Organizatiile internationale

Primele incercari se identifica odata cu constituirea Societatii Natiunilor(1919) devenita

mai apoi Liga Natiunilor(1920) cu sediul la Geneva , organizatie destinata reglementarii
conflictelor pe cale pasnica.
Intre 1919 si 1938 este o perioada mai putin destinsa dar organizatia preia de la statele
membre anumite atributii de ordin administrativ, cultural, juridic si social.
Nicolae Titulescu reprezentant al Romaniei la Liga Natiunilor din 1921, devine
presedintele acesteia in 1930 si este reales in 1931.
Conferintele dezarmarii de la Geneva 1932-1934-reducerea in mod egal a armamentelor
de catre statele membre.
Se discuta pentru prima oara proiectul european-punerea in comun a
resurselor,capacitatilor economice si realizarea unei uniuni de state europene.
Dupa cel de-al doilea razboi mondial incepe sa functioneze prima organizatie ce are un
caracter global (ONU) si mai apoi cele cu caracter regional (CECO devenita mai tirziu
UE, Consilul Europei, CSCE/OSCE , UA-Uniunea Africana,ASEAN- Asociatia Statelor
din Asia de Sud-Est s.a.). De asemenea, apar primele organizatii internationale
specializate, altele decit cele din sistemul ONU (OIM-Organizatia Internationala pentru
Migratie, OIF-Organizatia Internationala a Francofoniei, INTERPOL, OMC-Organizatia
Mondiala a Comertului s.a.).

Organizatia Natiunilor Unite

Istoric

La 25 aprilie 1945, s-au deschis la San Francisco lucrarile Conferintei Natiunilor Unite
avind ca scop elaborarea Cartei ONU(semnata la 26 iunie de cele 50 de state participante)
si implicit, constructia ONU.
ONU s-a constituit oficial la 24 octombrie 1945, prin ratificarea Cartei de catre China,
Franta, Marea Britanie, SUA , URSS si majoritatea semnatarilor, ziua de 24 octombrie
fiind declarata “Ziua ONU”.
Carta ONU-expresia vointei statelor de a preveni o noua conflagratie mondiala, de a
mentine pacea si securitatea prin:
-dezvoltarea de relatii de prietenie intre state
-stimularea cooperarii pentru solutionarea problemelor economice, sociale, culturale si
umanitare
-promovarea si incurajarea respectarii drepturilor omului si a libertatilor fundamentale
pentru toti, fara deosebire de rasa, gen, limba sau religie.
Romania si-a exprimat dorinta de a deveni membru ONU inca din 1946,dar nu i s-a
permis aderarea decit la 14 decembrie 1955, alaturi de alte 15 state.
In prezent ONU are 193 de state membre. Limbile oficiale ale ONU sunt: araba, chineza,
engleza, franceza, rusa şi spaniola.
Functionarea ONU

In conformitate cu Carta, ONU are patru obiective majore:

-mentinerea pacii si securitatii internationale
-dezvoltarea de relatii de prietenie intre natiuni
-cooperarea in vederea rezolvarii problemelor internationale si a promovarii respectului
pentru drepturile omului
-centru destinat armonizarii actiunilor statelor membre.

Dimensiunea politica si normativa-Organisme ONU

-Adunarea Generala
-Consiliul de Securitate
-Consiliul Economic si Social (New York)
-Consiliul de Tutela
-Secretariatul
-Curtea Internationala de Justitie (Haga)

Adunarea Generală (presedintele sesiunii 70- Mogens Lykketoft, Danemarca)

-toate statele membre ONU sunt reprezentate în Adunarea Generală – “un parlament
al naţiunilor” care se întruneşte în sesiuni ordinare sau extraordinare pentru a discuta
cele mai presante probleme mondiale. Fiecare stat membru are drept de vot. Decizii
în probleme-cheie, precum admiterea de noi membri şi bugetul ONU sunt aprobate cu
o majoritate de doua treimi. Alte decizii sunt votate prin majoritate simplă. În ultimii
ani, s-au depus eforturi spre a se lua decizii mai degrabă prin consens, decât prin vot
formal. Adunarea nu poate forţa statele sa acţioneze, dar recomandările ei sunt
indicatorul opiniei internaţionale generale şi reprezintă autoritatea morală a
comunităţii naţiunilor.
-sesiunea Adunării Generale începe în luna septembrie si durează până în luna
septembrie a anului următor. Segmentul concentrat al sesiunii îl reprezintă intervalul
septembrie-decembrie al fiecărui an. Dacă este necesar, sesiunea poate fi reluată sau
se organizează sesiuni speciale ori de urgenţă pe teme de interes specific. Adunarea
Generală îsi îndeplineşte mandatul şi prin intermediul a şase comisii principale,
organisme subsidiare si prin Secreriatul ONU:
-Comisia I-a pentru dezarmare si securitate internationala
-Comisia a II-a pentru probleme economice si financiare
-Comisia a III-a pentru probleme sociale,umanitare si culturale
-Comisia a IV-a pentru probleme politice speciale si decolonizare
-Comisia aV-a pentru probleme administrative si bugetare
-Comisia a VI-a pentru probleme juridice.

