Sunteți pe pagina 1din 60

CURSUL 1

Istoria medicinii sau iatroistoriografia a devenit în zilele nostre o ştiinţă de sine


stătătoare şi o activitate bine organizată pe plan mondial, în strânsă conexiune în primul
rând cu miedicina, care constituie obiectul ei, dar, poate în aceeaşi măsură şi cu istoria,
filozofia, sociologia, etica, artele şi alte ştiinţe (arheologia) sau ramuri de activitate umană.
De aceea iatroistoriograful trebuie să fie în primul rând un pasionat ca orice cercetător, un
om de largă cultură. În acelaşi timp iatroistoriografia este accesibilă şi unor diletanţi sau
unor specialişti în alte domenii. Istoricii şi medicii au multe lucruri în comun şi aceasta în
primul rând pentru că profesiile cărora le-au jurat credinţă au în centrul preocupărilor lor
omul. Ambele categorii sunt interesate în mod deosebit de influenţele care condiţionează
existenţa umană. Se pune întrebarea: cine trebuie să abordeze cu mai multă eficacitate
istoria medicinii? latroistoriograful de meserie care nu este specialist în medicină şi n-o
poate aborda decât la modul general sau specialistul care poate adânci elementele
specialităţii sale, dar nu este în acelaşi timp un iatroistoriograf de meserie.
în orice domeniu sau profil de activitate, cercetarea şi studiul trecutului nu trebuie
să constituie doar un scop în sine. Dezvăluirea felului în care au evoluat şi s-au dezvoltat
gândirea şi cunoaşterea umană până la stadiul actual, ne ajută să nu fim supuşi
întâmplării, ci să alegem pentru viitor căile cele mai bune, eficiente şi bogate în satisfacţii,
să le evităm pe cele greşite, să nu repetăm nişte erori sau să irosim timp.
Deşi Gustave Flaubert spunea că "istoria este un profet care priveşte înapoi",
Homer afirma cu mai bine de 2000 de ani în urmă: "să cercetăm cele ce s-au petrecut, să
cunoaştem cele prezente, să prevedem cele ce se vor întâmpla". Este firesc ca istoricul să
aibă privirea mereu aţintită spre viitor, iar în acelaşi timp cercetătorul noului să cunoască
istoria, măcar pe cea a specialităţii sau domeniului său de activitate, ca să nu rişte să
umble pe căi bătătorite.
Un nivel superior de civilizaţie a generat, fără îndoială, beneficii, un standard de
viaţă mai înalt şi un nivel cultural mai ridicat, dar a adus cu sine, de asemenea, şi pericole
neştiute, apariţia de boli necunoscute – rezultate în ambele sensuri: de la populaţii mai
puţin evoluate spre civilizaţii înaintate, dar şi invers.
Asupra rasei umane calamităţile naturale, molimele, foametea, războiul au
interacţionat şi au dus uneori la efecte dezastruoase.
Activitatea de cercetare şi manifestare în domeniul istoriei medicinii a început să fie
organizată pe plan mondial la începutul secolului nostru, iar publicaţiile în această
specialitate abundă şi stârnesc interesul chiar şi al marelui public. Au luat fiinţă şi au deja
tradiţie institute de istoria medicinei, ca de exemplu cel înfiinţat în anul 1905 la Leipzig, sub
conducerea iatroistoriografului german Karl Sudhoff; institutul de istorie a medicinei şi
ştiinţelor naturii "Karl Sudhoff de la Karl-MarxStadt de lângă Leipzig, condus de eminentul
iatroistoriograf Stanislaw Schwann, (decedat în 1982) sau cel înfiinţat de Jules Guiart de la
Cluj după primul război mondial.
Ca dovadă a interesului şi în urma amplorii luate de studiile despre istoria
medicinei, între 7 - 1 2 august 1920 a avut loc la Anvers în Belgia "Primul congres de
istorie a artei de a vindeca", în cadrul căruia a fost constituită Societatea Internaţională de
Istorie a Medicinii (La Societe Internationale d'Histoire de la Medecine - SIHM). Fondatorul
şi primul preşedinte al acestei societăţi a fost medicul belgian Joseph Tricot Rover.
La 9 ani după înfiinţarea SIHM, la 14 septembrie 1929, din iniţiativa şi prin
străduinţa dr. Victor Gomoiu a luat fiinţă Societatea Română de Istoria Medicinii. Ea a fost
secţie a Societăţii Ştiinţelor Medicale din România, cât şi a celei de istorie fiind afiliată de la
început la SIHM. La înfiinţarea societăţii române, ca preşedinţi de onoare au fost alese
mari personalităţi ale timpului: Nicolae lorga, I C . Cantacuzino, Dimitrie Gerota. Primul
preşedinte activ al societăţii a fost profesorul de chirurgie Constantin Dimitrescu
Severeanu, iar secretar general dr. Victor Gomoiu, care din 1930 devine preşedinte activ.
Din anul 1936 Victor Gomoiu a devenit preşedinte activ al SIHM până în anul 1945, după
aceea rămânând în continuare preşedinte de onoare până la sfârşitul vieţii (1960).
Al IX-lea Congres al SIHM a avut loc între 8 - 1 0 septembrie 1932 la Bucureşti, fiind
prezitat de Victor Gomoiu. Al XXII-lea Congres a avut loc între 31 august - 5 septembrie
1970 la Bucureşti şi Constanţa, fiind prezidat de Valeriu Bologa.

Medicina preistorică

Arta medicală umană derivă din instinctul primitiv pe care-l au animalele de a ajuta
natura în vindecarea unor maladii. În consecinţă, se poate spune că istoria medicinii îşi are
începutul odată cu istoria îmbolnăvirilor, care la rândul lor sunt tot atât de vechi ca şi viaţa
însăşi. Originile cunoaşterii se pierd în adâncurile paleoliticului. Desigur că de îndată ce au
apărut fiinţe dotate cu un creier atât de complex ca cel uman ele şi-au pus întrebări (şi au
încercat să le rezolve) privind realităţile din jur (cu care erau confruntate), privind însăşi
natura lor ca şi rolul sau semnificaţia lor în lume. Tradiţiile iudeo-creştine, au promovat mitul
primului om care face grandioasa opţiune în cursul căreia renunţă la o existenţă eternă şi
lipsită de griji în Eden, numai şi numai pentru a ajunge la cunoaştere. Cu toate că teoriile
respective au condamnat această opţiune, pe care au etichetat-o drept păcat originar, ea
reprezintă gestul cel mai impresionant al omului, gest care situează condiţia umană într-o
poziţie plină de demnitate şi marchează simbolic originile cunoaşterii ca un act deliberativ,
implicând sacrificarea nemuririi şi fericirii. Tot ceea ce ştim despre această perioadă ne-a
parvenit prin intermediul arheologiei ca şi prin perpetuarea de-a lungul mileniilor a unor mituri
şi ritualuri care mai dăinuiesc parţial, modificate însă, până în zilele noastre.
Omul pietrei cioplite s-a aplecat asupra misterelor care-l înconjurau, cu spaimă,
curiozitate, dar şi cu interes, pentru că latura pragmatică (aplicativă) a cunoaşterii stătea la
baza existenţei.
Incontestabil că descoperirile făcute în paleolitic dovedesc că omul acelor vremuri a
început edificiul ştiinţei, dar gândirea ştiinţifică era cufundată în cea magică.
Este interesant să urmăreşti cum, ulterior, în decursul istoriei gândirea realistă a
încercat, uneori cu eforturi dramatice, să se elibereze de cea magică. Se credea în puterile
supranaturale ale vrăjitorilor, vracilor sau şamanilor, considerându-se că bolile sunt induse
de către genii ale răului (demoni), cu care vrăjitorul are puterea de a intra în contact
(comunicare), adesea într-o stare de transă şi să le oblige să părăsească corpul bolnavului.
Existau şamani, cum ar fi cei din triburile indiene din America de Nord, care aveau cunoştinţe
despre proprietăţile unor plante sau minerale, de a ajuta la vindecarea unor boli.
Diverse ritualuri se executau şi pentru a influenţa vremea sau pentru a avea succes la
vânătoare. Măştile sau amuletele sunt frecvent folosite în cursul ceremoniilor.
Fig. 1 - Şamanii şi alţi vrăjitori au recurs adesea la diferite obiecte pentru a identifica,
cu ajutorul semnelor misterioase, cauzele bolilor: divinaţie. Această piesă din Niger,
aparţinând cultului Ifa, are un recipient în formă de pui în care se introduc datele pentru
divinaţie. Cel care oficiază va da o interpretare în raport cu urmele pe care le trasează în praf
în urma unui joc de mâini cu aceste date. în dreapta este reprezentantul lui Dumnezeu.
Fig. 2 - Mască reprezentând geniul rău, folosită de către vrăjitorii irochezi. Societăţile
şamanite persistă încă în unele regiuni ale Americii, Africii şi Asiei de sud-est, şamanii fiind
foarte puternici. în jumătatea de sud a Africii există mai mult de 20.000 de vrăjitori sau
sangomas. Iniţiaţi de către un "maître" spiritual, ei au ca misiune, mijloacele de practică
variind în funcţie de regiunea Africii, să protejeze oamenii de secetă, de a-i apăra, de a le
rezolva problemele sentimentale.
Fig. 3 - Colierul unui vrăjitor apaş format din perle de stică şi din dinţi umani. Ca şi
unele amulete, el avea rolul de al proteja pe cel care-l poartă de spiritele răufăcătoare şi de
boli.
Fig. 4 - Echipamentul unui vrăjitor indian din America de Nord.
Fig. 5 - Mască din lemn, originară din Sri Lanka, care reprezintă pe Garayaka, geniul
purificării. În medicina lor genii rele perturbează echilibrul umorilor organismului descrise de
către Ayurveda (ştiinţa medicală din India antică).
Fig. 6 - Aborigenii din Australia îşi doreau dispariţia unor duşmani cu ajutorul unor
Kurdotcha (care avea puteri magice pentru răzbunare). Ei aprindeau în secret un foc şi
treceau prin flacără ace din os proferând blesteme rituale. Acele erau apoi îngropate pentru
a acţiona magia, după care le dezgropau şi le îndreptau spre duşman.
Fig. 7 - Ceremonie şamanică în tribul Bantus din Camerun
Fig. 8 - Aborigenii din Australia îi supun pe tineri la ritualuri de iniţiere: extrageri de
dinţi, scarificări, arsuri. Plăgile sunt apoi tratate cu unguente şi balsamuri.
Se acordă astăzi o importanţă acestor ritualuri magice pentru că ele aveau puterea de
a influenţa considerabil spiritul individului, stimulând astfel anumite funcţii ale corpului care
să-l ajute să invingă boala.
Dar, unii vrăjitori cunoaşteau şi efectele curative ale unor plante, pe care le
administrau sub formă de infuzie, prin inhalare, prin piele sub formă de unguente şi
cataplasme sau chiar sub formă de supozitoare.
Fig. 9 - Nuca de cola, utilizată în Africa, America de Sud şi Asia, pentru a creşte
apetitul şi a combate oboseala.
Fig. 10 - Din timpuri preistorice, amestecurile de ierburi medicinale se foloseau drept
cataplasme ce se aplicau pe plăgi: un vrăjitor aztec punând pe gamba unui bolnav o
cataplasmă pentru a drena afară din corp otrăvurile şi spiritele rele.
Fig. 11 - Plantele halucinogene sunt foarte frecvent utilizate de către şamani. Graţie
lor vrăjitorii pot intra în transă şi să comunice cu Dumnezeu şi cu spiritele susceptibile de a
produce îmbolnăviri sau de a-l ajuta pe vrăjitor. Una din aceste plante este un cactus fără
spini care creşte în Mexic şi în sud-estul Statelor Unite. Din el se extrage mescalina, un
alcaloid folosit de indienii din America de Nord şi de către azteci.
Fig. 12 - în America de Sud se folosea coca (care conţine un alcaloid în frunzele sale,
cu rol analgezic şi anestezic local) pentru a "înşela" foamea şi pentru a calma durerea şi
oboseala, după cum este prezentat şi prin această statuetă.
Fig. 13 - Figură care reprezintă un vrăjitor indian din America de Sud examinând
pacientul pentru a selecţiona ierburile ce-i vor fi necesare în prescrierea tratamentului. În
general şamanii şi vrăjitorii au păstrat şi păstrează secretul cunoştiinţelor lor asupra plantelor
medicinale, prepararea şi prescrierea acestora, înţelegând că numai astfel îşi pot păstra
autoritatea de care se bucură printre semenii lor.
Fig. 14 - Aborigenii din Australia şi Africa utilizează şi astăzi spini ascuţiţi (Kenya)
pentru a coase plăgile. Firul de sutură provine de la plantele agăţătoare. Aceste "ace" sunt
întărite (călite) prin foc, care şi omoară în acelaşi timp germenii de pe suprafaţa lor.
Dovezile cele mai vechi ale bolilor omului ne-au parvenit prin intermediul sistemului
osos, oasele fiind singurele vestigii ale omului vechi care s-au păstrat până în zilele noastre.
Mumiile egiptene arată leziuni tipice de osteo-artrită deformantă, dar şi de depozite gutoase
la nivelul articulaţiilor, prezenţa calculilor căilor urinare, a leziunilor tuberculoase ale coloanei
vertebrale etc.
Au rămas dovezi vechi de aproximativ 17000 de ani prin picturi pe pereţii peşterii
TROIS-FRERES din Pirinei.
Fig. 15 - Pictură reprezentând îmbrăcămintea unui vrăjitor confecţionată din piei de
animale şi pe cap coarne de cerb. Este stabilit că vechiul vrăjitor pictat pe pereţii acestei
peşteri, îşi completa ceremoniile sale magice cu ajutorul poţiunilor medicinale, a aplicărilor
locale de cataplasme şi diverse unguente. RIVERS, în lucrarea sa inititulată " Medecine,
Magie et Religion " precizează că oamenii primitivi se foloseau de remedii pentru tratamentul
bolilor, care nu necesitau întotdeauna intervenţia vraciului tribului: cataplasme din fructe de
palmier pentru răniri, sângerări în migrene, băi cu vapori pentru reumatism, etc.
Este bine dovedit că omul preistoric folosea şi metode chirurgicale: trepanaţia (fig. 16). Sunt
numeroase cranii preistorice care prezentau găuri de trepanaţie, cranii descoperite în Franţa,
Austria, Polonia, Rusia, Germania, Spania. Majoritatea antropologilor sunt de părere că
trepanaţiile erau făcute în scopul de a permite ieşirea demonului responsabil de producerea
nebuniei, epilepsiei sau migrenei. După GUTHRIE, nu poate fi făcută distincţia dintre o
trepanaţie rituală sau una în scop terapeutic. De multe ori erau efectuate de către un preot,
mult timp îndatoririle religioase şi cele medicale fiind amestecate. (DOUGLAS GUTHRIE:
Histoire de la Medecine). Trepanaţia a fost folosită în Europa până în secolul al XVI lea. A
fost folosită deasemenea în Africa de Nord, în unele regiuni din Asia, în Noua Zeelandă, în
unele insule din Pacific şi în America de Sud.
Instrumentele folosite pentru trepanaţie erau foarte variate. Printre numeroasele
ustensile folosite pentru trepanaţie, era şi arcul din lemn: "operatorul" fixa una din
extremităţile arcului pe craniu şi-l răsucea într-un sens şi-n altul până ce străpungea osul (fig.
17.). Ulterior, în epoca de piatră s-au folosit instrumente sub forma unor mânere din lemn,
care aveau la unul din capete o piesă dură şi ascuţită sau tăioasă: dinte de rechin, o piatră
ascuţită sau os (silex) (fig. 18.)
Ceva mai târziu, în epoca bronzului, au apărut şi instrumente metalice chirurgicale: în
Egipt şi în Mesopotamia încă înainte de 3000 de ani î.e.n. existau cuţite, ace, sonde şi tije
metalice pentru cauterizare (fig. 19.).
Se va vedea în cursul istoriei medicinii că în medicină cele două elemente, religia şi
arta de a vindeca, vor avea o importanţă diferită în raport cu epoca istorică.
În vechiul Egipt elementul supranatural avea o importanţă supremă, preotul medic
fiind înainte de toate întâi preot şi apoi medic. Papirusul din EBERS conţine atât formule
magice, incantări şi vrăjitorii, cât şi droguri şi prescripţii medicale. În momentul în care
bolnavul se adresa medicului, el era obligat să facă o invocaţie de genul acesta: "Fii
binevenit remediule! Fii binevenit tu care vânezi răul pe care îl am în inimă şi în membre”.
Mai târziu, în epoca lui Hippocrat, importanţa medicinii primează, invocaţia nefiind
decât o problemă individuală, pacientul fiind liber să o pronunţe sau nu, după voinţa sa.
În Evul Mediu, supranaturalul se impune din nou sub forma ceremoniilor religioase
pentru a exorciza pe cei "posedaţi" şi de a expune relicve cărora le erau atribuite puteri
vindecătoare.
În secolul al XVII-lea, odată cu începuturile medicinii ştiinţifice, preoţia se va despărţi
de medicină şi pe măsură ce secolele se succed, medicii vor deveni din ce în ce mai
materialişti în privinţa concepţiilor lor. Este părăsită concepţia mecanicistă şi medicii îşi dau
seama că este imposibil să neglijezi factorii psihogenici în apariţia bolilor şi astfel îşi fac
apariţia şi psihoterapeuţii.
Trecând la perioadele istorice ale medicinii, opiniile nu concordă în privinţa fixării
momentului şi nici locului apariţiei "civilizaţiei". Plecând de la vechile legende, o parte din
locuitorii Atlantidei, prevăzând cataclismul iminent, au reuşit să fugă şi să ajungă în locuri
care nu au fost acoperite de ape: Africa şi Europa Occidentală, de unde au ajuns şi în Orient,
punând bazele la trei civilizaţii mari: egipteană, sumeriană şi preariană a Indiei. Că aceste
trei centre au fost sau nu fondate de atlanţi este mai puţin important. Cert este că ele devin
centre culturale de o extremă importanţă.

Medicina sumeriană şi babiloniană

Civilizaţia sumeriană, apărută pe malurile Eufratului, era bine reprezentată în


artizanat şi în artă. Foarte bine organizaţi, sumerienii scriau pe table de argilă şi această
scriere cuneiformă ne relevă existenţa unui corp medical care avea un nivel relativ ridicat al
conştiinţei profesionale. S-au descoperit multe cuţite mici din cupru care serveau drept
scalpel sau bisturiu. Civilizaţia sumeriană a decăzut şi chiar dispărut în jurul anilor 2000
î.e.n., fiind înlocuită cu două noi civilizaţii: asiriană în nord şi babiloniană în sud.
Despre medicina babiloniană se cunosc mai multe, graţie descoperirii unui cod de
legi gravate pe o coloană de piatră neagră, care se găseşte în prezent la muzeul Luvru din
Paris. Aceste teste au fost codificate şi gravate în piatră foarte dură din ordinul unui om
foarte luminat, HAMMURABI (NABUCODONOSOR I, 1728 - 1686, rege al Babilonului).
Ignorarea celor mai elementare cunoştiinţe despre alcătuirea corpului omenesc, a
făcut ca la popoarele vechi, cei care se îndeletniceau cu "arta de a vindeca" să producă atât
rău semenilor lor încât s-a văzut absolut necesară elaborarea unor legi care să reglementeze
practica medicinii. Astfel în codul lui Hammurabi, printre alte activităţi ale organizării sociale,
sunt sugerate pedepsirea acţiunilor "vindecătoare" lipsite de succes, mai ales a celor care
duceau la pierderea vieţii sau mutilarea pacientului, dar în acelaşi timp erau prevăzute şi
onorariile cuvenite medicilor după tratarea cu succes a bolnavilor: "Dacă medicul îngrijeşte
un senior, îi deschide un abces şi îi salvează ochiul, el va primi 10 monezi de argint. Dacă
pacientul este un sclav, stăpânul acestuia va trebui să plătească pentru el două monezi de
argint".
Acest aspect este în favoarea medicului, dar codul babilonian ne arată că practica
medicinii nu era fără riscuri: "Dacă medicul deschide un abces cu un cuţit de bronz şi
provoacă moartea pacientului sau îl face să-şi piardă un ochi, i se vor tăia mâinile. Dar
această pedeapsă nu se aplica decât în cazul unui pacient care aparţinea clasei patricienilor.
Dacă era vorba de un sclav, chirurgul nenorocos era obligat să înlocuiască sclavul decedat
cu un alt sclav. Dacă sclavul îşi pierdea numai un ochi, pedeapsa impusă doctorului era de a
suporta jumătate din cheltuiala pentru achiziţionarea unui nou sclav.
Aceste vechi inscripţii arată existenţa unui corp medical organizat şi supus unor
reguli, care efectua operaţii de mică importanţă.
Herodot scrie că în Babilon exista obiceiul de a expune bolnavii pe stradă, astfel ca
trecătorii care au suferit de aceeaşi boală sau cunoşteau cazuri asemănătoare, să poată
recunoaşte boala celor expuşi şi să dea sfaturi pentru vindecarea acesteia.
Se presupune că în Babilon, ca şi în Egipt, existau specialişti pentru fiecare tip de
boală.
Fig. 21. Imagine din codul lui Hammurabi, gravat pe o coloană în diorit, un ansamblu
de legi dintre care 17 erau legate de medicină.
Fig. 22. Această tabletă face parte dintr-un ansamblu de reţete medicale care provin
din NINIVE şi datează din anii 700 î.e.n.. Sunt descrise patologii digestive şi diverse poţiuni
recomandate de preoţii care studiază arta de a vindeca. Mii de exemplare constituie ceea ce
mai târziu se va numi „regula asirienilor'' exemplare păstrate în biblioteca lui
ASSURBANIPAL, regele Asiriei (668 - 631 î.e.n.)

Medicina indiană

Cunoştiinţele despre medicina indiană ne-au rămas din documente cum ar fi:
AYURVEDAS (Să sţim despre longevitate), pe care se bazează medicina indiană clasică,
RIG-VEDA (1500 î.e.n.) şi YAJUR-VEDA (700 î.e.n.).
AYURVEDAS, carte sacră a hinduşilor de acum 3000 de ani, a fost tradusă din
hindusă în latină de către Francois Hessler în anul 1884. În AYURVEDAS bolile par a fi
rezultatul perturbării celor trei elemente fundamentale ale corpului: suflul (prana), bila (pitta)
şi flegma (kapha sau slesma). Fiziologia indiană indică aşa-numitele şacrasuri (şacra), care
ar reprezenta centrii din corp şi sediul suflurilor organice. Cele şase şacrasuri principale
situate de-a lungul coloanei vertebrale (fig. 23), ar coincide cu marmanele, puncte corporeale
vulnerabile. Dezechilibrul lor duce la apariţia bolii şi yoga, masajele, cântările şi
medicamentele ar fi remediul lor.
Din ultimele două lucrări reiese că în medicina indiană chirurgia era mai dezvoltată, în
ciuda slabelor cunoştiinţe anatomice existente în această perioadă: erau puse la punct
tehnicile de rinoplastie (femeia infidelă era pedepsită cu tăierea nasului); ablaţia calculilor şi
cezariana erau de asemenea tehnici puse la punct în vechea Indie (fig. 24).
Un faimos chirurg indian al anilor 400 î.e.n. ne-a lăsat descrierea a aproximativ 100
de instrumente chirurgicale.
Fig. 25. Ace, lame, sonde, lame cu vârful semicurb, cuţite (şi cu lame secundare), etui
pentru instrumente, etc.
În Ayur-Veda se face o descriere a sistemului vascular, părându-se că indienii în
această epocă ar fi fost precursorii lui Harvey. Tot în Yajur-Veda se găsesc şi alte remarci
interesante asupra bolilor: pesta apare acolo unde există multe cadavre de şobolani;
paludismul este cauzat de către ţânţari; ftizia este o boală caracterizată printr-o tuse
perseverentă, cu febră şi expectoraţii sanguinolente. Sunt menţionate peste 700 de plante
medicinale şi un număr mare de unguente, inhalante şi pudre. Medicii vechii Indii nu
aparţineau castei brahmanilor (preoţilor) pentru că ei erau consideraţi impuri, ceea ce îi
excludea de la ceremoniile religioase.
Fig. 26 - Substanţe folosite în medicina indiană.
În tratatul lui Susruta scris în sanscrită acum mai bine de 4000 de ani şi păstrat până
astăzi, se vorbeşte despre hemostază prin ligatura vaselor şi sutura plăgilor cu fire de păr de
cal sau cu păr de femeie. Tratatul lui Susruta conţine următoarele părţi: operaţii chirurgicale,
diagnostic, anatomie, administrarea medicamentelor interne, antidoturi, afecţiuni locale (ochi,
urechi). Hinduşii considerau anatomia ca bază a medicinii. Ei considerau corpul omenesc ca
format din 6 părţi: cap, trunchi şi 4 extremităţi şi împărţeau corpul în părţi unice şi duble. Părţi
unice: capul, pieptul, spatele, ombilicul, fruntea, nasul, mentonul, abdomenul şi gâtul. Părţi duble:
urechile, ochii, nările, sprâncenele, tâmplele, mamelele, testiculii, flancurile, fesele, genunchii, gambele.
Ei considerau că oasele sunt în număr de 600, iar articulaţiile mobile şi imobile în număr de 210. Corpul
omenesc are 900 de tendoane şi 500 de muşchi împărţiţi pe segmente, pe care dacă-i aduni rezultă mai
mult de 500. Vasele sunt în număr de 700 şi omul percepe sunetul, forma, gustul, mirosul cu ajutorul a 8
nervi, vorbeşte cu 2 nervi, doarme cu 2 nervi, se trezeşte cu 2 nervi şi plânge cu 2 nervi.

Medicina tibetană

Tibetanii au împrumutat Chinei cunoştiinţele lor despre plante, grecilor şi arabilor cunoştiinţele
despre umorile organismului, Indiei concepţia mistică în medicină (sufletul îşi are sediul în coloana
vertebrală), budismului cântecele.
Trusele lor medicale conţineau minerale şi plante, un corn şi o spatulă pentru a face amestecuri,
o lamă şi o piatră ascuţită pentru chirurgia obişnuită.

Medicina egipteană

Cea de-a treia mare civilizaţie a antichităţii este cea egipteană. Practica medicală era însă în
mâna preoţilor, medicina fiind atât de mult legată de teologie încât ne-au rămas mai multe informaţii
legate de zeii şi semizeii egipteni, decât despre medicina propriu-zisă.
Imhotep, dumnezeul vindecărilor, este unul din primii medici al cărui nume s-a păstrat. După
moartea sa el a devenit semi-zeu, pentru a fi apoi divinizat. Din păcate activităţile sale medicale sunt
foarte puţin cunoscute în comparaţie cu lucrările sale de arhitectură (a făcut planurile unor piramide din
Sahara). Însă el trebuie să fi fost cel puţin tot atât de renumit ca medic, pentru că egiptenii îl venerează
ca zeu al medicinii timp de secole după moartea sa.
La începutul civilizaţiei egiptene, preotul şi medicul reprezentau una şi aceeaşi persoană şi
numai în timpul dinastiilor mai recente medicina s-a eliberat de sub dominaţia religiei.
Egiptenii nu considerau boala şi moartea ca fenomene naturale şi inevitabile: ei credeau că o
forţă ostilă impunea aceste nenorociri oamenilor.
Din analiza papirusurilor egiptene reiese că arta de a vindeca apela la incantaţii, simboluri şi
formule magice pentru vindecarea celor bolnavi. Ei prescriau un mare număr de remedii sub formă de
poţiuni, gargare, cataplasme etc. Preoţii-medici din Egiptul antic cunoşteau şi foloseau următoarele
droguri: opiumul, uleiul de ricin, sărurile de cupru.
Dacă chirurgia egipteană era mai slab dezvoltată, igiena şi măsurile de salubritate publică
atingeau un nivel ridicat, net superior celui european din Evul Mediu.
Din punct de vedere al istoriei medicale papirusurile cele mai preţioase sunt cel de la Ebers
(mijlocul mileniului II) şi cel al lui Edwin Smith (de la începutul mileniului III). Ambele relevă progresele
făcute în medicina clinică în timpul perioadelor egiptene tardive, deşi se foloseau în continuare rituri
religioase, dar preoţii-medici încep să examineze bolnavii pentru a descoperi cauza bolilor. Papirusul lui
Edwin Smith constituie un veritabil ghid medical pentru tratamentul plăgilor şi al entorselor (metoda de
repunere a mandibulei luxate). Se face de asemenea prima referire din literatura medicală asupra
medicinii psiho-somatice, incantaţiile furnizând psihoterapia sufletului, iar remediile tratamentul corpului.
În anul 525 î.e.n., după cucerirea persană, a fost creată la Sais, în sudul Egiptului, o şcoală de
medicină despre care Herodot spunea că a atins un înalt nivel ştiinţific şi impresiona prin marele număr
de specialişti pe care-i pregătea. Herodot însuşi a studiat medicina în Egipt la Memfis, unde se afla şi o
veche bibliotecă a templului lui Imhotep.
Interesant la egipteni este faptul că cei mai mulţi din marii lor regi au studiat medicina: Athotis,
fiul şi urmaşul lui Menes (fondatorul primei dinastii egiptene), care a trăit în jurul anilor 3000 î.e.n., era
medic şi a scris cărţi cu conţinut medical; Tosorthros, al doilea faraon din a treia dinastie şi Maneton,
celebrul poet savant, cultivau de asemenea medicina şi anatomia. După Maneton capul are 22 vase,
care duc în toate părţile corpului suflul venit de la inimă.
Cu toate că vechii egipteni ştiau să îmbălsămeze atât de bine, cunoşteau foarte puţine date
despre corpul omenesc. Un lucru este sigur şi anume acela că la vechii egipteni au fost practicate
disecţii pe cadavre umane, dar şi pe oamenii vii condamnaţi la moarte (Alkmaion din Kroton, la sfârşitul
secolului al IV-lea î.e.n.). După secolul III î.e.n., în şcoala medicală alexandrină există doi mari
protagonişti: Erasistrat şi Herofil.
Erasistrat credea că jumătatea stângă a inimii şi arterele sunt lipsite de sânge.
Herofil (Herophilos) a descris pe planşeul ventriculului IV cerebral formaţiunea care-i poartă
numele, el numind-o "calamus scriptorius", care ar fi sediul sufletului. Tot el a descris răspântia venoasă
endocraniană, corespunzătoare protuberanţei occipitale interne.
Biblioteca din Alexandria era cea mai mare bibliotecă a antichităţii, dar ea a fost incendiată şi
distrusă parţial în anii 48-47 î.e.n. şi apoi total în secolul V e.n.
Herofil s-a stabilit î n Alexandria sub regele Ptolomeu şi ar fi disecat 600 oameni (după părerea
lui Celsus) dintre criminalii pe care i-a oferit Ptolomeu. A făcut şi autopsii pe cadavre cu intenţia de a
preciza natura şi sediul bolilor.

