Principalele cicluri geotectonice (sau orogenetice)

Actuala scoarţă continentală a luat naştere printr-o suscesiune de cicluri evolutive,

cunoscute sub denumirea de ere tectonice. O eră se compune din mai multe etape:
litogeneza sau sedimentarea, orogeneza sau cutarea (structogeneza), epirogeneza sau
înălţarea şi gliptogeneza sau erodarea (peneplenizarea). În lanţul evolutiv al proceselor,
etapele de mai sus se întrepătrund sau pot exista, spre exemplu, într-o etapă tectonică, mai
multe faze de cutarea, şi nu una singură. Denumirea etapei se face adesea după orogeneza
principală.

Precambrian
În precambrian (care se subdivide în arhaic şi proterozoic) s-au descifrat trei
orogeneze ce se păstrează încă distinct în sedimente: laurenţiană, algomiană şi assyntică.
Aceste prime ere tectonice au dus la formarea celor mai vechi zone continentale actuale,
cunoscute sub denumirea de scuturi. În emisfera sudică a globului, uscatul constituia o mare
unitate - Gondwana la care se adaugă şi scutul antarctic. Din Gondwana s-au despărţit mai
apoi: scutul brazilian, scutul african împreună cu Arabia şi Madagascar, India peninsulară,
scutul australian.
În emisfera nordică s-au format următoarele scuturi: scutul baltic (ocupă astăzi
Finlanda şi E peninsulei Scandinave), scutul canadian (ocupă Canada şi parte din
Groenlanda), scutul siberian (cuprinde zona dintre Baikal, Lena şi Enisei, cunoscută şi sub
denumirea de platforma siberiană), scutul sinic (ocupă partea de N a Chinei până spre
Coreea), scutul filipinelor. De obicei, denumirea de scut se dă numai acolo unde structura
veche, precambriană, apare la zi, cum ar fi scutul baltic sau cel canadian; în rest, se
întrebuinţează denumirea de platforme.

Paleozoic
a) Cutările caledonice care au avut loc mai ales în ordovician - silurian, fiind prima
orogeneză a seriei geosinclinalelor paleozoice. Ea se desfăşoară la marginea scuturilor
continentale. După consolidare, catenele caledonice se vor peneplana şi se vor alătura
scuturilor, devenind platforme.
Astăzi, regiunile caledonice pot apărea ca masive, la zi, dar mai ales ca platforme
deasupra cărora se găseşte o pătură groasă de sedimente. În Europa, caledonidele sunt
prinse între paltforma est-europeană (Câmpia Rusă, Finlanda şi Suedia) şi platforma Eria
(zona Hebridelor). Cea mai reprezentativă este zona Alpilor Scandinavi (alipită părţii de V a
scutului baltic) de aici continuă în partea de V a arhipelagului Spitzbergen şi E Groenlandei;
cuprinde de asemenea Scoţia şi Ţara Galilor. Înălţimile mari, de până la 2500 m, pe care le au
Alpii Scandinaviei, sunt rezultatul ridicărilor din timpul erei alpine şi mai ales al ridicărilor
izostatice postglaciare.
În Asia se întâlnesc câteva nuclee precum: nucleele caledonice din peninsula Taimâr,
Kazahstanul central, din Saian şi Alatau.
În America de N şi S se înregistrează prim început de cutare apare în Apalaşi, ca o
continuare a caledonidelor din Groenlanda.
În Australia, numai o mică zonă - Adelaida, se consolidează în această eră.
Africa a funcţionat în întregime ca o platformă rigidă.
b) Cutările hercinice (denumite şi varisce sau altaice) au loc cu precădere în
carbonifer-permian. Ele se formează la exteriorul cutărilor caledonice, consolidarea acestora
reprezentând a doua mare etapă de mărire a scuturilor continentale. Principalele
aliniamente orogenetice au fost următoarele: lanţul varisc sau hercinic din Europa Centrală;
Anti-Atlasul mesetei marocane; Uralul, prelungit spre sud, pe la Stavropo, până în Donbas;
Uralul avea o prelungire şi către SE, spre Altai; catena hercinică apalaşiană, care înglobează
vechile cutări caledonice (catena acadiană); geosinclinalul Alpilor Australieni.
Hercinidele au dus la formarea unor extinse catene muntoase, în special în Europa şi
Asia; şi acestea au fost peneplanate în mezozoic şi transformate în platforme. Catena Uralului
şi Altaiului duc la lipirea scutului siberian şi sinic de cel nord-atlantic; ia naştere astfel o
singură unitate platformică, şi în emisfera nordică, cunoscută sub denumirea de Laurasia.
În Europa, hercinidele au avut două direcţii, una meridiană (Uralul) şi alta paralelă.
Zona cu această ultimă orientare a suferit mari fracturări în timpul orogenezei alpine; unele
din porţiunile sale au fost ridicate şi au dat masive, altele s-au scufundat dând depresiuni sau
câmpii. Masivele principale sunt următoarele: în Sardinia şi Corsica, Meseta spaniolă, Central
Francez, Armorican, Cornwall, Ardeno-Renan, Vosgi, Pădurea Neagră, Boem, Lysa-Gora,
Dobrogea de Nord. Fundament hercinic se găseşte şi în platforma Moesică, platforma scitică
(nordul Caucazului), bazinul Aquitaniei, bazinul Anglo-Parizian, bazinul Spaniei de est, bazinul
Germano-Polonez. Aceste bazine s-au schiţat în triasic şi şi-au încheiat colmatarea în miocen.
Specific pentru majoritatea masivelor este faptul că ele au o cuvertură sedimentară,
necutată, dispusă peste soclul peneplenizat; aceasta este o dovadă că altitudinea lor actuală
este recentă, din perioada alpină.
În Asia, hercinicul ocupă, de asemenea, suprafeţe mari. Sub formă de masive se
întâlneşte în Ural, dar mai ales în Asia Centrală (Kazahstan, Altai, Tianşan, Marele Hingan).
Această zonă a Asiei Centrale a fost afectată de rupturi puternice posttectonice, care au creat
şi o serie de bazine sedimentare în triasic-cretacic. Hercinicul se găseşte şi sub formă de
platformă în şesul dintre Ural şi Enisei (platforma Siberiei de Vest), care se continuă spre SV
cu platforma Turanică (sub lacul Aral şi pustiul Turkmen).
În America, acum au loc principalele cutări din Apalaşi (în devonian). După
peneplenizare, în mezozoic, această zonă a fost înălţată la circa 1000 m.
În Africa, hercinicul cuprinde mare parte din munţii Atlas apoi regiunea Capului (în
sud) şi o platformă cu cuvertură în Algeria şi Tunisia.