Consiliul de Securitate
-Carta Naţiunilor Unite acordă Consiliului de Securitate principala responsabilitate în
mentinerea păcii şi securităţii internaţionale. Consiliul se poate reuni oricând, de
fiecare dată când există ameninţări la adresa păcii mondiale.
-prima reuniune: 17 ianuarie 1946 la Church House, Londra, cu o componenţă iniţială
de 11 membri (5 permanenti – China, Franţa, Marea Britanie, SUA şi URSS- si 6
aleşi – Australia, Brazilia, Egipt, Mexic, Olanda şi Polonia;
-Consiliul are în prezent 15 membri (modificarea Cartei din 1965). Cinci dintre
aceştia – China, Federaţia Rusă, Franţa, Regatul Unit al Marii Britanii şi Statele Unite
ale Americii – sunt membri permanenţi. Ceilalţi 10 sunt aleşi de către Adunarea
Generală pentru un mandat de doi ani conform principiului repatiţiei geografice:
-5 state din partea grupurilor african şi asiatic
-1 stat din partea grupului est-european
-2 state din partea grupului latino-american şi caraibian
-2 state din partea grupului vest-european.
Statele membre continuă să discute propuneri de reforma privind componenţa
Consiliului de Securitate pentru a realiza o mai bună reflectare a realităţilor politice şi
economice actuale.
Deciziile Consiliului trebuie luate cu 9 voturi. Cu excepţia votului în chestiuni
procedurale, nu poate fi luată o decizie în cazul exercitării dreptului de veto din partea
unui membru permanent.
-delimitarea competenţelor între CS şi AG: Art. 12(1) – atunci când CS îşi exercită
funcţiile prevăzute în Cartă, nu trebuie să facă recomandări în legătură cu problemele
aflate în atenţia Consiliului decât la solicitarea expresă a Consiliului.
Când Consiliul consideră că există o ameninţare la adresa păcii mondiale, acesta
discută mai întâi modalitaţile de rezolvare paşnică a disputei (Capitolul VI al Cartei),
poate sugera principiile unui acord de pace sau poate media conflictul. În cazul unor
conflicte armate, Consiliul încearcă să asigure mai întâi încetarea focului. Poate
trimite o misiune pentru mentinerea păcii cu scopul de a ajuta parţile aflate în conflict
să conserve armistiţiul şi să împiedice reluarea violenţelor.
-Consiliul poate lua măsuri de implementare a deciziilor sale. Poate impune sancţiuni
economice sau poate impune un embargo asupra armelor (Capitolul VII al Cartei).
Rareori Consiliul a autorizat statele membre să adopte “orice mijloace necesare”,
inclusiv acţiunea militară colectivă (Capitolul VII al Cartei), pentru a asigura
aplicarea deciziilor sale.
-Consiliul face de asemenea recomandări Adunării Generale pentru numirea unui nou
Secretar General şi pentru admiterea de noi membri.
-Preşedinţia este asigurată prin rotaţie, în ordine alfabetică, pe o durată de o lună.

Structuri subsidiare
-Grupuri de lucru
-Comitete de sancţiuni

Consiliul Economic si Social (ECOSOC), aflat în subordinea Adunării Generale,

coordonează activitatea economică şi socială a Naţiunilor Unite şi a organizaţiilor din
sistemul ONU. În calitate de forum central de discuţie a subiectelor economice şi
sociale internaţionale şi formulare de recomandări de politici, Consiliul joacă un rol-
cheie în cooperarea internaţională pentru dezvoltare. Se poate consulta cu
organizaţiile neguvernamentale, dezvoltând astfel o verigă vitala între ONU şi
societatea civilă.
 -ECOSOC are 54 de membri, aleşi de Adunarea Generală pentru mandate de câte 3
ani. Se întruneşte pe tot parcursul anului şi are o sesiune principală în cursul lunii iulie,
perioada în care miniştrii statelor membre discută, în cadrul unei reuniuni la nivel înalt,
problemele economice, sociale şi umanitare majore.
-organismele subsidiare ale ECOSOC (comisii şi comitete) se întrunesc regulat şi
emit rapoarte către Consiliu. Organismele subsidiare se concentrează pe probleme
precum dezvoltarea socială, statutul femeilor, prevenirea criminalităţii, combaterea
traficului de droguri şi dezvoltarea durabilă. Cinci comisii regionale promovează
dezvoltarea economică şi cooperarea pe regiuni.

Consiliul de Tutelă a fost înfiinţat pentru a asigura supravegherea internaţională a 11

teritorii aflate sub tutelă şi administrate de şapte state membre; de asemenea, s-au
asigurat toate măsurile necesare pregătirii teritoriilor respective pentru auto-guvernare
si independenţă. Până în 1994, toate teritoriile îşi obţinuseră auto-guvernarea sau
independenţa, fie ca state separate, fie prin alăturarea la state vecine independente.
Ultimul care a făcut acest lucru a fost Palau, care era administrat de SUA şi a devenit
al 185-lea membru ONU.
-Îndeplinindu-şi astfel misiunea, Consiliul de Tutelă este alcatuit astăzi din cei cinci
membri permanenţi ai Consiliului de Securitate. Şi-a amendat regulile de procedură
astfel încât să se poată întruni doar când este necesar.

