BIOCHIMIE GENERALA SI A

CAVITATII ORALE

Suport Curs - Semestrul II –

Metabolismul proteic
FACULTATEA DE MEDICINA DENTARA
UMF “Grigore T. Popa” Iasi
METABOLISMUL PROTEIC
 CUPRINS

METABOLISMUL PROTEIC
1. Căi generale de metabolizare ale aminoacizilor
2. Căi particulare de metabolizare a unor aminoacizi: Phe, Tyr, Trp
3. Metabolismul amoniacului
4. Biosinteza creatinei
5. Metabolismul nucleoproteinelor (formarea acidului uric)
6. Metabolismul și funcțiile ficatului
o Ureogeneza
o Bilirubinogeneza
7. Biochimia sângelui
a. Metabolismul hemoglobinei (funcții, sinteză, degradare, patologie)
b. Proteine și lipoproteine plasmatice
c. Enzime plasmatice
INTRODUCERE
o In organismele vii, proteinele constituie partea cea mai importanta dintre
compusii organici.
o Indeplinesc functii foarte variate si inalt specializate, prezentandu-se intr-o
mare diversitate structurala.

DIGESTIA SI ABSORBTIA PROTEINELOR:

o Hidroliza proteinelor alimentare se face sub actiunea combinata a enizmelor
din sucurile gastric ( pepsina, labferment), pancreatic (tripsina , chimotripsina,
elastaza) si intestinal ( aminopeptidaze, dipeptidaze).
o Aceste enzime catalizeaza hidroliza legaturilor peptidice.
o Enzimele digestive proteice pot fi endopetidaze si exopeptidaze
o Caracteristic pentru enzimele digestive este faptul ca sunt secretate sub forma
inactiva ( proenzime) sau zimogeni. Ele se activeaza ulterior, prin demascarea
centrului activ prin proteoliza limitata.
o Absorbtia aminoacizilor are loc in intestinul subtire, dupa care sunt preluati de
sangele portal care ii transporta la ficat.
o Absorbtia aminoacizilor presupune existenta unor translocaze de grup si este
un proces activ.
 CĂI GENERALE DE METABOLIZARE
ALE AMINOACIZILOR

R-CH-COOH
I
NH2
Ø Prin degradarea completă a aminoacizilor rezultă energie, proteinele fiind
considerate substrat energetic de rezervă.
Ø Organismul nu poate depozita aminoacizii aflați în exces, ci sunt transformați în
glucoză sau lipide. Pentru aceasta, diverșii aminoacizi sunt degradați parțiali la
compuși intermediari ca acetil-CoA, fumarat, etc.
Ø Principalele cai de metabolizare comune aminoacizilor sunt :
A. Decarboxilarea cu formarea de amine biogene
B. Transaminarea
C. Dezaminarea cu eliberare de NH3
D. Biosinteza de uree din amoniac, in vederea eliminării prin urină
E. Conversia scheletului de carboni la intermediari metabolici comuni
(acetil-SCoA, fumarat)
 CĂI PARTICULARE DE METABOLIZARE A UNOR AMINOACIZI ÎN
ORGANISM
Fenilalanina (Phe) și Tirozina (Tyr)

o Se degradează pe o cale unică, specifică tirozinei

o Fenilalanina se transformă în tirozină prin hidroxilare (în prezența de NADPH2
și O2, reacție catalizată de fenilalanin hidroxilaza.
o Fenilalanina și tirozina se degradează la acid fumaric și acid acetoacetic
o Fenilalanina și tirozina reprezintă precursori pentru substanțe extrem de
importante în organism :

§ Cathecolamine (adrenalina și noradrenalina)

§ Melanina
§ Hormoni tiroidieni (derivați iodurați din tironină): T3, T4
 METABOLISMUL PHE ȘI TYR – DEGRADAREA TYR ȘI
FORMAREA DE MELANINĂ

o Defectul genetic de Phe Hidroxilază, conduce la angajarea Phe spre o cale

patologică, transaminare, care conduce la Phe piruvat, o moleculă nocivă
pentru țesutul nervos și se elimină prin urină; formarea sa determină
tulburări nervoase: Oligofrenia fenil-piruvică = Fenilcetonuria (PKU)
METABOLISMUL PHE ȘI TYR – FORMAREA CATHECOLAMINELOR
 METABOLISMUL PHE ȘI TYR – SINTEZA HORMONILOR TIROIDIENI

(Sinteza are loc pe un suport proteic din

celula tiroidiană, numit
TIREOGLOBULINĂ, proteină ce conține
numeroase resturi de Tyr)
ETAPE