Medicina chineză

Primul medic citat în literatura chinezească este împăratul CHEN HUNG, care a trăit în jurul
anului 3.000 î.e.n. Lui i se atribuie descoperirea a numeroase droguri şi otrăvuri, unele din ele
experimentându-le pe propria-i persoană. Lucrarea sa PEN TSAO (Marele ierbar) a fost reeditată de
nenumărate ori, ultima oară în 1911 în Egipt.
În jurul anului 2650 î.e.n. împăratul HWANG TI în "Cartea medicinii" afirma că: "sângele corpului
este controlat de către inimă; el curge continuu în cerc, fără să se oprească".
Un al treilea împărat care a studiat medicina a fost KIEN LUNG, care a numit o comisie de
experţi ce au compilat "Oglinda de aur a medicinii", o voluminoasă enciclopedie medicală ce cuprindea
patru volume. În această importantă lucrare au fost codificate principiile medicinii chinezeşti. Se găsesc
aici un mare număr de tratamente, inclusiv masajul şi acupunctura.
Acupunctura chinezească, care constă în plasarea unor ace în puncte precise ale corpului,
prezenta mai multe variante, în funcţie de numărul de puncte (dintre care unele se văd pe bronzul din
figura 27 ce datează din secolul al XVIII-lea). Aceste puncte erau situate de-a lungul a 12 meridiane
prinicpale, linii imateriale care preiau energia cosmică. Acele introduse în aceste puncte tonifică sau
dispersează energia vitală.
Farmacopeea tradiţională chinezească descrie peste 16.000 de remedii, cea mai mare parte pe
bază de plante, dintre care GIN-SENGUL reprezenta pentru chinezi regele tonicelor (fig. 28). Rădăcinile
sale erau folosite singure sau împreună cu alte plante (curmalul, de exemplu) care-l atenuau, pentru a
stimula persoanele în vârstă sau slăbite, convalescenţii sau pe cei stresaţi.
Medicii chinezi şi în general cei din Extremul Orient, pentru a pune un diagnostic luau şi pulsul
pacientului (fig. 29 şi 30), puls ce corespundea meridianelor pe unde circula energia vitală.
în cosmogonia chinezească, tot ce se întâmplă în univers este rezultatul confruntării a două forţe:
Yin şi Yang. Yin-ul este întunecat, rece, umed, pasiv, negativ şi feminin. Yang-ul este luminos, cald,
uscat, activ, pozitiv şi masculin. Simbolul energiei cosmice: t'ai ch'l (fig. 31) arată întunericul şi lumina
strâns unite pentru a forma "marea unitate". Boala survine atunci când există un dezechilibru între yin şi
yang.
În medicina chineză veche fiind interzisă disecţia cadavrelor, structura corpului omenesc era
dedusă din cosmologie, dominantă fiind concepţia micro-macroscopică asupra lumii. Aceasta face ca
nervii, arterele, venele şi tendoanele să fie confundate unele cu altele, iar creierul să fie considerat ca
fiind o "grămăjoară de măduvă osoasă".
Se consideră că omul are 360 de oase (ca şi zilele anului sau gradele unui cerc) şi tot atâţia
muşchi şi articulaţii; diferenţa structurii corpului bărbatului şi femeii ar fi că femeia are un os în plus;
inima omului are 7 orificii pentru că numărul aştrilor din compoziţia Carului Mare este 7; suflul vital este
corespondentul microscopic al vântului şi al suflurilor macroscopice; aşa cum astrele circulă în timp de
24 ore între 50 de constelaţii, în aceeaşi scurgere de vreme sângele şi suflul vital fac 50 de ture prin cele
12 vase principale (în număr egal cu lunile anului).
În anul 624 în China a fost creat "Ordinul marilor medici" şi a fost organizat un învăţământ
sistematizat în cadrul spitalului imperial.
WANG-CHOU-HO în tratatul său asupra pulsului "Sphygmologie", distingea 7 specii de puls
extern, 8 de puls intern şi 9 de puls mortal.
În anul 1341 î.e.n. HOUA CHEON sistematizează cele 12 vase clasice care transportă suflul vital,
cele două principii, Yin şi Yang şi sângele.
Foarte târziu, în medicina chinezească apare un geniu asemănător lui VESALIUS la europeni. El
este WANG TS'ING'JEN (1768-1821), care în cartea sa intitulată "Cercetarea erorilor medicale"
corectează datele, în special anatomice, mai vechi şi interpretarea lor.
Între anii 1796-1800 WANG a dezgropat şi disecat 30 cadavre de copii care muriseră de holeră şi
fuseseră îngropaţi superficial. Cu cele 24 de figuri executate de el însuşi realizează cea mai bună
descriere la chinezi a corpului omenesc, deşi nu s-a putut elibera total de unele imperative şi erori ale
anatomiei şi fiziologiei moştenite, figurând organe imaginare sau dându-le semnificaţii imaginare unora
dintre organe (pentru el rinichiul şi mezenterul aveau funcţie genitală).
Medicina la vechii evrei

Medicina antică evreiască, destul de primitivă, prezintă o mai mică importanţă, excepţie făcând
excelentele precepte de igienă impuse prin legea mozaică. În Vechiul Testament boala apare ca o
expresie a mâniei divine, pentru tratamentul căreia bolnavul trebuie să se adreseze preotului, fiind astfel
minimalizat rolul medicului.
Preoţii erau conştienţi că trebuiesc luate măsuri pentru a se evita transmiterea bolilor
(contagiunea) şi defineau în LEVITIC şi în PSALMI alimentele şi obiectele pure şi pe cele murdare, care
să fie igiena gestaţiei şi menstruaţiei şi cum să previi contagiozitatea. Carnea de porc poate transmite
paraziţi (trichinoza) şi de aceea s-a interzis consumul său. În LEVITIC se găsesc referiri la diagnosticul
de blenoragie, leucoree, lepră.
Referiri medicale se găsesc şi în TALMUD, în care medicul apare ca un personaj mai puţin
important.
Deşi regele SOLOMON (973-933 î.e.n.) a cultivat anatomia şi chirurgia, organelor li se atribuiau
şi funcţii psihice: inima gândeşte, memorizează şi adăposteşte conştiinţa; ficatul este sediul pasiunilor
violente; rinichii determină starea de bucurie; stomacul produce somnul; nasul hotăreşte deşteptarea.
Contribuţia tatălui la produsul de concepţie: vasele, unghiile, creierul, iar a mamei: pielea, părul carnea,
sângele. La concepţie participă şi YAHVE care dăruieşte viaţa, sufletul, graiul, văzul, auzul, inteligenţa.

CURS - 2

Medicina la vechii greci

Civilizaţia greacă se întinde pe o perioadă de 800 de ani, adică din secolul VI î.e.n. şi
până la sfârşitul secolului II e.n. medicina greacă îşi are sursele din mai multe civilizaţii:
egipteană, babiloniană şi probabil cea indiană. În plus grecii au învăţat enorm de la poporul
minoic stabilit în Creta. Civilizaţia minoică este precursoarea igienei publice: canalizare, sisteme
de distribuţie a apei potabile, băi, mijloacele lor de a se debarasa de gunoaie erau superioare
chiar Europei secolelor XV – XVI. Învadând spre anii 1000 î.e.n. oraşele minoice ale Europei
Orientale (Troia fiind una din ultimele fortăreţe minoice), grecii au avut ce învăţa de la cei pe
care i-au supus. Medicina grecească îşi va trage rădăcinile din surse exterioare (minoică,
egipteană şi chiar indiană) şi aceste cunoştinţe vor fi clasate şi integrate într-un tot în special în
insulele din largul coastelor greceşti şi în special în insula Delos, pământul natal al lui Apollo.
Aceasta a plecat la DELPHES unde, în ciuda vârstei sale tinere, el omoară pitonul, monstrul
care făcea regiunea nelocuibilă. Astfel Delphes devine cetatea unui oracol universal
recunoscut, unde foarte mulţi se rugau pentru păstrarea sănătăţii sau vindecarea unor boli.
Conform legendei, Apollo a învăţat arta de a vindeca de la Centaurul CHIRON şi a transmis
această învăţătură tinerilor săi elevi JASON (fig. 33), ACHILLE, ESCULAP.
Esculap (Asclepios) va deveni pentru greci, ceea ce a fost IMHOTEP pentru egipteni:
zeul medicinii ("părintele medicinii"). Esculap era un atât de bun vindecător şi a înfăptuit atât de
multe miracole (în special resuscitarea morţilor), încât Pluton, stăpânul Infernului, s-a plâns lui
Dumnezeu "că furnizarea de suflete pentru regatul umbrelor era compromisă de către acest
vindecător". Recunoscând că Pluton avea dreptate, JUPITER l-a lovit pe Esculap cu trăsnetele
sale.
Foarte multe temple numite ASKLEPIE, au fost ridicate în favoarea lui Esculap. Aici erau
aduşi bolnavii pentru a urma diverse tratamente. Cel mai faimos templu a fost cel de la
EPIDAUR, ale cărui ruine se păstrează şi astăzi.
Tratamentul special consta într-un fel de psihiatrie, cunoscută sub numele de incubaţie.
ARISTOFAN face o descriere sugestivă în "Plutos": ajuns la templu, bolnavul oferea un
sacrificiu lui Dumnezeu, apoi făcea o baie purificatoare şi dormea apoi în aer liber, Esculap
venind uneori prin somn să-l viziteze; dacă nu avea această şansă, bolnavul era păzit de către
preoţii templului, reprezentanţii Domnului.
Remediile obişnuite erau executate de asistenţii templului care deschideau abcesele şi
efectuau alte operaţii de importanţă secundară. După ARISTOFAN, şerpii inofensivi jucau un rol
important în ritualul vindecărilor: ei lingeau ochii şi plăgile deschise ale pacienţilor.
Când zeul medicinii nu venea să înfăptuiască miracolul, pacientului i se prelungea
internarea în templu, continuând să facă băi şi să urmeze alte prescripţii termale, în timp ce în
exteriorul templului erau oferite distracţii însoţitorilor bolnavilor.
De altfel, şarpele sacru care apare înrulat în jurul unui baston, este atributul zeului
medicinii greceşti, Asclepios şi va rămâne emblema corpului medical modem (fig. 33), toiagul
simbolizând umblătorul, iar şarpele (oare?) veninul.
Templele lui Esculap erau situate în locuri care şi astăzi sunt staţiuni climaterice. Situate
pe coline în apropierea unei surse de apă pură sau în văi adăpostite, în apropierea mării,
aceste temple îşi datorau renumele surselor de ape minerale reci sau calde.
În tratamentele efectuate în temple o importanţă deosebită se pare că o avea studiul
viselor, moştenire de la vechii babilonieni. Deci, tratamentul cuprindea o mică doză de
psihanaliză şi în acelaşi timp o doză mare de sugestie.

Medicina pre-hipocratică (medicina epocii homeriene)

În istoria umanităţii au existat doi oameni a căror influenţă asupra contemporanilor săi a
fost atât de puternică, că numele lor serveşte ca limită între o epocă şi alta: PERICLE şi
HOMER.
Cel de al doilea, care a cântat războiul Troiei, ne-a lăsat în Iliada şi Odiseea informaţii
referitoare la chirurgia de război şi la denumirile părţilor somatice ale corpului omenesc: oase
(claviculă, astragal, cele două oase ale gambei) sau viscere (intestin, peritoneu, vezică urinară,
grăsime parirenală, ombilic). De asemenea Homer ştia că de la inimă pleacă vase mari la gât şi
cap, precum şi faptul că bătăile inimii se simt în regiunea precordială. În poemele sale, Homer
descrie munca medicilor în timpul războiului-Troiei pentru vindecarea rănilor şi salvarea
luptătorilor răniţi. Cele mai periculoase răni erau cele provocate de suliţă (dintre care aproape
80% erau mortale), în timp ce rănirile provocate de către săgeţi erau mult mai puţin periculoase.
În total rănirile de toate tipurile puteau fi mortale până la 78%. Homer a descris tendonul lui
Achile precum şi oprirea sângerării şi spălarea rănilor.
Dacă grecii au atins un înalt nivel de cultură, aceasta s-a datorat şi faptului că ei erau
mai' puţin superstiţioşi decât predecesorii lor babilonieni, cu toate că şi în perioada
prehipocratică se acorda importanţă ritualurilor şi ceremoniilor magice. Medicul acelor vremi nu
era un om cu o instrucţie (pregătire) înaltă, ci un simplu artizan. Lui nu i se cereau calităţi
deosebite, el debutând în carieră ca ucenic şi cum practica medicală era un privilegiu de
familie, era asistentul propriului său tată. Ucenicia terminată, mai întâi cutreiera ţara şi apoi se
stabilea într-un oraş care lui i se părea că prezintă avantaje pentru debut. Un medic nou venit
într-un oraş debuta prin a face consultaţii gratuite. Odată stabilită reputaţia sa, el îşi recupera
pierderile.
Cu toate că medicii aparţineau clasei artizanale şi rareori erau instruiţi, ei se bucurau de
o mare stimă. Oraşele îşi disputau medicii renumiţi şi aceştia erau răsplătiţi. De exemplu,
locuitorii oraşului BRYKOUNTI l-au răsplătit pe medicul MENOCRIT cu o coroană de aur şi cu
rezervarea unui loc de onoare la toate festivalurile.
Fabulistul HYGNEON spune că atenienii aveau o atât de înaltă consideraţie pentru
medic, încât ei au interzis femeilor şi sclavilor să practice medicina.
În antichitate, medicii greci mergeau din loc în loc pentru a răspândi cunoştinţele lor, dar şi
pentru a învăţa. Ei interogau pacienţii, le examinau părţile bolnave, procedau la ascultaţie cu
ajutorul urechii aplicate pe corp şi la palpare (a se vedea fig. 32). Şi medicii greci îşi aveau
parafa lor (fig. 34).
Descendenţii lui Asclepios au avut reputaţia că au conservat medicina fără întrerupere în
familia sau corporaţia lor, fiind predecesori ai lui HIPOCRAT. Ei au fondat trei mari şcoli
medicale celebre
1. prima a fost cea din Rhodos, care a dispărut înainte de Hipocrat;
2. şcoala din Kos, unde s-a format Hipocrat;
3. şcoala din Knidos, pe ţărmul Asiei Mici.
Şcoli medicale greceşti antice au mai funcţionat la Cirene, iar în sudul Italiei la Crotona şi
Agrigente.
Filozofii care s-au interesat şi de medicină, au realizat o punte între medicina elementară
din timpul lui Homer şi medicina lui Hipocrat.
Celebrul matematician, filozof, astronom şi medic, Pitagora, din insula Samos (580-500
î.e.n.) care a postulat, ca fundament al întregului Univers numărul şi armonia, este puţin
cunoscut şi ca medic. El a profesat medicina (anatomia) în şcoli de la Tarente şi Crotona, dar
anatomia şi fiziologia lui erau pline de absurdităţ. Totuşi, iată unul din principiile lui Pitagora:"
regnul vegetal, regnul animal şi omul se înrudesc în toate având acelaşi principiu comun care
este viaţa, omul deosebindu-se de sufletul animal prin raţiune care-l apropie de zei".
Alkmaion din Crotona, medic şi filozof grec, discipol al lui Pitagora, care a trăit în sec. VI
î.e.n., a fost printre primii, despre care ştim, care a disecat animale vii în scop ştiinţific. Avea
cunoştinţe despre structura ochiului şi a urechii, a descoperit nervul optic şi tuba auditivă şi se
pare că făcea deosebirea între vene şi artere, acestea din urma fiind pline cu aer. S-a ocupat şi
de embriologie , căutând sediul spiritului în encefal, considerând (probabil) creierul ca sediul
inteligenţei. El descria sănătatea ca o stare de armonie şi boala ca o stare de discordanţă.
Alkmaion a fost ulterior criticat cel mai mult pentru că făcuse disecţii şi pe oamenii vii.
Un alt reprezentant din şcoala lui Pitagora a fost Empedocle, născut la Agrigente în
Sicilia, care cunoştea melcul membranos ca organ al auzului. El a împiedicat răspândirea unei
epidemii în Agrigente, ordonând să fie secată o mlaştină şi procedând la executarea fumigaţiilor
în interiorul caselor. Se pare că el a fost acela care a emis teoria celor patru umori principale
ale corpului uman. Dar şi pentru Empedocle a fost dificil să separe faptele concrete de imaginar
şi lui i se atribuie îndeplinirea a foarte multe miracole. El a sfârşit aruncându-se în craterul
vulcanului ETNA, în speranţa că va deveni semi-zeu.
Democrit (460-370 î.e.n.) a fost şi el urmaş a lui Pitagora fiind de loc din Milet, el a
parcurs Egiptul, Persia, Caldeea şi India şi s-a ocupat pe lângă filozofie şi de anatomie şi
chirurgie. El a scris "Despre natura omului" (“Human nature”).

Medicina hipocratică (vârsta de aur a medicinii greceşti)

Personalitatea medicală cea mai remarcabilă a antichităţii greceşti a fost HIPOCRAT


(460-375 î.e.n.), fig. 35, fiul unui medic grec din Kos. Considerat ca fiind descendent al lui
Asclepios, Hipocrat este-preţuit ca fiind "patriarh al gândirii medicale" din vremea sa şi până
aproape de zilele noastre, simbolizând "ştiinţa şi conştiinţa în arta de a vindeca" chiar dacă nu a
fost de fapt creatorul sau părintele medicinii , Hipocrat poate fi considerat "părintele observaţiei
raţionale în medicină". El a despărţit medicina "ştiinţifică" (din timpul său) de cea sacerdotală,
punându-i bazele materiale şi raţionale.
Hipocrat a primit primele cunoştinţe medicale de la tatăl său. Apoi el a studiat la Atena,
dar îşi îmbogăţeşte cunoştinţele călătorind şi practicând medicina în Tracia, Tesalia şi
Macedonia. Se crede că a fost membru al unei corporaţii a lui Ascalepios şi că a lucrat într-un
templu ale cărui ruine se mai văd şi astăzi în insula Kos. Totuşi, este imprecis având în vedere
faptul că Hipocrat privea medicina dintr-un unghi cu totul diferit faţă de preoţi. Unul din
principiile fundamentale ale învăţământului său medical era disocierea completă a medicinii de
teologie şi filozofie. însă nimeni nu se îndoieşte că Hipocrat a trăit şi muncit mult timp în insula
Kos sub un platan îşi învaţa discipolii. Din scrierile lui Hipocrat reiese spiritul nou pe care acesta
l-a insuflat medicinii. Practicile vrăjitoreşti şi teologia confuză a preoţilor sunt înlocuite cu
recomandările de a menţine la un nivel ridicat deontologia medicală. Se arată că medicina are
nevoie de o precizie crescută în observaţia şi consemnarea simptomelor bolilor. Hipocrat afirmă
că boala trebuie considerată ca un fenomen de origine naturală şi nu supranaturală. Astfel, el
pune capăt dominaţiei vrăjitorilor, vindecătorilor şi magicienilor care vor fi înlocuiţi prin apariţia
clinicilor.
Hipocrat acorda mai multă încredere măsurilor destinate să ridice starea generală a
bolnavilor decât să prescrie medicamente. El prescria cataplasme bolnavilor, apela mai rar la
sângerări şi acorda o mare importanţă regimului alimentar. Nu prescria purgative şi diuretice
decât în caz de absolută necesitate. Prescria foarte mult băi medicamentoase. Când bolnavul
atingea o oarecare fază a convalescenţei, Hipocrat prescria "schimbarea aerului".
În legătură cu dieta, Hipocrate doza cantitatea de alimente în raport cu munca prestată
de pacient, comparând corpul omenesc cu un motor care are nevoie de o cantitate variabilă de
carburant. Şcoala lui Hipocrat nu se mulţumea numai cu specularea şi enunţul unor teorii, cum
făceau alte şcoli. Ea recurgea la experienţe clinice. Una dintre metodele folosite se aseamănă
cu "prânzul de probă" modern, bolnavul era pus să mănânce diferite sorturi de alimente şi i se
provoca apoi vomă pentru a putea examina în ce grad digestia a descompus diferitele feluri de
ingrediente digerate.
Noţiunile de anatomie ale şcolii hipocratice erau foarte incomplete. Dacă discipolii au
înţeles că vasele sanguine erau în comunicare cu inima, ei nu deosebeau însă arterele de vene
şi mai grav nu deosebeau nervii de tendoane şi de ligamente, pe care le considerau ca făcând
parte din sistemul muscular. Artera are mai multă căldură decât vena cavă. Artera este
rezervorul spiritului. Venele conţin sânge, iar arterele conţin aer. Se ştia că inima este
musculoasă şi de formă piramidală,având două cavităţi-ventriculi inegali- iar pulsaţiile sale se
simt sub mamela stângă. Auriculele se dilată şi se contractă şi prin ele natura trage aer. A văzut
valvulele inimii, la fiecare orificiu, câte trei pelicule ca nişte semicercuri; care împiedică să intre
în inimă aer şi vânt.
Substanţa creierului (care este sediul prudenţei) este glandulară. Aceste considerente îl
fac pe Haller să presupună că Hipocrat ar fi disecat.
În tratamentul plăgilor capului, Hipocrat descrie meningele, dar mai ales întâlnim descrierea
tulburărilor neurologice încrucişate în raport cu sediul plăgii: “Dacă plaga este de partea stângă
a capului, partea dreaptă a corpului va prezenta convulsii". Fără a cunoaşte anatomia, Hipocrat
a descris astfel încrucişarea căilor piramidale.
Hipocrat a mai descris: sciatica, polinevritele carenţiale, bolile osoase ale rahisului,
tulburările psihice şi principalele lor cauze, vertijele, cefaleele, amauroza, prin stază papilară şi
tratamentul său prin trepanaţie decompresivă, apoplexiile cerebrale, tetanosul, tulburările în
alcoolismul cronic, numeroase afecţiuni psihiatrice.
În lucrările sale "Tratamentul bolii sacre" şi "Medicul vechi", Hipocrate este convins că nu
poţi cunoaşte omul decât prin observaţie şi nu bazându-te pe sisteme filozofice sau metafizice
construite plecând de la fapte neverificate sau neverificabile.
În scrierile hipocratice nimic nu reflectă mai bine spiritul şcolii decât jurământul depus de
către studenţi la începutul uceniciei medicale.
Cărţile lui Hipocrat sunt explicite şi practice şi maniera precisă şi concisă în care este
enumerat materialul necesar pentru o intervenţie chirurgicală, aminteşte de un manual modern
de chirurgie.
"Necesarul pentru o operaţie în chirurgie: pacientul, operatorul, asistenţi, instrumente,
lumină, unde şi cum ea este dispusă, persoana pacientului şi aparatele. Operatorul, care stă
aşezat sau în picioare, trebuie să fie plasat convenabil în raport cu partea de operat şi lumina,
naturală sau artificială, poate fi folosită în două feluri directă sau oblică." Grecii foloseau un
instrumentar de chirurgie foarte bine pus la punct (fig. 36).
Hipocrat este cunoscut şi prin aforismele sale; "cel mai bun medic este natura, căci
vindecă jumătate din boli şi nu-şi bârfeşte colegii", "Primum non nocere", "Când după delir
urmează somnul, acesta este un semn bun", "Bătrânii au în general mai puţine boli decât tinerii,
dar aceste boli care le au ei se cronicizează uşor şi durează de obicei până la moarte", "Toate
bolile apar în fiecare sezon, dar unele sunt mai grave şi apar mai frecvent în anumite perioade
ale anului".
Opera lui Hipocrat a fost tradusă pentru prima dată în latină în anul 1525 de către
medicul italian Marco Fabio Calvo din ordinul papei Clement al Vll-lea, iar în anul 1533 a apărut
la Basel, în ediţie greacă "Corpus Hippocraticus".
După Hipocrat, ginerele acestuia, POLIB a scris tratatul "Despre natura omului", în care
este expusă teoria umorală a constituţiei corpului omenesc.
Grecii considerau că orice lucru era format din patru elemente: aerul, apa, focul şi
pământul. De aici rezultă cele patru umori ale corpului uman: sângele, flegma, bila galbenă şi
bila neagră (fig. 39). Boala survenea când era perturbat echilibrul celor patru umori.
Marele filozof grec PLATON (427-347 î.e.n.) a avut preocupări medicale. El credea că
măduva spinării este locul unde începe să se formeze omul, fiind sediul sufletului, iar în
prelungirea sa creierul este sediul judecăţii.
ARISTOTEL (388-322 î.e.n.), discipolul lui Platon şi fiu de medic, este considerat unul
din marii oameni ai istoriei ştiinţelor. După moartea lui Platon, el părăseşte Atena şi se fixează
în Asia Mică unde îşi face studiile în biologie, ocupându-se cu disecţia. Se pare că el este
fondatorul anatomiei comparate şi al embriologiei. Ca şi Hipocrat el credea în constituţia
corpului omenesc din cele patru umori, teoria umorală expusă mai târziu de către Galenus, va
domina secole de-a rândul doctrina fundamentală a întregii medicini. A scris în 10 cărţi "Istoria
animalelor", iar în două cărţi un tratat asupra plantelor. Aristotel a influenţat favorabil înclinaţia
lui Alexandru cel Mare pentru medicină şi a murit la doi ani după acesta.
Deşi se pare că Aristotel nu a făcut disecţii pe cadavre umane, el a raportat la corpul
omului observaţiile ce le-a făcut pe animale. După afirmaţiile lui Galenus, Aristotel este primul
care a împărţit corpul omenesc în: cap, gât, pântece, braţe şi gambe. El a dat numele celor trei
cavităţi ale inimii, afirmând că există un ventricul drept, unul stâng şi unul mijlociu şi că toţi trei
comunică cu plămânii. Pentru Aristotel inima este originea nervilor ca şi a venelor, iar "creierul
este o masă de humă şi flegmă care modelează căldura inimii".

Medicina romană

Dorinţa de cunoaştere ştiinţifică care există în Roma antică a fost moştenită de la greci,
babilonieni şi egipteni. Cunoştinţele medicale proveneau din aceleaşi surse, pentru că sistemul
medical roman era primitiv şi fără o bază ştiinţifică. De altfel, romanii nu considerau necesar că
medicina merită să fie studiată separat. A studia şi practica medicina era sub demnitatea unui
cetăţean educat. În consecinţă, nivelul medicinii era foarte scăzut.
Marţial protesta contra metodelor clinice ale învăţământului medical introduse de către
Hipocrat. Romanii nu apreciau deci medicii greci şi metodele lor, dar nu aveau cu cine să-i
înlocuiască. Această aversiune împotriva grecilor a durat până în era creştină, când încă mai
sunt criticaţi de către PLINIU CEL BĂTRÂN (23-79 e.n.). În opera sa "Istoria naturală" el regretă
că nu sunt legi pentru a-i pedepsi pe medicii ignoranţi şi că pedeapsa capitală nu li se poate
aplica; mai mult, ei învaţă din suferinţele noastre şi experimentează făcându-ne să murim".
Singurele progrese medicale ale romanilor sunt în domeniul igienei publice şi a
organizării serviciilor medicale ale armatei, domenii în care romanii sunt foarte întreprinzători. Ei
au introdus măsuri sanitare extrem de utile, întărite prin decrete guvernamentale. O proclamaţie
din anul 540 î.e.n. interzicea înhumările în interiorul zidurilor cetăţilor, o altă ordonanţă obliga
edilii oraşelor să vegheze asupra curăţeniei străzilor şi apelor. Acest ultim proiect a fost pus în
aplicare şi este probat prin ruinele celor 14 mari apeducte care furnizau Romei 150 milioane de
decalitri de apă potabilă într-o zi.
Romanii nu ignorau faptul că unele boli erau induse de apa murdară cu dejecte umane şi
chiar de zonele mlăştinoase. De aceea se găsea apă curată în locurile private şi publice: în
terme, în localurile cu băuturi, în bucătării şi chiar în latrine (fig. 40). Eruditul VARON (116-27
î.e.n.) anticipa teoria germenilor atunci când el declara că mlaştinile produc creaturi minuscule
invizibile care produc maladii grave.
În timpul Romei imperiale (secolul I î.e.n. - sec V e.n.) romanii mergeau la terme (băi
publice, calde şi reci) pentru a se întâlni unii cu alţii, dar mai ales pentru păstrarea igienei
personale şi pentru a asculta de prescripţiile medicului. Pielea era unsă cu ulei, apoi fricţionată
cu diferite soluţii care îndepărtau sudoarea, precum şi paraziţii (păduchii) (fig. 41). Părul era
tratat şi spălat.
În organizarea serviciului medical al armatei romanii s-au autodepăşit. Aceste servicii,
care se pare că erau foarte bine organizate, aveau defectul că respectau foarte mult
regulamentele militare, neavând supleţea şi abilitatea necesare pentru tratamentul bolnavilor.
Având în special dezvoltată chirurgia, romanii aveau un instrumentar din bronz foarte variat (fig.
42), multe din aceste instrumente avându-şi echivalentul contemporan.
Expansiunea imperiului nu s-a făcut fără războaie şi fără morţi şi răniţi. lulius Cezar (101
- 44 î.e.n.) a fost acela care a impus ca medicii să fie prezenţi pe câmpul de bătălie, acordând
îngrijiri de urgentă legionarilor răniţi. Bolnavii erau apoi transportaţi până la infirmierii de război
(valetudinaria) fig 43.
Punerea ventuzelor (fig. 44) era curentă la romani, această practică debarasând corpul
de substanţe toxice şi de umorile "viciate". O ampulă conţinând o bucată de tifon pe cale de a
arde, era aplicată pe piele. Tifonul arzând, consuma aerul din interiorul ampulei, care rarefiindu-
se, făcea ca ventuza să adere de piele. Se aplicau atât ventuze simple cât şi ventuze scarificate
pe părţi ale corpului incizate sau rănite pentru a extrage puroiul şi sângele.
Unii chirurgi romani practicau intervenţii chirurgicale pentru cataractă, ei fiind în fapt
primii oculişti sau oftalmologi (fig 44).
Cu mai bine de 2000 de ani înaintea electroşocului, romanii foloseau peştele torpilă care
era introdus într-un rezervor cu apă de mare unde se scufundau şi bolnavii paralizaţi sau cu
dureri articulare şi musculare, care primeau un şoc electric de aproximativ 500 volţi (fig. 45).
Medicii romani prescriau repausul, băi, regimuri alimentare şi remedii pe bază de plante.
Ei cunoşteau sute de vegetale, dar în număr mai mic decât contemporanii lor chinezi.
DISCORIDE (60 e.n.), supranumit Pedanuis, medic în timpul lui NERO, urmând armata
romană în războaie a acumulat cunoştinţe botanice considerabile, pe care le-a publicat în "De
Universa Medicina", tratat farmaceutic care descrie mai mult de 600 plante, dar şi produse de
origine animală şi minerală, din care numai o cincime sunt recunoscute astăzi ca medicinale.
Acest tratat, cu ilustraţii de mare frumuseţe, a rămas timp de mai multe secole cartea de
bază a farmacologiei.
Romanii sunt autorii unei inovaţii: spitalul, care a supravieţuit până în zilele noastre.
Există o legendă în legătură cu apariţia primului spital. O mare epidemie a izbucnit la Roma în
anul 293 î.e.n. şi o misiune romană a fost trimisă în Grecia, la şcoala de medicină din
EPIDAUR, pentru a cere ajutor şi sfaturi. Când misiunea s-a întors ea avea la bordul navei un
şarpe sfânt din templul lui Esculap. Când galera naviga pe Tibru şarpele a alunecat în apă şi
înnotând a ajuns în insula Tiberina. În acest moment epidemia a încetat şi mai târziu, pe locul
unde a ajuns la ţărm şarpele, s-a construit un spital, care mai există şi în zilele noastre:
"Ospedale dei Fattebenefratelli". I
Primul spital roman s-a construit din iniţiativa autorităţilor civile, dar extinderea lor în
cadrul imperiului s-a datorat armatei. Pe măsură ce graniţele imperiului roman se extindeau, se
construiau spitale militare mari în diferite puncte strategice de-a lungul căilor de comunicaţie,
ale căror ruine se mai pot vedea şi astăzi. Mai târziu, autorităţile au deschis la Roma
"valetudinarii" sau infirmerii pentru civilii săraci. Descoperiri recente făcute la Pompei arată că
locuinţele medicilor puteau servi, în diverse ocazii, ca "clinici private" pentru bolnavii mai bogaţi.
Se poate conclude că romanii erau mai preocupaţi de organizarea serviciilor lor, decât
de progresul medicinii.
Medicina romană a avut reprezentanţi marcanţi mai puţin numeroşi decât alte civilizaţii.
Pe timpul împăratului Traian (sfârşitul secolului I şi începutul secolului II e.n.) a trăit
medicul grec RUFUS din Ephes, pe care Galenus l-a citat des ca unul din cei mai distinşi
medici, care făcea vivisecţie pe sclavi pentru a studia anatomia. El a scris un tratat "Despre
numele părţilor corpului omenesc" în 4 capitole care reprezintă stadiul anatomiei pregaleniste şi
îl considerăm ca prima preocupare asupra nomenclaturii anatomice. A mai scris despre bolile
rinichilor şi vezicii, despre medicamentele purgative.
AULUS CORNELIUS CELSUS a trăit la Roma pe vremea împăraţilor Tiberiu, Caligula, Claudiu
şi Nero, deci în secolele I şi II e.n. Dintre scrierile lui, "De arte medica" este cea mai cunoscută
şi tradusă în mai multe limbi. Celsus a cuprins rezumativ în două cărţi tot ce s-a practicat în
chirurgie înaintea lui. De la el ne-a rămas metoda de plastie cutanată (la faţă) prin alunecare şi
tot el a descris cataracta.
El a protestat vehement împotriva vivisecţiei, în special îl critică pe Alkmaion din Kroton,
pentru actele sale crude, barbare şi nelegitime de a diseca oamenii vii, potrivindu-se cu
îngrădirile religiei creştine, atunci în ascensiune.
În tratatul său care se presupune a fi compilat de la greci, descrie o metodă de extirpare
a amigdalelor (asemănătoare cu cea actuală), o operaţie particulară şi îndrăzneaţă de excizie a
guşei, operaţii pentru calculi şi hernii. El spunea că cel care vrea să devină chirurg trebuie să
aibă o serie de calităţi: "trebuie să fie un tânăr de vârstă medie, să aibă mâna sigură şi fermă şi
să fie la fel de îndemânatic cu mâna stângă ca şi cea dreaptă; trebuie să aibă o vedere clară şi
pătrunzătoare, un spirit întreprinzător, să fie suficient de tare pentru a nu se lăsa impresionat de
strigătele bolnavului, ceea ce I-ar determina să se grăbească să termine operaţia sau să taie
mai puţin decât trebuie; singura sa dorinţă să fie cea de a salva pacientul".
Dar, cel mai renumit medic roman a fost CI. Galenus (129-201 e.n.), născut la Pergam în
Asia Mică, tatăl său Nicon fiind senator şi un om erudit, filozof, matematician şi arhitect. El îl
trimite pe Galenus mai întâi la Smirna pentru a învăţa filozofie, şi apoi la Alexandria pentru a
învăţa medicina. După ce şi-a trecut examenele, la vârsta de 28 de ani Galenus intră ca medic
la o şcoală de gladiatori, ceea ce i-a oferit posibilitatea să studieze o multitudine de răniri.
Având o mare încredere în capacităţile sale el renunţă la şcoala de gladiatori şi îşi încearcă
norocul la Roma, de unde însă după câţiva ani se reîntoarce la Pergam, fără a se ştii cu
precizie cauza. După unii ar fi fugit din cauza unei epidemii de pestă, dar mai probabil că a
intrat în conflict cu confraţii săi romani şi a hotărât să se retragă pentru o perioadă de timp şi să
revină după ce "furtuna" se va linişti. Datorită stimei de care se bucura totuşi, el este rechemat
la Roma de către împăratul Marc Aureliu.
Galenus a fost mai bun filozof decât medic. El a contribuit de asemenea şi la progresul
anatomiei, dar disecţia pe cadavre umane fiind interzisă, el a disecat pe animale (porci,
maimuţe), crezând că anatomia acestor animale este identică cu cea a omului. Cu toate
acestea el a făcut unele precizări foarte interesante pentru acea vreme. Galenus demonstrează
că arterele sunt pline cu sânge şi nu cu aer şi că sângele are o mişcare de flux şi retrux
provocată de acţiunea centrifugă a inimi. Traversând plămânii, sângele se umple cu "spirit
vital". După Galenus sângele ar trece prin septul interatrial dintr-un atriu în celălalt, părere care
va persista secolele ulterioare.
Se pare că Galenus a scris peste 500 de lucrări, dintre care 80 au rămas posterităţii,
celelalte fiind distruse de incendiul casei sale de la Roma.
Fiziologia şi patologia lui Galenus se bazau pe teoria umorală la modă în vremea sa.
Tratamentul bolilor constă în prescrierea medicamentului care să reechilibreze umorile
organismului: o boală cu febră trebuia combătută cu medicamente care să răcească organismul
şi invers. Conform teoriei galenice, existau mii de droguri, iar o singură prescripţie medicală
conţinea uneori până la 100 de droguri.
Galenus s-a bucurat de o mare reputaţie în timpul vieţii, reputaţie care s-a amplificat
după moartea sa. Reputaţia sa a fost atât de mare încât după moartea sa orice cercetare în
domeniul anatomiei şi fiziologiei a luat sfârşit, considerându-se că Galenus a descoperit şi
descris tot ceea ce un medic avea nevoie să ştie în aceste domenii. Din cauza caracterului său
nesociabil, veşnic certăreţ, el nu a putut să facă o şcoală, aşa cum a făcut Hipocrat.
Lucrările lui Galenus cuprind domenii variate: anatomie, patologie, farmacologie:
"Preparaţii anatomice", "Oasele", "Despre disecţia muşchilor", "De uzul partium corporis
humani", "Facultăţile naturale", "Rolul mediastinului şi pleurei", "Studenţilor", "Medicamente". De
la el provine denumirea de "Galenica".
Galenus a făcut demonstraţii publice de vivisecţie pe animale; a observat instalarea
paraliziei prin secţionarea măduvei, digestia gastrică la capre şi la maimuţe, afonia la câini după
secţionarea nervilor recurenţi. A descris muşchii masticatori şi împărţea corpul omenesc în
patru părţi: pântece, piept sau torace, cap şi extremităţi. La torace şi pântece distingea părţi
conţinătoare şi conţinute. Peritoneul formează învelişul tuturor viscerelor. Arată că ficatul
primeşte venele intestinului venite prin mezenter, a căror unire formează vena portă (fig. 46).
Pentru Galenus ficatul este organul în care se formează sângele şi locul unde îşi au rădăcina
toate venele. Descrie uterul, numindu-l matrice, nivel la care se produce amestecul "sămânţei"
femeii şi a bărbatului.
Inima este tare şi cărnoasă, constituită din fibre ca şi muşchii, fiind originea arterelor şi a
mişcărilor numite puls. A descris 7 perechi de nervi de la creier şi cerebel: I nervii optici; II nervi
motori ai muşchilor ochiului; III nervi gustativi pentru limbă; IV nervi pentru palat; V nervi pentru
ureche; VI nervi pentru stomac, intestin şi mezenter; VII nervi motori ai limbii. A descris nervii
spinali.
Patricienii romani priveau cu neîncredere orice formă de activitate intelectuală şi aveau
un dispreţ suveran pentru tot ceea ce nu era o activitate virilă, adică războiul şi viaţa politică.
Restul reprezenta o activitate decadentă. Printre activităţile intelectuale, medicina era la Roma
cea mai dispreţuită, cu toate că romanii sunt recunoscuţi ca igienişti foarte buni. Activităţile
guvernamentale se refereau şi la măsuri de protecţie în caz de epidemie, de a organiza un
serviciu sanitar în armata imperială, de a construi reţele de canalizare la Roma. Dar să se
studieze cauzele îmbolnăvirilor, să cunoască anatomia şi fiziologia erau aspecte decadente ale
activităţii intelectuale.
Medicina la Roma a fost mult timp redusă la o activitate domestică, executată de unii
sclavi, care aplicau unele reţete simple şi nepericuloase. De aceea la romani medicina a fost o
artă de import din Grecia, Asia Mică şi Alexandria şi de aceea romanii nu aveau un zeu al
medicinii. Cultul lui Esculap a fost introdus la Roma în 293 cu ocazia unei epidemii de pestă
care a făcut ravagii.
Galenus a descris nu numai "perioada critică" a bolii, dar şi evoluţia bolii în 4 stadii:
debut, dezvoltare, stare şi terminare (defervescenţă), aceasta în ceea ce priveşte bolile acute.
Inflamaţia locală este descrisă de către Galenus astfel: eritem (roşeaţă), tumefacţie, durere,
căldură, impotenţă, deci aşa cum este descrisă în tratatele cele mai recente.
Galenus avea un ochi foarte bun de clinician şi unele descrieri ale sale sunt încă actuale.
Astfel el spunea despre holeră că este "o boală subacută, de o gravitate extremă, care deprimă
rapid bolnavul din cauza vărsăturilor violente şi a diareei profunde". "Turbarea este o boală
consecutivă muşcăturii unui câine maniac. Ea se însoţeşte de o aversiune faţă de băuturi, de
convulsii şi de hohote de plâns spasmodice".
Semiologia lui Galenus se bazează pe un studiu foarte precis al simptomelor. "Clinicianul
trebuie să se intereseze de manifestările prezente şi trecute, examinând el însuşi simptomele
actuale şi informându-se despre antecedentele bolnavului nu numai de la bolnav, ci şi de la cei
apropiaţi lui".
Printre principalele manifestări ale bolii, el se interesa de puls, căruia îi descrie patru
tipuri: mic, mare, rapid şi lent. Dar ia în considerare şi alte manifestări: caracteristicile urinii, tipul
febrei şi mai ales caracterele durerii. Galenus afirmă că prin simptome poţi ajunge la organul
bolnav.
Terapia galenică este mult mai bogatâ decât cea a predecesorilor săi. Galenus a
practicat cu certitudine intervenţii chirurgicale şi obstetricale. Dar el nu a lăsat nici o lucrare
despre chirurgie sau obstetrică, însă a lăsat multe scrieri despre igienă, dietă, fitoterapie şi mai
ales farmacologie.
Alături de sângerări, purgative, revulsive, igienă şi dietă, Galenus apelează la
farmacologie, care de la DISCORIDE, se îmbogăţise foarte mult. Această farmacie, care a luat
şi şi-a păstrat numele de "galenica" comportă după unii aproape 500 produse de origine
vegetală (după alţii chiar mii), fără a mai socoti drogurile de origine minerală.
Contrar empiricilor, Galenus caută să raţionalizeze utilizarea farmacologiei existente,
adaptând prescrierile la fiecare tip de boală şi debarasând farmacologia de toate produsele
fanteziste de origine animală sau umană, introduse de către şarlatani. Faimosul "teriac" care
conţine 70 de produse, în primul rând opiacee, a fost preparat de către Galenus şi va rămâne
ca un medicament minune tot Evul Mediu.