Mezozoic şi neozoic

a) Cutările alpine ţin în tot timpul mezozoicului şi neozoicului. Ca eră tectonică, ea se

caracterizează printr-o succcesiune de faze orogenetice, dar şi printr-o serie de mişcări
epirogenetice, care duc la afundarea unor părţi din platformele continentale, pe care se
sedimentează, discordant, etajul superior. Afundarea unor asemenea bazine de platformă
(bazinul Germaniei, Ronului, anglo-parizian, bazinul platformei ruse, Saharei, Africii de est,
Amazonului, din centrul şi estul Americii de Nord, Australiei de Vest) este specifică mai ales
pentru mezozoic, pe când orogenezele au intensitate maximă la sfârşitul mezozoicului şi
începutul neozoicului. Ca urmare a acestor scufundări şi transgresiuni, unitatea celor două
mari continente paleozoice (Gondwana şi Laurasia) se distruge.
În ceea ce priveşte evoluţia alpină de tip geosinclinal, creatoare de lanţuri muntoase,
situaţia continuă, în parte pe cea din paleozoic. La sfârşitul acestei ere, existau două mari arii
geosinclinale: Tethysul (între cele două mari continente) şi cel circumpacific. În domeniul
Tethysului se va naşte geosinclinalul alpino-carpato-himalayan. În Europa geosinclinalul alpin
a ocupat o poziţie mediană între hercinicul european şi cel african: el a afectat însă şi o parte
din zonele hercinice.
În general, în mezozoicul inferior şi mediu se cutează cu precădere zonele pacifice
(Cordilierii din America de Nord, catena Yenshane din Asia de est şi partea de est a
Himalayei). În rest, respectiv în geosinclinalul alpino-himalayan, cutările încep abia la sfârşitul
mezozoicului (faza austrică din apţian-albian) şi se desfăşoară din plin în neozoic.
În constituţia geologică a sistemului muntos alpin se remarcă larga răspândire a
rocilor sedimentare cutate şi a unor condiţii morfoclimatice variate, care au dus la
diversificare, în timp şi spaţiu, a aspectelor lor geomorfologice. Menţionăm apoi că înălţarea
în mai multe etape, separate de perioade tectonice mai liniştite, a favorizat dezvoltarea unor
întinse suprafeţe de nivelare, precum şi o evoluţie morfosculpturală diferenţiată (de la
adaptări la structură în Subcarpaţii Moldovei, până la inversiuni de relief în Ceahlău şi
Hăghimaş etc).
Manifestările seismice şi fenomenele vulcanice completează trăsăturile
morfostructurale complexe ale munţilor sistemului alpin, demonstrând că ciclul lor
geotectonic încă nu s-a încheiat definitiv. Morfologia actuală a orogenelor este destul de
variată pentru că mişcările din diferite ere geotectonice au antrenat, uneori, şi porţiuni ale
zonelor cutate anterior. Aşa de exemplu, o parte a geosinclinalelor hercinice a înglobat şi
sectoare caledonice, iar în cuprinsul sistemului muntos alpin se regăsesc şi elemente ale
structogenului hercinic. În timpul orogenezei alpine, munţii hercinici rămaşi în afara
domeniilor geosinclinale au fost faliaţi, compartimentaţi sub formă de horsturi şi grabene. De
asemenea, sectoarele cristaline ale Carpaţilor şi ale altor munţi din acelaşi sistem, cutate şi
nivelate cu mult înaintea orogenezei alpine, au fost fragmentate, înălţate sau scufundate în
timpul mişcărilor austrice, laramice etc. În Europa şi Asia lanţul muntos alpin formează un şir
sinuos aproape neîntrerupt. În partea axială a masivelor cutate şi înălţate apar şi nuclee mai
vechi. De asemenea, în cadrul lanţului, atât în interior cât şi la exterior, se întâlnesc multe
depresiuni tectonice colmatate. Depresiunile intramontane sunt mai slab dezvoltate (spre
deosebire de lanţul hercinic unde acestea domină); depresiunile de avantfosă (Depresiunea
Padului) sau cele intermontane (Transilvană, Panonică) sunt în schimb mult mai dezvoltate şi
constituie o caracteristică a lanţului alpin.
Principalele masive alpine, începând din Spania sunt: Sierra Nevada, Apenini, Pirinei,
Alpii, Alpii Dinarici, Carpaţii, Stara Planina, Caucazul, în continuare cuprind teritoriile Asiei
Mici, Iranului, Irakului, Afganistanului şi Pakistanului de Vest, continuându-se apoi cu
Himalaya. În partea asiatică a Pacificului înglobează Kamceatka, Kurile, Riu Kiu, insulele
Sonde.
În cadrul unităţii alpine europene, nucleele mai vechi hercinice sunt: Mont Blanc,
masivele din zona centrală a Alpilor Orientali, masivul Tatra, Rodna, cea mai mare parte din
Carpaţii Sudici, Bihor, Rodopi etc.