1. Captarea Iodului din sânge

2. Oxidarea Iodului cu Tireoperoxidaza
3. Iodurarea resturilor de Tyr, cu
formarea MIT și DIT (intermediari)
4. Cuplarea MIT + DIT / DIT + DIT, cu
formarea hormonilor T3 / T4
5. Eliberarea hormonilor tiroidieni de pe
suprafața tireoglobulinei, în plasmă
Rolurile hormonilor tiroidieni
1. Controlează metabolismul oxidativ, activează metabolismului bazal
2. Controlul metabolismului calciului și colesterolului (invers proporțional)
3. Rol în dezvoltarea fetală și postnatală, în particular asupra sistemului
nervos și scheletic (hipotiroidism – oase scurte)
 Triptofanul
o Degradarea conduce la un intermediar din care se poate sintetiza vitamina
PP (B3)
o Prin hidroxilare si decarboxilare rezulta serotonina, important mediator
chimic cu rol in vasoconstricție si neurotransmisie.

Boli cauzate de defecte in utilizarea scheletului de carbon al aminoacizilor.

o Sunt erori înnăscute de metabolism
o In majoritatea acestor boli, semnele clinice si paraclinice se manifesta
imediat dup[ naștere.
o Exemple :
o Fenilcetonuria : defect de fenilalanin hidroxilaza
o Alcaptonuria : defect de homogentizat oxidaza
o Urina cu miros de arțar (Maple syrup disease),etc
Metabolismul Trp – Formarea SEROTONINEI si MELATONINEI
 DEZAMINAREA AMINOACIZILOR SI METABOLISMUL
AMONIACULUI

§ Dezaminarea aminoacizilor duce la îndepărtarea grupărilor amino din poziția alfa.

Aceasta etapa cuprinde reacții de transaminare si de dehidrogenare (dezaminare
oxidativa); In urma acestor reațtii se formează amoniac.
§ Amoniacul este foarte toxic pentru organism, in special pentru sistemul nervos. Din
acest motiv trebuie rapid îndepărtat sau utilizat.
§ Amoniacul poate fi reutilizat doar pentru sinteza de aminoacizi neesențiali.
§ Surplusul de amoniac este rapid colectat la ficat ( prin sistemul port) sau la nivelul
rinichilor.
§ In țesuturi, cea mai mare parte a amoniacului este incorporata în glutamină
(reacție catalizata de glutamin sintetaza). Glutamina formata din acid glutamic si
amoniac va ajunge la rinichi, ficat, unde va fi degradată sub acțiunea glutaminazei.
§ Amoniacul eliberat va fi transformat in ion amoniu și respectiv uree, eliminate
ulterior prin urină.
CREATINOGENEZA - RELATIA CREATINA-CREATINFOSFAT/
CREATININA

ETAPE:
q Creatina este sintetizată în ficat și rinichi, din 3 aminoacizi: Gly, Arg, Met, prin
2 etape succesive de transamidinare și metilare.
q Prin fosforilare, sub acțiunea unei kinaze (CPK), creatina este convertita in P-
Creatina (în țesutul muscular); P-Creatina este un compus macroergic.
q P-Creatina se transformă prin ciclizare in Creatinina, într-o reacție ne-
enzimatică, la nivel muscular, si eliberata apoi prin urina.
• Când concentrația de ATP din mușchi este ridicată, creatina este fosforilată sub
acțiunea creatinfosfokinazei.
• Creatinfosfatul este singurul compus macroergic pe care organismul îl poate
depozita în mușchi, în cantități limitate.
• În efortul fizic, ATP-ul este eliberat tot prin acțiunea creatin fosfokinazei (CPK).

Creatinina se elimină prin urină, cantitatea formată fiind proporțională cu

masa musculară.
Investigarea Cleareance-ului la creatinină este o metoda simplă și fidelă de
apreciere a funcției renale.
q Sinteza creatinei și creatin fosfatului: sinteza creatinei începe de la arginină și glicină
prin enzima renală glicin-amidino-transferaza (GATM). Produsul, guanidino-acetatul,
este transportat la ficat unde este metilat prin acțiunea N-metil-transferazei formând
creatină, gruparea metil fiind donată de la S-adenosilmetionină (SAM – forma activă a
metioninei).
q Creatina este eliberată în sânge și preluată de creier și celulele musculare scheletice,
ulterior creatina kinaza - CK (creatina fosfo kinaza - CPK) transferă un fosfat din ATP
generând un compus intermediar macroergic, creatin-fosfat, cu rol de stocare a
energiei la acest nivel. Reacția este reversibilă astfel încât atunci când cererea de
energie este mare (de exemplu, în timpul efortului muscular), fosfo-creatină își donează
fosfatul la ADP pentru a produce ATP.
q Deși creatina sintetizată de rinichi și ficat poate fi transportată din sânge în creier, atât
în ​timpul dezvoltării embrionare, cât postnatal, creierul își poate sintetiza direct
creatina.
q Ca și în mușchiul scheletic, creatin-fosfatul (fosfo-creatina) de la nivel cerebral joacă un
rol important în reglarea echilibrului energetic ridicat la acest nivel. Creatina
funcționează, de asemenea, ca un neurotransmițător în creier.
q Atât creatina, cât și fosfo-creatina se găsesc în mușchi, creier și sânge.
q Creatinina este formată în mușchi din fosfo-creatină printr-o deshidratare non-
enzimatică și pierderea fosfatului. Cantitatea de creatinină produsă este legată de masa
musculară și rămâne remarcabil de constantă de la o zi la alta. Creatinina este excretată
de rinichi și nivelul de excreție (rata de eliminare a creatininei) este o măsură a funcției
renale.
 Metabolismul Creatinei
Synthesis