Curtea Internaţională de Justiţie este principalul organism judiciar al ONU. Cei 15

judecatori ai săi sunt aleşi de Adunarea Generală şi de Consiliul de Securitate, ce votează
independent şi simultan. Curtea dezbate disputele dintre state în baza participării
voluntare a statelor aflate în litigiu. Dacă un stat alege să participe la procedurile Curţii,
atunci este obligat să se supună rezoluţiilor acesteia. Curtea emite de asemenea opinii
consultative către ONU şi agenţiile specializate ale acesteia

Secretariatul se ocupă de partea administrativă a Naţiunilor Unite pe baza mandatului

aprobat de către Adunarea Generală, dar şi a deciziilor Consiliul de Securitate şi ale altor
organisme ONU. În fruntea Secretariatului se află Secretarul General, care asigura
managementul general.
-Secretariatul este alcătuit din departamente şi oficii şi are aproximativ 7500 de
angajaţi plătiţi din bugetul obişnuit. Aceştia provin dintr-un număr de 170 de ţări.
Printre sediile principale ale Secretariatului se numară Cartierul General din New
York, dar şi birourile ONU din Geneva, Viena sau Nairobi.

Bugetul ONU
-principala sursă de finanţare a bugetului ONU (aproximativ 8 miliarde $) o
reprezinta contribuţia statelor membre, nivelul acesteia fiind evaluat de către
Adunarea Generală pe baza recomandărilor Comitetului pentru Contribuţii (format
din reprezentanţi ai 18 ţări membre)
-criteriul fundamental care stă la baza stabilirii nivelului contribuţiei fiecărei tări este
capacitatea reală de plată a ţării respective.  Nivelul maxim al unei contribuţii este de
22% din bugetul total, iar cel minim este de 0,001%.
-structura bugetului:
1. coordonare, politici
2. afaceri politice
3. drept internaţional şi justiţie
4. cooperare internaţională în domeniul dezvoltării
5. cooperare regională în domeniul dezvoltării
6. drepturile omului şi probleme umanitare
7. informare publică 
8. servicii tehnice comune
9. audit intern
10. activităţi co-finanţate şi cheltuieli speciale
11. cheltuieli de capital
12. taxe şi impozite angajaţi
13. cont de dezvoltare  

Dimensiunea operationala-Fonduri si programe

PNUD: Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare (UNDP)
FNUAP: Fondul Naţiunilor Unite pentru Populaţie(UNFPA)
UNIFEM: Fondul Naţiunilor Unite de Dezvoltare pentru Femei
UNICEF: Fondul Naţiunilor Unite pentru Copii
UNEP: Programul Naţiunilor Unite pentru Mediul înconjurător
UNDCP: Programul Naţiunilor Unite pentru Controlul Drogurilor
PAM: Programul pentru Alimentaţie Mondială
UNCTAD: Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Comerţ şi Dezvoltare
-sunt structuri subsidiare ale Adunării Generale a ONU (AG), deci parte componentă
a ONU (dimensiunea operaţională a ONU)
-mandatele sunt stabilite prin rezoluţii ale AG, adoptate de statele membre
-mandat: derulează programe şi proiecte de asistenţă şi consultanţă tehnică pentru
statele membre ONU, în curs de dezvoltare sau în tranziţie, pentru realizarea
scopurilor ONU privind cooperarea internaţională în domeniile social - economic şi
umanitar
-problematică : dezvoltare durabilă (creştere economică, dezvoltare socială, protecţia
mediului înconjurător), protecţia drepturilor şi asistenţa umanitară ( copii, femei,
familie, refugiaţi, emigranţi etc.), educaţie, sănătate, locuinţe şi habitat sănătos
(“livelihoods”), propagarea efectelor pozitive ale globalizării pentru toţi etc.
-raportează Adunării Generale şi ECOSOC
-au bugete autonome, constituite pe baza unor fonduri proprii (“core resources”) şi
contribuţii voluntare
-au organisme de conducere proprii (consilii de administraţie - cuprind un număr
limitat de state membre, prin alegeri)

Sistemul ONU cuprinde, de asemenea, 16 agenţii specializate (fără FMI şi BIRD):

Organizaţia Aviaţiei Civile Internaţionale, Organizaţia pentru Alimentaţie şi
Agricultură, Organizaţia Mondială a Sănătăţii, Organizaţia Naţiunilor Unite pentru
Educaţie, Ştiinţă şi Cultură, Organizaţia Internaţională a Muncii, Organizaţia
Internaţională a Telecomunicaţiilor, Uniunea Poştală Universală, Organizaţia
Meteorologică Mondială, Organizaţia Maritimă Internaţională, Societatea Financiară
 Internaţională, Asociaţia Internaţională pentru Dezvoltare, Organizaţia Internaţională
a Proprietăţii Intelectuale, Fondul Internaţional pentru Dezvoltare Agricolă,
Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare Industrială, Agenţia Multilaterală de
Garantare a Investiţiilor, Oficiul Organizatiei Natiunilor Unite pentru Controlul
Drogurilor