CURSUL NR. 3
MEDICINA ÎN EVUL MEDIU (1096- 1453)

Evul Mediu a fost considerat întotdeauna ca o epocă obscurantistă, decadentă şi de


stagnare din cauza feudalismului şi a bisericii. Ori, dacă acest fapt este adevărat din punct de
vedere medical, este injust de a acuza feudalismul şi biserica de a fi restrâns libertatea gândirii
în Europa. Să nu uităm că în aceste perioade critice oamenii preferau să se încline în faţa unei
autorităţi dictatoriale, neexistând decât două alternative: sau un pumn de fier sau o anarhie
completă. Căderea Imperiului Roman Occidental a lăsat Europa dezmembrată, fără o
guvernare, la bunăvoinţa popoarelor migratoare. Înainte de toate era nevoie de o solidă
guvernare centrală, sub protecţia căreia să se dezvolte o nouă organizare socială. Singură,
biserica putea organiza formarea unei Europe noi. Timp de mai multe secole, istoria Europei va
consta într-o lentă fuziune a triburilor, ca să poată rezulta apoi ceea ce ar semăna cu o naţiune.
În această perioadă de reconstrucţie, biserica creştină a jucat un rol principal datorită minunatei
sale organizări, autorităţii sale centralizate şi disciplinei sale. Sub iniţiativa bisericii, cruciadele
au ajutat la crearea unui sentiment de fraternitate printre oameni, mai ales printre seniori, care
se luptau mereu între ei şi care acum aveau o cauză comună. În această luptă între colectivism
şi anarhie, a trebuit sacrificată independenţa individului de fiecare dată când ea intra în conflict
cu autoritatea care în aceste vremuri era biserica.
Enorma maşină a Imperiului Roman cade sub puterea invaziunilor barbare care fac să
se rupă limitele autorităţii imperiale. Puterea împăratului roman slăbeşte şi devine mai mult
teoretică. Insecuritatea antrenează fărâmiţarea geografică. Mici grupuri de oameni se
baricadează în oraşe fortificate sau în castele. Comunicările intelectuale devin din ce în ce mai
rare. Puterea este exercitată nu de către o autoritate centrală, ci de mici potentaţi locali legaţi
între ei printr-o serie de drepturi şi îndatoriri garantate prin jurământ: s-a născut feudalismul. În
paralel, creştinismul, deja oficializat în imperiu de către Constantin (312 e.n.), devine o forţă
politică. Administraţia bisericii se suprapune administraţiei locale, imperiale mai întâi, feudale
după aceea. Construcţia lumii feudale, care apare în forma sa cea mai perfectă în secolul XIII,
se bazează pe puterea bisericii. Toată societatea feudală este fondată pe jurământul care
garantează îndatoririle şi drepturile vasalului şi suzeranului. Evreii, arabii şi bancherii nu sunt
decât toleraţi şi ei nu există Iegal. Atunci când Papa excomunică un om politic, lui i se retrag
toate drepturile politice şi materiale. Această coliziune între puterea politică şi cea religioasă
cunoaşte şi ciocniri, exemplele în istorie fiind numeroase.
Ce se întâmplă cu medicina în lumea medievală? În afara unor oaze de toleranţă
(Salerno, Montpellier, Bologna, Paris, Padova), nu va exista în Evul Mediu o medicină teoretică
şi practică propriu-zisă. Dante scria că "medicina îşi are frontierele sub mantaua filozofiei". Ori,
filozofia servea teologia, ortodoxismul religios dominând toate ştiinţele. Pe plan teoretic, filozofii
amatori de medicină sunt supuşi autorităţii religioase şi sunt aproape toţi preoţi destul de limitaţi
în lucrările lor, pentru a nu se îndepărta de dogmă şi vor trece mulţi ani până când medicina să
se despartă de religie. Preoţii nu aveau voie, teoretic, să aibă vreun contact cu femeile şi
obstetrica era lăsată în mâinile unor matroane ignorante. Credinţa reîncarnării interzicea orice
studiu anatomic pe om. Bolile erau considerate ca pedepse divine şi pe plan teologic era
scandalos să lupţi împotriva voinţei divine. Dogmatismul religios va fixa cunoaşterea medicală
la nivelul medicinii lui Galenus. Orice cercetător care îndrăznea să contrazică pe maestrul din
Pergam, era considerat ca eretic.
Timp de aproape 8 secole (400-1200) dorinţa de cunoaştere şi ştiinţele clasice care au
reuşit să supravieţiuască în debandada care a urmat dezmembrării imperiului roman, au trecut
în mâinile bisericii şi este o fericire că această forţă a supravieţuit. În aceste perioade tulburi nu
se putea gândi decât la a se conserva ceea ce exista deja. Trebuie recunoscut că nu s-a făcut
aproape nici un progres în domeniul nou al medicinii Călugării prezentau un interes redus, ei
mulţumindu-se să calmeze bolnavii care veneau şi le cereau ajutor. Cercetarea medicală se
găseşte într-un punct mort şi puţinele cunoştinţe de anatomie şi fiziologie păreau a fi pierdute.
Noile metode de diagnostic, cărora Hipocrat şi Galenus le dădeau atâta importanţă se reduc la
metode empirice. Superstiţia apare din nou, astfel că incantările şi formulele magice îşi reiau
locul pierdut în tratamentul bolilor.
Bolnavii întotdeauna au căutat sfaturi şi remedii pentru bolile lor. Era inevitabil ca în
absenţa unui corp medical organizat să se adreseze preoţilor. Adresabilitatea fiind mare, preoţii,
călugării şi chiar călugăreiţele, au fost forţaţi să înveţe să prescrie unele forme de tratament
pentru cei care veneau să le implore ajutorul. Este un curios amestec al remediilor cu magia şi
ritualurile, medalii şi relicve. Din cauza faptului că se ajungea ca preoţii să se ocupe mai mult cu
vindecările, în anul 1139 Papa Inocenţiu al lll-lea decretează că preoţii tebuie să se ocupe mai
mult de îndatoririle spirituale şi li se interzice strict să elibereze medicamente. Deoarece nu este
respectată interdicţia, 30 de ani mai târziu Papa Alexandru al lll-lea se vede nevoit să interzică
preoţilor să asiste la conferinţe medicale, ameninţându-i cu excomunicarea în caz de
neascultare. Cu toate acestea preoţii continuă să se intereseze de medicină şi se ajunge la un
compromis: chiar dacă preoţii au dreptul să prescrie medicamente ei trebuie să renunţe la
chirurgie. Se revine la concepţiile vechi. Chiar şi acei care nu considerau bolile ca o pedeapsă
pentru păcătoşi le considerau ca pe nişte încercări pe care trebuiau să le suporte cu
resemnare. Aceste pedepse ale cerului trebuiau combătute prin rugăciuni permanente deci,
trebuiau adaptate teoriile medicale la învăţământul religios.
În vechile manuale se găseau uneori ornamente care arătau maniera în care semnele
zodiacale influenţează funcţia organelor corpului uman. Aceste semne păgâne au fost înlocuite
cu nume de sfinţi: Sfântul Blaise coordona funcţiile gâtului, sfântul Appoline dinţii, sfântul
Laurent spatele, sfântul Bernadin pulmonii, sfântul Erasmus abdomenul. Se găseau sfinţi care
patronau toate bolile şi infirmităţile, ca şi pentru toate funcţiile organismului. Alţi sfinţi şi sfinte
aveau puterea de a vindeca unele boli şi era indicat să te rogi lor pentru a te vindeca.
Terminologia medicală suferă schimbări mari pentru a se conforma exigenţelor bisericii.
În secolul al Xl-lea sfântul Bernard, fondatorul ordinului Cistercienilor interzicea
călugărilor săi să studieze cărţile medicale. Ba mai mult, le interzicea să prescrie medicamente:
trebuia numai să te rogi. Dar aceste interdicţii nu interesau toate ordinele. În mănăstirea
carolingiană St-Gall din Elveţia exista un spital bine conceput şi o grădină în care călugării
cultivau un mare număr de plante medicinale.
În această vreme este adevărat că biserica fondează ospicii, dar acestea erau mai
degrabă locuri de refugiu pentru săraci decât spitale în care bolnavii puteau obţine ingrijiri
medicale. La sfârşitul secolului V, sfântul Augustin a rezumat atitudinea bisericii în ceea ce
priveşte boala astfel: "Toate bolile creştinilor provin de la demoni care se îndârjesc împotriva
noilor botezaţi şi chiar asupra noilor-născuţi nevinovaţi". În această epocă mortalitatea infantilă
era foarte crescută. Perseverând în ideea că bolile erau provocate de către demoni, biserica
trata bolnavii cu ajutorul rugăciunilor, exorcismului cu mâinile, expunerii de relicve. Cea mai
mare parte a tratamentelor puneau în joc factorii psihologici, importantele ceremonii religioase
obţinând efecte extraordinare într-o epocă în care cea mai mare parte a bolnavilor nu primeau
nici un remediu.
Atingerile cu mâinile de către rege (”atingerea regală”) era o metodă de tratament pentru
2 boli: scrofuloza sau "răul regelui" (abces rece fistulizat de origine tuberculoasă a ganglionilor
gâtului) şi epilepsia.
În Franţa această ceremonie începe din timpul domniei lui CLOVIS (496). Ludovic al
XIV-lea ar fi atins 2-3000 persoane. Regele PHILLIPE de VALOIS (1328-1350) ar fi vindecat
sute de bolnavi fără cea mai mică intervenţie chirurgicală. Fiecare pacient admis în prezenţa
regală primea o monedă de aur sau "piatră de atingere", chiar dacă era sau nu vindecat. Pentru
a face economie, mai târziu dimensiunea acestor monezi s-a redus foarte mult.
În Anglia această tradiţie începe în secolul al Xl-lea, practica fiind instituită de către
regele Eduard (confesorul) şi moştenită de fiecare dintre descendenţii săi. Mai târziu această
practică devine dreptul divin al tuturor regilor. Cum solicitatorii erau numeroşi, ceremonia
trebuia organizată. Mai întâi pacienţii erau examinaţi de către medicul curţii regale, care îi
respingea pe cei care nu-i convenea. Apoi el cerea bolnavului o confirmare a faptului că nu a
mai fost atins de mâinile regale pentru aceeaşi boală. În final pacienţii primeau permisiunea de
a intra la rege, ulcerele lor erau atinse de către suveran şi îşi primeau moneda de aur (fig. 48).
În Anglia acest obicei s-a păstrat până în timpul reginei Ana care încuraja bolnavii de a
veni la patul său. După moartea acestei regine se renunţă la obicei.
Bolnavul medieval adresa rugile sale şi aducea ofrande la numeroşi sfinţi vindecători.
Fig. 49 reprezintă pe sfânta LUCIA de SIRACUZA martirizată în secolul III în timpul
persecuţiei creştinilor de către împăratul roman DIOCLEŢIAN. Ea este patroana persoanelor
suferinde de boli de ochi.
Fig. 50. De origine arabă, sfinţii COME şi DAMIAN, erau fraţi şi exersau gratuit profesia
de medic. Împăratul DIOCLEŢIAN i-a decapitat în jurul anului 295 pentru că au refuzat să se
dezică de creştinism. Legenda spune că ei puteau înlocui gamba gangrenată a unui bolnav cu
gamba unui individ în pragul morţii.
Fig. 51. Practica sângerării era foarte populară în Evul Mediu şi avea la bază ideea unui
sânge în exces sau a unui sânge otrăvit, care rupea echilibrul umorilor corpului omenesc.
Grafice complexe indicau, în funcţie de boala de tratat, unde trebuia să intervi cu cuţitul pentru
sângerare. Erau utilizate în acest scop şi lipitorile.
Fig. 52. Practicienii medievali foloseau şi metoda interogării bolnavului, îi ascultau şi le
luau probabil pulsul. Dar, pentru ei examenul urinii, uroscopia, era foarte importantă. La urină ei
apreciau aproape 30 de caracteristici: culoarea, aspectul, mirosul, gustul, consistenţa,
sedimentul, pe baza cărora se punea diagnosticul şi tratamentul. Urina era recoltată la cântatul
cocoşilor în vase de sticlă şi recipientul de sticlă (MATULA) va deveni simbolul corporaţiei
medicilor medievali.
Fig. 53. În Evul Mediu, bezoarzii (concreţiuni patologice care se formau în stomac,
pântece, intestin şi pe căile biliare ale caprei, oii şi vacii) aveau puteri magice împotriva
"otrăvurilor" corpului.
Fig. 54. "Teoria semnelor" conform căreia infuzia din petale în formă de inimă a unor
plante sălbatice, vindeca durerile de inimă. Rădăcinile de mandragora, care se asemănau cu
bazinul sau gamba omului, favorizau concepţia.

Şcoala de medicină din SALERNO

Spre binele medicinii, în Europa Evului Mediu au rămas centre care întreţineau flacăra
civilizaţiei greceşti, în care totuşi ştiinţa medicală a mai făcut un pas înainte. Unul din aceste
centre a fost la SALERNO, nu departe de NEAPOLE. În timpul romanilor, Salerno era o
staţiune climaterică la modă. După căderea Imperiului Roman, oraşul devine un centru de
întâlnire al spiritelor erudite. În privinţa originii şcolii de medicină din Salerno există 2 variante:
una, conform căreia ar fi fost înfiinţată de către Carol cel Mare, iar cealaltă, după care ar fi fost
creată de 4 magiştri: evreul ELINUS, grecul PONTUS, arabul ADAL şi romanul SALERNO.
Această şcoală era deschisă oamenilor de toate naţionalităţile şi chiar femeilor. Era o fundaţie
laică şi nu o sucursală a marii mănăstiri vecine, cea de la MONTE CASINO. Între studenţii
salernitani şi călugării benedictini din Casino existau relaţii dintre cele mai cordiale şi studenţii
salernitani erau autorizaţi să frecventeze frumoasa bibliotecă a mănăstirii. Creată în cursul
secolului IX, şcoala din SALERNO atinge apogeul în secolul XI şi îşi începe declinul în secolul
XIII. Celebră în toată Europa, ea conferea tânărului medic o reputaţie imediată, şcoala din
Salerno fiind prima care cerea oricărui medic să aibă o diplomă. Decretul privind această
obligativitate a fost dat în 1140 de către regele Roger al ll-lea al Siciliei. Şcoala din Salerno nu
dădea numai instrucţiuni utile din punct de vedere medical, ci şi precepte morale după care să
se conducă arta de a vindeca (trebuie chestionat mesagerul şi astfel se poate impulsiona
bolnavul şi să-i câştigi încrederea spunându-i despre boala sa, chiar dacă nu-i poţi descoperi
diagnosticul; vei accepta ceea ce-ţi va da să bei şi trebuie să-i lauzi, dacă este cazul,
frumuseţea peisajului şi a casei; după aceea trebuie să-i iei pulsul ţinând cont că prezenţa ta îl
poate accelera; să nu eziţi să-ţi dai o părere; să-i spui bolnavului că-l vei vindeca cu ajutorul lui
D-zeu şi spune-le membrilor familiei că este un caz dintre cele mai grave; nu privi pofticios la
soţia, fiica sau servitoarea bolnavului; dacă te invită la masă nu te precipita spre locul de
onoare, pentru că oricum ţi-l va oferi gazda; când pleci mulţumeşte pentru atenţiile cu care ai
fost înconjurat. Pentru a fi răsplătit este mai bine ca să-i sugerezi decât să-i afirmi categoric
onorariul: "cu ajutorul lui Dumnezeu I-am vindecat şi mă rog la Dumnezeu să-l ţină în
continuare sănătos; dacă un alt membru al familiei va avea nevoie de ajutorul meu voi veni cu
plăcere având în vedere faptul că am păstrat o amintire plăcută relaţiilor cu dumneavoastră".
În cele două secole de la înfiinţare, spitalul din Salerno a primit numeroşi cruciaţi răniţi
care traversau Europa în drumul către casele lor.
Cea mai cunoscută lucrare a şcolii salernitane este "Regimen Sanitatis Salernitanum".
Deşi în cea mai mare parte a spitalelor universitare femeile sunt admise abia la sfârşitul
secolului XIX, la Salerno sunt admise în plin Ev Mediu, dar ele sunt atent supravegheate.
Directorul de studii trebuie să fie căsătorit. În 1095 Trota (Tratula) absolventă la Salerno a scris
"Bolile femeilor", lucrare ginecologică care în două capitole conţine şi sfaturi pentru îngrijirea
nou-născuţilor, dar şi sfaturi pentru frumuseţe.
O altă femeie care a studiat la Salerno a fost SICHELGARTA, foarte pricepută în
toxicologie.
GUY de CHAULIAC în cartea sa "Marea chirurgie" afirmă că femeile-medic din Salerno
aparţin celei de-a cincea sau chiar ultimei categorii de chirurgi.
Din perioada în care şcoala din Salerno intră în declin, MONTPELLIER (fig. 54 bis)
devine primul centru universitar de învăţământ medical din Europa şi chiar din lume. Reprezintă
cea mai veche facultate de medicină, fiind fondată la 17 august 1220 de către cardinalul
CONRAD d'HURACH. Oraşul Montpellier era o staţiune climaterică şi geografic era foarte bine
situat, aici venind studenţi nu numai din Franţa, ci şi din Spania, Italia şi din toată Europa
medievală.
Oraşul depindea la origine de autorităţile religioase. Mai întâi de episcopul de
MAGUELONNE, apoi din 1085 trece sub suzeranitatea Papei. În 1204 trece sub suzeranitatea
regilor din Maiorca şi Aragon, iar din 1382 sub Charles al Vl-lea devine definitiv francez. Spiritul
de independenţă şi toleranţă ce caracterizează facultatea de medicină din Montpellier, se
opune intransigenţei facultăţii de medicină din Paris, conservatoare şi fidelă ortodoxismului
dogmatic al capilor bisericii.
Renumele şi popularitatea şcolilor de medicină din Evul Mediu creştea şi decădea în
raport cu capacităţile (faima) savanţilor, medicilor şi chirurgilor care făceau parte din corpul
profesoral.
Istoria facultăţii de medicină din Montpellier cuprinde un număr mare de nume celebre şi
de lucrări care au dus renumele acestei şcoli.
ARNAUD de VILLENEUVE (1235-1312) de origine portugheză, absolvent de Montpellier,
era în acelaşi timp diplomat în teologie şi juristprudenţă. El era prieten cu Papa Bonifaciu al VIII-
lea, care l-a sfătuit să se ocupe numai de medicină şi să părăsească teologia.
Papa Bonifaciu spunea despre Villeneuve că este "cel mai mare om din lume". Exersa
atât chirurgia cât şi medicina. A fost primul care a fabricat tincturi obţinute din extracte din
rădăcini şi frunze tocate introduse în alcool. În căutarea "elixirului vieţii", el a descoperit un
preparat medicinal căruia ia dat numele de "apa vieţii" cu efecte terapeutice multiple. Autorităţile
bisericeşti, declarând că Villeneuve a făcut un pact cu diavolul, fac ca o parte din scrierile sale
să fie arse în piaţa publică.
Din scrierile sale cele mai cunoscute: "Breviarul", un fel de manual de medicină la
îndemâna practicianului şi "Regimen sanitatis". Prima îl face celebru, Villeneuve întrevăzând
importanţa predispoziţiilor individuale şi a terenului în apariţia bolii.
Aforisme: "cel mai bun tratament este acela care dă rezultatele scontate prin metodele
cele mai simple"; "Terminologia este indispensabilă ştiinţei, dar nu se obţine niciodată o
vindecare datorită calităţilor unei simple formule".
GUY de CHAULIAC (1300-1367), fiu de ţăran, a studiat teologia şi medicina la
Montpellier şi Bologna şi a fost medicul şi chiar consilierul papei Clement al IV-lea şi a
următorilor doi succesori ai acestuia. Un om de o vastă cultură, el a fost medic şi expert chirurg.
În lucrarea sa "Chirurgia Magna" care i-a adus un renume universal, sunt descrise practici
valabile şi astăzi:reducerea fracturilor prin extensie, descrierea poziţiei Trendelemburg, lanţul cu
manşete (perroquet) care-i permite bolnavului de a se sprijini, de a lua poziţia aşezat.
JOHN of GADDESDEN (1280-1361) a studiat la Montpellier şi a devenit medicul
aristocraţiei. L-a îngrijit pe fiul lui Eduard al ll-lea, bolnav de variolă şi a obţinut ca acesta să nu
fie desfigurat învelindu-l într-un cearceaf roşu, ordonând ca perdele patului şi de la ferestre să
fie tot roşii. GADDESDEN este în felul acesta pionierul cromoterapiei GUTHRIE în 1725, în
lucrarea sa History of Physick scria că pentru GADDESDEN nimic nu era imposibil: ştia să
dizolve calculii, să sustragă umorile din gută cu ajutorul unui unguent, să învingă atacurile
epileptice cu un colier şi să vindece paralizia cu "apa vieţii".
LANFRANCHI a studiat la Bologna şi a fost exilat în 1290, ducându-se la Paris, unde a
importat chirurgia italiană. Lucrarea sa "Marea chirurgie" l-a făcut celebru, plasându-l în fruntea
şcolii de chirurgie franceze. Era un observator fin şi un chirurg foarte îndemânatic. Lucrările şi
cercetările sale asupra fracturilor craniene şi a herniilor sunt remarcabile. A fost printre primii
care a protestat împotriva obiceiului ca sângerările să fie lăsate pe mâna bărbierilor.
La facultatea din Montpellier în 1532 era profesor abatele Francois Rabelais (1494-1530)
autor al romanului "Gargantua şi Pantagtruel", care făcea disecţii pe cadavre.
Renumele şcolii din Montpellier a fost de scurtă durată şi apare o nouă şcoală, cea de la
PADOVA, a cărei facultate de medicină a fost înfiinţată în anul 1228, facultate în care primele
demonstraţii anatomice sunt citate în secolele XIII-XIV, în anul 1276 fiind dată prima dispoziţie
medico-legală.
Universitatea din Paris a fost fondată oficial în anul 1215 de către PHILIPPE AUGUSTE,
iar facultatea ei de medicină nu la mult timp după aceasta, dar în orice caz după cea din
Montpellier. Universitatea din Bologna a fost fondată în anul 1123, facultatea sa de medicină
luând fiinţă în 1250. În anul 1348 s-a deschis univeristatea din Praga (care a avut de la început
şi facultate de medicină), fondată de împăratul Romei, Carol al IV-lea, purtându-i numele:
Universitatea lui Carol sau Carolingiană. În decembrie 1425 Jean al IV-lea de Brabant obţine de
la Papa Martin al V-lea o autorizaţia (bulă) de a deschide la LOUVAIN în anul 1426, o
universitate, prima din Ţările de Jos.
La Padova, în această perioadă este cunoscut Pietro de Montagnana (fig. 55), celebru
ca practician.
La Padova au studiat şi români. Primul român a fost Radu Mihnea, după 1591. Apoi au
fost: Alexandru Mavrocordat (tatăl viitorului domnitor fanariot Nicolae Mavrocordat), stolnicul
Constantin Cantacuzino (1667-1668) şi fiul sau Radu (Rodolfo), care a studiat dreptul.
La Paris sunt doi absolvenţi iluştrii rămaşi în istoria medicinii: Albertus Magnus (1192-
1280) domnican german şi Roger Bacon (1214-1294), franciscan englez. Ambii aveau
cunoştinţe enciclopedice şi erau foarte buni cunoscători în ştiinţe naturale, filozofie şi teologie.
Dar, în timp ce germanul s-a supus autorităţilor (bisericeşti), englezul era un gânditor
independent. Se spune că Bacon ar fi investit o parte din averea sa foarte mare în experienţe
ştiinţifice. Lui i se atribuie mai multe descoperiri: ar fi inventat telescopul, microscopul, ochelarii,
un clopot pentru scafandri şi a prevăzut că va veni o vreme când omul va putea zbura. În
scrierile sale Bacon nu respectă dogmele bisericii şi şeful franciscinilor îi întrerupe cursurile şi îl
pune sub supraveghere la Paris, interzicându-i să mai publice alte lucrări ştiinţifice. Dar
"doctorul admirabil" cum era numit Bacon va beneficia de protecţia Papei Clement al IV-lea şi
va beneficia de oarecare libertate până la moartea acestuia, după care îi sunt din nou interzise
lucrările şi Bacon este închis. Deşi a fost în dizgraţia bisericii, Bacon are remarcabile merite în
practica medicinii, el fiind şi primul care recomandă aplicarea metodei experimentale în
medicină.