Kidneys - transamidination Liver - transmethylation

Degradation
 Metabolismul Creatinei

Creatinine

Kidneys
 METABOLISMUL NUCLEOPROTEINELOR :
BIOSINTEZA ACIDULUI URIC

Bazele purinice, endogene sau exogene, care nu sunt incorporate in

nucleotide , sunt transformate in acid uric si eliminate pe cale renala.
Ca intermediari ai sintezei, se formează hipoxantina si xantina care, prin
oxidare sub acțiunea xantinoxidazei generează in final acidul uric.

Valoarea normala in ser : 6,9-7,5 mg/dl la bărbați

5,7-6,6 mg/dl la femei.

Acidul uric se elimina prin urina.

Acidul uric are proprietăți antioxidante.
Uricaza transforma acidul uric în alantoină.
GUTA este o afecțiune caracterizata de nivele crescute de acid uric in ser. Apare ca
urmare a defectelor metabolice, in urma cărora se sintetizează acid uric in exces care
ulterior se depozitează in țesuturi moi (tofi gutoși), de exemplu în articulații și rinichi.
Clinic, se manifestă prin dureri articulare episodice sau cronice, nefrolitiază si depozite
de acid uric în țesuturi moi, care determină dureri articulare.
 METABOLISMUL LA NIVELUL FICATULUI

Principalele funcţii ale ficatului

A. În procesele metabolice
B. Secreție a bilei
C. În procesele de detoxifiere

A. FUNCŢIA METABOLICĂ A FICATULUI

1) Metabolismul glucidic:
A. Ficatul asigură nivelul glucozei sangvine, atât prin degradarea
glicogenului hepatic, cât şi prin gluconeogeneză
B. Depozitează glucoza în exces Ú sinteza glicogenului
C. Are rol în glicoliză
D. Participă la reglarea glicemiei, glicogenolizei, glicogenogenezei,
gluconeogenezei.
E. Rol in sinteza de GAG (heparina)
F. Sintetizează enzime implicate în metabolismul glucidic.
2) Metabolismul lipidic

v-contribuie la metabolizarea şi transformarea tuturor lipidelor;

v-preia lipide de natură exogenă
v-captează AG care provin din ţesutul dipos
v-poate să sintetizeze AG (mai ales din glucide)
v-sintetizează TG Ú le trimite sub formă de VLDL in circulație
v-degradarea AG (β-oxidare) Ú formarea ulterioara de corpi cetonici
v-sinteza fosfolipidelor (unic)
v-implicat în metabolismul colesterolului (sinteza, stocare, degradare Ú
ac. biliari).
3) Metabolismul proteic

Ficatul are rol în:

o procesele de dezaminare , transaminare, decarboxilare
o metabolizarea particulară a aminoacizilor (Phe, Tyr, Ser, Met)
o participă la încorporarea Gly în acizii glicocolici
o metilarea unor compuși, cu ajutorul metioninei
o desulfurarea Cys
o gluconeogeneza din aminoacizii glucoformatori
o sinteza proteică, a unor enzime, sinteza proteinelor plasmatice
o degradarea nucleoproteinelor
o metabolismul porfirinelor Ú sinteză + degradare
o formarea bilirubinei conjugate
o ureogeneză
o degradarea unor hormoni (ADH)
o depozitarea unor oligoelemente: Fe, Cu, Mn, Zn
 B. ROLUL FICATULUI ÎN FORMAREA ACIZILOR BILIARI

Ø La nivelul ficatului, au loc hidroxilări succesive ale nucleului de sterol si oxidări la

nivelul catenei laterale a colesterolului, rezultând acidul chenodezoxicolic și acidul
colic (acizi biliari primari – AB I)
Ø Ulterior, AB I se conjugă cu glicina sau taurina și cu Na+/K+, rezultând glicocolat sau
taurocolat de Na+/K+, respectiv chenodezoxicolat, tauro-chenodezoxicolat de
Na+/K+, adică formează sărurile biliare, în vezica biliară).
Ø Sub acțiunea unei 7 alfa-dehidroxilaze, in intestin, din AB I resintetizați din sărurile
biliare care se deconjugă și eliberează ionii de Na+/K+, rezultă acizii biliari secundari
(AB II) - acidul dezoxicolic, respectiv acidul litocolic.
Ø Ac. biliari se pot reabsorbi la nivelul intestinului, ajung la ficat (circuitul entero-
hepatic); cei care nu se absorb se elimină.

