Sunteți pe pagina 1din 6

Asociația Română de Psihoterapie Integrativă – ARPI

Suport de curs – Practica de specialitate, 2021


Tema: Alianța terapeutica si limbajul terapeutic

Alianța terapeutica si limbajul terapeutic


Suport de curs – Practica de specialitate
Elaborat de Dr. Spătaru Silvia, psihoterapeut integrativ

„Problema este totdeauna cea a relației


între doi sau mai mulți indivizi între care
circulă puterea terapeutică” (J. Guiotat)

Abordarea conceptului de relație în psihoterapia integrativă relațională


Psihoterapia, în orice formă a sa, se bazează pe cunoaștere și valori solide, iar
psihoterapeutul de orice formare își manifestă explicit și mai ales implicit valorile sale.
Funcția reflexivă a psihoterapeutului sau „capacitatea de a experimenta stări mentale în sine
și alții” (Fonagy, 2002) se va baza întotdeauna pe „subiectivitatea critică” (Reason, 1994).
Pornind în mare de la această abordare filosofică, a luat naștere psihoterapia integrativă.
Interesat de studiul relației între spiritualitate și psihoterapie, profesorul Kenneth Evans 1 scrie
în 2005, împreună cu psihologul clinician profesor Maria Ghilbert, una dintre lucrările sale de
referință, prin care pune bazele psihoterapiei integrative relaționale.
Încă de la începutul unei teorii a contactului, inițiată de Laura și Frederick Perls
(Perls, 1944; Perls, Hefferline & Goodman, 1951), trecând prin terapia centrată pe client a lui
Rogers (1951), susținută de ipoteza emisă de Fairbairn conform căreia oamenii aspiră la
relație încă de la începutul vieții și pe tot parcursul acesteia, de insistența lui Sullivan asupra
contactului interpersonal, de teoriile relației la Winnicott și Guntrip (1971) cu aplicațiile
clinice corespondente, de teoriile lui Berne despre stările Eului și scenariul de viață (1961,
1972), de teoria sinelui a lui Kohut (1971, 1977) și a succesorilor săi și elaborarea
„chestionarului empatic susținut” (Stolorow, Brandschaft & Atwood, 1987), de teoriile
relației dezvoltate de Stone Center (Bergman, 1991; Miller, 1986; Surrey, 1985), de filozofia
unei relații Eu-Tu a lui Buber (1923/1958) și de o întreagă succesiune de profesori, scriitori și
terapeuți, a fost dovedit faptul că, atât în primii ani de viață, cât și pe întregul parcurs al vieții
adulte, relațiile sunt sursa a ceea ce dă sens și validare Sinelui.
Psihoterapia integrativă folosește numeroase perspective asupra funcționării umane,
dar întotdeauna în centru se află relația terapeut-client. Conceptele de referință în psihoteraia
integrativă sunt: stările Eului, funcția intrapsihică, relația-în-contact, transferul și
tranzacțiile, nevoile relaționale și reciprocitatea în afecte, Scenariul de viață, procesul de
dezvoltare. Terapeutul orientează și folosește propriul Sine în direcția stimulării în client a
procesului de dezvoltare și integrare, de satisfacere a nevoilor sale relaționale (Erskine,
1982a). În plus, Stern acordă o importanță deosebită „afectelor vitalității” (1985, p. 156), nu
doar o focalizare pe gânduri, sentimente, comportamente sau senzații fizice.

Tehnici de lucru în psihoterapia integrativă relațională (după Gilbert și Orlans, 2011)2:


