Sistemul circulator

Este alcatuit din inima si vase de sange reprezentate de artere, vene si capilare.
Inima
Inima este localizata in mediastin, are forma de para, cu varful orientat spre stanga
sprijininduse in diafragm. Are o lungime de 15cm, cu un diametru de 11-12cm si cantareste
aproximativ 300 de grame.
Configuratie interna
Inima este alcatuita din 4 cavitati: 2 atrii situate la baza inimii si 2 ventricule situate la varful
inimii.
 Atriile sunt separate între ele prin septul interatrial;
 Ventriculele sunt separte între ele prin septul interventricular;
 Atriile nu comunică între ele, la fel şi ventriculele.
În atriul drept se deschid venele cavă superioară şi inferioară, care aduc sânge
neoxigenat de la corp. Atriul drept comunică cu ventriculul drept prin orificiul
atrioventricular, prevăzut cu valvula tricuspidă .
În atriul stâng se deschid venele pulmonare, care aduc sânge cu oxigen de la
plămâni. Atriul stâng comunică cu ventriculul stâng prin orificiul atrio-ventricular,
prevăzut cu valvula mitrală, care este bicuspidă.
 Ventriclul drept primeşte sânge de la atriul drept, pompat apoi în trunchiul
pulmonar. Acesta din urmă prezintă la bază valvula semilunară pulmonară.
Ventriculul prezintă muşchi papilari care susţin corzi tendinoase, ce ajută la
închiderea şi deschiderea valvulei atrio-ventriculare.
Ventriculul stâng primeşte sânge încărcat cu oxigen din atriul stâng şi îl
pompează în artera aortă, care prezintă la bază valvula semilunară aortică.
Anatomia inimii
Inima prezintă un înveliş numit pericard (fibros si seros) ce este alcatuit din:foita parietala,
cavitate pericardica, foita viscerala (epicard).
Peretele cardiac este format din:
 epicard
 miocard (este format din ţesut muscular cardiac şi fibre musculare cardiace
modificate, ce formează ţesutul excito-conductor nodal) are o grosime diferită.
La nivelul atriilor, miocardul este mai subţire decât la nivelul ventriculelor, iar la
nivelul ventriculului drept, muşchiul inimii este mai subţire decât la nivelul
ventriculului stâng. Miocardul prezintă şi o componentă conjunctivă, pe seama
căreia se diferenţiază scheletul fibros al inimii, cu rolul de a ancora valvulele de la
nivelul cordului.
 Endocard: membrană formată din endoteliu însoţit de un strat de ţesut
conjunctiv

Miocardul are capacitatea intrinsecă de a genera şi a conduce impulsuri în vederea

contracţiei ritmice. Această proprietate, numită şi automatism cardiac se datorează
ţesutului excito-conductor nodal. Componentele acestei structuri sunt: nodulul sino-
atrial, nodulul atrio-ventricular, fasciculul Hiss şi reţeaua Purkinje.
Vascularizaţia inimii este asigurată de arterele coronare şi venele cardiace.
Inervaţia extrinsecă este asigurată de fibre simpatice (aparţin de nervii spinali ai plexului
cardiac) şi parasimpatice (aparţin nervului vag).

Figura nr.1
Vasele sistemului circulator
Vasele sistemului circulator sanguin sunt reprezentate de artere, vene şi capilare.
Acestea sunt organe tubulare, a căror perete este format în general din 3 tunici:
 tunica intimă formată din endoteliu şi un strat subţire de ţesut conjunctiv;
 tunica medie conţine celule musculare, fibre elsatice şi de colagen;
 tunica externa ţesut conjunctiv, ce conţine fibre de colagen şi elastice. În cazul
vaselor mari, aceasta conţine vase sanguine (vasa vasoruum) ce hrănesc peretele
vasului.
Arterele sunt vase ce duc sângele de la inimă la organe si sunt de 3 tipuri:
 elastice: au diametrul cel mai mare (aorta şi ramificaţiile ei)
 musculare: au diametru mediu, asigurând vascularizaţia organelor, predominând
în tunica medie, componenta musculară.
 arteriolele au calibrul cel mai redus, tunica medie este foarte subţire.
Venele sunt vase care aduc sângele la inimă. Au perele mai subţire decât
arterele de acelaşi calibru, însă lumenul este mai mare. Tunica externă este mai groasă
decât media, aceasta din urmă prezintă mai puţine elemente elastice. Cele mai mici vase
se numesc venule. La nivelul venelor există valvule, în special la organele situate inferior
faţă de inimă, unde sângele circulă antigravitaţional.
Capilarele sunt cele mai mici vase, formate din endoteliu şi o membrană bazală. Acestea
au rolul de a reînnoi lichidul interstiţial. Acestea formează reţele
interpuse, de obicei, între o arteriolă şi o venulă. Există şi excepţii: când se interpun între
2 arteriole, formează o reţea admirabilă (glomeulul renal), iar când se interpun între 2
venule, formează o reţea portă (hepatică, hipofizară).
Circulaţia sanguină
La om este într-un sistem închis (inimă-artere-capilare-vene-inimă) şi dublu (circulaţia
pulmonară şi sistemică) de vase sanguine.
Circulaţia pulmonara (Mica circulatie)
Se realizează între plămâni şi inimă, cu scopul de a elimina dioxidul de carbon şi de a
prelua oxigenul.
Circulaţia sistemică (Marea circulaţie)
Se realizează între inimă şi corp, pentru a asigura celulelor nutrienţii şi oxigenul şi pentru
a elimina dioxidul de carbon şi alte reziduri.
 Figura nr.2
Fiziologia inimii
1. Proprietăţile inimii
 Automatismul cardiac: proprietatea inimii de a-şi continua activitatea
ritmică de contracţie în condiţiile izolării din organism. Automatismul
este imprimat de ţesutul excitoconductor nodal, prin
descărcarea automată de impulsuri. Structura corespunzătoare de
imprimare a contracţiei inimii este nodulul sino-atrial Keith-Flack (60-
80 contracţii/min.). În ceilalţi centri de automatism stimulii generaţi
au o frecvenţă mai mică (nodulul atrio-ventricular Aschoff-Tawara –
40/min, fasciculul Hiss – 25/min). Ei preiau comanda atunci când
centrul de automatismu superior este scos din funcţie.
 Excitabilitatea: capacitatea muşchiului aflat în
repaus de a răspunde la excitanţi prin apariţia potenţialului de
acţiune. Particular pentru miocard este faptul că prezintă
inexcitabilitate periodică de lungă durată. El nu intră niciodată în
tetanos, fapt ce asigură ritmicitatea contracţiilor cardiace.