Tipuri principale de munţi

Clasificarea munţilor după vârstă

După cum s-a specificat, de-a lungul perioadelor geologice, s-au dezvoltat numeroase
cicluri geotectonice ale căror sisteme muntoase - după ce şi-au consumat energia orogenică
– au fost înlocuite prin platforme (cratoni) şi peneplenizate sau reînglobate geosinclinalelor
mai noi. Aşa au fost orogenezele laurenţiană, algomiană şi asyntică (baikaliană) din
Proterozoic, ale căror urme pot fi recunoscute în cuprinsul principalelor scuturi continentale
(baltic, podolic, canadian etc). Alte geosinclinale şi-au încheiat evoluţia cu formarea lanţurilor
munţilor caledonici, hercinici şi alpini.

Clasificarea munţilor după origine

Dacă se ţine seama de originea munţilor şi de implicaţiile morfologice ale diferitelor

structuri cutate şi faliate proprii unităţilor de orogen atunci munţii pot fi împărţiţi în două
categorii: munţi tectonici şi munţi de denudaţie.

Munţii tectonici

Aceştia s-au format în urma cutărilor şi înălţărilor scoarţei, însoţite de falieri, erupţii
vulcanice etc. În acest context pot fi separaţi: munţii de cutare, munţii bloc (de ruptură),
munţii vulcanici şi munţii cu structură mixtă.
a) Munţii de cutare
Aceştia mai sunt cunoscuţi sub denumirea de munţi de încreţire sau plicativi. Munţii
de cutare (care sunt cei mai răspândiţi de pe glob) se carcterizează prin existenţa
anticlinalelor şi sinclinalelor de diferite forme şi dimensiuni, însoţite şi de alte structuri
secundare.
b) Munţii bloc (de faliere)
Morfologia regiunilor faliate nu este reprezentată întotdeauna prin unităţi muntoase
dintre cele mai impunătoare, dar caracterizează multe orogene vechi, străbătute de linii
tectonice, în lungul cărora blocurile au fost înălţate sau coborâte. Este vorba de munţii sub
formă de horsturi, separaţi de depresiuni denumite grabene. Aşa este cazul munţilor
hercinici din Europa, al munţilor Africii de Sud, al Gaţilor de Est şi de Vest (din India), al
catenelor de coastă din California etc. Munţii de ruptură pot fi cutaţi, atunci când provin din
orogene vechi, fragmentate şi reînălţate (de exemplu, M. Tianşan, Masivul Central Francez,
M. Turingiei, M Dobrogei, unele nuclee cristaline din Carpaţi - Gilău, Poiana Ruscă, Semenic
etc.) sau pot reprezenta porţiuni vechi ale scoarţei, cu strate relativ orizontale, rupte şi
ridicate la mare înălţime, dar necutate (de exemplu, Masivul Ruwenzori din estul Africii).
c) Munţii vulcanici
 Caracteristicile structurale şi morfologice ale acestora sunt legate de magmatismul
intrusiv şi efuziv. În funcţie de vechimea manifestărilor vulcanice aceşti munţi pot fi astăzi în
diferite stadii de evoluţie.
d) Munţii cu structură mixtă
Aceştia reprezintă o asociere de forme cutate, faliate şi chiar vulcanice, aşa cum sunt
multe sectoare ale orogenului alpin. Astfel, Munţii Apuseni înglobează atât unităţi sub formă
de blocuri încadrate de falii (Gilău, Zarand, Codru Moma etc.), zone de fliş cutat (M.
Trascăului), cât şi forme vulcanice (M. Metaliferi, Vlădeasa).

