COSTION NICOLESCU:

„Noi avem icoana în sânge.

În ADN”
0
by CRISTIAN CURTE , NUMĂRUL 1522
Pentru creștinii ortodocși, icoana este o fereastră a cerului, pe care cine o deschide vorbește cu
Dumnezeu. O putere dobândită prin credință și rugăciune, rostită pe viață și moarte. Ce promiți,
trebuie să împlinești… O „ardere de tot” care duce, adeseori, la miracole. Despre misterul
rugăciunilor împlinite, am vorbit cu scriitorul și teologul Costion Nicolescu, om cu mare
experiență în practicarea lor.

„Icoana este un loc de întâlnire”

– Cum să ne rugăm? Cum să deschidem fereastra icoanei, pentru ca ruga noastră să aibă
răspuns?

Iisus de la Celic Dere. Icoană care se curăță singură

– Răspunsul prim şi cel mai rapid este că, prin rugăciune, nu ȋncerci să faci icoana să ţi se
deschidă, ci pe cel care este zugrăvit ȋn icoană. E adevărat, însă, că icoana este un loc de
ȋntâlnire, pentru că atunci când te duci la icoană, ce urmăreşti, ȋn fond? O potecă mai frumoasă,
dar şi mai dreaptă spre Dumnezeu, spre Maica Domnului sau spre sfinţi. Deci, icoana este un loc
de ȋntâlnire. Aşa e şi gândită: ca o prezenţă harică a celui zugrăvit, prin care prezenţa ta fizică
tinde să crească tot mai mult ȋn duh – tu capeţi tot mai multă imponderabilitate, oricât ai fi de
greoi cu spiritul tău. Când eşti ȋn faţa icoanei, uiţi de trupul tău, pentru că nu numai că ea ți se
deschide, dar te şi răpeşte la un moment dat. Pe urmă, ce cauţi tu la această ȋntâlnire este
ȋnsoţirea, adică să ȋl faci pe cel din icoană să te ajute – orice sfânt, Domnul Hristos, Maica
Domnului, sunt gata să ne ajute, numai să apelăm la ei. Această deschidere se face, prima dată,
prin cuvinte, o convorbire care este rugăciunea. Dar e nevoie de mai mult. Ca ȋntr-o relaţie ȋntre
oameni, cuvintele – dacă nu aprind un foc, dacă nu aprind o scânteie ȋn celălalt, rămân ca se-
minţele aruncate pe pietre, din pilda Mântuitorului cu semănătorul. Deci, este nevoie, la un
moment dat, ca ȋn această convorbire,    pe măsură ce o porţi, să se ȋnteţească ceva ȋn tine şi astfel
să fie realizată comunicarea cu cel aflat ȋn icoană. Imaginea icoanei este o fereastră spre lumea
cealaltă, spre lumea lui Dumnezeu. Și, ca la orice fereastră, pe de o parte, vezi dincolo, spre
lumea veşnică şi, pe de altă parte, te simţi şi privit. Nu numai noi îi privim pe sfinți în icoane, ci
și ei ne privesc, din veșnicie.

„Sfinții au murit pentru închinarea la icoane”

– Aţi reuşit vreodată să treceţi prin „fereastra” icoanei? Să simţiţi că aţi ajuns la sfântul căruia
vă rugați?

Costion Nicolescu
– Sunt icoane care mă izbesc, cumva, chiar de la început mă ţintuiesc asupra lor prin frumuseţe,
sau printr-un anumit tip de expresie care pentru mine e mai puternic şi mai convingător. Intru,
uneori, ȋn câte o biserică sau ȋntr-o mânăstire, şi acolo e câte o icoană care mă izbește… Icoanele
comunică foarte personal, au o personalitate a lor. Sigur, am icoane și acasă, sunt obişnuit cu ele,
se ȋntâmplă uneori să nu ridic ochii spre ele. Am un Iisus Hristos pe Cruce, o icoană
extraordinară, o am de zeci de ani, și nu mă uit ȋn fiecare zi la ea. Dar atunci când o văd, am o
tresărire pe viață și moarte. Nu mai încape nimic între mine și ea. Eu mai mult am de-a face cu
icoanele când sunt la biserică, pentru că acolo, vrând-nevrând, oriunde ȋntorci capul sau ridici
ochii, dai de ele. Nu scapi de icoane în biserică, decât dacă stai cu ochii ȋnchişi şi cu capul ȋn
pământ. Pe mine, icoanele din biserică mă ajută mult, pentru că ȋmi zboară gândul una-două de la
slujbă. Poate că ăsta e rolul icoanelor, ele sunt ca bacii pentru oi: să te adune puţin, când o iei
razna. De altfel, pentru noi, pentru lumea noastră ortodoxă, ȋn general, icoana este ceva vital.
Adică, dacă ne iei icoanele, ne-ai furat sufletul.

– Nu toate religiile din lume au icoane, dar pentru ortodocși, lipsa lor este de neînchipuit.

Christ Pantocrator – icoană bizantină

– Într-adevăr, intru de multe ori ȋn lăcaşurile altor culte. E în ele o sărăcie cumva, sau aşa o simt
eu, ca pe o sărăcie. Ştiu că acolo e un altar, dar îl simt ca pe un spaţiu care e jefuit de ceva.
Pentru mine, numai dacă văd o urmă de frescă ortodoxă, ȋmi saltă inima şi imediat mă simt
acasă. Icoana face parte din identitatea noastră. Trebuie să ţinem cont şi de faptul că sărbătoarea
credinţei noastre este Duminica Ortodoxiei din Postul Mare, o duminică în care pomenim
restabilirea cultului sfintelor icoane, după erezia iconoclastă care le-a biruit. Este foarte
important să nu uităm că în ortodoxie sfinții au murit pentru a apăra închinarea la icoane. Icoana
ne-a fost lăsată ca emblemă, s-a murit pentru icoană şi trebuie tratată ca atare, cu mare delicateţe
şi grijă trebuie să ne apropiem de ea. Noi o avem ȋn sânge, o avem ȋn ADN-ul nostru, eu aşa
simt. Icoana are o forţă de transmitere a lui Dumnezeu, o forţă de impunere şi de chemare
irezistibilă, pentru cine e atent. Trebuie să ȋncercăm să o păstrăm ȋn duhul ei.

„Faruri de veghe”
– Domnule Costion, pentru că tehnologia o permite, există astăzi foarte multe copii ale unor
icoane consacrate. Se face o fotografie performantă, apoi ea se tipărește pe o hârtie de calitate,
care fie se înrămează, fie, în anumite cazuri, se lipește pe lemn. Copia e identică, în acest caz, cu
originalul. Cu toate acestea, eu simt că ceva îi lipsește întotdeauna unei copii, indiferent cât de
bune ar fi fost fotograful și tiparnița. O icoană pictată pe lemn, chiar de un pictor modest, e vie,
îți vorbește, te cheamă spre ea. O copie, oricât de iscusită, e moartă.