 Conductibilitatea: proprietatea miocardului de a conduce impulsurile

de la nivelul nodulului sino-atrial în tot muşchiul. Viteza de conducere
a excitaţiei este mai mare prin căile internodale (1m/s) decât prin
fibrele miocardului atrial (0,3m/s). La nivelulul nodulului atrio-
ventricular, viteza de conducere este mai mică pentru a asigura
încheierea sistolei atriale, înaintea apariţiei celei ventriculare necesar
umplerii ventriculilor cu sânge. La nivelul nodulului atrio-ventricular
viteza – 0,03-0,05m/s. Fasciculul Hiss şi fibrele Purkinje au viteze mari
de transmitere a excitaţiilor pentru sincronizarea contracţiilor fibrelor
miocardului ventricular din timpul sistolei ventriculare (5m/s).

Figura nr.3
 Contractilitatea: contracţiile miocardului se numesc sistole, iar
relaxările se numesc diastole. Contracţia miocardului este o secusă.
Sursa de energie pentru contracţie o constituie ATP-ul.
 Tonicitatea: reprezintă proprietatea miocardului de a asigura o
anumită tensiune a peretelui muscular şi în timpul diastolei.
2. Ciclul cardiac reprezinta o succesiune regulată a unei sistole şi a unei diastole a
miocardului. Întâi se contractă atriile apoi ventriculele. Prin contracţia atriilor sângele trece în
ventricule, iar prin contracţia ventriculelor, sângele este împins în sistemul arterial. Prezenţa
valvulelor în diferitele cavităţi ale inimii asigură sensul de curgere a sângelui.
Ciclul cardiac începe cu sistola atrială, care durează 0,1s. Urmează imediat sistola
ventriculară care duează 0,3s. Sistola ventriculară începe în momentul când ventriculele
sunt pline cu sânge şi valvulele semilunare de la baza arterei pulmonare şi aortei sunt
închise. Prin intrarea în contracţie a miocardului ventricular, presiunea intraventriculară
creşte şi sângele tinde să se reîntoarcă în atrii. Valvulele atrio-ventriculare se închid şi
opresc întoarcerea sângelui. Ventriculul este acum o cavitate închisă. Sistola ventriculară
are 2 faze de contracţie. În prima fază, muşchiul se contractă izometrică. Presiunea
intraventriculară creşte încât reuşeşte să învingă presiunea din sistemul arterial,
deschizând valvulele semilunare. În faza a doua, are loc contracţia izotonică şi se
produce expulsia în arteră, a sângelui ventricular. Urmează diastola ventriculară în care
ventriculele relaxându-se, presiunea intraventriculară scade. Sângele din aortă şi artera
pulmonară tinde să revină în ventricule, dar valvulele semilunare se închid. Prin
deschiderea valvulelor atrioventriculare, sângele din atrii, datorită diferenţei de
presiune, trece în mod pasiv în ventricule. Diastola ventriculară începe într-un moment
când atriile sunt relaxate, adică se găsesc în diastola atrială. Deci aproximativ 0,4s inima
se află în diastola generală. Când, prin umplerea ventriculelor cu sânge, presiunile din
ventricule şi atrii tind să se egaleze, atriile se contractă şi ciclul reîncepe.
Se observă că diastolele sunt mai lungi decât sistolele, ceea ce explică pentru ce inima
poate lucra tot timpul vieţii fără să obosească.
3. Debitul cardiac
La fiecare sistolă, din ventricul este pompat un volum sanguin de 70-90 ml –
debitul sistolic. Debitul cardiac reprezintă volumul de sânge pompat de
fiecare ventricul/minut (l/min). Este egal cu frecvenţa cardiacă *debitul
sistolic. La un ritm normal de 72contracţii/min, debitul cardiac este de
5 l/min. În timpul efortului poate ajunge până la 30 l/min.
4. Manifestările activităţii inimii
 Manifestările mecanice: şocul apexian poate fi simţit prin aplicarea
palmei în dreptul spaţiului al cincilea intercostal stâng. Se datorează
contactului mai intim pe care vârful inimii îl stabileşte în timpul
sistolei cu peretele toracic.
 Manifestările electrice: în timpul contracţiei se produc curenţi care
pot fi înregistraţi cu aparate speciale, iar înregistrarea grafică se