Munţii de denudaţie

Se caracterizează prin particularităţi morfostructurale puse în evidenţă de activitatea

sculpturală diferenţiată a factorilor modelatori externi. De cele mai multe ori ei sunt integraţi
regiunilor de platformă cu altitudini mai ridicate şi fragmentare deasă şi adâncă. În cadrul
acestor munţi ar putea fi incluşi: munţii reziduali (de tip inselberg), vestigii izolate ale unor
orogene vechi, regenerate tectonic, categorie în care am putea încadra şi Munţii Măcinului;
munţii de eroziune glaciară de tip selka, din Karelia, care se prezintă ca nişte creste cu
altitudini relative de 200 - 300 m, alcătuite din roci cristaline înecate în depozite morenaice şi
separate de depresiuni largi, mlăştinoase sau ocupate de lacuri; munţii de eroziune proveniţi
prin fragmentarea adâncă a unor zone cu boltiri largi de tipul anteclizelor, ori unele coline
mai înalte ca cele din Podişul Rusiei Centrale etc.
 Formarea continentelor și a oceanelor
Această problemă a preocupat mulţi oameni de ştiinţă, iar ipotezele cu privire la
formarea continentelor şi oceanelor s-au diversificat şi modificat odată cu dezvoltarea
cunoştinţelor despre Pământ.
Până la începutul anilor 60 ai secolului XX, cea mai răspândită explicaţie a distribuţiei
uscatului şi apei oceanelor a fost translaţia continentelor.