Pandemiile din Evul Mediu

Niciodată Europa nu a suportat atâtea îmbolnăviri ca în Evul Mediu. Deşi puţin populată
în raport cu perioada actuală, Europa Medievală a pierdut sute de mii de locuitori. De exemplu,
Florenţa a pierdut între 1/3 - 1/2 din locuitorii săi. Venită probabil din China, teribila pestă a
traversat Persia, Rusia şi Turcia, răspândindu-se în Europa unde a făcut ravagii. Se spune că
în cinci ani a făcut peste 25 milioane de victime. Pesta neagră sau bubonică, transmisă la om
de păduchele şobolanului, ajunsă în Europa Occidentală în jurul anului 1346, era considerată
de biserică ca o pedeapsă de la Dumnezeu. Boala era răspândită prin intermediul navigatorilor.
De exemplu, în Sicilia ea s-a răspândit în 1347 în urma ancorării în portul Messina a două
corăbii genoveze ai căror marinari erau bolnavi de pestă. Tot aceste două corăbii au dus boala
şi la Pisa, întinzându-se apoi în toată Toscana. Informaţii asupra răspândirii şi simptomatologiei
pestei avem de la călugărul Michel di Piazza, dar şi de la celebrul romancier Boccacio, în
romanul său Decameronul (tatăl său a murit de pestă). Prima epidemie de pestă, "pesta
justiniană", a devastat lumea între 541-580. La Constantinopol erau aproape 1.000 de morţi pe
zi, iar unele oraşe din occident au fost depopulate complet. Exemplul semnificativ este însă
pesta din anii 1346-1353, epidemia izbucnind aproape simultan în marile porturi ale Mediteranei
Occidentale: Messina, Veneţia, Genova, Marsilia, Barcelona. Epidemia loveşte o Europă
Occidentală subalimentată şi face ravagii mari. Cea mai gravă este pesta pulmonară, de 10 ori
mai ucigătoare ca pesta bubonică şi cu o propagare de 10 ori mai rapidă. În 1346 pesta va
ucide în câteva luni 25 de milioane de europeni, aproape un sfert din populaţie. Marsilia pierde
în câteva luni aproape o treime din locuitori, Florenţa 100.000, Parisul 50.000, Londra 100.000
de locuitori, Viena 40.000.
Medicii erau conştienţi de neputinţa lor în faţa extinderii acestei calamităţi. Guy de
Chauliac, celebrul medic francez, ataşat persoanei papei Clement, spunea că această boală
era umilitoare pentru medici, deoarece nu o puteau vindeca şi că frica de contagiune interzicea
vizitarea bolnavilor. Deoarece nu-i puteau îngriji pe bolnavi, medicii nu primeau onorariu.
Medicii nu luau decât măsuri profilactice care erau insuficiente şi uneori chiar ridicole. Astfel
facultatea din Paris recomanda o dietă specificând că alimentele reci, umede şi apoase erau
nocive. Peştele era nociv pentru că trăia în apă. Excesele de abstinenţă, excitare, mânie şi
beţie erau periculoase. Pentru că medicii credeau că aerul este plin de miasme contagioase,
cei care îndrăzneau să se apropie de bolnavi se îmbrăcau cu un costum special (fig. 56) "în
piele de Levant", în mâini aveau mănuşi, pe cap aveau o cagulă găurită în dreptul ochilor unde
aveau plasaţi doi ochi de cristal şi prevăzută cu un "respirator" umplut cu ierburi aromatice,
acest ansamblu de îmbrăcăminte dându-le aspectul de păsări mari cu cioc lung. Pentru
purificarea aerului erau încercate tot felul de antidoturi. Astfel, în camere erau plasate boluri cu
lapte proaspăt, pe buzele muribunzilor se punea pâine caldă, în speranţa de a fi resorbite
otrăvurile bolii. Cirezi de rumegătoare erau dispuse pe străzi pentru ca respiraţia lor să purifice
atmosfera. În Balcani, în Ungaria se credea că mirosurile foarte pestilenţiale ar putea împiedica
apariţia bolii şi de aceea în camere erau ţinuţi ţapi. Alţii propuneau să se amestece propria urină
cu pelin şi să se bea în fiecare dimineaţă. Se foloseau amulete şi se apela la vrăjitori.
Se foloseau recipiente speciale cu 8 sectoare, care conţineau petale parfumate şi ierburi
mirositoare pentru a asana atmosfera, a îndepărta boala şi a vâna moartea (fig. 57).
Diferite instrumente metalice (fig. 58) erau folosite încălzite la roşu pentru a cauteriza
colecţiile purulente din pesta bubonică, dar şi pentru a închide ulceraţiile pielii şi plăgile
amputaţiilor. Aceste instrumente erau lungi pentru a putea permite medicilor sau celor care le
utilizau să stea la distanţă de bolnav şi să nu se contamineze (în special în lepră sau pestă).
Din fericire guvernanţii şi edilii erau mai bine plasaţi pentru a limita extinderea pestei. În
Italia primele decrete vizând epidemia au fost promulgate în Regio di Calabria în 1374 de către
vicontele BERNABO care a dat următoarea ordonanţă:"Bolnavul cu pestă va fi condus în afara
oraşului pe câmp, unde va muri sau se va vindeca. Cei care au îngrijit bolnavii de pestă vor
rămâne închişi timp de 10 zile înainte de a lua contact cu semenii săi. Preoţii trebuie să
examineze bolnavii şi să-i denunţe autorităţilor, sub pedeapsa de a fi arşi pe rug, cu confiscarea
bunurilor. Celor care vor transmite pesta li se vor confisca bunurile în favoarea statului, cu
excepţia celor care vor fi izolaţi în acest scop, nimeni nu va îngrijii bolnavii de pestă sub
pedeapsa cu moartea şi confiscare bunurilor". Dacă ne gândim că pesta era transmisă prin
păduchele şobolanului, că tratamentul medical era absolut ineficace şi că promiscuritatea în
oraşele suprapopulate favorizau răspândirea bolii, această ordonanţă era binevenită, exceptând
bineînţeles exagerările.
Carantina instituită în Italia reprezenta un eveniment remarcabil; având în vedere faptul
că noţiunile de patologie şi de contagiozitate la acea vreme erau destul de precare. Cuvântul de
carantină provine de la măsurile sanitare adoptate în această perioadă în mica republică
Raguza, pe malul oriental al Adriaticei. Autorităţile acestui minuscul stat au instituit un sistem
sever de o mare utilitate pentru Veneţia. A fost construit un debarcader la distanţă de oraş si de
port, unde debarcau emigranţii şi trebuiau să aştepte o perioadă de 30 de zile care apoi s-a
prelungit la 40 de zile, de unde şi denumirea de carantină. Aceste măsuri s-au extins apoi în
statele şi oraşele libere ale Germaniei unde exista o disciplină de fier, ajungându-se să se
pedepsească şi morţii: o servitoare a transmis pestă şi stăpânului, cadavrul său fiind deshumat
şi ars.
După biserică pesta era considerată ca o pedeapsă divină pentru păcatele oamenilor.
Această credinţă a persistat până în anul. 1720, când a izbucnit ultima mare epidemie la
Marsilia. Natura răului fiind descoperită, fiecare autoritate ecleziastică era liberă să specifice
cărui păcătos trebuie să-i fie imputată pedeapsa cerului. Preoţii spanioli dădeau vina pe operă,
cei englezi pe teatru. Numeroşi preoţi credeau că epidemia a fost declanşată de pantofii ascuţiţi
care se purtau în aceea vreme. O parte din germani credeau că de vină este îmbrăcămintea lor
de duminică, care era lipsită de modestie şi au hotărât să poarte haine de o extremă
simplicitate, de culoare gri, iar femeile să se îmbrace în negru. În Franţa, de vină ar fi fost
căsătoriile consanguine ai celor trei fii ai lui Phillipe al IV-lea de Valois. În Polonia s-ar fi datorat
faptului că un vrăjitor a fost îngropat într-un pământ sacru. Protestanţii vedeau în pestă, în anul
1552, o răzbunare divină din cauza divergenţelor în doctrina bisericească împărţită în mai multe
dogme. Dar acest atac al protestanţilor împotriva bisericii catolice nu era decât un pretext, care
atunci când în 1529 "transpiraţia engleză" a invadat Germania, biserica catolică a proclamat că
apariţia unei noi religii ar fi cauza apariţiei unor noi suferinţe pentru cei răi.
Atunci când epidemia a atins vârful său culminant la Marsilia, iezuiţii şi capucinii din
împrejurimi s-au pus la dispoziţia celor bolnavi ca şi confreria "Nebunilor", fondată cu scopul de
a combate teama de moarte. În Elveţia, "Compania Nebunilor" din AARAU, trecea că este sub
protecţia Sfintei Fecioare şi a Sfântului Sebastian, patronul celor bolnavi de pestă. Un alt patron
al pestoşilor a fost Sfântul ROCH. Biserica protestantă a avut şi ea eroi: Martin Luther care a
rămas la WITTENBERG în timpul epidemiilor din 1516, 1527, 1535, 1538 şi 1539. Pentru unii
pesta era rezultatul unor vrăjitorii, alţii spuneau că ar fi consecinţa faptelor rele ale adversarilor
lor politici. Se vorbea de mirosuri otrăvitoare de care erau răspunzători evreii, motiv de a-i arde
pe rug, uneori în număr mare, fapte incriminate, uneori chiar vehement (Boccacio).
În 1348 la Strasbourg un chirurg evreu este acuzat că a provocat pesta otrăvind apa
dintr-o fântână. El este judecat şi executat pe loc. La Benfeld, unde s-au reunit reprezentanţii
oraşelor imperiale, decizia este luată oficial de a nimici comunităţile evreieşti pentru a calma
mânia divină. De asemenea sunt acuzaţi cerşetorii, care au otrăvit apa de băut.
În 1485 un nou flagel îşi face apariţia în Europa: "transpiraţia engleză” denumită aşa
pentru că se credea că această maladie ar fi debutat în Anglia din cauza climatului şi a
caracterului locuitorilor săi. Se afirmă că ploaia nu a contenit în Anglia timp de 5 ani până în
momentul apariţiei epidemiei. S-a dovedit astfel că obiceiurile puţin igienice şi lipsa de curăţenie
existentă la englezi, erau nocive pentru sănătate. Recidive ale acestei epidemii: 1506, 1517,
1528, 1532. Boala atingea în special pe bărbaţii care făceau excese alimentare şi de băutură.
Prezenţa durerii generalizate cu transpiraţie mortală şi arzătoare care cuprindea întreg corpul,
irită sângele, cu arsuri la stomac şi cap. Aceste suferinţe erau atât de mari, încât bolnavul era
doborât la pat. Incapabili să suporte căldura arzătoare, ei aruncau orice cearceaf sau pătură
care îi acoperea. Din cauza condiţiilor neigienice de viaţă ale englezilor, ERASMUS refuză
invitaţia regelui HENRIC al Vlll-lea şi a cardinalului WOLSEY de a se stabili în Anglia.
Există limite ale suferinţei umane care pot fi îndurate fără a se strica echilibrul mintal al
individului. În cursul Evului Mediu, această limită a fost adesea atinsă şi chiar depăşită.
Convinşi că bolile reprezintă o pedeapsă divină, oamenii umpleau bisericile şi ridicau rugi,
fanaticii făcând penitenţe în public, încurajându-i pe cer din jur să facă la fel. Fobia religioasă şi
isteria colectivă se propagau peste tot. Pe teritoriul Austro-Ungariei exista Confreria crucii.
Această companie trimitea în lume misionari îmbrăcaţi în haine lungi, cu cruci roşii mari pe
piept. Fraţii purtau bice cu triplă împletitură şi terminate cu vârfuri din fier. Ei traverseau oraşele,
având capul acoperit cu o glugă şi ochii coborâţi. Erau anunţaţi cu sunete de clopoţel. Cetăţenii
se adunau în pieţe, pentru a asista la penitenţa lor publică. Această ceremonie avea loc de
două ori pe zi şi după ce îşi formau un număr oarecare de "convertiţi", misionarii mergeau apoi
în alte locuri.
Uneori isteria colectivă lua alte forme. Indivizii începeau un dans vijelios, convulsiv, numit
dansul lui Saint-Guy sau al lui Saint-Jean (fig. 59), care avea loc într-o piaţă publică. Ei strigau,
se zbăteau timp de ore întregi până ce cădeau epuizaţi. După ce-şi reveneau, ei începeau
dansul în alte localităţi. Făcându-şi mulţi adepţi, biserica s-a neliniştit de aceste forme de isterie.
Ea a instituit ceremonii de exorcism public pentru a-i elibera pe cei posedaţi şi a reuşit astfel să
oprească pe moment răspândirea acestui dans maniac.
Acest dans este cunoscut în Italia încă din secolul X şi se atribuia a fi rezultatul
înţepăturii unui păianjen numit tarantula, de unde şi numele unui dans foarte animat care se
numeşte şi acum tarantela.
În Germania de vină era considerat a fi diavolul. Paracelsus contrazicea cu vehemenţă
această credinţă, considerând că nici o boală nu trebuia a fi atribuită diavolului şi nici să fie
numită după un sfânt.
"Răul fierbinţelilor" sau "focul sfântului Anton" era provocat de către ingestia alimentelor
infestate, pâine şi făină, cu o ciupercă a secarei. Era vorba deci de o intoxicaţie alimentară care
interesa mici grupuri care mâncau în comun (aceeaşi pâine). "Răul fierbinţelilor" provoca dureri
viscerale intolerabile, comparate cu un foc devorant, de unde şi numele de "focul sfântului
Anton" si o gangrena uscată a membrelor care se mortificau înnegrindu-se.
O altă maladie era lepra. În Franţa, în 1226 existau mai mult de 2000 de leprozerii.
Acestea erau formate dintr-un corp de locuinţe depărtate de orice altă aşezare omenească,
expuse la soare .şi cu un râu mic (se evita ca leproşii să polueze fântânile). Alături de locuinţe
se aflau o capelă şi un cimitir rezervat leproşilor. Totul era riguros reglementat în viaţa
leproşilor: hrană, îmbrăcăminte, resurse, posibilităţi de deplasare a bolnavilor. Dar nu existau
îngrijiri medicale. Lepra constituia o mare teroare şi singura măsură care se putea lua era
evitarea bolnavilor. Din momentul în care boala era diagnosticată, leprosul era supus
ceremonialului "morţii civile", care făcea din el un "mort viu", un paria deposedat de toate
drepturile sale civile şi depinzând de mila publică. Autoritatea religioasă pronunţa separarea
leprosului de lume şi acest fapt era publicat în biserică. Preotul local primea leprosul (îmbrăcat
într-o robă neagră) la poarta bisericii şi îl anunţa că el nu mai aparţine comunităţii, apoi îl
stropea cu apă sfinţită şi bolnavul asculta slujba religioasă pentru ultima oară, dar într-un loc
separat în biserică. Leprosul era apoi condus în procesiune în leprozerie şi i se dădea o
cabană. Se arunca pe acoperiş cu puţin pământ din cimitir, gest simbolic al morţii civile,
zicându-se: "fii mort pentru lume, dar revii din nou la Dumnezeu". Era o veritabilă ceremonie
funerară la sfârşitul căreia i se enumerau bolnavului toate interdicţiile pe care trebuia să le
suporte. La sfârşit, preotul îi dădea un clopot care semnala prezenţa leprosului şi îndepărta
populaţia. Nenorocirea se răsfrângea şi asupra copiilor leprosului: aceştia erau consideraţi ca
"impuri" de la naştere şi nu erau botezaţi. Ei nu puteau primi moştenirea. Biserica avea dreptul
să desfacă căsătoria dintre un lepros şi soţia sa, care putea să se căsătorească din nou.

MEDICINA ARABA

În 431, patriarhul Constantinopolului, Nestorius, acuzat de erezie de către biserica


catolică, s-a exilat cu discipolii săi în Persia. În drumul lor spre Persia au înfiinţat şcoli de
medicină în Grecia şi Mesopotamia. Ei au tradus cărţile greceşti şi romane.
În anul 640 e.n. arabii au cucerit Alexandria şi au ars cărţile găsite aici, cu excepţia celor
de medicină. Arabii şi-au tradus cărţile de medicină greceşti, dar s-a considerat că n-au făcut
progrese în anatomie, religia musulmană interzicându-le cu stricteţe să se apropie de cadavre.
Apoi discipolii lui Mohamed, fondatorul Islamului, invadează Persia, Orientul Mijlociu,
restul Africii de Nord şi Spania. Ei au creat şcoli de medicină la Bagdad, Cairo şi Cordoba (fig.
60). Spre sec. al IX-lea se formează un vast imperiu musulman, care avea ca centru Bagdadul.
Din punct de vedere medical, aceasta reprezintă un eveniment fericit pentru că Islamul adoptă
o atitudine liberă în privinţa ştiinţelor. Savanţii erau primiţi cu braţele deschise, indiferent de
originea şi religia lor. Când vorbim de medicina arabă, nu este vorba decât de limba de
exprimare, pentru că profesorii din centrele pedagogice ale Islamului nu trebuiau să fie
neapărat arabi prin naştere, printre ei existând şi sirieni, persani, evrei, turci, greci şi chiar
spanioli. Deci, nu era nevoie să fii discipol al lui Mohamed, o parte din reprezentanţii şcolii
arabe medicale fiind evrei sau creştini.
Ca orice imperiu în ascensiune şi cel arab a fost interesat de organizarea vieţii sociale,
care a interesat şi medicina. În anul 923 dreptul de liberă practică medicală în lumea arabă a
fost condiţionat de un certificat de aptitudini obţinut de la autorităţi după absolvirea unor cursuri
teoretice şi practice. Se construiesc spitale foarte frumoase: Damasc şi Cairo. Cel din Cairo,
funcţiona din 872 fiind dotat cu farmacie proprie, iar în anul 1276 a fost înfiinţat marele spital din
Cairo, care a constituit un model pentru instituţiile similare în lumea arabă.
Se spune că în spitalul din Damasc consultaţiile erau gratuite şi chiar familia sultanului
Saladin nu plătea pentru consultaţii şi tratamente. Medicii erau foarte primitori cu bolnavii şi
vizitatorii, consultau bolnavii (luau şi pulsul) şi prescriau tratamentul medicamentos şi regimul
alimentar. Cordoba a devenit capitala Califatului Occidental şi oraşul avea 200.000 de case şi
un milion de locuitori. Nevoile materiale şi spirituale ale cetăţenilor erau asigurate de către 600
hanuri, 900 băi publice, 600 moschei (fiecare cu şcoala sa). În provincia Cordoba existau 17
universităţi şi 70 biblioteci publice, dintre care cea mai mare era El Hakem şi care conţinea
250.000 de volume.
În medicina arabă se pot distinge trei mari faze care se suprapun peste cele trei faze ale
istoriei generale: cuceririle victorioase, apogeul şi declinul.
Prima fază se caracterizează printr-un fenomen care a fost numit pe drept cuvânt "febra
traducerilor". Succesorii profetului nu se mulţumeau numai cu cucerirea militară, ci asimilau şi
cultura ţării ocupate, traducând scrierile greceşti pe care le găseau. Anecdotă: Califul Al-
Mammoun (786 - 833) după ce l-a învins pe împăratul bizantin Mihail al lll-lea, a impus prin
tratatul de pace încheiat ca să i se dea câte un exemplar din toate cărţile greceşi ale
împăratului. Această traducere a autorilor greci în arabă a însemnat un veritabil transfer a
patrimoniului cultural occidental în lumea arabă. Acest proces a durat până în secolul al Xlll-lea
când are loc o traducere din arabă în latină. În anul 900 întreaga medicină hipocratică şi
galenistă era tradusă în arabă, dar şi în ebraică, pentru că evreii colaborau perfect cu arabii.
Traducând aceste opere, arabii au contribuit în felul acesta la conservarea lor. Suferind un
veritabil periplu lingvistic (din greacă în siriană sau persană, apoi în arabă şi în final în latină),
este lesne de imaginat că textele originale au putut fi alterate sau amputate de către teologii
mai degrabă adepţi ai ortodoxiei religioase decât ai adevărului istoric. Se înţelege astfel de ce
umaniştii Renaşterii căutau sursele pure şi originale ale patrimoniului grec.
Cea de a doua fază a medicinii arabe este cea creatoare. Ea începe în sec. X, în plin
apogeu al culturii arabe şi limba ştiinţifică dominantă este araba. Marii medici-filozofi care
marchează această epocă nu sunt toţi din Arabia, unii fiind originari din Persia, Siria, Egipt sau
Spania meridională. Ei sunt marcaţi de medicina hipocratică şi galenistă, cu influenţe din
Persia, India şi Egipt. Deci, medicina arabă este cosmopolită. Se dezvoltă, deşi slab, cercetarea
ştiinţifică arabă, aceasta fiind posibilă datorită sistemului spitalicesc arab. În timp ce în Europa
Occidentală "Hotel Dieu" nu sunt decât refugii pentru bolnavi, îngrijirile medicale fiind de
importanţă secundară, arabii au veritabile spitale moderne, unde medicii duc o reală muncă de
îngrijire a bolnavilor şi au responsabilităţi medicale. Bolnavii spitalizaţi sunt văzuţi în mod
regulat şi fac obiect de studiu pentru studenţi, aspect care în Europa se întâmplă abia în sec
XVIII.
Arabii au un instrumentar chirurgical dezvoltat la care ataşasează accesorii atât pentru
utilitatea instrumentului (mai uşor de mânuit şi de trasportat) cât şi pentru estetică (fig. 61).
Ei sunt reputaţi şi pentru numeroasele produse farmaceutice pe bază de camfor, mirt,
cuişoare. Aceste plante pisate, mojarate (fig. 62) erau prescrise sub formă de elixire (pe bază
de alcool), enoli (pe bază de vin) preparate apoase pe bază de fructe, zahăr şi miere (jelab),
emulsii şi mai ales siropuri, cele mai caracteristice pentru farmacia arabă. Se atribuie de
asemenea arabilor perfecţionarea alambicului şi distilării. Produsele medicamentoase erau
conservate în vase de pământ smălţuite (fig.63), care puteau fi spălate uşor. Arabii foloseau
medicamente fabricate din produse de origine animală: ambra cenuşie, care provenea din
intestinul caşalotului.
Cu toate acestea arabii mai apelau şi la magie, după cum se poate vedea din fig. 64, în
care pe recipientul metalic se poate citi: "Această cupă binecuvântată neutralizează toate
otrăvurile. În ea sunt reunite puteri binefăcătoare. Ea este utilă împotriva tuturor îmbolnăvirilor.
Persoanele bolnave sau "agentul lor de vindecare" bând din ea, vor fi vindecate cu ajutorul lui
Dumnezeu”.

Personalităţi din lumea arabă


AN BAKR-MOHAMED-IBN-ZAKARIAS sau RHAZES (850-923) (fig.63) medic arab de
origine persană format la Bagdad, a fost chemat de către sultanul Al Mansour pentru a conduce
noul spital al oraşului. El a scris peste 200 lucrări în toate disciplinele şi avea o pregătire
multilaterală fiind şi alchimist, matematician şi filozof. A scris despre variolă şi ruieolă şi era
interesat foarte mult de bolile oculare, răspândite foarte mult în Orientul Mijlociu. Spre sfârşitul
vieţii el devine orb din cauza unei cataracte bilaterale, refuzând sa se opereze.
ALI-IBN-AL ABBAS a scris în 980 "cartea regală" în care se referă şi la arta medicală.
ABU'L QUASIN UHALEF IBN ABBAS AS ZAHRAVI (912,936-1013) cunoscut sub
numele de ABULCASIS, a fost contemporan cu Avicena. Născut la Zahra, aproape de
Cordoba, el a făcut următoarea afirmaţie: "Raţiunea pentru care noi nu avem operatori abili este
aceea că arta medicinii cere timp pentru a o însuşi. Acela care vrea să practice chirurgia,
trebuie mai întâi să studieze anatomia, aşa cum ne-a învăţat Galenus, adică să cunoască bine
funcţia organelor, forma, funcţionarea şi relaţiile dintre ele; trebuie mai întâi să cunoască
diferitele oase, tendoane şi muşchi, numărul şi poziţia lor, venele, arterele ca şi regiunile prin
care trec. Dacă anatomia este ignorată, vor fi comise greşeli, iar pacientul va muri". El este
autorul cărţii Al Taserif sau Al Tersif (Expunerea materiei), o enormă lucrare în 30 de volume,
în care chirurgia ocupă un loc important. Îşi ornează textul cu planşe ilustrând capitolele de
chirurgie şi obstetrică. În această lucrare care este un fel de Biblie pentru chirurgii Occidentului
medieval, Abulcasis descrie oprirea sângerării arteriale prin cauterizare; după secţionare vasul
se retractă diminuându-şi calibrul; ligatura cu fir puternic şi aplicare de medicamente
astringente, cunoaşte litotomia, cura herniilor, tiroidectomia; descrie diverse tipuri de amputaţii,
rezecţia anevrismelor membrelor; propune tratamentul fistulelor şi nu ignoră trepanaţia.
ABU ALI AL-HOSEIN IBN SINA (980-1037) care s-a născut în Persia lângă Buhara, este
cunoscut sub numele latinizat de AVICENA, fiind socotit "prinţul medicinii arabe" (fig. 66, 67),
unul din cei mai mari medici-filozofi ai epocii. Viaţa sa a fost foarte trepidantă, împărţită între
plăcerile lumeşti (masă şi pat) şi bucuriile puterii (el a fost primul vizir după ce a vindecat un
emir şi a cunoscut o serie de numiri flatante, destituiri, perioade de putere şi de închisoare).
Contemporanii săi spuneau despre Avicena: "Întreaga sa filozofie nu-l poate face virtuos
şi nici toată medicina sa nu-l poate învăţa cum să-şi păstreze sănătatea". Cu sănătatea
şubrezită din cauza exceselor, Avicena a murit la 58 ani, după ce a citit Coranul, eliberându-şi
sclavii şi împărţindu-şi averea la cei săraci. Avicena a fost de toate: filozof (el cunoştea cuvânt
cu cuvânt metafizica lui Aristotel, pe care l-a citit de 40 de ori), poet, fizician, alchimist,
astronom şi medic. Avea o memorie formidabilă şi o capacitate de lucru prodigioasă. Opera sa
a fost imensă. I se atribuie peste 150 lucrări nemedicale şi 16 lucrări medicale, dintre care cea
mai cunoscută este "Canonul medicinii", care a dominat Occidentul până la începutul secolului
XVI. Deşi operă de compilaţie, Avicena a completat Canonul cu observaţiile sale personale.
Astfel el dă o descriere amănunţită a meningitei acute, pe care o deosebeşte net de banalele
reacţii meningeale. Descrie simptomele diabetului, deosebeşte mai multe feluri de ictere.
Cunoaşte etiologia sciaticii, care ar fi provocată de o leziune a marelui nerv de la coapsă.
Menţionează rolul şobolanilor în propagarea pestei şi propune tratamentul anemiilor prin
ingestia de măduvă prospătă (crudă).
În prefaţa la "Canonul medicinii" fig. 68, Avicena mărturiseşte că a fost determinat de
prietenii şi pacienţii săi să scrie despre teoria şi practica medicinii în cinci cărţi: prima carte se
referă la problemele generale ale ştiinţei medicale, adică definiţia medicinii, despre sănătate şi
boală şi despre alcătuirea corpului omenesc - anatomie fig. 69; în cartea a doua se referă la
farmacologie; în cartea a treia se referă la bolile organelor şi la începutul fiecărui organ descrie
anatomia lui; în cartea a patra se referă la modificările generale ale organismului în îmbolnăviri
(boli generale); iar în cartea a cincea se referă la farmaceutică (prepararea medicamentelor).
Avicena era un bun cunoscător al pulsului, el descriind şi neregularităţile pulsului cauzate
de amor. Ca medic practician şi teoretician, Avicena a fost clinician, chirurg, oftamolog,
dietetician, gerontolog, farmacolog.
În ordine cronologică Avicena este considerat al treilea mare medic al tuturor timpurilor
după Hopocrat şi Galenus.
ABU MERWAN IBN-ZUHR (AVENZOAR) 1073-1162 din Sevilla, fiu de medic, a început
să studieze medicina şi farmacia de la vârsta de 10 ani, practicându-le fără a fi bolnav
niciodată, până la vârsta de 70 ani. A inventat multe siropuri experimentând plante veninoase şi
antidoturile lor. Se pare că el a descris mediastinul, ca fiind spaţiul triunghiular dintre cele două
pleure, menţionând abcesul mediastinal, simptomatologia locală şi generală a acestuia şi incizia
lui chirurgicală. A realizat un tratat despre fracturi şi luxaţii.
IBN ROSHD ABU-SALID MOHAMMED (AVERROES) 1126 (1140) - 1198. Născut la
Cordoba (el a fost elevul lui Avenzoar) a murit la Marakech. Supranumit "doctorul subtil" el
era în acelaşi timp teolog-filozof, competent în juristprudenţă şi matematică, fizician şi
astronom. El a cunoscut gloria, bogăţia si beţia puterii, fiind numit guvernator al Andaluziei. A
scris tratatul medical "Carte universală despre medicină" şi comentarii asupra lui Aristotel. În
tratatul său medical de inspiraţie galenică tradus în latineşte sub numele de Colliget, Averroes
diferenţiază sufletul (care este muritor) de spirit (care este nemuritor). El afirmă că între religie
şi înţelepciune nu există o contradicţie: ambele explică acelaşi lucru, dar cu alte mijloace. În
tratatul său în 7 volume, Averroes arată rolul retinei în vedere şi afirmă că variola nu atinge
niciodată a doua oară acelaşi subiect.
MAIMONIDE (1135-1204) este un medic evreu născut la Cordoba şi mort în apropiere
de Cairo. Victimă a fanatismului religios, care-l alungă din Cordoba, el se retrage la Fez şi
apoi la Cairo, devenind rabinul şi medicul lui Saladin, după ce a refuzat ofertele mai multor
regi, printre care şi Richard Inimă de Leu. Reputaţia sa mare, atât la arabi cât şi la creştini îi
atrag supranumele de "vulturul sinagogii" (stindard). În medicină Maimonide este galenist şi
îşi scrie lucrările în arabă, traducându-le în ebraică: comentarii asupra lui Hipocrat şi Galenus,
aforisme, scrisori despre dietă, tratat despre otrăvuri. El a scris un text cu tendinţă etică
"rugăciunea medicală" în care se găseşte o morală de o mare modestie şi de o remarcabilă
fineţe.
IBN AN NAFIS (1210-1288). Născut la Damasc, se mută la Cairo, unde a lucrat în
spitalul An Nasari (întemeiat în 1172) şi apoi în spitalul Mansari (înfiinţat în 1282):
funcţionează şi astăzi, dar ca centru de oftalmologie. După moartea sa, Nafis a lăsat spitalului
Mansari biblioteca sa. În special oculist şi dietetician, Nafis a scris: "Cartea medicinii
generale", "Tratat de oftalmologie", "Tratat despre dietă". De asemenea a conspectat pe
înţeles “Canonul lui Avicena”. În "Comentarii" despre Hipocrat, Galenus şi Avicena, Nafis a
făcut în anul 1260 descoperirea corectă a circulaţiei mici a sângelui rămasă multă vreme
necunoscută, cu trei secole înaintea celor ale lui Miguel Serveto şi Realdus Columbus şi cu
aproape patru secole înaintea aceleia a lui Harvey, care a şi impus-o lumii întregi.
În anul 1324, At-Tatavi studiază scrierile lui Nafis în original şi subliniază constatările şi
afirmaţiile acestuia: "sângele trece prin plămâni, nu pentru a-i nutri, ci pentru a se satura cu
aer; există legături directe între arteră şi venele pulmonare; venele pulmonare nu sunt
umplute nici cu aer nici cu funingine, ci cu sânge; peretele arterei pulmonare este mai gros
decât cel al venelor; septul interventricular nu are pori". Deci, Nafis nu îi recunoaşte lui
Galenus infailibilitatea. De asemenea el îl contrazice şi pe Avicena care considera că inima
este hrănită de ventriculul drept, afirmând că inima este hrănită prin vase speciale care
pătrund în muşchiul cardiac. Toate acestea ne fac să credem că Nafis a disecat (bineînţeles
în secret).
Ce bilanţ se poate face acestei perioade strălucite a istoriei medicinii arabe din Evul
Mediu? Ar fi injust sa nu se recunoască aportul original al medicilor-filozofi arabi. Nu trebuie
redus rolul lor la acela de simpli comentatori şi traducători ai anticilor greci şi romani sau
egipteni, deşi şi aceasta are o importanţă deosebită: astfel a putut fi conservată şi transmisă
opera medicilor şcolilor din Cos, Alexandria şi tradiţia galenistă.
Datorită imensului spirit de toleranţă existent în primele secole ale Islamului, gânditorii
arabi au putut să-şi lase amprenta lor asupra istoriei medicinii: crearea unui învăţământ clinic
la patul bolnavului, în veritabile centre pedagogice şi spitaliceşti; descrierea micii circulaţii;
studiul sistematic şi dezvoltarea farmacopeei galenice; luarea în evidenţă a bolnavilor psihici
în spitale specializate în care bolile psihice sunt tratate cu diferenţă şi în care se practică
terapia prin activităţi artistice: dans, muzică, teatru.
CURSUL nr. 4