Globalizarea

-stimuleaza dezvoltarea rapida, circuitele economice si financiare, propaga valorile

universale si apropie societatile intre ele
-in absenta unor politici adecvate, procesul globalizarii poate conduce la aparitia unor
efecte negative cu consecinte ireversibile la nivelul intregii planete:
-incalzirea globala
-poluarea
-afectarea biodiversitatii di desertificarea
-propagarea inechitatii si adincirea decalajelor intre state
-proliferarea armelor de distrugere in masa
-extinderea fenomenelor legate de criminalitatea organizata
transfrontaliera si terorism
Scopul statelor membre :obtinerea unui grad maxim de eficienta in urma
globalizarii-“Declaratia mileniului”(Summit-ul Mileniului ,New-York, septembrie 2000)

Obiectivele de dezvoltare ale mileniului :

-reducerea saraciei severe
- accesul universal la educatie primara
- egalitatea de sanse
- reducerea mortalitatii infantile
- imbunatatirea sanatatii materne
- combaterea HIV/SIDA,a malariei precum si a altor boli
- asigurarea sustenabilitatii mediului
- crearea de partenariate globale de dezvoltare

Agenda post-2015
La Summit-ul privind dezvoltarea (New York, septembrie 2015), a fost adoptată Agenda
2030 pentru dezvoltare durabilă, un program de acţiune globală în domeniul dezvoltării
cu un caracter universal şi care promovează echilibrul între cele trei dimensiuni ale
dezvoltării durabile – economic, social şi de mediu. Pentru prima oară, acţiunile vizează
în egală măsură statele dezvoltate şi cele aflate în curs de dezvoltare.
Agenda 2030 reuneşte cele 17 Obiective de Dezvoltare Durabilă (ODD) denumite
informal şi Obiective Globale prin intermediul cărora se stabileşte un calendar de acţiune
pentru următorii 15 ani, în vederea eradicării sărăciei extreme, combaterii inegalităţilor şi
a injustiţiei şi protejării planetei până în 2030:
 -fără sărăcie – eradicarea sărăciei în toate formele sale şi în orice context.

-foamete „zero” – eradicarea foametei, asigurarea securităţii alimentare,

îmbunătăţirea nutriţiei şi promovarea unei agriculturi durabile.
 -sănătate şi bunăstare – asigurarea unei vieţi sănătoase şi promovarea bunăstării
tuturor la orice vârstă.
 -educaţie de calitate – garantarea unei educaţii de calitate şi promovarea
oportunităţilor de învăţare de-a lungul vieţii pentru toţi. 
 -egalitate de gen – realizarea egalităţii de gen şi împuternicirea tuturor femeilor şi a
fetelor.
 -apă curată şi sanitaţie – asigurarea disponibilităţii şi managementului durabil al apei
şi sanitaţie pentru toţi.
 -energie curată şi la preţuri accesibile – asigurarea accesului tuturor la energie la
preţuri accesibile, într-un mod sigur, durabil şi modern. 
 -muncă decentă şi creştere economică – promovarea unei creşteri economice
susţinute, deschise tuturor şi durabile, a ocupării depline şi productive a forţei de
muncă şi a unei munci decente pentru toţi.
 -industrie, inovaţie şi infrastructură – construirea unor infrastructuri rezistente,
promovarea industrializării durabile şi încurajarea inovaţiei. 
 -inegalităţi reduse – reducerea inegalităţilor în interiorul ţărilor şi de la o ţară la alta.
 -oraşe şi comunităţi durabile – dezvoltarea oraşelor şi a aşezărilor umane pentru ca
ele să fie deschise tuturor, sigure, reziliente şi durabile.
 -consum şi producţie responsabile – asigurarea unor tipare de consum şi producţie
durabile.
 -acţiune climatică – luarea unor măsuri urgente de combatere a schimbărilor
climatice şi a impactului lor.
 -viaţa acvatică – conservarea şi utilizarea durabilă a oceanelor, mărilor şi a resurselor
marine pentru o dezvoltare durabilă.
 -viaţa terestră – protejarea, restaurarea şi promovarea utilizării durabile a
ecosistemelor terestre, gestionarea durabilă a pădurilor, combaterea deșertificării,
stoparea şi repararea degradării solulului și stoparea pierderilor de biodiversitate.
 -pace, justiţie şi instituţii eficiente – promovarea unor societăți pașnice și incluzive
pentru o dezvoltare durabilă, a accesului la justiție pentru toţi şi crearea unor instituţii
eficiente, responsabile şi incluzive la toate nivelurile.
 -parteneriate pentru realizarea obiectivelor - consolidarea mijloacelor de
implementare și revitalizarea parteneriatului global pentru dezvoltare durabilă.