1. Ipoteza translaţiei continentelor (deriva continentelor sau driftul continental)

Este atribuită lui Alfred Wegener (formulată în 1912 şi publicată într-un volum în
1915), însă unele idei în acest sens au fost emise încă din secolul trecut. Wegener a plecat de
la existenţa unui continent unic numit Pangea, înconjurat de apele Oceanului Panthalassa;
partea nordică a uscaturilor continentale a fost numită Laurasia, iar cea sudică Gondwana. În
mezozoic, datorită forţei centrifuge şi puterii de atracţie a Lunii şi Soarelui, Pangea s-a
fragmentat în mai multe blocuri. Acestea fiind mai uşoare deoarece erau constituite din Sial,
au “alunecat” pe Sima în sens invers faţă de mişcarea de rotaţie (s-au deplasat spre vest),
fiind supuse concomitent şi unei deplasări dinspre poli spre Ecuator.
În viziunea sa, translaţia necontenită a continentelor este exprimată de distribuţia
actuală a uscatului şi apelor oceanice. Ea a contribuit, de asemenea, la formarea lanţurilor
muntoase şi a altor caracteristici majore ale suprafeţei Pământului. Scindarea ar fi început în
jurasic, în zona australă actuală, prin deschiderea Oceanului Atlantic şi Indian şi s-a accentuat
în perioadele următoare prin alunecarea divergentă a blocurilor de uscat. Americile s-au
îndepărtat de Europa şi Africa, lăsând în urmă Oceanul Atlantic, iar în lungul ţărmurilor lor
vestice impactul cu fundamentul pacific a generat puternicul lanţ al Munţilor Stâncoşi şi Anzi.
În estul Africii, fragmentarea a început prin separarea Madagascarului şi a Indiei - aceasta din
urmă deplasându-se spre nord, a strivit depozitele de mică adâncime ale Mării Tethys,
generând sistemul muntos himalayan. Australia şi Noua Zeelandă s-au mişcat mai întâi spre
est şi apoi spre nord, lăsând în urmă Antarctica ş.a.m.d.
Acestea ar fi, în rezumat, evenimentele majore ale complicatului proces de translaţie
al continentelor. În sprijinul acestei teorii, Wegener şi adepţii săi au adus argumente de
natură morfologică, geologică, paleontologică, cât şi biogeografică, paleoclimatică şi chiar
geodezică - deşi acestea din urmă mai puţin convingătoare.
Wegener avea să fundamenteze teoria translaţiei continentelor plecând de la
analogia ţărmurilor atlantice ale Americii de Sud şi Africii: "Prima idee a translaţiei
continentelor - scria Wegener - mi-a încolţit în minte în 1910. Privind harta globului am fost
puternic frapat de concordanţa coastelor atlantice..."; de asemenea s-a observat că mai toate
uscaturile au terminaţii răsucite în sensul invers al translaţiei continentelor, ca urmare a
întârzierii mişcării, căci, cu cât o masă de uscat este mai masivă, cu atât şi deplasarea sa este
mai intensă. De aceea, Ţara de Foc, Florida, Ţara lui Graham - care din punct de vedere
structural reprezintă o continuare a Anzilor - au capetele îndreptate spre est, iar extremităţile
Noii Zeelande, ale insulelor japoneze ş.a. sunt orientate spre vest.
Dovezile geologice aveau în vedere asemănările structurale ale unor teritorii din estul
şi vestul Oceanului Atlantic. De exemplu, continuarea structurilor caledonice ale Scandinaviei
în Terra Nova şi Canada, mai precis faptul că "gresia roşie devoniană", caracteristică unei
bune părţi a Europei Occidentale, se regăseşte şi în unele zone ale Americii de Nord;
asemănarea platoului gnaisic, necutat, african, cu cel brazilian etc. De altfel, se făcea apel şi la
alte similitudini dintre Africa de Sud şi Madagascar, dintre India şi Australia.
Deosebit de convingătoare erau argumentele paleontologice şi biogeografice.
Acestea erau bazate pe asemănarea resturilor de faună fosilă (îndeosebi până în triasic,
pentru că apoi să apară şi deosebiri), fapt care demonstrează provenienţa continentelor
actuale dintr-un bloc unic - Pangea. În această privinţă, menţionăm că s-a descoperit în
Antarctica scheletul unei reptile mici (Lystrosaurus) cunoscută şi în formaţiunile geologice
vechi din sudul Africii. Ca o continuare directă a aspectelor paleotologice sunt şi cele floristice
care, de asemenea, pledează pentru existenţa Gondwanei şi a Laurasiei (de exemplu, feriga
fosilă Glossopteris care a fost găsită în America de Sud, Africa, India, Australia). Unii
naturalişti explicau similitidinile de floră şi faună între diferite continente prin existenţa unor
"punţi" continentale foarte late care s-au scufundat. Însă de mai bine de un veac era clar
pentru geofizicieni că astfel de poduri continentale uriaşe nu puteau să dispară fără urme.
Demne de reţinut sunt şi dovezile paleoclimatice, precum: existenţa tilitelor
permiene în partea sudică a Americii, Africii, Australiei şi Indiei, care demonstrează că toate
acestea erau grupate în jurul polului sudic acoperit de o calotă glaciară unică. La fel,
repartiţia actuală a depozitelor cu floră carboniferă îşi are originea într-o regiune
intertropicală comună din Pangea.
 Noutatea, îndrăzneala şi originalitatea teoriei derivei continentelor a declanşat criticii
vehemente încă din primii ani de la apariţia sa - accentuate, poate şi de faptul că Wegener
nici nu era geolog, ci meteorolog.
Printre criticile aduse pot fi enumerate: îmbinarea continentelor nu se face decât
aproximativ sau uneori deloc; simultaneitatea glaciaţiunilor vechi poate fi explicată şi prin
curenţi oceanici foarte reci; distanţa dintre Europa şi America variază, în plus sau în minus,
după punctele în care se efectuează măsurătorile. Între obiecţiile cele mai importante au fost
cele de ordin mecanic. Forţele invocate erau mult mai modeste pentru a produce translaţia
continentelor şi pentru a determina formarea lanţurilor muntoase de tipul celui andin – pe
scurt nu a putut să demonstreze care ar fi motorul de mişcare al plăcilor continentale.
La acestea s-au adăugat şi alte contraargumente, mai mult sau mai puţin
convingătoare dar, din păcate, autorul nu a mai putut răspunde adversarilor săi. În anul 1930,
în timpul unei expediţii în care căuta noi dovezi în favoarea driftului continental şi-a găsit
moartea eroică, de martir al ştiinţei, în gheţurile veşnice ale Groenlandei. Reactualizarea, în
ultimile decenii, a ideilor privind deriva continentelor se datorează celor mai recente
rezultate din domeniul geofizicii confirmând astfel mişcările de translaţie intuite de Wegener
care, la timpul său, nu a avut la îndemână nici mijloacele tehnice de astăzi, nici bogăţia ideilor
şi datelor ştiinţifice actuale.