MEDICINA RENAŞTERII

Cuvântul “Renaştere” este întrebuinţat în sensul larg al său. El reprezintă eliberarea


facultăţilor creatoare ale omului şi o eliberare a facultăţii de gândire mult mai mare în raport
cu cea din timpul medieval. Această reînnoire a fost un eveniment de o foarte mare
importanţă, pentru că a redat omului încrederea în capacităţile sale şi îi oferă posibilitatea de
a-şi satisface setea de cunoaştere. În această epocă circumstanţele devin propice
reîntoarcerii la cultură. Popoarele migratoare care invadaseră Europa s-au convertit la
creştinism. Civilizate, ele au fost asimilate de populaţiile pe care le-au cucerit. Peste tot revine
ordinea. Un vânt de libertate redeşteaptă aviditatea omului de a cunoaşte, de a şti. Oamenii
decid de a nu mai accepta fără să verifice ideile şi preceptele impuse de biserică, să facă o
schimbare şi să gândească liber.
Renaşterea culturii şi ştiinţelor au fost posibile datorită condiţiilor istorice şi unor
profunde transformări economice şi sociale dintre care amintim:
1. marile explorări geografice (Marco Polo, Columb, Magelan) şi descoperirea Lumii Noi;
2. dezvoltarea oraşelor, bazate pe interese economice, ducând la stabilirea unei vieţi
citadine complexe, propice dezvoltării ştiinţei şi culturii;
3. crearea marilor state naţionale monarhice (Franţa, Spania, Anglia, Rusia);
4. apariţia unui mod nou de a gândi - omul
5. descoperirea tiparului;
6. debutul medicinii experimentale.
Medicii secolelor XV-XVII au adus contribuţii importante pentru dezvoltarea medicinii, cu
precădere în trei mari domenii: morfologie (mai ales anatomie) şi fiziologie; patologie
generală; chirurgie.
Întoarcerea la clasicism a fost însoţită de o renaştere în domeniul artelor. Marile genii ale
acestor timpuri: Michelangelo, Rafael, Leonardo da Vinci, Dürer, nu se mulţumesc numai să
contempleze frumuseţea corpului uman, ci îl studiază cu atenţie, dându-şi seama că pentru a-
l reproduce pe pânză sau în marmură este necesară cunoaşterea aprofundată a anatomiei.
Anatomia nu înseamnă numai oase ci şi ligamente, muşchi şi chiar viscere. Unii dintre aceşti
mari artişti, împotriva interdicţiilor bisericii, au disecat pe ascuns cadavre umane şi au
desenat structurile pe care le-au observat.
Era unanim recunoscut că practica chirurgiei şi a medicinii în general nu era posibilă fără
cunoaşterea alcătuirii corpului omenesc.”Istoria disecţiei este fără îndoială unul din cele mai
interesante capitole ale progresului omenirii” după cum afirma anatomistul mexican José
Alcantara în 1942.
Deşi disecţia a fost privită mult timp ca un sacrilegiu , nu se poate spune că omul n-a avut
curiozitatea de a vedea şi şti cum este corpul său pe dinăuntru constituit. Din antichitate ne-
au rămas date legate de disecţie, cu toată prohibiţia impusă. La vechii egipteni, cel ce făcea
îmbălsămarea extragea viscerele prin diverse incizii, iar encefalul prin fosele nazale, sub
controlul rigid al celor care asistau, pentru că în concepţia ”reîncarnării” (metempsihoză), cel
disecat era destinat să trăiască din nou. Dovezi certe arată că grecii utilizau disecţia ca
procedeu ştiinţific. La romani disecţia era împiedicată nu numai de concepţiile religioase, ci şi
de cele civice. În Evul Mediu se constată aceeaşi opoziţie din partea bisericii şi a autorităţilor
în ceea ce priveşte disecţia. Bravând interdicţiile încep disecţiile pe cadavre umane (greu de
procurat), recurgându-se pentru aceasta şi la deshumări. Între anii 1445-1448 Donatello
(1386-1466) a realizat la biserica Sf. Anton din Padova, basorelieful intitulat “Miracolul inimii
avarului” reprezentând disecţia cadavrului unui avar (demonstraţie publică), despre care
legenda spune că ar fi fost îngropat aici. Disecţia o face un pastor, în a doua jumătate a
sec.al XIII-lea. Iese în evidenţă naturaleţea cu care se execută disecţia şi lipsa de repulsie
(din contra, interesul) celor prezenţi, cea ce poate sugera că disecţia nu ar fi fost un lucru
chiar atât de neobişnuit pentru acea vreme (fig.70).
Interdicţiile religioase ale disecţiei cadavrelor umane, făceau ca să se utilizeze metodele
(fig.75,76) pentru a învăţa anatomie. În anul 1230 împăratul german Frederic al II-lea a emis
o ordonanţă prin care se interzicea practicarea medicinii fără a fi disecat în prealabil cadavre
umane timp de un an. Au trecut deci 15 secole de la Ptolemeu I până s-a găsit un suveran
care să autorizeze oficial disecţia umană. Se putea face disecţia unui cadavru uman la cel
puţin fiecare cinci ani, în prezenţa tuturor chirurgilor şi medicilor regatului. Dar, papa Bonifaciu
al VIII-lea printr-o bulă dată la 17sept. 1299 şi promulgată la 18 februarie 1300, condamnă ca
prohibite lucrările de anatomie şi decretează că va excomunica pe cei ce tăiau cadavre
umane.
Din anul 1309 se remarcă afluxul laicilor către profesiunea medicală în urma faptului că
papa Clement al V-lea a îngăduit căsătoria profesorilor şi studenţilor de la facultatea din
Montpellier. Dar, anatomia a continuat să fie învăţată oficial, în general prin simple lecturi,
ceea ce înseamnă că medicina continua să fie practicată “ca o ghiceală” fără a avea baze
anatomice. Disecţia a fost autorizată prin bula papei Sixtus al IV-lea (fig.71), cel care are şi
meritul că a îmbogăţit biblioteca Vaticanului şi că a făcut Capela Sixtină. Papa Clement al VII-
lea a autorizat şi el formal studiul practic al anatomiei pentru autopsii medico-legale dându-se
dispoziţii speciale. În general însă , disecţia cadavrelor umane era considerată ca fiind sub
demnitatea de medic. Practic, papa Clement al VII-lea (fig.72) a reconfirmat bula papei Sixtus
al IV-lea şi a exercitat o influenţă pozitivă în acest sens şi asupra celui mai mare împărat al
acelei prime jumătăţi al sec. al XV-lea, Carol Quintul, care avea să joace un rol important în
viaţa lui Vesalius şi favorizarea momentului renaşterii în anatomie, adică a anatomiei
moderene (fig.73,74).
Sunt consemnate disecţii şi autopsii publice, după cum urmează: la Bologna în 1315, la
Siena în 1348, Montpellier în 1336, Veneţia în 1368, Florenţa în 1388, Leida în 1391, Viena în
1404, la Padova în 1429 (iar în anul 1446 s-ar fi făcut aici primul amfiteatru pentru disecţii
publice), la Paris în 1478. Pe meleagurile româneşti prima autopsie menţionată este cea a
cadavrului domnitorului Moldovei, Gheorghe Duca, la 10 aprilie 1685 (o parte din osemintele
sale se păstrează şi astăzi la mânăstirea Cetăţuia din Iaşi).
Se pare totuşi că la Padova s-ar fi dat prima dispoziţie medico-legală, iar primele
demonstraţii anatomice sunt menţionate aici chiar din secolele XIII şi IV.
În anul 1281 este menţionată la Bologna o disecţie pe cadavru uman.
În 1286 s-a efectuat la Cremona o disecţie pentru elucidarea unei morţi. Disecţiile oficiale
erau rare şi se executau ca o ceremonie în faţa studenţilor sau spectatorilor: preoţi, autorităţi,
curioşi. În anul 1300 a fost introdusă disecţia demonstrativă în scop didactic. În 1302 medicul
italian Bartholomeus de Varignana (cel care a ajuns apoi medicul împăratului Henric al VII-lea
şi a scris comentarii asupra lui Hipocrat) a efectuat la Bologna o autopsie medico-legală. În
1308 se aprobă la Veneţia efectuarea unei disecţii în fiecare an. În anul 1376 doctorii şcolii
din Montpellier obţin de la Carol al VI-lea, regele Franţei, aprobarea efectuării unei disecţii
anual, pe cadavrul unei criminal condamnat şi executat. În anul 1391, la universitatea din
Lerida, Spania, a fost autorizată disecţia cadavrului unui criminal condamnat la moarte, o dată
la 3 ani. În anul 1407 se făceau la Paris 2-3 demonstraţii de disecţie pe an. Abia în anul 1540
Henric al VIII-lea a permis şi în Anglia efectuarea a 4 disecţii pe an, iar în 1565, regina
Elisabeta a Angliei a autorizat efectuarea disecţiei pe cadavrele criminalilor executaţi.
Sculptori şi pictori renumiţi au disecat cu pasiune şi seriozitate cadavre umane, pentru a
stabili regulile de proporţionalitate necesare muncii lor.
Leonardo da Vinci (1452-1519), născut la Vinci şi mort la Amboise, a fost unul din puţinele
nume care să se fi înscris cu egal prestigiu în domenii atât de multiple şi diverse, cele cinci
veacuri care au trecut de la naşterea lui neumbrindu-i gloria şi meritele nici uneia din feţele
operei sale. Prieten cu anatomistul Marc Antonio della Tore, care l-a iniţiat în anatomie,
Leonardo da Vinci a disecat în continuare singur, începând din anul 1506 aproximativ 30 de
cadavre, făcând şi injectări intravasculare cu ceară fierbinte, precum şi a cavităţilor. Între
1504-1507, preocupat să realizeze sediul sufletului în creier, obţine, injectând ceară fierbinte ,
mulajul cavitătilor cerebrale. El susţine astfel că în ventriculii laterali este sediul percepţiei, în
ventriculul III sediul sufletului (sensus communis), iar în ventriculul IV se află sediul memoriei.
Leonardo a disecat la spitalul Santa Maria Nueva din Florenţa, la Spitalul Maggiore din
Milano şi la Spitalul “Sfântul Spirit” din Roma. Interesându-l în mod particular anatomia, el a
descoperit că descrierile lui Galenus erau eronate. Bronhiile nu sunt legate de inimă, după
cum a afirmat Galenus, ci ele se diminuă progresiv şi se termină în plămâni. El confirmă acest
lucru suflând aer în plămâni. A examinat valvulele de la originea marilor vase şi a constat că
acestea sunt astfel plasate încât să asigure circulaţia sângelui într-o singură direcţie şi de a
împiedica sângele să reflueze spre inimă. Leonardo a făcut şi secţiuni anatomice prin viscere
şi membre, cu mai bine de trei secole înaintea lui Pirogof, care este considerat că a executat
primul secţiuni anatomice. Este sigur că Leonardo a ajuns să cunoască şi să interpreteze
corect constituţia anatomică a corpului omenesc înaintea lui Vesalius şi de aceea unii au
tendinţa de a-l considera pe el ca întemeietor al anatomiei moderne, alături de Torre şi
Berengario da Carpi.
În anul 1517 când este vizitat la Amboise de către cardinalul d’Aragon, Leonardo trăgea
concluziile după disecţiile pe care le făcuse. El proiectase un tratat de anatomie în 120
capitole, pentru care executase peste 750 de desene anatomice (după alţii aproape 1000)
reunite în 26(60) caiete, care i-au folosit şi ca studii pentru tablourile sale, desene de o
valoare artistică excepţională, dar şi anatomică. Se cunosc 228 planşe (nu de mult au mai
fost descoperite câteva şi în Spania) dintre care 215 se află în biblioteca castelului regal din
Windsor. Ele au fost repartizate astfel: 27 pentru torace şi abdomen, 50 pentru inimă, 31
pentru organele genitale, 30 pentru proporţii ale corpului şi ale segmentelor sale, 32 pentru
atitudini, 42 pentru vase şi nervi, 16 pentru fizionomie. Acestea sunt strict anatomice, fără a fi
îmbogăţite cu elemente sugestive şi artistice ca la alţi anatomişti (chiar Vesalius). Leonardo
da Vinci n-a descoperit anatomia şi nici desenul anatomic, dar le-a consacrat (cu întreruperi)
o perioadă de 21 ani (după unii chiar 41 ani), din viaţa sa atingând un nivel ce a depăşit cu
mult cunoştinţele semenilor şi epocii sale.
Când a murit, Leonardo şi-a lăsat desenele şi manuscrisele elevului său Francesco Melzi,
dar când a murit şi acesta, ele au fost dispersate, stând trei secole în biblioteci din Franţa,
Geramania, Anglia, Italia şi Spania. Leonardo a desenat oase, muşchi (între care muşchii
globului ocular) diferite organe (în special inima şi marile vase), secţiuni prin organe (inimă şi
creier), uterul gravid, precizând poziţia fătului (fig.76-83).
El a transmis formele şi poziţiile cadaverice în forme vii şi atitudini naturale, a înfăţişat
unele relaţii anatomice ale structurilor musculare, a ajuns să cunoască şi a convins şi pe alţii,
artişti şi anatomişti, că este necesar să ştie ce grupe musculare dau anumite forme în
activitate sau în repaus.
Albrecht Durer (1471-1528) a realizat în 1507 “Adam şi Eva” (fig.84) modele excepţionale
de anatomie pe viu, dovedind o temeinică cunoaştere a formelor exterioare ale corpului
uman, după influenţa şcolii de pictură elveţiene. Durer a scris:”De symetria partium
humanorum corporum, seu de proportione corporis humani libri quator e germanica lingua in
latinum versi” (fig. 85,86). Acesta este unul dintre primele şi cele mai complete tratate de
anatomie pe viu, cu canoanele, proporţiile şi măsurile corpului omenesc şi a devenit cartea de
căpătâi pentru artiştii pictori şi sculptori.
Michelangelo (Miguel Angelo) Buonarroti (1475-1564), fig.87, a disecat împreună cu Marc
Antonio della Tore şi cu Realdus Columbus şi a realizat statuia lui David, de la Florenţa,
considerată ca fiind cea mai frumoasă prezentare a unui corp de bărbat (fig.88).
Rafaello Santi (1483-1520) San Sanzio, zis Rafael (fig.89, 90) şi Tiziano Vecelio (1490-
1576) zis Tizian (fig.91, 92) au dezvoltat şi perfecţionat studiul formelor exterioare în mişcare
şi expresivitate. Deşi în Italia secolului XIV se generalizase deschiderea cadavrelor,
materialul anatomic se procura greu, disecţia era tot întâmplătoare, condiţionată de existenţa
cadavrului, care, neconservat, intra repede în putrefacţie. Procurarea cadavrelor, ca şi
disecţia, se mai faceau şi pe ascuns, pentru că până târziu Inchiziţia nu privea cu ochi buni
asemenea ocupări. Astfel Paolo Caliari, zis şi Veronese (fig. 84) a fost interogat de Inchiziţie
doar pentru unele idei mai laice expuse în tabloul său “Ciona Domnului”, căruia din această
cauză a fost nevoit să-i schimbe numele în “Cina din casa lui Levi”.
Benvenuto Cellini (1500-1571) i-a avut prieteni şi îndrumători în anatomie pe Berengario
da Carpi şi pe Vidius (fig. 93).
În aceeaşi perioadă există însă şi anatomişti “puri” care fac posibilă apariţia şi
fundamentarea anatomiei moderne a lui Vesalius.
Giacomo Berengario da Capri (2470 (1466) -1530) care a lucrat mai întâi la Padova şi
apoi a fost profesor de anatomie la Bologna în final conscrându-se exclusiv practicii medicale
a murit la Ferrara. Se spune ca ar fi disecat peste 100 de cadavre şi în 1521 scrie
“Comentaria superanatomia Mundini” iar în 1522 “Isagogae brevis”. Descrie cecul ,sinusul
sfenoidal, timpanul, glanda pineală, apendicele vermiform, cartilajele aritenoide, ventriculii
cerebrali laterali, timusul, axisul, anastomozele porto-cave. În Isagogae descrie valvulele
inimii.
Jacques Dubois, cu numele latinizat Sylvius (1478-1555), cunoscător al mai multor limbi
(latina, greaca, ebraica), studiază medicina la Montpellier şi apoi vine la Paris, unde i se
impune să-şi refacă studiile. L-a concurat pe Fernel şi a fost discipol al lui Vidius, căruia îi şi
urmează în postul de profesor la “College de France”, după plecarea acestuia în Italia în anul
1550, Sylvius devenind cel mai mare profesor de medicină al Franţei secolului al XVI-lea şi
cardinal. Se spune că era foarte zgârcit, umbla îmbrăcat mizer, nu făcea focul iarna, iar
servitorilor săi nu le dădea decât pâine goală. Pe epitaful său, în versuri latine, se
menţionează părerea de rău că lumea i-l citeşte pe gratis. Sylvius a făcut (cu prosector)
demonstraţii publice de anatomie pe cadavre umane şi este considerat că a făcut prima
menţionare de injectare a vaselor (de fapt, înaintea lui mai făcuseră injectări Leonardo,
Guinter şi Berengario da Carpi), dar a fost un mare apărător al anatomiei lui Galenus. El
considera că ceea ce nu este în conformitate cu descrierile lui Galenus constituie anomalie
anatomică, tragând concluzia că specia umană şi-a pierdut regularitatea şi perfecţiunea
iniţială. A reprezentat stâlpul galenismului asaltat de Vesalius şi fără îndoială că şi din invidie
a devenit cel mai mare duşman al fostului său elev, cu care a polemizat depăşind limitele
academice. Îi cere împăratului Carol Quintul chiar suprimarea lui Vesalius, pe motiv că acesta
otrăveşte Europa cu ideile sale. În operele sale îl numeşte nebun pe Vesalius.
Guido Guidi (Vidius Florentinul 1500-1567) profesor la “College de France” apoi la Pisa, a
scris “De anatome corporis humani libri VII”, făcând în special cercectări anatomice asupra
oaselor craniului (canalul vidian). Anatomist şi medic practician, în tratatul său de anatomie,
are următorul motto: ”cine este anatomist, este de partea utilităţii” (fig.94).
Datorită faimei sale el devine în 1542 medicul lui Francisc I după moartea căruia se
întoarce în Italia, la Pisa, ca profesor de filozofie şi anatomie. Vidius a descoperit tuberculii
valvulelor sigmoide ale aortei şi pulmonarei, atribuiţi mai târziu lui Arantius şi Morgogni.
Tratatul său “Ars medicinalis” în trei volume ca şi anatomia sa (fig. 95, 96, 97) au fost
publicate abia la mult timp după moartea sa , la Veneţia în anul 1611.
Carolus Stephanus (1504-1564) care era de fapt cunoscutul tipograf Charles Estienne, a
scris o anatomie intitulată “De dissectione partium corporis humani libri tres” (fig. 99-101) cu
62 figuri, care a apărut în anul 1545 la Paris. Studiind medicina la Paris îl are profesor pe
Sylvius , fiind coleg cu Miguel Serveto şi Vesalius, din anul 1540 el este ambasador în
Germania şi Italia unde a venit în contact cu savanţii vremii. Anatomia lui Stephanus este
ilustrată de chirurgul Estienne de la Riviere (Stephanus Riverius), fiind executate “după
cadavrul omului sau după disecţia altor animale”. Deşi contemporan cu Vesalius, din cartea
lui Estienne reiese că nu cunoscuse cartea lui Vesalius, care apăruse cu doi ani înainte. Deşi
cu multe naivităţi, cartea cu 375 pagini, descrie vasele nutritive ale oaselor, cartilajul
articulaţiei temporo-mandibulare, îndepărtarea simfizei pubiene în momentul naşterii,
ramificaţia venei porte în hilul hepatic (purtând de atunci numele de venele lui Charles
Estienne sau venele caroline) şi canalul măduvei spinării (fig.102-104). El a inventat şi un
instrument cu care introducea aer în vasele sanguine pentru ca ele să fie mai evidente la
disecţie. În anul 1564 Charles Estienne publică la Geneva “Dictionarium medicum” cu
sinonimiile greco-latine în terminologia medicală, lucrare de importanţă în problema
nomenclaturii.
Bartholomeus Eustachios Sanctoseverinatus (1510 (1520) -1574), profesor de anatomie
la Roma a editat în 1562 “Opuscula anatomica et de dentibus” (fig. 96 bis, 105) şi este cel
care a descris trompa dintre rinofaringe şi urechea medie, glandele suprarenale, originea
nervilor optici şi unele formaţiuni din cavitatea bucală (descrierea şi clasificarea dinţilor).
Miguel Serveto da Villanova 1509 (1511) -1553 (fig.106), de origine spaniolă, ar fi făcut
iniţial studii la Saragoza (matematica, astronomia, greaca, latina, ebraica), apoi la Toulouse
(dreptul şi teologia, filozofia). Secretar de episcopie, el este şi un admirator al lui Luther,
nepărăsind însă catolicismul niciodată. Dar, prin aceasta el intră în conflict atât cu biserica
catolică, cât şi cu cea calvină. Apoi a fost corector într-o casă de editură şi autor al unor
scrieri subversive sub pseudonimul de “Villanovanus” motiv pentru care Inchiziţia îl
condamnă. Părăseşte Spania şi plecă în Franţa unde devine discipolul şi prietenul medicului
Symphorien Champier, împreună cu care atacă doctrinele medicale ale lui Leonard Fucs
(1501-1566), medic şi botanist la Munchen. Serveto se decide să devina medic, ca şi patronul
său şi se duce la Paris unde studiază cu Andernachus, Sylvius, Fernel. În acelaşi timp el
profesa matematica, în care era foarte priceput. Aprofundând anatomia, devine profesor la
Lyon, unde face multe disecţii. În acelaşi timp el continuă să scrie pamflete şi lucrări de
teologie. El combate puternic prescrierea drogurilor. Publică un “Tratat asupra siropurilor”. În
publicaţiile sale în care nu se separă teologia de medicină, el amestecă Biblia cu astrologia,
şcolastica cu botanica, menstruaţiile cu mareele şi cu conjuncturile planetare. Este chemat să
se apere în faţa Facultăţii de Medicină din Paris, fapt în urma căruia este lipsit de drepturi, iar
publicaţiile sale sunt proscrise şi confiscate. Serveto renunţă a mai practica “medicina
astrologică” (pe care Pico della Mirandola o numea “ciuma medicinii”) şi s-a spus cu ironie că
dacă s-ar fi priceput cu adevărat să citească în stele şi-ar fi prevăzut sfârşitul în flăcări la
Geneva.
Părăseşte Parisul şi se duce la Charlieu, aproape de Lyon, dar pleacă şi de acolo şi
peregrinează prin oraşele mari ale Franţei, reajungând la Tholouse, unde era urmărit ca
eretic. Continuă apoi să practice medicina şi să scrie sub pseudonim, spre scandalul
catolicilor şi furia protestanţilor. Pentru scrieri subversive este bătut crunt şi alungat din
Franţa, perioadă în care Seploius era cardinal. Pleacă la Viena, unde este târât în faţa Curţii,
dar scapă din închisoare şi fuge în Germania, unde este de asemenea persecutat. Revine în
Franţa, unde Calvin îl consideră “un scelerat care-şi blamează Dumnezeul şi trebuie
pedepsit”. Arestat de Calvinişti (probabil răpit de la Paris) şi condamnat ca eretic, este ars pe
rug la Geneva în 1553.
Operele sale mai importante sunt: “De trinitatis erroribus” apărută în 1531 şi “Restitutio
christianismi” apărută în 1553. Ediţia completă a ultimii cărţi a fost arsă împreună cu el şi doar
trei exemplare au scăpat de mistuirea flăcărilor, nefiind poate cunoscute şi luate în seamă de
contemporanii săi. Din aceste cărţi reiese că Miquel Serveto a descris corect mica circulaţie a
sângelui cu 97 de ani înaintea lui Harvey. Înserarea unor chestiuni anatomo-fiziologice în
eseele teologice se explică prin faptul că Serveto socotea că sufletul s-ar afla în sânge.
Urmărind itinerarul sângelui, el îşi închipuie că poate urmării şi mişcările sufletului.
Andreas Vesalius Bruscellensis (1514-1564) fig. 107, 108, 109.
Familia sa purta mai înainte numele de Witing şi era originară din Wesel. Un strămoş,
Peter Witing, si-a luat numele de Von Wesel sau Von Wesele şi a semnat un tratat medical cu
numele de Vesalius. Fiul acestuia, bunicul lui Andreas, a fost medicul Mariei de Bourgone şi a
lui Maximilian de Austria. Tatăl lui Andreas era farmacistul Margaretei de Austria şi a
împăratului Carol Quintul. În copilărie Andreas a manifestat interes pentru disecţia animalelor
(iepuri, câini, pisici, şobolani) şi s-a obişnuit cu cadavrele de pe câmpul condamnaţilor la
moarte prin spânzurare, de la marginea oraşului Bruxelles. La 25 februarie 1530, la vârsta de
15 ani, Andreas se înscrire la universitatea Louvain, unde învată greaca şi latina (se pare că
şi araba şi ebraica), dar şi medicina, sperând să devină măcar farmacist.
La vârsta de 19 ani părăseşte Bruxellul şi în 1533 începe facultatea de medicină la
Paris, unde îşi latinizează numele în Vesalius.
La Paris este coleg cu Miguel Serveto şi prieten cu Charles Estienne.
Devine elevul unor mari maeştri: Vidius, Guinter (Gonthier d’Andernachus) şi al lui Sylvius. La
Paris are pentru prima oară ocazia de a studia cadavre umane. Este apreciat de aceştia, mai
ales de Guinter, sub îndrumarea căruia lucrează mai mult şi descoperă vasele spermatice la
om. Cu spiritul său ascuţit de observaţie, Vesalius îşi dă seama că există o contradicţie între
ceea ce citea profesorul din tratate şi ceea ce diseca prosectorul. El ia bisturiul din mâna
prosectorului şi execută singur disecţia. Ba mai mult, îşi procură material de studiu, colindând
cimitirele, dezgropând oasele şi intrând în relatie cu groparii. Munceşte enorm şi începând să
se afirme, îşi atrage de pe acum invidia colegilor săi şi chiar a unor profesori.
Remarcă că autonomia lui Galenus era în multe privinţe eronată şi are curajul să
demonstreze aceste inexactităţi. Din cauza războiului franco-spaniol, este nevoit să
părăsească Parisul (1536-1537), deşi nu şi-a terminat studiile şi se întoarce la Louvain, dar
nu pentru mult timp pentru că în 1537 se duce la Padova, unde la 5 decembrie 1537 (la 31
dec. va împlini 23 de ani) devine lector de chirurgie. La Padova, Vesalius îşi aduce în locuinţa
sa cadavre şi părţi de cadavre pentru a le diseca în linişte şi cu migală. La 6 decembrie 1539
Vesalius este numit profesor de anatomie şi chirurgie la Padova. Face disecţii sistematice,
uneori demonstraţii publice cu zeci şi chiar sute de specatori, emitând principiul că ”profesorul
trebuie să execute el însuşi disecţia” şi să verifice înainte de a trage concluziile, nu să
accepte “ad literam” ceea ce a scris Galenus. De altfel, Vesalius precizează peste 200 de
inexactităţi existente în anatomia lui Galenus. Rămâne profesor la Padova până în 1544,
când se retrage din viaţa academică şi din anul 1546 este medic la curtea împăratului Carol
Qintul. Devenind medic curant, Vesalius confirmă afirmaţia pe care a făcut-o în tinereţe:
“tramentul (însănătoşirea) este primul scop al medicinii şi rolul principal al studiului anatomiei
este acela de a fi o bază pentru atingerea acestui scop”. După abdicarea lui Carol Quintul,
Versalius îl urmează pe fiul acestuia, Filip al II-lea.
Îl tratează pe fiul lui Filip al II-lea, Don Carlos, care suferind o cădere gravă de pe cal,
prezenta semne de compresiune cerebrală. Vesaliu i-a indicat trepanaţia salvatoare. De la
curtea Spaniei, Vesalius a fost chemat la Paris sa-l trateze pe Henric al II-lea, care fusese
rănit în ochi de o aşchie de lance la un turnir.
La patul de agonie al acestuia s-a întâlnit în consult cu marele chirurg Ambroise Pare.
Filip al II-lea îl păstrază la curtea sa ca medic al Olandei. Indivizii, care-i purtau duşmănie, au
găsit motivul şi prilejul să-l reclame Inchiziţiei în anul 1564, sub pretestul că la autopsia unui
senior, inima acestuia ar mai fi pulsat atunci când Vesalius i-a deschis toracele. Învinuit de
crimă, Vesalius este condamnat la moarte de către Inchiziţie, dar prietenul său, regele Filip al
II-lea, reuşeşte să-l scape cu condiţia să facă o călătorie de pelerinaj la “Sfântul Mormânt”.
Pleacă de la Veneţia cu o corabie pentru pelerini şi ajunge la Ierusalim unde face o donaţie
de 500 ducaţi de aur, iar la întoarcere corabia a naufragiat în timpul unei furtuni pe Marea
Ionică şi din întregul echipaj se salvează pe insula pustie Zante, unde va muri de foame
(după alţii şi din cauza tifosului exantematic).
În anul 1538 la Veneţia, Vesalius publică “Tabulae anatomicae sex” o suită de 6 planşe
anatomice în care nomenclatura este dată in trei limbi (latină, greacă şi ebraică). Apar primele
contraziceri împotriva lui Galenus (sternul este format din 7 părţi, ficatul are 5 lobi, uterul are
formă de vezică).
La Basel publică în 1539 “Epistola de vena secondo”, iar în 1541 la Veneţia “Galeno
opera omnia”.
În timpul şederii sale la Padova, Vesalius îl cunoaşte pe pictorul Johanne Stefhanus
Von Calcar, din şcoala lui Tizian, care nu se mulţumeşte numai să deseneze după model, ci
dă o nuanţă artistică planşelor anatomice, înfăţişând scheletele, cadavrele cu musculatura
disecată pe planuri, sau cu toracele şi abdomenul deschis, nu numai corecte din punct de
vedere anatomic ci şi în atitudini expresive, de parcă ar fii vii.
În iunie 1543, presele lui Oporinus scot lucrarea capitală a lui Vesalius (la care a
muncit 2 ani): “De humani corporis fabrica, libri septum”. În 7 cărţi, având peste 600 pagini şi
300 figuri, această lucrare cuprinde toată anatomia corpului omenesc, aşa cum a văzut-o
Vesalius cu ocazia numeroaselor sale disecţii. Cartea a fost dedicată împăratului Carol
Quintul şi a fost scrisă în limba vulgară a Evului Mediu. Cele 7 cărţi au următoarul conţinut:
cartea I – oase şi articulaţii, cartea a II-a – articulaţii şi muşchi, cartea a III-a – vasele, cartea
a IV-a – nervii, cartea a V-a – organele digestive si genito-urinare, cartea a VI-a – inima şi
organele de respiraţie, cartea a VII-a – creierul şi organele de simţ; fig. 110-120. Primele
două cărţi au extinderea cea mai mare, cuprinzând mai mult de jumătate din numărul total de
pagini. Vesalius face un studiu amănunţit al sistemului osteo-artro-muscular, descriind şi cele
două metode de preparare a scheletelor: maceraţia la rece şi la cald.
În “Fabrica”, Versalius se face remarcat prin descrierile sistemului venos, inimii,
mediastinului, mezenterului, ovarelor (recunoaşte pentru prima oară corpul galben), urechea
externă şi internă, ficatul, căile biliare, uterul, meniscurile genunchiului, osul sacru, sternul,
pilorul, meniscurile articulare ale degetelor, venele azigos etc. A făcut erori în privinţa
aparatului locomotor al ochiului, cristalinului, originii venelor cave şi mecanismului real al
curgerii sângelui, deşi combate cu vehemenţă comunicarea ventriculului drept cu cel stâng.
În anul 1542 tot la Basel şi tot în presele lui Oporinus, Vesalius scoate:”De humani
corporis fabrica, librorum epitame”, un fel de rezumat al cărţii precedente, care se vindea la
un preţ scăzut. Această carte a dedicat-o prinţului Filip. Apariţia acestor două lucrări, a
constituit o revoluţie în anatomie, punându-se bazele anatomiei moderne.
“Fabrica” este reeditată în 1555 tot la Basel, iar după moartea lui Versalius a fost
reeditată de nenumărate ori în foarte multe limbi, chiar în 1950 (în limba rusă) şi în 1969 (lb.
franceză).
Contemporani sau urmaşi ai lui Vesalius, nu ating valoarea acestuia, dar fiecare dintre
ei îşi aduce contribuţia la dezvoltarea anatomiei.
Mateo Realdus Columbus Cremonensis (Colombo) 1516-1559 a fost mai întâi
prosector la Vesalius fig. 121 cu care a intrat în conflict şi îi urmează ca profesor de anatomie
la Padova în 1554, iar din 1551 este profesor la Roma. În lucrarea sa “De re anatomica libri
XV” apărută la Veneţia deşi îşi însuşeşte punctele de vedere ale fostului său maestru, îl
critică pe acesta că nu ar fi fost antigalenist consecvent şi nu a dus lucrurile până la capăt,
lăsând treaba făcută pe jumătate. În această carte dedicată papei Paul al IV-lea, cu exact 70
de ani înaintea lui Harvey, dar cu 5 ani după Serveto, Columbus face descrierea corectă a
circulaţiei sângelui.

