I.C.

este prozator din Epoca Marilor Clasici, membru al Societății Junimea și

prieten bun cu M. Eminescu, la îndemnul căruia începe să își scrie opera și să
citească la ședințele Junimii. Opera acestuia conține volumul "Amintiri din
copilărie" povești și povestiri, dar adevărata măsură a talentului său constă în
savoarea limbajului marcat de oralitate.

Basmul este cea mai veche specie a literaturii folclorice, caracterizându-se prin
autorul anonim si oralitate. “Povestea lui Harap-Alb” este un basm cult publicat în
anul 1877 în revista "Convorbiri literare", care urmează tiparul narativ al basmului
popular, având si numeroase elemente de originalitate: fantasticul umanizat,
accentuarea elementului psihologic, perspectiva narativă, complexitatea
personajelor, oralitate si umor. Despre basm, George Călinescu afirma că “este
oglindirea vieții in moduri fabuloase” și că “e un gen vast, depășind cu mult
romanul, fiind mitologie, etică, știință, observație morală etc”. Tema basmului este
triumful binelui asupra răului, dublată de tema inițierii, opera având caracterul de
bildungsroman.

Tema ,,Poveștii lui Harap-Alb” este reprezentată de confruntarea binelui ( a lui

Harap-Alb) cu răul ( Spânul), finalizată cu victoria binelui, fiind subordonată temei
centrale și anume cea a împlinirii destinului. Ion Creangă tratează ideea ciclicității
existenței umane prin faptul că fiul craiului trebuie să parcurgă același traseu
inițiatic ca tatăl său.

Naratorul este in mare parte la persoana a III- a, deci obiectiv, omniscient si

omniprezent, perspectiva fiind obiectiva, iar viziunea “dindărat” cu focalizare 0.
Insa exista pasaje, in care naratorul se adreseaza direct cititorilor, devenind astfel
subiectiv, participand alaturi de personajele sale la actiune. Actiunea se desfasoara
linear, secventele narative fiind construite prin inlantuire in mod logic si
cronologic. Cateodata ca in orice basm, ele sunt legate prin formule mediane: “Si
mai merge el, cat mai merge”, “Ca cuvantul din poveste, inainte mult mai este”,
care starnesc interesul cititorului si mentin suspansul.

Evidentiind tema, titlul operei face trimitere prin termenul “poveste” la

intamplarile prin care trece eroul si sintetizeaza semnificatiile basmului prin
numele protagonistului: “Harap-Alb”. Este o constructie oximoronica ce sugereaza
dublul statut al personajului, amestecul de calitati si defecte dar si dubla experienta
a vietii si a mortii traita de protagonist.

Harap-Alb este protagonistul basmului, întruchipare a binelui, însă atipic, "un erou
dilematic", deoarece este lipsit de însușiri supranaturale, fiind construit realist, care
învață din greșeli și progresează.

Statutul social al protagonistului este surprins încă din incipitul textului, când
cititorul află că este mezinul craiului. Pe parcurs, apare în ipostaza de slugă a
Spânului, ca în final, să dobândească statutul de moştenitor la tronul împăratului
Verde. Din punct de vedere psihologic, firul narativ al basmului urmăreşte
conturarea personalităţii fiului de crai. Crăișorul este personajul complex care
simbolizează noblețea și sensibilitatea sufletului omenesc, manifestând o serie de
calități menite să arunce în derizoriu mici defecte precum naivitatea sau lipsa de
încredere. Din punct de vedere moral, el vrea să facă doar bine, să-i ajute și să-i
înțeleagă pe ceilalți.

Spânul este un personaj plat, în sensul în care statutul său social, psihologic şi
moral rămâne nemodificat. El apare în postura de maestru spiritual sever, care
joacă un rol decisiv în maturizarea eroului.

Spânul nu este nici el un personaj tipic al basmului, neavând atribute miraculoase

sau supranaturale. Construcția sa realistă îl încadrează în tipologia omului rău,
viclean. Din punct de vedere social, este un personaj plat, al cărui statut nu se
modifică deloc pe parcursul operei, însă acesta are funcție de mentor spiritual în
dezvoltarea eroului. Din punct de vedere psihologic, se remarcă faptul că face
parte din altă tipologie umană: cea a omului viclean și experimentat. Din punct de
vedere moral, spânul este viclean, plin de răutate și lipsit de scrupule, fiind
diametral opus față de protagonist.