1
Profesor Kenneth Evans – deținător al numeroaselor titluri onorifice și funcții de vază, printre care doctor în
Programe de Psihoterapie; președinte (1994-1995) al Asociației Europene de Psihoterapie (EAP), președinte
fondator (1996-1999) al Asociației de Psihoterapie Integrativă Europeană (EAIP), președinte (2002-2008) al
Asociației Europene pentru Gestalt Terapie (EAGT).
2
Popescu, O.M., Vîșcu, L.I. (2016) Psihoterapie integrativă strategică: teorie și aplicații practice. Craiova:
Liber Mundi.
1
Asociația Română de Psihoterapie Integrativă – ARPI
Suport de curs – Practica de specialitate, 2021
Tema: Alianța terapeutica si limbajul terapeutic
- cunoașterea relațională reciprocă (lucrul cu Sinele)
- procesele inconștiente și experiența neformulată
- acordarea empatică
- întrebările empatice și rezonanța empatică
- conștientizare corporală
- improvizații și spontanietate
- „scenariul de viață” ca abordare narativă
- lucrul cu disocierea
- lucrul cu rușinea și sistemele bazate pe rușine
- transferul și contratransferul
- tehnici de mindfulness
- dialogul intern între diferite stări ale sinelui
- lucrul cu simbolurile și metaforele
- lucrul cu visele
- transpunerile în act și impasurile terapeutice.
Psihoterapeutul integrativ în activitatea sa pune un mare accent pe co-crearea relației
terapeutice, un sistem inter-subiectiv de co-deterinare personală și terapeutică, în care
participă în egală măsură ambele părți (Stolorow și Atwood, 1992). Spațiul dintre terapeut și
client este mai mult decât prezența fizică și psihică a celor doi, este aria în care fiecare se
aduce pe sine și împreună formează acea totalitate care facilitează vindecarea (Hyener, 1993).
În acest context, considerat mijlocul sau terța inconștientă, sau terța persoană analitică,
există loc pentru personalitatea, caracterul, reperele axiologice și experiențele fiecăruia, prin
care „atât pacientul, cât și analistul, în mod sistematic, afectează și este afectat de celălalt”
(Aron, 1999).
Dimensiunea inter-umană se concentrează pe tipul de relație Eu-Obiect, necesară
pentru a trăi și a supraviețui. De cele mai multe ori „ne folosim” de alte persoane pentru a
obține ce avem nevoie – atenție, ascultare, acceptare. Rareori ajungem să ne conectăm cu
cineva la un nivel înalt, într-o manieră curată, dezinteresată, prin care reușim să ne vedem în
egală măsură pe noi înșine și pe celălalt. Acest tip de relație supremă Eu-Tu dă savoare vieții
(Buber, 1996).

Cum se creează alianța terapeutică


Alianța terapeutică este considerată de către mulți cercetători drept un cadrul teoretic
comprehensiv util pentru conceptualizarea relației terapeutice (Frieswyk, 1986;
Gelso&Carter, 1985; Horvath&Greenberg, 1989). Cercetările empirice arată că alianța
terapeutică este o componentă semnificativă a procesului de vindecare și contribuie în mare
măsură la rezultatele terapeutice măsurabile, indiferent de abordarea utilizată
(Horvath&Greenberg, 1989). „Alianța terapeutică este un proces interacțional complex,
multidimensional și care, bine utilizat, poate asigura o bună parte a succesului terapeutic”
(Dafinoiu, 2000).
Alianța terapeutică presupune nu doar colaborarea dintre participanți, dar și
capacitatea terapeutului și a clientului de a negocia un contract terapeutic adecvat. Aceasta se
compune din trei elemente: acordul asupra obiectivelor, acordul asupra sarcinilor de
îndeplinit, dezvoltarea relației emoționale între client și terapeut. Alianța nu este un
mecanism al schimbării, ci mai mult un mecanism care facilitează colaborarea și consimțirea
2
Asociația Română de Psihoterapie Integrativă – ARPI
Suport de curs – Practica de specialitate, 2021
Tema: Alianța terapeutica si limbajul terapeutic
clientului de a se implica activ în procesul de vindecare, încurajează conștientizarea propriilor
nevoi transformaționale. Nevoile relaționale ale clientului venit la terapie pot fi multiple, iar
printre cele mai frecvente sunt remarcate următoarele: confidențialitate, acceptare,
înțelegere, căldură, bunăvoință, toleranță, închidere/deschidere, siguranță, respect,
capacitate de ascultare, empatie.
Pornind de la aceste premise, terapeutul va construi alianța terapeutică de la primul
contact cu clientul, posibil dinainte de începerea terapiei, o va menține pe parcursul ședințelor
și în perioada de monitorizare post-terapie. Cadrul relațional este dat, pe de o parte, de
calitățile, comportamentul și chiar simpla prezență a terapeutului, iar pe de altă parte, de
dorința, motivația și abilitatea creativă a clientului de a utiliza ce i se oferă în terapie. Cu alte
cuvinte, relația terapeutică reprezintă reperul central în procesul psihoterapeutic, iar rezultatul
terapiei depinde în mare măsură de preferințele și punctele forte ale clientului.
Alianța terapeutică presupune acordarea terapeutului la nevoile și la particularitățile
clientului, prin crearea unui spațiu sigur de vindecare. Prima impresie favorabilă va pune
bazele unei alianțe solide, care se creează și e consolidează în timp. Terapeutul comunică cu
clientul prin diferite mijloace și căi: amenajarea cabinetului, obiecte din jur, spațiu și
distanță, poziție corporală și postură, natura sa umană, semnale verbale, nonverbale și
paraverbale, starea transmisă și reflectată, energia emanată etc.
Tehnici și strategii care contribuie la construirea și consolidarea alianței terapeutice:
- întâmpinarea clientului cu deschidere, căldură, zâmbet
- amenajarea adecvată a spațiului, ajustarea distanței
- cadrul/contractul terapeutic (durată, cost, confidențialitate)
- oglindirea, acordarea empatică, contactul foarte bun
- raportarea la ritmul și „harta” clientului
- manifestarea interesului, curiozității
- atenția la nevoile clientului și verificarea
- ascultarea activă
- abilitatea de a adresa întrebări
- reformularea și feedback-ul
- coerența între comunicarea verbală și nonverbală
- renunțarea la așteptări față de sine, client, procesul terapiei
- menținerea speranței în vindecare
- respectarea eticii profesionale.
În timpul ședințelor și nu numai, terapeutul manifestă conștiință de sine și de celălalt,
prezență de spirit, coerență, discernământ, este atent la limbajul verbal și nonverbal, precum
și la atitudine, ținută, stilul vestimentar și la alte elemente de etică profesională și bună
conduită.