Conceptul de ODD s-a născut la Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare Durabilă
(Rio+20), în anul 2012. ODD înlocuiesc cele opt Obiective de Dezvoltare ale
Mileniului (ODM) cuprinse în textul Declaraţiei Mileniului adoptată în septembrie 2000
la ONU.
Alianta civilizatiilor
La 14 iulie 2005, fostul Secretar General al ONU, Kofi Annan, a anunţat lansarea
iniţiativei privind o „Alianţă a Civilizaţiilor”, având ca scop mobilizarea unei acţiuni
politice concertate la nivel global pentru combaterea prejudecăţilor şi diviziunilor dintre
culturi şi religii (cu referire specială la cele islamice şi occidentale) şi pentru definirea
unui model de înţelegere şi respect reciproc.
Iniţiativa Secretarului General al ONU (SG), co-autorată de Spania şi Turcia, a plecat de
la propunerea premierului spaniol José Luis Rodríguez Zapatero, prezentată în luna
septembrie 2004, în cadrul celei de a 59-a sesiuni a Adunării Generale a ONU.
 În vederea dezvoltării iniţiativei, Kofi Annan a creat un grup de nivel înalt, format din
personalităţi din întreaga lume şi co-prezidat de Federico Mayor, fost director general al
UNESCO, şi Mehmet Aydin, ministrul turc al afacerilor religioase şi profesor de
filozofie. Grupul de nivel înalt a elaborat un raport, prezentat în Adunarea Generală a
ONU, în decembrie 2006, care a analizat cauzele actualelor tensiuni interculturale şi
inter-religioase şi a avansat o serie de propuneri de acţiuni concrete pentru promovarea
unei mai bune înţelegeri şi cooperări între diversele comunităţi din întreaga lume.
Pentru instituţionalizarea UNAOC (Alianta Civilizatiilor), la 26 aprilie 2007 Secretarul
General al ONU, Ban Ki-moon, l-a desemnat pe fostul preşedinte portughez, Jorge
Sampaio, Înalt Reprezentant pentru UNAOC.
În februarie 2013, lui Jorge Sampaio îi succede în funcţie Nassir Abdulaziz Al-Nasser
(Qatar), fost preşedinte al celei de-a 66-a sesiuni a AG ONU.
Alianţa Civilizaţiilor este sprijinită de un Grup de Prieteni (GP), structură informală,
alcătuită din reprezentantii a 130 de ţări (inclusiv statele membre UE) şi organizaţii
internaţionale. Numeroase state arabe susţin această iniţiativă.
Secretariatul iniţiativei este găzduit în sediul central al ONU, la New York.
România a aderat la Grupul de Prieteni la începutul anului 2007, ulterior ţara noastră
participând cu regularitate la principalele reuniuni organizate sub egida Alianţei
Civilizaţiilor (forumurile anuale, respectiv reuniunile ministeriale organizate în marja
sesiunilor Adunării Generale ONU).
Iniţiativa Alianţa Civilizaţiilor în România a fost lansată oficial la 18 mai 2010,
academicianul Răzvan Theodorescu, prof. univ. dr. George Grigore şi actriţa Maia
Morgenstern fiind numiţi ambasadori naţionali pentru UNAOC.
O serie de parteneri naţionali sunt implicaţi în activităţi sub egida UNAOC, printre care
Ministerul Afacerilor Externe, Departamentul pentru Relaţii Interetnice, reprezentanţi ai
minorităţilor naţionale în Parlamentul României, cărora li se alătură parteneri din
societatea civilă, reprezentanţi ONU la Bucureşti şi unele din ambasadele acreditate în
România.
MAE a elaborat un proiect de Plan Naţional pentru UNAOC, care a fost aprobat, în luna
martie 2009, de către prim-ministrul României, fiind numit un coordonator naţional, la
nivel de director general din MAE. Al doilea Plan Naţional pentru UNAOC a fost aprobat
de către prim-ministrul României în luna aprilie 2011.
În luna octombrie 2013 a avut loc vizita la București a Înaltului Reprezentant al SG ONU
pentru Alianţa Civilizaţiilor, Nassir Abdulaziz Al-Nasser.
 

Reforma ONU
I. Revitalizarea Adunării Generale a ONU
Revitalizarea Adunării Generale ONU (AG) este subiect pe agenda ONU din 1991
Dintre temele abordate in cadrul reformei se remarcă: publicarea documentelor şi
creşterea vizibilităţii AG, organizarea de dezbateri tematice, perfecţionarea sistemului de
vot în AG, relaţia dintre AG şi Consiliul de Securitate (CS), alegerea SG.
II. Reforma Consiliului Economic şi Social (ECOSOC)-
Scopul reformei ECOSOC: identificarea acţiunilor şi mijloacele care să facă din
ECOSOC un organ proactiv în domeniile economic şi social (potrivit rezoluţiei AG din
noiembrie 2006).
III. Reforma managerială
Scopul acestui segment de reformă: utilizarea mai eficientă a mijloacelor economice şi a
resurselor umane de care dispune ONU, în vederea respectării principiilor şi realizării
obiectivelor specifice.
Este concentrată pe două categorii:
1) reformarea structurii Secretariatului
2) revizuirea tuturor mandatelor ONU şi analiza regulilor şi regulamentelor ONU