numeşte electrocardiogramă (EKG).
 Manifestările acustice: în timpul ciclului cardiac se înregistrează 2
zgomote ale inimii. Zgomotul I (sistolic) este dat de închiderea
valvulelor atrio-ventriculare şi este de intensitate, durată mare şi de
tonalitate joasă. Zgomotul II (diastolic) este dat de închiderea
valvulelor semilunare şi este scurt şi de tonalitate înaltă.
5. Circulaţia sângelui prin artere
În artere sângele circulă sub presiune, datorită mai multor factori:
 Forţa de propulsie a cordului
 Elasticitatea arterelor: asigură curgerea continuă a sângelui în artere. Scăderea
elasticităţii (ateroscleroză) conduce la creşterea presiunii arteriale.
 Rezistenţa de efect: în vasele de calibru mare, rezistenţa este mare. Se
datorează vasomotricităţii (contracţii/dilataţii) aflate sub influenţăneuroumorală.
 Volumul de lichid circulant: masa sanguină circulantă şi vâscozitatea sângelui.
Creşterea volumului sanguin şi a vâscozităţii sângelui determină creşterea
presiunii arteriale.
 Tensiunea arterială: presiunea cu care sângele apasă asupra pereţilor
arterelor. Ia naştere în timpul sistolei ventriculare şi este menţinută datorită rezistenţei pe
care o întâmpină sângele în timpul curgerii sale spre periferia sistemului
vascular. În arterele din apropierea inimii este mai mare şi se micşorează
spre periferie. Măsurarea presiunii arteriale se fce cu ajutorul
tensiometrelor. Se constată 2 valori: valoarea maximă (115-140 mmHg),
corespunzătoare sitolei ventriculare (este presiunea cu care este expulzat sângele în
arterele mari) şi valoarea minimă (60-80 mm Hg) corespunzătoare
diastolei. Creşterea valorilor peste limitele fiziologice se numeşte
hipertensiune arterială, iar scăderea hipotensiune.

Pulsul arterial constă în unda de distensie a pereţilor arteriali în timpul

sistolei ventriculare. Este perceput când se comprimă o arteră pe un plan
osos.
6. Circulaţia sângelui prin capilare
La nivelul capilarelor, circulaţia sângelui se face continuu şi lent pentru a
asigura cele mai importante funcţii ale sistemului circulator. Schimbul de
substanţe nutritive şi a produşilor de excreţie. La capătul arterial al
capilarelor, apa şi substanţele nutritive trec din sânge în lichidul interstiţial
prin difuziune şi filtrare. La capătul venos, după filtrarea apei au loc procese
de absorbţie. O zecime din lichidul filtrat trece în capilarele limfatice,
asigurând circulaţia limfatică.
7. Circulaţia sângelui prin vene este mai lentă decât în artere.
Aspiraţia toracică acţionează în timpul inspiraţiei, prin accentuarea presiunii
negative intratoracice. Deasemenea, coborârea diafragmului în inspiraţie apasă
asupra viscerelor, permiţând întoarcerea sângelui spre A D .
 Forţa gravitaţională facilitează întoarcerea sângelui în A D , pentru venele situate
deasupra atriilor. Pentru cele situate sub atrii, există valvule situate la 5-7 cm,
care compensează efectul forţei gravitaţionale. Degradarea sistemului de valvule
predispune la stază venoasă şi varice, care dacă se suprainfectează, dau naştere
tromboflebitelor.
 Contracţia muşchilor scheletici asigură deplasarea sângelui spre A D .
 Pulsaţiile arterelor comprimă venele aflate în preajma lor, facilitând întoarcerea
sângelui spre inimă.
8. Reglarea activităţii cardio-vasculare
Organismul este forţat întotdeauna să se adapteze la schimbările din mediu. La fel este
şi cazul sistemului circulator, acesta adaptându-se la nevoile metabolice ale organismului.
Astfel, are loc adaptarea inimii, pe de o parte şi a vaselor sanguine, pe de altă parte.
Spre exemplu, în efort fizic, debitul cardiac creşte de 5-6 ori.
Sistemul nervos simpatic determină tahicardie şi constricţia vaselor. Parasimpaticul
determină vasodilataţie şi bradicardie.
De asemena, adrenalina stimulează inima.