Rolurile acizilor biliari:

q asigură digestia şi absorbția lipidelor, prin activități precum;
o activarea lipazei pancreatice;
o stimularea peristaltismului intestinal;
q Intervin în funcția de detoxifiere a ficatului;
q reglează sinteza şi degradarea colesterolului
 C. FUNCŢIA DE DETOXIFIERE A FICATULUI

§ Au loc transformări metabolice ce convertesc substanțele toxice în substanțe netoxice (care

pot fi eliminate din organism).
§ Această funcție poate fi exercitată prin reducerea toxicității şi mărirea capacității de eliminare
a produsului prin urină sau bilă.
§ Se desfășoară prin 4 tipuri majore de reacții: *oxidare, *reducere, *hidroliză, *conjugare
Aceste transformări se realizează în 2 faze:
A. Procese de oxido-reducere, hidroliză, finalizate prin hidroxilarea substratului (cu
creșterea polarității acestuia). Implică o serie de enzime:
o oxigenaze (oxidaze)
o hidrolaze microzomale (oxidaze cu funcție mixtă) Ú ex: citocrom P450
B. Reacții de de conjugare (cu acid glucuronic, compuși azotați, cu sulf activat).
v Conjugarea cu ac. glucuronic
q Este calea majoră de detoxifiere pt. bilirubină, hormoni steroizi, aminoacizi aromatici, fenoli,
amine, hidroxilamine.
q Necesită acid glucuronic si UDP-glucuronil-transferaza.
q Acidul glucuronic poate să conjuge substanțe endogene sau exogene.
• Hormonii steroizi își pierd activitatea hormonală.
• Bilirubină Ú bilirubina conjugată ð eliminare
v Conjugare prin acetilare cu ajutorul acetil-CoA în prezența trans-acilazelor.
v Conjugare cu metaboliți azotați Gly, Met activată, Cys acetilată, glutamină
v Conjugare cu sulfat activat – PAPS (sulfo-conjugare)
 BIOSINTEZA UREEI
o Formarea ureei are loc printr-un șir de reacții numit ciclul ureogenetic, și care reprezintă
o modalitate de detoxifiere a organismului, cu transformarea unui compus toxic – NH3,
într-un compus netoxic, ureea, ce se poate elimina prin urină.
o Sinteza are loc în ficat, începe în mitocondrii (2 etape) și se termină în citoplasmă (3
etape).

ETAPE:
1. Condensarea NH3 cu CO2 și ATP in mitocondrii, catalizat de carbamilfosfat sintetaza
(CPS) mitocondrială; rezultă carbamilfosfat.
2. Transferul grupării carbamil de pe carbamilfosfat pe ornitină. Reacția este catalizata de
ornitin-carbamil transferaza (OCT). Se formează citrulina. Etapa este mitocondrială.
3. Citrulina trece prin simpla difuziune în citozol, unde se condensează cu acidul aspartic in
prezența arginin-succinat sintetazei, reacție cu consum energetic. Se formează acidul
arginin-succinic.
4. Scindarea acidului arginin-succinic în arginină și acid fumaric, catalizat de arginin-
succinat liaza.
5. Prin hidroliza argininei, catalizată de arginază, se obține uree și se reface ornitina.
o Prin ornitină se reia secvența reacțiilor ciclului ureogenetic.
o Valoarea ureei în plasmă la adult este 20-40 mg/100 ml.
o Pentru uree nu exista prag de eliminare renala astfel încât toata cantitatea sintetizata
este rapid îndepărtată prin urină.
UREOGENEZA
REACȚIILE DIN UREOGENEZĂ
 METABOLISMUL HEMOPROTEINELOR
HEMOGLOBINA (Hb) – Hemoproteina care asigură la nivelul eritrocitului funcția de
transport al gazelor respiratorii.
Sinteza Hb se realizează în centrii hematopoietici. La adult se sintetizează 6,5 g zilnic.
Valori normale: 15g/100 ml sânge.