O prima scenă reprezentativă pentru tema inițierii ce ilustrează naivitatea și lipsa

de experiență a prințului este coborârea în fântână, echivalentă unei coborâri în
infern cu schimbarea identității. Spânul, tipul parvenitului viclean, îi apare
tânărului de trei ori în față și îi propune să-l accepte slugă, iar acesta îl acceptă în
final cu o motivație menită să-i liniștească într-un fel conștiința: "se vede că aista-i
țara spânilor". El are naivitatea să coboare în fântână la îndemnul spânului și nu
mai poate ieși decât după ce dezvăluie scopul călătoriei și-i jură credință acestuia
până când va muri și va învia. Astfel, spânul îl va pune în situații periculoase, dar
va face, contrar voinței sale, din fiul de crai un erou.

Un alt episod ilustrativ este cel final, în care are loc pedepsirea răufăcătorului și
restabilirea echilibrului. Harap-Alb a traversat etapele inițierii, a devenit îndurător
și tolerant, a învățat prudența, răbdarea, valoarea ajutorului, a învățat să ocolească
vicleșugurile. Deși este cea mai dificilă încercare, i-o aduce Spânului pe fata
împăratului Roș și își respectă cuvântul dat. Spânul urzește planuri de răzbunare și
”icnește în sine”. Deconspirat, retează capul lui Harap-Alb, dar este aruncat de cal
din înaltul cerului și ucis. Harap-Alb, înviat de apa vie și apa moartă a fetei
împăratului Roș, este pregătit să conducă împărăția. Spânul spusese verișoarelor
sale: ” Hei, dragele mele vere…d-voastră încă nu știți ce-i pe lume. Dacă
dobitoacele n-ar fi fost înfrânate, de demult ar fi sfâșiat pe om”. Filozofia sa de
viață este infirmată. Harap-Alb dovedește milă și prietenie față de cel lipsit.
Triumful moral al binelui reface ordinea și firescul lumii, într-o concluzie în final
pozitivistă a autorului.

Harap-Alb este caracterizat în mod direct, de către narator, de către celelalte

personaje sau prin autocaracterizare. La început, personajul este cunoscut sub
sintagma de ,,fiul craiului” întrucât nu are o identitate definită, urmând ca prin
parcurgerea drumului iniţiatic să-şi găsească un nume. Prin intermediul
autocaracterizării, fiul craiului mărturisește Spânului: ,,din copilăria mea sunt
deprins a asculta de tată”. Bătrâna care îl ajută, i se adresează cu ,,luminate
crăişor”, fiind convinsă că tânărul are un destin strălucit pe care trebuie să-l
împlinească. Ea îi evidențiază calitățile morale , dar îl și dojenește numindu-l
,,slab de înger, mai fricos decât o femeie”. Fetele împăratului Verde îi recunosc
meritele: ,,Harap-Alb, sluga lui, are o înfătişare mult mai plăcută şi seamănă a fi
mult mai omenos”, în opoziție cu Spânul: ,,Vița de vie, tot în vie, vița de boz, tot
rogoz.”. De asemenea, caracterizarea indirectă rezultată din fapte subliniază
următoarele trăsături: generozitatea ( față de roiul de albine), bunătatea și curajul (
la întâlnirea cu nunta de furnici), prietenia ( față de Gerilă, Fomilă, Setilă, Ochilă).

Portretul fizic al Spânului se reduce la o singura trăsătură, exprimata direct, "un

om span", naratorul sugerând concepția populata potrivit căreia unei anomalii
fizice ii corespunde un defect al caracteruluiCaracterizarea indirecta, rezulta din
faptele, vorbele si atitudinea personajului. Inițial, este lingușitor și servil,
lăudându-se cu hărnicia: "muncesc, muncesc și nu se alege de mine nimica", însă,
în urma transformării fiului de crai în Harap-Alb, își manifestă adevăratul caracter
autoritar și poruncitor. Vazandu-se ajuns urmas la tronul imparatesc, Spanul devine
arogant, dispretuitor si laudaros, toate meritele lui Harap-Alb si le insuseste el,
fiind un stăpân nemilos ce și-a siluit sluga să îndeplinească până și cele mai grele
porunci. Din relația sa cu protagonistul, reiese indirect caracterul degradant,
impulsiv și agresiv, deoarece, înfuriindu-se, îi taie capul lui Harap-Alb.

În concluzie, perechea antagonist-protagonist, specifică basmului, se concretizează

în "Povestea lui Harap-Alb" a lui Ion Creangă prin opoziția de ordin moral
voclenie-naivitate, dar și de ordin social om de rând-slugă mincinoasă, fiu de crai-
prinț, iar la nivelul simbolic al călătoriei inițiatice în raportul de mentor-inițiat.