Conduita terapeutului
În cadrul alianței terapeutice influența este bilaterală, deși fiecare parte are un rolul ei
bine definit. Terapeutul poate fi perceput de client ca lider, îndrumător, mentor, persoană de
referință, autoritate, exemplu de urmat, prieten, părinte, cel „care le știe pe toate” sau chiar
magician. Prin prezența sa și modul de a se comporta, psihoterapeutul are sarcina și
responsabilitatea să inspire încredere, deschidere, respect. Atent la nevoile clientului și la

3
Asociația Română de Psihoterapie Integrativă – ARPI
Suport de curs – Practica de specialitate, 2021
Tema: Alianța terapeutica si limbajul terapeutic
contextul terapeutic, acesta se va alinia în oarecare măsură la stilul clientului, astfel,
asimilând conștient și inconștient o parte din conduita lui.
Conduita psihoterapeutului este observată de client în cabinet, fapt ce îi conferă
încrederea în relație și în procesul terapeutic, optimizează dezvoltarea și vindecarea.
Conduita morală nu înseamnă pur și simplu exigența de a renunța anume la plăcerile vieții,
ci mai degrabă interesul plin de solicitudine pe care-l depune cineva ca să făurească o
soartă mai bună pentru toți oamenii. (Albert Einstein)
Conduita terapeutului integrativ este dată de câțiva factori (după Kenneth Evans):
- calitatea superioară a Sinelui, raportată la conștiință, discernământ, valori asumate,
caracter;
- codul deontologic și etica profesională, principiile și valorile Școlii Psihoterapeutice;
- fenomenologie, ca ansamblu de fenomene, așa cum se manifestă ele în spațiu și timp și
conduita în aici-și-acum, precum și ca proces al dezvoltării conștiinței, privit ca o formă a
autodezvoltării spiritului absolut.
Conduita psihoterapeutului reprezintă și este determinată de caracterul omului care
îmbracă o haină profesională, mai ales în domeniile de interacțiune directă cu alți oameni.
Cultivarea unui caracter integru presupune echilibrul între ce spui și ce faci, atât în cabinet,
cât și în afara lui: „Ceea ce spunem devine adevăr şi linie de conduită” (Colin Turner). Un
psihoterapeut poate fi blând, empatic, tolerant, înțelegător, studios, demn, erudit, cult, curios,
disciplinat, organizat, comunicativ, cu simțul umorului și să manifeste respect pentru om,
viață, natură, divinitate, prin asta servind drept exemplu clienților și persoanelor din anturajul
său.