1) Reforma Secretariatului
AG a adoptat mai multe rezoluţii în baza cărora au fost înregistrate unele progrese:
înfiinţarea Biroului de Etică, demararea procesului de evaluare externă independentă a
sistemului de audit şi control, crearea Comitetului Consultativ Independent de Audit,
îmbunătăţirea managementului resurselor umane, crearea unui nou sistem de administrare
a justiţiei în cadrul Secretariatului, revizuirea practicilor de achiziţie, numirea unui
coordonator al sistemului informatic, restructurarea departamentului responsabil cu
operaţiunile de menţinere a păcii prin divizarea acestuia în DPKO (Departamentul pentru
Operaţiuni de Menţinere a Păcii) şi DDA (Departamentul Dezarmare).
Reforma Departamentului pentru Afaceri Politice - DAP
Principalul obiectiv al reformării DAP a fost consolidarea funcţiilor de diplomaţie
preventivă şi mediere ale Secretariatului ONU. In acest sens SG a propus creşterea
numărului de posturi şi restructurarea DAP, precum şi înfiinţarea unor centre regionale de
diplomaţie preventivă în Europa, Africa şi America Centrală.

2) Revizuirea mandatelor
În 2006 s-a decis întocmirea, pentru prima dată în istoria ONU, în cadrul Grupului ad-hoc
creat de Secretarul General pentru revizuirea mandatelor decurgând din rezoluţii ale AG,
CS şi ECOSOC, a unui registru în care să figureze toate mandatele mai vechi de cinci ani
(9000).
Analiza mandatelor a fost grupată pe 9 clustere: 1) menţinerea păcii şi securităţii (654),
2) promovarea dezvoltării durabile şi a unei creşteri economice durabile (1.646), 3)
dezvoltarea Africii (52), 4) promovarea drepturilor omului (763), 5) coordonarea
eficientă a asistenţei umanitare (279), 6) promovarea justiţiei şi dreptului internaţional
(223), 7) dezarmarea (599), 8) controlul drogurilor, prevenirea criminalităţii şi
combaterea terorismului internaţional (203) şi 9) aspecte organizatorice, administrative şi
altele (1.171).
IV. Coerenţa sistemului ONU (system-wide coherence - SWC)
Creşterea gradului de coerenţă a sistemului ONU a figurat printre obiectivele majore în
cadrul procesului de reformă.
În 2006, Secretarul General al ONU a desemnat un Panel la nivel înalt care să exploreze
modalităţile prin care sistemul ONU ar putea deveni mai coerent şi eficient în
domeniile: dezvoltare, asistenţă umanitară şi mediu, cu luarea în considerare a
aspectelor privind dezvoltare durabilă, egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi şi
drepturile omului.
Panelul a prezentat (sfârşitul anului 2006) raportul « Delivering as one », care
formulează propuneri de creştere a coerenţei sistemului ONU, atât la nivel central, cât şi
la nivel operaţional, în teren.
Delivering as One la nivel de ţară
Prin această iniţiativă, denumită şi „One UN”, se doreşte restructurarea activităţilor
operaţionale ale ONU la nivel de ţară, prin stabilirea unui coordonator, unui singur
program, unui singur buget şi, în măsura posibilului, unui singur sediu pentru toate
agenţiile ONU care lucrează în ţara respectivă.
Iniţiativa a fost lansată în 2007 în opt ţări pilot: Albania, Cap Verde, Mozambic, Pakistan,
Rwanda, Tanzania, Uruguay şi Vietnam, iar lista a continuat să fie extinsă.
Finanţarea
Finanţarea este una dintre dimensiunile cheie ale procesul SWC, atât prin legătura cu
programul „Delivering as One” la nivel de ţară şi îmbunătăţirea practicilor de afaceri, cât
şi prin rolul jucat în prevenirea fragmentărilor în activitatea sistemului.
Guvernarea
Acest aspect urmăreşte creşterea coerenţei programelor ONU în domeniul dezvoltării la
nivel de ţară prin măsurile întreprinse pe 3 nivele: organizaţional (în sarcina
Secretariatului ONU), regional (creşterea cooperării la nivel regional între fonduri,
programe şi agenţii ONU şi a cooperării cu sediile lor, în strânsă cooperare cu sistemul
coordonatorului rezident) şi interguvernamental.