Hb =hem +globină
HEM→ inel porfirinic (protoporfirina IX) și Fe2+

SINTEZA Hb
Punctul de plecare: - Gly
- Succinil~SCoA ( intermediar în c. Krebs)
Locul de sinteză: - ficat, mușchi, splină etc
- unele reacții au loc în mitocondrie, altele în citoplasmă
Etape:
1. Formarea Ac δ-amino levulinic (δ ALA) (mitocondrii)
2. Formarea PORFOBILINOGENULUI (citoplasmă)
3. Sinteza PROTOPORFIRINEI IX (mitocondrii)
4. Unirea protoporfirinei cu Fe2+ HEM (mitocondrii)
1. Sinteza Ac δ-amino levulinic (δ ALA)
o are loc în mitocondrie
o condensarea succinil~SCoA cu Gly în prezența δ ALAS (δ aminolevulinat
sintetaza) intermediar acid α NH2 β cetoadipic Ac δ-amino levulinic
-CO2
o procesul are loc după ce Gly a fost activată prin formarea unor baze Schif între
Gly și P-5-P (coenzima δ ALAS )

2. Formarea Porfobilinogenului- prin eliminarea H2O dintre 2 molecule de Ac δ-

amino levulinic sub acțiunea δ ALA dehidraza (PBG sintetaza) - etapă
citoplasmatică
3. Formarea Protoporfirinei IX – etapa citoplasmatică și mitocondrială

Ø condensarea a 4 molecule de PBG cu eliminarea a 3 molec de NH3 o molecula

intermediara tetrapirolică, aciclică (citoplasmă)
Ø eliminarea unei molec. NH3 între nucleul A și D comp. ciclic - UROPORFIRINOGEN
I (sub acțiunea PBG dezaminazei)
Ø din Uroporfirinogen I → Uroporfirinogen III sub acțiunea Uroporfirinogen
sintetazei
Ø transformarea Uroporfirinogenului III în Coproporfirinogen (cu Uroporfirinogen
decarboxilaza, citoplasmatică); Coproporfirinogenul trece din citoplasmă în mitocondrie
Ø ulterior are loc acțiunea Coproporfirinogen oxidazei cu formarea de Protoporfirinogen,
pentru ca ulterior, sub acțiunea Protoporfirinogen oxidazei, să rezulte Protoporfirina IX,
aceste ultime două, fiind etape mitocondriale
• Etape citoplasmatice din formarea Hemului
• 4. Formarea Hemului – etapa mitocondrială - unirea PROTOPORFIRINEI IX
cu Fe2+ în prezența enzimei FEROCHELATAZA
Etapele mitocondriale și citoplasmatice de formare a Hemului
 Reglarea sintezei Hemului

represie Hem
δ ALAS Glucoza

inducție Hormonii estrogeni

Insecticide
Sulfamide
Barbiturice

o Activitatea δ ALA sintetazei determină viteza de sinteză a hemului în ficat (enzima

cheie).
o Hemul, produsul final al lanțului metabolic este elementul care determină controlul
propriei sinteze.
o Hemul poate inhiba direct activitatea enzimatică a δALA sintetazei și a ferochelatazei
prin feedback negativ, ferochelataza fiind stimulată și de vitamina C.
Si alți factori acționează asupra sintezei de δ ALA sintetaza:
Ø metaboliții sărurilor biliare
Ø hormonii sexuali stimulează sinteza
Ø corticoizi

Glucoza scade sinteza;

Barbituricele antrenează o creștere a sintezei de citocrom P-450 care utilizează hemul
ceea ce agravează excesul de metaboliți intermediari în caz de anomalie enzimatică.
 TULBURĂRI DIN SINTEZA HEMULUI
Toți intermediarii ciclici din cursul sintezei se numesc PORFIRINE →defectul unei
enzime din calea de sinteză a hemului →Porfirii
PORFIRIILE
Sunt afecțiuni determinate de defectul uneia din enzimele implicate in sinteza de
hem, cu acumulare consecutivă de intermediari ai sintezei Hb, la nivelul țesuturilor și cu
eliminarea acestora in urină.
A) PORFIRII PRIMARE (moștenite)
În porfiria eritropoietică (deficit de ferochelatază) vor apărea eliminări în urină şi
materii fecale a uroporfirinogenului I, coproporfirinogen I. Acestea se pot acumula în
eritrocit → scurtarea vieții celulei → apariția hemolizei → eliminări ↑ bilirubină.
Pot apare: hepatomegalie, edeme.
Acești intermediari se pot depozita şi la nivelul dintelui → colorare spre roșu a
dintelui, apariția unei fluorescențe la iradierea cu U.V.
Porfiria acută intermitentă → apare datorită deficitului de Uroporfirinogen I sintetază
Porfiria congenitală- deficit de Uroporfirinogen III sintetaza
Coproporfiria (ereditara)- deficit de coproporfirinogen oxidaza