2. Tectonica globală

Cea mai modernă teorie care explică structura scoarţei terestre, evoluţia
paleogeografică îndepărtată şi megarelieful suprafeţei Pământului este cea a tectonicii
plăcilor sau a tectonicii globale. Este vorba, de fapt, de un ansamblu de concepţii, cu
următoarele componente:
• teoria expansiunii fundurilor oceanice, enunţată în 1962, care explică apariţia,
constituţia şi evoluţia scoarţei bazaltice;
• teoria plăcilor litosferice, elaborată în 1968, care ne oferă argumente asupra
relaţiilor dintre scoarţa continentală şi oceanică, precum şi despre raporturile lor cu mantaua
de dedesubt;
• teoria derivei continentelor, imaginată de Wegener (1912), care explică originea,
dinamica şi configuraţia uscatului.

2.1. Teoria expansiunii fundurilor oceanice

 Datele oferite de către gravimetria marină, seismica marină, de către sondelor
ultrasonice, de termometria marină şi prin prelucrea miilor de probe luate de pe fundul
oceanelor, au stat la baza unei ipoteze care a fost emisă simultan de doi oameni de ştiinţă
americani, Henri Hess şi Robert Dietz. Articolele (History of Ocean Basins, respectiv Continent
and Ocean Basin Evolution by Spreading of the Sea Floor) au fost date spre publicare la
sfârşitul anului 1960 şi au apărut în 1962, respectiv 1961.
În esenţă noua teorie expusă de Dietz şi Hess poate fi exprimată astfel: mantaua este
animată de o mişcare de convecţie ce se realizează prin mai multe celule. Pe ramura
ascendentă a unei celule materialul incandescent iese la suprafaţă în rifturile medio-oceanice
unde se consolidează generând fundul oceanic. Faţă de rift fundul oceanului suferă o mişcare
divergentă, simetrică şi cu viteză egală, determinată de ramura orizontală a celulei de
convecţie, până la ramura descendentă. Aceasta antrenează fundul oceanului în fose unde
este absorbită, topită şi reîncorporată în manta. În această viziune dinamică, fundurile
oceanice sunt nişte covoare rulante ce iau naştere necontenit pe creasta dorsalelor (care
reprezintă zone de acreţie) şi care dispar în fose (zone de consumare). Fundurile oceanice au
o viaţă "efemeră", de cel mult 400 - 600 milioane de ani. Aceasta explică de ce pe fundurile
oceanice există o pătură subţire de sedimente şi acestea sunt relativ recente (nu depăşesc
jurasicul). Mişcarea de deplasare a fundului oceanic este atestată şi de munţii submarini de
tip guyot care reprezintă vechi vulcani, ce au erupt odată în zona riftului, ajungând până
deasupra suprafeţei apei, dar care, prin alunecarea odată cu fundul oceanic, au coborât la
nivelul acesteia, când au fost retezaţi de abraziune, pentru a ajunge apoi sub ea.
Teoria astfel formulată, şi care a fost denumită de Dietz sea-floor spreading
(expansiunea fundului oceanic) a fost argumentată cu noile dovezi din domeniul geofizicii
submarine. Totuşi, expansiunea fundurilor oceanice a fost primită, în momentul lansării ei, cu
destul scepticism, fiind considerată o ipoteză geotectonică în plus, ca atâtea altele.
Pentru a se impune erau necesare dovezi noi, pe cât posibil cuantificabile, care să
permită o tratare matematică. Primele dovezi de acest fel le-a adus paleomagnetismul. Cu
mult timp înainte se observase că rocile magmatice şi sedimentare odată formate
achiziţionează o magnetizare permanentă care se păstrează da-a lungul perioadelor
geologice: este vorba despre aşa-numitul magnetism remanent sau paleomagnetism. Însă în
anumite cazuri se constatase o inversiune a câmpului magnetic înregistrat de roci. După mai
multe studii s-a ajuns la concluzia că polaritatea nu reflectă o calitate a rocilor ci a câmpului
magnetic al Pământului, câmp care a prezentat în istoria geologică polarităţi diferite. S-a
convenit să se denumească "polaritate normală" (sau zone de maxim) cea corespunzătoare
câmpului actual şi "polaritate inversă" (zone de minim) opusul câmpului actual. În 1963 Vine
şi Matthews ajung la următoarea concluzie: prin răcire (sub punctul Curie - 450 - 500°C)
lavele care ieşeau prin rift se magnetizau conform câmpului din acel moment, înregistrând pe
rând alternanţele de polaritate sau o dispoziţie sub formă de "zebră" (fig.3.3.). O dovadă în
acest sens ar fi perfectul paralelism al fâşiilor de intensitate magnetică diferită atât între ele
cât şi cu riftul în lungul căruia se dispun de o parte şi de alta. Interpretarea lui Vine şi
Matthews venea să confirme, astfel, conceptul expansiunii fundului oceanic.