Gabriele Fallopins (fig. 122) din Modena (1523-1562), antigalenist


convins, elev a lui Vesalius, a fost profesor la Padova după Columbus (anterior fusese
profesor de anatomie la Ferrara şi Pisa). Sunt anatomişti care-l consideră mai mare chiar
decât Vesalius. În anul 1561, Fallopuis publică la Veneţia “Observationes anatomicae” în care
a descris sinusul sfenoidal, canalele semicirculare ale urechii interne, nervul coarda
timpanului, canalul nervului facial din stânca temporalului (apeductul lui Fallopuis) şi şanţurile
de pe faţa antero-superioară a stâncii pentru nervii pietroşi, a descris şi mai complet arcada
inghinală, a descris clitorisul (şi corespondenţa sa cu penisul) şi himenul (pe care unii îl
plasau în vagin; Vesalius crezuse că este de natura musculară, iar Ambroise Parre “nu l-a
întâlnit niciodată”). A făcut descrierea corectă a trompelor uterine, confundate multă vreme cu
coarnele uterine de la animale. A adus contribuţii importante în privinţa sarcinii.
Leonardo Bottalo (1530-1571), elev al lui Fallopius, după ce-şi ia doctoratul la Pavia,
pleacă în Franţa unde va fi medicul reginei Elisabeta de Austria (soţia lui Carol al IX-lea) şi al
Ecaterinei de Medicis (sub domnia lui Carol al IX-lea). El a determinat rolul fiziologic al
orificiului de comunicare interatrial la inima fătului.
Fabrizius d’Acquapendente (1537-1619), elev al lui Fallopius a fost profesor la Padova
(fig. 123) între 1580-1619, a dominat timp de aproape 40 de ani anatomia de la sfârşitul
secolului al XVI-lea şi începutul celui al XVII-lea, avându-l ca elev pe Harvey. Acquapendente
este întemeietorul vestitului amfiteatru de la Padova (fig. 124), care se păstrează şi astăzi ca
muzeu. În mijlocul amfiteatrului şi în faţa fotoliului magistrului se vedea masa de disecţie, al
cărei capac se ridică pentru a fi adus cadavrul pe canalul de sub ea. Este iniţiatorul studiului
embriologiei umane şi a descris în 1574 valvulele venelor superficiale (fig. 125), pe care le-a
prezentat abia în 1603 în cartea apărută la Padova: “De venearum ostiolis” (de la el le-a
preluat Harvey, care i-a fost elev, fără a menţiona acest lucru). Fiind şi medic priceput,
Acquapendente a practicat traheotomia în crupul difteric.
Juan Valverde de Amusco (1515-?), fig. 126, medic spaniol stabilit în Italia (fig. 116),
publică la Roma în 1556 una din primele anatomii într-o limbă “neacademică” (latina):
“Historia de la composicion del cuerpo humano”, care a fost editată apoi şi în limba latină
(1558).
Constantino Varolio (1543-1575) la Bologna, a adus contribuţii în privinţa anatomiei
creierului (puntea lui Varolio). A fost medicul papei Grigore al XIII-lea şi profesor de anatomie
şi chirurgie la Bologna.
Giulio Cesare Aranzio (1530-1589) este la 27 ani profesor la Catedra de medicină şi
chirurgie de la Universitatea din Bologna. În “De humano faetus” apărută în 1564 la Bologna,
descrie uterul gravid, iar în “Anatomicarum observationum liber”, apărută în 1587 la Veneţia,
descrie: impermeabilitatea peretelui interventricular al inimii, tuberculii valvulelor sigmoide
(care-i poartă numele), foramen ovale, ductul venos (din vena ombilicală şi vena cavă
inferioară la făt), ligamentul arciform, coarnele ventriculilor cerebrali laterali.
Andreea Cesalpino di Arezzo (1519-1603), profesor la Pisa şi Roma, elev al lui
Columbus, a făcut ligaturi vasculare la animale vii şi a recunoscut sensul curgerii sângelui în
vene şi artere. În cartea sa “De re anatomica” din anul 1559 pronunţă termenul de circulaţie şi
capilare, care stabilesc legătura dintre artere şi vene.
Casparus Bauhinus (1560-1624) profesor de anatomie şi botanică la Basel, publică în
1605 “Theatrum anatomicum iar în 1620 “Vivae imagines partium corporis humani) fig. 127, în
care afirmă că sunt necesare pentru medici să descrie valvulele venelor (după
Aquaupendente) şi valvula ileo-cecală.
Jean Riolan - Juil (1577-1657), fig. 128, medicul lui Ludovic al XIII-lea era galenist
convins (“Galenus nu a greşit, ci anatomia omului s-a schimbat de-a lungul celor 14 secole
scurse”). El a făcut descoperiri preţioase, dintre care unele i-au luat numele (buchetul lui
Rivlan). A scris:”Osteologie” “Antropografie” “Opuscula anatomică” (fig. 129, 130, 131).
Francis Glisson (1597-1677) elev al lui Harvey, a descris capsula ficatului. A fost
profesor la Cambridge.
Johan Georg Wirsung (1600-1673) descrie canalul pancreatic.
Thomas Wharton (1614-1673) descrie canalul glandei submandibulare.
Nathanael Highmore (1613-1685) descrie sinusul maxilar şi mediastinul testicular.
Nicolas Stenon (1638-1687) descrie canalul glandei parotide.
Thomas Willis (1621-1675) în “De Anatomie Cerebri” (1664) enunţă teoria modernă
după care creierul controlează toate procesele fiziologice din organism. Descrie reţeaua
arterială de la loja creierului şi nervul accesor.
Regner de Graaf (1641-1673), olandez, a studiat organele genitale şi animale. A
descris în ovar nişte vezicule, pe care le-a considerat, prin analogie cu găina, a fi ouă.
Raymond Vieussens (1641-1716), fig. 122 şi fig. 133, profesor de anatomie la
Montpellier, descrie glanda parotidă, ansa simpaticului şi limbul fosei ovale.
Frederik Ruysch (1638-1731) în anatomia sa descrie lamina corio-capilară şi venele
vorticoase ale globului ocular, muşchiul fundului uterin, placenta şi nutriţia fătului.
Marcello Malpighi (1628-1694) profesor la Bologna, Pisa,Messina şi medic al papei
Inocenţiu al XII-lea. A descris: structura plămânului, capilarele pielii, stratul profund al
tegumentului, glomerul renal şi structura rinichiului, ficatului, creierului. S-a ocupat şi cu
anatomia comparată.
Antonius Maria Valsalva Imolensis (1666-1723) din Bologna, elev al lui Malpighi. A
descris pentru prima oară antrumul mastroidian şi sinusul aortei.
Antonio Pacchioni (1665-1726) a descris gaura ovală a cortului cerebelos şi fosetele
garnulare şi granulaţiile aranoidiene.
Giovanni Batista Morgagni, fig. 134 (1682-1771), elevul lui Valsalva, profesor la
Bologna şi Padova, a descris: bulbul olfactiv, cornetul nazal superior, foramen caecum al
limbii, ventriculul laringian, apendicele testicular, coloana ? şi sinusurile ano-rectale. Este
fondatorul anatomiei patologice.
Nicolas Tulps (1599-1674) i-a pozat lui Rembrandt pentru tabloul lecţia de anatomie
(fig. 135, 136), el disecând mai mult pe maimuţe.
Johan Remmehni (1583-1632) a studiat medicina la Basel şi este autorul unor opere
astrologice – matematice – cabalistice (misterioase-magice) şi al unor opere balneologice
despre “virtuţile terapeutice ale apelor minerale de la Weltzen”. Lui i se datorează nişte
planşe anatomice, ce au circulat (mai ales la dispoziţia publicului nemedical) ca foi volante,
reprezentând structura anatomică a diferitelor părţi componente ale corpului omenesc şi a
organelor, pe planuri suprapuse (fig. 127, 128, 129, 130).
William Harvey (1578-1657) fig. 141, a învăţat la Cambridge şi Padova, fiind elevul lui
Acqapendente, după Vesalius. Devine medicul regelui Iacob I şi Carol I, pe care îi însoţeşte şi
in campanii. Fiind profesor de anatomie la colegiul medicilor din Londra, avea următoarea
părere: ”afirm că anatomia nu se cunoaşte şi nu se învată din cărţi, nici din dogme filozofice,
ci din lucrătoria naturii”. În 1616 Harvey conferenţiază despre descoperirea sa, afirmând că
inima este un organ de propulsie a sângelui şi că valvulele sunt dispuse de aşa manieră încât
să permită sângelui să circule într-un singur sens. El va publica această descoperire în anul
1628 în editura lui Guilielmus Fitzerus din Frankfurt pe Main: “Exercitatio anatomica de matu
cordis et sanguinis in animalibus” fig. 142, pe care i-a dedicat-o regelui Carol I al Marii Britanii
şi al Franţei şi prietenului său d’Argent, preşedintele colegiului medicilor din Londra.
Descoperirea sa este rezultatul mai multor factori: folosirea inteligentă a descoperirilor făcute
de anatomiştii dinaintea lui (Vesalius, Acquapendente, Serveto, Columbus), desecţii
minuţioase şi adesea vivisecţii pe animale, observaţii făcute prin examinarea cardiacilor
(probe extrase din patologie), precum şi o bună cunoaştere a fenomenelor hidrodinamicii.
Harvey arată prezenţa şi funcţia valvulelor sigmoide, descrie căile de pătrundere şi ieşire a
sângelui la nivelul ventriculilor inimii, descrie insuficienţa cardiacă şi stopul prin hipovolemie,
ca şi cel prin supraîncărcarea cordului, afirmă categoric că sângele pătrunde în orice organ
prin arteră şi se întoarce prin vene. O lipsă a lucrării sale este menţionare capilarelor (deşi ele
fuseseră semnalate de Cesalopino), pentru el legătura dintre artere şi vene făcându-se prin
anastomoze şi porozităţile ţesuturilor. Descrie multiplele anastomoze venoase (fig. 143).
Arată că datorită prezenţei volumelor venelor, este dificilă cateterizarea retrogradă a
acestora. Menţionează răspândirea infecţiilor în tot corpul pe calea aparatului cardio-vascular.
Afirmă că pulsul se datoreşte contracţiei şi nu dilatării inimii; el rezultă că nu din aceea că
arterele se dilată şi că în acest fel se umplu cu sângele împins din inimă, ci se umplu cu
sânge şi apoi prin aceasta se dilată. Nu există pori în septul inimii, iar sângele din ventriculul
drept merge la plămâni; sângele trimis de artere după folosire se întoarce la inimă prin vene,
nu există o ondulaţie de du-te vino în vene, ci de la periferie spre inimă; motorul sângelui este
inima, nu ficatul. Dacă se analizează fiecare din precizările lui Harvey, care constituie esenţa
descrierii şi demonstraţiei activităţii inimii şi a circulaţiei sângelui, se constată că fiecare a mai
fost afirmat sau chiar demonstrat de anatomiştii dinaintea lui. După o expresie clasică, Harvey
nu a făcut decât să pună în circulaţie teoria circulaţiei ! Cei mai de seamă dintre adepţii lui
Harvey au fost Rene Descartes (1596-1650), Richard Lower (1631-1691), Raymond
Vieussens. Opoziţioniştii (Jean Riolan) au trebuit să cedeze, ştiinţa reală nemaiputând fi
oprită în loc.
În anul 1664, Alexandru Mavrocordat (fig. 144), tatăl viitorilor domnitori români (Nicolae
şi Constantin), făcea experienţe interesante privind mişcările sângelui traversând plămânii. El
a văzut că expiraţia coincide cu sistola cardiacă, iar plămânii devin atunci roşii. În diastolă,
diafragmul coboară, plămânii se dilată şi devin palizi datorită afluxului de aer, deci plămânii
lucrează ca o presă. Nimeni înaintea lui nu a demonstrat circulaţia pulmonară atât de corect.
Schema circulatorie se completează prin descoperirea circulaţiei limfei. Gasparo Aselli
(1581-1676) descrisese în 1622 vasele limfatice ale mezenterului, iar Jean Pecquet (1622-
1674) descoperă canalul toracic la câine.
Fiziologie
Indisolubil legată de anatomie, fiziologia secolului XVII a fost îmbogăţită şi prin
contribuţia a o serie de medici clinicieni. Aceştia, paralel cu activitatea la patul bolnavului, se
străduiau ca prin experienţe, unele bine gândite, altele stranii, naive, uneori chiar hilare, să
discearnă ce funcţie îndeplinesc diferitele organe explorate de către bisturiul anatomiştilor.
Cei mai mulţi dintre aceşti medici, seduşi de ştiinţele exacte (fizică, mecanică, chimie), care
luaseră un având deosebit în această vreme, căutau să-şi explice funcţionalitatea normală şi
patologică a organismului cu ajutorul acestor ştiinţe. Ei au fost numiţi iatromecanicişti şi
această concepţie domină până în secolul XIX. Dacă pentru secolele XVII-XVIII ideea lui
Descartes “animalul e o maşină”, reprezenta un pas uriaş pe drumul interpretării ştiinţifice a
funcţiilor organismului, comparativ cu spiritualismul medieval şi renascentist, începând cu
secolul XIX, mecanismul nu mai corespunde, nemaiputând ţine pasul cu descoperirile
moderne. Fiindcă, deşi biomedicina modernă socoteşte organismul tot un fel de maşină
(automat, autoreglabil şi autoreproductibil), nu reduce funcţionarea acestuia exclusiv la legile
fizicii, chimici, mecanicii şi matematicii, ci pretinde o viziune născută din unitatea dialectică
dintre cantitate şi calitate. Legile calitative născute din integrarea în sistem – teoria sistemelor
a lui von Bertalanffy – mai ales cele ce se referă la integrarea în sistem şi cunoaşterea
istorică, condamnă viziunea mecanicistă ca fiind simplistă şi unilaterală, incapabilă să explice
complexitatea fenomenului vital.
Iatromecaniciştii au totuşi importanţa lor pentru că au schimbat radical unghiul de
vedere exclusiv calitativ al judecării vieţii, bolii şi morţii. Din păcate ei au căzut în extrema
cealaltă: neglijarea calităţii şi fetişizarea cantităţii. La ei totul era măsurare (număr, grad,
mărime, suprafaţă, volum, masă, durată), de preferinţă exprimată în simbolistica matematică
a vremii (algebric, trigonometric).
Santorio-Santorio (1561-1631) fiziolog italian, şi-a construit o balanţă uriaşă pe care şi-
a pus un scaun, o masă şi un pat. El a rămas acolo zile şi nopţi, cerând să fie permanent
cântărit, înainte de masă, după dejun (fig. 145).
Tratatul său “De medicina statica” publicat în 1614 a fost denumit de admiratori “Biblia
medicinii experimentale”. El a mai construit un termometru, apoi un “pulsilogium” bazat pe
principiul pendulului, cu care urmărea frecvenţa pulsului (strămoşul sfigmometrului), o “baie
continuă” pentru uzul bolnavilor ce făceau hidroterapie. El a introdus în medicină conceptul de
bilanţ.
Gian Alfonso Borelli (1608-1679), a fost elev a lui Galileo Galilei. În cartea sa “De
matre animalum” apărută postum la Leyden în 1685, explică funcţionarea muşchilor şi
articulaţiilor, cu precizarea pe baza inserţiilor, a tipului de pârghie pe care tipul îl reprezintă.
Deosebit de interesante sunt explicaţiile avansate de Rooseli, asupra contracţiei
musculare:”muşchii se contractă datorită unui impuls venit din creier, pe calea nervilor”. El
avansează ideea rolului unor mediatori chimici (fig. 146).
Rene Descartes (1596-1650), nu a fost medic ci matematician. Provenind dintr-un
bunic doctor în medicină, Rene Descartes a studiat totuşi cursuri de anatomie, fiziologie şi
patologie la Poitiers, fiind interesat de: modul de funcţionare al “maşinii animale”, cauzele
care determină apariţia bolilor şi tratamentul eficace. Deoarece principiul medical în tratament
era: “clysterium donare, postea signare, ensuita purgare” se explică adresa ironică, adesea
acuzatoare pe care Descartes o adresează medicinii în “Discours de la methode”. El a
disecat animale.
Lucrările sale: “Traite de l’Homme (tratatul despre om, 1646), “Discours de la methode”
(1637) şi “Les passions de l’ame” (1649), sunt un amestec de iatromecanică şi animism,
ultimul luat din lucrările scolastice.
Dacă în ceea ce priveşte circulaţia sângelui (deşi adept al lui Harvey) nu are nici o
realizare, în privinţa funcţionalităţii sistemului nervos, pe care o dezbate pe larg în “Les
passions de l’ame”, Descartes descrie reflexul simplu: curgerea informaţiei e de la organul
senzitiv la sistemul nervos central, apoi la organul motor-efector. Aceste aparate sunt reluate
şi în “Dioptrica” (1637) şi în “De homine” (1662). Descartes îşi imaginează modul de realizare
al reflexului simplu (fig. 147). Imaginea unei săgeţi este recepţionată de retină. Prin nervii
optici ea ajunge în creier la glanda pineală. Aici imaginea este preluată de spiritele animale
care prin orificiul 8, intră în “lumenul nervilor” rahidieni şi o “zbughesc” la muşchiul biceps,
determinând flexia.
După Descartes, există pe lume atâtea feluri de pasiuni, câte poziţii poate lua în spaţiu
glanda pineală.

Recunoaşterea patologiei generale

Conceptul definit prin termenul neogrecesc de patologie a fost introdus în ştiinţă de un


medic renascentist: francezul Jean Fernel.
Jean Fernel (1497-1558) a început prin a studia matematica, literele, filozofia,
devenind celebru cu tratatul său “Cosmotheoria” (1528), perioadă în care era student la
medicină, pe care o termină la 33 ani. Anterior mai scrisese şi o lucrare de geometrie:
“Monalosphoerium”. Nu se ştie de ce se va dedica numai medicinii, el scriind în 1544 “Tratat
despre medicină” împărţit în trei părţi: fiziologie (de fapt o fiziologie anatomică, deoarece
funcţiile sunt deduse din structuri), patologie şi terapeutică. În patologie este un mare
sistematician, de la el păstrându-se în medicină împărţirea bolilor în:
a). suferinţe generale ale organismului, care nu au un sediu precis (incertae sedis) ca:
febra, slăbiciunea fizică, inapetenţa;
b). suferinţe localizate la un organ sau la mai multe, dar acestea din urmă, limitate la o
anumită regiune anatomică (boli ale cavităţii bucale, toracice, abdominale).
Theophrastus Bombastus von Hohenheim (1493-1541), cunoscut sub numele de
Paracelsus (fig. 148), a fost una din cele mai pitoreşti figuri de medici renascenţişti. Fiu de
medic, el studiază mai întâi ştiinţele naturale, filozofia şi alchimia, începe studiul medicinii la
16 ani şi îşi ia numele de Paracelsus după scriitorul roman Aulus Cornelius Celsus ceea ce
vrea să însemne că este mai bun sau mai presus de Celsus. A studiat medicina la Viena şi la
Florenţa practicând medicina şi devenind profesor la Basel, fiind căutat de bolnavi din toate
colţurile Europei. Când şi-a deschis cursul la universitatea din Basel, a dat foc în mod
simbolic, evident, câtorva foi copiate după maeştrii antici, Paracelsus obişnuit să spună:
“Cataramele de la pantofii mei ştiu mai multă medicină decât Hipocrat, Galenus şi Avicena
luaţi împreună”.
Sfida ţinând cursurile în germană, deşi ştia perfect latineşte, apărea în amfiteatru în
haine de stradă, bătându-şi joc de toga pompoasă din mătase neagră, cu boneta roşie
(costumul de doctor al vremii). Infatuarea lui Paracelsus, lăudăroşenia şi violenţa cu care îşi
ataca adversarii umilindu-i, nu era gratuită, el fiind nu numai un reputat practician, ci şi un
veritabil inovator al gândirii bio-medicale. A călătorit mult prin Franţa, Italia (Tintoretto i-a făcut
un portret), Spania, Germania, Olanda, Anglia, Turcia, Scandinavia şi după spusele sale şi în
Polonia, Ungaria şi Valahia.
Se bucură de simpatia a două mari personalităţi ale timpului: Froben (Frobenius),
celebru umanist, căruia i-a salvat membrul inferior de a fi amputat şi Erasmus Roterdamus,
pe care-l tratează prin corespondenţă.
Îşi făcea în felul acesta duşmani peste tot, unii din ei numindu-l “Cocafeast” şi difuzau
pamflete în care se afirmă “că nu e vrednic nici să ducă oala de noapte a lui Hipocrat, dar mi-
te să păzească porcii de experienţă ai lui Galenus”.
În acelaşi curs introductiv de la universitate el afirmă: “medicii trebuie să cunoască
diferitele boli, cărora să le înţeleagă cauzele şi simptomele, să descrie remediile cu
discernământ şi perseverenţă, conform circumstanţelor, pentru a uşura pe cât posibil
suferinţa”.
Ridicându-se împotriva antricilor, Paracelsus îşi scandalizează confraţii, cărora el le
spune: ”Iată cauza mizeriei lumii. Ştiinţa voastră se bazează pe minciuni. Voi nu profesaţi
adevărul, ci eroarea. Nu teoriile contează, ci practica care formează un bun medic. Arta de a
vindeca, bazată pe realitatea faptelor, nu vine de la împărat, de la papă sau din universitate,
ci este un dar de la Dumnezeu”. “Barba mea ştie mai mult decât voi toţi şi decât toţi scriitorii
voştri”. “Pe mine trebuie să mă ascultaţi şi încă 20 de ani voi veţi fii discipolii mei”.
În “Opus paraminum”, Paracelsus îşi exprimă părerile sale despre medicină:
a). primatul experimentului (“medicina este nu numai o ştiinţă, ci şi o artă care nu
constă numai în a prepara pilule şi medicamente de toate felurile, ci trebuie să ştii să tratezi
toate procesele vitale; acestea trebuiesc cunoscute înainte de a le putea dirija”;
b). adversitatea împotriva umoralismului; în locul celor patru umori, care determinau în
concepţia hipocratică sănătatea şi boala, Paracelsus elaborează teoria elementelor chimice
care constitue în viziunea sa baza întregii lumi organice, fiind un precursor al chimiei
medicale şi al chimioterapiei. Conform viziunii renascentiste a echilibrului dintre macrocosmos
şi microcosmos (organismul), toate elementele ce compuneau lucrurile ca şi toate legile
macrocosmosului, se regăseau miniaturizate în organism. Elementele din care erau compuse
macro şi microcosmosul erau: apa, aerul, pământul şi focul. Ceea ce trebuia să facă chimia
era să descopere cum ar putea fi separate unele de altele aceste elemente, să scoată la
iveală “izvorul puterilor ascunse ale lucrurilor prin determinarea “structurii ascunse”, mai exact
a unor “substanţe subtile”, nevăzute, altele decât cele 4 elemente vizibile.
În trataul său “Viaţa lungă”, Paracelsus afirmă că metoda şi terapeutica sa nu pot fi
înţelese de majoritatea confraţilor. Tot aici afirmă că “medicul trebuie să fie servitorul şi nu
duşmanul naturii”.
Paracelsus a cules dar a şi imaginat numeroase formule analgezice complexe
(laudanumuri). A imaginat tot felul de forme medicamentoase (tincturi, extracte, decocturi,
elixiruri) şi a cerut o atentă dozare cantitativă a medicamentelor. A iniţiat tratamentul cu
mercur al sifilisului (fig. 149).
Paracelsus este, după unii, iniţiatorul medicinii spagirice (spao=separ şi ageiro=unesc,
noţiuni indrăgite foarte mult de către alchimişti).
O sinteză a principiilor medicinii spagirice ar cuprinde:
a). anatomia esenţială (alături de ceea ce se vede în urma disecţiei e anatomia
vulgară, ar exista şi alcătuiri imposibil de pus în evidenţă: trupul astral);
b). etiologia plurifactorială, materială dar şi mistică (cauze: astrală, veninoasă,
naturală, spirituală, divină);
c). atitudinea faţă de chimie (idolatrizare);
d). teoria semnăturilor (pe fiecare lucru există o semnătură a lui Dumnezeu), fig. 150.
Girolamo Fracastoro (1478-1553) s-a ocupat şi de matematică, fizică, chimie, muzică,
pictură, poezie. A fost coleg la facultatea de medicină din Padova cu celebrul medic şi
astronom polonez Nicolaus Copernic.
În poemul său, “Syphilis sive morbus Gallico” descrie simptomatologia acestei boli în
faza acută. Este povestea unui păstor Syphil, care îl apostrofează pe Apollo pentru seceta ce
o provoacă şi zeul îi trimite o boală mutilantă. Boala numită până atunci “morbus gallicus”
(numită aşa de către italieni, fiindcă epidemia s-a răspândit în Italia în timpul asediului
oraşului Napoli în anul 1494 de către anualele franceze) va primi numele de sifilis, inspirat din
poemul lui Fracastoro.
În istoria patologiei Fracostoro rămâne nemuritor prin tratatul ”De contagione
contagionis morbis et corum curratione” (Despre contagiune, boli contagioase şi tratamentul
lor),apărut la Veneţia în 1546. Ideile noi care apar sunt:
1). gruparea bolilor după speciile pe care le afectează: umane, animale, vegetale dar şi
boli comune omului şi animalelor (actuale zoonoze);
2). Rolul aşa-numitului contagiu-viu, germeni infecţioşi pe care-i numeşte seminţe ale
bolilor (seminaria morborum); el precizează şi căile de intrare în organism: pe gură, pe căile
aeriene, direct prin piele, prin răni;
3). Definirea tipurilor de contagiu: a -prin contact direct (râie, tuberculoză, lepră, sifilis);
b -prin contact indirect (aşternut, hainele bolnavilor, farfuriile în care au mâncat); c -contagiu
la distanţă, seminţele morbide fiind purtate la distanţă de către mijloacele de transport, vânt,
apa râurilor, ca în cazul ciumei, variolei (oamenii se infectează din crustele descoamate ale
pustulelor, oile merg cu capul în jos şi inspiră cruste cu virus variolic din praful drumului).
Fracastro a fost şi un mare diagnostician, fiind primul care a făcut diagnosticul
diferenţial între ciumă şi tifosul exantematic.

Chirurgia renascentistă

Marea eroare a evului mediu a fost desconsiderarea chirurgilor, cărora li se recunoştea


utilitatea, erau destul de bine plătiţi, dar erau asimilaţi bărbierilor. În ţările Europei vestice,
chirurgii făceau parte până după anul 1500, din “breasla bărbierilor şi chirurgilor”. De aceea
când aveau de făcut o intervenţie mai dificilă decât luarea de sânge, punerea ventuzelor,
extragerea dinţilor, curăţirea şi pansarea rănilor, ei trebuiau să lucreze la indicaţia unui medic
universitar şi sub supravegherea acestuia. Iar dacă patologiştii Renaşterii dădeau doar
indicaţii fără să intervină în actul operator, au făcut o serie de medici, pentru care chirurgia a
fost a doua pasiune (prima fiind anatomia).
Însuşi Andreas Vesalius a fost un chirurg de mare talent: opera curent plăgile de
război, puncţiona extrăgând puroiul din pleureziile infectate, efectua ablaţia sânului şi
cancerul mamar.
Gabriele Fallopius a fost deasemenea şi chirurg de renume, mai ales în materie de
tratare a plăgilor.
În Italia se remarcă Giovanni de Vigo (1460-1525) şi Gaspare Tagliacozi (1546-1599).
Primul a scris “Practica copiosa in arte chirurgica” şi a introdus câteva instrumente noi,
elaborând metoda de ligatură a vaselor de sânge. Gaspare Tagliacozi, anatomist şi chirurg a
ajuns profesor la Bologna. S-a ocupat în special de grefe (autogrefe) după metoda antică
indiană. Refăcea nasul, urechile, porţiuni ale obrazului cu piele luată de pe braţ, legând braţul
în apropierea organului grefat şi asigurând legătura trofică cu pielea de unde fusese luat.
Hyeronimus Braunschwig de origine germană, a scris în 1497 o chirurgie în care
descrie ”metoda setonului în tratamentul plăgilor: introducerea unui mănunchi de fire de
cânepă, bumbac sau alte fibre vegetale sub piele în apropiera plăgii, ca să provoace
supuraţia. O dată ce apărea “puroiul bun”, chirurgul era sigur de vindecare (se producea un
aflux leucocitar în zonă).
Iacob Nufer în anul 1500 a efectuat o cezariană reuşită asupra propriei soţii. fig. 151.
Dar, cel mai mare chirurg al Renaşterii a fost francezul Ambroise Pare (1510-1590) fig.
152. Tatăl său era tâmplar de mobilă, bărbier şi valetul seniorului de Laval, localitatea în care
s-a născut Ambroise. Fratele şi un unchi de-al său erau bărbieri-chirurgi, primul la Vitre
celălalt la Paris şi ei îl dirijează în alegerea profesiei lucrând la început împreună cu aceştia.
Apoi, eliberându-se de obligaţia de a lucra ca bărbier se consacră exclusiv studiului chirurgiei.
Obţinând titlul de intern la Hotel-Dieu, veche mănăstire care reprezenta în aceea vreme
singurul spital civil din Paris, lucrează aici trei ani, câştigând o bogată experienţă. Deoarece el
nu cunoaştea nici latina, nici greaca, nu s-a putut înscrie la universitatea din Paris. Neputând
să se instruiască din manualele şi tratatele lui Galenus, el a fost obligat să studieze natura
aşa cum a făcut-o, înaintea lui, Hipocrat.
Pare a trăit în timpuri vitrege, cu numeroase războaie, pe care Franţa le-a avut cu
Italia, Germania, Anglia şi în timpul dezastruosului război civil dintre catolici şi hughenoţi. Era
deci normal ca un nou chirurg cum era Pare să se angajeze în serviciul medical al armatei. În
aceea vreme nu exista un corp medical bine organizat, bărbierii-chirurgi însoţind trupele în
război şi ei trebuiau plătiţi convenabil pentru serviciile lor. Ei erau ataşati şefilor militari. Pare
începe să fie cunoscut şi în această perioadă îşi pune la punct tehnica de ligatură arterială,
metodă criticată de către Etienne Gourmelen din Paris, căruia Pare îi răspunde prin cartea
intitulată: “Apologia şi tratatul conţinând călătoriile făcute în diverse locuri de către Ambroise
Pare din Laval, consilier şi prim chirurg al regelui”. După ce răspunde cu abilitate obiecţiilor
adversarului său, Pare nu pierde ocazia să vorbească de experienţa sa câştigată în cursul
diverselor campanii.
Pare subliniază faptul că în timp ce dr. Gourmelen se informează din cărţi, el a învăţat
pe câmpul de luptă fiind martorul cazurilor pe care le tratează, “chirurgia se învaţă cu ochiul şi
cu măna. Dumneavoastră, micul meu maestru, nu ştiţi nimic, decât cel mult jargonul de la
înălţimea catedrei”. Pare a petrecut 30 de ani din activitatea sa în serviciul activ, din care se
retrage în anul 1559, la Paris, devenind unul din cei mai cântaţi practicieni. În timpul lungii
sale existenţe, Pare a fost medicul a patru regi: Henric al II-lea, Francois al II-lea, Charles al
IX-lea şi Henric al III-lea. Renumele lui Pare s-a extins încă din tinereţea sa, astfel că la 13
ani după ce a fost primit ca chirurg-bărbier, a fost admis deşi nu ştia latina, în cercul
chirurgilor Colegiului de la Saint-Coinre.
În cariera sa de medic, Pare a respins hemostaza prin cauterizare, practicânnd ligatura
vaselor. A resprins, de asemenea, tratamentul plăgilor prin opărirea cu ulei fierbinte, dovedind
că opărirea mortifică ţesuturile împiedicând regenerarea, iar pelicula de ulei înăbuşă forţa
vindecătoare, pelicula de ulei împiedicând aerarea plăgii. Chirurgia îi datorează tratamentul
plăgilor “aerate” cu un antiseptic şi regenerant compus din gălbenuş de ou cu apă de
trandafiri (alcoolizată) şi terebentină, pansarea plăgilor cu feşe de bumbac, reactualizarea
operaţiei de buză de iepure, care fusese uitată deşi descrisă de arabi; renunţarea la
procedeul stupid de a opera hernia inghinală după extirparea testiculului de aceea parte (el
arată că ansa intestinală hernială se poate repune în cavitatea abdominală fără a atinge
funiculul sau testiculul). A imaginat numeroase sisteme de protezare (fig. 153), inclusiv
proteze dentare. Descrie mijloace de reducere a luxaţiilor (fig. 154). A perfecţionat metoda de
versiune a fătului şi se interesa foarte mult de metodele de îngrijire a bolnavilor. A avut
intenţia să scrie o operă grandioasă despre pestă şi a publicat un articol în care a protestat
împotriva metodei medicilor de a prescrie în pestă, pudră de mumie sau pulverizare de pudră
de con de licorn. A perfecţionat mult instrumentarul chirurgical.

CURS NR. 5-6

CHIRURGIA

În secolul XVIII are loc o adevărată revoluţie. În 1724 este legiferată despărţirea chirurgilor de
bărbieri (fig. 1) şi în acelaşi an se reorganizează colegiul "St. Come" (Sf. Cozma) din Paris.
La absolvire chirurgul era obligat să susţină o teză. Organizarea ştiinţifică a chirurgiei începe
în 1731 când la Paris ia fiinţă "Academia de chirurgie".
JEAN LOUIS PETIT (1674-1750) arată periculozitatea metastazelor în cancerul de
sân şi tratează chirurgical mastoiditele supurate. Unul din fondatorii Academiei de chirurgie.
PIERRE DESAULT (1738-1795) profesor la "Hotel Dieu" din Paris şi maestrul lui
Bichat şi Corvisart. Introduce şi perfecţionează cateterismul uretral.
FRANÇOIS CHOPART (1743-1795) discipol al lui Desault, este cunoscut pentru
tehnica sa de amputaţie a piciorului.
PERCIVAL POTT (1714-1788) chirurg englez, a descris tuberculoza coloanei
vertebrale.
WILLIAM HUNTER (1718-1783) , JOHN HUNTER (1728-1793) mari chirurgi scoţieni.
William, elev al lui Monro şi Douglas. A fost mamoş şi profesor de anatomie la Academia
Regală de Arte din Londra. A fondat un muzeu de anatomie. John: chirurg celebru, a descris
canalul arterei femurale; l-a avut elev pe Edward Jenner pe care l-a încurajat în
experimentarea vaccinării antivariolice.
Până la introducerea în sălile de operaţie a celor trei mari descoperiri ale secolului XIX:
anestezia (1846), sistemul antiseptic (1870) şi asepsia pasteuriană (1893), disciplinele
chirurgicale au progresat lent, în ciuda fanteziei chirurgilor de a inventa noi tehnici
chirurgicale. Se poate vorbi de o epocă "eroică" în primii 50 de ani ai secolului XIX, când orice
intervenţie chirurgicală reprezenta un mare risc şi de o epocă de progres după introducerea
anesteziei şi antisepsiei.

