderne.
Metodele nespecifice sunt metode cu valoare epistemologică generală, metode care, într-
o formă sau alta, sunt utilizate și de alte discipline științifice, fie ele umaniste sau științe ale
naturii.2 Principalele metode nespecifice utilizate de lingviști sunt: observația, experimentul,
inducția, deducția și ipoteza. Metodele specifice sunt, dimpotrivă, metode concepute pentru a
caracteriza lingvistica într-o manieră exclusivă. Dintre metodele de cercetare specifice
tradiționale, ne vom concentra atenția pe: metoda comparativ-istorică, metoda reconstrucției
interne și metoda geografiei lingvistice. Metodele moderne, metode ale analizei structurale și de
prelucrare informatico-matematică, sunt: statistica, analiza funcțională, metoda generativ-
transformațională, metoda analizei în constituenți imediați. De menționat este faptul că, în
practica cercetării lingvistice, aceste metode sunt aplicate de cele mai multe ori simultan și
concertat, cerințele fundamentale ale oricărei investigații științifice – adecvarea la subiect,
principiile simplității și noncontradicției – reclamând flexibilitatea și complementaritatea mai
multor metode.3
1
Eugen Munteanu, Introducere în lingvistică, Editura Polirom, Iași, 2005, p. 97
2
Ibidem, p. 97
3
Ibidem, p. 98
 Prima metodă pe care o supun discuției este observația, considerată a fi primul pas al
oricărei cunoașteri. Filosofii Antichității au observat, spre exemplu, faptul că vorbirea umană are
un caracter articulat, adică se prezintă sub forma înlănțuirii unor secvențe fonice segmentabile și
analizabile [...], care pot fi apoi combinate în cuvinte. La rândul lor, cuvintele se pot combina în
unități mai mari, enunțuri (propoziții și fraze). 4 Aceste observații elementare au fost cele care au
dus la redactarea unor gramatici ale limbilor greacă și latină.
Observarea nu înseamnă contemplare pasivă; a aplica metoda observației înseamnă a face
o operație de selecție (trebuie să știi ce să vezi) și un început de interpretare (e important cum
vezi). În Antichitate, în toate științele observația era deficitară; materialul acumulat era foarte
sărac, iar valoarea lui era diminuată de unele interpretări și teorii fanteziste. Observarea
trăsăturilor fonetice, lexicale și gramaticale ale unui text era dirijată spre descoperirea abaterilor
de la anumite norme. În Evul Mediu, în limbile moderne se căutau similitudini de organizare
lingvistică cu latina.5
Ca metodă primară, observația continuă să servească lingviștilor și în epoca modernă,
adeseori în asociere cu metoda experimentului, de exemplu, în cadrul activităților de înregistrare
de material lingvistic, practica pe teren de către dialectologi, sau de „monitorizare” a tendințelor
de evoluție a normelor limbii literare, care cad în sarcina cercetătorilor preocupați cu alcătuirea
de lucrări cu caracter practic-normativ cum ar fi îndreptarele ortoepice sau morfologice,
dicționarele cu caracter practic etc. În principiu, orice proces de cercetare lingvistică pornește,
sau ar trebui să pornească de la observarea unui fapt de limbă oarecare.6
Între observație și experiment legătura este foarte strânsă. Experimentul reprezintă
observația științifică a unui fenomen provocat în condiții cunoscute și care pot fi variate în
conformitate cu scopul cercetării.7
Cel mai vechi experiment organizat pentru elucidarea unei probleme de lingvistică pare
să fie inițiativa faraonului egipteam Psametic, relatată de Herodot în Istoriile sale: ca să afle care
au fost primele cuvinte articulate la originea graiului, faraonul a izolat de societate doi nou-
născuți, urmând ca la final, prin intermediul unui pastor, să se observe care este primul cuvânt