2.2. Teoria plăcilor litosferice

Consideraţiile de bază ale conceptului au ca punct de plecare faptul că scoarţa

oceanică este din punct de vedere geologic tânără (sub 200 milioane ani) şi se află în
continuă formare, precum şi observaţia că litosfera nu este unitară, ci fragmentată în plăci şi
microplăci. În continuare vom prezenta succint, în ordine cronologică, cele mai importante
contribuţii care au condus la fundamentarea conceptului plăcilor litosferice.
În 1968 apar trei lucrări fundamentale care, împreună cu cele enunţate, au pus
bazele unei noi teorii:
• Prima dintre ele se datorează lui W. Morgan care a împărţit suprafaţa Pământului în
circa 20 de blocuri crustale care sunt separate între ele prin trei forme structurale: rifturi, în
care printr-o mişcare divergentă plăcile se îndepărtează şi ia naştere fundul oceanic; fose, în
care plăcile se apropie într-o mişcare convergentă, una dintre plăci fiind consumată prin
alunecarea sub cealaltă; falii transformante, în lungul cărora nici nu este formată nici nu este
distrusă scoarţa oceanică, şi în lungul cărora blocurile alunecă unul faţă de celălalt. Cele mai
importante plăci sunt (macroplăcile): eurasiatică, africană, australiană, indiană, pacifică,
nord-americană, sud-americană, antarctică. De dimensiuni mijlocii sunt plăcile: Nazca - din
sud-estul Oceanului Pacific; central-americană sau a Caraibelor; Cocos, situată la nord de
placa Nazca; Gorda, în nord-estul Pacificului; Fiji, Solomon, Bismark şi filipineză, în vestul
Oceanului Pacific; indiană, arabă etc. În categoria microplăcilor sunt incluse: placa anatoliană,
levantină, ioniană, adriatică, egeeană etc. Prin această delimitare se constată că există plăci
care conţin atât porţiuni continentale cât şi porţiuni oceanice (de exemplu, Placa africană
cuprinde continentul Africa, jumătate din Oceanul Atlantic şi jumătate din Oceanul Indian),
plăci care cuprind exclusiv zone oceanice (de exemplu Placa est-pacifică) sau plăci aproape
exclusiv continentale (de exemplu Placa arabă).
• A doua lucrare importantă care a pus bazele tectonicii plăcilor este cea a lui Le
Pichon în care încercă prima descriere globală a dinamicii plăcilor ce acoperă suprafaţa
Pământului pe baza unui calcul de geometrie pe o sferă.
 • A treia lucrare fundamentală pentru tectonica plăcilor este creaţia a trei seismologi,
Isaks, Oliver şi Sykes. Un prim fapt important în contribuţia lor a fost definirea mai precisă a
plăcilor. Ei presupun plăcile formate din litosferă în sensul cunoscut şi astăzi. Al doilea merit
al lucrării este acela de a fi stabilit legătura dintre seisme şi marginile de placă. Astfel, în
zonele de expansiune şi pe faliile transformante iau naştere numai cutremure de mică
adâncime, în timp ce în zonele de compresiune seismele iau naştere la toate adâncimile, de
la suprafaţă până la 700 km. În zonele de compresiune, şi mai ales în faţa arcurilor insulare
unde se află o fosă, cutremurele iau naştere pe suprafeţele înclinate cunoscute de mai multă
vreme sub numele de plan Benioff (planul pe care se întâlnesc două plăci litosferice, cu
înclinare de 45 - 55°, una care se subduce în astenosferă şi alta care încalecă peste prima; pe
acest plan se formează principalele focare de cutremure) în lungul cărora o placă litosferică
alunecă în astenosferă (procesul de alunecare va fi denumit un an mai târziu subducţie).
Pe baza analizei complexe a unui mare număr de cutremure din zonele oceanice şi
din faţa arcurilor insulare, cei trei seismologi au reuşit să prezinte o hartă a vectorilor de
mişcare rezultaţi din studiul mecanismelor de focar. Era o confirmare a teoriei expansiunii
oceanelor, însă astfel de confirmări aveau să se tot adauge ducând la conturarea a ceia ce
denumiseră cei trei pentru prima dată şi anume tectonica globală.