ANESTEZIA

- A. anestezia generală
1. CRAWFORD LONG: martie 1842 anestezie cu eter pentru o extracţie dentară
(efectul anestezic al eterului fusese arătat de către Paracelsus);
2. HORACE WELLS decembrie 1844: anestezie generală cu protoxid de azot (gaz
ilariant, fig. 3);
3. WILLIAM THOMAS MORTON (fig.4 ), 1819-1868, octombrie 1846 - narcoză cu eter la
Boston;
4. JAMES YOUNG SIMPSON în 1857, prima anestezie cu cloroform;
5. JOHANN FERDINAND HEYFELDER anestezia cu clorură de etil (Kelen)
- B. Anestezia locală
1. CARL KOLLER (1857-1944): instilatie conjunctivală cu cocaină în operaţiile oftalmologice
(1884);
2. WILLIAM STEWARD HALSTED (1852-1922) pune la punct metodologia anesteziei locale.
- C. Rahianestezia
1. HEINRICH WUINCKE în 1891: prima puncţie rahidiană;
2. AUGUST KARL BIER. 1899- prima rahianestezie în scopul efectuării unei operaţii.
Sistemul antiseptic. Infecţia postopratorie era riscul cel mai mare după o intervenţie
chirurgicală (în special în chirurgia abdominală şi toracică). Pentru evitarea riscului infecţiei,
chirurgii operau cu o repeziciune uimitoare.
N. I. PIROGOV (1810-1840) era vestit pentru operaţiile sale "fulger" (amputaţie de
gambă cu hemostază perfectă numai în câteva minute, după care pansa plaga ca s-o
ferească de "miasmele morbigene");
CH. G. SEDILLOT (1804-1883) face în 1846 prima operaţie pe stomac (ulcer);
SEMMELWEISZ IGNAZ recomandă în 1861, dezinfecţia mâinilor chirurgilor cu clorură
de var (maternităţile erau supranumite "anticamerele morţii");
JOSEPH LISTER (1827-1912) chirurg din Edinburg, este socotit părintele antisepsiei:
folosea fenolul ca dezinfectant al pielii, instrumentelor şi mâinilor operatorilor. În decurs de 2
ani (1867-1869) din 430 pacienţi care au suferit amputaţii, 340 au fost salvaţi (79%).
În chirurgia românească metoda antiseptică a fost introdusă de Constantin Dumitrescu -
Severeanu (1840-1930) în anul 1897. Tot el a făcut şi prima rahianestezie în 1900.
Asepsia pasteuriană. Metoda lui Lister era doar un sistem curativ. Important era de a
preveni infecţia, existând germeni rezistenţi la fenol. Pasteur este cel care recomandă ca
instrumentarul chirurgical şi pansamentele să fie sterilizate la 110-112°C timp de o oră =
asepsia. Combinată cu curăţenia desăvârşită a sălii de operaţie, cu spălarea îndelungată cu
săpun şi cu peria a mâinilor operatorilor, metoda a dat rezultate.
PIERRE DELBET (1861-1957) efectuează la 30 mai 1893 la Paris, prima operaţie
aseptică. Punându-se la punct anestezia şi asepsia se realizează intervenţii chirurgicale.
J. E. PEAN în 1879 la Paris face prima pilorectomie pentru cancer gastric, în 1882
LANGENBECK în Germania execută colecistectomii, iar în 1886 MORTON apendicectomii;
GUILLAUME DUPUYTREN (1777-1835); retracţia aponevrozei palmare, fractura
antebraţului, peroneului, ligatura arterei iliace externe - folosea "şocul psihic";
DOMINIQUE JEAN LARREY (1766 - 1842). Napoleon despre Larrey:"este cel mai
virtuos om pe care-l cunosc". În campania din 1812 din Rusia, a efectuat personal
aproximativ 200 amputaţii în 24 ore (fig.5);
ASTLEY COOPER (1768-1841): hernia care-i poartă numele;
CHARLES BELL (1774-1842) era şi neurofiziolog (rădăcinile nervilor rahidieni) şi
Joseph Bell, prieten cu Conan Doyle;
JAMES PAGET (1818-1862) şi patolog: boala Paget (ca dismetabolie calcică, cu
deformarea oaselor), a descoperit chiştii de trichinella spiralis din muşchi;
WILLIAM FERGUSON (1808-1877) a inventat şi instrumente chirurgicale. "Du-te la
Paget ca să-ţi spună ce ai şi la Ferguson ca să te opereze".
ROBERT LISTON (1794-1847) a introdus anestezia cu eter în Anglia şi s-a ocupat mai
ales de chirurgia tumorilor;
WILLIAM BEAUMONT (1785-1853) american, la 6 iunie 1822 realizează prima fistulă
gastrică permanentă - naşterea gastroenterologiei moderne;
THEODOR BILROTH (1829-1894) Viena "şi Zurich: tehnici chirurgicale pe faringe,
laringe, stomac, intestine, căi biliare;
RICHARD von VOLKMANN (1830-1894): în 1878 efectuează prima operaţie de
carcinom al rectului;
FRIEDERICH DANIEL von RECKLINGHAUSEN (1833-1910): Königsberg, Wurtzburg,
Strassbourg (prof. de anatomie patologică). A descris: neurofibromatoza (constând din
apariţia unor tumorete de-a lungul nervilor cutanaţi), boala Recklinghausen (osteită fibroasă
generalizată). A efectuat prima ablaţie în paratireopatia chistică.
THEODOR KOCHER (1841 - 1917) elveţian, a realizat prima enteroanastomoză,
procedeul de reducere a luxaţiei humerale, a construit sonda şi pensa cu dinţi care-i poartă
numele;
J. MARION SIMS (1813-1883) din S.U.A.: operator abil (printre primii care operează
retroversia uterină şi tumori craniene) dar şi un inventator: depărtătoarele vaginale Sims,
speculum-ul vaginal Sims.
În secolul XX se adaugă noi achiziţii care facilitează intervenţiile chirurgicale:
radiodiagnosticul şi transfuzia de sânge. După descoperirea razelor X de către RÖNTGEN,
americanul WALTER CANON a introdus în 1897 - 1900 substanţele de contrast: mixturile de
bismut şi bariu.
Francezul JEAN BAPTISTE DENIS (1620-1704), fig.6, a transfuzat sânge, fără
accidente, de la miel la un nebun furios;
În 1901 KARL LANDSTEINER (1868-1943) la Viena a descoperit grupele sanguine
(sistemul ABO). Nobel în 1930. Factorul Rh.
OTTENBERG crează tehnici de testare a grupei sanguine şi grupa 0 o defineşte
donator universal;
ERNST von BERGMANN 1882 efectuează ligatura venei femurale;
WILLIAM HALSTED 1909 ligaturează artera subclavie în prima porţiune; ALEXIS
CARREL (francez), în 1912 este laureat Nobel pentru faimoasele lui suturi vasculare şi
transplante de porţiuni arteriale şi venoase;
ALFRED BLALOCK, american, operează cu succes în 1944 o tetralogie Fallot;
BAYLEI operează stenoza aortică în 1959.
Un pas mare în chirurgia cardio-vasculară s-a făcut după inventarea dispozitivelor de
circulaţie extracorporeală şi prin tehnicile de operaţii pe cord deschis sub hipotermie. Aceasta
a permis accesul în interiorul cavităţilor inimii, efectuarea de ablaţii sau protezări.
Protezele valvulare : mecanice (durabilitate mare, performanţe hemodinamice bune) şi
bioproteze (avantajul unei foarte slabe trombogenităţi). Plasarea primei bioproteze (mitrală):
Starr.
Spitalul Groote-Schuur din Capetown - CRISTIAN BARNARD 1967, efectuează prima
grefă cardiacă.
Valve din pericard de viţel: IONESCU-SHILEY în Anglia.
Prima operaţie pe cord deschis: România, 1950 Nicolae Hortolomei (Dan Setlacek,
Tiberiu Ghiţescu, I. Buşu, Marian lonescu).
Chirurgia sistemului nervos (craniană) debutează în jurul anului 1850, avându-l ca
iniţiator pe PAUL BROCA (1824-1880) care operează un abces cerebral.
H. BENNETI şi RICKMANN GODLEE 1884, fac prima extirpare a unei tumori
cerebrale;
VICTOR HORSLEY (american) (1857-1916), reuşeşte în 1887 să extirpe o tumoră ce
compresa măduva spinării. Tot el este iniţiatorul, împreună cu CLARKE, al metodei
neurochirurgiei stereotaxice (fig.7);
Perioada neurochirurgiei moderne începe cu HARVEY CUSHING (1869-1939): elev al
lui Horsley; întemeiază prima clinică de neurochirurgie la Boston (mortalitatea pacienţilor era
de doar 10% faţă de 80-90% în perioada 1890-1910);
WALTER DANDY (1886-1946) în 1918 efectuează prima ventriculografie
(pneumoencefalografia se face mai uşor prin puncţie rahidiană şi nu direct cerebrală;
ANTONIU CAETANO de ABREU EGAZ MONIZ (1874-1955), neurochirurg
portughez, realizează, folosind substanţele de contrast, prima arteriografie la omul viu.
Premiul Nobel în 1949 pentru leucotomia în psihoze.
În România: Dimitrie Bagdasar (1893-1946), creatorul neurochirurgiei româneşti, elev
al lui Cushing (la care a fost recomandat de către N. Paulescu, Cushing folosind o metodă
operatorie pentru hipofiză publicată de Paulescu.

UROLOGIA

Transplantul renal : abia după 1950, când EMILE HOLMAN emite teoria anticorpilor
antigrefă, confirmată prin lucrările imunologilor Mac FARLAN BURNET (Australia) şi PETER
MEDWAR (Anglia), pentru care au primit premiul Nobel în 1960. Prima încercare de
transplant renal: JEAN HAMBURGER, unul din creatorii nefrologiei, la spitalul Necker din
Paris. Primul transplant renal reuşit: 1954 la Boston. Introducerea litotomului (1800), fig.8.

ORTOPEDIA

Îl are promotor pe NICOLAS ANDRE, care publică în 1741 la Paris ”L’Orthopedie";


Apariţia otelurilor inoxidabile 1888 - plăci metalice şi şuruburi pentru osteosinteză
(GLUCK, LANG, LAMBOTTE);
ERICH LEXER 1908 reuşeşte să transplanteze articulaţia genunchiului de la o
persoană la alta;
Folosirea vitalium-ului (aliaj de cobalt, crom, molibden) sub formă de sârmă (1941:
VENABLE şi STUCK) în osteosinteze;
FREMAN îl foloseşte încă din 1928 pentru corectarea defectelor mandibulei şi în
operaţii asupra epifizelor humerusului; în 1930, SMITH-PETERSEN, ortoped la Boston, îl
foloseşte ca material de interpoziţie în artroplastii;
H. CARNEY 1940, foloseşte tantalul în înlocuiri osoase craniene şi ca material de
interpoziţie în artroplastii;
JACQUES REVERDIN este primul care foloseşte masele plastice în chirurgia
ortopedică. În deceniile 3-4 ale secolului nostru: bachelita, alcoolul polivinilic, polietilenul,
plexiglasul;
A.N.FILATOV şi I.M. GOLOVIN 1950: biocuie şi biotije, din sângele uman şi al
animalelor (fibrine);
A. FIRICĂ. autorul "cuielor elastice" în ortopedie;
MISTER şi BARR, la Boston 1934, efectuează prima intervenţie pentru hernia de disc;
Maestru al rtopediei româneşti: lexandru Rădulescu (O. Medrea,Denischi,
Troianescu, Climescu, CI. Baciu, Antonescu).

OBSTETRICA Şl GINECOLOGIA
JAMES YOUNG SIMPSON şi J. MARION SIMS.
Introducerea forcepsului de către SMEILLE în 1820, fig. 9.
IGNAZ SEMMELWEIS (1818-1865), medic ungur, a reuşit să scadă febra puerperală
în sala de maternitate, graţie introducerii metodelor antisepticele ale lui Lister şi Pasteur (de la
12,24% la 3,04% şi chiar'1,27%);
OLIVER WENDELL HOLMES (1809-1894) ginecolog la Boston, este primul care a
creat termenul de anestezie pentru a desemna narcoza. Are aceleaşi convingeri în privinţa
febrei puerperale (recomandă şi spălarea pe mâini a medicului).
Boala canceroasă a sferei genitale: foarte diversificată.
Noi specialităţi: ginecologia endocrinologică, oncologică, urologică.
Cancerul de sân: chiar 1/10.
Obstetricienii se confruntă şi cu schimbări fenotipice importante: o virilizare a femeilor
(ele fac sport, anumite munci fizice), indicaţiile de cezariană sunt foarte frecvente.
Indisolubila legătură cu virusulogia (avorturi şi malformaţii produse de virusuri),
imunologie (boala hemolitică a n.n.), pediatrie, la graniţă fiind constituită neonatologia.
Români: Eugen Aburel, Nicolae Gheorghiu, Mircea Constantinescu, Dan
Alessandrescu, Panait Sârbu, V. Luca.

OFTALMOLOGIA

În 1852 HERMAN von HELMHOLTZ introduce oftalmoscopul, iar ALBERCHT von GRAEFE
studiază intens fundul de ochi.
La sfârşitul secolului XIX: Skiascopia, care diagnostica viciile de refracţie ale ochiului.
ALLVAR GULLSTRAND. 1911 premiul Nobel pentru inventarea lămpii cu fantă, fig. 10.
KARL KOLLER: extragerea cristalinului.
Oftalmologia românească începe cu Nicolae Manolescu (1850-1910). Alţi oftalmologi: Gh.
Stănculescu, D. Manolescu, D. Mihail, P Vancea, M. Olteanu.

OTORINOLARINGOLOGIA

Aspectul său chirurgical apare pregnant după 1850, când se dezvoltă explorările şi
intervenţiile operatorii.
Manuel Garcia: 1855 laringoscopia indirectă.
Alfred Kirstein (1863-1922): laringoscopie, bronhoscopia, traheoscopia cu tub drept
rigid în 1898, fig. 11.
1873: Theodor Bilroth face prima laringectomie în cancer.
1923: Samuel Rosen (New York) foloseşte microscopul în chirurgia O.R.L.
Zollnerşi Wulstein: tehnici de timpanoplastie.
România: Eugen Felix, Alexandru Costiniu, Virgil Racoveanu, Ştefan Gîrbea, Gh.
Costinescu, Dorin Hociotă.

Chirurgi români
George Assaky (1855-1899): sutura nervilor la distanţă (premieră europeană); Constantin
Dimitrescu Severeanu (1840-1930): radiodiagnosticul în România (1897), prima rahianestezie
(1900), primele laparotomii (1901).
Thoma lonescu (1860-1926): rahianestezia "înaltă" (metodă introdusă în chirurgia
mondială), chirurgia simpaticului cervical de rezecţie gastrică în ulcer, rezecţie de rect în
cancer.
Elevii săi: Amza Jianu, lacob lacobovici (creatorul şcolii de chirurgie din Cluj), Victor
Gamoiu, Traian Nasta, Nicolae Hortolomei, Dimitrie Bagadasar.
Ernest Juvara (1870-1933) elev al lui Farabeuf, Poirier: procedeul pentru talus-valgus,
tratamentul prolapsului rectal (Delorme-Juvara), pleurotomia cu rezecţia costală sub lambou
(pentru a evita pneumotoraxul post-operator). Este autorul celei mai întinse grefe osoase
practicată între 1910-1920 în tratamentul cancerului osos (osteosarcom al genunchiului).
Elevi: Ion Făgărăşanu, Al. Cosăcescu.

MEDICINA LEGALĂ

Termen introdus de Paolo Zacchia (1584-1659) medic şi jurist, în tratatul său:


"Questiones Medico-Legales" (10 volume). A fost medic al papei Inocenţiu al XX-lea.
Ca disciplină de sine stătătoare: la sfârşitul secolului XIX datorită unor personalită.ştiinţifice:
Mateo Jose Orfila (1787-1857), Tardieu, Lacassagne, Brouardel.
A Eduard von Hoffman (1837-1897) atlas celebru de medicină legală.
Cesare Lombroso (1836-1909), legist şi psihiatru, autorul teoriilor despre "criminalul înnăscut,
prostituată înnăscută".
România. învăţământul medicinei legale s-a introdus pe vremea lui Davila (1857). Fondatorii
medicinii legale: Mina şi Nicolae Minovici. Mina Minovici a fost elevul lui Brouarde la Paris şi a
înfiinţat în 1892 la Bucureşti unul din cele mai moderne institute de medicină legală din
Europa.

MEDICINA INTERNĂ

Thomas Sydenham (1624-1689) era împotriva rivalului său în clientelă, Thomas Willis
(experimentator abil: secţionarea nervului vag la câine duce la tahicardie). Sydenham a
descris coreea (care-i poartă numele), a făcut diagnosticul diferenţial dintre diabetul zaharat şi
cel insipid, deosebea artrita reumatoidă de cea gutoasă, a introdus în clinică preparatele de
opiu (laudanum).
Herman Boerhave (1668-1738) dn Leyda, generalizează în clinici uzul termometrului.
Foarte cunoscut în Europa.
Bernardino Ramazzini (1633-1717) este pionierul studiilor de medicină a profesiilor (42
profesii).
În secolul XVII se aplică un tratament cu adevărat etiologic.
"Pulbere a contesei" (pulberea de KINA-KINA, un arbore din Peru, chinconă, pulberea
iezuiţilor), conţinea chinină, extrem de eficace în malarie. S-au vindecat: Ludovic al XVI-lea,
cardinalul Mazarin, Carol Quintul, mareşalul de Rochefort.
În primele 2-3 decenii ale secolului XIX specialităţile medicale nu se conturaseră încă.
În general existau doar două categorii distincte de practicieni: interniştii şi chirurgii (la care se
poate adăuga totuşi o a treia: psihiatrii). Primii făceau de toate: boli interne propriu-zise
(digestive, cardiologie, nefrologie), dar şi patologie infecto-contagioasă, pediatrie,
dermatologie, neurologie.
Diagnosticul se bazează după 1800 pe informaţii aduse de examenul clinic,
diagnosticul de laborator (biochimic, hematologic, microbiologic şi histopatologic), leziunile
relevate la autopsie şi pe probele unui eventual diagnostic terapeutic.
Percutia a fost inventată în 1761 de către medicul vienez Leopold Auenbrugger
(1722-1801) şi metoda este popularizată abia în anul 1808 de celebrul cardiolog francez
Jean Nicolas Corvisart (1755-1821).
Auscultaţia a fost inventată de medicul francez Rene Theophille Laennec (1781-
1826) în 1816. Tratatele sale "De I' auscultation mediate dans le traitement des maladies des
poumons et du coeur" (Paris 1819) şi "Traite de l'auscultation mediate" (Paris 1826) sunt
socotite drept actul de naştere al clinicii medicale moderne. Tot lui îi datorăm primul studiu
asupra cirozei atrofice a ficatului (ciroza Laennec). A inventat şi construit primele stetoscoape
din lemn, fig. 12.
Adolf Kussmaul (1822-1902) descrie în 1866 periarterita nodoasă, iar în 1873 tabloul
paraliziei bulbare progresive şi precizează semnele comei diabetice cu acetonurie. Descrie
pulsul paradoxal şi tipul de respiraţie care-i poartă numele.
Anton Biermer (1827-1892) descrie anemia pernicioasă. '
Pierre Potain, (1829-1901), cardiolog, este inventator de instrumente
medicale:tensiometrul (fig. 13), pipetă pentru hematologie, instrumentul pentru aspiraţia
lichidului toracic.
Jean Baptiste Boillaud (1796-1881) neurofiziolog. Descrie "zgomotul de galop" al
inimii (1847) întâlnit în miocardo-pericarditele infecţioase, "zgomotul diavolului", (suflu ce se
poate auzi pe venele jugulare), avansează ideea naturii reumatismale a unor cardiopatii
valvulare;
Richard Bright (1781-1858) deosebeşte nefrita de origine cardiacă de cea de origine
renală;
Thomas Adisson (1795-1860) descrie insuficienţa cortico-suprarenaliană în 1855,
după ce în 1849 descrisese anemia pernicioasă;
James Parkinson (1755-1824) descrie boala care-i poartă numele;
Thomas Hodgkin (1798-1866) descrie limfogranulomatoza malignă;
John Cheyne (1777-1836) şi William Stokes (1804-1878) descriu tipul de respiraţie
care le poartă numele. Stokes perfecţionează şi stetoscopul şi împreună cu Robert Adam
(1791-1875) descrie boala care le poartă numele.
Robert James Graves (1796-1853) descrie în 1835 guşa exoftalmică;
Dominic John Corrigan (1802-1880) descrie tabloul semiologic al insuficienţei
aortice,cu descrierea suflului diastolic caracteristic. El este socotit un precursor al cardiologiei
şi pentru descrierea pulsului care-i poartă numele, pe care l-a numit "pulsul arterelor
neumplute";
Oskar Minkowski (1858-1931) şi Joseph von Mering (1849-1908) sunt cei care
provoacă diabetul zaharat prin pancreatectomie la câine (1889);
Sclpione Riva-Rocci (1863-1936) inventează sfigmometrul cu mercur. Infarctul
miocardic acut a fost descris pentru prima oară în 1896 de către un tânăr absolvent parizian,
R. Marie în teza sa de doctorat: "L’infarctus de Myocarde et ses consequences", iar
modificările EKG din infarct în 1920 de către Pardee.
La om, prima măsurare a tensiunii arteriale a fost făcută în 1856 de către Jules Faivre
la Lyon, cu ajutorul aparatului Poisseuille (un tub de sticlă în formă de U). El a apreciat
valoarea presiunii sistolice la 120 mmHg.
Medicul rus N. Kortov a unit tehnica cu ascultaţia prin stetoscop (1905);
Gastroscopia a fost introdusă de Felix Moutier, iar germanul Rudolf Schindler, care
introduce gastroscopul semiflexibil, este considerat părintele gastroendoscopiei;
În 1925 HAAS realizează prima hemodializă la om (rinichi artificial);
Români
Nicolae Kalinderu (1835-1902); Ion Manu-Muscel (1862-1938) a introdus la noi
radiodiagnosticul;
DANIEL DANIELOPOLU (1884-1955) creator în domeniul medicinii interne, mai ales
în terapeutică: rolul cercului reflex vicios în patogeneza unor boli (angina pectorală), a
inventat metoda viscerografică pentru studiul tubului digestiv, care a fost preluată la Paris de
H. Vacquez; a preconizat tratamente prin intervenţii chirurgicale în angina pectorală
(neurotomia suprastelară) şi în hipertonia arterială (splahnicosolarectomie);
luliu Haţieganu (1885-1959) a întemeiat şcoala de medicină internă la Cluj. A descris:
hepatita septică lentă, anemiile hipercrome din endocardite. Elevi: O. Fodor, Şt. Hărăgus, A.
Moga.
Ion Enescu (1881-1972) întemeietorul medicnii interne la laşi.

ENDOCRINOLOGIA

Ca ramură a medicinii interne, endocrinologia cunoaşte din 1855 şi până în prezent 3


etape de dezvoltare:
1. Etapa anatomo-clinică (1855-1930). Thomas Addison în 1855 descoperă insuficienţa
cronică a suprarenalei; 1877; Lancereaux descrie diabetul zaharat, ca urmare a pancreatitei
cronice; Pierre Marie descrie în 1886 acromegalia: Joseph Babinski şi Alfred Frolich în
1900 descriu sindromul adipozo-genital;
2. Etapa hormonală (1896 si până în prezent). Sharppey Schaffer şi G. Oliver izolează în 1896
vasopresina; Takamine şi Aldrich în 1901 izolează adrenalina; Dale în 1906 izolează
ocitocina; Kendall în 1914 izolează tiroxina; pancreina-insulina (Paulescu, Banting, Best
1922) etapa hormonală dezvăluie prin studii experimentale şi clinice, legătura indisolubilă,
etipatogenică între bolile endocrine şi hormoni (hormao = a excita, introdus în ştiinţă de
Bayliss şi Starling), important: reuşita sintezei unor hormoni; adrenalina = Stolz (1904) ,
tiroxina (Harrington şi Barger 1927), insulina (Katzoyannis 1964).
3. Etapa sistemică-integrativă (după 1930) (interferând cu precedenta) presupune existenţa unui
sistem neuro-endocrin, în sensul că activitatea endocrină este puternic interconectată cu cea
a sistemului nervos. Mai mult, din 1930 Gr. T. Popa şi Fielding pun în evidenţă faptul că
sistemul nervos secretă hormoni: neuroendocrinologia.
Români. Constantin C.I. Parhon (1874-1969), elev al lui Gh. Marinescu. Tratatul: "Les
secretions internes", Paris 1909, împreună cu M. Goldstein; întemeietorul geronto-geriatriei
(biomedicina vârstei a III-a). Elevi: St. Milcu, Ana Aslan, C. Dumitrache, N. Simionescu. Se
dezvoltă antropologia (Şt. Milcu, Victor Sahleanu) şi genetica medicală (C. Maximilian).

NEUROLOGIA

Rădăcinile neurologiei moderne se află în:


a. observaţii anatomo-clinice (concluzii extrase din confruntarea simtomelor unor boli
neurologice cu leziunile descoperite la autopsie);
b. fiziologia nervoasă (experimentatorii s-au ocupat cu diferite ablaţii, excitaţii, potenţiale
evocate);
c. cunoaşterea microstructurii (histologia, citologia) sistemului nervos;
d. precizările etiopatogenice: în neurologie au pătruns impetuos cunoştinţe din alte ramuri
medicale: microbiologie şi virusologie, (neuroinfecţiile), din genetică (boli ereditare cu
manifestări neuro-psihice), din endocrinologie, din bolile metabolice (diferite degenerări ale
substanţei nervoase).
În neurologia secolului XIX s-au confruntat două doctrine: localizaţionismul (impunea
ideea unei localizări stricte în creier a tuturor funcţiilor senzitive, motorii şi vegetative) şi
echipotenţionalismul (impunea ideea conform căreia toate părţile creierului participă în mod
egal la realizarea funcţiilor senzitive, motorii şi vegetative);
Clinica neurologică (neuropatologia) era săracă în cunoştinţe. Lipseau:
- definirea entităţilor morbide prin metoda anatomo-clinică;
- diagnosticul diferenţial;
- sistematizarea judicioasă a bolilor neurologice. Acestea sunt lămurite de către şcoala de la
Salpetriere din Paris, care a format clinicieni-experimentatori, printre care şi Gh. Marinescu.
Jean Marie Charcot (1825-1893): sistematizează atrofiile musculare; împreună cu elevul
Pierre Marie, descrie în 1882 boala care-i poartă numele (tot o atrofie musculară progresivă);
împreună cu Alfred Vulpian (1826-1887) face diferenţa între tremurăturile din Parkinson şi
cele din scleroza în plăci (care apar în mişcările voluntare); studiază monoplegiile, precizând
locul leziunii în creier; în psihiatrie este adeptul umanizării asistenţei medicale, a studiat
eficienţa terapeutică a hipnotismului, a studiat isteria, simulanţii, exhibiţioniştii. Elevi: Joseph
Babinski (1857-1932), Pierre Marie, Gh. Marinescu.
În neurologie, în secolul XX se realizează: clasificarea-sistematizarea bolilor nervoase
după etiopatogenie (endogeniştii şi exogeniştii),iar diagnosticul a câştigat prin adăugarea la
reperele clinice a probelor biochimice şi prin perfecţionarea continuă a mijloacelor de
investigaţie (după introducerea EEG : Hans Berger la Iena 1929 şi a
stereoelectroencefalografiei în 1965).
Gheorghe Marinescu (1863-1938): fondatorul şcolii româneşti de neurologie, elev al lui
Babeş, Charcot. În 1909 publică la Paris "La cellule nerveuse", mult timp socotită cartea de
căpătâi a neurologilor. Specialist în: acromegalie, isterie, tabes, encefalită. A realizat primul
film medical (mersul unui tabetic). Elevi: C.I.Parhon , Ion Minea (Cluj), Nicolae lonescu-
Şişeşti, State Drăgănescu, Oscar Sager, Arthur Kreindler.

PSIHIATRIA

În secolul XVII evoluează de la o practică primitivă la o specialitate medicală. Persecutaţi


în secolele anterioare, în anul 1680 în Franţa se dă un decret de toleranţă faţă de bolnavii
mintal, abolirea pedepsei cu moartea. Anumiţi medici vor încerca să-i calmeze pe nebunii
furioşi înlocuindu-le sângele otrăvit de demoni cu sânge de fiinţe nevinovate (miel); în acest
scop medicul parizian Jean Baptiste Denis (1620-1704) a practicat prima transfuzie de sânge
miel-om.
În secolul XIX psihiatria evoluează de la "atitudinea poliţienească" la ştiinţă. Complexul de
la Salpetriere, creat în 1656 ca puşcărie şi ospiciu, adăpostea la începutul secolului trecut
aproximativ 7-8000 de bolnavi. Cei agitaţi erau ţinuţi în lanţuri, iar terapia constă în bătăi şi
jeturi cu apă îngheţată.
Englezul William Tuke (1732-1822) lansează în 1792 apelul "fără violenţă corporală"
(blândeţe faţă de bolnavi).
Philippe Pinel (1745-1826), psihiatru francez, cel mai ilustru clinician, reformează
tratamentul bolnavilor psihici "înlăturând" lanţurile. Face o clasificare a psihozelor: manie,
melancolie, demenţă şi idioţie în tratatul "Nosographie philosophique".
Şcoala franceză de psihiatrie descrie paralizia general progresivă-P.G.P. (Antoine
Bayle) şi delirurile: de persecuţie, grandoare, de circulaţie.
În secolul XIX în explicarea cauzelor maladiilor psihice s-au înfruntat două curente:
etiologia spiritualistă (cauzele ţin exclusiv de spirit, metafizice) şi etiologia organică
(simptomele sunt consecinţa unor tulburări de metabolism, tare ereditare organice, boli
infecţioase, intoxicaţii). Cel care a fundamentat clinic acestă concepţie este Bayle.
În 1857 Benoit Augustin Morel (1809-1873) pune bazele teoriei degenerescenţei,
inspirată din realităţile anatomo-clinice şi bazată pe teoriile asupra eredităţii patologice.
În secolul nostru, teoria bazată pe nosologie, cunoaşte psihanaliza, legată de numele lui
Sigmund Freud (1856-1938), care în cartea sa „Ştiinţa viselor" arată legătura indisolubilă
dintre subconştient şi conştient, iniţiind cu această ocazie aplicarea psihanalizei în
diagnosticul şi terapia unor boli psihice.
Terapia psihiatrică preconizată de Freud se caracterizează prin:
a. catharsis (eliberarea prin mărturisire);
b. aducerea la "suprafaţă" în conştiinţă, a materialului refulat şi transferul acestuia asupra
medicului psihanalist, care oferă bolnavului o restructurare a personalităţii, printr-o maturizare
a ei, un antrenament cu care el să facă faţă efectului distructiv al frustraţiei. Psihanaliza a fost
ulterior modificată, optimizată de către mari psihanalişti-teoreticieni: austriacul Alfred Adler
(1870-1932) şi americanul C.G. Jung. O revoluţie în terapia psihiatrică a constituit-o
introducerea unor droguri psihotrope: sinteza clorpromazinei (Charpentier 1950), derivaţie de
fenotiazonă, droguri din Rauwolfia etc.

Pediatria

În secolul XX s-au urmărit pe de o parte aprofundarea etiopatogeniei unor boli ale


copilăriei ,pe de altă parte protejarea copilului (imunologică, socială). În 1892 Behring
introduce vaccinul antidifteric, iar în 1924 B.C.G.-ul. După 1902 Teixeira de Mattos face
studii "babeure"-ului punând bazele dieteticii infatile.
În România, începuturile pediatriei: Alexandru Boicescu (1853-1893) care a publicat în
1892 Lecţiuni de clinică infantilă şi fapte clinice". Creatorul pediatriei româneşti este
socotit însă Mihail Manicatide (1867-1954) care a studiat tulburările acute de digestie şi
bolile infecto-contagiaose ale copilăriei.
Elevi: Ion Nicolau, Titu Gane, Alfred Rusescu, Emil Hurmuzache.

DERMATOVENEROLOGIA

Până la 1900, dermatologia avea două direcţii principale de cercetare:


a. stabilirea şi caracterizarea bolilor pielii şi mucoaselor (entităţi morbide, sistematizarea pe
criterii simptomatologice şi patologice);
b. precizări etiologice. La acestea se mai adaugă în secolul XX: biopatologia pielii şi
mucoaselor.
Armauer Hansen (1841-1912) norvegian, descrie bacilul leprei (1868) dar nu reuşeşte să-
l izoleze (să-l cultive).
Raymond Saboureaud (1854-1938), elev al lui Pasteur, face un vast studiu al paraziţilor
criptogamici ai pielii şi mucoaselor şi realizează cunoscutul mediu pentru ciuperci
microscopice.
Două mari descoperiri ale secolului XX: hipersensibilitatea de tip imediat şi întârziat
(anafilaxia şi alergia) şi determinările cutanate din stress.
În România: Alexandru Marcovici (1835-1886), Victor Babeş, autor al unor cercetări
asupra leprei, Mihail Petrini Galatz (1846-1926).
Ştefan Nicolau (1874-1970), elev al lui Fournier şi Brocq (în Franţa) şi Joseph Jadassohn
(Germania): distribuţia lipidelor în piele, regenerarea celulelor foliculare din leucemii,
dermatita liveloidă şi gangrenoasă Nicolau (care apărea ca urmare a injectării intramusculare
a bismutului), exantemul exfoliant generalizat Nicolau. În neurologie a studiat sifilisul, ulcerul
cronic limfogranulomatos.
Elevi: Scarlat Longhin, Coriolan Tătaru, I. Mironescu.