4
Ibidem, p. 98
5
Constantin Dominte, INTRODUCERE ÎN TEORIA LINGVISTICĂ. Antologie pentru Seminarul de Teorie a Limbii,
Capitolul III – Metodologie lingvistică (http://ebooks.unibuc.ro/filologie/dominte/3.htm#_ftnref24)
6
Eugen Munteanu, Introducere în lingvistică, Editura Polirom, Iași, 2005, p. 98
7
E. Fischbein, V. Săhleanu, Dialectica metodelor în cercetarea științifică, volumul II, Editura Științifică, București,
1966, p. 219
rostit de ei. Constatând că acest cuvânt a fost bekos, care în limba frigienilor înseamnă „pâine”,
faraonul a tras concluzia că limba și poporul frigian sunt mai vechi.
Experimentul s-a dovedit de o maximă utilitate în investigațiile aflate la limita dintre
lingvistică, psihologie, fiziologie și medicină: modul de producere a sunetelor vorbirii, legarea
complexului sonor de anumite semnificații, învățarea limbii de către copii, patologia limbajului.
Un domeniu în care abordarea experimentală putea da rezultate notabile este domeniul
cercetării sunetelor vorbirii, acestea fiind singurele elemente materiale din fenomenul complex al
limbajului. Acest lucru s-a și întâmplat, odată cu apariția, către începutul secolului XX, când
mijloacele tehnice de înregistrare a emisiei sonore au permis-o a foneticii experimentale sau
instrumentale.8
În metodologia științelor, ipoteza este considerată ca o operație necesară, care de obicei
precede stabilirea oricăui adevăr; ipoteza este în general concluzia unei inducții. 9 Cercetarea
lingvistică modernă practică mai rar acest tip de metodă elementară, întrucât există deja doctrine
și teorii lingvistice complex articulate și fundamentate pe principii solide, așa încât emiterea unor
noi ipoteze în spațiul teoretic pare celor mai mulți dintre cercetători nejustificată. Abordări
ipotetice sunt încă operaționale în dezbaterea unor probleme mai dificile de filosofia limbajului,
cum ar fi mecanismul de producere a semnificației, raportul între gândire, existență și limbaj sau
problema originii limbajului. În acest cadru, de cele mai multe ori sunt reluate vechi teme ale
reflecției despre limbaj, care, în absența unor date empirice, se prezintă ca ipoteze.10
Inducția și deducția sunt metode complementare, proprii majorității științelor, atât
științelor naturii, cât și științelor spiritului. Urmărind metoda inducției, investigația științifică se
orientează dinpre particular spre general, dintre multiplicitate către constantă, dinspre individ
spre specie. Pornind de la datele empirice acumulate prin observație, spiritul operează cu
definiții, clasificări, generalizări, formulând principii, legi și teoreme cu valabilitate universală.
Calea inversă, a deducției, constă, în esență, în confruntarea unui principiu general, acceptat de
intelectul uman ca fiind adevărat, cu datele concrete noi oferite de observarea continuă a
realităților. În cursul istoriei sale, lingvistica s-a dovedit o știință prin excelență inductivă. Înainte
de a formula enunțuri teoretice cu caracter general, gramaticienii au trebuit să efectueze disocieri