Limbajul folosit în terapie


Rolul semnificativ al structurii verbale în psihoterapie este indiscutabil. Tehnicile
consacrate ale diferitor școli terapeutice – interpretarea (psihanaliză), reformularea
(umanistă) și resemnificarea (fundamentalistă) – sunt cele mai importante elemente explicite
ale construcției terapeutice, utilizate frecvent de psihoterapeuții integrativi. Abilitatea de a
vedea avantajele și dezavantajele în fiecare dintre acestea aduce claritate asupra condițiilor de
utilitate maximă a fiecărei tehnici în parte, subliniază psihoterapeutul Ion Dafinoiu. Așa cum
descifrarea simbolului în interpretare psihanalitică este mai eficientă dacă se inserează în
travaliul conștientizării, la fel și reformularea rogersiană bazată pe reflexia activă din partea
terapeutului și a clientului favorizează dialogul terapeutic, iar resemnificarea strategică
fundamentalistă de la Palo Alto se plasează în câmpul „hărții” clientului și produce schimbări
semnificative în caracteristicile individuale, credințe, atitudini, comportamente.
Arta de a pune întrebări în procesul terapeutic merită tratată cu deosebită grijă și
migală de către orice terapeut. În procesul terapiei, în contextul căreia sunt explorate limitele
imaginii pe care o are clientul despre realitate, sunt observate și limitele limbajului prin care
acesta o descrie. Elucidarea omisiunilor, generalizărilor, distorsiunilor posibile în discursul
clientului facilitează reconstruirea cât mai completă a hărții din realitatea clientului și
reconectarea limbajului la experiența senzorială unică acestuia. (Dafinoiu, 2000).
În psihoterapie terapeutul poate mai mult să tacă, manifestând ascultare activă și
reflectarea semnelor paraverbale emise de client (privire empatică, oftat ecou) sau să repete
ce a auzit, uneori parafrazând aceeași idee, prin care să încurajeze deschiderea și
aprofundarea clientului în descrierea realității sale. Un aspect important al relației terapeutice,
4
Asociația Română de Psihoterapie Integrativă – ARPI
Suport de curs – Practica de specialitate, 2021
Tema: Alianța terapeutica si limbajul terapeutic
în care se manifestă psihoterapeutul, este dialogul de vindecare. Pentru stimularea vorbirii se
vor folosi întrebări gestaltiste deschise, încurajatoare, mai puțin controversata întrebare „de
ce?” sau întrebări închise (cu răspuns de tipul „da”/„nu”, utile pentru a clarifica un element)
și aproape deloc întrebări care sugerează răspunsul.
Expresii folosite în psihoterapie:
Te invit să...
Îmi imaginez că...
Ce simți? Simți asta ca...
Înțeleg că tu simți că...
I-ai spus ... despre asta?
Sunt curioasă...
Te văd special/ă!
Ești (furios/supărat) pe cine?
De cine îți amintește? Cu cine seamănă?
Ce am aflat de la tine că (ești)...
Și ce s-ar întâmpla dacă...?
Ce cauți, de fapt...?
Ce cauți în relația respectivă?
Și noi ce vrei să facem acum?
În practică s-a demonstrat că un terapeut calm și cald are mai mare succes în actul
terapeutic decât unul agitat sau prea sobru. Atitudinea binevoitoare, hrănitoare, empatică a
psihoterapeutului – emblemă a profesionalismului – este un element obligatoriu în terapie.

Bibliografie de referință
 Dafinoiu, Ion (2000). Elemente de psihoterapie integrativă. Iași: Polirom.
 Evans, K., Gilbert, M. (2014). Introducere în psihoterapia integrativă: Un model
relațional integrativ al psihoterapiei, trad. de L. I. Stănescu, cuvânt înainte Gina
Chiriac, București: Liber Mundi.
 Popescu, Oana-Maria; Vîșcu, Loredana-Ileana (2016) Psihoterapie integrativă
strategică: teorie și aplicații practice. Craiova: Liber Mundi.

TEME:
1. Exercițiu de oglindire. Aflându-vă față în față, descrieți cealaltă persoană la
persoana a doua, la prezent. Menționați ce vedeți ca și caracteristici fizice, apelând
la analizatorii senzoriali („observ”, „vad”, „aud”, „simt miros de...”), apoi
spuneți ce vă imaginați despre celălalt („îmi imaginez că ești/poți/știi...”).

2. Care sunt calitățile necesare unui psihoterapeut în crearea, menținerea și


consolidarea alianței terapeutice? În ce măsură ele pot fi utilizate și care sunt
avantajele sau dezavantajele acestora? Analizați asemenea calități ca: echilibrul
emoțional, încredere, acceptare, înțelepciune, iubire, onestitate, non-judecată,
protecția datelor&confidențialitate, umor, soluții, bonusuri&beneficii, acceptare
servicii, pragmatism/idealism, neutralitate&distanțare, autodezvăluire, acțiune
+ imperfecțiune!

5
Asociația Română de Psihoterapie Integrativă – ARPI
Suport de curs – Practica de specialitate, 2021
Tema: Alianța terapeutica si limbajul terapeutic
3. Ce nu ar trebui să spună sau să facă terapeutul în timpul procesului terapeutic?
Argumentați.