RADIOLOGIA

Radiodiagnosticul şi radioterapia
Proprietatea razelor X de a pune în evidenţă structuri ascunse, inaccesibile examenului clinic
(schelet,organe splahnice etc.) a fost descoperită întâmplător în 1895 de fizicianul german
Wilhem Conrad Roentgen (1845-1923), profesor la Universitatea din Wurtzburg.
Interpunându-şi mâna în fascicolul de raze X, el şi-a văzut uimit scheletul respectivei mâini. A
radiografiat apoi şi mâna soţiei sale.
La numai trei luni, fizicianul francez Henri Becquerel a descoperit fenomenul
radioactivităţii naturale. Doi ani mai târziu, în 1897, Pierre Curie şi soţia sa, poloneza Maria
Sklodowska-Curie a descoperit elementul radium, primul utilizat în combaterea bolii
canceroase (1921-primul tub de radioterapie de 200kV).
De remarcat că la numai o lună de la descoperirea lui Roentgen, în decembrie 1895,
fizicianul român Dragomir Hurmuzescu (1865-1954) lucrând la Paris împreună cu prof.
Louis Benoist, a descoperit una din proprietăţile importante ale razelor X: el pune în
evidenţă proprietatea razelor X de a descărca corpurile electrizate, prin ionizarea aerului
înconjurător.
Până la apariţia ecranelor de protecţie din plumb,numeroşi radiologi au căzut victime ale
iradierii. Printre ei, şi câţiva din primii radiologi români, profesorii Dimitrie Gerota (1867-1939),
Emil Radu (1887-1950) de la laşi, Dimitrie Negru (1883-1955) creatorul primului institut de
radiologie din România (Cluj, 1921), dr. Cornelia Moga (1885-1962) de la Arad ş.a.
Între primii oncoradioterapeuţi români se numără şi dr. Ion Jovin (1897-1994).

GENETICA Şl EREDOPATOLOGIA

Genetica celulară ia naştere în 1902, când americanul W. Bateson (1857-1917)


introduce noţiunea de genă (geno = a da naştere).
Thomas Hunt Morgan (1866-1945) din Columbia University, pune bazele transmiterii
eredităţii (Nobel 1933). '
Genetica moleculară: evoluează după 1945, pe patru planuri:
a. structura biochimică a materialului ereditar;
b. definirea conceptului de genă;
c. biosinteza proteinelor şi reglarea genetică a acestui proces;
d. tehnologia ADN recombinat (ingineria genetică).
În 1953 este descoperită compoziţia ADN de către J.D.Watson (USA) şi F.H.C.Crick
(Anglia) confirmată prin difracţia cu raze X de către M. Wilkins (Anglia). Toţi trei au primit
premiul Nobel în 1962.
În 1955 Benzer (USA) demonstrează că activitatea unei gene se traduce prin sinteza unui
singur lanţ polipeptidic, fiind formată din trei tipuri de unităţi: funcţională (cistroni), de
recombinare (reconi) şi de mutaţie (mutoni).
Jacques Monod, Francois Jacob şi Andre Lwoff primesc în 1965 premiul Nobel pentru
descoperirea reglării genetice a sintezei proteinelor.
În 1968, maricanii M.W.Nirenbergşi H.G.Khorana primesc premiul Nobel pentru
descifrarea codului genetic.
Între 1971-1974, H.Temin, M. Mitzutani şi D.Baltimore (ultimii au primit premiul Nobel în
1975) descoperă posibilitatea transmiterii mesajului ereditar de ARN la ADN în prezenţa
reverstranscriptezei.
Fr. Jacob (1963), C. Arber (1977) şi C.Burrell (1979) au definit şi pus la punct tehnicile de
"chirurgie genetică", ce constau din inserarea în genomul celular a unui ADN străin.
Eredopatologia

a. descoperirea anomaliilor cromozomiale; sindromul Down (al treilea cromozom la perechea


21); sindromul Turner (x.o. descoperit în 1959); sindromul Klinefelter (xxy descoperit în 1959);
românul Alexandru Caratzali şi francezul R.Turpin emit ipoteza că o serie de semne
caracteristice sindromului Down (limbă plicaturată, epicantus,clinodactilie) sunt familiale şi
ereditare (1933).
b. în 1959 R.Turpin şi J.Lejeune utilizând culturi celulare pun în evidenţă trisomia 21;
c. patologia genetică. Anomalii ale structurii genelor, urmate de imposibilitatea sintezei unor
lanţuri polipeptidice care intră în structura hemoglobinei (anemiile talasemice, 1955), enzimei
glucozo 6-fosfat dehidrogenază. Până în 1980 la om erau descrise peste 1700 boli ereditare.

BIOETICĂ - TEME MAJORE

DEFINIŢIE

Enciclopedia de Bioetică (Paris, 1978) defineşte bioetica ca fiind ştiinţa specifică care,
utilizând o metodologie interdisciplinară, are drept obiect examenul sistemic al
comportamentului uman în domeniul ştiinţelor vieţii şi al sănătăţii, examinat în lumina valorilor
şi principiilor morale.

A. DREPTURILE PACIENŢILOR
Organizaţia mondială a sănătăţii (O.M.S.), prin Biroul Regional pentru Europa
decretează în problema drepturilor pacientului după cum urmează:
1). Orice persoană are dreptul de a fi respectată ca fiinţă umană.
2). Orice persoană are dreptul la autodeterminare.
3). Oricine are dreptul la integritate fizică şi mentală şi la securitatea persoanei sale.
4). Oricine are dreptul de a pretinde respectarea intimităţii sale.
5). Oricine are dreptul la respectarea valorii sale morale şi culturale precum şi a convingerilor
sale filozofice.
6). Oricine are dreptul la o protecţie corespunzătoare a sănătăţii asigurată prin măsuri
preventive şi curative care urmăresc atingerea nivelului personal optim de sănătate.

I. INFORMAREA

1). Informaţia privind serviciile de sănătate şi modalitatea optimă de utilizare a acestora va fi

pusă la dispoziţia publicului.

2). Pacienţii au dreptul de a fi informaţi complet asupra stării lor de sănătate, inclusiv despre
elementele medicale; asupra procedurilor medicale propuse, a riscurilor potenţiale şi a
beneficiilor pe care le incumbă fiecare procedură; asupra alternativelor la procedurile propuse
inclusiv a efectului refuzului tratamentului; asupra diagnosticului, prognosticului şi evoluţiei
sub tratament.
3). Doar în mod excepţional, informaţia nu va fi comunicată pacientului, atunci când există
motive serioase să se creadă că ea ar putea produce pacientului un rău grav, fără a aduce
vreun beneficiu.
4). Informaţia trebuie comunicată pacientului într-un mod adecvat capacităţii sale de
înţelegere, reducând pe cât se poate folosirea terminologiei tehnice de strictă specialitate.
Dacă pacientul nu vorbeşte aceeaşi limbă sau o limbă comună, se va asigura o formă de
traducere.
5). La cererea sa expresă, pacientul are dreptul să nu fie informat.
6). Pacienţii au dreptul de a decide cine să fie informat în numele lor, dacă acesta există.
7). Pacienţii trebuie să aibă posibilitatea de a obţine o a doua opinie.
8). În cazul când se află internaţi într-o unitate de îngrijire a sănătăţii, pacienţii trebuie
informaţi asupra identităţii şi a statutului profesional al personalului de îngrijire cu care ei intră
în contact, cât şi asupra regulilor şi reglementărilor de rutină la care vor fi supuşi pe durata
internării.
9). La externarea dintr-o unitate de îngrijire a sănătăţii pacienţii trebuie să aibă dreptul de a
cere şi de a primi rezumatul în scris al diagnosticului, tratamentului şi îngrijirilor.

II. CONSIMŢĂMÂNTUL

1). Consimţământul informat constitue o condiţie preliminară pentru orice intervenţie


medicală.
2). Pacientul; are dreptul de a refuza sau de a opri o intervenţie medicală, dar implicaţiile
refuzului îi vor fi explicate pe larg pacientului.
3). Atunci când pacientul este incapabil să-şi exprime voinţa, dar este necesară o intervenţie
medicală de urgenţă, consimţământul poate fi presupus, dacă nu există alte elemente
exprimate anterior care să ateste în mod explicit refuzul acordării consimţământului.
4). Atunci când este necesar consimţământul unui reprezentat legal, dar se cere intervenţia
de urgenţă, actul medical poate fi făcut fără consimţământul reprezentantului.
5). În măsura posibilităţilor permise de situaţia lor, pacienţii (minori sau adulţi) vor fi totuşi
incluşi în procesul de luare al deciziilor, chiar atunci când este necesar consimţământul unui
reprezentant legal.
6). Dacă reprezentantul legal refuză să-şi dea consimţământul, dar medicul crede ferm că
intervenţia este în interesul pacientului, decizia trebuie solicitată unui tribunal sau unei alte
forme de arbitraj.
7). În orice altă situaţie în care pacientul este incapabil să-şi dea consimţământul informat şi
unde nu există reprezentant legal sau un reprezentant desemnat de pacient special pentru
acest scop, se vor lua măsuri corespunzătoare pentru a asigura un proces de înlocuire a
deciziei, ţinându-se seama, pe cât se poate, de dorinţele cunoscute ale pacientului.
8). Pentru prelevarea, prezervarea şi utilizarea oricărui component al corpului uman este
necesar consimţământul pacientului. Consimţământul poate fi presupus în cazul utilizării unor
substanţe în timpul diagnosticului, tratamentului sau al simplelor îngrijiri ale bolnavului.
9). Consimţământul informat al pacientului este o condiţie preliminară pentru participarea la
procesul de învăţământ medical.
10). Consimţământul informat al pacientului este o condiţie preliminară pentru participarea la
cercetarea ştiinţifică. Toate protocoalele trebuie supuse procedurilor etice corespunzătoare.
Nici un fel de cercetări nu pot fi efectuate pe cei incapabili de a-şi exprima voinţa, fără
consimţământul unui reprezentant legal, şi dacă cercetarea nu este în interesul pacientului.
Ca excepţie, o persoană incapabilă de a-şi exprima voinţa poate fi inclusă într-o cercetare
observaţională care nu este în beneficiul său direct sau indirect, cu condiţia ca această
persoană să nu aibă obiecţii, iar riscul şi efortul său să fie minim, cercetarea să aibă o valoare
semnificativă şi să nu existe metode alternative sau alţi subiecţi de cercetare disponibili.

III. CONFINDENŢIALITATEA ŞI INTIMITATEA

1). Toate informaţiile privind starea de sănătate a pacientului, condiţia sa medicală,


diagnosticul, prognosticul şi tratamentul precum şi alte informaţii de natură personală vor fi
prestate în regim de confidenţialitate chiar şi după moartea pacientului.
2). Informaţia confidenţială poate fi divulgată numai cu consimţământul explicit al pacientului
sau când există dispoziţii judiciare în acest sens. Consimţământul este presupus atunci când
divulgarea se face către un alt membru al personalului de îngrijire implicat în tratamentul
pacientului.
3). Toate datele identificabile ale pacientului trebuie protejate. Protecţia datelor trebuie să fie
corespunzătoare manierei de stocare a acestora. Substanţele umane din care pot fi derivate
date identificabile trebuie protejate ca atare.
4). Pacienţii au dreptul de avea acces la fişele lor medicale sau la orice evidenţe legate de
diagnostic, tratamentul şi îngrijirea lor şi de a primi o copie după dosarul şi fişele lor medicale
sau părţi din acestea. Astfel de date exclud datele care privesc o terţă persoană.
5). Pacienţii au dreptul de a solicita corectarea, completarea, eliminarea, clarificarea şi/sau
aducerea la zi a datelor personale şi medicale care sunt necorespunzătoare, ambigue sau
depăşite sau care nu sunt relevante pentru diagnostic, tratament şi îngrijire.
6). Nu este admisă intervenţia în viaţa particulară a pacientului sau a vieţii de familie decât în
cazul în care, pe lângă consimţământul pacientului, aceasta poate fi justificată ca necesară
diagnosticului, tratamentului sau îngrijirii pacientului.
7). Intervenţiile medicale pot fi efectuate numai atunci când există respectul necear faţă de
intimitatea individului. Aceasta inseamnă că o intervenţie poate fi efectuată numai în prezenţa
acelor persoane care sunt necesare acesteia, dacă pacientul nu a solicitat altfel.
8). Pacienţii internaţi în unităţi medicale au dreptul la facilităţi fizice care să le asigure dreptul
la intimitate, îndeosebi în situaţiile în care li se acordă îngrijire personală, examinări sau
tratament.

IV. DREPTUL LA ÎNGRIJIRE ŞI TRATAMENT

1). Fiecare are dreptul de a primi o îngrijire corespunzătoare cerinţelor de sănătate, inclusiv o
asistenţă preventivă şi alte măsuri pentru promovarea sănătăţii. Seriviciile trebuie să fie
accesibile permanent şi în mod echitabil pentru toţi, fără discriminări, în conformitate cu
resursele financiare umane şi materiale disponibile într-o societate dată.
2). Pacienţii au dreptul colectiv la o formă de reprezentare la fiecare nivel al sistemului de
îngrijire al sanătăţii, în probleme privind planificarea şi evaluarea serviciilor inclusiv gama,
calitatea şi prestarea serviciilor îngrijirilor acordate.
3). Pacienţii au dreptul de îngijiri medicale marcate atât de existenţa unor standarde înalte de
calitate cât şi de bune relaţii interumane cu personalul sanitar.
4). Pacienţii au dreptul la continuitate în îngrijire inclusiv la cooperare pentru toţi cei care
acordă servicii de îngrijire a sănătăţii şi/sau unităţile care pot fi implicate în diagnosticul,
tratamentul sau îngrijirea lor.
5). În condiţiile în care personalul medical trebuie să aleagă pacienţii potenţiali pentru un
anumit tratament pentru care nu există suficiente posibilităţi de acoperire a cererii, toţi
pacienţii au dreptul la o procedură de selecţie corectă pentru acest tratament. Alegerea
trebuie să fie bazată pe criterii medicale si să fie făcută fără discriminare.
6). Pacienţii au dreptul să-şi aleagă sau să-şi schimbe medicul sau alt personal de îngrijire a
sănătăţii sau unitatea medicală, cu condiţia ca această alegere sa fie compatibilă cu modul de
funcţionare a sistemului de îngrijire a sănătăţii.
7). Pacienţii pentru care nu mai există motive medicale de prelungire a şederii într-o unitate
medicală sunt îndreptăţiţi să primească explicaţii exhaustive înainte de a fi transferaţi într-o
altă unitate sau trimişi acasă. Transferul poate avea loc numai după ce unitatea primitoare şi-
a exprimat acordul pentru primirea pacientului. Atunci când pacientul este externat la
domiciliu, iar condiţia sa o solicită, vor fi asigurate servicii la domiciliu.
8). Pacienţii au dreptul de a fi trataţi cu demnitate în legătură cu diagnosticul, tratamentul şi
îngrijirea lor, în respect pentru valorile lor culturale.
9). Pacienţii au dreptul de a se bucura de sprijinul familiei, rudelor, şi prietenilor în timpul
îngrijirii şi tratamentului şi de a primi sprijin spiritual şi îndrumare tot timpul.
10). Pacienţii au dreptul la uşurarea suferinţelor lor în conformitate cu stadiul actual al
dezvoltării ştiinţei.
11). Pacienţii au dreptul la o îngrijire umană şi dreptul de a muri în demnitate (îngrijirea
terminală).

V. APLICAREA PRINCIPIILOR DE BIOETICĂ

1). Exercitarea setului de drepturi stipulat în acest document implică stabilirea unor măsuri
corespunzătoare în acest scop.
2). Dreptul de a se bucura de aceste drepturi trebuie asigurat fără discriminare.
3). În exercitatea acestor drepturi, pacienţii vor fi supuşi numai acestor limitări care sunt
compatibile cu instrumentele privind drepturile omului şi în conformitate cu procedura
prevăzută de lege.
4). În cazul în care pacientul nu poate dispune de drepturile mai sus menţionate , aceste
drepturi vor fi exercitate prin reprezentantul său legal sau altă persoană desemnată de
pacient în acest scop, iar acolo unde nu a fost numit un reprezentant legal sau un înlocuitor,
vor fi luate alte măsuri de reprezentare a pacientului.
5). Pacienţii trebuie să aibă acces la acele informaţii şi sfaturi care să le dea posibilitatea să-si
exercite drepturile stipulate în acest domeniu. Acolo unde pacientul simte că nu i-au fost
rezolvate problemele, trebuie să beneficieze de consultanţă pentru a depune o plângere.

B. EXPERIMENTELE PE OM

Încă din anii premergători celui de al II-lea Război Mondial au început să se dezvolte

cercetările bio-medicale, importanţa lor fiind relevată şi de marile sume de bani alocate pentru

aceasta, considerându-se că ele sunt esenţiale pentru bunăstarea umanităţii.

Experimentul în medicină este larg răspândit făcându-se la toate nivelele:


1). Pe lângă faptul că terapii bine cunoscute şi mult folosite pot avea rezultate diferite în
anumite cazuri, este nevoie de a testa eficienta si efectele secundare ale noilor produse.
Asemenea experimente se vor practica in mod restrâns, deoarece riscurile lor sunt
imprevizibile.
2). Este nevoie de experiment şi atunci când terapiile vechi sunt folosite în tratarea unor alte
boli (antiinflamatorul aspirină folosit ca antiagregant plachetar) sau când inovaţiile terapiei
sunt făcute ca un aspect principal al ingrijirii pacientului (injectarea unei substanţe de contrast
într-o arteră urmărind nu opacifierea, ci embolizarea ei ). Tot aşa apare necesitatea
experimentului când se fac eforturi de a îmbunătăţii o tehnică mai veche (trecerea de la
vagotomia selectivă la cea supraselectivă). Experimentele din ultima categorie se practică
mult mai des, făcând parte din ceea ce am denumi libertatea de acţiune a medicului.
O preocupare internaţională şi o schiţă de control internaţional a experimentelor pe
om, există o terminologie şi o bază teoretică care par să se unifice, dar mai sunt şi unele
aspecte aflate doar în curs de elucidare.
-Declaraţiile internaţionale cum ar fi declaraţia de la Helsinki (1964) au ţinut să se
delimiteze ferm de inumanele experimente realizate pe oameni de medici nazişti în timpul
celui de-al II-lea Război Mondial. S-a insistat pe structurarea unui model pentru
experimentarea pe subiecţi umani care să restabilească filozofia umanistă a medicinei şi a
relaţiei medic-pacient, atât de tehnicizată şi implicit mijlocită de instrumente şi aparate.
-În S.U.A., începând din 1966, Institutul Naţional pentru Sănătate (NIH-National
Institutes of Health), Administratia pentru Alimente şi Medicamente (FDA-Food and Drug
Administration) şi Departamentul pentru Sănătate, Educaţie şi Bunăstare (DHEW-Department
of Health, Education and Welfare) au scos reglementări detliate asupra experimentelor pe
subiecţi umani.
În 1974 o Comisie Naţională pentru Protecţia Subiecţilor Umani din Cercetarea
Biomedicală şi Comportamentală (NCPHSBBR-National Commission for the Protection of
Human Subjects of Biomedical and Behavioral Research) a fost înfiinţată pe lângă DHEW, iar
ulterior a fost înlocuită de un Consiliu Naţional de Îndrumare (NAC-National Advisory Council)
care avea aceleaşi prerogative.

C. MOARTEA CEREBRALĂ

Moartea cerebrală semnifică oprirea ireversibilă a oricărei activităţi cerebrale, atât a


trunchiului cât şi a scoarţei. Ea este provocată de o distrucţie a ansamblului celulelor
creierului. Celelalte organe funcţionează, graţie unui sistem de respiraţie protezată. În 1995,
un grup de lucru francez sub conducerea lui Maurice Gaulon a propus următoarele criterii de
diagnostic ale morţii cerebrale:
1). Criterii clinice (trebuie întrunite toate simultan):
- abolirea totală a conştienţei;
- midriază bilaterală;
- abolirea tuturor reflexelor de trunchi cerebral;
- abolirea respiraţiei spontane.
2). Criterii paraclinice (unul singur este suficient):
- fie alegerea unei activităţi electrice EEG, constantă pe două trasee făcute la un interval
de minimum patru ore;
- fie oprirea totală a circulatiei cerebrale verificată prin: angiografie cerebrală,
ultrasonografie cerebrală, scintigrafie izotopică cerebrală.
Interesul cercetării ştiinţifice este mai prejos decât respectul faţă de persoană şi trupul
ei mort.
Raportul întocmit asupra morţii cerebrale precizează că subiecţii aflaţi în stare
vegetativă permanentă sunt încă persoane umane.

D. DREPTURILE EMBRIONULUI

Întreruperea sarcinii este un eveniment traumatizant, dar cel mai adesea nu există
alternativă. Întrebarea cea mai chinuitoare este: nu cumva actul în sine echivalează cu un
asasinat?
Conform principiilor actuale, se acceptă vârsta fetală de 3 luni ca limită convenţională
pentru definitivarea aparatelor şi sistemelor, respectiv vârstă la care se poate considera că
produsul de concepţie începe să prezinte elemente de evoluţie autonomă.

E. BIOETICA TRANSPLANTULUI

Transplantul este o terapie care creează dileme prin însuşi faptul că implică două părţi,
donatorul şi primitorul, dar numai acesta din urmă beneficiază imediat, prin îmbunătăţirea
uneori spectaculoasă, a stării sale de sănătate.
O dilemă:comerţul cu organe pentru transplant
Comerţul cu organe este interzis pretutindeni. Se consideră că liberalizarea comerţului
cu organe poate încuraja numeroase abuzuri şi presiuni asupra săracilor, asupra deţinuţilor,
în scopul obţinerii unui organ de transplant. Poziţia comitetelor de bioetică este fără echivoc.
Comerţul cu organe de transplant trebuie privit ca o activitate neetică, deoarece
donatorii sunt determinati de motive financiare mai degrabă decât motive umanitare (1995).
F. RISCURI ASUPRA DREPTURILOR OMULUI DIN PARTEA TEHNOLOGIEI GENETICE

O comisie a Parlamentului European a propus ca eforturile europene pentru cartarea şi


secvenţializarea genomului uman să includă o susţinere substanţială a studiului implicaţiilor
sociale şi etice ale unei asemenea cercetări.
Producerea posibilă de forme de viată aberante, cum ar fi hibrizi interspecii incluzând
“humanoizi”, cyborgi şi schimbări în caracterul esenţial al fiinţei umane prin manipulare
genetică au fost preocupări mai mari în Europa decât în America de Nord.
Posibilitatea clonării fiinţelor umane, un subiect de mare interes popular, a fost atât de
respinsă de către toţi, încât a restrâns discuţiile ştiinţifice largi. Comitetul Naţional Francez de
Etică creat în 1975, a prevăzut această posibilitate. Comitetul de Bioetică Medicală al
Institutului Naţional Francez pentru Sănătate şi Cercetare Medicală a fost solicitat în 1982 să-
şi dea avizul asupra cercetărilor de manipulare genetică.
Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei în 1982, răspunzând la avertizările
pericolului potenţial rezultat din aplicarea tehnicilor de inginerie genetică la fiinţele umane, a
adoptat un sistem reciproc de informaţie liberă în acest domeniu, iar în 1984 a recomandat
celor 21 de state membre ca acelaşi sistem de informaţie liberă să fie iniţiat în legătură cu
toate proiectele ce cuprind folosirea ADN-ului recombinat.

G. EUTHANASIA

După mijloacele utilizate euthanasia poate fi activă si pasivă.


Euthanasia activă se mai numeşte uciderea din milă şi prezintă omorârea intenţionată
a unei persoane.
Euthanasia pasivă apare prin neaplicarea unui tratament care ar putea salva viaţa.
După atitudinea pacientului euthanasia se împarte în voluntară, involuntară, non-
voluntară.
1). Euthanasia voluntară apare atunci când pacientul, în deplinătatea capacităţilor sale
mintale, având dreptul de a alege, a consimţit la euthanasie.
2). Euthanasia involuntară apare când pacientul, deşi are capacitatea de a decide, nu a fost
consultat asupra gestului aducător de moarte sau a declarat anterior că nu doreşte să i se
facă euthanasie.
3). Euthanasia non-voluntară apare în cazurile când pacientul este incapabil de a face vreo
alegere dacă doreşte sau nu euthanasie, sau pur şi simplu nu îşi poate exprima
consimţământul.
Este cazul feţilor, copiilor mici, a bolnavilor cu boli mintale severe şi a bolnavilor aflaţi
în comă permanentă.

Probleme legislative legate de legalizarea eutanasiei.

Istoria transplantului de organe şi ţesuturi


„Ce am făcut pentru noi înşine moare odată cu noi, ceea ce facem pentru ceilalţi
rămâne şi este nemuritor” Albert Pike, avocat, jurnalist şi soldat american, 1809-
1891

Ȋn încercarea medicilor de a salva cât mai multe vieţi, în ultimul secol, aceştia s-au
preocupat de descoperirea de noi şi noi metode de tratament, iar odată cu avântul deosebit al
aparaturii şi tehnicii medicale s-a ajuns la transplantul de organe şi ţesuturi la subiecţi umani.
Efectuarea unui transplant presupune a implanta într-o anumită regiune a corpului omenesc
un ţesut sau organ luate dintr-o altă parte a corpului sau de la un alt individ, aflat în viaţă, de
la care se pot preleva unul din organele sale duble (ex. rinichi) sau diferite ţesuturi (piele,
măduvă osoasă, sânge).  Astfel, avem expresii mitologice ale acestei idei, care uneori apar în
istorii și legende ale trecutului; alteori transplantul a luat caracter științifico-fantastic, iar în
ultima vreme visul s-a transformat deja în act clinic consacrat. Evoluția transplantului a urmat
un parcurs lung.
Referințe asemănătoare, chiar mai apropiate de realitatea medicală decât întâlnim în
mitologie există în anumite texte antice indiene și chineze. Un exemplu clasic prezentat în
bibliografie este textul sanscrit indic Suschrouta Shamita (700 î.Hr.), care descrie
transplanturi de țesuturi și piele ce amintesc de chirurgia plastică a nasului și urechilor. De
asemenea, și într-un text chinez de la anul 300 î.Hr. se menționează că chirurgul Pien Chiao
a schimbat între ele inimile a doi oameni, a lui Lu cu a lui Chiao.
Prima referire demnă de luat în seamă care privește realitatea transplanturilor datează
de pe la mijlocul secolului al XVII-lea și este atribuită vestitului chirurg specialist în chirurgie
plastică, Casparo Tagliacozzi, care s-a remarcat în rinoplastie printr-o grefă de la partea
superioară a brațului. 100 de ani mai târziu, în 1771, un chirurg scoțian, John Hunter, care a
reușit să realizeze transplanturi de dinți și țesuturi, a folosit pentru prima oară termenul de
”grefă”.
Cea mai importantă dată în istoria transplanturilor este anul 1954 când J. Murray,
laureat al Premiului Nobel, a realizat primul transplant reușit de rinichi, la Peter Bent
Bringham Hospital din Boston, între gemeni monozigoți, evitând astfel și problema respingerii
grefei de către organismul primitorului. Al doilea an de mare importanță în istoria
transplanturilor este 1967, atunci când Christian Barnard a realizat la Cape Town primul
transplant de inimă la un bolnav în vârstă de 57 de ani, care suferea de cardiopatie ischemică
și care a supraviețuit 18 zile. În același an, Th. Starzl a realizat primul transplant reușit de
ficat la Denver Colorando la un bolnav tânăr care suferea de hepatom și care a supraviețuit
13 luni. Cu puțin timp înainte, Κelly și Lillehei au reușit să realizeze un transplant de
pancreas. 15 ani mai târziu, Reitz a efectuat primul transplant reușit de inimă și de plămâni în
același timp.
În Grecia, primul transplant reușit de rinichi de la donator-cadavru a fost realizat în
1968 de către profesorul K. Toúntas, la Tesalonic, iar primul transplant reușit de rinichi de la
donator viu a fost realizat în 1970 de profesorul Lazarídis, tot la Tesalonic. Domeniul
transplanturilor de inimă a fost inaugurat în 1990 de G. Tólis la Spitalul Chygeía din Atena și
de H. Lólas, la Spitalul Evanghelismós. În ambele cazuri, bolnavii nu au trăit mult, ci au murit
datorită complicațiilor postoperatorii. În același an a avut loc în Grecia și primul transplant de
ficat, pe care l-a realizat profesorul Papadimitríou la Spitalul Aretaíeio. Din anul 1968, atunci
când au fost definite criteriile morții cerebrale, transplanturile au fost consacrate ca tehnică
chirurgicală terapeutică și deja numărul lor total a depășit valoarea de 600 000 la nivel
international.
Problema respingerii organelor transplantate de către organismul primitor a fost
depășită prin două descoperiri importante în domeniul imunosupresiei – cea din 1960, când s-
a introdus în terapia clinică azatioprina și mai ales cea din 1980, atunci când s-a utilizat
pentru prima oară ciclosporina-A. Ciclosporina este cea care pe de o parte a mărit radical
procentele de reușită a transplanturilor de rinichi, iar pe de altă parte, a deschis calea și
pentru transplanturile altor organe compacte, precum ficatul, inima, pancreasul, plămânii,
intestinul etc.
Primele tentative de transplant de organe în România datează încă de la începutul
secolului XX şi aparţin doctorului Florescu care, lucrând în cadrul Laboratorului de Chirurgie
Experimentală al Facultăţii de Medicină din Bucureşti a efectuat mai multe transplante
experimentale de rinichi, insa acestea nu au fost încununate de succes. În anul 1958 prof. dr.
Agrippa Ionescu realizează primul transplant de piele , iar în 1962 este efectuat primul
transplant de cornee.
Primul transplant reuşit din România al unui organ solid la om a fost efectuat de
profesorul Eugeniu Proca, în februarie 1980 la Spitalul Fundeni, cu rinichi de la donator în
viaţa (mama receptorului). Acest transplant a fost urmat la scurt timp de un transplant renal
de la donator decedat, efectuat la Timişoara de o echipă condusa de prof. dr. Petru Drăgan.
Până în decembrie 1989 se efectuează doar transplanturi de rinichi şi acestea într-un
număr relativ redus.
După 1990 se pun bazele primului program modern de transplant renal din România,
de către prof. dr. Mihai Lucan, la Clinica de Urologie a Spitalului Judeţean ClujNapoca
(devenită ulterior Institutul Clinic de Urologie şi Transplant Renal Cluj-Napoca).
În 1999 este efectuat primul transplant cardiac de către Dr. Serban Bradisteanu la
Spitalul Clinic de Urgenţă Floreasca, urmat la foarte scurt timp de cel de-al doilea, efectuat la
Centrul de Chirurgie Cardiacă din cadrul Spitalului Judeţean de Urgenţă din Târgu-Mureş de
către şeful Clinicii, Prof. Dr. Radu Deac, împreună cu colaboratorii.
Tot din 1999 România are un reprezentant în Comisia de Transplant a Consiliului
Europei (Prof. Dr. Irinel Popescu), ceea ce permite adoptarea imediată a prevederilor
europene privind transplantul şi a condus, în final, la adoptarea unei noi legi a transplantului,
adaptată cerinţelor europene. În aprilie 2000 Prof. Dr. Irinel Popescu efectuează primul
transplant hepatic cu supravieţuirea bolnavului la Spitalul Fundeni, iar în octombrie 2000,
primul transplant de ficat de la donator în viaţă, de către aceeaşi echipă (transplant de la
mamă la fiică). În anul 2001, în centrul universitar Timişoara, Prof. Dr. Margit Şerban
efectuează primul transplant medular, urmată, la scurt timp, de echipa Spitalului Fundeni
(Prof. Dr. Dan Coliţa).
În 2003 echipa de la Spitalul Judeţean Constanţa (Prof. Dr. Vasile Sarbu, Dr. Simona
Dima) efectuează primul autotransplant de insule pancreatice, în 2004 la Institutul de Urologie
şi Transplant Cluj-Napoca Prof. Dr. Mihai Lucan efectuează primul transplant combinat de
rinichi şi pancreas, iar în 2005 la Institutul Clinic Fundeni (Prof. Dr. Irinel Popescu, Dr. Simona
Dima) se efectuează primul allotransplant de insule pancreatice la un bolnav cu ciroză şi
diabet, căruia i s-a efectuat un transplant combinat de ficat şi insule pancreatice.
Ca rezultat al activităţii de transplant, în prezent în România s-au efectuat peste 1000
de transplante renale (în centrele universitare Bucureşti, Cluj-Napoca, Timişoara, Iaşi,
Constanţa şi Oradea), peste 100 de transplante hepatice în Institutul Clinic Fundeni, peste 50
de transplanturi medulare, peste 30 de transplante cardiac.