8
Eugen Munteanu, Introducere în lingvistică, Editura Polirom, Iași, 2005, p. 99
9
Henri Wald, Elemente de epistemologie generală, Editura Științifică, București, 1967, p. 128
10
Eugen Munteanu, Introducere în lingvistică, Editura Polirom, Iași, 2005, p. 101
amănunțite ale structurilor gramaticale ale limbilor pe care le cunoșteau în mod intuitiv și
natural.11
Metoda comparativ-istorică este un fel de „via regia” a lingivisticii moderne. Inverntarea
în primele decenii ale secolului al XIX-lea a primei metode de cercetare cu adevărat științifice a
limbii a condus rapid la autonomizarea lingvisticii ca știință, prin desprinderea sa de filologie, pe
de o parte și de filosofie, pe de altă parte. Premisa teoretică a comparativismului istoric poate fi
formulată astfel: Pentru a se putea ajunge la generalizări teoretice, limbile existente sau
cunoscute trebuie comparate între ele. Se va observa astfel că unele se înrudesc cu altele, ceea ce
înseamnă că provin dintr-o limbă anterioară comună. Diferențele dintre limbile înrudite se
datorează evoluției istorice diferite a fiecărei limbi în parte, așadar factorului timp. Fiecare limbă
în parte își are istoria ei în cadrul unui grup de limbi. Această istorie poate fi studiată cu mijloace
științifice specifice.12
La crearea metodei comparative a contribuit foarte mult cunoașterea limbii sanscrite.
După ce India a fost cucerită de englezi, diferiții cercetători europeni au ajuns să cerceteze și să
studieze vechile texte indiene, despre care au scris apoi lucrări mult citite în Europa. Încă din
secolul al XVI-lea s-au făcut unele studii comparative între diverse limbi, nu totdeauna înrudite
între ele. Pe la sfârșitul secolului al XVIII-lea, chiar și fără cunoașterea limbii sanscrite, aceste
preocupări s-au adâncit și au dat naștere la lucrări care compară nu numai limbi indo-europene.13
În ceea ce privește principiile metodei comparativ-istorice, putem spune că există două
trăsături ale limbii care fac posibilă aplicarea la studiul limbilor a metodei comparative (după
cum absența unor trăsături similare face imposibilă aplicarea aceleiași metode la studiul altor
fenomene):
1. Aspectul complexului sonor al cuvântului nu este determinat de sensul cuvântului;
2. Regularitatea schimbărilor fonetice.
Comparăm între ele două cuvinte din două limbi. Punând față în față rom. mal și fr. mal
„rău”, nu vom putea trage nicio concluzie din asemănara lor formală, deoarece ele au înțelesuri
cu totul diferite. De asemenea, comparând rom. masă cu fr. table, nu vom putea ajunge la
lămurirea istoriei celor două limbi sau a celor două cuvinte, deoarece, deși înțelesul acestora este
similar, forma lor nu seamănă deloc. Alta este însă situația când e vorba de cuvinte care seamănă
11
Ibidem, p. 102
12
Ibidem, p. 104
13
Constantin Dominte, INTRODUCERE ÎN TEORIA LINGVISTICĂ. Antologie pentru Seminarul de Teorie a
Limbii, Capitolul III – Metodologie lingvistică (http://ebooks.unibuc.ro/filologie/dominte/3.htm#_ftnref24)
ca formă și au înțeles similar sau cel puțin nu diferă atât de mult, încât diferențele dintre ele să nu
poată fi explicate; atunci ne punem întrebarea de unde vine asemănarea.14
Metoda reconstrucției interne se situează în prelungirea metodei comparativ-istorice, ale
cărei principii generale le utilizează în scopul de a stabili, pe care inductivă, pornind de la fapte
cunoscute, unele structuri sau unități lingvistice (foneme, morfeme, radicali lexicali etc.)
neatestate documentar. Mai mult încă, pornind de la stadiile cunoscute din istoria unei limbi,
specialiștii pot în principiu reconstitui nu doar unități separate, ci întregi secvențe din structura
limbii în stadiul aflat în vedere, cum ar fi sistemul vocalic sau cel consonantic, paradigma
conjugării sau a declinării, sistemul derivativ etc.
Metoda reconstrucției interne se aseamănă, în linii mari, cu minuțioasa și ingenioasa
procedură a paleontologilor, prin care se reconstituie morfologia anatomică a unui animal care a
trăit în urmă cu milioane de ani pornindu-se de la câteva elemente disparate ale scheletului său.15
Metoda geografiei lingvistice are ca obiectiv primar înregistrarea faptelor lingvistice
dialectale și reprezentarea lor în spațiu, cu ajutorul hărților lingvistice. Etapele principale ale
cercetătorilor de geografie lingvistică sunt:
1) elaborarea chestionarelor;
2) pregătirea și desfășurarea anchetelor dialectale;
3) interpretarea datelor și redactarea hărților lingvistice.
Un chestionar dialectal este o listă de întrebări concepută de cercetători în scopul
„fotografierii”, al fixării, pe cât posibil de corect, complet și nuanțat, a unui anumit dialect sau a
graiului unei comunități lingvistice definite (sat, comună, regiune etc.). Răspunsurile la
întrebările cuprinse în chestionar, date de subiecții examinați („informatorii dialectali”), trebuie
să ofere material de natură fonetică, lexicală și gramaticală, suficient pentru a se putea realiza
obiectivele propuse de dialectologi.16
Metoda statistică a fost, dintre toate metodele riguroase ale științelor pozitive, cel mai
ușor acceptată de numeroși lingviști în urma constatării că legile statistice guvernează
comportamentul verbal, în aparență voluntar și conștient.17 Statisticianul pune în lumină mediile,