În contextul SWC, cea mai recentă transformare este cea legată de înfiinţarea „UN
Women”, odată cu adoptarea de către AG a rezoluţiei 64/289.
Principala prevedere a rezoluţiei, care a presupus negocieri ce s-au desfăşurat pe
parcursul mai multor ani, este cea referitoare la înfiinţarea unui nou organism-umbrelă
menit să coordoneze mai eficient activitatea celor patru entităţi ONU care trateaza
problematica femeii: Fondul ONU pentru femei (UNIFEM), Institutul international
pentru pregatirea si promovarea rolului femeii (INSTRAW), Divizia ONU pentru
promovarea rolului femeii si Oficiul Consilierului special pentru egalitatea de gen si
promovarea femeii. Mandatele si functiunile celor patru entitati vor fi revizuite, comasate
si armonizate astfel incat noul organism (UN Gender Unit) a devenit functional in 2011.
Textul aduce clarificari importante in sase domenii generale :
-intarirea administrarii activitatilor operationale pentru dezvoltare,
-mecanismele independente de evaluare a unui sistem ONU mai
coerent,
-aprobarea programelor comune de tara,
-intarirea cooperarii intre diverse fonduri, programe si agentii ONU
din teren in cadrul programului „Delivering as one”,
-imbunatatirea sistemului de finantare a activitatilor operationale,
-consolidarea aranjamentelor institutionale pentru asigurarea egalitatii
de gen si intarirea rolului femeii in societate.
V. Terorismul
Cu toate că Documentul final al summit-ului ONU din 2005 conţine o declaraţie
importantă privind condamnarea terorismului în toate formele de manifestare, persistă
diferenţe legate de definirea terorismului, terorismul de stat şi dreptul la autodeterminare.
Concomitent cu dezbaterile referitoare la redactarea unei convenţii generale privind
terorismul internaţional, a fost negociată şi adoptata Strategia Globală de luptă
împotrivă terorismului. Documentul are în vedere mai puţin aspecte teoretice referitoare
la combaterea terorismului, fiind axat pe aspecte operaţionale.
În acelaşi timp îşi desfăşoară activitatea Comitetul ad-hoc creat prin rezoluţia AG
51/210/1996 al cărui mandat a constat în continuarea operativă a procesului de elaborare a
unui proiect de convenţie generală împotriva terorismului internaţional precum si
Comitetul pentru combaterea terorismului(instituit prin rezoluţia 1373).
Saptamina la nivel înalt din 2014(22-27 septembrie) a inclus si o conferinţa organizata de
Consiliul de Securitate dedicata unei teme de actualitate :luptătorii terorişti străini , cadru
in care, CS a adoptat rezoluţia 2178(2014) destinata combaterii fenomenului respectiv.
VI. Responsabilitatea de a proteja
Responsabilitatea de a proteja populaţia de genocid, epurare etnică, crime de război şi
crime împotriva umanităţii reprezintă un angajament internaţional al statelor de a preveni
crizele umanitare grave şi de a reacţiona ori de câte ori se produc. Toate statele membre
ONU au subscris conceptului responsabilităţii de a proteja, prin Documentul final al
Summit-ului mondial din septembrie 2005.
La 13 februarie 2009, Secretarul general (SG) al ONU a difuzat un raport cu privire la
operaţionalizarea acestui concept.
Pentru operaţionalizarea conceptului, raportul Secretarului general a propus o strategie
axată pe trei piloni:
I - responsabilitatea statelor de a proteja (obligaţia statelor de a preveni săvârşirea
abuzurilor respective, inclusiv instigarea la comiterea lor),
II - asistenţa internaţională şi construirea capacităţilor (încurajarea statelor să-şi
respecte obligaţiile ce le revin, corespunzător primului pilon, acordarea de sprijin în
exercitarea responsabilităţii de a proteja, acordarea de sprijin în edificarea capacităţii
naţionale de a proteja şi acordarea de asistenţă statelor aflate în pragul izbucnirii unor
crize sau conflicte, înainte de declanşarea acestora)
III - reacţia la timp şi de o manieră hotărâtă a comunităţii internaţionale
(responsabilitatea comunităţii internaţionale de a recurge la mijloacele paşnice -
diplomatice, umanitare sau de altă natură – precizate în Capitolul VI şi în articolul 52 –
Capitolul VIII – din Carta ONU; în cazul în care mijloacele paşnice se dovedesc a fi
ineficiente, comunitatea internaţională trebuie să fie pregătită să intervină, la timp şi în
mod categoric, prin acţiunile colective pe care le va decide Consiliul de Securitate în baza
prevederilor Cartei, inclusiv Capitolul VII).
Strategia accentuează importanţa vitală a prevenirii şi, în subsidiar, a unui mecanism de
reacţie flexibil şi rapid, configurat în funcţie de circumstanţele fiecărui caz. Cei trei piloni
au o importanţă egală, fără să existe o secvenţialitate prestabilită de la un pilon la altul.
Majoritatea aliaţilor şi toate statele UE susţin noul concept. La nivelul statelor Mişcării de
Nealiniere persistă unele dificultăţi de acceptare a „responsabilităţii de a proteja” ca
normă emergentă de drept internaţional, datorită conotaţiilor intervenţioniste ataşate
noului concept, invocarea sa ca una dintre justificările ex post facto ale războiului din
Irak fiind de natură să alimenteze aceste percepţii negative.

Reforma Consiliului de Securitate

Încă de la înfiinţarea ONU, în 1945, au existat multe încercări de reformare a Consiliului