B) PORFIRII SECUNDARE (dobândite)–apare eliminarea ↑ de porfirine la boli

deja instalate (hepatite, intoxicații cu metale grele, cu substanțe toxice CCl4, benzen).
Porfiriile pot fi clasificate în funcție de evoluție:
Ø Acute (debut spontan- dureri abdominale intense, manifestări neurologice,
psihice, circulatorii)- porfirie acută intermitentă (PAI), porfiria variegata
(PV), coproporfiria ereditară (CE), porfiria cu deficit de ALA dehidratază.
Ø Cronice (debut cronic - în special cu manifestări la nivelul pielii după
expunerea la lumină) - porphyria cutanea tarda (PCT), protoporfiria
eritropoietică (PPE) și rarele porfirii eritropoietice congenitale (PEC)
(cunoscută și sub numele de boala Günther)
• În funcție de locul acumulării precursorilor porfiriile pot fi clasificate:

Ø Hepatice: porfirie acută intermitentă (PAI), porfirie variegata (PV) și

coproporfiria ereditară (CE), porphyria cutanea tarda (PCT)
Ø Măduva osoasă: porfiriile eritropoietice
Porfiriile – defectele enzimatice și manifestările clinice
 DEGRADAREA Hb - Sinteza bilirubinei

q Degradarea Hb începe la nivelul splinei, fiind un proces fiziologic, rezultat în urma

degradării hematiilor îmbătrânite
q Sub acțiunea unei hemoxigenaze se formează VERDOGLOBINA- încă are legată
globina.
q VERDOGLOBINA va pierde Fe2+ care va trece în circulație . Din globină ð
aa.care pot fi reutilizați sau pot parcurge degradare totală.
q Rezultă apoi BILIVERDINĂ sub acțiunea biliverdin reductazei și apoi
BILIRUBINA indirectă
q BILIRUBINA va trece în circulația generală.
q BILIRUBINA INDIRECTA formează cu albumina un complex și astfel va fi
transportată la ficat, (albumina se detașează) unde suferă un proces de conjugare, cu
transformarea ei într-un produs ușor solubil și netoxic – BILIRUBINA DIRECTA, ce
se elimină prin bilă.
q Bilirubina astfel formată va suporta acțiunea altor enzime intestinale Ú trece în
urobilinogen şi stercobilinogen (în cantități relativ mici), eliminate prin fecale si urina
(urobilinogenul se reabsoarbe în parte)

Valori normale bilirubină: 0,4 – 1,2mg/100ml

Bilirubina Indirecta
 Etapele degradării Hemului

• Etapa splenică - degradarea hemului în

splină cu formarea de bilirubină
indirectă (BI)
• Etapa de transport - BI legată de
albumină (în sânge)
• Etapa hepatică - absorbția hepatică a BI
și conjugarea cu acidul glucuronic
(forma activa-UDP glucuronat) catalizată
de UDP-glucuronil transferază și
formarea de bilirubină directă (BD)
• Etapa intestinală – transformarea BD în
pigmenți biliari sub acțiunea florei
microbiene intestinale
• Etapa de excreție a pigmenților biliari
în urină și scaun
Bilirubina totală (BT) = bilirubina indirectă (BI) +bilirubina directă (BD)
BT = BI + BD

Există trei cauze principale ale tulburărilor metabolismului bilirubinei:

1. producţie crescută de pigment (bilirubină) (care depăşeşte capacitatea de preluare a

ficatului)
2. defect de conjugare hepatică (defect de glucuronil transferaza)
3. defect de excreţie de bilirubină conjugată din ficat şi bilă (prin leziuni intrahepatice sau
extrahepatice obstructive).

În laborator se determină bilirubina totală şi directă.

Bilirubina indirectă rezultă din calculul diferenţei.
 Bilirubina indirectă (BI)
Ø Liposolubilă, neconjugată formată pre-hepatic prin oxidarea hemului
Ø Transportată la ficat sub forma unui complex hidrosolubil bilirubină-albumină.
Ø NU se elimină prin urină (este liposolubilă)
Ø BI are și un potențial toxic; excesul conduce la apariția kernicterului.
Ø BI este fotosensibilă – sub acțiunea UV se descompune în produși netoxici,
hidrosolubili ce pot fi eliminați
Ø La nou- născut=> fototerapie
 Bilirubina directă (BD)
Ø Hidrosolubilă, conjugată formată în ficat prin conjugarea cu forma activă a acidul
glucuronic (UDP-glucuronat), reacție catalizată de UDP-glucuronil transferază
Ø Conjugarea bilirubinei indirecte de ficat reprezintă o modalitate de detoxifiere.
Ø Bilirubina conjugată este exportată în bilă și transportată prin căile biliare în intestin
unde, sub acțiunea florei intestinale, suferă o serie de reduceri succesive până la
formarea pigmenților biliari - urobilinogen și stercobilinogen. Stercobilinogenul și o
mică parte a urobilinogenului sunt excretate în materiile fecale
Ø Cea mai mare parte a urobilinogenului este reabsorbită intestinal sau eliminată prin
urină.