14
Al. Graur, Lucia Wald, Scurtă istorie a lingvisticii, Ediția a III-a, Editura Didactică și Pedagogică, București,
1977, p. 63-79
15
Eugen Munteanu, Introducere în lingvistică, Editura Polirom, Iași, 2005, p. 125
16
Ibidem, p. 129
17
Constantin Dominte, INTRODUCERE ÎN TEORIA LINGVISTICĂ. Antologie pentru Seminarul de Teorie a
Limbii, Capitolul III – Metodologie lingvistică (http://ebooks.unibuc.ro/filologie/dominte/3.htm#_ftnref24)
tendințele, lăsând la o parte detaliile, oricât ar fi de specifice; în consecință, când apelăm la
metoda statistică, obținem o orientare generală și nu explicația unui eveniment individual. 18 V.
Șuteu, în lucrarea Observații asupra frecvenței cuvintelor în operele unor scriitori români, a
concluzionat că deși textele însumează 50.000 de cuvinte, care reprezintă repetarea a 4547 de
unități lingvistice diferite, aproximativ a șaptea parte a corpusului constă numai din repetarea
cuvintelor de, și, el, avea. Până la rangul 27 inclusiv apar numai prepoziții, conjuncții, pronume,
adverbe primare și articole. Abia la rangul 42 apare primul substantiv.
Folosind statistica, exprimăm în formule unele adevăruri intuite de lingviști, de exemplu:
există o relație direct proporțională între numărul de sensuri ale unui cuvânt și frecvența sa și o
relație invers proporțională între frecvența cuvântului și numărul de foneme din care e alcătuit.19
Metoda analizei funcționale are ca obiectiv reducerea datelor concrete și particular,
infinite ca număr la un număr restrâns de invariante, și anume de unități generale și abstracte,
separând ceea ce este determinant în realizarea funcției comunicativ-referențiale a limbajului.
Această metodă operează cu o serie de concepte: variantă/invariantă, funcție distinctivă,
comutare și substituție.
Invariantele sunt privite ca elemente sociale ale limbajului, exterioare individului. În plan
morfologic, morfemele sunt invariante, iar alomorfele variante. Procesul de reducere a
variantelor are ca instrument comutarea, schimbarea unui segment cu altul în același plan al
limbii. Dacă înlocuirea nu determină schimbări în planul opus, cele două segmente sunt variante
și, prin urmare, nu comută.
În esență, analiza funcțională reprezintă descompunerea structurilor lingvistice concrete
în scopul detașării și definirii invariantelor funcționale. Spunem, spre exemplu, că fonemele a și
o se află în raport de comutare, întrucât, în cadrul complexelor sonore lac și loc, comutarea lor în
planul formal are loc cu o modificare în planul conținutului respectivei înlănțuiri sonore.20
Metoda analizei în constituenți imediați propune, drept concepte operaționale, noțiunile
de constituent imediat, sintagmă și expansiune, cu ajutorul cărora ar fi posibilă descompunerea
corectă a oricărui enunț lingvistic. Prin constituent se înțelege o secvență lingvistică rezultată din
descompunerea unei unități sintagmatice de rang superior. Conceptul de sintagmă, întrebuințat
18
Alexandra Roceric-Alexandrescu, Fonostatistica limbii române, Academia Republicii Socialiste România,
București, 1968, p. 6
19
Constantin Dominte, INTRODUCERE ÎN TEORIA LINGVISTICĂ. Antologie pentru Seminarul de Teorie a