de Securitate (CS). Deşi doar foarte puţine dintre acestea au dus la o schimbare
semnificativă, toate au subliniat complexitatea şi dificultatea unui astfel de proces.
Blocajele succesive care au apărut au fost cauzate atât de imposibilitatea consensului la
nivelul Statelor Membre ale ONU, pe fondul divergenţei accentuate a intereselor, cât şi
de opoziţia mai mult sau mai puţin explicită a membrilor permanenţi ai CS.
În general, susţinătorii reformei CS au formulat următoarele cerinţe în scopul
îmbunătăţirii modului de funcţionare şi imaginii CS: să devină mai reprezentativ; mai
responsabil; mai legitim; mai democratic; mai transparent; mai eficient; mai corect şi
nepărtinitor.
Principalele grupuri de state protagoniste în privinţa reformei CS:
1. Grupul celor 4 (G4 - Brazilia, Germania, India şi Japonia) urmăreşte obţinerea
de locuri permanente pentru membrii grupului. Propune un CS cu 25 de membri,
dintre care şase noi membri permanenţi. (Africa-2, Asia-2, America latină-1,
Grupul vest european-1) şi patru aleşi (câte un loc pentru Africa, Asia, America
latină şi Grupul est european - GEE).
2. Grupul „Uniting for Consensus” (UFC), ai cărui principali membri sunt:
Italia, Spania, Turcia, Pakistan, Coreea de Sud, Argentina, Canada, Mexic, susţine
un CS cu 25 de membri, suplimentarea fiind numai la categoria de membri
nepermanenţi şi/sau crearea unei noi categorii de membri semi-permanenţi.
Demersul UFC urmăreşte, de fapt, blocarea accesului în CS cu statut de membru
permanent a statelor din G4.
3. Uniunea Africană (UA) propune un proiect cu 26 de membri, care diferă de cel
al G4 prin includerea unui loc suplimentar la categoria membrilor nepermanenţi şi
insistă asupra atribuirii dreptului de veto noilor membri permanenţi. Din totalul
noilor locuri, Africii îi vor fi atribuite 2 permanente şi 2 nepermanente.
4. Grupul celor cinci state mici si mijlocii „like-minded countries”- S5 (Elveţia,
Costa Rica, Iordania, Singapore şi Liechtenstein) - promovează revizuirea
modalităţilor de lucru ale CS, în vederea creşterii responsabilităţii membrilor
acestuia în faţa întregii comunităţi ONU şi pentru a spori transparenţa activităţii
sale.

Alte grupuri:

L69 (state din Africa, America Latină şi Caraibe, Asia şi Pacific, exceptind India,
porte-parole: Jamaica):
- promovează un Consiliu format din 25 de state şi o distribuire a locurilor în
conformitate cu Carta ONU ţinându-se cont de faptul că unele regiuni sunt
nereprezentate la nivel de membri permanenţi iar altele (statele în curs de
dezvoltare) sunt subreprezentate atât la nivel de membri permanenţi, cât şi
nepermanenţi (în special statele mici insulare în curs de dezvoltare la nivelul
membrilor nepermanenţi); susţine necesitatea realizării unei evaluări a structurii
CS la nivel de membri permanenţi după trecerea unei perioade de 15 ani.
Alegerea viitorului Secretar General

Organizația Națiunilor Unite a început la 12 aprilie a.c., audierile publice cu candida ții
la postul de Secretar General.
La sesiunea de întrebări și răspunsuri erau anunțați următorii candidați: Igor
Luksic(Muntenegru), Irina Bokova (Bulgaria),Antonio Guterres (Portugalia), Danilo
Turk (Slovenia), Vesna Pusic (Croația) șiNatalia Gherman (Republica
Moldova),Helen Clark (Noua Zeelandă) și Srgjan Kerim (Macedonia);ulterior a intrat
in competitie si Kristalina Georgieva (Bulgaria, vice-presedinte al Comisiei Europene).
Procesul alegerii viitorului secretar al Națiunilor Unite a fost puternic criticat de
majoritatea statelor membre, din cauza rolului aproape exclusiv jucat de Consiliul de
Securitate și mai ales de cele cinci țări membre permanente, cu drept de veto (SUA,
Rusia, Franța, China și Marea Britanie).
In cursul lunii octombrie a.c., a fost ales Antonio Guterres (Portugalia) care a intrunit
votul unanim al membrilor Consiliului de Securitate.
Mandatul lui Ban Ki-moon în fruntea ONU se va încheia în luna decembrie .

Romania la ONU
România a fost membru nepermanent al Consiliului de Securitate în anii 1962, 1976-
1977, 1990-1991 şi 2004-2005, precum şi membru ECOSOC în perioadele 1965-1967,
1974-1976, 1978-1980, 1982-1987,  1990-1998, 2001-2003 şi 2007-2009.
Presedintia Adunarii Generale 22 (1967-1968) a fost deţinută de ministrul roman de
externe, Corneliu Mănescu.
România susţine eforturile vizând eficientizarea şi asigurarea credibilităţii Consiliului
ONU pentru Drepturile Omului (CDO), înfiinţat în 2006. În mai 2011, România a fost
aleasă pentru a doua oară membru al CDO, mandatul iunie  2011- decembrie 2014.
Romania a deţinut în sesiunea 69 a Adunarii Generale unul din cele 14 posturi de
vicepresedinte.
Pe teritoriul României functionează două centre finanţate de ONU : Centrul de tranzit al
UNHCR de la Timişoara, inaugurat în anul 2008 şi Centrul de excelenţă al DSS-ONU de
la Bucureşti, găzduit de SPP şi inaugurat în anul 2010.
România candidează pentru un loc de membru nepermanent în Consiliul de Securitate al
ONU, pentru mandatul 2020-2021, la alegerile care vor avea loc la New York în 2019.
Candidatura a fost depusă la sfârșitul anului 2006, la un an după încheierea unui mandat
de succes în CS (2004-2005). Pentru locul ce revine grupului est-european mai
candidează şi Estonia.

Octombrie 2016