2.3. Raporturi geodinamice între plăcile litosferice

În lungul celor două mari sisteme oceanice - dorsale şi fose - au loc procese
geodinamice majore ale plăcilor litosferice: de expansiune sau distensiune şi de compresiune
şi consumare în zona foselor. În acest contex există patru tipuri de limite sau margini de plăci:
o margini divergente - cu formare de scoarţă nouă şi îndepărtarea unei plăci de
cealaltă. Mişcarea aceasta de îndepărtare de zona de acreţie este relativ rapidă, atingând 2
cm/an, de fiecare parte, în Oceanul Atlantic şi 5 - 6 cm/an în Oceanul Pacific, iar în cazul plăcii
Nazca, din sud-estul Pacificului, deplasarea este de 8 - 9 cm/an. Între cele mai cunoscute
zone de expansiune se numără cea medio-atlantică, dorsala din Oceanul Arctic, dorsala
dintre Antarctica şi Africa, continuată cu cea din Oceanul Indian (Dorsala Carlsberg), dorsalele
din estul şi sudul Oceanului Pacific, secţionate de numeroase falii transformate.
o marginile convergente apar în cazul apropierii a două plăci, producându-se
subducţia uneia dintre ele, finalizată prin coliziune. Placa subdusă suferă o reducere
dimensională, o scurtare, determinând totodată îngroşări, cutări, încălecări ale materialul
continental care rămâne la suprafaţă. Marile zone de compresiune, la scara globului,
corespund marilor lanţuri montane tinere (lanţul alpin, lanţul himalayan, lanţul andin etc.). În
această categorie putem avea mai multe situaţii: coliziune între o placă oceanică şi una
continentală (de exemplu, Placa Nazca sub Placa Americii de Sud cu un ritm de 10 - 11
cm/an); coliziunea a două plăci oceanice (Placa Filipinelor sub placa Pacificului - rezultă arcuri
insulare); coliziune continent-continent (Placa indiană cu placa euroasiatică).
o margini transformante (sau margini de falii transformante) apar acolo unde două
plăci alunecă orizontal una faţă de cealaltă. Cele mai multe falii transformante sunt pe fundul
oceanului. Un exemplu clasic de alunecare laterală (culisare) îl constituie Falia San Andreas
între placa Pacificului şi placa Americii de Nord.
o zone de margini de plăci (plate-boundary zones) - în anumite regiuni marginile nu
pot fi identificate precis, între două plăci existând mai multe microplăci (cazul plăcii africane
şi celei euroasiatice în zona Mediteranei).
Pe lângă studiile şi cercetările de mare amploare, făcute în diferite regiuni ale
uscatului şi domeniului oceanic, aspectele logice şi geometrice, criteriile de evaluare
cantitativă şi calculele matematice de mare precizie au permis întocmirea de modele şi
aprofundarea cunoştinţelor în condiţii de laborator. Pe această bază s-a reuşit să se
stabilească chiar şi perpectiva evoluţiei plăcilor.
Astfel, se consideră că în următoarele 50 milioane de ani, Oceanul Atlantic şi cel
Indian îşi vor mări suprafeţele datorită funcţionării dorsalelor mediane şi lipsei unor zone de
subducţie. Oceanul Pacific se va reduce deoarece are o dorsală activă, asimetrică, în S-SE şi
două zone de subducţie foarte extinse (sub continentul american şi în tot lungul marginilor
insulare ale Asiei). Translaţia plăcii africane şi a microplăcilor turcă şi egeică va duce la
micşorarea suprafeţei Mării Mediteraneene, iar prin activitatea riftului din Marea Roşie placa
arabă va fi împinsă spre E-NE şi se va lipi de placa asiatică prin dispariţia Golfului Piersic.
Deoarece masivul bloc african masiv este înconjurat din trei părţi de zone de expansiune,
fără nici o zonă de subducţie în adâncurile scoarţei sale s-au format numeroase puncte
fierbinţi care preced fragmentarea. În acest context, demn de remarcat este faptul că din
totalul de 122 puncte (pungi) fierbinţi (hot-spots-uri) cunoscute pe Terra (53 pe fundul
oceanelor şi 69 pe continente), Africa deţine 25, iar pe cel mai important dintre ele a apărut
deja un sistem de fracturi în “Y” (marile grabene) cu caractere tipice de tensiune. Se pare că
şi Gondwana, înainte de dezmembrare era un continent staţionar, cu vulcanism activ şi că,
după ce s-a rupt în mai multe plăci pe toate fragmentele rezultate vulcanismul a încetat.
America de Nord se va separa de America de Sud prin extinderea spre vest a fosei
Puerto Rico care se va uni cu fosa Americii Centrale. California se va separa de America de
Nord şi va fi împinsă spre fosa din faţa arcului insular al Aleutinelor. În Africa se va accentua
funcţionarea marelui rift, care va fi invadat de ape oceanice. Istmul Suez va dispărea. În
Europa, Golful Gasconiei va înainta pe la nord de Munţii Pirinei, încât Peninsula Iberică va fi
legată de Franţa doar printr-un istm îngust.