Limbii, Capitolul III – Metodologie lingvistică (http://ebooks.unibuc.ro/filologie/dominte/3.htm#_ftnref24)
20
Ibidem, p. 136
frecvent în analiza în constituenți imediați, desemnează o macro-unitate lingvistică, stabilită în
cadrul unor ierarhii și pe baza unor relații combinatorii între unități de rang inferior. Se vorbește
astfel despre sintagme nominale, verbale, adverbiale, prepoziționale. Orice sintagmă este așadar
compusă din cel puțin două elemente invariante și se încadrează, la rândul ei, într-o unitate
sintagmatică superioară. Expansiunea este fenomenul care face posibilă operația de segmentare
în constituenți descrisă mai sus.21
Aș dori să vin cu un exemplu în sprijinul acestei teorii. Așadar, dacă ar fi să luăm
propoziția: Copiii cuminți au primit prăjituri gustoase, împărțirea sa în sintagme, respectiv
constituenți ar fi următoarea:
1) La nivel sintactic avem:
 copiii cuminți – sintagmă nominală;
 au primit prăjituri gustoase – sintagmă verbală.
2) La nivel morfologic avem:
 copiii – substantiv comun simplu
 cuminți – adjectiv la gradul pozitiv
 au primit – verb predicativ
 prăjituri – substantiv comun simplu
 gustoase – adjectiv la gradul pozitiv
3) La nivel morfematic, avem:
 copi-i-i – este alcătuit din trei morfeme
 copil, cu radicalul copi - independent lexical
 i – desinență de plural, dependentă gramatical
 i – articol hotărât, dependent gramatical
4) La nivel fonetic
 copiii – 6 foneme
Metoda generativ-transformațională presupune transformarea unor enunțuri în altele
fără a altera sensul inițial. Astfel, enunțul Marele violonist va interpreta o piesă celebră poate fi
interpretată în trei propoziții:
 Violonistul este celebru.
 Violonistul urmează să interpreteze o piesă.
21
Eugen Munteanu, Introducere în lingvistică, Editura Polirom, Iași, 2005, p. 125
  Piesa este celebră.
Gramatica generativă este un model capabil să genereze și să explice toate enunțurile
corecte ale unei limbi și se înscrie în spațiul dintre competență și performanță. Competența
reprezintă capacitatea de a rosti un număr nelimitat de enunțuri dintre care numai o parte au fost
auzite și eventual memorate anterior, iar performanța este activitatea propriu-zisă de rostire a
enunțurilor. Din punct de vedere a gramaticii transformaționale, enunțurile pot fi acceptabile și
inacceptabile prin intuiția vorbitorului.
Diversitatea metodelor și procedeelor practicate de lingviști în epoca modernă subliniază
marea complexitate a fenomenelor lingvistice și, deopotrivă, dificultatea epistemiologică de a
inventa o metodă unică, sigură și general acceptată de toți cercetătorii.22

BIBLIOGRAFIE

22
Ibidem, p. 151
1. DOMINTE, Constantin, INTRODUCERE ÎN TEORIA LINGVISTICĂ. Antologie pentru
Seminarul de Teorie a Limbii, Capitolul III – Metodologie lingvistică
(http://ebooks.unibuc.ro/filologie/dominte/3.htm#_ftnref24)

2. GRAUR, Al., WALD, Lucia, Scurtă istorie a lingvisticii, Ediția a III-a, Editura Didactică și
Pedagogică, București, 1977

3. MUNTEANU, Eugen, Introducere în lingvistică, Editura Polirom, Iași, 2005

4. ROCERIC-ALEXANDRESCU, Alexandra, Fonostatistica limbii române, Academia

Republicii Socialiste România, București, 1968

5. WALD, Henri, Elemente de epistemologie generală, Editura Științifică, București, 1967