Bilirubina mono-glucuronid Bilirubina di-glucuronid

 Valori crescute ale bilirubinei indirecte (BI)
Ø turnover crescut – prin rata crescută de distrugere a eritrocitelor
§ anemii hemolitice (siclemie, defect enzimatic de G-6-P-DH etc.)
§ hematoame
§ transfuzii incompatibile => hemoliză
§ anemii megaloblastice
Ø Defect de preluare la nivel hepatic
§ determinat de unele medicamente
Ø Defect de conjugare a bilirubinei (activitate scăzută a UDP-glucuronil-
transferazei)
§ icter neonatal
§ deficit ereditar de enzimă
vsindromul Gilbert
vsindromul Crigler-Najjar
§ deficit dobândit de enzimă
 Valori crescute ale bilirubinei directe (BD)
Ø Obstrucție intra-hepatică
Ø genetică
Ø sindr. Dubin-Johnson
Ø sindr. Rotor
Ø colestază
Ø leziuni hepatice
Ø Obstrucție extra-hepatică a căilor biliare:
Ø calculi
Ø stricturi
Ø tumori
Ø Obstrucția totală a fluxului biliar => scaune decolorate (lipsește stercobilina) și
urină decolorată (lipsește și urobilinogenul).
 CLASIFICAREA ICTERELOR
Icter = colorația în galben a tegumentelor și sclerelor, care apare la valori ale bilirubinei
de peste 2 mg/dl.

1. ICTER HEMOLITIC (PREHEPATIC)

Ø Degradarea crescută a hemului
Ø Eritopoieza ineficientă (se degradeaza înainte de a ajunge la maturitate)
Cauze: Scurtarea duratei de viaţă a hematiilor, cu degradarea lor prematură şi deci cu
degradarea consecutivă a hemului și producţie de BI peste capacitatea de conjugare pe
unitatea de timp a ficatului (de ex. *Hb-patii, *defectul de glutation, *defectul genetic
de Enzime - Glucoz-6-fosfat dehidrogenază, *transfuzii incompatibile, *anemii
megaloblastice cu eritropoieză ineficientă, *hemoliză autoimună prin
AutoAc,*hemoliză determinată de agenți infecțioși, parazitari)

Caracteristici:
Ø ↑ BI în sânge
Ø Urobilină ↑ în urină și stercobilină ↑ în scaune (urină și scaune hipercrome)
Ø Bilirubina absentă în urină
2. ICTER HEPATO-CELULAR

o Se mai numeşte icter BIFAZIC (poate fi caracterizat prin creșterea BI dar și a BD)
o Are trei cauze principale:
1. Deficit de UDP glucuronil tranferaza-enzima necesară pentru conjugarea BI-↑ BI
v Icter neonatal (fiziologic) - sistemul enzimatic hepatic este incapabil de
prelucrare, conjugare şi secreție a bilirubinei)
v Sindrom Crigler Najjar tip I şi II - defect enzimatic ereditar
v Boala Gilbert- defect enzimatic ereditar
v Defect de preluare la nivel hepatic – unele medicamente
v Defect de conjugare – hipotiroidismul congenital
2. Obstrucţia secreţiei BD din celula hepatică în canaliculii biliari (se asociază cu
↑↑ BD):
vSdr Rotor
vSdr Dubin Johnson
3. Disfuncţia toxică a ficatului- asociată cu o bilirubinemie toxică, determinată de
agenţi toxici: cloroform, CCl4, toxine din ciuperci, virusuri hepatice
 3. ICTER OBSTRUCTIV
vPrin defect de pasaj al BD din celula hepatică în intestin, se mai numeşte şi colestază
vObstrucția poate fi
1. intra-hepatică (determinată frecvent de medicamente-halotan, leziuni
hepatice virale, toxice – alcool, leziuni infiltrative - metastaze, granuloame,
abcese, steroizi)
2. extra-hepatică prin calculi, tumoră de cap de pancreas sau de ducte,
biliare, stricturi

v Caracteristici:
o ↑ BD în sânge
o ↓ stercobilinogenului în materiile fecale (scaune acolice)
o Absenţa completă a urobilinogenului în urină (urini decolorate)
o Prezența BD şi a sărurilor biliare în urină
o Nivel plasmatic ↑ de GGT si ALP (enzime de colestază)
 Funcțiile Hb
o transport al gazelor respiratorii
o Menținerea echilibrului acido-bazic (funcție tampon)
o Fe din structură se poate oxida şi se formează methemoglobina (Fe3+) - în mod
fiziologic, în cantități f. mici; atunci când cantitatea de MetHb este mult mai
mare (peste 1%) → Methemoglobinemie

o Tipuri de Hb fiziologice:
§ specifice adultului: - HbA1 (2α, 2β)
§ HbA2 → în proporție f. mică (2α ,2δ)
§ Hb fetală - 2α, 2γ.

o Hb patologice, cu modificări la nivelul hemului sau al gobinei (calitative sau

cantitative)
§ CarboxiHb (combinație anormală a Hb + CO)
§ MetHb (Hb cu fier trivalent)
§ Hb anormale calitativ – pot apare si datorită faptului că unii aminoacizi
sunt substituiți cu alții (Ex. HbS → apare în anemia drepanocitară -
sicklemie – celula își schimbă forma: seceră)
§ Hb anormale cantitativ – Thalasemiile α, β - unele lanțuri nu se sintetizează
 PROTEINELE PLASMATICE
Sunt mai mult de 100 proteine plasmatice (75% din reziduul uscat al plasmei)

FUNCŢII
1.schimburile dintre capilare şi țesuturi
2. mențin presiunea osmotică a sângelui (8O% este asigurată de albumine)
3. rol în coagulare şi fibrinoliză
4. în transportul de: vitamine, hormoni, metale, lipide, medicamente
5. mențin pH-ul sanguin (funcție TAMPON)
6. asigură rezerva de proteine necesară în procesul de: creștere şi reparare a țesuturilor
7. rol în apărarea organismului - specifică
- nespecifică (Ig)
8. enzimatic

COMPONENTELE (fracțiile) principale din sânge:

q ALBUMINA şi PREALBUMINA
q β GLOBULINELE
q α, β LIPOPROTEINELE
q α1 AT (ANTITRIPSINA)
q α1 ANTI-CHIMOTRIPSINA
q α2 MG (MACROGLOBULINA)
q FIBRINOGEN
q COMPLEMENT
q Ig (IMUNOGLOBULINE) (A,M,G,D,E)
 ENZIMELE PLASMATICE

Clasificare:
q ENZIME FUNCŢIONALE = secretate ACTIV în sânge (se sintetizează în ficat)
- au funcții în sânge : LCAT (lecitin-colesterol-acil-transferază), LPL, ENZIME DIN COAGULARE → rol
în coagulare, PSEUDOCOLINESTERAZA

q ENZIME NEFUNCŢIONALE = secretate PASIV în sânge

NU au rol în sânge (ele vin din glandele exocrine şi acționează în tubul digestiv)
Ex: →AMILAZA , LIPAZA, TRIPSINA pancreatică
Activitatea lor crescută în sânge indică leziunea țesutului de origine

q ENZIME CELULARE = acționează numai în celule

ü NU acționează în plasmă, dar apar aici în mod fiziologic, în cantități foarte mici
ü Activitatea lor crește când are loc: leziunea celulei de origine, și creșterea permeabilității celulare Þ
enzimele „se scurg” în circulație
§ OXIDO-REDUCTAZE (LDH, MDH, IDH)
§ TRANSFERAZE (GOT, GPT, CK)
§ LIAZE (ALDOLAZĂ)
§ HIDROLAZE (Fosfataza alcalină şi acidă)
FACTORI de care depinde natura şi gradul de trecere a enzimelor din celule în sânge:
• localizare i-celulară a enzimei + permeabilitatea membranei organitelor celulare
• solubilizarea enzimelor în lichidul extracelular
• vascularizația regiunii respective lezate ± prezența inflamației
• viteza de excreție
• gradul de afectare (numărul de celule lezate)
 PRINCIPALELE ENZIME PLASMATICE CU VALOARE DIAGNOSTICĂ

TRANSFERAZE
• GPT (ficat): HEPATITĂ
• GOT (miocard, ficat): INFARCT de miocard, HEMOLIZĂ, hepatită
• CK (miocard, mușchi, creier): INFARCT de miocard, LEZIUNI ale SNC
CK1 (BB)
CK2 (MB)
CK3 (MM)
• OCT (ficat): LEZIUNI HEPATICE
• g - GT (afecțiuni ale căilor biliare, pancreas)

LIAZE
• ALDOLAZA →A (mușchi)
→B (ficat)
→C (creier)
Activitate crescută plasmatica în boli hepatice, infarct

OXIDO-REDUCTAZE
• LDH ↑ în hepatită, hemoliza, IMA )infarct miocardic acut)
HIDROLAZE
• FOSFATAZA ALCALINĂ
• FOSFATAZA ACIDĂ (Cancer de prostată)
• AMILAZA (Pancreatita acută)
• COLINESTERAZA (Boli hepatice cronice)